Istoricul bisericilor [307540]

Istoricul bisericilor

Introducere

Prezenta lucrare își propune o cercetare aprofundată a [anonimizat], [anonimizat] a celor care păstrează cât mai multe elemente originale. Doar o [anonimizat] o valoare incontestabilă. [anonimizat], punându-se prea puțin acccentul pe evoluția în timp a monumentului, transformările care au survenit și mai ales starea actuală de conservare în care se află. Această stare de conservare a devenit o [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], asupra tehnicii de execuție a [anonimizat], [anonimizat].

Prin acest studiu se urmărește o analiză aprofundată a istoricului, a [anonimizat], [anonimizat]. Obiectivul principal al acestei lucrări va fi efectuarea unei analize aprofundate a [anonimizat]-restaurare a picturilor murale și a întregului ansamblu. Prin cercetarea și evaluarea acestor monumente de artă religioasă se pot formula strategii de dezvoltare și promovare a [anonimizat].

Obiectivul general al proiectului îl reprezintă analiza aprofundată a stării de conservare, a tehnicii de execuție și a [anonimizat]. În același timp se vor cerceta aspecte comune și particularități ale acestor biserici și evoluția în timp a aspectelor arhitecturale, a tehnicii picturii murale și a programelor iconografice.

[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], va fi identificarea și selecția ansamblurilor de arhitectură religioasă care încă mai păstrează o bună parte din elementele originale. [anonimizat]. Aceste date vor fi colectate prin analiza documentelor de arhivă care se mai păstrează și din publicațiile apărute care au analizat mai amplu sau mai succint unele dintre aceste biserici. [anonimizat], pentru a afla informații care nu au fost consemnate.

În sprijinul informațiilor culese prin analiza documentelor scrise, se va realiza o amplă investigare care va avea loc pe teren și va consta în documentare fotografică, identificarea modificărilor survenite în timp, identificarea tehnicilor picturale, recoltarea de eșantioane din pictura murală și pictura iconostaselor. Monitorizarea factorilor de degradare care acționează asupra monumentelor propuse ca studiu de caz se va realiza cu ajutorul documentației in situ. Se vor colecta date referitoare la valorile umidității relative și a temperaturii, îndeosebi a fluctuațiilor acestora și se vor identifica factorii fizici, chimici și biologici care acționează asupra monumentelor de artă religioasă aflate în cercetare. Cercetarea de laborator se va realiza prin identificarea materialelor prezente în probele prelevate prin analize fizice și fizico-chimice.

Această etapă de colectare a datelor prin cercetare in situ se va concretiza în evaluarea stării de conservare a fiecărui monument în parte.

După evaluarea stării de conservare a monumentelor aflate în studiu, se vor recomanda măsurile care trebuie luate pentru fiecare caz în parte pentru o conservare preventivă activă, pentru ca aceste frumoase monumente de artă religioasă să fie păstrate cât mai bine în timp și să confere generațiilor următoare mărturii vii ale celor trecute.

În următoarea etapă se va realiza un studiu comparativ al bisericilor aflate în cercetare, căutându-se punerea în valoare a deosebirilor, asemănărilor și particularităților acestora.

O ultimă etapă va consta în propunerea de programe de valorificare cu ajutorul cărora aceste monumente să fie puse în valoare și să atragă atenția în vederea unor viitoare proiecte de conservare-restaurare.

Metodele de cercetare științifică care vor fi aplicate sunt multiple și interdisciplinare. Prima metodă aplicată va fi culegerea datelor din surse bibliografice, care pot fi cărți, dicționare enciclopedice, reviste de specialitate, anuare etc. Această metodă va fi completată prin culegearea datelor prin studiul documentelor de arhivă existente.

De asemeanea, vor fi colectate date prin realizarea de interviuri și chestionare, date care vor fi corelate și comparate cu cele obținute anterior, colectate din surse bibliografice și documentele de arhivă.

Cercetarea in situ va fi metoda cea mai importantă fără de care această lucrare nu ar putea fi concretizată. Această cerecetare in situ va fi realizată prin:

documentare fotografică;

analiza tehnologică a elementelor constitutive;

identificarea degradărilor, a cauzelor și efectelor acestora;

monitorizarea umidității relative și a temperaturii din interiorul monumentelor;

identificarea factorilor de degradare fizico-chimici și biologici;

prelevare de probe din pictura murală și a mijloacelor fixe și mobile;

investigații fizico-chimice;

investigații biologice.

Cu ajutorul specialiștilor din domeniul analizelor de compuși organici și anorganici, va fi stabilită metodologia de investigație șiințifică specifică domeniului restaurării și vor fi analizate datele obținute.

Principalele metode de investigație instrumentală a probelor prelevate vor include metode de fluorescență (XRF), metode de spectrometrie și spectroscopie (FTIR, Raman), metode cantitative-cromatografice (GC-MS), dar și metode stratigrafice.

O altă metodă aplicată va fi analiza comparativă a monumentelor aflate în studiu prin care se va urmări evidențierea asemănărilor, a deosebirilor și a particularităților.

Prin corelarea tuturor datelor obținute, se va realiza un diagnostic al stării de conservare pe baza căruia se vor putea propune măsuri de conservare preventivă și restaurare.

Valorificarea rezultatelor cercetării doctorale se va face prin:

participarea la conferințe științifice și simpozioane naționale și internaționale;

publicarea de articole științifice realizate pe parcursul cercetării doctorale;

propuneri metodologice de conservare preventivă și restaurare;

includerea acestor monumente în programe de identificare culturală;

elaborarea unor strategii de dezvoltare regională și promovarea turismului de pe teritoriul județului Giurgiu, care poate contribui la dezvoltarea economică a zonei.

Bisericile ca edificiu, monumente istorice din zid, piatră sau lemn, constituie bogata moștenire și tradiție istorică culturală și spirituală, fiind o parte importantă din cultura și civilizația românească. Vechile biserici oglindesc existența satului românesc, reflex al stărilor etno-demografice și social-politice din acele vremuri. Astfel, prin menținerea acestor monumente de artă religioasă într-o stare de conservare cât mai bună și atragerea unui semnal de alarmă asupra celor aflate într-o stare avansată de degradarea, se va contribui la o cunoaștere activă a istoriei și perepetuarea identității naționale, lucruri extreme de importante.

Istoricul ctitoriilor vlăscene din secolele XVI-XIX

Contextul istoric în Țara Românească

Întemeierea Mitropoliei Țării Românești în anul 1359, recunoscută de Sinodul Patriarhiei din Constantinopol și de Patriarhul Calist, cu încuviințarea împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, a consolidat organizarea ecleziastică în corelație cu noua împărțire administrativă a principatului. Documentele vremii atestă existența protopopiatelor încă din anul 1360, fiind posibilă chiar și din perioada anterioară.

În județul Vlașca principalul drum comercial care lega Giurgiu cu vechea capitală a țării, Câmpulung sau Curtea de Argeș, apoi Târgoviște, traversa codrii Vlăsiei, mergând pe malul Argeșului sau al Neajlovului prin pădurea Căscioarele. „Starea drumului era precară, sporadic se mai efectuau amenajări, în special când se așteptau vizite importante ale domnitorului. Astfel se umpleau smârcurile și bălțile cu pământ și crengi. Podurile se executau cu pari sau pe capre de lemn; de obicei, trecerea râurilor se făcea prin vad sau cu poduri umblătoare" . Drumul dinspre capitala țării spre vadul Dunării a fost utilizat și de domnitorul Radu Negru în peregrinările sale la vânătoare, dar și până la feuda sa de la Basarabovo, lângă Rusciuc din Bulgaria, unde fiica sa, Teodora, în urma divorțului de țarul Ivan Sisman, a înălțat Mănăstirea Basarabovo în jurul anului 1340.

După căderea Giurgiului în mâna turcilor în anul 1417, are loc o intensificare a organizării administrației, în special în partea de nord a județului pentru apărarea țării și strângerea dărilor. Hrisoavele domnești confirmă instalarea în sate a pârcălabilor, vornicilor și postelnicilor, iar odată cu apariția căpităniilor de județ, se consacră administrarea bazată pe cei mai apropiați boieri de domn, importanți colaboratori ai domniei capabili să încaseze dările, să judece pricinile și să adune cetele de slujitori în caz de primejdie. Cum în acele vremuri satele erau pe văile râurilor, nu existau hărți și repere pentru orientarea și strângerea efectivelor la război în anumite locuri, circulația se efectua pe malul râurilor Argeș, Neajlov și Sabar, bisericile și mănăstirile fiind reperele principale de adunare, unele asigurând condiții de ocrotire față de dușman. Ascunzișurile din pădure erau ocolite cu grijă de vrăjmași. Astfel se explică apariția în nordul județului Vlașca, în mijlocul pădurii Vlăsiei, în apropierea cursului râului Argeș a șirului de mănăstiri: Cobia, Căscioarele, Găiseni, Bolintin și Babele.

Una din legendele Mănăstirii Căscioarele, culeasă în anul 1900 de către învățătorul Ioan Boldescu (autor al mai multor cărți despre istoria județului Giurgiu), având drept sursă cântărețul Postăvărescu care, timp de 50 ani, a slujit mănăstirea și a fost contemporan cu egumenul Meletie Căscioreanu, menționează: „În vremurile vechi, un vodă al țărei pierzând în apropiere de Argeș o mare bătălie, scăpă din mâna inamicului cu mare anevoință împreună cu 2 fii ai săi, cari călăre pe cai trecură de cealaltă parte Argeșul înot, însă unul din fiii săi se înecă în râul Argeșul. Vodă spre amintirea acestei întâmplări, ridică aci o biserică pe care o înzestră cu averi și moșii".

Istoricul C.C. Giurescu, referindu-se la primele ctitorii din Țara Românească ale domnitorului Basarab I, menționează: „Li se adaugă mănăstirile atribuite de tradiția populară lui Negru Vodă, Arnota în munții Vâlcii; Drăgănești, lângă vechii Ruși de Vede; Bălteni în mijlocul codrului Vlăsiei și Căscioarele lângă pădurea cu acelaș nume unde la finele secolului trecut mai puteau fi văzute ruinele unei mănăstiri, a lui Negru Vodă"

Legenda Mănăstirii Babele aflată în același areal geografic confirmă desele vizite ale domnitorului Radu Negru la vânătoare, care își lăsa iubita la schitul de maici din vremurile acelea. Se zice că acestea erau foarte sărace și au fost miluite de domnitor, încât au refăcut din nou locașul. Totodată, la trecerea Argeșului în satul Podul a făcut un pod peste Argeș deoarece trecerea apei era dificilă. Iar de de atunci acesta s-a numit Podul Doamnei.

Importanța ctitoriilor domnești și boierești

Sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea reprezintă cea mai înfloritoare perioadă din punct de vedere cultural, pentru Țările Române. În timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și a lui Dimitrie Cantemir în Moldova se va salva cultura românească de la o inevitabilă orientalizare. Între secolele XIV-XVIII, Biserica din Țara Românească și Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială, deținând un rol important în viața politică a țării și îndrumând întreaga activitate culturală.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase mănăstiri și biserici de către domnii celor două țări, de mitropoliți și episcopi, de mari dregători, de călugări și preoți de mir, de locuitori ai târgurilor și credincioși țărani. Bisericile ca edificiu, monumente istorice din zid, piatră sau lemn, constituie bogata moștenire și tradiție istorică culturală și spirituală, fiind o parte importantă din cultura și civilizația românească. Vechile biserici oglindesc existența satului românesc, reflex al stărilor etno-demografice și social politice din acele vremuri.

Județul Giurgiu – repere istorice

În ceea ce privește vechiul județ Vlașca, reședința sa iniți-ală a fost Giurgiu. În perioada 1418-1830 Giurgiu era o raia tur-cească, făcând parte integrantă din Imperiul Otoman și nu din Țara Românească. În această perioadă reședința județului Vlașca este mai întâi la Hodivoaia, apoi, către anul 1800 se mu-tă la Găești (care atunci aparținea județului Vlașca) unde rămâ-ne până în anul 1830. În acest an raialele turcești Giurgiu, Turnu și Brăila se desființează (în urma păcii de la Adrianopol din 1828) și Giurgiu reintră în Țara Românească, redevenind reședința județului Vlașca, deținând această calitate până în 1950.

Înființare și atestare documentară

Biserica ”Sf. Nicolae” a Schitului Strâmbu din localitatea Găiseni

Comuna Găiseni se află la limita de nord a județului Giurgiu, la granița cu județul Dâmbovița, iar potrivit Marelui Dicționar Geografic al Romaniei, apărut la București în anul 1900, această comună făcea parte din județul Dâmbovița. În anul 1981, în urma unei reorganizări administrative regionale, comuna Găiseni a fost transferată în județul Giurgiu. În comună se afla o mănăstire care purta numele tot de Găiseni și două biserici întreținute de enoriași.

În apropiata vecinătate, se află Palatul de la Potrlogi, palat domnesc ctitorit în anul 1698 de către marele domnitor român Constantin Brâncoveanu.

Schitul Strâmbu-Găiseni a fost construit între anii 1510-1512 de către boierul Drăghici Vintilescu, originar din Florești, fiul marelui vornic Vintilă Florescu. Între anii 1512-1523 acesta apare ca deținând demnitatea de paharnic, iar din anul 1525 până în anul 1537 apare alternativ cu denumirile de mare vornic și pârcălab, făcând parte dintr-o familie puternică de dregători.

Dimitrie Papazoglu nota în 1850 că ar fi văzut în altar, la ”proscomidie doi ctitori având trei copii”, asociind aceste persoane fără nume, prin analiza hainelor cu care erau zugrăviți, cu Neagoe Basarab și Despina Doamna. Poziția acestui tablou votiv descoperit de Papazoglu în proscomidiar se datorează lărgirii ulterioare a bisericii, astfel încât naosul, locul unde se zugrăvesc ctitorii, a devenit cu timpul altar.

Mănăstirea Găiseni este menționată pentru prima dată într-un document datând din 3 aprilie 1526, sub denumirea de Schitul Strâmbu, prin care Radu de la Afumați dăruia mănăstirilor Glavacioc, Bolintin, Mușetești și Nucet, partea domnească din Balta Doamnei.

Într-un hrisov emis de cancelaria domnitorului Radu Vodă în anul 1605, în Târgoviște, se menționează clar numele ctitorului: ”…pentru că a fost acest sat moșie a jupânului Drăghici, fost mare vornic, apoi însuși Drăghici l-a dat și l-a închinat la sfânta mănăstire, când a întemeiat și a zidit sfânta mănăstire Strâmbu și după moarte, jupân Drăghici, mare vornic, s-au îngropat și zac oasele sale în sfânta mănăstire, el și soața lui și fiii lui și tot neamul…”.

Marele istoric Nicolae Iorga menționează în lucrarea sa despre Istoria Bisericii Românești că marele vornic Drăghici Vintilescu se află înmormântat la Găiseni, împreună cu fiul său, Stroe, mare ban în timpul domniei lui Radu Paisie: ”Un alt Drăghici Vornicul e îngropat în mănăstirea Găiseni, care păstrează și mormântul fiului lui Draghici cel vechiu, Stroe, care a fost Mare-Ban, fugi în Ardeal supt Radu Paisie și, întorcându-se de acolo pentru a răsturna pe Domn, fu batut și ucis la Fântâna Țiganului în 1544”.

În zona vestică a pronaosului, se află unsprezece pietre funerare, descifrate de acelașă Dimitrie Papazoglu. Astfel, zece dintre acestea sunt datate între 1521-1588 și aparțin familiei lui Drăghici Vintilescu, iar cea de unsprezecea poartă o inscripție în limba greacă prin care se enumeră calitățile unui anume Pandeli, fiul Milii din Trestana, decedat în anul 1697. Această piatră funerară aparține unui personaj important în evoluția schitului Găiseni, ”cel desăvârșit, cuvios, milostiv, ecumenic, au fost zidirea ta în viață, slujindu-te pe tine…” posibil stareț al acesteia, care probabil a contribuit în mod esențial la una dintre modificările bisericii efectuate în secolul al XVII-lea.

În 1752, Grigorie al II-lea Ghica închină mănăstirea Găiseni spitalului Sfântul Pantelimon din București, fondat de același domn în 1732. În primii 70 de ani de la închinare, mănăstirea ajunge într-o stare avansată de degradare. Mai tarziu, după secularizarea averilor mănăstirești și înființarea Eforiei Spitalelor, sub patronajul acesteia din urmă, monumental va fi salvat de la ruinare. În 1810, Catagrafia Județului Dâmbovița ne arată că la Găiseni mai există doar biserica de zid, cu hramul Sfântul Nicolae, iar în 1820 nu mai era mănăstire, ci slujea doar un preot pentru locuitorii satului. Chiliile fostului așezământ erau folosite de către domnie ca loc de popas pentru oficiali, în drumul lor spre Giurgiu.

Una dintre personalitățile care merită menționate este Episcopul Climent al Argeșului. În anul 1827, acesta este numit egumen la Găiseni, iar în 1850 este hirotonit episcope eparhiot, în Biserica Mitropoliei din București. În această perioadă, mănăstirea își reia viața de obște, iar biserica, așa cum reiese din raportul Eforiei Spitalelor din acea perioadă, este înzestrată cu un iconostas nou, sfeșnice și cărți. De asemenea, sunt consemnate reparații în urma cutremurului din anul 1830. Astfel, turla de pe vechiul naos se prăbușește, iar bolțile pronaosului sunt refăcute, iar zidul împrejmuitor al mănăstirii este în stare de ruină.

O altă pesonalitate marcantă care și-a pus amprenta pe existența acestei mănăstiri este Mitropolitul Iosif Naniescu, care în anul 1857 este transferat de la Mănăstirea Serbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea la Mănăstirea Găiseni, în calitate de egumen. În această perioadă, clădirile anexate mănăstirii aveau nevoie de reparații, dar acestea au avut loc tot cu cheltuiala Eforiei Spitalelor abia în 1894.

În Marele Dicționar Geografic al Romaniei este consemnat faptul că Mănăstirea Găiseni încă se afla sub patronajul Eforiei Spitalelor.

Biserica Schitului Găiseni este din punct de vedere arhitectonic o ctitorie tipic boierească din zona Vlașca, fiind de mici dimensiuni, cu turlă pe naos, abside laterale și plan triconc cu pronaos îngust.

La începutul secolului XX, Mănăstirea Găiseni a fost desființată, iar biserica adevenit biserică de mir. În anul 1987 s-au făcut primele demersuri privind restaurarea, iar doi ani mai târziu a fost alcătuită documentația de restaurare, fără însă a se merge mai departe.

La 500 de ani de la înființarea sa, în anul 2010, la inițiativa Preasfințitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Schitul Strâmbu Găiseni a fost reactivat, iar întregul ansamblu a fost supus unor ample lucrări de restaurare, fiind salvat încă o dată de la ruinare.

4.2. Biserica Vovidenia a Mănăstirii Căscioarele

Legenda spune că satul Căscioarele era situat în locul numit astăzi Siliște. Din cauza năvălirilor vrăjmașilor, din vremuri străvechi, o familie s-a refugiat mai la adăpost în locul unde este așezat actualmente satul, înălțând câteva căscioare, de la care și numele satului. S-au alăturat apoi și ceilalți locuitori din Siliște.

Biserica din pădurea Căscioarele este ridicată în anul 1431 de boierul Neagu, înrudit prin fiica sa cu neamul Borcea din Slătioare din casa domnească. Pisania bisericii a fost descoperită de mitropolitul Neofit în urma vizitei canonice din 14 iunie (1746). În însemnările de călătorie ale ierarhului ajuns la Mănăstirea Căscioarele într-o sâmbătă seara apare relatarea: „despre zidirea acestei ctitorii n-am putut găsi nici o mărturie, deoarece hrisoavele locașului s-au pierdut. Dar cercetând mai stăruitor, noi am găsit în această mănăstire o piatră pe care era scris un an în slavonește. Cu toate că era ștearsă de mulțimea anilor am putut desluși că de la leat 6939 (1431) de la Adam, cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh a zidit boierul Neagoe spre veșnică pomenire. ”

Pisania mănăstirii împreună cu două pietre funerare au fost preluate de către Muzeul Național de Artă al României și depuse în curtea Mănăstirii Stavropoleos. Fiind ștearsă de trecerea timpului, astăzi este greu de identificat în mulțimea de fragmente de cruci și pietre funerare depozitate. Cele două pietre funerare aparțin boierilor din neamul Borcea, înrudit cu primul ctitor al bisericii Căscioarele: stolnicul Neagoe, decedat în anul 1505, și jupân Radu, trecut la domnul în anul 1545.

În afară de cele două lespezi care s-au păstrat, nu mai există alte date referitoare la biserică până la refacerea din anul 1607, când devine mănăstire. Este posibil ca această refacere să se fi datorat trecerii turcilor spre Târgoviște, în urma bătăliei de la Călugăreni. Despre anul întemeierii mănăstirii nu există niciun document. Poate că egumenul Meletie Căscioreanu a avut la baza datării în pisania bisericii din anul 1859 vreun pomelnic mai vechi care lipsește din arhiva mănăstirii.

În Marele dicționar geografic se menționează că înainte de secularizarea averilor mănăstirești, aici se afla reședința egumenului Meletie Căscioreanul, care făcuse o grădină și un palat, aflate la 1900 în ruină. Pe inscripția de deasupra ușii mănăstirii este scrid că biserica a fost zidită de frații Ivașcu și Ivan din Slătioara, în anul 1607, dar s-a rezidit în 1859 de arhimandritul Meletie Căscioreanu. În preajma anului 1900, atunci când s-a întocmit acest dicționar, biserica funcționa ca biserică de mir.

Biserica, înălțată la 1431, era compusă din naos și altar, fără turle și abside laterale și se încadra în categoria bisericilor în plan dreptunghiular de tip navă, din Țara Românească între secolele XV-XVI.

Specialiștilor înclină spre a o încadra în tipologia paracliselor de curte feudală, dar este dificil de asociat cu această funcție din cauza faptului că nu au existat urme de acareturi boierești și nici vreun hrisov de proprietate atribuit vreunei familii boierești, sau, dacă ar fi fost pierdut, ar fi apărut o mențiune mai târzie printr-o întărire a posesiei acestei proprietăți. Este posibil ca domeniul din pădurea Căscioarele să fi fost un ocol domnesc de vânătoare, locașul sfânt fiind destinat drept loc de închinăciune, luând locul vreunei troițe sau al unui așezământ de schimnic.

Boierii din Slătioare și-au ales ca loc de necropolă această bisericuță, construind alta din zid, probabil cu aprobarea domnului.

Cu toate că erau proprietari în Slătioare la mare distanță de Căscioarele, nu și-au fixat necropola în satul lor de baștină, ci pe un domeniu domnesc, gândindu-se că pe parcursul trecerii timpului moșia lor ar putea trece în posesia altor proprietari și mormintele ar dispărea, moșia domnească fiind mai stabilă. Un alt argument că la început era o biserică singulară este că satul amplasat la locul numit siliște era relativ la distanță, nefiind obișnuit ca biserica satului să fie în afară și departe de acesta.

Cu puțin timp înainte de 13 februarie 1629, vornicul Ivașcu din Balotești și frații lui închină mănăstirea lor Căscioarele din județul Ilfov mănăstirii athonite Pantocrator. Puțin mai târziu, la 13 februarie, domnul întărește călugărilor de acolo închinarea împreună cu moșiile (Daia, Băița, Grăsești și Coteni), avutul, robii, etc. Închinarea mănăstirii a avut loc în timpul mitropolitului cărturar Luca (1602-1629), care, ca episcop de Buzău, a scris în timpul domnitorului Mihai Viteazul, la 1594, o evanghelie în limba greacă. Faptul că în actul de de închinare specifică satele mănăstirii, dar fără să le nominalizeze și nu există un hrisov de întărire cu numele acestora, stă ca un argument în plus că mănăstirea se afla pe domeniu domnesc.

Construcția bisericii a fost din piatra fundației vechi, solide, la care s-au atașat mai târziu pronaosul și pridvorul. Zidurile groase de 1,10 m sunt construite din cărămidă, iar fațada de intrare semăna probabil cu cea de la biserica vechiului schit Găiseni. Zidurile exterioare din cărămidă erau placate cu panouri ornamentale cu cărămizi aparente, dispuse orizontal pe trei rânduri, alternate cu alte rânduri de cărămidă dispuse vertical, tencuite și din loc în loc lăsate două cărămizi verticale aparente. Plastica ornamentală cu cărămizi aparente s-a erodat și din această cauză, în 1923, când s-a efectuat tencuirea pereților bisericii, părintele Ioan B. Stănescu a lăsat netencuit un panou sugestiv care să amintească ornamentația vechilor ziduri care parcă imită o fereastră zidită.

Despre parcursul bisericii până la închinarea sa, în afară de mărturiile găsite în naosul bisericii și anume lespezile de mormânt ale stolnicului Neagoe (1504) și jupânului Radu (1545) nu mai avem alte informații. Arhiva mănăstirii începe cu actul de închinare către Sfântul Munte din anul 1629. Precedând acest important moment, în anul 1607 s-a efectuat refacerea bisericii, transformând-o în mănăstire. Se pare că la această fază neamurile Balotescu (înrudite prin alianță cu cel al boierilor Borcea) și Rătescu și-au adus principalul aport.

În acea perioadă tulbure după moartea domnitorului, când s-au succedat la domnie mai mulți domnitori într-un interval foarte scurt, Patriarhiile Constantinopolului, Antiohiei, Ierusalimului, sub presiunea datoriilor către Imperiul Otoman și a sărăciei Locurilor Sfinte, au încercat închinarea cât mai multor mănăstiri din Țara Românească; focalizarea a fost pe Mănăstirea Snagov, aceasta fiind una din cele mai bogate. Monahii de la Pantocrator au încercat închinarea Snagovului încă din perioada de domnie a domnitorului Radu Șerban, dar Sfatul Țării s-a opus. Patriarhia Constantinopolului, în acea perioadă numește ca exarh al mănăstirilor din Țara Românească și Moldova pe Episcopul Ioachim de la Silistra, cu titlul Ioachim de Daia.

După 1870, biserica mănăstirii devine biserică de mir și traversează o perioadă dificilă până după primul război mondial. Astfel, în anul 1875, din cauza unei puternice furtuni cu piatră, s-au stricat geamurile, dar și cercevelele atât la biserică, cât și la chilii, însă nu au primit nici un ajutor din partea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, deși s-au făcut presiuni în acest sens.

Lipsită de avere și cu un buget redus, biserica nu a putut evita degradarea patrimoniului său. La aceasta s-a adăugat presiunea arendașilor de a utiliza curtea mănăstiri într-un mod lipsit de pietate, permițând animalelor să pătrundă în curtea interioară și, în final, cu ajutoul autorităților, lipsind biserica de grădina sa exterioară. Totodată, neglijența în menținerea inventarului de către preotul Dumitrescu și stricăciunile din timpul prezenței armatei la mănăstire, au condus la deteriorarea treptată a clădirilor și la pierderi ireparabile de mobilier și a altor obiecte importante din inventar. Cu timpul, chiliile s-au dărâmat, o parte din zidul înconjurător s-a prăbușit, astfel că biserica a rămas singură în curtea interioară.

În anul 1923, comitetul parochial al Bisericii Căscioarele, sub președinția preotului paroh Ioan Stănescu, a trecut la restaurarea radicală a bisericii în interior și în exterior, adăugându-se pridvorul bisericii. A fost restaurată pictura existentă realizată în timpul arhimandritului Meletie, astăzi fiind iarăși degradată. Catapeteasma, la fel ca și pictura, este realizată în stilul neoclasic și datează din timpul refacerii de la 1859, aflându-se într-o stare bună de conservare.

Biserica ”Sf. Nicolae” a Mănăstirii Comana

La numai 35 de kilometri sud de București, în apropierea fermecătoarei Delte a Neajlovului, departe de murmura orașului de beton, se află vechea Mănăstire Comana. Poziționată strategic, fiind odinioară înconjurată de apă, accesul făcându-se pe un pod de lemn care putea fi ușor incendiat în caz de pericol, mănăstirea a fost prima dată ctitorită în 1461 de către domnul Țării Românești Vlad Țepeș. Fiind pe drumul care și în trecut lega Bucureștiul de Giurgiu, această mănăstire se naște din nevoia întăririi zonei în condițiile presiunilor otomane.

Un alt avantaj al zonei era acela că Delta Neajlovului și pădurea ce se întindea pe întregul areal al zonei Comana oferea posibilități nelimitate de hrană celor care locuiau în zonă și celor care poposeau în călătorie, mănăstirea Comana situându-se la o distanță echivalentă cu o etapă de drum între vamă și București, intensificând astfel circulația mărfurilor prin această zonă.

Din turnul clopotniță, împrejurimile erau ușor supravegheate, iar în caz de primejdie se acționa imediat. Datorită acestei poziții favorabile, deși biserica ctitorită de Vlad Țepeș a fost ridicată din bârne de lemn pe o fundație de piatră, a rezistat până spre sfârșitul secolului al XVI-lea.

Comana s-a înscris între mănăstirile-loc de popas ridicate din porunca lui Vlad Țepeș. Un act din 27 septembrie 1461, emis de Cancelaria lui Vlad Țepeș, este considerat primul în care este menționată mănăstirea: ”ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniței”.

Ajunsă ruină la sfârșitul secolului al XVI-lea, Radu Șerban, viitor domn al Țării Românești, pe atunci boier, originar din satul Coiani, astăzi denumit Mironești, hotărăște să construiască o mănăstire nouă pe vechile ziduri ruinate ale bisericii dispărute. Biserica va purta hramul Sfântul Nicolae, hram menținut până astăzi, iar biserica va fi pictată în anul 1609. După ce devine domnitor, cere să se intervină în pictura tabloului votiv pentru a i se adăuga însemnele domnești. Acesta moare în 1620 la Viena, iar în 1640 rămășițele domnului român sunt aduse și înmormântate la Comana.

Paul de Alep ne lasă în jurnalul său o mărturie extrem de importantă a trecerii sale pe la mănăstirea Comana: ” În zori ne-am luat rămas bun și am mers pe drumuri anevoioase, printr-o strâmtoare mare, la o mănăstire cu hramul Sf. Nicolae, numită Comana, care fusese înălțată de răposatul Șerban-vodă, tatăl acestui domn. Este o mănăstire foarte mare, zidită trainic, înconjurată de un zid de piatră, iar în cele patru colțuri are patru turnuri cu bolți și cerdacuri jur-împrejur, pentru a admira priveliștea. Unul dintre ele seamănă cu un turn al Mănăstirii [Sf.] Troiță de la Moscova. Clopotnița se află deasupra porții. Cel mai mult m-a încântat dumbrava cu pomi și iarbă care cuprinde toată mănăstirea, precum și un havuz minunat, cu apă dulce. Chiliile ei sunt de jur-împrejur. Mănăstirea aceasta este așezată pe un ostrov, iar împrejur are numai lacuri, ape și glod, cum nu se poate povesti. Nu este niciun drum până la ea. Noi am ajuns acolo cu barca. Iar apa Dunării este aproape de ea. După cum ne-au povestit, de s-ar fi năpustit vreun împărat împotriva ei cu oștile, nu ar fi cucerit-o. Așa este cu adevărat, căci i-ar fi foarte greu, așa cum am spus, din pricina lacurilor, care nu îngheață nici la vreme de iarnă, apoi a tinei și glodului.”

Pisania de atunci nu s-a păstrat, dar strănepotul său, Șerban Cantacuzino, menționează pe domnul Radu Șerban în pisania așezată deasupra ușii de la intrarea în sfântul lăcaș de închinare, odată cu refacerile de la 1699-1700. Textul pisaniei este redat de Nicolae Iorga, astfel: ”Acastă sf[â]ntă și d[u]mnezeiască mănăstire și d[u]mnezeescu lăcaș făcut iaste den temelie de cel de demult, ce în bl[a]gocestivie sa au săvârșit-o, răposatul Șărban Voevod, care au domnit Țara- Rumănească, cel adevărat și vechiu Băsărabescu, la leat 7097 [1588], deci vechindu-se de multă vremi, ct și la stricăciune ajunsese nu numai sfânta biserică ci și alte ziduri dinprejur, care ajungându până la nepoții și strănepoții aceluiași răposat Domnu de mai sus zis, den multa osârdie și pohtă d[u]mnezeiască s-au îndemnat cel den strenepoți Șerban Cantacuzino vel Păh., fiiul răposatului Drăghiciu Cantacuzino Vel Spăt., nepotul aceluiaș răposat Șerban Voevod dentr-a lui fiică llinca și fecor lui Costandin Cantacuzino biv Post., și s-au apucat cu multă osteneală și cheltuiela de o au înnoit, și cu lucrul, și cu altele, înfrumusețând biserica întăiu cu înnălțarea și zidirea slomnului acestuia, precum se veade, și, afară dentr-alte zidiri, și cu multe arginturi, odoară și moșii și Țigani o au adaos și o au întărit, arătându-se desăvârșit ctitor întru slava lui D[u]mnezeu și a celui de minuni făcătoriu Marelui Nicolae, care și hramul iast[e], întru veacnica pomenire a lui și a neamului său. 7208 [1699-1700].” Pisania a fost pusă în anul 1700 de Șerban II Cantacuzino, al treilea ctitor al lăcașului de cult.

În 1699, Șerban Cantacuzino dăruiește mănăstirii Comana un chivot de argint, care se află astăzi la Muzeul Național de Artă din București, pe care se găsește următoarea inscripție: „[…] acest Sf[ă]ntu țiitoriu de Sf[ă]ntă precestanie iaste făcutu de Șerban Cantacuzino vel pah. și dat la mănăstirea Comana, întru vecinica pomenire și părinților Drăghici i Păuna și soțiilor Măria și Andriana. 7207 aug. 13 [1699]”. Inscripția aduce două informații: prima ar fi aceea că, la data menționată pe chivot, era deja moartă și Andriana, cea de-a doua soție a lui Șerban II Cantacuzino; se relevă apoi că Păuna, soția lui Drăghici și mama lui Șerban, a fost înmormântată la Comana alături de soțul și fiul său, într-un mormânt rămas necunoscut.

În 1699, Șerban II Cantacuzino începe restaurarea mănăstirii Comana, raportându-se la schimbările tumultoase care au avut loc în această perioadă, ținând cont că lucrările au fost efectuate în timpul lui Constantin Brâncoveanu. Sunt adaugate chilii noi, zidurile sunt reparate și ridicate și construcția foișorul brâncovenesc de pe latura de nord. Construit la nivelul etajului de sus, foișorul este așezat pe un postament înalt din zidărie de cărămidă sprijinit în față de doi contraforți. Înălțându-se din balustrada elegantă, zece coloane din piatră, dintr-o singură bucată, cu capiteluri ornamentate cu motive vegetale, îl împodobesc pe cele trei laturi. Două din cele zece coloane, aflate la extremități, sunt încastrate în zidul clădirii și au capitelele împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.

Cu acest prilej, trupurile strămoșilor sunt așezate într-un singur mormânt, a cărui piatră tombală se găsește și astăzi în partea dreaptă a pronaosului. Odată cu strămutarea înaintașilor într-un mormânt comun, se încheie procesul de refacere mănăstirii.

Prin transformarea ctitoriei domnești în necropolă a familiei lui Șerban II Cantacuzino, mănăstirea Comana se dezvoltă în continuare, iar în 1703 un paraclis este ridicat de către acesta, a cărui pisanie stă mărturie până astăzi.

Cel de-al treilea ctitor al Comanei moare în 1709, fiind înmormântat tot aici, la ctitoria sa de suflet, lăsându-i moștenire întreaga sa avere. Din păcate, mormântul acestuia a fost distrus, cel mai probabil în 1854 de către călugării greci. Aceștia au ajuns la Comana la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când, în 1728, mănăstirea este închinată de către Nicolae Mavrocordat Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim. S-a ajuns în această situație din cauză că nu mai existau moștenitori direcți ai ctitorului care să o aibă în grijă. Deși mănăstirea, la vremea aceea extrem de bogată, este exploatată la maxim de către călugării greci care reușesc să o aducă în stare de ruină.

Din cauza unui cutremur din 1802 care va aduce mari prejudicii întregului ansamblu, în 1854 biserica este refăcută din temelii cu ajutorul unor meșteri germani, pierzându-se aspectul ce-l avea de la domnitorul Radu Șerban. În interiorul bisericii se va picta o nouă pictură murală. Întregul ansamblu suferă modificări, unele componente fiind demolate și reconstruite.

Starea deplorabilă în care ajunsese mănăstirea sub greci este redată în însemnările făcute de Cezar Bolliac cu ocazia vizitei sale la Comana din 1860, episod cutremurător din viața mănăstirii, redat de către A. Lăpedatu, din care redăm câteva fragmente: ” Am intrat singur în curtea mănăstirii, înconjurată de case mari, ce semănau nelocuite, de grajduri cu bălegarul până la strașină. Am ocolit curtea plină cu grămezi de moluz, de cărămizi, de gunoi și bălării. Am intrat în biserica deschisă, fără să văz nici un om. Nici o candelă aprinsă, o sărăcie lucie, vreo două cărți grecești prăfuite pe tripede și o lespede mare de marmură, sculptată admirabil, cu stema Domnilor țării, arătă mormântul ctitorului.(…) Am fost silit să stau la o masă cum a dat Dumnezeu, am decalcat câteva sculpturi de pe fragmentele zdrobite cu dărâmarea bisericii lui Șerban sub cuvânt de prefacere, cel mai mare vandalism al rapacității, și am plecat cu inima zdrobită, cum crez c'ar fi fost a fiecărui Român.”.

Odată cu secularizarea averilor mănăstirești realizată la comanda lui Cuza, în 1863, călugării greci părăsesc mănăstirea Comana, după ce o aduseseră într-o stare deplorabilă. Aceasta devine biserică de mir, în incintă fiind găzduite pe rând prefectura, școala satului, aici locuind și diverse persoane care nu erau de-ai locului, cum ar fi arendașul moșiei sau învățătoarea satului.

La inițiativa istoricului Alexandru Lepadatu, cu ajutorul Comisiunei Monumentelor Istorice, mănăstirea Comana este restaurată, pentru prima dată de la Șerban II Cantacuzino. Din păcate, ajunge din nou într-o stare avansată de degradare imediat după cel de-al doilea război mondial. Cutremurele din 1977 și 1986 contribuie și ele la degradarea ansamblului, dar între 1988-1990 este consolidată în întregime, urmând a fi repictată în următorii ani. În data de 1 August 1992, cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist, ansamblul de la Comana și-a redobândit statutul binemeritat de mănăstire, în prezent funcționând ca mănăstire de călugări.

Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Dobreni

Satul Dobreni face parte din comuna Vărăști încă din anul 1952, forma actuală a comunei fiind rezultatul reformei administrativ-teritorială din acea perioadă. Până în anul 1952, satul Dobreni era componentă a comunei Dobreni-Câmpurelul din județul Ilfov, aici aflându-se și reședința primăriei. Din 1952 județul Ilfov a fost desființat, iar satul Dobreni a fost unit cu satul Vărăști, formând comuna Vărăști din județul Giurgiu.

Dobreni este atestat documentar încă din secolul al XVI-lea, din vremea domnitorului Vlad Înecatul, care dăruiește marelui vornic Drăghici la date de 18 aprilie 153 mai multe moșii, printre care și Dobreni. Pe un deal din apropiere se află ruinele unui conac care se presupune că ar fi fost construit în vremea lui Radu Șerban, căpitan al lui Mihai Viteazu și domnitor al Țării Românești între 1602-1611. Clădirea a fost construită pe un deal aflat la confluența Cociocului cu Sabarul și domina regiunea, fiind compusă din 5 camere, înconjurată cu „ziduri de lemn” și fiind în proprietatea lui Radu Șerban din Coieni (Mironești). Această proprietate va fi dăruită „țiitoarei” sale Elena (sau Ilina) cu care va avea un fiu, Constantin Șerban, viitorul domn al Țării Românești între 1652-1656. Idila celor doi ar fi avut loc la Dobreni în perioada în care se Mănăstirea Comana era reconstruită de același Radu Șerban. Mai târziu, satul Dobreni se găsește în proprietatea lui Constantin Șerban, născut în acest sat și devenit mai tărziu domn al Țării Românești, între anii 1654-1658.

Paul de Alep descrie conacul în însemnările sale din timpul călătoriilor prin Țările Române:

”În zorii primei zile a [noului] an orthodox, 1 ale lunii septembrie, praznicul Sf. Cuvios Simeon Stâlpnicul de la Alep, era începutul anului 7166 de la Facere [1657]. Am ieșit din București la amiază și am mers la un sat al acestui domn de pe la început, când fusese doar boier mazil, ca mai târziu să ajungă serdarul oastei. Satul se numește Dobreni, adică «cel plăcut». Aici este un palat falnic cu o întăritură de lemn trainică, de jur-împrejur. Are odăi și încăperi mari, minunate și plăcute, cu firide și bolți zugrăvite în întregime cu icoane de sfinți, cu bătălii și altele asemenea. Ele se deschid către o grădină întinsă, precum grădinile frâncești, bine rânduită cu jgheaburi din [țigle de] cărămidă. Afară este un iaz întins, peste care trece un pod de pe un mal pe celălalt, iar în mijloc [grădina] are un chioșc frumos. Alături se află o biserică de piatră foarte frumoasă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului”.

Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” este cel mai important monument istoric comunei Vărăști, ctitorită de Constantin Șerban Cârnul în anul 1645, la 15 august, pe vreamea când deținea demnitatea de sardar al oștirii.

Deasupra ușii de la intrărea în biserică, se află pisania săpată în piatră cu caractere chirilice pe care stă scris : „ CU BUNĂ VOIE A TATĂLUI ȘI CU AJUTORUL FIULUI ȘI CU STĂRUINȚA SF. DUH, S-AU RIDICAT SFÂNTĂ, CINSTITĂ ȘI DUMNEZEIASCĂ BISERICĂ PRE HRAMUL ADORMIREA PRECESTEI (indescifrabil) ÎN ZILELE PREA ÎNĂLȚATULUI IO VOEVOD VEL SERDARU, ȘI S-AU FĂCUT DIN TEMELIE DE JUPÎN CONSTANTIN VEL SERDARU SIN IO ȘERBAN VOEVOD, A JUPÂNESEI BĂLAȘA (LEATU 7154).”

Relevee ale bisericii din Dobreni realizate de Mattiussi R. în anul 1945

Așezată pe malul drept al Cociocului, monumentul este o construcție de tip navă, având dimensiuni impunătoare, așa cum se cuvenea unei ctitorii boierești. Este caracteristică stilului tradițional muntenesc, cu absida estică dispusă în semicerc. Pe peretele nordic se află un semiturn prins în zid, cu rol de clopotniță, la care accesul se face printr-o ușă aflată în pronaos și o scară de lemn în spirală. Ancadramentul portalului de la intrarea în pronaos este decorat cu o arcadă sculptată în piatră, în formă de acoladă, iar zidul exterior prezintă arcade executate în tencuială, dispuse pe două rânduri și delimitate de un brâu în zona mediană. Turla bisericii a fost inițial construită din cărămidă, dar a fost grav avariată în urma unui cutremur și reconstruită din lemn și acoperită cu tablă.

În pronaos, pe pardoseala de lângă peretele estic, se află piatra funerară de pe mormântul Ilincăi, mama lui Constantin Șerban, pe care se află următorul înscris: „Cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul Precestii, creștinul și luminatul Domn, Io Constantin Șerban Voevod, pus-am și așezat această cinstită piatră pe cinstita groapă a prețioasei maicii mele și s-a prestevit în zilele lui Ion Mateiu Voievod, august 7, din veleatul 7160 și s-au pus această pieatră în zilele lui Ion Constantin Șerban Voevod la leat 7164”.

Tot în pronaos se mai păstrează fragmente din pictura originală, iar pe peretele nordic regăsim tabloul votiv în care este reprezentat Constantin Șerban, alături de soția și fiica sa – doamna și domnița Bălașa, purtând în mâini imaginea bisericii ai căror ctitori sunt.

O altă scenă care face parte din pictură originală și este cea a Sinoadelor ecumenice, scenă mai puțin întâlnită în pictura bisericilor de sat. Din păcate, în naos și altar nu se mai păstrează pictura originală, biserica fiind consolidată în urma cutremurului din 1977 și repictată în 1990, în timpul preotului Dima Tănase, în tehnica picturii în ulei, în stilul neorenascentist.

Tot în anul 1990, la inițiativa academicianului Răzvan Theodorescu, a fost declarată monument istoric și s-au făcut demersuri pentru restaurarea bisericii. Începând cu anul 1998, a început un amplu și anevoios proces de restaurare. Clopotnița de la intrarea în curtea bisericii a fost construită și pictată tot în această perioadă în care s-a desfășurat restaurarea acestui ansmblu de o neîndoielnică valoare pentru cultura județului Giurgiu.

Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din localitatea Herăști

Localitatea Herăști apare în documente oficiale încă din 1389, în textul tratatului încheiat între Mircea cel Bătrân și Vladislav II Jagello al Poloniei (1386-1434) împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Astfel, printre trimișii domnitorului vlah se numără și membrii sfatului domnesc Manea și Roman din Herăști.

Între secolele XV-XVIII apare menționată simultan Herăști și Fierăști, confuzia între literele f și h fiind des întâlnită în limba vorbită, ajungându- se astfel la toponimul Fierăști. Începând cu secolul al XIX-lea se revine la forma inițială de Herăști, așa cum o întâlnim în Dicționarul lui Lahovari.

Biserica ” Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din localitatea Herăști este datată inițial 1644, fiind ctitorie a Elinei Doamna, soția lui Matei Basarab, construită inițial ca biserică – necropolă a familiei. La ridicarea acestei minunate biserici contribuie și frații Elinei, Udriște și Cazan Năsturel, așa cum este redat în pisania ce stă scrisă deasupra ușii de la intrarea în pronaos:

”Acest sfânt și Dumnezeiesc hram din însăși a lui temelie s'a înnălțat și zidit cu ajutorul lui Dumnezeu și cu cheltuiala prealuminatei blagocestivei doamne Doamna Elena, cu mila lui Dumnezeu stăpînă și Voevodeasă a Țerii-Ungrovlahiei, soția prealuminatului și stăpînitorului Domn Io Matei Basarab, cu osteneala și în parte și a … fratelui … Iorest Năsturel, întru … numele precistei, de viață dătătoarei și de viață făcătoarei Treimi, unul Durnnezeu cel viu și fără început și prea puternic … întru … Treimi, și al pogorârii în lume a Duhului Sfânt … fiind Domn atunci de Dumnezeu dăruitul Domnul cel mai sus pomenit, soțul ei, supt archiepiscopul chir Teofil și episcopul de Râmnic chir Ignatie și cel de Buzău chir Ștefan, în anul de la Facerea Lumii 7152 [1644] și de la Mântuirea Lumii 1644. Vătah a fost la lucru Mamant fiul lui Barbul, din Netezești.” , tradusă de Nicolae Iorga. Radu Greceanu adaugă pe lista ctitorilor și pe Cazan, așa cum este menționat în textul slavon, însă nu se cunoaște motivul pentru care Iorga a omis numele acestuia.

Hramul inițial al bisericii a fost, așa cum se consemnează și în pisanie, Sfânta Treime și Pogorârea Duhului Sfânt, fiind vorba de un singur hram, deoarece în secolul al XVII-lea cele două sărbători menționate se celebrau în aceeași zi. Se presupune că hramul actual al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil a fost adăugat în timp, fiind preluat de la o altă ctitorie a Doamnei Elina, Mănăstirea ruinată de la Negoiești.

În anul 1831, domeniul Herăști ajunge în proprietatea familiei Principelui Miloș Obrenovici. Acesta, deși a locuit mai puțin de un an la Herăști, a reabilitat biserica și celebra ”Casă de piatră” a fraților Udriște. Recent confirmat de poartă ca Principe al Serbiei, în anul 1833 Obrenovici aduce modificări casei de piatră și realizează lucrări care modifică total arhitectura bisericii, lărgindu-i ferestrele și adăugând un cafas și scara către turnul-clopotniță. Tot acum, biserica este supra-înălțată, acoperișul este modificat, iar în 1866 este repictată în tempera grasă. Un lucru inedit este că pietrele funerareale Năsturenilor au fost scoase din locașul lor și zidite în exteriorul bisericii.

În anul 1987 a început un amplu proces de restaurare, cu scopul de a reda bisericii forma și frumusețea de odinioară. Astfel, modificările realizate de Miloș Obrenovici au fost eliminate, revenindu-se la forma inițială din timpul lui Matei Basarab, modificându-se acoperișul care a fost acoperit cu olane, împărțindu-se exteriorul în două registre despărțite de un brău median și eliminându-se cafasul. Pictura în tempera grasă a fost îndepărtată, iar pe o tencuială nouă a fost pictată în tehnica frescă de către pictorul Alexandru Conț, lucrare finalizată în anul 2014.

Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Grădiștea

Biserica cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Grădiștea a fost construită între anii 1654-1657 de către vistierul Bunea Grădișteanu, așa cum stă scris în pisania sculptată în piatră, așezată deasupra ușii de la intrarea în pronaos:

”DUMNEZEIASCA SFÂNTĂ ACEASTĂ BISERICĂ FĂCUT[A] DEN TEMELIE CA SĂ FIE DE POHLAVA USPENIEI B-TE (de lauda Adormirii Maicii Domnului) CU TOATĂ VOIA BUNEI VIST. ȘI A JUPÂNESEI LUI GRĂJDANI. OPREA CURATĂ PRIIMEAȘTE. VA DNI IO CONSTANTIN V.V. MSTA (în zilele lui Constantin voievod, luna). SEPT. 8, LEAT 7166 [1657]”.

Alegerea hramului „Adormirea Maicii Domnului” nu este întâmplătoare, deoarece în incinta bisericii se află mormântul mamei vistierului, Maria, împreună cu trei dintre copiii lui și alte rude apropiate. Maria, mama lui Bunea, moartă în 1649, a fost deshumată și înmormântată fost deshumată și înmormântată în mijlocul naosului, în fața ușilor împărătești, după cum este scris pe lespedea mormântului.

Vistierul Bunea Grădișteanu a construit în acest sat o biserică deorece aici își avea casele și moșia, fiind fiul logofătului Vîlcu din Orbeasca și al Mariei. Acesta a avut două soții, prima numită Stoica, din neamul Cocorăștilor, cu care a avut opt copii. Aceasta probabil a murit înainte ca Bunea să ajungă printre primii boieri dregători, deoarece acesta a avut o ascensiune destul de lentă în acest sens. Cea de-a doua soție apare în documentele vremii sub numele de Grăjdana, fiind fiica marelui Ban Miho Racotă, având, ca și prima soție, rude în neamurile de frunte ale boierimii. Ceea ce este surprinzător în sutele de documente este numărul mare de achiziții de moșii pe care le cumpăra în vederea măririi posesiunilor de la Grădiștea-Vlașca, dar și în alte județe ale țării. Dintr-o carte de întărire dăruită la data de 20 octombrie 1639 de Matei Vodă rezultă că Bunea avea 18 moșii în 7 județe, case la Târgoviște și bucurești, iar optsprezece ani mai tărziu, în februarie 1657, Constantin Șerban îi dă lui Bunea un hrisov de întărire care cuprindea un număr de aproximativ 30 de moșii.

Sfântul locaș a fost construit în formă de navă, cu ziduri groase până la 1,5 metri, posibil având și rol de refugiu pentru locuitorii din zonă în timpul expedițiilor otomane de la nordul Dunării. Trebuie menționat faptul că drumul București-Giurgiu era prin apropierea bisericii și nu pe la Adunații Copăceni, cum este în prezent. Așa se explică prezența oștirii lui Mihai Viteazu în apropierea satului Grădiștea după lupta de la Călugăreni.

Biserica, construită în apropierea vechiului palat boieresc, a suferit numeroase distrugeri de-a lungul timpului, planul inițial fiind modificat de cutremure și incendii, ce au dus la dispariția turlei din cărămidă și a pridvorului. În jurul anului 1750 au fost efectuate reparații capitale și pictată din nou de către Chiajna Grădișteanu și soțul ei, Petru vel-Clucer, proprietarii moșiei Grădiștea. În anul 1848, în urma unui cutremur, a fost reparată din nou de către Grigore Grădișteanul, proprietarul de atunci al moșiei. Urmează reparațiile și repictarea care au avut loc între anii 1896-1905 de către propietarul moției, Matei Noica, de pictorul neorenascentist Serafimescu. Între anii 1926-1942 și 1970 se consolidează zidurile și se restaurează pictura, iar între anii 1982-1984, biserica este supusă unor noi reparații și repictată în tehnica frescă de o pictoriță din București.

Din păcate, modificările survenite de-a lungul timpului, au transformat radical biserica, iar pictura pe care o regăsim acum în biserică este de o calitate îndoielnică. Doar la ancadramentele ferestrelor mai întalnim urme ale bisericii originale, amintind în treacăt de frumosul ansamblu care a fost odată această ctitorie boierească. Pentru toate aceste modificări stă mărturie o pisanie din interiorul bisericii scrisă la ultima refacere a picturii.

Biserica ”Sfântul Nicolae” din satul Mironești

Coiani, vechea denumire a satului Mironești până în anul 1926, a făcut parte din satele stăpânite de Șerban vel paharnic din Coiani, ales domn al Țării Românești sub numele de Radu Vodă Șerban, după moartea lui Mihai Viteazul, între anii 1601-1611. Un hrisov dat de Radu Paisie la 20 martie 1542, în Coiani, certifică existența unei curți boierești încă din secolul al XVI-lea: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și preabunului Radul Voievod. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele cinstitului dregător lui jupan Detco, mare armaș, ca să-i fie seliștea numită Nedeia mare cu tot hotarul și bălțile (…) Pentru că această seliște și de asemenea și bălțile au fost domnești și ale domniei mele iar cinstitul dregător al domniei mele jupân Detco armaș, le-a căpătat cu dreaptă și credincioasă slujbă de la domnia mea.

Pentru aceea a dat și domnia mea ca să-i fie de ocină și de ohabă și lui și fiilor lui și nepoților și strănepoților lui și de nimeni neatins după spusa domniei mele.

Iată și martori punem domnia mea: jupân Staico, fost mare vornic și Jupân Coadă, mare vornic și jupân Tatul, mare logofăt și Udriște vistier și Dragomir spătar și Așbul stolnic și Cracea Paharnic și Badea comis și Stanciul mare postelnic. Ispravnic Draghia mare clucer.

Scrs în Coiani. Luna martie, 20 zile în anul 7050 (1452).

Io, Radul voievod, din mila lui Dumnezeu domn.”

O însemnare făcută pe o Evanghelie de către Neagoe, mare ban al Craiovei, aflată acum în Sfântul Munte Athos menționează din nou satul Coiani, reprodusă de Marcu Beza este datată din 1563: „Această carte numită sfânta tetravanghelie a cumpărat-o jupân Neagoe, mare ban al Craiovei, și jupânița Anca și a așezat-o în hramul Sfântului Arhiereu și Făcătorului de minuni părintelui nostru Nicolae, în satul Coieni, ca să lucreze pentru aceste suflete și pentru sufletele părinților și copiilor în sfântul hram. În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului nostru Domn, Io Petru Voevod, fiul preabunului, Io Mircea Voievod, în anul 7071 (1563), luna Ghenarie, 11 zile.”

În această însemnare aflăm că la 11 ianuarie 1563, în sat se afla o biserică cu hramul Sfântul Nicolae, același hram pe care-l poartă și în ziua de astăzi.

Printre cei care au consemnat în documentele vremii localitatea Coiani este și Paul din Alep, care descrie întregul ansamblu, în 1647: ”După căderea serii am plecat de aici și ne-am întors înapoi pe drumul nostru. Am ajuns pe-nnoptate la un sat care era tot al marelui postelnic Constantin, pe un loc înalt care străjuia peste râul Argeș, sat numit Coiani. Aici sunt niște palate ale sale, mărețe precum palatele de la Constantinopol. Ce minunată este alcătuirea celor două case așezate față în față, fără a le putea deosebi una de alta! Au turle și sunt împodobite cu marmură colorată, aidoma unor valuri. În vârful fiecărei turle este un cerc de porfir, întocmai ca o felie de taler. Mai sunt și alte culori asemănătoare cu acelea ale marmurei, zugrăvite cu mare meșteșug. Odăile și ferestrele sunt minunat de frumoase. În cuprinsul curții este o biserică mare cu hramul Sf. Ierarh Nicolae.”

Denumirea satului se schimbă în 1926 din Coiani în Mironești, după numele boierului Mironescu ce deținea pe atunci majoritatea pământurilor ce aparțineau acestei moșii.

Biserica ”Sfântul Nicolae”, declarată monument istoric de categoria A, a fost ctitorită de domnița Ilinca, fata domnitorului Radu Șerban și soția postelnicului Constantin Cantacuzino, și fiii acesteia, marele stolnic Constantin Cantacuzino, marele spătar Mihail Cantacuzino, aga Matei și cămărașul Iordache. Aceasta a fost ridicată în doar patru luni: de la 3 mai până la 18 septembrie 1669.

Mărturie în acest sens stă pisani sculptată în piatră deasupra ușii de la intrare:

”Această sfântă și dumnezeiască biserică care se vede zidită din temelie este făcută de Doamna Ilinca, fata răpostaului bătrân, Io Șerban Basarab Voievod, împreună cu ai săi feciori: Constantin vel stolnic, Mihai vel spătar, Matei vel aga, Iordache vel cămăraș, pentru că cea bătrână care mai înainte era făcută de tatăl Doamnei Ilinca, ce este mai sus zis bătrânul Io Șerban Basarab Voievod, moșul acestor coconi de aici. Rău crăpându-se zidirea aceasta dintâi făcută, cealaltă de iznoavă începându-o au și săvârșit, cu ajutorul Sfântului Nicolae, în zilele bunului creștin Domn Bătrânului Io Antonie Voievod, lăsându-o părinților strămoși buni și în veci pomană. Și a început a se lucra la mai 3 și s-a sfârșit la septembrie, ziua 18, leat 7177 – (1699).”

Stilistic, biserica a fost încadrată de Nicolae Ghika-Budești în a doua etapă a evoluției stilului muntenesc din secolul al XVII-lea. Planul bisericii este în formă de navă, cu ziduri groase de un metru. Turla este așezată deasupra pridvorului. În interior se mai păstrează încă vechea pictură care este pe zone întinse, din cauza stării avansate de degradare, greu de descifrat. Tâmpla de zid este împodobită cu picturi de aceași vechime. Catapeteasma și zona inferioară a pereților interiori a fost curățată empiric în urma unor intervenții anterioare. Ancadramentele ușilor și ferestrelor sunt din piatră, împodobite cu ornamente florale sculptate. Alături, peste drum, în partea de est a bisericii se află palatul, care a aparținut pe vremuri postelnicului Constantin Cantacuzino. Biserica a fost restaurată în anul 1927.

Parohia a fost transformată în schit de maici cu viață monahală de obște, dependent de Mănăstirea Comana. Din anul 2011, egumena schitului este monahia Teodora Marinescu. Actual se fac demersuri pentru restaurarea ansamblului bisericii.

Biserica ”Sfânta Treime” din satul Popești

Biserica ”Sfânta Treime” din Popești este ctitorită în anul 1688 conform pisaniei, în vremea lui Constantin Brâncoveanu, de către marele vistier Cristea Lopescu, după cum stă mărturie pisania bisericii:

”ACEASTĂ SFÂNTĂ ȘI DUMNEZEIASCĂ BESERICĂ ZIDITU-SE-AU DEN TEMELIE PÂNĂ SE AU ISBRĂNIT DE TOTU DE ROBUL LUI DUMNEZEU JUPÂN CĂRSTEA VEL VISTIAR ÎNTRU CINSTEA ȘI LAUDA SFINȚII ȘI NEDESPĂRȚITII TROIȚĂ ÎN ZILELE PREA-LUMINATULUI DOMN IO CONSTANTIN BĂSĂRABĂ VOEVOD, MESIȚA SEPTEMVRIE 1 DNI, LEAT 7198 (=1689)”.

Biserica a fost împodobită cu o minunată pictură murală, atribuită marelui pictor Pârvu Mutu și ucenicilor săi.

Biserica este medie în ceea ce privește dimensiunile, având o lățime de 7,3 m și o lungime de 16,5 și are caracteristici tipice epocii brâncovenești, atât prin ansamblu, cât și în ceea ce privește detaliile elementelor care o compun. În 1911, arhitectul Ion D. Trajanescu nota în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice că biserica din Popești, așa cum se prezenta la momentul respectiv, a suferit unele modificări față de forma originală, îndeosebi în ceea ce privește acoperișul și turla din zid care au fost înălțate și înlocuite cu altele din lemn. De asemenea, soclul este lucrat cu cărămizi rotunjite, ferestrele au ramă de piatră cu arc în acoladă și grile de fier, iar cărămizile din corniță sunt dispuse tipic ctitoriilor brâncovenești, pe colț și pe lat, la fel cu brâul de jur-împrejurul bisericii. Planul bisericii este de tip navă, fără abside laterale, iar naosul este despărțit de pronaos prin stălpi de zidărie în formă de cruce.

Aspectul bisericii din Popești în anul 1900

Turla de pe pronaos are rol de clopotniță, iar accesul se face printr-o casă a scării adăugată în partea de nord, în exterior. În anul 1911, arhitectul Ion Trajanescu realizează ample lucrări de restaurare asupra acestei biserici, salvând-o astfel de la o eventuală dispariție. Aceste lucrări vizează în principal acoperișul bisericii care va fi schimbat și zidirea turnului clopotnița și a intrării laterale în clopotniță.

În pronaos se găsește mormântul ctitorilor, Cârstea vel Vistier și soția sa, Ilina, pe care stă încrustată în piatră următoarea inscripție:

”SUPTU ACASTĂ PIIATRĂ ODIHNESCU OASELE ALE ROBUL[UI] LUI DUMNEZĂU CĂRSTEA BIVU VELU VISTIIAR POPESCUL ȘI ALE JUPĂNIASII DUMNEALUI ILINA, CARE DUPĂ ORĂNDUIA LA CA DUMNEZEIASCĂ DATU Ș-AU DATORIIA CEA DE SĂVĂRȘĂTU ÎN ZILELE PREA LUMINATULUI D[O]MNU IO COSTANDIN BRĂNCOVEANUL BASARABU VOIVODU, ÎNTĂNPLĂNDU-SĂ LA CURSUL ANILOR 7211 (=1703) LUNA GHEN ARIE 12 ZIL[E], SĂMNĂNDU-SE CA SĂ FIE ÎNTRU POMENIRE. ÎNTĂN[PLĂN]DU-SĂ AU MURIT ȘI JUPĂNEASA . . . (?) DUMNEALUI LA ANULU, LA CURSUL ANI LOR 7212 (= 1704) GHENAR 1.”

Biserica a fost declarată monument istoric în anul 1909, așa cum este consemnat în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.

Biserica se află pe situl arheologic de la Popești-Nucet, iar în vara anului 2009 au avut loc săpături cu caracter preventiv, fiind necesare în lucrările de consolidare a bisericii. În toate zonele săpate s-a putut observa că biserica se prezintă unitar la nivel de fundație. Pe amplasamentul actual al bisericii nu există nici un indiciu referitor la existența vreunui edificiu de cult anterior, nici la modificări planimetrice ulterioare finalizării bisericii în 1689. Deși biserica se prezintă cu o singură fază constructivă majoră, ea a suferit totuși în vremuri mai recente unele modificări mai puțin importante. Astfel, de exemplu, pardoseala bisericii este constituită din cărămizi contemporane și dale de ciment, așezate pe o șapă de ciment cu pietricele; pragul bisericii este constituit dintr-o lespede de calcar, așezată pe un strat gros de ciment cu pietricele, fiind și el de vreme recentă. Modificări mai însemnate a suferit turla bisericii, care a fost în totalitate refăcută, cel mai probabil din cauza cutremurului din 1940, utilizându-se cărămizi contemporane. Cel mai târziu în anii ’70 ai secolului trecut, biserica a suferit și o intervenție de consolidare, cu stâlpi de beton turnați în elevație și tiranți metalici, perpendiculari pe axul lung al bisericii.

Biserica ”Sfântul Nicolae” din satul Florești

Ioan G. Lahovari nota în anul 1900 că localitatea Florești este situat pe malul vestic al râului Răstoaca, la aproximativ 35 de km de București și compus din două sate – Florești-de-sus și Florești-de-jos. Avea un număr de 1445 de locuitori, așezață în 371 de case, majoritatea locuitorilor ocupându-se cu agricultura. De asemenea, este menționat faptul că la Florești funcționa o mașină de treierat cu aburi, ceea ce este un indiciu că această comună era destul de mare și dezvoltată. Acest statut s-a păstrat până în zilele noastre, comuna Florești-Stoenești fiind cea mai mare comună din județul Giurgiu.

Familia boierilor Florești, originară din județul Prahova, este cunoscută încă din secolul al XV-lea, iar genealogia sa începe cu boierul Vintilă Florescu, care apare în hrisoavele vremii ca martor încă din timpul domniei lui Radu al III-lea cel Frumos (1462-1473) și mai ales în cele din timpul lui Vlad al IV-lea Călugărul, numele său apărând însoțit de titlul de paharnic, logofăt sau jupân. Totuși Lecca, în lucrarea sa despre famiile boierești, susține că Jupân Vintilă Florescu nu ar avea o legătură certă cu descendenții acestei importante familii boierești și că primul strămoș cert ar fi Drăghici vornicul de Mărgineni.

Biserica cu hramul ”Sfântul Nicolae” din satul Florești este ctitorită în plină epocă brâncovenească de către comisului Stoian Florescu, mare dregător al domnitorului Șerban Cantacuzino, ridicată între anii 1690 și 1715. După moartea sa, lucrările au fost continuate și finalizate prin grija doamnei Voichița, soția lui Istrate Florescu, cumnata comisului Stoian Florescu. Fresca bisericii a fost executată de pictori din școala zugravului grec Constantinos, reprezentant de seamă al picturii de la curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu, în interior încă mai păstrându-se căteva fragmente de pictură originală, Pantocratorul mare, Pantocratorul mic și Sinoadele ecumenice. Pictura a fost restaurată în urmp cu doar câțiva ani, pentru zonele cu pictură original respectându-se principiile restaurării științifice, iar în celelalte zone, unde nu se mai păstra nici urmă de pictură, s-a repictat în tehnica frescă, într-un stil bizantin specific perioadei brâncovenești. Pentru pictura din nou, pictorul s-a inspirit din picture murală de la Hurezi, una dintre bijuteriile ctitorite de către marele domnitor Constantin Brâncoveanu.

În această perioadă, arta brâncovenească, deși se distinge printr-o exuberanță a detaliilor și ornamentațiilor, păstrează un accent conservator prin păstrarea tradiției muntenești, veche de peste 400 de ani, peste care se pliază elemente postbizantine.

Lăcașul este construit în stil autentic brâncovenesc, cu pridvor deschis susținut de stâlpi bogat ornamentați în zona capitelurilor, cu o singură turlă pe pronaos. Plastica fațadei, prin cele două șiruri de ornamente de tip arcadă și despărțite printr-un brâu median, conferă o notă de eleganță deseori întălnită la bisericile construite în stilul brâncovenesc.

Tâmpla bisericii este din zid, lucru mai puțin obișnuit pentru o ctitorie în stil brâncovenesc, cu capătul median superior treflat, formă asemănătoare ancadramentelor interioare de la ferestre și de la ușa de la intrare.

Biserica ”Buna Vestire” din satul Stoenești, componentă a ansamblului arhitectural ”Gavriil Drugănescu”

Biserica ”Buna Vestire” face parte din ansamblul arhitectural „Gavril Drugănescu“, din satul Stoenești, județul Giurgiu, alături de conacul Drugănescu. Biserica a fost înălțată de Gavril Drugănescu, vel vornic de Târgoviște, în 1723, iar fresca, după cum spune inscripția din pridvor, a fost executată în 1724, târnosirea având loc în 1725. Reparațiile din 1841 efectuate de paharnicul Dumitrache Drugănescu, după cutremurul din 1838, i-au denaturat înfățișarea originală, de biserică boierească fără turlă, așa cum este înfățișată în tabloul votiv al ctitorilor. Dar ceea ce o individualizează în mod special este pictura în frescă, executată de zugravii Toma, Bratul, Petre și Stroe, conduși de popa Nicolae, meșteri care au ucenicit în școala marelui Pârvu Mutu.

Tabloul votiv este remarcabil: pe peretele estic este înfățișat ctirorul principal, Jupân Gavriil Drugănescul, v(el) vornic dă Târgoviște“ cu copiii și „Jupâneasa dumnealui Vișica“ (a doua soție), împreună cu Matei, copilul ei. Apoi, pe peretele sudic, comisul Teodor Drugănescu cu jupâneasa Ioana, părinții ctitorului, iar pe peretele nordic, Jupân Staico, fratele lui Gavril Drugănescu și căpitanul de dorobanți Vladu. Regăsim în tabloul votiv și portretul lui Preda Drugănescu, cel care a fost „spudeu“ – adică studentul în Occident, redat cu perucă, după moda Apusului. În partea stângă a portretului o inscripție menționează că acest descendent al Drugăneștilor este „cel fără de țară“.

Biserica ”Sf. Nicolae” – municipiul Giurgiu

Istoria bisericii ,,Sf. Nicolae” este strâns legată de cea a orașului Giurgiu, așezată ca o santinelă a creștinătății în partea de sud a orașului, chiar lângă cetatea voievodului Mircea cel Bătrân și în apropierea malului Canalului ,,Sf. Gheorghe”, ea a fost prima așezare care dădea mărturie despre credința poporului român, celor care treceau Dunarea. Vechi monument istoric biserica ,,Sf. Nicoale” este o mărturie vie a suferințelor poporului român și a credinței strămoșești, dar și a purtării de grijă a lui Dumnzeu, Cel și-a revărsat mila Sa peste aceste meleaguri greu încercate.

După semnarea Tratatului de la Adrianopol, orașul Giurgiu începe să cunoască o dezvoltare atât în plan economic, cât și administrativ. Administrația rusă dorind să ofere prin organizarea celor două orașe nou anexate, Giurgiu și Braila, modele ale modului în care ar trebui să se organizeze și restul orașelor din Principatele Române. Cu privire la organizarea celor două orașe găsim informații în Uricarul, vol. IX, din anul 1887: ,,Desordinele în administrarea internă și externă a orașelor, abuzurile în strângerea dărilor, au motivat pe administrarea temporală rusă, a forma în Iași și București două comisii principale, spre îndreptarea lucrurilor, care comisii inspectând casieriile orașelor. Comisiunea din București în vederea privilegiilor necesare pentru prosperarea culturii și salubrității publice, au compus un proiect de organizare a orașului, care au fost depus la administrația locală, unde trebuia să rămână și să servească ca tip în preocupațiunile ei din viitoriu.

În țară, unde avantajele comodității orașelor, e atât de puțin cunoscută, s-au recunoscut folositoare și chiar necesar a lăsa la dispozitie un model complet de o bună organizare a orașului, în toate privirile. Dreptul și posibilitatea la aceasta o prezintă orașele Brăila și Giurgiu, anexate conform tratatului de la Adrianopol.

Din punctul de vedere arătat pentru cele două orașe menționate, s-au făcut o dispoziție, după care, administrarea se diviza în două părți : polițienească și de gospodărire. Prima era lăsată pe seama poliției, și secunda pe seama magistratului. Pentru aranjarea sistematică a oraselor, s-au întocmit planuri, cu o regulară împărțire a stradelor, a piețelor și o fixare locurilor pentru porturi. În fine, în memoria marilor acte a ultimului resbel, s-au trasnformat geamiile tucești în biserici, cea din Giurgiu cu patronul Sfântului Nicolae, iar cea din Brăila cu patron Sfântul Arhistrateg Mihail.” Aceași informație cu privire la construirea celor două biserici în orașele Giurgiu și Brăila o aflăm și din Analele Parlamentare ale României, din anul 1831:

,,După ce s-au împreunat Principatului Valachiei orașele Brăila și Giurgiul, s-au zidit în fieș-care dintr-aceste câte o Biserică orânduită a se pomeni în veci slăvitele întâmplări, ale căror sfârșituri norocite pentru aceste țară s-au întărit prin Tratatul de Adrianopol, și a se cinsti pomenirea ostașilor ruși, cari s-au jertfit pentru isbăvirea celor de o credință cu dânșii. Aceste sfinte locașuri se întrarmează:,,cel de la Brăila cu hramul Sf. Arhanghel Mihail, și cel de la Giurgiu, cu hramul Sfântul Nicolae…”

Istoricul bisericii Sfântul Nicolae de la înființare până în anul 1907

Dipoziția dată de Generalul Kiselev ca cele două geamii din aceste orașe să fie trasformate în biserici ortodoxe, are o semnificație deosebită, pentru că se dorea ca aceste două biserici să fie pe de o parte locuri de pomenire ale ostașilor căzuți pe câmpurile de luptă iar pe de altă parte să arate biruința credinței ortodoxe asupra islamului. La Giurgiu, biserica primește hramul Sfântului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, în cinstea țarului Rusiei Nicolae I, iar la Brăila a fost pusă sub ocrotirea Sf. Arhanghel Mihail, în cinstea ducelui Mihail, fratele Țarului. Fostei geamii din orașul Giurgiu, care avea formă pătrată, i se contruiește în anul 1830 un altar în formă de absidă și un pridvor, locașul a fost acoperit cu o boltă cilindrică și cu o turlă din lemn.

Actul de naștere al bisericii Sfântul Nicolae din Giurgiu se poate vedea pe cele două pisanii în limba rusă, așezate în privorul bisericii, traducerea lor în românește este următoarea, cea din dreapta:,,Această biserică este clădită în anul 1830, din geamie mahomedană din cetatea Giurgiu, cucerită în anul 1829 în timpul domniei glorioase a Împăratului și autocratorului întregii Rusii, Nicolae I”, cea din stânga; ,,în memoria faptelor armatelor rusești din 1828 și a restituirii orașului Giurgiu Principatului Valahiei, biserica aceasta este zidită sub administrația președintelui plenipotențiar al Principatelor Valahiei și Moldova, general aghiotant și cavaler Kiselev, de Comitetul Constructor din Giurgiu”.

Din înștiințarea Divanului Valahiei către Mitropolitul Neofit din 3 februarie 1830, vedem că a fost și dorința locuitorilor din Giurgiu ca fosta geamia turcească să fie transformată în biserică, așa cum reiese din document, singura biserica ortodoxă din oraș era ,,mică și în pământ” deoarece turcii nu permiteau ridicarea unui locaș de cult la suprafața, știm că această biserică la care se face referire se afla pe locul actualei Catedrale Episcopale din Giurgiu cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” și ,,Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. „Divanul primind înștiințarea ispravnicilor județului Vlașca, coprinzătoare că locuitorii orașului Giurgiu fac cerere ca în geamia ce este în cetatea cea mica de acolo, să facă biserica creștinească pe siama lor, fiindcă cia de acum este mică și în pământ, au raportuit Excelentei Sale D. Deplin Împuternicitului Prezident al Divanurilor și poruncește prin predlojeniia cu no. 727 ca să aducă întru săvârșire cereria lăcuitărilor. Drept aceia să face cunoscut Preasfinției Voastre a porunci unde se cuvine spre a târnosi după orânduială numita geamie”.

Iar din Suplimentul nr. 11 al Ziarului Curierului Românesc, din anul 1831, aflăm că bisericile au fost zidite și au fost înfrumusețate cu numeroase obiectele bisericești:,,Împreună cu aducere în bună orânduială întru aceste politicești, supusele de către rosieneștii biruitoare arme și întoarsele Valahiei orașe Giurgiu și Braila, după punerea la calea Domnului Împuternicit Prezident al Divanurilor și supt personalnica privighere a Excelenții Sale, s-au zidit în aceste spre recunoștința milostivei ocrotiri ce să face de către Marele Împărat a toata Rosia pământului acestuia, și pentru pomenirea slăvitei păci de la Adrianopoli, prin care s-au dat prințipaturilor niște așa însemnătoare drepturi, din cele mai mari turcești geamii, pravovslavinice Biserici în numele Sfântului făcătorului de minuni Nicolae și Sf. Arhanghel Mihail, care ispravindu-se cu totul s-au împodobit cu toate acele trebuincioase precum: cu bisericeștile vase, cărți și veșminte, lăsându-se în folosul lor osebite venituri pentru ținerea lor, s-au dat întru dăsăvârșită otcârmuire a Mitropoliei, cu aceasta, ca de către Înalt Preasfinția Sa să se însemneze preoții trebuincioși cu principul lor, si să însărcineneze pe episcopii de Argeș si Buzău ca la sfârșitul lunii acesteia să le sfințească și să faca litania(panihida) întru pomenirea rosieneștilor oștiri ce și-au răpus viața în războiul trecut.

Pe fieșcare an să vor servi la aceste biserici la a Sf. Nicolae în 6 decembrie și la a Sf. Arhanghel Mihail 8 noiembrie, și la 2 septembrie întru pomenirea pacii de la Adrianopol.”

Unul dintre cele mai însemnate odoare cu care a fost înzestrată biserica Sf. Nicolae a fost o Sfânta Evanghelie dăruită de țarul Nicolae I al Rusiei, după cum aflăm din corespondența dintre Marea Logofeția a Pricinilor bisericești și Magistratul orașului Giurgiu din 13 august 1834: „Din porunca pria Înălțatului Nostru Domn cu nr.30, să dă în cunoștința acelui Magistrat, că Măriia Sa Împăratul a toată Rosiia, au binevoit a trimite ca un semn al deosebitei evlavii ce are Măriia Sa către cele sfinte, o evanghelie legată în argint și poleită cu aur în tocul ei, la Biserica de acolia din Giurgiu, ce în urma fericitei săvârșiri a războiului trecut cu Turcia după ce s-au alăturat acel pământ Prințipatului Valahiei, s-au zidit spre aduceria aminte a acestor însemnătoare întâmplări, unde să prăznuiește hramul Sfântului Nicolae. Pă care evanghelie aciastă Logofeție o trimite la D. otcârmuitor al acelui județ ca însuși să o aducă în presusvia Magistratului, unde vor fi chemați cucernicul protopop al orașului și orânduiții epitropi ai pomenitei Biserici și să o dia în mâna dumnealor. De la care luând adeverință supt iscălituri de primire, încredințată și cu iscăliturile protopopului și mădularilor Magistratului, să o trimiță spre a sta în păstrare în canțelariia Logofeții, făcându-să totdeodată cunoscut că acest înpărătesc dar să trimite drept o nouă dovadă a a îngrijirii ce Înpărătiasca Mărire binevoiește a avia pentru țineria în bună păstrare și înpodobiria acestui sfânt locaș. Pentru care nu puțină băgare de siamă să cere din partia Magistratului și a epitropilor Bisericii ca să privegheze cu neadormită îngrijire spre a să păzi aceasta pă dăplin și cu toată strășniciia. Să să facă mai întâiu poftire Sfinției Sale Părintelui Protopopul, epitropilor ca să vină aici în presusviia Magistratului să li să citiască această poruncă și apoi să să dia de știre și D. otcârmuitorului acestui județ Vlașca ca să vie cu evanghelia ca să să dia epitropilor de la care să primiască adeverința de primire; anul 1834, luna avgust 17”.

Iar marele logofăt Alexandru Scarlat Ghica trimite bisericii Sfântul Nicolae patru icoane la 19 decembrie 1832. ,,Alexandru Scarlat Ghica, marele logofăt al Pricinilor Bisericești înștiințează Magistratul orașului Giurgiu că a trimis cele patru icoane mici pentru Biserica Sf. Nicolae din Giurgiu. ,,D-abia acum isprăvind acel zugrav patru iconițe ce sunt să să puie înaintia icoanelor celor mari la Biserica Sf. Ierarh Nicolae ce din nou s-au zidit acolia în oraș, iată să trimiseră prin Cinstita mare Dvornicie a Pricinilor din Lăuntru, care primindu-să de Magistrat să să trimiță logofețiii prin ecspediție răspuns spre încredințare și pentru celelalte totdauna silește Logofeția pă numitu zugrav ca să le isprăviască mai curând și isprăvându-să să vor trimite și acelia”.

Sfințirea bisericii ,,Sfântul Nicolae” a avut loc la data de 8 martie 1831 de către Preasfințitul Ilarion, episcopul Argeșului, la această slujbă participând înalți demnitari, pe lângă faptul că avea loc sfințirea unui nou locaș de cult în orașul Giurgiu, această ceremonie simboliza o victorie a creștinătății împotriva asupritorilor. Astfel din ziarul ,,Curierul Românesc” din 1831, aflăm:,,8 ale urmatorului martie în ființa arhiereilor s-au săvâșit cu cuviincioasa orânduială sfințirea bisericilor ce s-au înalțat în orașele Giurgiu și Braila în numele sfinților marelui făcătorului de minuni Nicolae și a Arhanghelului Mihail, și după săvârșirea dumnezeiestii Leturghii s-au facut Panahida pentru neuitaria ostașilor rusienești ce și-au jertfit viața în războiul trecut”.

Biserica ”Sf. Arh. Mihail și Gavril” din localitatea Clejani

Localitatea Clejani se află poziționată la o distanță de 45 de kilometri de București și 56 de kilometri de municipiul Giurgiu, așezată în partea nordică a fostului județ Vlașca, în apropierea cursului râului Neajlov.

În preajma anului 1900, conform Marelui Dicționar Geografic al României, era o comună bogată, care în secolul trecut aparținuse familiei Deșul, urmată de familia Vilara de la care a preluat-o Maiorul Mișa Anastasijevici. Acesta a reușit contribuit semnificativ la modificarea și modernizarea comunei, construind un palat împodobit cu grădini frumoase, o biserică, a rezidit școala de zid pe care a transformat-o în internat de băieți, a construit mori sistematice pe apa Neajlovului și a contribuit la construirea unui sat cu case din nou de zid. Tot în această lucrare de mare importanță se menționează că la Clejani, în anul 1522, s-a dat o bătălie între Radu de la Afumați și turci, iar în 1533 Radu-Vodă s-a luptat cu Mehmet-Beiu, pe care l-a învins.

Biserica cu hramul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” a fost ctitorită de Maiorul sârb Mișa Anastasijevici în anul 1864 pentru a-i fi loc de odihnă atunci când avea să treacă la cele veșnice. Zveltă, maiestuoasă, așezată pe o colină cu 15 metri deasupra solului, biserica maiorului sârb continuă să impresioneze prin statura sa neobișnuit de impunătoare pentru o biserică de sat.

Maiorul Mișa Anastasievici s-a născut la 24 februarie 1803 în Porec, Serbia și s-a îmbogățit prin comerțul cu sare dintre Serbia și Țara Românească, devenind al doilea om din Serbia secolului al XIX-lea în ceea ce privește averea sa. Aavut strânse legături cu cneazul Milos Obrenovici, care i-a conferit titlul de ”capetan dunărian”.

Într-un articol semnat de V. Brătulescu în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice din 1924, se consemna că biserica din Clejani era cea mai impunătoare dintre toate bisericile din împrejurimi, iar intrarea principală, în mod neobișnuit, era tot timpul închisă, credincioșii folosind o ușă laterală de pe latura de miazănoapte. Pictura este realizată de pictorul Gheorghe Tattarescu, iar după primul sfert de secol XX, deja aceasta era afumată, iar chipul sfinților abia se mai deslușea.

Pictura lui Tattarescu dăinuie și astăzi, iar printre chipurile picturii acdemiste din acea vreme care pătrunsese și în biserici, deslușim portretele ctitorilor, Maiorul Mișa și soția sa, Cristina Doamna, aflate într-o stare avansată de degradare.

Pisania în formă de semicerc situată deasupra ușii de la intrarea principală ne dă mărturie, în stânga în sârbește, iar în dreapta în românește, următoarele:

”În gloria sântei și într-o ființă nedespărțitei Treimi a Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit s-a ziditu acestu sântu sanctuariu de Maiorulu MIȘA ANASTASIEVICI propriet. moșiei CLEJANII și cetățeanu al Belgradului din princip Serbiei consacrându-lu sântului Arhangelu Mihaelu în zilele fericite ale Domniei Preînălțatului Domn alu Principatelor Unite Române ALESANDRU IOAN I. 1864.”

Ctitorul bisericii de la Clejani a avut în jur de zece moșii, în diferite zone din Valahia, între București și Dunăre, dar ca principală reședința a sa a ales chiar Clejani, căruia i-a alipit satele Vadu Lat, Hăboaia, Obedeanca și Dânciulești. Pe terenul Clejanilor a construit un superb pala, reședință de vară, ce deținea numeroase obiecte artistice și minunate grădini. Din nefericire, astăzi nu se mai regăsește nimic din impozanta clădire, fiind transformat în depozit de chimicale de către comuniști, ca mai târziu să fie distrus cu buldozerele.

Pe lângă biserici zidite, conace și multe alte edificii, maiorul Mișa s-a implicat și în viața culturală. Astfel, pe moșia sa de la Clejani, în anul 1865 a construit prima școală de arte și meserii din Europa. Clădirea cu etaj era prevăzută cu clase pentru studiu și camere pentru internatul școlii. Din păcate, în vremea comunismului această clădire a ars, din ea păstrându-se astăzi doar niște ruine.

În anul 1863, maiorul Mișa a oferit Universității din Belgrad palatul său, în care astăzi se găsește Rectoratul Universității și care este cunoscut drept „clădirea căpitanului Mișa”, purtându-i pe frontispiciu inițialele scrise cu majuscule M.A., la fel ca în biserica din Clejani, biserică în care a ales să fie înmormântat într-un sicriu de sticlă închis ermetic, în subsolul bisericii.

Biserica „Buna-Vestire – Grecească” din municipiul Giurgiu

Biserica „Sf. Pantelimon” din localitatea Vedea

Localitatea Vedea s-a numit până în anul 1872 Parapani, iar din 1872 până în anul 1965 o cunoaștem sub denumirea de Arsache, denumită astfel după numele boierului Apostol Arsache, proprietarul satului și a moșiei între 1819-1874, cel care a pus bazele satului actual prin construirea mai multor instituții de primă importanță: primăria, biserica, școala, conacul.

Biserica este construită pe cheltuiala proprietarului moșiei doctorul Apostol Arsache, în anul 1845, după cum stă scris în pisania din pridvor, în limba greacă. Tradusă, ea are următorul cuprins: ,,Apostol Arsache, doctor, a zidit din temelii această biserică în anul 1845, spre pomenirea fiului său Gheorghe, mort la Viena la 24 ianuarie 1835'”.

Din relatările preotului Ion Chioseaua, notate în 1969, preot paroh la biserica din Vedea, aflăm că Arsache a avut un singur fiu pe nume Gheorghe care, în timpul studiilor de la Viena, s-a îndrăgostit de o studentă evreică cu care a dorit să se căsătorească. Neavând consimțământul părinților, cei doi tineri, într-un moment de rătăcire, se sinucid. În memoria fiului său, doctorul Arsache zidește această biserică, a cărei pictură este încredințată pictorului Gheorghe Tattarescu, după ce inițial fusese pictată de un oarecare Gheorghe Zugravul. Tattarescu se abate de la canoanele bisericești și pictează în două nișe de pe peretele vestic două tablouri alegorice, pe pânză, care simbolizează întâmplarea nefericită.

În primul tablou este pictat dr. Apostol Arsache, în umbra căruia se vede un înger, care arată cu mâna spre tânara pereche, de alături, cerând parca consimțământul tatălui. În tabloul al doilea se înfățișează cei doi tineri, în spatele cărora se află Maica Domnului, care pare că-i îmbrățișează. Pe primul tablou scrie ,,Concordia”, iar pe al doilea ,,Doi trandafiri au fost. A trandafirilor viață a fost numai o dimineață.”

Și în Dicționarul lui Lahovari găsim că la Arsache, actuala Vedea, există două biserici, dintre care una poartă numele Sfântului Pantelimon și a fost ctitorită de doctorul Arsache în memoria unicului său fiu, care s-a sinucis.

Pictura lui Tattarescu se încadrează în stilul său caracteristic, ci cea murală și cea a tâmplei fiind executate în ulei, păstrându-se până astăzi. Timpul și-a pus amprenta pe aceasta, găsindu-se astăzi într-o stare avansată de degradare, cu un strat gros de depuneri aderente care îngreunează citirea imaginii iconografice.

Biserica este construită în formă de navă, cu turlă pe pridvorul închis. Ferestrele sunt în partea superioară sub formă de arc ogival, iar fațada este decorată din loc în loc cu stălpi aparenți de formă dreptunghiulară și un brâu sub acoperiș.

Biserica ”Sf. Împ. Constantin și Elena” din localitatea Letca Nouă

Satul Letca-Nouă este situat în partea de Sud a României și în cea de Vest a județului Giurgiu, ca parte a comunei cu același nume, alcătuită din Letca Nouă, Letca Veche și Milcovățu. Potrivit Marelui Dicționar Geografic al României, numele satului se schimbă la jumătatea secolului al XIX-lea (1831 sau 1856) , când este cumpărată de Mitropolitul Nifon, din Șăinești în Letca-Nouă. Tot Mitropolitul Nifon este cel care ridică biserica de zid în anul 1860.

Nu se păstrează nici un act de întemeiere, nici numele inginerului sau arhitectului, nici vreo însemnare despre meșteri, însă în pridvorul astăzi închis cu vitralii se găsește pisania: ,,S-a edificat această sfântă și dumnezeească biserică închinată hramurilor Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfântului Patriarh Nifon, cu toată cheltuiala Preasfințitului Arhiepiscopul și Mitropolit Întâiul Primat allu Românii D.D. Nifon, pe proprietatea Sa Letca Nouă între anii 1864-1867 și s-au sfințit în vara anului dela Hristos 1867, luna mai 21”. În altar, pe peretele de nord la proscomidiar pe o placă de marmură este gravat ,,Pomelnicu ctitorieescu Nifon Mitropolitul Rusaila Aposta George Ilie Ioan Dumitru Ioan Elena Maria Ioan Ecaterina Constantin George Maria”.

Pictura este executata de pictorul Gheorghe Tattarescu, pictor extreme de active în spațiul bisericesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, același pe care-l întălnim și la bisericile din Clejani, Arsache azi Vedea, precum și Biserica Grecească din municipiul Giurgiu.

În 2012, biserica parohială devine schit de maici, printr-o decizie a Preasfințitului Ambrozie, episcopul Giurgiului.

Biserica a necesitat în timp numeroase reparații, astfel, între anii 1927-1929, din inițiativa unui comitet având în frunte pe preotul Vasile Popescu, s-a procedat la o reparație generală a interiorului și exteriorului, intervenții nu întotdeauna benefice, astfel pardoseala de cărămizi s-a înlocuit cu ciment și s-a refăcut pe alocuri pictura. La exterior, s-a turnat o nouă temelie de beton, s-au adăugat contraforți și s-a legat zidul cu bare groase de fier. Turla a fost complet înlocuită după planurile arhitectului Bolomei din București, cea veche fiind mai scundă, în stil românesc, cea nouă fiind mai înaltă cu 7 metri. În pronaos pe partea stângă o placă de marmură vorbește despre aceste lucruri.

Pe vremea aceea, biserica era în protoeria Videle, sub comanda protopopului Bărănescu, la târnosire slujind și Ieromonah Ipolit Iovu de la Letca Veche, precum și arhidiacon Firmilian Marin, viitor Mitropolit al Olteniei.

În 1952, pictura fiind deterioarată de trecerea vremii, a fost curățată de Nicolae Stoica și Gheorghe Vînătoru din București. În 1955 s-a pus pardoseala de ciment și mozaic, înlocuind pe cea de ciment. Ultima restaurare a fost făcută după anul 2003, în timpul preotului Edmond Nicolae Popa, atunci când picture murală și catapeteasma au fost din nou curățate și pe alocuri repictate, nefiind respectate principiile restaurării științifice, îndeosebi principiul minimei intervenții. De asemenea, s-a schimbat mobilierul, s-au montat vitralii și s-au realizat mozaicuri pe fațadă.

Pictura executată între 1855 și 1857 în ulei de către Gheorghe Tattarescu este motivul principal pentru care a fost declarată monument istoric, dar, din păcate, pictura este săracă, dezvoltată în direcția portretului. Ocolind voit direcția dată de erminii, Tattarescu limitează decorarea la câteva scene, fiecare realizată ca pictură independentă sub formă de portret, în mărime naturală. În pronaos nu se mai păstrează nimic din pictura original, fiind pictură nouă de la începutul secolului XXI.

Din cauza degradării avansate, pictorul din care a refăcut pe alocuri picture în 1929 a zugrăvit câteva scene care contrastează neplăcut cu pictura lui Tattarescu. În 1952 pictura a fost curățatp, dar nu s-a intervenit decât la Maica Domnului din bolta altarului care era a pictorului din 1929, și care, degradată total, a fost repictată de Nicolae.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Brătulescu, V., Biserici de câmp, în BCMI, anul XXXIII, 1939.

Cândea, Virgil, Stolnicul între contemporani, București, 1971.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopeic Gold, București, 2011.

Dumitrescu, Ion, Crețeanu Radu, Trei conace boierești din prima jumătate a veacului al XVIII-lea aflate în județul Ilfov, în BCMI, anul XLII, ianuarie-martie, nr. 4/1973.

Braniște, Ene, Braniște, Ecaterina, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezana, Caransebeș, 2001;

Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, București, 2000;

Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Vremea, București, 2000;

Ene, Maria Camelia, Moda în Țara Românească: secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Muzeului Municipiului București, București, 2015.

Florea, Vasile, Istoria artei românești, Ed. Litera Internațional, București-Chișinău, 2007.

Florenski, Pavel, Iconostasul, Fundația Anastasia, 1994;

Florescu, Gh. Graur. Popasuri în împrejurimile Bucureștilor, Ed. Sport-Turism, București, 1983.

Florescu, Radu, Daicoviciu, Hadrian, Roșu, Lucian, Dicționar enciclopedic de artă veche a României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980;

Ghika – Budești, Nicolae, Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia. III. Veacul al XVII-Iea, în BCMI XXV (1932), fasciculele 71-74.

Grecianu, D. Ștefan, Viața lui Constantin Vodă Brâncoveanu de Radu vel logofăt Grecianu, București, 1906.

Hierotypos, Georgios, Teologia icoanei după Sfinții Părinți, Editura Bizantina, București, 2011;

Ionescu, Grigore, Istoria Arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri pănă la 1900, Editura Capitel, București, 2007;

Ionescu, Ștefan, Epoca brâncovenească, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1981.

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor, vol. V-VI, Ed. Enciclopedică, București, 2012.

Iorga, Nicolae, Inscripții din bisericile Romăniei adunate, adnotate și publicate, vol. II, Atelierele grafice Socec&Comp., București, 1908.

Kordis, Georgios, Ritmul în pictura bizantină, Editura Bizantina, București, 2008;

Kovács, Kázmér, Timpul monumentului istoric, Editura Paideia, București, 2003;

Lahovari, George Ioan, Marele dicționar geografic al României, vol. III, Ed. Socecu, București, 1900.

Lazarev, Victor, Istoria picturii bizantine, Vol. I, II, III, Editura Meridiane, București, 1980;

Lecca, Octav George, Familiile boierești române (istoric și genealogie după izvoare autentice), Ed. SemnE, București, 2009.

Lemny, Stefan, Sensibilitate și istorie în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, București, 1990;

Marcu, George (coord.), Dicționarul personalităților feminine din România, Ed. Meronia, București, 2009.

Mihalcu, Mihail, Conservarea obiectelor de artă și a monumentelor istorice, Editura Științifică, București, 1970;

Moldoveanu, Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediția a-II-a, București, 2003;

Moisescu, Cristian, Arta românească veche, vol. I, Editura Meridiane, București, 2001.

Mora, Paolo, Laura, Philippot Paul, Conservarea picturilor murale, Editura Meridiane, București, 1986.

Nicolescu, Corina, Case, conace și palate vechi românești, Ed. Meridiane, București, 1979.

Oprea, Florea, Etiopatogenia operei de artă și a materialelor structurale, Editura OSIM, București, 2010;

Opriș, Ioan, Ocrotirea patrimoniului cultural, Editura Meridiane, Bucurețti, 1986.

Opriș, Ioan, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, București, 1994;

Opriș, Ioan, Managementul muzeal, Editura Centrului pentru formare, educație permanentă și management în domeniul culturii, București, 2000;

Opriș, Ioan, Monumente istorice din România, Editura Vremea, București,

Opriș, Ioan, Provocarea noilor muzeografi, Editura Muzeului Brăilei, Brăila, 2008.

Opriș, Ioan, Colecționism, muzeologizare, patrimonializare, Editura Oscar Print, București, 2013;

Opriș, Ioan, Muzeele din România, Editura ALCOR, București, 2015.

Palade, Mihaela, Estetica o abordare teologică, Editura Universității din București, București, 2009;

Palade, Mihaela, O posibilă Erminie arhitecturală. Alcătuirea bisericilor din spațiul ortodox, Editura Sofia, București, 2004;

Petrache, Pr. Andrei, ”Floreștii – cinci secole de istorie, credință și tradiție”, în Almanahul Episcopiei Giurgiului, 2013.

Pillat, Cornelia, O pictură târzie brâncovenească la biserica din Stoenești-Drugănești, în ”Studii și cercetări de istoria artei”, nr. 1/1970.

Pușcașu, Voica Maria, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Moldova și Țara Românească până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Ed. Vremea, București, 2001.

Sinigalia, Tereza, Repertoriul arhitecturii în Țara Românească, Vol. I, II, III, Editura Vremea XXI, București, 2005;

Stoicescu, Nicolae, Curteni și slujitori, București, Editura Militară, 1968;

Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Secolele XIV-XVII, Ed. Enciclopedică română, București, 1971.

Ștefănescu, I.D., Iconografia artei bizantine și a picturii Feudale Românești, Editura Meridiane, București, 1973;

Ștefănescu, I.D., Iconografia picturii bizantine, Editura Meridiane, București,1983;

Ștefănescu, I. D., Arta feudală în Țările Române. Pictura murală și icoanele de la origini pînă în secolul al XIX-lea, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1981.

Theodorescu, Răzvan, Civilizația românilor între medieval și modern, Vol. I, II, Editura Meridiane, București, 1987;

Theodorescu, Răzvan, Itinerarii medievale, Ed. Meridiane, București, 1979.

Voinescu, Teodora, Pârvu Mutu Zugravu, Editura Meridiane, București, 1968.