Istoricul cercetărilor în domeniu [302547]

Capitolul 1. Aspecte generale

Introducere

Marea Neagră este una dintre cele mai fascinante mări ale lumii. Coasta litorală a [anonimizat], [anonimizat], ceea ce face ca Marea Neagră să fie pentru România cea mai ușoară cale către lumea largă.

Explicația științifică a numelui nu a fost pe deplin lămurită. „[anonimizat] a [anonimizat].” (Gh. Brătianu, 1999) Prima denumire a mării, în antichitatea greacă timpurie, a [anonimizat], [anonimizat] a fi mai mare decât cea a [anonimizat] (marea ospitalieră). [anonimizat]: Marea Trabzonului sau Marea Constantinopolului. Apar apoi denumiri ca: [anonimizat], [anonimizat], Marea Bulgarilor sau Marea Georgienilor. La 1338 apare pentru prima dată denumirea latină a mării: Mare Nigrum. Totuși, [anonimizat]. [anonimizat] 3 concepții: prima se referă la faptul că locuitorii litoralului au păstrat vechiul nume al mării din iraniană sau greacă. A doua explicație se referă la termenul turcesc ”kara” ([anonimizat] ), [anonimizat] a Mării Negre utilizată de către europenii medievali. A 3a părere se referă la codurile coloristice utilizate de asiatici. În China punctele cardinale erau asociate unor anumite culori: [anonimizat], [anonimizat]. De la această tradiție marea din nord a fost preluată de către otomani sub denumirea de ”neagră”.

[anonimizat] o situație deosebită în ceea ce privește eroziunea costieră a Mării Negre. Eroziunea tot mai puternică a plajelor reduse ca lățime va avea ca efect atacul direct al valurilor la baza falezelor. [anonimizat] s-a întâmplat, deja, în anumite zone. [anonimizat], o problemă prioritară pentru România.

Studiul de față se concretizează într-o cercetare asupra extinderii plajelor în unele sectoare ale litoralului sudic. [anonimizat] a părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre în zona municipiului Constanța ([anonimizat], Tomis Centru și Tomis Sud) și Eforie Nord.

Istoricul cercetărilor în domeniu

Primele informații despre Marea Neagră au apărut în Antichitate. Homer ( 1000 î.Hr.), Hecateu (500 î.Hr.), Herodot (485-425 î.Hr.), Aristotel (384-322 î.Hr.) și Ptolomeu (127-151 î.Hr.) au scris numeroase texte și au realizat desene cartografice (fig. 1.) [anonimizat]. [anonimizat]. A urmat apoi o perioadă lungă care ne-a lăsat o serie de cercetări și documente:

În anul 1822 au fost publicate primele rezultate ale ridicării batimetrice executate de R. Gotie;

În anul 1842 s-au publicat primele hărți ce prezentau imaginea generală a batimetriei și a sedimentelor superficiale;

După 1850 se dezvoltă cercetările științifice în toate porturile principale;

În 1893, pe parcursul a 9 luni, Grigore Antipa efectuează cercetări cu privire la fauna marină;

În 1890, Direcția Hidrografică a Marinei Române și Marele Stat Major al Armatei realizează în spațiul costier și în largur mării lucrări cartografice și oceanografice;

Între anii 1920-1922 N.M. Knipovici și 1923-1926 J.M. Șokalski și I.A. Nikitin au cercetat morfologia bazinului Mării Negre;

În urma cercetărilor lui R. Ciocârdel ( 1932-1937) a fost realizată cea mai completă hartă a curenților din nord-vestul Mării Negre;

În anul 1942 a apărut primul volum al monografiei Marea Neagră scris de Grigore Antipa, ce a reprezentat una dintre primele și cele mai interesante sinteze asupra mării;

În ceea ce privește istoricul cercetărilor țărmului românesc al Mării Negre, se poate observa o evoluție a sa datorată lucrărilor cercetătorilor români Liteanu și colab. (1961), Liteanu și Pricăjan (1966), Panin (1974), Șelariu și colab.(1969), Caraivan, Șelariu (1974), Caraivan ș.a. (1986), Trufaș (1970); Panin ș.a. (1977), Panin (1972, 1974, 1976, 1983, 1989, 1997, 1998, 1999), Mihăilescu (1989), Mihăilescu și Rogojină (1984), Vespremeanu și Ștefănescu (1978, 1993).

Fig. 1. Marea Neagră pe desenele cartografice din antichitate,

(Vespremeanu E.,2004)

Scopul lucrării

Necesitatea unui studiu privind extinderea litoralului este de actualitate, deoarece plajele din Mamaia Sud, Tomis (Nord, Centru și Sud) și Eforie Nord, cele care au fost incluse în proiect, erau menționate, până de curând, în studiile de specialitate, ca fiind în pericol de a se îngusta, sau poate chiar dispărea total. Obiectivul central al lucrării îl constituie realizarea unui studiu aprofundat care să explice rolul și importanța eroziunii plajelor, în vederea readucerii acestora la starea inițială, prin diferitele lucrări de ameliorare.

În zona litorală a Mării Negre de pe teritoriul țării noastre eroziunea costieră reprezintă un adevărat risc pentru mediu, fenomenul manifestându-se pe toți cei 240 de km ai litoralului, însă pe diferite trepte de intensitate. Lucrarea demonstrează că pe baza cercetărilor efectuate, s-a ajuns la concluzia că cele mai afectate de fenomenul de eroziune sunt sectoarele din sudul litoralui. Astfel, după reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre în zona municipiului Constanța, extinderea plajelor spre mare, cu peste 100 de metri lățime a dus la creșterea semnificativă a teritoriului României, plajelor fiindu-le asigurată stabilitatea pentru cel puțin 50 de ani.

Structura lucrării

Lucrarea „Extinderea plajelor în sudul litoralului românesc” este structurată în 4 capitole, ce includ 37 de figuri și 12 tabele, focalizate strict pe cele mai importante aspecte ale tematicii cercetate:

Capitolul 1 – Este un capitol introductiv, în care se prezintă obiectivele principale ale cercetării. Aici sunt incluse și motivul alegerii temei, împreună cu materialele și metodele folosite și un istoric al cercetărilor efectuate de-a lungul timpului asupra Mării Negre și a litoralului românesc.

Capitolul 2 – În acest capitol este descrisă zona de studiu a lucrării de licență. Astfel, el prezintă o caracterizare fizico-geografică a litoralului românesc al Mării Negre, având ca subcapitole cele mai importante aspecte ale acestuia: limitele, relieful, geologia, procesele geomorfologice actuale, aspectele climatice și hidrografice, vegetația, fauna, solurile și câteva aspecte referitoare la ariile protejate ale din zona litoralului.

Capitolul 3 –Acest capitol prezintă problema majoră a litoralului românesc: eroziunea costieră, precum și măsurile luate împotriva acesteia prin extinderea plajelor din sudul litoralului românesc. Cuprinde 3 subcapitole în care sunt detaliate modificările istorice ale liniei țărmului sudic, măsurile de stopare a eroziunii și proiectele de consolidare a plajelor din sudul litoralului, precum și proiectul ” Protecția și reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre în zona Municipiului Constanța (Mamaia Sud, Tomis Nord, Tomis Centru și Tomis Sud) și Eforie Nord ”.

Capitolul 4 – Este ultimul capitol ce prezintă un rezumat al lucrării, scoțând în evidență cele mai importante concluzii.

Lucrarea se încheie cu o listă bibliografică a cărților, articolelor și documentelor consultate pe parcursul realizării cercetării.

Materiale și metode folosite

Metodologia de lucru s-a bazat în principal pe materialele obținute de la Biblioteca Universitară „Ioan Popișteanu”, de unde am preluat studii hidrologice, studii regionale, dar și diverse cărți de specialitate cu privire la Marea Neagră.

În vederea obținerii informațiilor referitoare la eroziunea costieră, modificările climatice, evaluarea mediului marin și costier, sau amenajarea zonei costiere, am apelat la Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, Direcția Hidrografică Maritimă Constanța și Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Marină „Grigore Antipa”, dar și Primăria Municipiului Constanța, de unde am preluat rapoarte și arhive extrem de utile în studiul realizat. Toate datele meteorologice au fost preluate de la CMR Dobrogea, pe o perioadă de 5 ani.

În ceea ce privește proiectarea hărților am utilizat softul QGIS și programele Google Earth și Planet Explorer Beta.

Alte surse bibliografice au constat în diverse site-uri de specialitate din care am preluat hărți, imagini, dar și câteva informații de actualitate cu privire la fauna și flora Mării Negre.

Capitolul 2. Litoralul românesc al Mării Negre-

Caracterizare fizico-geografică

2.1. Așezare și limite

Litoralul Mării Negre are o lungime de aproximativ 4.000 de kilometri și este distribuit între următoarele șase state riverane: Turcia–34%, Ucraina–31%, Rusia–15%, Georgia–14%, Bulgaria–7% și România–6%. Ca poziționare, Marea Neagră este situată între Europa de Sud-Est și Turcia, având are o suprafață de aproximativ 430.000 km² și conținând o cantitate de apă de 547.000 km³. Adâncimea sa medie este de 1.240 m, iar adâncimea maximă de 2.212 m. Lungimea coastei sale este de aproximativ 4.340 km. Statul cu cel mai lung litoral la Marea Neagră este Ucraina (1.628 km), iar al doilea loc este ocupat de Turcia, cu 1.400 km.

Litoralul românesc al Mării Negre se extinde pe o lungime de 245 km de la brațul Musura din delta secundară a Chiliei (la Nord) și până la Vama Veche (în sud-estul Dobrogei). Zona litoralului este cuprinsă între paralela de 44ș25´ latitudine nordică și paralela 43ș45´ latitudine nordică. Litoralul reprezintă 6% din lungimea totală a țărmului Mării Negre și cuprinde câteva unități geografice care se diferențiază de la nord către sud. Orientarea generală a litoralului romanesc este N-S. Această orientare se menține în sectorul Deltei Dunării doar între golful Musura și gura brațului Sf.Gheorghe. Direcția se schimbă brusc spre vest din Sudul deltei Sf. Gheorghe, iar din dreptul punctului Perișor revine orientarea aproximativă N-S.

Între brațul Musura (la granița cu Ungaria) și Capul Midia, la nord de Constanța, țărmul marin propriu-zis are o lungime de 166 km, ce reprezintă 68% din totalul de 245 km, fiind reprezentat de un sector jos, deltaic, lagunar.

De la sud de Capul Midia și până la Vama Veche (granița cu Bulgaria) țărmul este reprezentat de un sector cu faleză de 82 km lungime, întrerupt de golfurile limanice: Tașaul, Agigea, Techirghiol, Costinești, Tatlageac, Mangalia, și de golfurile lagunare: Siutghiol, fosta mlaștină Comorova și mlaștina Herghelia- Mangalia (fig.2).

Figura 2, Golfurile limanice și lagunare are litoralului românesc, după: http://gis2.rowater.ro:8989/flood/

2.2. Caracterizarea fizică

2.2.1 Relief

Din punct de vedere genetic și geomorfologic litoralul românesc este format din: zona nordică, de țărm acumulativ, cuprins între brațul Musura și Capul Midia, și zona sudică, între Capul Midia și Vama Veche, de țărm cu faleza activă. (fig. 3.)

Zona litorală nordică

Această zonă este formată dintr-un țărm deltaic, lagunar, influențat direct de Dunăre, și are o lungime de 165 km. Țărmul nordic este un țărm acumulativ, jos, cu plaje nisipoase destul de întinse, de origine fluvio-marină. Plajele țărmului nordic sunt formate în proporție de 80% din fracțiuni nisipoase cu un diametru cuprins între 0,05-0,5 mm, și scoici, ce separă marea de lacurile litorale. Din cauza lucrărilor efectuate în ultimele decenii a supra brațelor Dunării, alimentarea cu nisip a acestui sector este mai redusă in prezent. Datorită depunerii de nisipuri între Grindul Lupilor și Capul Midia, a rezultat Grindul Chițuc, fiind și cel mai mare din această zonă, ce are o lungime de 27 km și o lățime de 0,5-4,3 km. Alte grinduri maritime importante maritime de pe teritoriul deltei propriu-zise sunt: Letea, Caraorman, Sărăturile, Crasnicol, Chririșca, Buhazului și Crucea.

Zona litorală sudică

Această zonă este fomată dintr-un țărm cu faleze înalte (2-40 m), fragmentat din loc în loc de limane. Acest țărm, cu o lungime 82 km este caracterizat prin procese de eroziune. Configurația terenului acestui sector, acoperit de o pătură groasă de loess cu intercalații de argilă roșie, este determinată de morfologia, litologia și structura depozitelor componente Podișului Dobrogei. Plajele sunt acoperite parțial de apă atunci când marea este agitată, și sunt mai dezvoltate în jurul golfurilor care fragmentează zona litorală. Acestea sunt formate din nisipuri rezultate în urma sfărâmării cochiliilor. Dintre formele de relief din zona sudică se remarcă: capurile, care sunt destul de puține: Capul Midia, Capul Sangol, Tomis, Agigea și Tuzla, limanele fluvio-maritime și mlaștinile, care nu și-au păstrat forma inițială: Mlaștina Hergheliei ( Mangaliei) și Comorova, separate ulterior de cordoane litorale.

Fig. 3. Subidiviziunile litoralului românesc

(Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2011, Raport Diagnostic al Zonei Costiere)

2.2.2 Geologie

Din punct de vedere geologic, zona de uscat a litoralului aparține Podișului Dobrogei de Sud, parte componentă a unității Podișul Dobrogean. Acesta are în componență două elemente: soclul, de vârstă eoproterozoică, alcătuit din gnaise și șisturi cristaline mezometamorfice, și cuvertura, ce apare ca rezultat al mai multor cicluri de sedimentare.

Zona litorală a suferit diverse modificări in ultimii 160 de ani din punct de vedere geomorfologic și geologic, ea aflându-se la limita dintre două domenii mari: marin și terestru. Domeniul terestru este format din Delta Dunării și din regiunea Dobrogei: Dobrogea de Sud (Platforma Sud Dobrogeană), Dobrogea centrală (Masivul Central Dobrogean), Dobrogea de Nord (Orogenul Nord Dobrogean) si Depresiunea Predobrogeană.

Depozitele ce aparțin zonei litorale și cele deltaice și lacustre datează din Cuaternar. Depozitele antecuaternare sunt prezente de la Capul Midia până la Vama Veche, șisturile verzi precambrian superioare se găsesc în dreptul cetații Histria și în faleza lacului Tașaul, iar calcarul existent în zona capului Midia și pe malul lacului Siutghiol datează din Jurasicul superior. Baza falezei marine s-a format în Sarmațian. În zona sudică a litoralului se remarcă argilele verzi, albicioase sau roșcate cu concrețiuni de gips, din Pleistocenul inferior. În faleza Mării Negre, de la Capul Midia până la Vama Veche există mai multe orizonturi de soluri îngropate. S-au remarcat o serie de cercetători, precum Brătescu (1934,1935), Popovăț și coab. (1964), Morariu și colab. (1964), Ana Conea (1969), care au observat faptul că în sectorul sudic al litoralului marin există cele mai tipice și complete profile cuaternare loessoide din țară.

2.2.3 Procese geomorfologice actuale

Procesele geomorfologice actuale au o puternică extensiune și sunt condiționate de existența calcarelor, argilelor și loessului la sud de Capul Midia, de aportul de aluviuni aduse de Dunăre, de vânturi, de curenți, de valuri, de oscilațiile nivelului mării, precum și de fauna de moluște din zona litorală. Aceste procese, fie de eroziune, fie de acumulare, duc la modificări constante ale liniei țămului.

În funcție de procesele geomorfologice, țărmurile se pot clasifica în:

Țărmuri de eroziune

Pentru acest tip de țărm elementul definitoriu îl constituie faleza. Pe fondul creșterii nivelului mării, modelată fiind de valuri și de curenți, faleza este foarte bine dezvoltată în sectorul Cap Singol-Vama Veche.

Țărmurile cu faleză activă sunt cele din sectoarele Eforie Nord – Belona, Capul Turcului – Cap Tuzla și Cap Tuzla – Vama Veche, cel din urmă fiind întrerupt de zone cu țărm acumulativ. Țărmurile de eroziune sunt cel mai bine caracterizate de promontorii (Cap Midia, Cap Ivan, Capul Turcului, Cap Tuzla, Cap Aurora).

„Țărmurile cu faleză inactivă se clasifică, după modul de fosilizare a falezei, în: categorii:

– falezele inactive din spatele corpurilor cumulative mari (între Cap Clisargic și Cap Ivan);

– falezele scoase de sub influența mării prin intervenția umană în zona costieră (platforma industrială dintre Cap Ivan și Cap Clisargic, portul Constanța Sud – Agigea);

– falezele marine inactive de pe țărmurile actualelor lacuri – foste golfuri marine (lacul Siutghiol, mlaștina Comorova).” (Primăria Municipiului Constanța, 2017)

Principalele cauze ale apariției fenomenului de eroziune costieră sunt:

1. Amenajările hidrotehnice executate pe Dunăre și afluenții săi, ce avut drept rezultat diminuarea cantității de aluviuni transportate pe Dunăre cu cca 50% în ultimii 40 de ani;

2. Extinderea spre larg a digurilor de la gura de vărsare a brațului Sulina, ce a determinat devierea fluxului de aluviuni din brațul Chilia și îndepărtarea punctului de debușare a aluviunilor în mare în dreptul brațului Sulina;

3. Lucrările de extindere și modernizare a porturilor Midia, Constanța, Mangalia, ce au au avut drept scop devierea spre larg a traseelor curenților litorali, care duc la alimentarea cu nisip a plajelor din partea sudică a litoralului;

4. Reducerea stocurilor de moluște marine cu cca 50%

5. Tendința de ridicare a nivelului mării în medie cu 1,5 – 2 mm/an, ce duce la retragerea liniei țărmului.

Țărmuri de acumulare

Acest tip de țărm a luat naștere prin acțiunea valurilor și curenților litorali. Țărmurile de acumulare dintre Capul Midia și Vama Veche se împart în două categorii:

plaje-barieră (cordoanele litorale Techirghiol, Costinești, Tatlageac, Mangalia)

și plaje-barieră complexă (țărmul acumulativ dintre Capul Midia și Cap Ivan, cel dintre Cap Ivan și Cap Clisargic, precum și cordonul litoral extins între Capul Clisargic și Cap Singol).

Conform unor analize asupra modificărilor litoralului românesc, efectuate de Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Marină “Grigore Antipa”, s-a constatat că Unitatea Nordică a litoralului românesc (tabelul 1) nu prezintă un grad ridicat de eroziune, linia de coastă fiind în general normală. Doar zona centrală (Sulina-Sfântu Gheorghe) prezintă un risc de eroziune datorat de impactul antropic al sedimentelor aduse de Dunăre. În schimb, în sudul litoralului, așa cum se poate oberva și în tabelul 2 , există mai multe puncte puncte critice de eroziune, plajele fiind afectate de acest proces și în prezent.

Aceste procese geomorfologice, ce vor fi detaliate în capitolul al 3-lea, conduc, în general, în sectorul nordic la un țărm cu tentă de acumulare și pe alocuri abraziune, și la un țărm cu dominanță de abraziune și de retragere în sectorul sudic.

Tabelul 1 , Rate multianuale de eroziune în Unitatea nordică, (Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2012, Master Plan "Protecția si reabilitarea zonei costiere")

Tabelul 2, Rate multianuale de eroziune în Unitatea sudică a litoralului românesc al Mării Negre, (Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2012, Master Plan "Protecția si reabilitarea zonei costiere")

2.2.4. Aspecte climatice

Marea Neagră se află în zona temperată, clima fiind influențată de anticiclonul subtropical al Azorelor (răspunzător de precipitațiile reduse cantitativ, 35-45 mm), anticiclonul continental eurasiatic (ce acționează iarna, putând provoca geruri puternice, înghețuri, brume, ninsori și temperaturi de -20șC în lungul litoralului) și activitatea ciclonică din nordul oceanului Atlantic și din Marea Mediterană (resposabilă de viscolele intense, furtunile violente, dar și valurile marine de peste 2-3 m). Clima litoralului se deosebește de celelalte zone climatice prin poziția geografică, prezența mării, influența sa resimțindu-se pe aproximativ 20-25 km de-a lungul țărmului, dar și prin tipul de relief. Datorită prezenței brizelor marine, clima este caracterizată prin veri lipsite de caniculă uscată, prin ierni blânde, toamne lungi și liniștite,și primăveri răcoroase.

Gradul de uscăciune limitează influența Mării Negre asupra litoralului românesc, prin absorbția rapidă a vaporilor de apă transportați de briza marină. Se poate remarca o diferențiere în procesele de încălzire și deasupra apelor costiere, determinată de extensiunea platformei continentale și adâncimea mării. Astfel că în partea de nord a litoralului platforma continentală este mai extinsă, iar apele sunt mai adânci, fapt pentru care marea își exercită mai bine rolul de rezervor termic decât pe litoralul sudic.

Datorită prezenței Mării Negre, pe litoral se înregistrează cea mai blândă climă din țară. Din punct de vedere termic, se poate spune că Marea Neagră prezintă particularități ale mărilor din zona temperată.

Temperatura aerului

Temperatura aerului (media lunară și media anuală în perioada 2010-2014 la stația Constanța) este prezentată, conform datelor obținute de la Centrul Meteorologic Regional Dobrogea, în tabelele 3 și 4. Analizând valorile de temperatură pe o perioadă de 5 ani, se poate observa faptul că la stația Constanța mediile anuale din perioada 2010-2014 se înscriu între 13,1°C în 2010, 12°C în 2011, 13,2°C în următorii doi ani, și 13,1°C în anul 2014. Temperatura medie multianuală în perioada 2010-2014 este de 12,92°C la Constanța.

Tabelul 3, Temperatura medie a aerului la stația Constanța în perioada 2010-2014

Tabelul 4, Media lunară multianuală de temperatură a aerului la stația Constanța în perioada 2010-2014

Pe baza graficului de mai jos (fig 4) se constată că în perioada 2010-2014, pe litoral se înregistrează ierni în general blânde, cu temperaturi predominant pozitive și veri calde (cu o medie de temperatură a sezonului cald de 23,6°C). Totodată, pe fondul unui regim anual de tip temperat-continental, se remarcă un minim termic pozitiv pe litoral, de 1,3°C în luna ianuarie și un maxim în luna august, de 24,8°C, orașul Constanța fiind o excepție. În restul țării, maximul termic este atins în luna iulie.

Fig. 4, Temperaturile medii multianuale în zona litoralului românesc

Precipitațiile

În perioada 2010-2014 precipitațiile au avut o medie anuală de circa 522 mm. În ultimii ani valorile au fost destul de diferite, variind semnificativ de la un an la celălalt (tabelele 5 și 6).

Tabelul 5, Cantitatea lunară și anuală de precipitații înregistrată la stația Constanța în perioada 2010-2014, prelucrare după CMR Dobrogea

Tabelul 5, Media lunară multianuală de precipitații înregistrată la stația Constanța în perioada 2010-2014 prelucrare după CMR Dobrogea

Fig. 5, Cantități medii multianuale de precipitații la stația Constanța

Din graficul valorilor precipitațiilor medii lunare multianuale (fig 5) se poate observa o cantitate de precipitații neuniform repartizată pe luni și anotimpuri. Astfel, luna octombrie înregistrează cea mai mare valoare (74,44 l/mp), fiind urmată de lunile din sezonul rece, respectiv decembrie cu 64,16 l/mp și ianuarie cu 61,24 l/mp. Stația Constanța a înregistrat în perioada 2010-2014 cele mai puține precipitații în februarie (23,52 l/mp), urmată de martie și aprilie, cu valori aproximativ egale.

Din nefericire, deși nivelul precipitațiilor este redus, pe coastă se produc ploi torențiale ce au un impact negativ asupra dunelor de nisip și a falezelor formate din loess din sudul litoralului. Aceste faleze pot suferi modificări la acțiunea apelor pluviale, și se pot prăbuși prin producerea alunecărilor de teren.

Durata de strălucire a soarelui

Pe teritoriul României, cele mai mari valori, de peste 2600 de ore anual se înregistrează pe litoralul Mării Negre (tabelele 6 și 7), ca urmare a predominării timpului senin în cea mai mare parte a anului, determinată de descendența aerului din apropierea mării. În intervalul studiat, se poate observa faptul că urata cea mai mare de strălucire a soarelui se înregistrează în anul 2012, cu o valoare de 2619,1 ore, iar durata cea mai mică în 2014, de 2083 de ore.

Tabelul 6, Durata de strălucire a soarelui în Constanța în perioada 2010-2014 prelucrare după CMR Dobrogea

Tabelul 7, Media lunară multianuală de strălucire a soarelui în Constanța

în perioada 2010-2014 prelucrare după CMR Dobrogea

Din graficul valorilor de durată de strălucire a soarelui la stația Constanța (fig 6) pe parcursul perioadei analizate se constată un minim de strălucire a soarelui înregistrat în luna ianuarie, de 86,28 de ore, urmând o ușoară creștere până în luna iulie, care atinge un maxim de 332,66 ore. Acest lucru se datorează în principal faptului că durata zilei crește începând cu sfârșitul lunii martie, dar și influenței maselor de aer care determină scăderea nebulozității. Se observă apoi o scădere ușoară a numărului de ore odată cu trecerea la sezonul rece, până în luna decembrie, care atinge un minim de 90,18 ore de strălucire.

Fig. 6, Medii lunare multianuale de strălucire a soarelui la stația Constanța

Vânturile

Vântul reprezintă un factor meteorologic important în ceea ce privește litoralul românesc, el reprezentând atât principala sursă de alimentare cu energie prin faptul că formează valuri și curenți, cât și un agent de modelare a reliefului. În urma analizei regimului eolian al litoralului românesc al Mării Negre în perioada 2010-2014, se constată pe baza tabelului 8 și a graficului nr. 7 o viteză medie multianuală la Constanța de 2,06 m/s. Cea mai mare viteză a vântului (2,4 m/s) se înregistrează pe direcția Nord-Vest , iar vânturile cu viteza cea mai mică (1,2 m/s) se manifestă pe direcția Sud.

Tabelul 8, Viteza medie a vântului pe direcții în Constanța (2010-2014) prelucrare după CMR Dobrogea

Fig. 7, Viteza medie a vântului pe direcții (m/s) din perioada 2010-2014 la stația Constanța

Din tabelul 9, respectiv figura 8, se poate observa în perioada studiată faptul că alături de vântul dominant de N-NV se înregistrează și alte direcții cu frecvență mai ridicată. Cele mai frecvente vânturi, cele din N, au cele mai mari viteze anuale de 2,4 m/s, urmate de vânturile din V, a căror viteză medie anuală este de 2,2 m/s.

Tabelul 9, Frecvența medie pe direcții a vântului pe direcții în Constanța (2010-2014) prelucrare după CMR Dobrogea

Fig. 8, Frecvența medie pe direcții a vântului (2010-2014) la stația Constanța

Înghețul

În ceea ce privește înghețul, acesta la Marea Neagră este un fenomen ce se petrece destul de rar și afectează o fâșie ingustă din țărmul românesc (fig 9). Fenomenul de îngheț al mării la coastă se formează pe baza temperaturilor scăzute din timpul iernii și se datorează în principal salinității relativ mici față de cea a Oceanului Planetar, precum și a aportului de apă dulce adus de către râurile din nord.

Acest fenomen s-a petrecut de cele mai multe ori în luna februarie datorită faptului că aceasta este luna ce înregistrează cele mai mici temperaturi ale aerului. În perioada 1929-2011, înghețul a avut loc de 16 ori, fapt evidențiat în următorul tabel.

Tabelul 10, Apariția fenomenului de ȋngheț ȋn zona litorală (44ș14’ N, 28ș38’ E), (INCDM ”Grigore Antipa”, 2012, Evaluarea inițială a mediului marin)

În această perioadă intensitatea înghețului se observă mai ales în anul 1929, pe fondul unor temperaturi de -25°C, atunci când marea a înghețat până la orizontul vizibil, iar gheața a avut cea mai mare grosime, de 2 m. Din 1929 până în 2011 fenomenul s-a manifestat pe baza unor temperaturi ce nu au scăzut sub -25°C, iar stratul de gheață nu a depășit 1 metru grosime.

Fig. 9, Fenomenul de îngheț al Mării Negre, după: Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2011, Evaluare strategică de mediu

2.2.5 Aspecte hidrografice

Caracteristicile hidrografice ale spațiului continental-litoral fac referire la apele subterane, râurile, lacurile, precum și la Marea Neagră.

Apele subterane cu un grad de potabilitate redus sunt cele cantonate în grindurile și cordoanele litorale la nord de Capul Midia. În sudul litoralului, însă, pe lângă structurile hidrogeologice situate în calcarele cretacice și jurasice, există și ape potabile, cele subterane, din calcarele sarmatice. Din aceste ape subterane sunt alimentate Lacul Siutghiol, municipiul Constanța, stațiunile din Mangalia Nord, precum și Lacurile Agigea, Techirghiol, Tatlageac și Mangalia.

Râurile, în ”sectorul nordic au o extindere mai mare ( Taița cu Telița și Casimcea), cu regim de scurgere permanent,iar în sectorul sudic, sunt mai scurte și cu scurgere intermitentă, reprezentate prin Valea Neagră, afluent al Lacului Siutghiol, afluenții lacului Techirghiol, Tatlageac, și cea mai importantă, Valea Albești a lacului Mangalia.” (Posea Gh. et al, 2005)

Lacurile (fig.10) cele mai reprezentative sunt Tașaul, Gargalâc, Siutghiol, Tăbăcăriei, Agigea, Techirghiol, Costinești, Tatlageac, Neptun și Mangalia. Majoritatea lacurilor, indiferent de modul lor de folosire (piscicolă, de agrement, balneologică), au suportat modificări de o mare însemnătate de-a lungul timpului.

Fig. 10. Amplasarea principalelor lacuri litorale (prelucrare după Google Earth)

Marea Neagră are o suprafată relativ mică, de 4362 400 km² și este influențată de poziția matematică și geografică a Mării Azov, înconjurată fiind de două mari spații continentale: Europa si Asia. . Din punct de vedere geografic, Marea Neagră este situată între Europa și Asia (40ș55′ si 46ș32′ lat. N și 27ș27′ si 41ș42′ long. E), și este o componentă a Mării Mediterane, legându-se de aceasta cu ajutorul mării Marmara și a strâmtorilor Bosfor și Dardanele. De asemenea, Marea Neagră este legată și de Marea Azov prin Strâmtoarea Kerci.

Bazinul său hidrografic are o suprafață de 1 874 904 km², Dunării aparținându-i 0,817 milioane km², și are o poziție asimetrică: 82%, ocupă centrul și sud-estul Europei, iar restul de 18% cuprinde nordul peninsulei Anatoliei și vestul regiunilor caucaziene și transcaucaziene. Ca și limite, în Nord se află Podișul Volhino-Podolic, Podișul Donețului, Podișul Privolgia și Câmpia Mării Negre, în Sud Munții Pontici, în Est: Munții Caucazul Mare și Munții Caucazul Mic, iar în Vest: podișurile joase dezvoltate pe platformele Moesică și Scitică, precum și pe orogenul nord-dobrogean. Statele riverane Mării Negre (fig.11.) sunt: Ucraina și Federația Rusă la Nord, Georgia la Est, Turcia la Sud, România și Bulgaria la Vest.

Fig. 11, Marea Neagră și statele ei riverane (Creată folosind Natural Earth Data in QGis)

Nivelul mării este un indicator de stare al zonei costiere, definindu-se prin distanța dintre suprafața apei și un reper fix de pe mal (nivel relativ). Nivelul Mării Negre depinde în mare parte de schimbările globale de climă, de avărsarea apelor curgătoare (ce reprezintă circa 80% din aportul de apă), în special de Dunăre, Nistru și Nipru, de nivelul Oceanului Planetar, de regimul vânturilor și de precipitații. Modificările nivelului mării se produc pe diferite intervale spațiale și temporale.

Valurile reprezintă un factor important în ceea ce privește evoluția zonei costiere. Acestea sunt provocate de vânturi, astfel că in dreptul țărmului dintre Sulina și Sfântu Gheorghe, acestea (vânturile de nord, nord-est,est, sud și sud-est) provoacă creșteri de nivel la țărm, iar vânturile de sud-vest, vest și nord-vest determină scăderi de nivel.

Curenții marini de pe litoralul românesc au o direcție paralelă cu țărmul și sunt generați atât de vânturile dominante, cât și de morfologia bazinului mării, de apele aduse de Dunăre, iar în apropierea țărmului de valuri. În zona nordica a litoralului predomină vânturile de nord și de nord-est, rezultând curenți de la nord-est catre sud-vest. În partea sudică a litoralului apar curenții de sud și de nord cauzați de direcția de orientare a țărmului. Dintre acești curenți (fig.12) cel mai important este curentul principal al Marii Negre (curentul periferic, Rim current) , ce înconjoară întregul bazin în drumul său în sens ciclonic. În interiorul său există alte două circuite ciclonice, ce ocupă fiecare jumătate a bazinului.

Fig.12, Curenții Mării Negre, după: https://ecomareaneagra.wordpress.com/

Mareele dau variații diurne, de 8-12 cm , cu perioade de circa 12 ore și 25 de minute, aspect ce se datorează caracterului izolat al Mării Negre față de Oceanul Planetar.

Salinitatea Mării Negre este redusă, explicată de cantitatea mare de ape dulci, de circa 400 km³, pe care o primește de la fluviile mari care se varsă în bazinul său. Ca și repartiție a salinității, aceasta ajunge la suprafață la 17‰ în apropierea fluviilor, crescând treptat la 18,3‰ în larg, 22 ‰ la 200m adâncime, ajungând să se mențină la această limită până la 2000m adâncime. Salinitatea are o influență majoră în distribuția speciilor, ea condiționând viața acvatica.

Marea Neagră are o caracteristică specifică, și anume scăderea conținutului de oxigen și apariția hidrogenului sulfurat, la adâncimi de peste 180 de metri.

2.2.6. Vegetația

În vestul și nord-vestul Mării Negre, unde se află litoralul românesc, pe lângă elementele de stepă și silvostepă, aici se află și un petic restrâns de pădure în zona stațiunilor Neptun și Jupiter, dar este prezentă și vegetația specifică solurilor nisipoase și sărate.

Pe plaje sau pe cordoanele de nisip din fața lacurilor a apărut o vegetație psamofilă (de nisip) asociată cu vegetația halofilă (de sărătură), cu specii adaptate condițiilor ecologice specifice: perișorul de nisip (fig.13) (Elymus arenarius), lucerna de nisip (Medicago marina), scaiul de nisip (Eryngium maritimum), cârcelul (Ephedra distachya), gușa porumbelului (Silene pontica), varza de mare (Crambe maritima), etc. Oamenii au creat condiții pentru fixarea nisipurilor pe plaje și pentru a se împiedica degradarea falezelor, plantând numeroase specii de arbori și arbuști: salcâm (Robinia pseudoacacia), pin (Pinus nigra), păducel (Crataegus monogyna), cătină (Tamarix ramosisima), salcie (Salix sp.) și altele. Au apărut pe văi arbuști și tufișuri cu specii submediteraneene: migdalul pitic (Prunus tenella), iasomia sălbatică (Jasminum fruticans), porumbarul (Prunus spinosa), cărpinița (Carpinus orientalis). ”În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea la nord de Mangalia a fost creată pădurea Comorova, cu caracter insular de tip balcanic, unde sunt ocrotite câteva specii de stejar, frasin, jugastru, tei argintiu. Un ecosistem aparte îl constituie dunele și vegetația specifică de la Agigea, declarată rezervație naturală (fig.14)” (Andronic Gh. et al,1989) , ecosistem ce va fi detaliat în subcapitolul denumit Arii protejate.

În Marea Neagră predomină asociațiile de plante de culori și mărimi diferite, cum sunt algele. Se dezvoltă aici algele verzi (Enteromorpha)(fig.15), Udosphora, Cladophora, Bryopsis), brune (fig.16) (Cystoseira barbata) ce pot ajunge până la 1 m înălțime, dar și algele roșii (Ceramium, Porphyra, Phyllophora, Polysiphonia).

Fig. 13, Perișorul de nisip (Elymus arenarius),

după: (http://www.plantsrescue.com/leymus-arenarius/ )

Fig. 14, Rezervația naturală „Dunele Marine de la Agigea”

Sursa: (arhivă personală)

2.2.7. Fauna

Printre ierburile și tufișurile de pe litoral se pot enumera diverse specii de rozătoare, ca șoarecele de câmp (Sicista subtilis), sau popândăul (Citellus Citellus), reptile, precum șopârlele (Lacerta taurica taurica), broaștele țestoase – broasca țestoasă dobrogeană (fig.17) (Testudo graeca ibera), șerpii, precum șarpele rău (Colubur jugularis caspius) , dar și alte specii.

În apropierea țărmului trăiesc scoicile, precum unghiuțele multicolore (Tellina), scoicile albe cu talia mare (fig.18) (Mya arenaria), scoicile în formă de inimă (Cardium), japonezele (Donax trunculus).

Dintre păsări, se pot aminti: graurul (Sturnus vulgaris), prepelița ( Coturnix coturnix), coțofana (Pica pica), pescărușii (fig.19) ( (Larus argentatus și Larus minutus), cormoranii (Phalacrocorax carbo), rațele (Anas) iar dintre insecte, presominante sunt lăcustele, cărăbușii, călugărițele, fluturii etc.

Apele Mării Negre reprezintă căminul a câtorva specii de pești precum: crabul de țărm (Xantho poressa), crabul de nisip (Portunus), crabul de piatră (Macropius holsatus), guvidul (Gobius), calcanul (Rhombus maeoticus), cambula (Pleuronectus flesus), limba de mare (Solea nasuta), căluțul de mare (Hippocampus), acul de mare (Syngnatus typhle argentatus) și ața de mare (Nerophis ophidion).

În ceea ce privește mamiferele, Marea Neagră găzduiește trei specii de marsuini,. Două dintre acestea se pot observa în dreptul litoralului românesc: delfinul comun (fig.20) (Delphinus delphis ponticus) și porcul de mare (Phocaena phocaena).

Viețuitoarele marine obișnuite nu coboară în mare decât până la 180 m adâncime. Din nefericire, în urma investigațiilor făcute, a rezultat dispariția mai multor specii faunistice în ultimii 30 de ani, acestea nemaifiind întâlnite în apele marine costiere.

2.2.8. Solurile din zona litorală

”Formațiunile geologice ale zonei litorale aparțin fundamentului de șisturi verzi jurasice, cretacice, sarmațiene și cuaternare. Vârsta acestor formațiuni scade de la nord spre sud, unde se află depozite geologice de vârstă mai recentă.” (Făgăraș M. et al, 2008)

În funcție de caracteristicile fizico-chimice ale solurilor, în zona litoralului maritim se întâlnesc:

Nisipurile marine nesolificate

Aceste nisipuri duc la formarea grindurilor marine. Sunt formate din fragmente de cochilii și conțin peste 95% nisip fin și 10-25% carbonat de calciu. Au o salinizare slabă, datorată stropilor de mare aduși de brizele de zi.

Nisipurile marine solificate

Aceste nisipuri se pot întâlni pe grindurile de nisip ( Chituc și Saele) sau dunele joase din spatele cordonului de nisip mobil, între Vama Veche și Capul Midia, unde sunt acoperite de o pătură ierboasă. Sunt formate din sfărâmături de cochilii și conțin între 35-96% nisip fin și 7-20% carbonat de calciu.

Solurile aluviale de mlaștină și semimlaștină

Aceste soluri sunt situate în Estul și Sud-Estul Deltei Dunării (fig.21.) și în zona grindurilor maritime, inundată în cea mai mare parte a anului. Datorită fertilității lor, pe aceste soluri apar asociații iubitoare de umiditate.

Solurile halomorfe

Denumite și ”sărături”, solurile halomorfe sunt întâlnite de-a lungul litoralului Mării Negre (fig.22), dar și în jurul lacurilor și a bălților sărate sau a grindurilor marine. Aceste soluri se clasifică în solonceacuri și solonețuri. Solonceacurile se pot observa în câteva porțiuni din Estul Dunării, pe grindurile din complexul lagunar Razim-Sinoe și de-a lungul litoralului. Solonețurile apar pe suprafețe mari în Estul Dunării, dar și pe grindurile maritime Chituc și Saele.

Fig. 22. Mostră de sediment reprezentativ de pe litoralul românesc sudic,

(Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2012, Master Plan "Protecția și reabilitarea zonei costiere")

2.2.9. Arii protejate

Litoralul românesc se compune dintr-un adevărat mozaic de habitate, incluse într-o rețea de arii protejate la nivel național (fig.23), foarte bine organizată și reprezentativă pentru toate tipurile de zone protejate (inclusiv costiere si marine).

Fig. 23.Ariile protejate din Marea Neagră, după:

(http://jurnalul.ro/stiri/observator/ariile-protejate-din-marea-neagra-712750.html )

În vederea adoptării unei strategii de protecție și reabilitare a mediului în regiunea litorală, se adoptă Legea Nr. 5 din 6 martie 2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a -zone protejate, în cadrul căreia sunt promovate o serie de acte normative prin care se asigură protejarea ariilor naturale (tabelul 11). În total, există în județul Constanța 27 de teritorii naturale ocrotite, ce însumează o suprafață de peste 2 138 ha de teren, 7 096 ha luciu de apă și 50 km² cuprinși între zonele 2 Mai și Vama Veche.

Tabelul 11, Ariile naturale protejate (Anexa 1 din Legea 5/2000 -Secțiunea a IIIa- arii protejate)

Conform Raportului privind starea mediului marin și costier elaborat de INCDM ”Grigore Antipa” în anul 2011, ” în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice (Monitorul Oficial nr. 442 din 29 iunie 2007), cu modificările si completările ulterioare, precum si ale directivelor europene 79/409/CEE si 92/43/CEE, în zona marină românească sunt stabilite următoarele arii naturale protejate:

ROSPA0076 Marea Neagră: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Păsări 79/409/CEE, desemnat direct ca arie protejată specială – SPA prin HG nr. 1284/2007 privind declararea ariilor de protecție avifaunistică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România – 147.242,9 ha (Custode SC EURO LEVEL);

ROSCI0269 – Vama Veche – 2 Mai: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE, care se suprapune peste Rezervația Marină 2 Mai-Vama Veche), arie naturală protejată de importanță națională – 5.272 ha (Custode INCDM);

ROSCI0094 – Izvoarele sulfuroase submarine de la Mangalia: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE – 362 ha (Custode INCD GEOECOMAR);

ROSCI0197 – Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE – 141 ha (Custode SC EURO LEVEL);

ROSCI0273 – Zona marină de la capul Tuzla: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE – 1.738 ha (Custode INCD GEOECOMAR);

ROSCI0237 – Structurile submarine metanogene de la Sfântu Gheorghe: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE – 6.122 ha (Custode INCD GEOECOMAR);

ROSCI0066 – Rezervația Biosferei Delta Dunării – zona marină: sit de importanță comunitară, în conformitate cu cerințele Directivei Habitate 92/43/CEE, adoptat prin Decizia 2009/92/CE, care se suprapune peste zona marină a Rezervației Biosferei Delta Dunării – arie naturală protejată de interes național și internațional – 121.697 ha (Custode ARBDD).

Începând cu anul 2011, la propunerea INCDM, alte două noi SCI-uri marine au fost declarate, prin Ordinul ministrului mediului si pădurilor nr. 2387/2011 pentru modificarea Ordinului ministrului mediului si dezvoltării durabile nr. 1964/2007 privind instituirea regimului de arie naturală protejată a siturilor de importanță comunitară, ca parte a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România. Acestea sunt:

ROSCI0281 – Cap Aurora;

ROSCI0293 – Costinesti – 23 August;

Capitolul 3. Extinderea plajelor din sudul litoralului românesc

3.1. Modificări în timp ale liniei țărmului sudic

Litoralul sudic al țării noastre la Marea Neagră se întinde pe aproximativ 80km, de la Capul Midia până la Vama Veche și cuprinde 3 zone portuare de mare importanță: Midia, Constanța și Mangalia. Excluzând aceste sectoare portuare, lungimea totală a zonei costiere este de aproximativ 59m. Falezele au o desfășurare sinuoasă, aflându-se când la vecinătatea liniei de țărm, când la 25-50 m depărtare de aceasta. De la intrarea în Mamaia faleza crește ușor spre sud până la 35 m, scăzând apoi la 10-15 m. Crește până la 40 m spre Eforie și spre Tuzla, pentru a scădea apoi la 10-20 m de la Costinești spre Mangalia. De la Vama Veche crește din nou, procesul continuându-se și dincolo de graniță.

Țărmul sudic a fost de-a lungul ultimelor zeci de ani, și încă este o regiune economică deosebit de importantă a României datorită turismului dezvoltat (stațiunile atrag anual zeci de mii de turiști), dar și prin activitățile industriale, agricole, de comerț și maritime, Portul Constanța fiind cel mai mare port la Marea Neagră. Țărmul a suferit modificări de-a lungul timpului, cauzate de intervenția antropică. Presiunea umană continuă asupra mediului costier a cauzat o serie de efecte negative asupra mediului. Cei ai importanți factori care au dus la acreția țărmului au fost numeroasele diguri construite începând cu anul 1980. Însă tot atunci s-a observat majorarea ratelor de eroziune, comparativ cu anii precedenți, și a punctelor fierbinți de eroziune de-a lungul litoralului (fig.24).

Fig. 24. Puncte fierbinți de eroziune de-a lungul litoralului Mării Negre (Prelucrare după Google Earth)

”În zona litorală a Mării Negre de pe teritoriul României, eroziunea costieră reprezintă un risc important pentru mediul înconjurător, fenomenul manifestându-se pe diferite trepte de intensitate de-a lungul celor 240 km ai litoralului românesc, începând de la Nord (brațul Chilia, golful Musura) și până la limita sudică (Vama Veche). Cercetările efectuate de-a lungul timpului de Direcția Apelor Dobrogea Litoral, Institutele GEOECOMAR, INCDMN – Grigore Antipa, ROYAL HASKONING, JICA, USAID, privind evoluția zonei costiere românești, au relevat faptul că în partea sudică a litoralului românesc eroziunea costieră este în permanentă evoluție, atingând rate ce ajung în unele zone până la cca. 2m/an, ceea ce afectează ecosistemele litorale, calitatea și siguranța vieții și dezvoltarea comunităților umane.” (http://www.mmediu.ro/)

Intensificarea eroziunii începând din anul 1980 a fost determinată de următorii factori:

Frecvența furtunilor pe Marea Neagră. În perioada 1970-1980 furtunile erau mai numeroase și mai intense. Din cauza diminuării lor, ratele de eroziune au scăzut pe coasta deltaică.

Aportul redus de sedimente rezultat din construirea barajelor din Bazinul Dunării.

Amenajările portuare:

-sistemul de diguri de la Sulina a dus la modificarea curenților marini;

-digurile portuare de la Midia au întrerupt transportul de sedimente dunărene spre sud și le-au redirecționat către larg;

-porturile Constanța și Midia au modificat circulația curenților maribi și au întrerupt depunerea sedimentelor în zona costieră;

Structurile costiere au influențat eroziunea la baza liniei țărmului și fenomenul de acreție să se desfășoare în direcția opusă a transportului aluvionar litoral.

Capul Midia-Portul Constanța

Această secțiune de coastă a suferit diverse modificări antropice de-a lungul timpului, fapt ce a dus la dezvoltarea, dar și dispariția unor plaje. ”Valoarea medie pentru coasta Midia (km 0,0 Capul Buhaz – Capul Clisargic sau Gargalac km 6,6) a fost de 2,03 m/an în perioada 1924-1960 și a crescut moderat până la 2,32 m/an între anii 1960-1979, atingând o valoare maximă de 3,22 m/an între 1979-2005. Această acumulare continuă să fie antrenată de aporturile reduse de sedimente dinspre gurile Dunării, dar s-a intensificat ca urmare a construirii portului. În perioada 1960-1980 s-a observat un fenomen incipient de eroziune în Unitatea nordică (2-3m/an), în partea centrală și spre sud, deși valorile respective au fost scazute. Ca urmare a intervenției antropice, secțiunea centrală a devenit una erozivă. Dupa anul 1980, eroziunea a fost dominantă în centru și jumatatea sudică (2m/an).” (Administrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral, 2011)

Astfel că în ceea ce privește linia de coastă din centrul golfului Mamaia până la Constanța, aceasta este afectată de eroziune, iar zonele cu riscul cel mai ridicat sunt Mamaia Sud (în prezent există un risc și asupra proprietăților, a infrastructurii și a lacului), și Tomis Nord. La partea superioară a falezelor din această zonă au fost construite locuințe, care în prezent sunt în pericol dacă are loc prăbușirea falezelor. Pe lângă acestea, plajele erodate, reduse ca înălțime vor fi atacate direct de valuri, care au drept consecință prăbușirea falezei, așa cum s-a și întâmplat în câteva zone.

Eforie- Capul Tuzla

Acest sector este predispus la eroziune mai ales în timpul furtunilor, din cauza faptului că nu a fost creat un sistem de protecție la baza falezei pentru atacul direct al valurilor. După anul 1980 au început a se înregistra fenomenul de eroziune accelerată, iar bariera litorală s-a îngustat cu peste 30 în Unitatea Sudică. Între anii 1924-2002 zona Eforie Sud a suferit retragerea liniei țărmului cu 40-80 m. Acest fenomen a dus si duce și în prezent la un risc ridicat al mediului antropic, proprietăților, dar și rețelei de drumuri și de căi ferate situate de-a lungul coastei. Datorită existenței terenurilor agricole din Capul Tuzla și Tuzla Nord, aceste zone deși se erodează, nu sunt supuse unui risc ridicat de eroziune.

Capul Tuzla- Mangalia

Țărmul Costinești a prezentat stabilitate întotdeauna în partea de sud (Tuzla Sud), însă a fost caracterizat de eroziune în sectorul nordic și în cel central ( Costinești, Olimp-Venus și sub-sectoarele Saturn-Mangalia). Manifestările de furtună și ploile abundente din anul 2005 au avut un impact negativ asupra secțiunii centrale a plajei, însă aceasta a fost reconstruită. Plajele stațiunilor Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora și Venus sunt caracterizate prin structuri de protecție costieră din cauza faptului că reprezintă un risc înalt de eroziune (fig.18) Mlaștina Mangalia, situată între stațiunile Venus și Saturn este o zonă naturală fără nicio strcutură de protecție cotieră, iar frontul Saturn este în totalitate artificial. Din cauza faptului că sistemul de protecție existent al plajei se află într-o continuă degradare, în cazul creșterii riscului de eroziune al plajelor și falezelor ar fi afectate proprietățile comerciale și rezidențiale, hotelurile, toate acestea ducând la un impact negativ asupra stațiunilor turistice.

2 Mai- Vama Veche

Pe teritoriul românesc acest sector de țărm cu faleză cuprinde plajele de golf de la 2 Mai și o plajă cu nisip la Vama Veche. Această zonă nu este protejată, cu excepția unei fâșii (plaja 2 Mai din extremitatea nordică). Există însă un grad de eroziune care variază de la mediu, în cazul zonei protejate unde pot apărea pierderi în zonele construite și distrugerea infrastructurii de transport și a amenajărilor turistice, până la un grad scăzut, acolo unde există terenuri folosite pentru agricultură.

3.2 Stoparea eroziunii și proiectele de consolidare a plajelor din sudul litoralului

Procesele continue de eroziune în zona costieră vor duce în cel mai scurt timp la modificări ale liniei țărmului și la afectarea zonelor locuite. Problema stopării eroziunii este considerată de multe state ca având o importanță națională, deoarece are ca și consecințe pierderi importante de teritoriu (tabelul 12).”Zona costiera a României este supusă permanent proceselor de eroziune, fenomenul accentuându-se în ultimii 30 de ani ca urmare a construirii lacurilor de baraj Porțile de Fier I și II, în acest fel cantitatea de sedimente adusă de Dunăre în Marea Neagră reducându-se la jumătate și dereglând echilibrul sedimentar costier. Acestei cauze i se pot adăuga și scăderea aportului de sedimente pe suprafețele de plaja, pierderea de sediment către larg datorită construirii digurilor portuare, prăbușirea falezelor datorită instabilității geotehnice a zonelor situate în partea superioară a pantelor și/sau acțiunii valurilor la baza falezelor etc.” (Maximov Gabriela et al, 2008)

Tabelul 12, Rata medie a eroziunii plajelor, (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Construcții, Urbanism și Dezvoltare Teritorială Durabilă „Urban – Incerc”, 2010, Plan de amenajare a teritoriului zonal – Zona costieră a Mării Negre)

Cercetările efectuate de-a lungul timpului au evidențiat următorii factori responsabili de modificările litoralului: furtunile puternice (care au loc de 2-3 ori/an), modificarea apelor mării, curenții și transportul de sedimente. De aceea au fost create mai multe proiecte care să asigure protecția la eroziune a liniei țărmului. Aceste proiecte implică lucrări specifice pentru reabilitarea și protejarea liniei țărmului și a ecosistemelor, precum și monitorizarea zonei costiere. Modificările geologice generale, regionale si locale, ce au putut fi observate în ultima perioadă în zona Dobrogei si litoralului românesc al Mării Negre, au un caracter complex și sunt finalizate cu prognoze pe termen mediu si lung care să asigure dezvoltarea sigură si durabilă a regiunii. Astfel că mărirea zonelor de plajă va avea ca rezultat creșterea potențialului turistic și a vizitatorilor stațunilor din sudul litoralului românesc.

Lucrările pentru protecția plajelor naturale și realizarea plajelor artificiale au reprezentat principalul inamic împotriva eroziunii plajelor:

Pentru protecția plajei Mamaia au fost construite începând cu 1988 diguri longitudinale situate la 400-500m de plajă, cu o lungime de 250 m și cu o distanță între ele de 250-400 m.

La Constanța-Nord ( Modern) s-au construit:

-1936-1940 un dig în formă de Y și unul longitudinal din blocuri paralelipipedice;

-1976-1977 un dig în formă de crosă, situat la capătul celul longitudinal;

-1985 diguri permeabile, situate paralel cu faleza;

În Eforie Nord și Eforie Sud în 1951 au început lucrările de consolidare a falezelor și continuă și în prezent. Blocurile stabilopod au apărut abia după extinderea portului Constanța (Constanța-Sud-Agigea), ce a dus la intensificarea procesului de eroziune pe plajele de la Eforie.

La Olimp s-au construit diguri în formă de T, care au dus ulterior la construirea unor mici plaje.

La Neptun și Jupiter sunt construite diguri în formă de crosă și de T.

La Venus și Saturn lucrările se rezumă la construirea digurilor în formă de T și γ, care însă nu au dat rezultate foarte bune.

În sectorul de la Mangalia sunt prezente diguri mici sub formă de T și un dig mare ce delimitează consolidarea falezei.

După anul 1980 zonelor de plajă aferente localităților li s-au aplicat o serie de lucrări și amenajări pentru protecția lor împotriva eroziunii, construindu-se și șase structuri de tip „sparge-val” situate în larg, paralel cu țărmul.

Din păcate însă, aceste amenajări s-au degradat în timp, iar în multe cazuri au fost grav deteriorate sau chiar distruse atât din cauza fenomenelor naturale (furtuni marine, valuri) cât și antropice (diminuarea aportului de aluviuni, realizarea unor construcții care au afectat mișcarea naturală a curenților litorali etc.)

3.3. Proiectul ” Protecția și reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre în zona Municipiului Constanța (Mamaia Sud, Tomis Nord, Tomis Centru și Tomis Sud) și Eforie Nord ”

Fenomenul de eroziune costieră în zona litorală a Mării Negre reprezintă o problemă majoră pentru mediul înconjurător. De aceea, pentru rezolvarea acesteia se impun lucrari de protecție costieră. Baza acestora este dată atât de cunoașterea situației actuale a litoralului, cât și de evoluția și dinamica sa. Cercetările au arătat ca partea sudică a litoralului între Năvodari și Vama Veche (localitățile Mamaia, Tomis, Eforie, Tuzla, Olimp- Venus, Saturn – Mangalia, 2 Mai – Vama Veche) este cea mai expusă la eroziune. Pentru a redresa această situație, Adminstrația Bazinală de Apă Dobrogea – Litoral , pe baza rezultatelor procesului de evaluare a impactului asupra mediului au desfașurat un proiect ce prezintă lucrările de protecție costieră din sudul litoralului românesc.

Zonele propuse pentru desfașurarea acestor lucrării au fost afectate de activitățile antropice care au avut un impact semnificativ ce a adus în final la eroziunea și retragerea coastei. Multe plaje aflate la sudul Constanței pierd anual suprafețe acoperite cu nisip, ce reprezintă de fapt principala resursă a industriei turistice. De exemplu, plaja de la Mamaia a fost erodată până in prezent cu peste 80 metri. Din această cauză proiectul ” Protecția și reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre în zona Municipiului Constanța (Mamaia Sud, Tomis Nord, Tomis Centru și Tomis Sud) și Eforie Nord” are ca scop efectuarea măsurilor de protecție și reabilitare a plajelor împotriva riscului de eroziune continuă.

Proiectul de reabilitare a plajelor din sudul litoralului presupune reînnisiparea (fig.25) mai multor plaje din zona Constanța. Nisipul utilizat în acest scop a fost găsit pe platoul continental în zona nord (2,26 km²) și zona sud (2,84 km²). Distanța față de țărm este de 1.500 m, iar adâncimea apei din zona de împrumut a nisipului este de 27 m.

Figura 25, Înnisiparea plajei Modern, Constanța,

Sursa foto: Richard Heerschap

Prezentarea zonelor de studiu

Plajele din zona Constanței (fig.26) reprezintă o atracție turistică importantă, iar dispariția aceste industrii majore este dată de eroziunea continuă a plajelor, a așezărilor umane, de pierderea de nisip și de prăbușirea falezelor. Aceste plaje în viitor vor continua să se îngusteze, iar infrastructura va fi amenințată sau chiar pierdută. Punerea în aplicare a lucrărilor de protecție costieră pot menține și chiar extinde (fig.27) zonele de plajă, păstrând valoarea lor economică.

Fig. 26, Zonele de studiu Tomis Nord, Tomis Centru, Tomis Sud și Eforie Nord

Prelucrare după Google Earth

Fig.27, Zonele de studiu Tomis Nord, Tomis Centru, Tomis Sud în 2014 (stânga) și 2017 (dreapta), prelucrare după: Planet Explorer Beta

Mamaia Sud

Această porțiune reprezintă zona cea mai afectată (fig.28), rata eroziunii având o medie de 2 m/an. Acest lucru are un impact negativ asupra clădirilor situate în apropierea plajei, hotelurilor și clădirilor comerciale care pot fii degradate sau chiar distruse în viitor. În acest sector au mai fost realizate atât lucrări de protecție împotriva eroziunii, cât și de refacere a plajelor prin înnisipări artificiale (fig.29):

în fața Hotelului Parc au fost puse diguri în formă de Y și a fost adus nisip din Lacul Tăbăcăriei pentru a creea noua plajă.

între anii 1989 și 1990 Mamaia Sud a primit sedimente din Lacul Siutghiol. Tot atunci au fost realizate șase diguri „sparge-val”.

Figura 28, Distrugerea plajelor din Mamaia Sud,

după:( http://evz.ro/plaja-din-mamaia-distrusa-in-sudul-statiunii.html )

Figura 29, Plaja Mamaia Sud-2016, după:(http://www.skyscrapercity.com/showthread.php?t=1701162&page=57 )

Tomis Nord

Zona denumită Tomis Nord are în componență un sector de plajă de aproximativ 1.400 m. Aceasta are ca limită Zona Pescăriei la nord și strada Inel ”B” la sud.

Rata eroziunii în această zonă are o medie de 0,5 m/ an, ceea ce înseamnă că fără realizarea acestui proiect clădirile situate în apropierea plajei riscă sa fie degradate sau chiar distruse în viitor.

Tomis Centru

Acest sector cuprinde aproximativ 900 m de plajă, având ca limită la nord strada Inel „B” și la sud zona străzii Renașterii. Din acest tronson de plajă, doar pe 55.245 m² se vor efectua lucrările de protecție.

Datorită lucrărilor de protecție costieră, aici rata de eroziune este destul de scăzută în partea de nord, dar are o tendință de avansare în sud. Aceste structuri de apărare costieră se preconizează a fi pe sfârșite, motiv pentru care clădirile de pe faleză vor fi distruse în viitor în cazul neintervenției.

Tomis Sud

Această zonă cuprinde un tronson de plajă de aproximativ 1500 m, situându-se la nordul portului turistic Tomis. Și aici există un risc ridicat de distrugere a clădirilor din cauza degradării lucrărilor de protecție a falezei și sunt preconizate pe viitor prăbușiri și alunenecări. În sudul plajei (fig. 30,31,32) există un echilibru, însă în partea de nord, între cele două golfuri eroziunea plajelor se accentuează din ce în ce mai tare.

Eforie Nord

Zona denumită Eforie Nord este situată la Nord de Portul turistic Yacht Club Europa (Belona) și are în componență aproximativ 1200 m de plajă. În urma studiilor făcute în ultimii 78 de ani s-a observat faptul că țărmul în această zonă s-a retras cu aproximativ 40 m. Retragerea acestuia se desfășoară paralel cu prăbușirea falezelor (fig.33) –faleze fiind ulterior refăcute în urma proiectului de extindere a plajelor(fig.34)- și reprezintă un pericol pentru hoteluri, restaurante (ca de exemplu, restaurantul Debarcader, evidențiat în figurile 35 și 36) și celelalte construcții situate în apropierea falezei. Aceste clădiri pot fi distruse pe viitor în cazul neintervenției, deoarece rata de eroziune în sectorul Eforie Nord are o medie de 0,5 m/an.

3.3.2 Lucrările de extindere a plajelor

În ceea ce privește beneficiile aduse de proiect, acestea sunt: construcția și refacerea digurilor pe o lungime de 12 800 metri liniari, lărgirea plajelor cu 330 000 metri pătrați și lățirea plajelor cu 100 de metri față de cele existente în 2013. Pentru acestea, s-au luat următoarele măsuri asupra sectoarelor vizate:

Mamaia Sud

• Înnisipare artificială 265.356 m³ (1,20 km)

• Reabilitare diguri emerse 0,50 km

• Jetele (epiuri) 0,20 km

• Diguri submerse (pinteni ingropați) 0,51 km

• Durata de realizare a investiției 18 luni

Tomis Nord

• Înnisipare artificială 332.573m³ (1,05km)

• Diguri și epiuri 0,975km

• Diguri longitudinale submerse 0,26km

• Diguri îngropate (pinteni îngropați) 0,21km

• Durata de realizare a investiției 24 luni

Tomis Centru

• Înnisipare artificială 336.865 m³ (0,85 km)

• Diguri și epiuri 0,690 km

• Diguri longitudinale submerse 0,245 km

• Diguri îngropate (pinteni îngropați) 0,140 km

• Durata de realizare a investiției 24 luni

Tomis Sud

• Înnisipare artificială 153.550m³ (1,47km)

• Diguri și epiuri 0,45km

• Diguri longitudinale submerse 0,505km

• Diguri îngropate (pinteni îngropați) 0,07km

• Durata de realizare a investiției 24 luni

Eforie Nord

• Innisipare artificiala 550.000 m3 (1,2 km)

• Reabilitare si extindere jetele 0,275 km

• Diguri submerse 0,675 km

• Durata de realizare a investiției 18 luni

„Obiectivul general îl reprezintă realizarea măsurilor de protecție și reabilitare a plajei împotriva riscului de eroziune accelerată care afectează zonele Mamaia Sud, Tomis Nord, Tomis Centru, Tomis Sud și Eforie Nord pe o lungime de peste 7,3 km.

Proiectul are o valoare totală de 170.450.084 EURO, inclusiv TVA, din care finanțarea nerambursabilă din Fondul de Coeziune este de 85,49% și de la bugetul de stat de 14,51%.

Până în prezent, au fost executate un procent de 90% din lucrările proiectate pentru lotul Mamaia Sud (care, din păcate, nu a rezistat iernii, fapt evidențiat în figura 37), 99% pentru lotul Tomis Nord, 99% pentru lotul Tomis Centru, 99% pentru lotul Tomis Sud și 99% pentru lotul Eforie Nord. Beneficiarii acestui proiect sunt:

direcți:

– 278.000 de locuitori ai Zonei Metropolitane Constanța;

– 32.000 de turiști;

– 122 de operatori economici.

indirecți

– Inițiatorul proiectului, respectiv ANAR, prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea -Litoral;

– Autoritățile publice locale.” (Administrația Națională „Apele Române”, 2015)

Fig. 37, Evoluția țărmului din Mamaia, în perioada 2014-2017

Prelucrare după: Planet Explorer BetaCapitolul 4. Concluzii

În țara noastră, litoralul Mării Negre se extinde pe o lungime de 245 km de la brațul Musura din delta secundară a Chiliei (la Nord) și până la Vama Veche (în sud-estul Dobrogei).

Din punct de vedere geologic, zona de uscat a litoralului aparține Podișului Dobrogei de Sud, fiind alcătuită din depozite ce datează încă din Cuaternar.

Datorită prezenței Mării Negre, ce se resimte pe aproximativ 20-25 km de-a lungul țărmului, pe litoral se înregistrează cea mai blândă climă din țară.

Hidrografia spațiului continental-litoral cuprinde apele subterane-ce au un grad de potabilitate mai redus în nord, râurile-ce prezintă o extindere mai mare în sectorul nordic, lacurile, și Marea Neagră.

În ceea ce privește vegetația Mării Negre, aceasta este reprezentată de asociații de plante, alge de mărimi și culori diferite și iarba de mare (Zostera noltei), singura plantă cu flori din apele marine românești

Fauna însă, este reprezentată de majoritatea grupelor de nevertebrate, cu un total de 1750 de specii și 164 de specii de vertebrate, dintre care sunt prezenți: peștii, păsările și mamiferele marine.

Referitor la ariile protejate, litoralul românesc cuprinde o multitudine de habitate, incluse într-o rețea bine organizată de arii protejate la nivel național.

În zona litorală românească, un risc deosebit pentru mediu îl constituie fenomenul de eroziune costieră.

Procesele continue de eroziune duc treptat la modificarea liniei țărmului, ce are drept consecință pierderi importante de teritoriu.

Problema eroziunii plajelor este acută în lungul litoralului sudic la Marea Neagă, fapt ce face ca reabilitarea și protecția zonei costiere să constituie, în prezent, o problemă prioritară pentru România.

Astfel, proiectul „Protecția și reabilitarea părții sudice a litoralului românesc al Mării Negre (Mamaia Sud, Tomis Nord, Tomis Centru și Tomis Sud)” a făcut un prim și important pas în cadrul acțiunilor de stopare a fenomenului de eroziune de pe țărmul litoralului românesc al Mării Negre.

Datorită acestui proiect, cele cinci sectoare de plajă propuse de pe litoralul românesc au fost extinse cu 33 de hectare, cu ajutorul fondurilor europene, iar prin lucrările realizate, plajele asigură în prezent protejarea împotriva riscului de eroziune.