Istoricul evoluției internaționale a scufundărilor. [310793]

Pagină albă

CUPRINS

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări este de a [anonimizat], demostrând rolul special pe care îl au în cadrul operațiilor maritime ale Forțelor Navale și de a identifica noi soluții pentru folosirea cât mai eficientă a acestora. Totodată, lucrarea de față își propune să fie o analiză care să dezvăluie specialiștilor militari importanța crescândă pe care o [anonimizat].

Motivația alegerii temei a rezultat din convingerea personală a faptului că rolul scafandrilor de mare adâncime nu a fost analizat și apreciat la nivelul pregătirii și importanței misiunilor pe care aceștia le execută. Căutare și salvarea pe mare reprezintă una dintre misiunele importante ale Forțelor Navale iar scafandri de mare adâncime sunt singurii din România care dețin competențele de intervenție la adâncimi de peste 60 metri.

În “Doctrina Forțelor Navale“ ediția 2018, [anonimizat], specializați în executarea activităților necesare menținerii în funcțiune (sau pentru reparația) a navelor militare și/sau infrastructurii critice din zona de responsabilitate a Forțelor Navale Române iar după o pregătire îndelungată ajung să execute lucrări subacvatice la adâncimi și presiuni foarte mari. [anonimizat], au un rol deosebit în verificarea\apărarea obiectivelor economice din această zonă. Concret, ei pot participa la verificarea/întreținerea/apărarea construcțiilor hidrotehnice (baraje, ecluze, cheuri), [anonimizat] a hidrocarburilo, [anonimizat]. [anonimizat], cu disponibilități acționale și de transport în orice zonă de acțiuni militare.

[anonimizat], evaluare și implementare în procesul de instrucție a noilor concepții și standarde folosite în armatele țărilor membre NATO. Astfel, pentru realizarea interoperabilității cu structurile NATO a fost nevoie de stabilirea clară a [anonimizat] F.N.9.5-“ Competente minime ale scafandrilor și condiții de menținere a dreptului de exercitare a profesiei”. De asemenea pentru realizarea interoperabilităților a [anonimizat]. [anonimizat], partenere, [anonimizat] o perspectivă comună în ceea ce privește operațiile maritime de sprijin în cazul salvării echipajelor din submarine evacuate.

Începând cu 01 noiembrie 2019, Divizionul 175 Nave Scafandri s-a reorganizat și s-a [anonimizat] 175 Nave Scafandri de Luptă și Divizionul 176 [anonimizat]-se datorită importanței tot mai mari pe care o au scafandri de mare adâncime în îndeplinirea misiunilor Forțelor Navale, fiind genul de forță care poate acționa independent sau în cooperare cu alte structuri, să desfășoare acțiuni în spațiul maritim și fluvial, pe comunicațiile maritime și fluviale proprii sau în cadrul alianțelor stabilite.

Din punct de vedere al abordării, lucrarea de disertație a fost împărțită în trei părți. În prima parte a lucrării este prezentat un scurt istoric al scafandrilor și evoluția structurilor scafandrilor de mare adâncime în Forțele Navale. În cea de-a doua parte este specificat rolul și importanța scafandrilor de mare adâncime în sprijinul operațiilor maritime iar în ultima parte sunt prezentate tendințele internaționale de dezvoltare a structurilor de intervenții la mare adâncime și perspectivele naționale de dezvoltare a scafandrilor de mare adâncime în Forțele Navale.

CAPITOLUL I ACTIVITĂȚILE DE SCUFUNDARE LA MARE ADÂNCIME

Istoricul evoluției internaționale a scufundărilor.

De-a lungul istoriei, cucerirea mediului acvatic a reprezentat o provocare permanentă a omului, acest deziderat fiind însoțit de conceperea de aparate, echipamente și tehnologii care să-i permită pătrunderea sub apă, la adâncimi cât mai mari și dacă se poate pentru un timp nelimitat. Explorarea, studierea și exploatarea oceanelor, mărilor și a apelor interioare au ocupat un loc important în ansamblul activităților umane atât din punct de vedere economi cât și din punct de vedere ecologic. Scufundările la mare adâncime reprezintă o știință relativ nouă care a început după anii 1800 odată cu teoriile despre originea vieții pe Pământ. Mediul submarin este, prin excelență, unul ostil omului, iar nenumăratele pierderi umane suferite în apă demonstrează cu prisosință acest lucru. Acesta este însă mediul în care își desfășoară activitatea scafandri, rămași de neînlocuit, în ciuda progreselor uriașe ale științei și tehnologiei.

Deoarece această lucrare se referă la activități și misiuni de scufundare ale scafandrilor, voi prezenta un scurt istoric în ceea ce privește pătrunderea omului sub apă.

Cele mai vechi relatări despre scufundarea omului în mare cu unelte anume concepute pentru aceasta, se găsesc în epizodul din epopeea lui Alexandru cel Mare, conform căruia acesta s-a scufundat câtva timp sub apă într-un cheson de scufundare din lemn numit Colympha (în unele traduceri este scris "butoi") prevăzut cu hublouri de cristal prin care a observat viata submarină; aceste chesoane fiind construite, cu trei veacuri înaintea erei noastre, pentru lucrările portuare și pentru ranfluare. În Imperiul Bizantin, apoi în Marea Britanie  și Olanda, apar încă din Evul Mediu, pe lângă chesoane, primele costume de scafandru din piele, cu plumbi la glezne și tub de respirat; acestea permiteau lucrări la cel mult 2,5 m adâncime și în apă limpede, în lipsa aerului comprimat și a ochelarilor de înot.

Primele referiri la aparate de scufundare cu aer au fost făcute în secolul 15 de către Leonardo da Vinci. Mai târziu, în anul 1535, Guglielmo de Lorena și Francesco de Marchi s-au scufundat de pe un vas roman în lacul Nemi folosind un clopot de salvare de o persoană, inventat de Guglielmo. În anul 1650, Otto von Guericke a construit prima pompă de aer iar în anul1679, G.A. Borelli concepe un echipament autonom pentru scufundare, având ca element principal o incintă elastică care înconjoară capul scafandrului și permite respirația în echipresiune.

În anul 1715, Pierre Rémy de Beauve, un aristocrat francez, a inventat unul din cele mai vechi echipamente de scufundare alcătuit dintr-o cască de metal cu două furtune, unul care alimenta scafandru cu aer, iar celălalt era utilizat pentru evacuarea aerului expirat. Un secol mai târziu (1808), Brizé-Fradin inventează un aparat de respirat sub apă care poate fi considerat strămoșul aparatelor autonome, iar în 1825, William H. James concepe un aparat autonom cu circuit deschis prevăzut cu un recipient de aer comprimat care este livrat la debit constant. Un pic mai târziu, 1837, Augustus Siebe a inventat echiăpamentul de scufundare cu alimentare de la suprafață cu cască modernă, echipament care va fi utilizat ca model pentru toate echipamentele care s-au realizat mai târziu. Ulterior, în anul 1870 inginerii francezi, Benoît Rouquayrol și Auguste Denayrouze pun la punct un aparat de respirat sub apă, atât în variantă cu alimentare prin pompă de la suprafață cât și în varianta autonomă iar în 1925, US Navy începe punerea la punct a scufundărilor cu amestecuri respiratorii Heliu – Oxigen, activitate continuată până în anul 1935. Mai târziu US Navy adoptă amestecurile respiratorii binare heliu-oxigen pentru aparatele autonome de scufundare.

În anul 1943, cercetătorii francezi J.Y. Cousteau și E Gagnan au realizat aparatul de respirat sub apă cu circuit deschis și detentor cu livrarea debitului de amestec respirator prin sistemul “la cerere”. Progresul tehnic în domeniul aparaturii de scufundare a fost susținut de dezvoltarea medicinei hiperbare. Inițiatorul acestei discipline (cât și a medicinei hiperbare) a fost fiziologolul Paul Bert. John Scott Haldane, fiziolog englez, completeazã și dezvoltã lucrãrile acestuia și a pus la punct teoria saturației. Pentru evitarea accidentelor de scufundare, acesta a propus să se execute o decompresie controlată pe paliere de decompresie și a pus la punct teoria saturației.

Evoluția structurilor scafandrilor de mare adâncime

în Forțele Navale

Scafandri de mare adâncime ca unitate militară a fost odată cu înființarea Grupului 279 Scafandri, înființat în noiembrie 1967, unitate subordonată Comandamentului Marinei Militare, prin Secția de cercetare a Statului Major al C.M.M.. Grupul 279 Scafandri a fost prima structură specializată în domeniul pătrunderi omului sub apă. Acesta a funcționat sub această subordonare până în octombrie 1976 când s-a transformat în Centrul 39 Scafandri.

În condițiile crizelor mondiale ale petrolului, dezvoltarea industriei românești de exploatare a petrolului „off–shore” a beneficiat de o atenție deosebită din partea lui Nicolae Ceaușescu, investindu–se foarte mult în acest domeniu. Acest segment al industriei de exploatarea a zăcămintelor de petrol nu putea evolua fără o dezvoltare pe măsură a activității specifice scafandrilor utilitari, iar pentru aceasta era nevoie de nave pentru intervenție cu scafandri de mare adâncime dotate cu instalații care să asigure desfășurarea în condiții de siguranță a activităților complexe sub apă, pentru cercetare spațiului submarin, întreținerea și exploatare a instalațiilor de foraj. În acest sens, în anii `70 România a achiziționat din S.U.A. licența pentru construcția de platforme de foraj maritim iar până în ani `90 au fost construite patru platforme de către Șantierul Naval din Galați.

În vara anului 1976, la nivelul conducerii de stat s–a luat în discuție dezvoltarea programului național de exploatare a resurselor de hidrocarburi din platoul continental al Mării Negre. În același an se începe forajul marin în Marea Neagră la platforma Gloria, adâncimea maximă a apei fiind de 90 m. În Marea Neagră se mai află platformele Orizont, Prometeu, Fortuna, Atlas, Jupiter și Saturn. Facilitățile pentru exploatarea hidrocarburilor alcătuiesc un sistem complex alcătuit din: platformă fixă, centrală de producție, sistemul de conducte pentru transportul hidrocarburilor ce face legătura între platforma centrală și terminalul onshore Midia, format din două conducte de câte 84 km lungime.

Un asemenea program strategic nu se putea realiza fără scafandri de mare adâncime și fără nave de intervenție cu scafandri, două capabilități care erau minime la acea dată. Asigurarea dezvoltării unui domeniu atât de complex și de util a impus înființarea unei mari unități militare specializate. Începând cu 1976 au fost stabilite contacte preliminare cu țări occidentale, precum Franța, Danemarca, Norvegia și, chiar, Statele Unite ale Americii, posibile furnizoare de tehnologie și expertiză în domeniul pătrunderii omului sub apă. De asemenea, s-a apelat, în măsura în care a existat disponibilitatea partenerilor și la țări comuniste din cadrul Tratatului de la Varșovia și din afara acestuia.

Pe data de 1 Octombrie 1976 este înființat Centrul de Scafandri din Constanța care va continua activitatea de cercetare în domeniul hiperbar. Centrul de Scafandri a luat ființă prin desființarea Grupului 279 Scafandri din garnizoana Mangalia, tehnica și efectivele grupului intrând în compunerea Centrului de Scafandri. Organizarea Centrului de Scafandri la înființare a avut urmãtoarea structurã: Comandamentul Centrului de Scafandri cu subunități de bazã (Grupul Scafandri de Mare Adâncime (G.S.M.A.), Grupul Scafandri de Luptã, Cabinetul de studii și dresaj animale marine, Laboratorul de cercetare privind pãtrunderea omului sub apã) și subunități și formațiuni de servicii. Realizat în colaborare cu firma Comex Industries din Franța, Centrul de Scafandri are în dotare două barocamere multiloc și o hidrosferă în care se execută pregătirea și antrenarea scafandrilor în vederea folosirii diferitelor tehnologii de scufundare și tipuri de aparate de respirat sub apă, cercetări în vederea realizării de noi tehnologii de scufundare și medicale, testări de aparate și tehnică utilizată în activități de scufundare, teste de aptitudini în vederea selecționării scafandrilor. Tot în același an trebuie consemnată și vizita celebrului comandant Jacques-Yves Cousteau la I. R. C. M. cu prilejul expediției navei Calypso în Marea Neagră.

În perioada 1977 – 1981 România a derulat un program de achiziție de tehnică de scufundare la mare adâncime de la renumita firmă COMEX din Franța. Echipamente au fost montate atât pe navele, „Emil Racoviță” și „Grigore Antipa”, cât și în laboratorul hiperbar de antrenare și cercetare al Centrului de Scafandri. Ceea ce este foarte important este faptul că instruirea personalului militar pentru pentru exploatarea acestor echipamente de scufundare (tehnici ultra moderne la acea dată și încă în exploatere) a fost realizată în Franța. Echipamentele permiteau executarea activităților specifice scafandrilor de mare adâncime până la adâncimea de 300 metri prin utilizarea sistemului EP 300 de la bordul navei „Grigore Antipa”. De remarcat fapul că nava „Grigore Antipa” avea la bord un minisubmarin pentru cercetări subacvatice și un sistem de scufundare în saturație, sistem care încă este utilizat pentru antrenarea scafandrilor de mare adâncime pentru scufundări cu aer sau heliu-oxigen.

În ceea ce privește activitatea de cercetare în domeniul pătrunderii omului sub apă s-a decis ca Centrul 39 Scafandri să nu pornească de la zero, ci să preia, prin integrare, Laboratorul de tehnologie marină al Institutului Român de Cercetări Marine din Constanța și să continue activitatea de cercetare cu o dotare și o susținere mai bună, precum și cu obiective de cercetare cât mai relevante pentru activitatea și misiunile de bază ale Centrului de Scafandri.

În anul 1977, nava „Emil Racoviță” a intrat în dotarea Centrului de Scafandri Constanța având un deplasament de 1200 tdw. Nava reprezintă fostul cargou "Arad" și a fost dotată cu sistemul de scufundare ULISS pentru efectuarea de scufundări la mare adâncime, montarea acestuia realizâdu-se la șantierul naval Turnu-Severin. În anul 1978, nava „Emil Racoviță” a executat mai multe ieșiri pe mare pentru scufundãri reale de antrenament cu sistemul ULISS. S-au executat scufundãri la adâncimi cuprinse între 40 m și 100 m (la fiecare scufundare au intrat în turelă câte doi scafandri de mare adâncime).

În anul 1979 intră în dotarea Centrului de Scafandri din Constanța nava "Grigore Antipa", navă construită la șantierul naval din Mangalia, cu un deplasament de 1500 tdw. În aceea perioadă nava era dintre cele mai dotate nave cu echipamente și tehnică de scufundare la mare adâncime. Aceasta avea capabilități de fabricare a amestecurilor respiratorii în funcție de adâncimea scufundării și putea executa cercetară subacvatică cu minisubmarinul 358 până la adâncimea de 300 metri( numărul 358- reprezenta adâncimea maximă de operare 300 metri, 5 operatori la bord și 8 ore autonomia acumulatorilor).

În anul 1981 au fost finalizate lucrările de montare și punere în funcțiune a instalațiilor COMEX în Laboratorul Hiperbar al Centrului de Scafandri iar în luna iunie s-a executat scufundarea în saturație la adâncimea de 300 metri. Această activitate se regăsea în contractul de recepție finală a sistemului de barocamere și a instalațiilor aferente acestora. De menționat este faptul că toată activitatea a fost supervizată de către o echipă de specialiști din Franța iar activitatea de scufundare în saturație a fost executată utilizînd tabelele de scufundare Comex, tabele care sunt folosite și la ora actuală de către toți scafandri militari români. Alternativ acestor tabele, în cadrul exercițiilor internaționale se mai folosesc tabelele de scufundare US Navy.

Doi ani mai târziu, 1982, Laboratorul Hiperbar elaborează “Tabelele de decompresie cu aer LH-82”, pentru scufundări cu aer până la 60 m adâncime. Un an mai târziu a avut loc prima scufundare simulată cu nivelul de viață la adâncimea de 400 metri iar nivelul de lucru la 450 metri. La acestă adâncime s–au prelevat probele necesare evaluărilor medicale ale scafandrilor și a atmosferei din incinta hiperbară. În anul 1984 scafandri de mare adâncime realizează lucrările subacvatice de montare a jacket-ului la platforma de foraj marin Gloria, la adâncimea de 48 metri. La data de 7 noiembrie 1984 se montează reiser-ul de la platforma Gloria, o conductă în formă de L în care o latură era de 60 metri și cealaltã de 500 metri. Aceasta trebuia montată în niște bride fixate pe un montant al jacketului.

Anul 1984 reprezintă apogeul scufundărilor la mare adâncime. Astfel, în cadrul Laboratorului Hiperbar al Centrului de Scafandri s-a executat o scufundare în saturație la adâncimea de 500 metri. Scufundarea a început pe data de 25 septembrie și s-a finalizat după 14 zile, perioadă în care scafandri au făcut cercetări științifice și medicale cu privire la capacitatea organismului de a se adapta la condiții extreme ale mediului hiperbar. La vremea aceea, eram țara de pe locul trei în lume pentru aceea adâncime, după SUA și Franța.

În anul 1998 se desființează Divizionul 164 Nave Scafandri de Mare adâncime și se unește cu Divizionul 175 Nave și Scafandri. În perioada 1998 – 2019 din această unitate au făcut parte Scafandri EOD, Scafandri de Luptă și Scafandri de Mare Adâncime.

În cadrul procesului de transformare și operaționalizare a structurilor din Forțele Navale și în concordanță cu creșterea importanței scafandrilor de mare adâncime, s-a hotărât înființarea Divizionului 176 Nave Scafandri de Mare Adâncime și intrarea acestuia în operativitate începând cu data de 01 noiembrie 2019 (Anexa nr. 1), divizion care dispune de un număr total de peste 100 de scafandri cu capabilități de acțiune în toate mediile subacvatice (mediu lagunar, ape interioare, lacuri montane, baraje, etc.).

Metoda de cercetare științifică utilizată în elaborarea disertației a fost metoda culegerii de date (metodă empirică) prin analiză documentară, observații și nu în ultimul rând corelarea informațiilor dobândite în experiența de peste 20 ani în misiuni specifice scafandrilor de mare adâncime.

CAPITOLUL II LOCUL ȘI ROLUL SCAFANDRILOR DE MARE ADÂNCIME ÎN OPERAȚIILE MARITIME

2.1. Conceptul de operații maritime

Folosirea scafandrilor de mare adâncime în operațiile maritime necesită cunoștințe privind capabilitățile acestora, noțiuni de scufundare și caracteristicile specifice mediului subacvatic, echipamentele și tehnica din dotarea acestora și modul de acțiune la nivel tactic. Aceștia sunt specialiști în salvare și executare de lucrări tehnice subacvatice pentru menținerea în operativitate a navelor militare și/sau infrastructurii critice din zona de responsabilitate a Forțelor Navale Române. Pentru a înțelege cât mai bine rolul și locul scafandrilor de mare adâncime în conceptul operațiile maritime, trebuie specificat clar care sunt acestea.

Conform Doctrinei pentru Operații a Forțelor Navale, “Operațiile de stabilitate/răspuns la criză reprezintă ansamblul de acțiuni militare pentru……..îndepărtarea efectelor dezastrelor naturale, accidentelor industriale sau a unor acțiuni de luptă, refacerea infrastructurii” misiuni pe care le execută și scafandri de mare adâncime.

În conformitate cu “ F.N. -1, Doctrina Forțelor Navale,” clasificarea operațiilor în funcție de nivelul stării de conflict:

Operații în timp de pace;

Operații în timp de criză;

Operații în timp de război.

După natura și conținutul lor, operațiile maritime pot fi pot fi: operații altele decât războiul/ operații de stabilitate și operații de război/ operații specifice luptei armate.

Conform celor prezentate anterior, scafandri de mare adâncime pot acționa în cadrul operațiilor de stabilitate pe timp de pace, criză sau război. Principalele operații de stabilitate sunt operațiile de sprijin în situații de urgență, operațiile în sprijinul păcii și operațiile de securitate. Aceștia pot acționa în cadrul operațiilor de sprijin în situații de urgență la solicitarea instituțiilor naționale sau internaționale, pentru a acorda asistență autorităților civile sau militare, pentru salvarea vieților omenești în caz de calamități sau dezastre, de salvarea bunurilor și pentru refacerea elementelor de bază a infrastrucutilor critice.

În operații maritime, trebuie să existe un detașament de salvare avarii cu nave speciale având la bord scafandri de mare adâncime pentru intervenția rapidă în vederea salvării navelor avariate, remorcării lor în afara zonei de manevră și foc, și ulterior în locurile de dislocare permanentă.

2.2. Rolul și misiunile specifice scafandrilor de mare adâncime în operațiile maritime

Din studiul mai multor doctrine ale statelor care dețin scafandri în cadrul structurilor armate (SUA, Federația Rusă, Turcia), putem afirma că scafandri de mare adâncime sunt structuri special organizate, antrenate și dotate, care desfășoară acțiuni cu un grad înalt de risc, folosind tehnici, tactici și procedee inaccesibile celorlalte forțe, pe timp de pace, în situații de criză și conflict, independent sau în cooperare cu forțele convenționale, pentru realizarea unor obiective politice, economice, sau militare. În funcție de misiunea primită, aceștia pot acționa independent sau ca forțe de sprijin constituite să ajute, protejeze, completeze sau să sprijine o grupare de forțe. O caracteristică importantă a acestora este faptul că sunt forțe cu echipamente și tehnică mobile, dislocabile, cu nivel ridicat al capacității operaționale, cu disponibilități acționale și de transport în orice zonă de responsabilitate. Aceste forțe intră în compunerea TG-urilor și pot fi ambarcate pe navele de luptă, la bordul navelor speciale pentru intervenții – salvare dar și la bordul elicopterelor pentru misiuni de căutare și salvare a vieții pe mare. Avantajele și dezavantajele folosirii navelor speciale din dotarea scafandrilor în vederea transportului acestora la locul misiunii sunt prezentate în tabelul 2.2.1.

Tabelul 2.2.1

Misiunile specifice scafandrilor de mare adâncime în operațiile de stabilitate și de sprijin sunt următoarele:

Asigurarea libertății căilor de comunicații maritime pe pasele de acces în rade și porturi;

Misiuni de căutare/descoperire/recuperare obiecte și echipamente de pe fundul mării;

Activități tehnice sub apă pentru apărarea și menținerea în funcțiune a infrastructurii critice atât a celor dispuse la Marea Neagră cât și a celor de la Dunăre și din zona lagunară;

Căutarea, descoperirea și salvarea echipajelor din submarine avariate;

Salvarea echipajului navelor eșuate în largul mării cu ajutorul elicopterelor;

Recuperare de materiale, nave și echipamente plutitoare avariate ale aliaților sau inamicilor;

Lucrări subacvatice la opera vie a navelor în vederea menținerii operativității acestora;

Înlăturarea urmărilor unor dezastre naturale sau produse de activitățile umane;

Asistență autorităților civile naționale sau străine, la cererea organelor naționale sau internaționale.

Aceste misiuni prezintă un grad înalt de dificultate, se desfășoară întotdeauna în medii ostile și deseori la adâncimi de peste 50 metri. De aceea aceste forțe ating foarte greu capacitatea operațională completă iar decizia de utilizare a lor se va face când altă soluție nu poate fi folosită. În vederea măririi probabilității de obținere a succesului, scafandri de mare adâncime trebuie să dețină o serie vastă de cunoștințe teoretice și deprinderi practice, să înțeleagă foarte bine mediul operațional în care se desfășoară acțiunea, să fie conștienți de riscurile enorme la care se expun. Comandanții acestor structuri trebuie să fie flexibili și să-și adapteze acțiunile în concordanță cu schimbările situațiilor.

Pentru îndeplinirea misiunilor și sarcinilor încredințate scafandrilor de mare adâncime în timpul operațiilor maritime, aceștia utilizează tehnică și echipamente specifice, astfel: echipamente de scufundare pentru scufundări la mare adâncime și în ape reci, echipamente de scufundare autonome și cu alimentare de la suprafață, sistem de tăiere/sudură subacvatică, scule subacvatice cu acționare hidraulică, camere de fotografiat/filmat, baloane de ranfluare de diferite capacități, aparate pentru controlul nedistructiv al structurilor imerse, sistem de scufundare în saturație.

Succesul unei operații maritime constă într-o planificare riguroasă a misiunii și o analiză corectă a acesteia, conform tabelului 2.2.2.

Tabelul 2.2.2 – Analiza factorilor

Deasemenea, operațiile maritime sunt precedate de o serie de activități pentru pregătirea acestora. Printre acestea putem enumera:

stabilirea sistemului de comandă și control pentru forțele destinate misiunii;

stabilirea sprijinului necesar;

constituirea și dislocarea forțelor forțelor;

protecția și securitatea forțelor;

stabilirea sistemului de legături (ofițeri de legătură).

În cadrul acestui subcapitol voi aprofunda obiectivele cele mai importante ale scafandrilor de mare adâncime în operațiile maritime de stabilitate și de sprijin:

Eliberarea căilor de comunicații maritime (rade, pase de acces, porturi,etc);

Căutarea și salvarea;

Lucrări de întreținere și apărare a infrastructurii critice.

Operațiile maritime pentru eliberarea căilor de comunicații sunt pe timp de pace, criză și război. Indiferent de zona de acțiune în care se desfășoară intervenția, misiunile sunt executate prin următoarele procedee:

– ranfluarea obiectelor și epavelor;

– tăierea subacvatică;

– decolmatări și derocări.

Operațiile de ranfluare sunt precedate de întocmirea unui plan de acțiune care poate cuprinde mai multe etape:

Examinarea planurilor de construcție a navei și căutarea/descoperirea epavei;

Descoperirea și determinarea de la suprafață a locului în care se află epava se execută instrumental cu ajutorul echipamentelor subacvatice: sonar, ROV (Remotely Operated Vehicles), SUV(Submersible Underwater Vehicles) sau cu ajutorul echipamentelor de la bordul navelor militare. După descoperirea locului, acesta se balizează iar o echipă de scafandri va executa căutarea și filmarea epavei. Acivitățile de scufundare se execută direct de la bordul navelor suport sau după deplasarea cu bărcile de intervenție în locul balizat, dacă zona de intervenție nu permite ancorarea navei suport.

Inspecția și filmarea subacvatică a navei;

În funcție de adâncimea la care se execută intervenția și de distanța până la nava bază, șeful de șantier decide:

– metoda de scufundare: autonomă sau cu alimentare de la suprafață;

– metoda de căutare: căutare circulară, căutarea cu poligon/saulă.

După descoperirea subacvatică a epavei, acesta va fi filmată de la distanțe diferite și din cât mai multe unghiuri pentru a nu se pierde detalii importante. În cazul scufundărilor cu alimentare de la suprafață, filmarea subacvatică este realizată cu camere de înaltă precizie dispuse pe casca KM 37 a scafandrului. Pe timpul filmării, echipa de suprafață comunică permanent cu scafandri și poate observa zonele de intervenție în vederea stabilirii ulterioare a procedeului de ranfluare.

Stabilirea procedeelor și efectuarea calculelor pentru redobândirea stabilității și flotabilității navei;

În funcție de dimensiunea epavei, poziției pe fundul mării, a condițiilor subacvatice, a timpului avut la dispoziție precum și a echipamentelor necesare pentru ranfluare, șeful de șantier întocmește un plan de acțiune prin care este prezentată metoda de ranfluare și îl prezintă comandantului de la fața locului.

Pentru ranfluarea navei scafandri de mare adâncime folosesc:

– echipamente de tăiere/sudură subacvatică;

– baloane de ranfluare;

– echipamente subacvatice acționate hydraulic și pneumatic;

– metode de ranfluare care utilizează forțe de ridicare exterioare;

– metode de recuperare prin distrugerea parțială a navei și recuperarea pe bucăți.

Inițierea procesului de planificare a eliberării căilor de comunicații maritime trebuie executată cât mai repede posibil deoarece starea epavei se poate înrăutății prin colmatarea acesteia în mâl/nisip și prin acoperirea acesteia cu aluviuni care vor face imposibilă recuperarea acesteia. Deasemena trebuie luat în calcul posibilitatea contaminării mediului acvatic cu combustibilul ( ulei, păcură, motorină) din tancurile navei.

Căutarea, descoperirea și salvarea (Search And Rescue) reprezintă operații maritime la care participă și scafandri de mare adâncime, specializați pentru astfel de misiuni.

Așa cum specifica și Cdor prof. universitar dr. Florin NISTOR în lucrarea de disertație „Instrucția și Exercițiile – Componente de bază ale instruirii în Forțele Navale”, după anul 2010 au avut loc o serie de transformări ale strucurilor de scafandri de mare adâncime în domeniul funcțional, operațional, tehnic și structural, transformări necesare pentru îndeplinirea cerințelor de interoperabilitate în toate domeniile de scufundare la mare adâncime dar în special în operațiunile SUBSAR.

Căutarea și salvarea sunt operații maritime de cele mai multe ori multinaționale, tip joint care presupune utilizarea scafandrilor de mare adâncime, a aeronavelor, navelor speciale de intervenție, echipelor și echipamentului specializat pentru căutarea și salvarea personalului aflat în pericol pe nave, aeronave sau submarine avariate. Fiecare națiune este responsabilă în zona sa de acțiune de asigurarea facilităților și aplicarea procedurilor SAR. Aceasta poate deveni o operație maritimă internațională de salvare în care pot fi implicate forțe NATO, militare sau civile. Pentru o intervenție unitară și cât mai rapidă, organizarea SUBSAR va fi aceeași atât pe timp de pace cât și la război, indiferent dacă acțiunile se desfășoară sau nu în cadrul unui exercițiu/ operațiune NATO. Procedura de alertare imediată și căutare se poate aplica oricărei operațiuni SUBSAR, indiferent dacă submarinul avariat face parte sau nu din forțele NATO.

Submarinele, pe timpul executării misiunilor specifice sau în cadrul exercițiilor, sunt expuse riscului descoperirii și avarierii în urma desfășurării acțiunilor inamicului, a defecțiunilor mecanice, coliziunilor și altor accidente, care au ca posibil efect imobilizarea acestuia pe fundul mării și imposibilitatea ieșirii acestuia la suprafață. Toate flotele militare care au în dotare submarine au obligatoriu și capabilități de căutare, descoperire și salvare a acestora iar echipele de salvare au la dispoziție tehnologie de ultimă generație.

Înțelegerea clară a termenilor specifici în operații SUBSAR, a principiilor metodelor și procedurilor de pregătire și executare a acestora în context național și multinațional stau la baza succesului operațiunilor de căutare și salvare. Accidentele care au avut ca urmări avarierea unui submarin sau exercițiile pentru salvarea echipajelor din submarine avariate sunt operațiuni multinaționale, ceea ce implică interoperabilitatea sistemelor și echipamentelor de intervenție.

Scafandri de mare adâncime prin specificul acțiunilor sale reprezintă forțele militare cele mai bine pregătite de pe teritoriul național care pot executa astfel de misiuni. De aceea, pentru o evaluare corectă a riscurilor și amenințărilor, a procedeelor, tehnicilor și echipamentelor ce pot fi folosite, ofițeri din cadrul acestor structuri trebuie să facă parte din statul major pentru a participa la procesul de planificare, ca specialiști în operații maritime de căutare și salvare. În cadrul cerințelor critice de informații ale comandantului, structurile SMA sprijină procesul de analiză a datelor și informațiilor, asigurând o imagine cuprinzătoare a misiunii de salvare. Astfel, procesul de luare a deciziei va fi în concordanță cu capabilitățile tehnice și procedurile utilizate ale scafandrilor de mare adâncime.

Operațiile maritime de căutare – salvare cu scafandri de mare adâncime se execută în scopul :

– salvarea/recuperarea echipajelor din submarine avariate ;

– salvarea/recuperarea echipajelor unei nave (militare sau comerciale) aflatîn dificultate ;

– salvarea/recuperarea echipajelor unei aeronave amerizată/dispărută pe mare.

Transportul echipelor de salvare se poate executa cu ajutorul navelor militare, navelor maritime de intervenție cu scafandri sau a elicopterelor.

Toate acțiunile de căutare și salvare a echipajului unui submarine avariat sunt executate conform FN –15.2 “Manualul pentru salvarea submarinului avariat”, în care sunt stabilete conceptele generale și procedurile standard de operare în cazul operațiilor maritime de căutare și salvare a submarinului avariat precum și modul de organizare și asigurare medicală a misiunilor SUBSAR. Procedura de salvare a unui echipaj dintr-un submarin avariat după transmiterea unui semnal pe frecvențele de pericol în bandă HF sau UHF va fi prezentată ulterior într-un subcapitol ca studiu de caz.

Procedeele de salvare la nivel internațional sunt în funcție de adâncimea la care a avut loc incidentul. O vedere generală a metodelor de salvare sunt prezentate în figurile 1 și 2. Asfel, intervenția se poate executa cu următoarele echipamente (dinspre suprafață către fundul mării):

– prin lansarea scafandrilor salvatori din elicoptere atunci când se recuperează personal de pe puntea navelor în derivă sau a supraviețuitorilor de la suprafața apei;

– cu scafandri cu echipament SCUBA pentru supravegherea echipajului submarinului ieșit pe SAS-ul de evacuare și care urcă către suprafață pe saula ghid;

– cu scafandri cu alimentare de la suprafață pentru operații de ventilație a submarinului avariat sau pentru furnizarea materialelor vitale echipajului prin SAS-ul acestuia;

– cu ajutorul clopotului de salvare Mccan pentru adâncimi de până la 300 metri, dar pentru unghiuri de înclinare a submarinului avariat mai mici de 5 ͦ și la o mare de maxim gradul 3;

– cu echipamentul ADS pentru intervenții de până la 700 metri;

– cu ajutorul ROV-urilor pentru intervenții de până la 1000 metri;

– cu minisubmarine SRV sau SRC capabile să se cupleze la submarinul avariat în unghiuri de până la 60 ͦ și să funcționeze în curenți de până la 3 noduri.

Figura 1

Figura 2

Foarte important în operațiile maritime de căutare-salvare este timpul de reacție și de ajungere la locul incidentului ‘Time To First Rescue’, (TTFR). Astfel, cu cât sunt mai rapid aplicate procedurile, cu atât cresc și șansele de reușită. Orice întârziere a declanșării operației de căutare– salvare duce la o creștere exponențială a eșecului. Operația de căutare- salvare este condusă de OSC (comandantul de la fața locului -On-scene Commander). Acesta reprezintă autoritatea militară desemnată să comande unități atât pe timpul fazei de căutare și localizare cât și pe timpul operației de salvare. Această autoritate de comandă poate sau nu să fie aceeași pentru ambele faze (căutare și localizare /operația de salvare) și poate fi de asemenea schimbată în orice moment dacă situația o cere. Comandantul unei unități ce ajunge primul în apropierea locului unde a avut loc incidentul va acționa ca OSC. În situația în care la locul accidentului ajunge prima o aeronavă, comandantul acesteia preia controlul operației de salvare până la sosirea unei unități de suprafață ce-și va asuma sarcinile de OSC.

Autoritatea navală responsabilă pentru planificarea și conducerea (SSRA) unei operațiuni SUBSAR numește un responsabil pentru coordonarea și controlul recuperării personalului ieșit la suprafață și/sau salvarea echipajului din submarinul avariat. SSRA poate fi sub comandă națională, NATO sau o comandă maritimă numită pe zona de interes și trebuie să alerteze ISMERLO în vederea obținerii de informații despre disponibilitatea componentelor de salvare la nivel mondial. Termenii și definițiile în operațiile maritime de căutarea-salvare a submarinului avariat sunt prezentați în Anexa 2.

Adâncimea reprezintă cel mai important factor în alegerea echipamentelor și a metodei de intervenție. Astfel:

la adâncimi mici folosirea scafandrilor reprezintă un avantaj datorită deprinderilor și abilităților acestora, capacității lor de a analiza riscurile și a decide asupra acțiunilor ce trebuiesc întreprinse;

la adâncimi medii pot fi folosiți atât scafandri cât și ADS, ROV-urile. Avantajul folosirii acestor echipamente speciale este acela că reduce numărul scafandrilor implicați în misiune care, în căutarea clasică, ar fi foarte mare datorită timpului de lucru redus la astfel de adâncimi. Dezavantajele sunt date de costurile ridicate ale echipamentelor, necesitatea existenței unei echipe de suprafață bine dotate și antrenate;

la adâncimi foarte mari sunt folosite echipamente automatizate și telecomandate cum ar fi ADS, ROV, SRV/SRC. Acestea reprezintă singura opțiune de intervenție și necesită existența unei nave special destinată pntru astfel de misiuni și personal foarte bine pregătit pentru exploatarea și întreținerea acestora.

În continuare voi prezenta capabilitățile actuale de intervenție ale scafandrilor de mare adâncime (SMA) în operațiile maritime de căutare – salvare. SMA reprezintă forțe dislocabile cu echipamente de intervenție mobile ce pot oferi sau suplimenta capabilități existente de salvare pe mare. Sunt singurele forțe din România care pot acționa la adâncimi de până la 80 metri de pe nava specială “Grigore Antipa”, navă dotată cu următoarele echipamente:

– sistem de lansare/recuperare a 2 scafandri cu alimentare de la suprafață la adâncimi de peste 60 metri;

– sistem de scufundare în saturație pentru misiuni ce necesită timp mare de intervenție la adâncimi de peste 50 metri;

– sistem de papioanaj hidraulic pentru menținerea navei pe punct fix;

– 2 barocamere de decompresie de câte 4 locuri pentru tratamentul accidentelor de scufundare;

– turelă de scufundare pentru intervenții de până la 180 metri;

– echipamente de tăiere/sudură subacvatic tip broco;

– echipamente hidraulice pentru intervenții subacvatice;

– echipamente speciale pentru fabricarea amestecurilor respiratorii;

– echipamente de scufundare cu alimentare de la suprafață KM 37 cu sistem audio –video și înregistrare la suprafață.

Pentru asigurarea interoperabilității tehnicii și echipamentelor de intervenție, toate echipamentele achiziționate după anul 2013 sunt compatibile cu cele ale partenerilor NATO (SUA, Turcia, Spania, Italia), lucru certificat în cadrul exercițiilor internaționale EPD MCM DIVE, exerciții conduse de Forțele Navale Române și desfășurate în Marea Neagră, la care au participat nave și scafandri de mai multe naționalități. Căutarea și localizarea subacvatică a epavelor și a submarinelor avariate se execută cu tehnica de la bordul navelor speciale (sonare), cu echipamente mobile din dotarea scafandrilor de luptă EOD (AUV-uri, ROV-uri).

Având în vedere tehnica și echipamentele de scufundare specificate anterior, SMA are următoarele capabilități pentru salvarea echipajului:

– furnizarea materialelor vitale echipajului submarinului avariat prin SAS-ul acestuia;

– filmarea/fotografierea submarinului în vedera stabilirii poziției acestuia pe fundul mării;

– asistarea membrilor echipajului ieșiți din submarine pe timpul urcării către suprafață pe saula ghid;

– lucrări subacvatice de tăiere/sudură până la adâncimea de 80 metri în vederea eliberării sistemului propulsor din eventualele obstacole submarine (cabluri de comiunicații, plase de pescuit, etc).

În opinia mea, scafandri de mare adâncime dețin competențele necesare pentru intervenții la adâncimi peste 60 metri, au echipamente compatibile cu partenerii NATO dar nu și tehnica pentru salvarea/recuperarea echipajelor din submarine avariate, fapt pe care îl voi dezvolta la capitolul 3.

Apărarea/mentenanța infrastructurilor critice reprezintă una dintre cele mai importante misiuni, inclusiv pentru statele puternic tehnologizate. Configurația litoralului românesc, numărul mare de structuri imerse și platforme de foraj petrolifer fac această misiune greu de realizat, fiind necesare mijloace și echipamente tehnice complexe și personal specializat pentru intervenții la adâncimi mari.

Angajarea României în operații multinaționale precum și poziția țării noastre ca membru NATO sporesc pericolul ca diferite obiective din cadrul infrastructurilor critice maritime să devină ținte ale atacurilor teroriste ca forme ale acțiunilor asimetrice. Cele mai importante acțiuni asimetrice cu puternic impact economico – militar sunt:

– Ocuparea platformelor de foraj maritim și amenințarea cu distrugerea acesteia, având consecințe dezastruase asupra mediului maritim;

– Avarierea conductelor subacvatice de transport țitei de la platforme la rafinării;

– Avarierea unor rade portuare, cheiuri, ecluze, instalații portuare, pase de acces, docuri;

– Provocarea deliberată a unor accidente ecologice.

Forțele Navale având în compunere și scafandri de mare adâncime pot desfășura o gamă largă de misiuni pentru apărarea/mentenanța obiectivelor economice din spațiile de interes maritim.

Pentru apărarea/mentenanța acestor obiective de importanță strategică scafandri de mare adâncime acționează sistematic sau la chemare, independent sau în cooperare cu alte forțe, în funcție de amploarea misiunii. Intervențiile acestora se pot executa de la bordul navelor speciale pentru scafandri sau de pe navele de luptă de suprafață ale Forțelor Navale.

Alegerea metodei optime de intervenție este în funcție de următorii factori:

– Misiunea de executat;

– Condițiile mediului subacvatic (adâncimea, temperatura apei, vizibilitatea, curentul subacvatic);

– Numărul de scafandri avuți la dispoziție;

– Timpul avut la dispoziție;

– Intensitatea acțiunilor planificate;

– Cooperarea cu celelalte forțe.

Scafandri de mare adâncime pot executa foarte multe activități subacvatice la structura platformelor de foraj și la instalațiile aferente acestora, astfel:

– verificarea periodică a structurii imerse a platformei de foraj maritim;

– efectuarea de lucrări mecanice;

– înlocuirea unor elemente ale instalațiilor de foraj;

– demontarea sau montarea unor comonente ale instalației de televiziune subacvatică;

– recuperarea unor elemente și dispozitive de pe fundul mării.

Intervențiile la aceste obiective se pot executa cu echipamente specifice scafandrilor de mare adâncime: cu completul de scufundare cu alimentare de la suprafață KM 37 prevăzut cu cameră video subacvatică și proiectoare și system de comunicații sau cu echipamentul SCUBA. Pentru eliminarea pericolului accidentelor subacvatice care pot apare la aceste adâncimi, este absolute necesar achiziționarea unui ROV care să preia majoritatea misiunilor scafandrilor pentru intervenții la adâncimi mai mari de 50 metri.

Participarea la apărarea platformelor de foraj marindin zona petrolieră, prin controlul părților imerse ale acestora și a celorlalte elemente ale sistemului subacvatic de extracție și transport reprezintă una din principalele misiuni ale scafandrilor de mare adâncime. Pentru alegerea soluțiilor optime de intervenție, un ofițer din rândul SMA trebuie să facă parte din statul major al TG-ului, să consilieze comandantul în ceea ce privește capabilitățile și modul de intervenție cu scafandri de mare adâncime și să prezinte informațiile critice necesare pentru luarea deciziei. În procesul de planificare a acțiunilor militare, planificatorii trebuie să cunoască capabilitățile, tehnica și echipamentele de intervenție, metodele și modul de acțiune al scafandrilor de mare adâncime.

Concluzionând, putem afirma faptul că capabilitățile de acțiune ale scafandrilor de mare adâncime sunt foarte diversificate. Prin acest demers științific susțin ideea că scafandri de mare adâncime au un rol foarte important în cadrul operațiilor maritime iar aceste forțe trebuie să facă parte permanent din compunerea TG-urilor Forțelor Navale.

2.3 Rolul scafandrilor de mare adâncime în operații multinaționale

În acest subcapitol doresc să analizez și să evidențiez rolul scafandrilor de mare adâncime în cadrul operațiilor maritime multinaționale.

Primul exercițiu în context internațioanal al scafandrilor de mare adâncime a fost în anul 1996 când aceștia au participat cu nava de intervenți “Grigore Antipa” în Spania/Cartagena la exercițiul NATO “Cooperative Diving 96” în scopul dezvoltării procedurilor în salvarea submarinelor. Doi ani mai târziu au participat la exercițiul internațional Diving ’98 desfãșurat sub egida NATO în Spania, în Mediterana de Vest. Scopul principal al exercițiului a fost creșterea interoperabilității dintre scafandri perfecționarea procedurilor de recuperare a echipajelor din submarine avariate . La Diving ’98 au participat reprezentanți din statele N.A.T.O. – Spania, Portugalia, Franța (cu observatori și nave cu scafandri), Italia (cu observatori). În cadrul acestor exerciții s-au executat scufundări cu turela de scufundare de la bordul navei “Grigore Antipa” și operațiuni de tãiere/sudurã subacvaticã la adâncimi de peste 40 metri. Ca o concluzie generală, s-a constatat faptul că procedurile de intervenție și echipamentele scafandrilor români sunt diferite față de cele ale scafandrilor NATO.

Începând cu anul 2007 la bordul navelor SUA s-au executat exerciții bilaterale de scufundare cu tehnică și echipamente asigurate de către partenerul strategic, la cheu în prima fază și ulterior la adâncimi din ce în ce mai mari în apele teritoriale ale României. În urma schimburilor de experiență și a lecțiilor identificate, Forțele Navale Române a demarat un amplu proces de achiziționare de tehnică și echipamente de scufundare la mare adâncime similare cu ale partenerilot NATO.

Începând cu anul 2013 se execută exercițiul internațional EPD MCM DIVE organizat și condus de către Forțele Navale Române. La acest exercițiu participă atât scafandri de mare adâncime cât și scafandri EOD de diferite naționalități, reprezentând state precum Azerbaijan, Bulgaria, Georgia, Ucraina, Turcia, SUA s.a. Activitățile de scufundare s-au realizat de la bordul navei NMS “Grigore Antipa” în scopul creșterii interoperabilității scafandrilor din țările riverane Mării Negre și au fost executate cu echipamentul și tehnica de scufundare din dotarea scafandrilor români, în gama de adâncimi 0 – 50 metri. Activitățile de scufundare s-au executat în echipe mixte, utilizând tabelele de scufundare ale SUA. S-a constatat faptul că doar reprezentanții țărilor membre NATO cunosc procedurile de intervenții iar dintre aceștia doar scafandri din SUA și Turcia au echipamente similare scafandrilor români.

În anul 2019, o delegație a scafandrilor de mare adâncime români au participat în Turcia/Acsaz/Marmaris la un exercițiu complex de căutare, descoperire și salvare a unui echipaj dintr-un submarin avariat, la care au participat ca observatori reprezentanți din 28 țări, de pe toate continentele. Au fost prezentate navele de intervenție, tehnicile și echipamentele de scufundare, echipamente evaluate de reprezentantul ISMERLO la acest exercițiu. Acest exercițiu va fi prezentat ca studiu de caz în subcapitolul 2.5.

Participarea scafandrilor de mare adâncime la exercițiile internaționale a avut ca rezultat:

– atingerea interoperabilității procedurale cu cea a statelor member NATO;

– interoperabilitatea echipamentelor și tehnicii de intervenție;

– schimbarea metodologiei de instruire, trecându-se la Programele de Instrucție pentru Misiune și la Programelor de Instrucție Individuale, concepte moderne de planificare și organizare a instrucției.

2.4. Metode de executare a căutărilor subacvatice specifice scafandrilor de mare adâncime

În acest subcapitol intenționez să prezint metodele de căutare subacvatică ale scafandrilor de mare adâncime pe timpul operațiilor maritime de apărare/mentenanță și reparație a unor obiective economice/militare și a infrastructurilor critice (cheiuri, platformi, docuri, instalații subacvatice, s.a.m.d.).

Pentru căutarea subacvatică a obiectelor în vederea recuperării acestora, scafandri de mare adâncime utilizează doar metoda de căutare prin observare vizuală iar determinarea zonei de căutare trebuie să se execute în funcție de următorii factori:

– curentul și starea mării;

– vizibilitatea subacvatică;

– adâncimea de căutare și natura fundului mării;

– temperatura apei;

– locul unde are loc intervenția ( în lacuri montane, în ape curgătoare, lacuri, baraje, etc);

– flotabilitatea și mărimea obiectului;

– obstacolele subacvatice.

Planul de căutare subacvatică este întocmit de către șeful de scufundare după ce a parcurs următoarele etape:

Stabilirea condițiilor subacvatice;

Identificarea metodei de căutare;

Identificarea și pregătirea materialelor și a tehnicii necesare;

Stabilirea personalului pentru intervenție;

Analiza factorilor de risc.

Principalele metode de căutare subacvatică utilizate de scafandri de mare adâncime sunt:

Căutarea circulară. Este metoda cea mai des utilizată și se execută pentru căutarea obiectelor pe fundul mării;

Căutarea în zig-zag cu ajutorul poligoanelor de căutare. Această metodă se utilizează pentru căutarea obiectelor în plan orizontal și vertical (pe fundul mării sau pe cheiuri, ecluze, etc);

Căutarea în trepte;

Căutarea în linie;

Căutarea în salbă și semisalbă. Metoda este utilizată la căutarea opera vii a navelor (prize de fund);

Căutarea cu saula de siguranță.
Aceste metode se aplică pentru descoperirea obiectelor din următoarele zone:

căutare pe platforme de foraj maritim și structuri imerse;

căutare pentru recuperarea obiectelor, materialelor și a tehnicii de pe navele și aeronavele scufundate;

căutare pe cheuri și ecluze;

căutare pe pase de acces, locuri de acostare, rade și în acvatorii.

Scafandri de mare adâncime execută misiuni de căutare a obiectelor și materialelor la adâncimi de până la 70 metri iar pentru descoperirea acestora utilizează procedeul de căutare circulară, procedeu cel mai frecvent utilizat, descris în tabelul 2.4.1 și figura 3.

Tabelul 2.4.1

Figura 3

În subcapitolul următor voi prezenta trei studii de caz în care scafandri de mare adâncime au participat la ranfluarea unui submarin avariat și la eliberarea căilor de cominicații fluviale.

2.5 STUDII DE CAZ

2.5.1. Operațiunea de salvare a submarinului “Kursk”

1. SITUAȚIA

Pe data de 12 august 2000 submarinul nuclear “Kursk” (clasa “Antey”, “Oscar-2” – în clasificarea NATO, număr de bord K-141) participa în Marea Barents împreună cu nave ale Flotei Marinei Ruse la exercițiu naval major. Submarinul Kursk, având la bord un echipaj de 118 oameni era propulsat de două reactoare nucleare și putea ambarca la bord 24 de torpile.

La ora 11.30 a avut loc o explozie în primul compartiment al submarinului urmată la scurt timp de o a doua explozie care a dus la scufundarea submarinului la adâncimea de 108 metri. Accidentul s-a produs cel mai probabil din cauza scurgerilor de combustibil care a dus la explozia torpilei care urma a fi experimentată în cadrul aplicațiilor. Incediul apărut după această explozie a cauzat detonarea torpilelor aflate în acel compartiment fapt ce a avut ca rezultat distrugerea mai multor compartimente ale submarinului.

2. MISIUNEA

Forțele Navale ale Federației Ruse au avut misiunea de căutare, descoperire și recuperare a echipajului și submarinului avariat de la adâncimea de 108 metri.

3. EXECUȚIA

Deoarece balizele de geolocație ale submarinului fusese dezactivate pe timpul exercițiului, căutarea a durat 16 ore până la localizarea acestuia, timp în care 23 de oameni erau refugiați într-un compartiment izolat al navei.

Pe data de 15 august 2000, Statul Major al Marinei Ruse a anunțat începerea operațiunile de salvare iar în ziua următoare au solicitat ajutorul internațional pentru salvarea submarinului “Kursk”. Trei zile mai târziu a ajuns la locul accidentului nava specială pentru căutarea și descoperirea submarinelor “Normand Pioneer” dotată cu un minisubmarin LR5 care a identificat submarinul pe fundul mării, iar pe data de 20.08.2000 a ajuns și nava “Seaway Eagle” (cu scafandri de mare adâncime la bord). Operațiunea de salvare propriu-zisă a inceput la 8 zile după tragicul accident dar s-a constat că nu există supraviețuitori.

În luna mai 2001, Rusia a fost de acord pentru scoaterea la suprafață a submarinului nuclear de către o companie civilă în colaborare cu tehnicieni și scafandri de mare adâncime. La operațiunile de salvare a submarinului nuclear rus Kursk a participat nava norvegiană "Mayo" și barja Giant-4.

Planul de ranfluare al submarinului a constat în ridicarea acestuia la suprafață cu ajutorul a 26 de graifere acționate hidraulic, controlate și coordonate de un computer central dispus pe barja Giant – 4. Pentru executarea misiunii a fost adusă o echipă internațională de scafandri de mare adîncime ambarcați la bordul navei “MAYO” dotată cu capabilități de lucru în saturație. Datorită adâncimii de peste 100 m, singura modalitate de intervenție a fost aceea de lucru în saturație pe schimburi, până la terminarea misiunii. Acest lucru a înseamnat ca echipe de câte 12 scafandri să lucreze și să se odihnească un număr de 28 de zile, la aceeași presiune de 11 bari. Activitatea a început pe data de 22 iulie 2001 cu poziționarea navei “MAYO” deasupra submarinului. La aproape un an după dezastru, primii scafandri au început lucrările subacvatice iar conform planului avizat de către specialiști misiunea acestora a fost:

Tăierea sectorului avariat al provei submarinului în vederea asigurării unui echilibru stabil pe timpul ranfluării acestuia deoarece zona afectată se putea dezintegra pe durata ridicării spre suprafață și putea cauza instabilitate care genera forțe neașteptate pe unitățile de ridicare. Dispozitivele care manevrau cablul erau compuse dintr-o ancoră care se vida pe fundul mării și un sistem hidrauluic care acționau cablul “înainte și înapoi”. Acestea fiind dispuse pe ambele părți ale zonei avariate, aveau să taie în coca submarinului cu aproximativ 2-3 metri/oră. După ce zona avariată a fost secționată în totalitate, scafandri au trecut la următoarea etapă a misiunii.

Decuparea a 26 de orificii prin coca submarinului folosind tăierea subacvatică cu jet abraziv pentru fixarea dispozitivelor de ridicare în orificiile decupate care erau dotate la capăt cu graifere, iar odată aliniate și introduse in interior, urmau să se deschidă hidrauluic și să se clampeze pe interiorul submarinului.

4. SPRIJINUL LOGISTIC

Pentru executarea misiunii au fost necesare următoarele echipamente:

Navă dotată cu sistem de poziționare dinamică care să mențină poziția fixă deasupra submarinului la o mare de gradul 3 și să fie dotată cu sistem de scufundare în saturație;

Echipamente de tăiere subacvatică cu jet abraziv sau jet de apă;

Un număr relativ mare de scafandri cu aptitudini de lucru în saturație;

Navă cu capabilități de asigurare a unei tensiuni constante pe timpul ranfluării submarinului.

CONCLUZII

Singura opțiune de recuperare a submarinului avariat a fost cea de utilizare a scafandrilor de mare adâncime. Operațiunea fost o premieră și totodată o provocare pentru recuperarea de la o adâncime de 108 metri a unui submarin de 18.000 tone. Operațiunea de ranfluare a submarinului a început pe 15 iulie 2001 și a durat până în luna octombrie cînd barja-ponton "Giant-4" poziționată deasupra submarinului a ridicat cele 18.000 tone ale acestuia. În tabelul următor sunt prezentate capabilitățile de intervenție necesare pentru ranfluarea submarinului.

2.5.2 Tăierea navei “Rostock” pentru eliberarea șenalului navigabil

1. SITUAȚIA

Nava Rostock a fost construită în 1973 la Șantierul naval Heztun Rostock (Germania) și naviga pe 2 septembrie 1991sub pavilion ucrainean când a eșuat și s-a scufundat la Mila 31 a Dunării, pe partea cea mai îngustă a Canalului Sulina, blocând navigația maritimă. Blocarea parțială a șenalului navigabil obligau navele de mare tonaj să treacă pe altă rută, ceea ce însemna timp și costuri foarte mari pentru armatori.

2. MISIUNEA

Tăierea și scoaterea la suprafațăa epavei pentru eliberarea șenalului de navigație

3. EXECUȚIA

Pentru tăierea/recuperarea navei și eliberarea canalului au fost mai multe firme comerciale care și-au luat angajamentul în executarea misiunii. Datorită condițiilor subacvatice foarte dificile în care trebuiau să își desfășoare activitatea scafandri(curent foarte mare, vizibilitate foarte redusă, posibilitatea blocării scafandrilor în diferite suprastructuri, etc) misiunea a fost abandonată de foarte multe ori.

În anul 1994 o echipă de scafandri din Grecia a început lucrările de ranfluare a navei. Tăierea subacvatică a navei s-a executat utilizând procedeul oxi-arc cu electrozi Broco utilizând echipamente de scufundare cu alimentare de la suprafață. Datorită condiților subacvatice și a faptului că foarte multe aluviuni erau aduse peste epava navei, misiunea a fost abandonată.

Lucrările de ranfluare au fost reluate în anul 2004 când un consorțiu format din trei firme din SUA, Olanda și România au reluat activitatea de tăiere și ranfluare a navei. Scafandri au folosit echipamente cu alimentare de la suprafață iar ca metodă de tăiere a fost folosită aceeași ca în cazul ranfluării submarinului nuclear KURSK. Tăierea subacvatică s-aexecutat atât prin procedeul oxi-arc dar și prin utilizarea unui sistem cu lanț diamantat.Având în vedere caracteristicile navei dar și condițiile subacvatice, s-a luat decizia tăierii navei în patru bucăți. Operațiunea s-a finalizat în anul următor, pe 30 noiembrie 2005, iar brațul Sulina a fost din nou funcțional.

4. SPRIJINUL LOGISTIC

Operațiunea de tăiere și recuperare a navei a fost una foarte dificilă și a fost nevoie de echipamente și tehnică specială prezentate în tabelul următor:

2.5.3. Căutarea/descoperirea/recuperarea echipajului dintr-un submarin avariat

Forțele navale ale Turciei au planificat și condus în perioada 27 – 31 mai 2019 un exercițiu internațional la care au participat reprezentanți din 18 țări, inclusiv România. Exercițiul s-a desfășurat pe parcursul a 4 zile în Aksaz/Marea Marmaris la bordul navelor de salvare cu scafandri de mare adâncime construite în Turcia în perioada 2014 – 2018.

1. SITUAȚIA

Pe timpul misiunilor de supraveghere a liniilor de cominucații din marea Marmaris, submarinul turcesc nu a mai înaintat raportul SITREP ordonat.

2. MISIUNEA

Forțele Navale în cooperare cu Forțele Aeriene au avut misiunea de căutare, descoperire și recuperare a echipajului din submarinul avariat.

3. EXECUȚIA

Ziua 1

Misiunea a debutat cu căutarea subacvatică a submarinului avariat după ultima poziție raportată de submarin DATUM. Căutarea s-a executat simultan cu navele de salvare cât și cu tehnica de la bordul elicopterelor. După descoperirea locului în care era imobilizat submarinul, nava TCG “Alemdar” (Moship) s-a poziționat cu ajutorul sistemului DP 3 deasupra acestuia și a lansat la apă ROV-ul “Istakoz 1” fabricat în Turcia cu capabilități de acțiune până la 1000 metri pentru filmarea subacvatică. După transmiterea datelor ehipei de la suprafață s-a constat faptul că o parte din membrii echipajului pot părăsi submarinul prin SAS-ul de urgență al acestuia. Pentru salvarea acestora au fost parașutați la locul incidentului din avionul C -130 12 paramedici cu echipamente de prim ajutor, inclusib bărci de salvare. După ambarcarea personalului salvat în bărcile pneumatice, aceștia au fost aduși la nava TCG “Alemdar” unde erau așteptați de o echipă medicală pentru trierea acestora. Personalul cu probleme respiratorii a fost introdus în cele două barocamere cu câte 22 locuri fiecare în vederea executării tratamentelor hiperbarice iar o persoană care prezenta probleme foarte grave la nivelul toracelui a fost transferat cu elicopterul AS-532 Cougar situat pe puntea heliport la spitalul de urgență din Marmaris. Persoanele care au avut nevoie de intervenții chirurgicale au fost transferate în sala de operație a navei.

Ziua 2

Misiunea a debutat cu căutarea subacvatică a submarinului avariat după ultima poziție raportată de submarin DATUM. Căutarea s-a executat cu cele trei nave de salvare care aveau la bord sonare active multi – beam iar submarinul a fost descoperit cu foarte mare precizie la adâncimea de 60 metri. S-a stabilit legătura prin telefonul subacvatic cu comandantul submarinului și s-a decis începerea operațiunilor de salvare.

Nava TCG “Alemdar” (Moship) dotată cu sistem de poziționare dinamică s-a poziționat deasupra submarinului și s-a lansat la apă ROV-ul “Istakoz 1” în vederea stabilirii condițiilor subacvatice din jurul submarinului. Concomitent cu acestă activitate, 3 scafandri de mare adâncime au transferat prin SAS-ul submarinului pachetul de primă urgență la bordul submarinului. În următoarea fază s-a decis ventilarea submarinului în vederea menținerii parametrilor aerului din interior. Pentru această misiune a fost lansat de la bordul navei un scafandru cu echipamentul ADS. Acest echipament este exploatat la presiune atmosferică și poate opera până la adâncimi de 350 metri. Utilizând sistemul de ventilație de la bordul navei s-a reușit menținerea parametrilor aerului până la începerea recuperării scafandrilor din submarin. Toate operațiunile au fost monitorizate de la bordul navei TCG “Alemdar” prin camerele instalate pe costumul ADS și pe ROV-ul “Istakoz 1”.

Ziua 3

Nava TCG “Alemdar” (Moship) dotată cu sistem DP 3 a revenit pe poziția anterioară deasupra submarinului. S-a lansat la apă echipamentul ADS iar acesta, supervizat de ROV-ul “Istakoz 1”, a cuplat la trapa submarinului cablul metalic de ghidare a clopotului McCann în vederea recuperării echipajului din submarin. După poziționarea echipamentului ADS pe puntea navei, a fost lansat la apă clopotul de salvare McCann, echipament care poate opera până la adâncimi de 200 metri. După cuplarea acestuia pe diamentul submarinului, s-a executat transferul a 6 militari în clopotul de salvare și acesta a fost recuperat la bordul navei. Toată misiunea de salvare a fost monitorizată de ROV-ul “Istakoz 1” care la sfârșitul activității a decuplat cablulde ghidare de pe SAS-ul submarinului. La sfârșitul exercițiului submarinul TCG “I.İnönü” a ieșit la suprafață și a revenit la Baza Navală „Aksaz” împreună cu nava TCG „Alemdar”.

Ziua 4

S-a prezentat ieșirea în siguranță a echipajului din submarinul TCG „I. Gnönü” care se afla la o adâncime de 30 de metri cu ajutorul echipamentelor individuale MK-10.

4. SPRIJINUL LOGISTIC

La acest exercițiu SAR au participat următoarele forțe:

– din partea Forțelor Navale:

– navele de salvare TCG “Alemdar” (Moship), TCG “Ișin” și TCG “Akin”, fregata TCG “Gelibolu”;

– scafandri de mare adâncime cu echipamentele și tehnica de intervenție ambarcate la bordul celor trei nave;

– sumbarinul TCG “I.İnönü” și TCG „I. Gnönü”;

– personal medical pentru acordarea primului ajutor răniților din submarine;

– din partea Forțelor Aeriene:

– un elicopter S-70B Seahawk;

– un avion Hercules C130;

– din partea Forțelor Terestre:

– un elicopret AS-532 Cougar.

Exercițiul de căutare, descoperire și recuperare a echipajului din submarine avariate a fost unul foarte complex și a demonstrat faptul că pentru reușita în astfel de oparații maritime este nevoie implicarea tuturor categoriile de forțe militare. Capabilitățile scafandrilor de mare adâncime din Turcia sunt prezentate în tabelul următor:

În concluzie, apreciem că rolul scafandrilor de mare adâncime în cadrul operațiilor maritime de stabilitate/răspuns la criză este unul deosebit de important și totodată, considerăm că nu mai putem vorbi în cadrul acțiunilor contemporane de absența acestor forțe. Forțele care compun aceste structuri sunt capabile să îndeplinească o gamă largă de misiuni subacvatice, menite să dea consistență operațiilor maritime. Conform celor prezentate, este necesar ca pregătirea teoretică de specialitate și procedurile operaționale, care stau la baza formării și perfecționării scafandrilor de mare adâncime, să fie în concordanță cu echipamentele necesare în astfel de operații maritime.

CAPITOLUL III TENDINȚE DE DEZVOLTARE ALE SCAFANDRILOR DE MARE ADÂNCIME

Tehnicile și tehnologiile ce privesc scufundările la mare adâncime reprezintă un domeniu de cercetare destul de vast, ce necesită eforturi intelectuale și materiale considerabile, eforturi pe care doar marile puteri își permit să le facă. Rezultatele acestor cercetări nu se pot găsi în lucrări accesibile publicului larg, chiar și personalul de specialitate (scafandrii militari sau civili) întâmpinând greutăți în procurarea unor astfel de informații. Participarea la cursuri de specialitate în țări membre NATO, precum și la exerciții și misiuni internaționale, reprezintă cea mai importantă formă de pregătire a scafandrilor de mare adâncime, valorificarea acestei experiențe fiind un obiectiv de bază al factorilor de conducere.

3.1 Tendințe internaționale de dezvoltare a structurilor de intervenții la mare adâncime

Accidentul dramatic al submarinului rusesc “KUSRK” din 12 august 2000 a dus la o schimbare radicală la nivel mondial a procedeelor de căutare, descoperire și salvare a echipajelor din submarine avariate și nu în ultimul de modernizare a echipamentelor de intervenție. Rusia și Turcia, țări riverane Mării Negre, au investit enorm în achiziționarea de nave moderne cu capabilități SAR la adâncimi de peste 500 metri iar aceste nave operează împreună cu navele de luptă în cadrul grupărilor de forțe navale iar Federația Rusă le are repartizate astfel:

Northern Sea Fleet: Navele “Mikhail Rudnitsky”  și “Georgy Titov”;

Pacific Sea Fleet: Navele “Igor Belousov ”, “Grigory Kuzmin” și “Alagez“;

Black Sea Fleet: Navele “Kommuna” și “Sayany ”;

Baltic Sea Fleet: Nava SS 750.

Federația Rusă a construit în anul 2015 una dintre cele mai moderne nave SAR, nava “Igor Belousov”(Anexa nr. 3) care acționează în Oceanul Pacific, iar Turcia a construit în perioada 2014 – 2017 trei nave pentru căutare-salvare înzestrate cu echipamente de intervenție de până la 1000 metri (Anexa nr. 4).

Având în vedere adâncimile mari la care s-au petrecut accidentele în ultimii ani, s-a constatat necesitatea descoperirii de noi tehnologii pentru căutarea, descoperirea și salvarea echipajelor din submarine avariate. Echipele de salvare operează în mediile cele mai dificile, bazându-se pe tehnologii de ultimă generație.

În acest moment, sistemul de salvare NSRS (The NATO Submarine Rescue System) este gestionat de trei națiuni, Marea Britanie, Norvegia și Franța și asigură asistență de salvare țărilor member NATO și aliaților săi precum și celorlalte națiuni care au același sistem de clampare. Acesta poate fi transportat pe calea aerului în diferite tipuri de aeronave (C17/C5/An124/A400M), poate fi exploatat până la o mare de gradul 6 ( înălțime de 5 metri a valului) și poate ajunge la orice submarin în dificultate (DISSUB) în 72-96 de ore de la alertă, în funcție de locație.

Navele moderne pentru intervenții la mare adâncime (Figura 8) sunt nave proiectate pentru a efectua misiuni de salvare atât la suprafața mării cât și la adâncimi foarte mari, pe o mare de până la gradul 6, echipate cu sistem de propulsie diesel-electric redundant, care permit o cotă flexibilă de putere și care au sisteme de poziționare dinamică (bow – truster). Cea mai noi navă a Federației Ruse cu capabilități SAR este nava “Igor Belousov” construită în anul 2015 care execută operații maritime împreună cu flota rusă din Pacific. Forțele Navale ale Turciei au în dotare trei nave noi construite în perioada 2014 – 2017 cu capabilități SAR: TCG “Alemdar”, TCG “Akîn” și TCG “Ișin”. Aceste nave au capabilități de descoperire a submarinelor aflate în dificultate, pot asigura ventilația acestuia pentru menținerea parametrilor aerului în limite normale și pot recupera personae cu ajutorul clopotului de salvare McCann.

Figura 4 Navele “Igor Belousov” și “Alemdar”

Aceste nave sunt certificate din punct de vedere al capabilităților de intervenție de ISMERLO (International Submarine Escape and Rescue Liaison Office) și au la bord următoarele sisteme și echipamente:

Sistem de poziționare dinamică a navei

Pentru salvarea echipajelor sau executarea lucrărilor cu scafandri de mare adâncime, navele SAR trebuie să-și mențină o poziție fixă deasupra locului de intervenție. Pentru aceasta, navele au în dotare bow-trustere. Pentru utilizarea echipamentele de intervenție este necesar o navă cu DP 2, iar pentru intervenții care implică utilizarea scafandrilor de mare adâncime este necesar o navă cu system DP 3.

Sistem de ventilație

Acest sistem asigură cantitatea de aer necesară personalului din submarine și totodată asigură parametrii amestecului respirator (CO2, O2, umiditate, temperatură). Sistemul de ventilație constă dintr-un cablu ombilical de o lungime de 1000 metri care la capăt este prevăzut cu 2 furtune inlet și outlet. În funcție de adâncimea la care se află submarinul, cuplarea rapidă a acestor furtune de ventilație pe submarine se execută cu ajutorul scafandrilor cu alimentare de la suprafață, a ROV-ului sau cu ajutorul scafandrului echipat cu costumul ADS. Presiunea din interiorul submarinului și parametrii aerului sunt atent monitorizați de către echipa de la suprafață.

Recuperarea echipajului cu ajutorul SRV (Submarine Rescue Vehicle )

Salvarea echipajului se execută cu SRV-ul care se cuplează la ecluza de salvare/evacuare la o înclinație a submarinului de până la 60 ͦ și la presiunea la care se află submarinul avariat. După decuplarea SRV-ului de pe ecluza submarinului acesta este adus pe puntea navei MOSHIP și se cuplează la o barocameră pregătită la aceeași presiune cu submarinul, astfel evitându-se accidentele de decompresie.

Camere hiperbarice pentru tratamentul accidentelor de scufundare

Barocamerele sunt multiloc și sunt utilizate pentru tratarea accidentelor de scufundare și pentru transferul sub presiune din SRV a personalului salvat. Acestea sunt prevăzute cu decoder de voce, sistem audio – video, system de stins incendiul, etc.

Punte heliport pentru MEDEVAC

Pentru evacuarea rapidă a personalului grav rănit care nu poate fi tratat la bordul navelor, acestea dispun de o punte heliport în prova navei pentru apuntarea elicopterelor.

Costum de scufundare ADS

Echipamentul de scufundare la presiunea atmosferică (ADS) este utilizat pentru intervenții de până la 600 metri și este utilizat pentru misiuni de submarinului, transportul de echipamente esențiale în ecluza submarinului, eliberarea cablurilor unui ROV imobilizat pe fundul mării, transiterea datelor despre submarinul avariat, etc. Direcțiile de deplasare ale ADS-ului sunt controlate din interiorul costumului de către scafandru, acesta deplasându-se doar în plan vertical și orizontal.

Sistem de scufundare cu alimentare de la suprafață

Pentru lucrări subacvatice de până la 100 metri se utilizează sistemul de scufundare cu alimentare de la suprafață. Scafandri astfel echipați sunt transportați la adâncimea de lucru cu ajutorul unei platforme de scufundare acționată de la suprafață.

Vehicul subacvatic operat de la suprafaț ă– ROV

Este utilizat pentru identificarea poziției în care se află submarinul, pentru monitorizarea acțiunilor executate de scafandri de mare adâncime sau scafandrul ADS. Deasemenea poate fi folosit pentru cuplarea/decuplarea furtunelor de ventilație la submarinul avariat, pentru supravegherea clopotului de salvare McCann și cuplarea la submarine a cablului ghid a acestuia.

Clopot de salvare McCan

Este utilizat pentru salvarea echipajelor din submarine avariate care nu au o înclinare mai mare de 5 ͦ , iar curenții subacvatici nu sunt puternici.

Capabilități pentru lucrări subacvatice cu scafandri de mare adâncime

Echipamente pentru tăiere/sudură, baloane de ranfluare, system de scufundare cu alimentare de la suprafață, aparat nituit subacvatic, scule subacvatice acționate hydraulic și pneumatic, surpresoare, compresoare, etc.

Turelă închisă de scufundare.

Este utilizată pentru intervenții de peste 400 metri. Cea mai nouă navă de salvare rusească, nava “Igor Belousov”, intrată dotarea Federației Ruse în decembrie 2015 este dotată cu această turelă și deține recordul de intervenție la această adâncime cu scafandri de mare adâncime.

Pentru o intervenție la un submarin avariat, toate echipamentele prezentate anterior trebuie să fie în dotarea navelor SAR. În Anexa nr. 5 sunt prezentate caracteristici esențiale ale acestor echipamente, capabilitățile și modul de intervenție.

3.2 Perspective naționale de dezvoltare a scafandrilor de mare adâncime în Forțele Navale

Misiunile scafandrilor de mare adâncime îndeplinesc o gamă mare de necesități ale Forțelor Navale. În condițiile accentului pus pe planificare, conducere și execuție a operațiilor maritime în mod joint, înțelegerea importanței și posibilităților pe care le au scafandri de mare adâncime de către comandanții tuturor categoriilor de forțe, conduce la eficientizarea acțiunilor desfășurate în cadrul operațiilor maritime.

Conștientizând rolul tot mai important pe care îl au scafandri de mare adâncime, în anul 2019 a fost înființat “Divizionul 176 Nave Scafandri de Mare Adâncime”, iar conform statului de organizare numărul scafandrilor de mare adâncime a crescut de la 20 la 125. Prin urmare, odată cu noua redimensionare este necesară o corelare a procesului de instruire și de dezvoltare profesională în funcție de domeniile și ariile de acțiune, astfel:

– căutare și salvare pe mare la adâncimi de peste 60 metri;

– lucrări de întreținere la nave, intervenții la obiective economice civile/militare și intervenții la infrastructurile critice naționale;

-intervenții cu scafandri de mare adâncime și fluviali în zona lagunară și în zona de responsabilitate a fluviului Dunărea.

Un obiectiv prioritar al Forțelor Navale trebuie să rămână continuarea dotării acestor categorii de scafandri cu echipamente și tehnică interoperabile cu partenerilor din NATO. Trebuie menționat faptul că în ultima perioadă de timp au fost achiziționate echipamente de scufundare cu alimentare de la suprafață Km 37 din ultima generație, iar în momentul actual aproximativ 90% dintre scafandri de mare adâncime dețin echipamente individuale de scufundare pentru ape reci dintre cele mai moderne. În același context, NMS “Grigore Antipa” a intrat într-un amplu proces de revizie capitală cu modernizare, proces ce se derulează pe parcursul a doi ani. Începând cu anul 2022, la bordul navei vor fi instalate echipamente mobile de scufundare la mare adâncime, astfel:

– ROV pentru recuperări de obiecte de la adâncimi de peste 300 metri;

– Sistem de lansare-recuperare pentru 3 scafandri cu alimentare de la suprafață operabil până la adâncimea de 100 metri;

– Compresoare și surpresoare pentru realizarea amestecurilor respiratorii;

– Modernizarea barocamerelor de decompresie și a sistemului de comandă a scufundărilor.

Toate echipamentele menționate anterior vor fi mobile și pot fi amplasate cu ajutorul macaralei de mare tonaj de la bordul NMS”Grigore Antipa” pe nava NMSIS “Grozavul”.

Ca o concluzie, consider că începând cu anul 2023 cele două nave militare NMS”Grigore Antipa” și NMSIS “Grozavul” pot participa împreună sau separat în cadrul grupărilor navale la operații maritime de căutare-salvare atât în zona de responsabilitate a Forțelor Navale Române cât și în sprijinul partenerilor NATO.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Acțiunile scafandrilor de mare adâncime se bazează pe evoluțiile tehnologice în domeniul subacvatic, al tehnologiei informației dar și pe calitățile individuale ale fiecărui scafandru, nivelul instruirii acestora și cunoașterea din timp a caracteristicilor ariei de operații în cazul misiunilor SAR.

Din analiza comparativă a structurilor similare din statele membre NATO, consider că structura Divizionului 176 Nave Scafandri de Mare Adâncime este bine dimensionată, raportată nivelului de ambiție al Forțelor Navale. În schimb, încadrarea acestor forțe cu personal care să dețină capabilitățile specific scafandrilor de mare adâncime este un proces de lungă durată și va trebui să reprezinte o prioritate pentru Forțelor Navale. Este de dorit ca tehnica și echipamentele pentru operații maritime de căutare-salvare să fie din toate punctele de vedere interoperabile cu cele ale partenerilor NATO, dar suntem conștienți că decalajele economice imense, precum și neoperativitatea submarinului din dotarea Forțelor Navale fac ca acest lucru să rămână un deziderat. Dacă până în anul 2014 nava NMS “Grigore Antipa” era singura navă din Marea Neagră care avea capabilități de intervenție cu scafandri la adâncimi de până la 80 metri, începând cu anul 2015 Federația Rusă și ulterior Turcia au investit enorm în nave noi cu tehnică și capabilități SAR de intervenție la adâncimi de peste 500 metri.

Ca element de noutate, analiza și prezentarea capabilităților scafandrilor de mare adâncime, corelate cu tendințele evoluției în acest domeniu ai partenerilor NATO, prezintă direcția în care Forțele Navale Române trebuie să se îndrepte în domeniul căutării –salvării pe mare și a protecției/mentenanței infrastructurilor și obiectivelor economice și militare de la litoral.

Cunoașterea posibilităților de acțiune ale scafandrilor de mare adâncime oferă posibilitatea Statului Major al Forțelor Navale să-și planifice din timp operațiile maritime, să execute instruirea trupelor în conformitate cu cerințele misiunilor și, nu în ultimul rând, să aloce fondurile necesare dotării acestora cu tehnică competitivă pentru îndeplinirea misiunilor ordonate. Căutarea și salvarea pe mare în zona de responsabilitate a României trebuie să devină un sistem eficient la un înalt standard profesional capabil să răspundă imediat și să salveze orice viață omenească pusă în pericol. Având în vedere strategia de apărare a României și intenția Forțelor Navale de achiziționare de submarine, este obligatoriu construirea a cel puțin a unei nave după modelul Turciei sau al Federației Ruse, navă care să fie dotată cu echipamentele necesare pentru căutarea, descoperirea și salvarea echipajelor din submarine avariate.

În concluzie, rolul scafandrilor de mare adâncime în operațiile maritime este dat de beneficiile ce care aceștia le crează, astfel: asigură și întreține vitalitatea navelor; participă activ la apărarea/mentenanța/întreținerea infrastructurilor critice; constituie singura structură specializată în executarea lucrărilor de intervenție subacvatice și de salvare a echipajelor submarinelor avariate și totodată singura structură specializată în misiuni de căutare, descoperire și recuperare de obiectede pe ance sau aeronave scufundate la adâncimi de peste 60 metri.

BIBLIOGRAFIE

LEGI ȘI ALTE ACTE NORMATIVE

F.N.-1, Doctrina Forțelor Navale, București, 2018;

F.N.-1.3, Doctrina Pentru Operații a Forțelor Navale, București, 2012;

F.N.-15.2, Manualul pentru salvarea submarinului avariat, București, 2010;

F.N.-9.3, Manualul pentru operații speciale maritime, București, 2013;

F.N.-9.5, Competențe minime ale scafandrilor, București, 2018;

LUCRĂRI DE AUTOR

Degeratu, P. Aron, S. Ioniță, Manualul scafandrului, Editura Per Omnes Artes, București, 1999;

Degeratu, P. Aron, Șt.Georgescu, Aparate de respirat sub apă, Editura Matrix, București, 2003;

Degeratu, P. Aron, Șt.Georgescu, Lucrări subacvatice realizate cu scafandri, Editura. Matrix, București, 2004;

Dinu, V. Constantin, Scafandri și vehicule subacvatice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

Nistor F, Lucrare de disertație „Instrucția și Exercițiile – Componente de bază ale instruirii în Forțele Navale”, București, 2010;

Tănase M, Anuarul Muzeului Național al Marinei Române, Editura M.N.M.R. Constanța, 2018.

SURSE INTERNET

www.wikiwand.com/ro/Scufundare;

http://www.centruldescafandri.ro/scurt-istoric/

https://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_diving_technology;

https://natsouth.livejournal.com/604.html.

http://www.oxarc.com/welding_information.ydev

https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_submarine_Kursk_(K-141)

Anexa nr. 1

(p. 14)

Subordonarea Divizionului 176 Nave Scafandri de Mare Adâncime

ANEXA Nr. 2

(p. 28)

GLOSAR

Abrevierile/acronimele folosite pe timpul operațiilor SUBSAR.

Anexa nr. 3

(p. 48)

NAVA SAR A FEDERAȚIEI RUSE “IGOR BELOUSOV”

– PROIECT 21300 DELFIN

CARACTERISTICI TEHNICO – TACTICE:

Construită în șantierul naval JSC Admiralty, din St. Petersburg;

Lansată la apă în decembrie 2015;

Lungime – 97,8 metri;

Lățime – 17,2 metri, pescaj – 10,6 metri;

Echipajul este de 97 membri și poate salva până la 120 oameni;

Punte heliport pentru operații de MEDEVAC;

Sistem complex de căutare subacvatică;

Sistem hidro-acustic de navigație;

2 motoare electrice de 2400 kW;

4 diesel generatoare de1680 kW;

2 diesel generatoare de1080 kW;

2 Bow-thruster de 680 kW;

Viteza maximă este de 15 Nd.

DOTĂRI PENTRU MISIUNI SAR:

Minisubmarin pilotat de 6 scafandri –DSRV – BESTER ,care poate salva până la 22 persoane;

Capabilități de comunicații subacvatice;

Sistem de scufundări în saturație de până la 450 metri -12 scafandri;

Turelă de scufundare pentru 3 scafandri – GVK-450 ;

ROV “Pantera” pentru intervenții de până la 1000 metri;

2 submersibile ARS-600 de două locuri pentru intervenții de până la 700 metri;

Echipamente de căutarea și descoperire a obiectelor la adâncimi de până la 1500 metri, chiar și pentru cele îngropate;

5 barocamere cuplate între ele, pentru salvarea a 60 persoane.

Anexa nr. 4

(p. 48)

NAVA SAR A TURCIEI TCG ALEMDAR (A-582)

CARACTERISTICI TEHNICO – TACTICE ȘI DOTĂRI SAR:

Construită de Șantierul Naval Istanbul și a intrat în dotarea Forțelor Navale ale Turciei în ianuarie 2017;

Lungime – 90,8 metri;

Lățime – 19 metri, pescaj – 7,8 metri;

Echipajul este de 131 membri și poate salva până la 120 oameni;

Are un sistem de propulsie diesel-electric;

Viteza maximă de 18 noduri și o rază de anduranță de 4500 de mile marine la o viteză economică de 14 noduri;

Căutare și salvare până la mare de gradul 6;

Căutare submarine cu sonarul TSSS;

Dispune de un system DP3 , pentru un curent de 4 noduri;

Sistem de ventilație până la 600 metri, livrat de firma Oceanworks;

Camere hiperbarice pentru tratamentul accidentelor de scufundare pentru 32 salvați;

Are în dotare un SRV;

Punte heliport pentru MEDEVAC;

Costum de scufundare ADS;

Sistem de scufundare cu alimentare de la suprafață pentru 3 scafandri;

Vehicul subacvatic operat de la suprafață ROV;

Capabilități de tăiere-sudură până la 100 metri;

Capabilități de remorcare;

Clopot de salvare McCan;

Nava are dublat sistemul de papionaj DP3 cu sistemul clasic, cu ancore și parâme vegetale.

Anexa nr. 5

(p. 52)

ECHIPAMENTE SPECIFICE MISIUNILOR SAR

DE LA BORDUL NAVELOR MODERNE

Clopotul de salvare McCan

Clopotul de salvare McCann (Figura 5) este utilizat pentru salvarea echipajului din submarinul avariat care nu are un unghi de înclivare mai mare de 5ș iar curenți subacvatici sunt mici. Acesta este exploatat de 1-2 operatori, este utilizat până la adâncimea de 300 metri și se pot salva câte 6 militari la o singură manevră.

Figura 5

Clopotul și echipamentele asociate (troliu și ombilical) pot fi transportate rapid pe uscat și pe calea aerului. Odată ajuns pe puntea navei, sistemul poate fi operat în câteva ore.

Înainte de lansarea la apă, se cuplează la partea inferioară a acestuia cablul ghid al balizei de semnalizare a submarinului avariar, ghid ce va fi folosit de clopot pentru ghidarea acestuia pe ecluza de salvare. Lansarea la apă se execută cu ajutorul unei macarale de la bordul navei. În partea superioară a clopotului există o trapă de acces a personalului de salvare și un cablu ombilical care asigură sistemul de comunicații cu suprafața și aerul din interiorul clopotului. Odată ajuns pe ecluza de salvare a submarinului, se presurizează partea inferioară a clopotului (SAS-ul) până când se observă prin hublourile clopotului bulele de aer care ies spre suprafață, ceea ce înseamnă că apa a fost complet evacuată și se poate fixa cu întinzători clopotul de submarin. După fixarea acestuia, se deschide trapa submarinului iar până la 6-8 militari pot urca în clopotul de salvare. Operațiunea de recuperare a clopotului este inversă lansării acestuia la apă. Presiunea internă din clopot este de obicei menținută la presiune atmosferică pentru a minimiza timpul de rulare prin eliminarea nevoii de decompresie. Etanșarea clopotului la submarin este asigurată prin utilizarea unui material de etanșare flexibil, de obicei, un tip de cauciuc, care este presată datorită diferenței de presiune atunci când apa este eliminată afară. În cazul în care la suprafață apei nu există baliza de semnalizare a submarinului avariat, se poate trimite de la suprafață un scafandru pentru cuplarea cablului ghid sau un ROV/ADS pentru adâncimi mai mari( peste 50 metri).

Minisubmarine SRV  (Submarine Rescue Vehicle)

Salvarea echipajului submarinului implică trimiterea unui minisubmarin pilotat SRV pe submarinul avariat și a transfera echipajul în siguranță sub presiune la suprafața oceanului, unde pot primi tratamente de decompresie în barocamere special concepute. Cu ajutorul acestor minisubmarine (model DSAR-650L) se poate interveni până la adâncimea de 650 metri, este operat de 3 persoane și poate salva până la 16 membri/activitate (Figura 6). Acesta este prevăzut la partea inferioară cu un SAS de trecere uscat și dispune de un sistem de baterii litiu polimer care îi asigură o autonomie de până la 12 ore.  DSAR-650L este capabil să se cupleze la submarinul avariat în unghiuri de până la 60ș și să funcționeze în curenți de până la 3 noduri, în comparație cu clopotul de salvare McCan care se cuplează în unghiuri de până la 5ș.

Figura 6

Acest echipament se află la bordul navelor speciale MOSHIP pentru salvare și sunt cuplate direct pe barocamerele pentru tratarea accidentelor hiperbarice, dispuse sub puntea principală. Lansarea la apă a acestor minisubmarine se execută cu ajutorul unor sisteme speciale de lansare și recuperare dispuse la pupa navelor (Figura 7).

Figura 7

Odată lansat la apă, minisubmarinul este operat până la submarinul avariat și va face joncțiunea cu acesta prin ecluza de salvare. După echilibrarea presiunilor, se deschid cele două tambuchiuri și se efectuează transferul personalului din submarinul avariat în SRV și, de acolo, către MOSHIP sau alt loc sigur. Odată ajunși la suprafață, SRV-ul se cuplează pe puntea navei MOSHIP direct pe camera hiperbarică care este presurizată la aceeași presiune.

Scafandrul rigid articulat (ADS -Atmospheric Diving Suit)

ADS reprezintă un echipament special de scufundare cu care se pot efectua intervenții de până la 700 metri. Presiunea din interiorul acestuia este de 1 atmosferă iar echipamentul poate fi exploatat doar de persoane cu o anumită înălțime și circumferință a toracelui. Deplasarea acestuia în apă se efectuează doar pe verticală și orizontală cu ajutorul minipropulsoarelor electrice dispuse pe partea din spate și care sunt comandate de către scafandru din interiorul costumului.

Figura 8 Figura 9

Avantajele unui scafandru rigid articulat sunt multiple, astfel:

– se poate lucra la mare adâncime, pentru lungi perioade de timp, fără a necesita decompresia;

– se pot efectua activități la adâncimi foarte mari, cum ar fi: inspectarea unor structuri submerse, atașarea unor cuplări hidraulice, atașarea cablurilor de ventilație pentru un submarine avariat;

– se poate folosi la aproape orice tip de lucrări de construcții, reparații, întreținere, inspecții și ranfluări de nave;

– costumul poate fi transportat și cu ajutorul elicopterului;

– preț de cost mult mai scăzut față de lucrările efectuate în sistemul turelă-cheson de mare adâncime.

Scafandrul rigid articulat prezintă o serie de dezavantaje cum ar fi:

– deplasarea greoaie, în special pe fund moale și curenți puternici;

– efectuarea lucrărilor este lentă, deoarece operatorul nu posedă un simț tactil extern;

– costumul nu poate fi utilizat fără o vizibilitate subacvatică adecvată.