Istoricul Fondarii Curtii Internationale de Justitie

Crearea Curții Internaționale de Justiție a reprezentat punctul culminant al unei lungi perioade de dezvoltare a metodelor de soluționare pașnică a diferendelor internaționale.

Articolul 33 din Carta Națiunilor Unite enumeră următoarele metode de soluționare pașnică a diferendelor dintre state, care ar putea pune in primejdie menținerea păcii și securității internaționale: negociere, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, soluționare pe cale judiciară și recurgerea la organizații sau acorduri regionale.

De exemplu, medierea pune părțile unui litigiu într-o poziție în care își pot rezolva ei înșiși disputa, datorită intervenției unei terțe părți. Arbitrajul însă merge mai departe, în sensul că litigiul este supus deciziei sau acordului unui terț imparțial, pentru a putea fi încheiată o întelegere cu caracter obligatoriu.

Cu toate acestea, istoria modernă a arbitrajului internațional este recunoscută in mod general ca datând din așa-numitul Tratat Jay din 1794 dintre Statele Unite ale Americii și Marea Britanie pentru reglementarea unor diferende comerciale și de navigație, existente intre cele două state din vremea războiului de independență, și pentru aplanarea unor divergențe născute în urma refuzului Marii Britanii de a se retrage din porturile situate în partea de nord-vest a frontierei americane, așa cum se stabilise prin Tratatul de pace de la Paris din 1783. Acest tratat de prietenie, comerț și navigație, care poartă numele negociatorului american John Jay, prevedea înființarea a trei comisii mixte, formate dintr-un număr egal de cetățeni americani și britanici, responsabile pentru rezolvarea unui număr de probleme dintre cele două țări, lucru care însă nu a fost posibil prin negociere. Deși nu constituie în mod strict organisme de rezolvare prin recurgere la un terț, aceste comisii mixte au fost concepute să funcționeze într-o oarecare măsură ca instanțe.

Arbitrajul din 1872, în cazul anglo-american din Alabama, a fost începutul unei a doua etape, chiar mai importantă. În conformitate cu Tratatul de la Washington din 1871, Statele Unite și Marea Britanie au fost de acord să supună plângerile pe care Statele Unite le-au formulat împotriva Marii Britanii pe motiv că nu și-a respectat neutralitatea în timpul Războiului Civil unui tribunal de arbitraj. Cele două țări au statuat anumite reguli care reglementează atribuțiile guvernelor neutre, reguli ce urmau să fie aplicate de către tribunalul de arbitraj, dispunând ca acesta să fie format din cinci membri, numiți fiecare de către șeful de stat al Statelor Unite, al Marii Britanii, al Braziliei, al Italiei și al Elveției, acestea trei din urmă nefiind state părți in cauză. Tribunalul a pronunțat o sentință prin care condamnat Marea Britanie să plătească despăgubiri, sentința fiind pusă in executare. Acest lucru a servit pentru a demonstra eficacitatea arbitrajului în soluționarea unui litigiu important și a stârnit în ultima parte a secolului al XIX-lea o evoluție care s-a manifestat în mai multe direcții:

creștere bruscă în practica de a introduce în tratate clauze care prevăd solutia arbitrajului în caz de litigiu între părți;

tratate generatoare de arbitraj pentru soluționarea anumitor categorii de litigii între state;

eforturile de a dezvolta o lege generală a arbitrajului, astfel încât țările care doresc să folosească această metodă de soluționare să nu fie obligate să convină între ele de fiecare dată procedura pe care o urmează, compoziția tribunalului de arbitraj, regulile pe care să le urmeze și elementele care trebuie luate în considerare în luarea deciziei;

propuneri pentru crearea unui tribunal arbitral internațional permanent, în scopul de a evita necesitatea de a înființa un tribunal special ad-hoc pentru a decide fiecare disputa arbitrablă.

Conferința de Pace de la Haga

Conferința de Pace de la Haga din 1899, convocată la inițiativa țarului rus Nicolae al II

lea, a marcat începutul unei a treia etape în istoria modernă a arbitrajului internațional.

Obiectul principal al Conferinței, în care – o inovație remarcabilă pentru moment – statele mai mici din Europa, unele state din Asia și Mexic au participat, de asemenea, a fost pentru a discuta despre pace și dezarmare.  Acesta s-a încheiat prin adoptarea unei convenții privind rezolvarea pașnică a disputelor internaționale, care se ocupă nu numai cu arbitrajul, dar, de asemenea, cu alte metode de soluționare pașnică, cum ar fi de bune oficii și mediere.

În ceea ce privește arbitrajul , Convenția din 1899 prevedea înființarea unei instituții permanente pentru constituirea tribunalelor arbitrale și pentru facilitarea activităților. Această instituție , cunoscută sub numele de Curtea Permanentă de Arbitraj , a fost în esență o listă de avocați care urmau să fie numiți de către fiecare dintre țările care aderă la Convenția – până la patru pe țară – și din care s-ar putea alege pentru a compune fiecare tribunal arbitral. În plus, Convenția a stabilit un birou permanent, cu sediul la Haga și s-a încărcat cu caracteristici corespunzatoare celor ale unei grefe sau ale unui secretariat și a identificat un set de norme procedurale aplicabile în desfășurarea arbitrajelor. Vedem că numele Curții Permanente de Arbitraj nu a descris cu exactitate mecanismul: aceasta a fost doar o metodă sau un mijloc de facilitare a constituirii de tribunale arbitrale, dacă este necesar. Cu toate acestea, sistemul astfel stabilit a fost permanent și Convenția a instituționalizat într-o anumită măsură legislația și practica de arbitraj prin acordarea unui statut mai clar și mai larg acceptat. Curtea Permanentă de Arbitraj, inființată în 1900, a operat din 1902.

Câțiva ani mai târziu, în 1907, o a doua conferință de pace de la Haga, la care au fost invitate și statele din America Centrală și America de Sud, a revizuit Convenția și îmbunătățit normele aplicabile la arbitraj . Unii dintre participanți ar fi vrut să nu se limiteze la îmbunătățirea mecanismului stabilit în 1899.