Istoricul Aparitiei Speciilor din Genul Pelargonium

[NUME_REDACTAT] cuprinde plantele cunoscute sub denumirea de mușcate, acestea fiind regăsite în categoria angiospermelor. Pentru început ne referim la vechimea și filogenia Magnoliofitelor (angiosperme), astfel, „ cele mai vechi urme fosile care pot fi atribuite magnoliofitelor provin din straturile Triasicului mediu și superior, în Jurasic urmele fosile sunt rare iar la sfârșitul Cretacicului devin dominante la toate latitudinile globului”. (Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 362)

În ceea ce privește principalele linii evolutive, precizăm: perfecționarea țesutului conducător lemnos, închiderea completă a ovulelor prin sudarea marginilor carpelelor și au format ovarul, specializarea regiunii superioare a carpelei, perfecționarea și generalizarea fecundației sifonogame, reducerea gametofiților mascul și femel până la un număr minim de celule necesar desfășurării ciclului ontogenetic, generalizarea și perfecționarea periantului, apariția și generalizarea dublei fecundații, unirea prealabilă a două celule de la nivelul sacului embriona al ovulului ceea ce a dus la apariția endospermului secundar triploid dar și apariția fructului, născut din ovar. (Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 362)

Referitor la subclasa Rosidae, din literatura de specialitate se desprinde ideea că acestea provin din Ranunculales, în urma ciclizării și pentamerizării florii, în acest sens se constată numeroase tendințe de progres evolutiv: de la flori actinomorfe la flori zigomorfe, de la apocarpe și ovar superior la sincarpie și ovar inferior, de la ovule 2 – integumentate la ovule 1 – integumentate, de la placentație marginală la cea parietală și de la flori solitare la inflorescențe complexe. (Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 366)

Mușcatele sunt cunoscute sub denumirea științifică de Pelargonium, aceasta își are originea în cuvântul grecesc „pelargos” care înseamnă barză, florile mușcatelor au forma asemănătoare cu ciocul berzei. Numele lor a fost dat de către [NUME_REDACTAT], în anul 1783. (Vinereanu, 2011, p. 9)

Speciile din genul Pelargonium își au originea în Africa de Sud, mai exact în regiunea [NUME_REDACTAT] Speranțe. [NUME_REDACTAT] primele mușcate au fost introduse și cultivate la sfârșitul secolului al XVIII – lea, așadar, au devenit repede populare și apreciate ca plante ornamentale.

Pelargonium grandiflorum provine din Africa de Sud – Vest, în zona tropicală, unde temperaturile ating 10º C iarna iar vara ajung până la 38º C, în ceea ce privește specia P. Zonale putem menționa faptul că își au locul de origine în regiunea mediteraneană, Europa de Sud dar și Africa de Nord, zone cu climat subtropical unde iarna se înregistrează 2º C iar vara 37º C.

Pasiunea pentru creșterea mușcatelor a fost răspândită rapid deoarece acestea nu sunt plante pretențioase, sunt ușor de cultivat și au un aspect atrăgător datorită florilor bogate și frumos colorate.

Mușcata este o plantă perenă, capabilă de o înflorire continuă din luna mai până la apariția primelor înghețuri de toamnă, acestea nu rezistă iarna la temperaturi sub -5º C. Pelargoniile cresc sub formă de tufă, fiind alcătuite din lăstari tineri, fragili, cu frunze uneori parfumate, au forme și dimensiuni diferite. În ceea ce privește însușirile mai importante referitoare la speciile din genul Pelargonium putem aminti abundența florilor, durata înfloririi și culoarea. (Vinereanu, 2011, p. 10)

În momentul de față se observă o tendință de cultivare care se îndreaptă către mușcatele „auto – curățătoare”, acest lucru se concretizează prin flori ale căror petale ofilite cad natural, impresia este că planta este mereu în punctul culminant de înflorire.

Mușcatele au fost împărțite în 4 grupe: (Vinereanu, 2011, pp. 12-14)

P. zonale (Pelargonium x hortorum) – constituie mușcata comună, fiind cea mai veche specia a genului Pelargonium și cea mai cultivată la nivelul țării noastre, aceasta în funcție de soi, are o longevitate de 1 – 5 ani. Au o mărime medie, cuprinsă între 40 – 100 cm, au o creștere verticală, prezintă flori grupate în bulgări de 4-5 cm, de asemenea, prezintă o mare sensibilitate la ploaie.

P. peltatum (Pelargonium x hederaefolium) – este mușcata cu frunze de iederă și este cunoscută și sub numele de mușcată pletoasă. Lăstarii acestei specii pot atârna până la 50 – 100 cm, fiind extrem de dorite pentru decorarea balcoanelor sau teraselor. Longevitatea este cuprinsă între 1 – 3 ani. De asemenea, mușcatele tiroleze constituie un soi foarte apreciat datorită revărsării de până la 1 m și a rezistenței la temperaturi ridicate. Este o plantă robustă și necesită o fertilizare echilibrată aplicată săptămânal dar si un substrat în care să se găsească turba.

P. grandiflorum (Pelargonium x domesticum) – reprezintă mușcata nobilă cunoscută și sub denumirea de „ Regale”, este o plantă de talie mare, crește sub formă de tufă pe verticală și necesită pentru o dezvoltare propice, de lumină, căldură și umiditate. Este recomandat să fie păstrată 3 ani deoarece după trecerea acestui interval de timp planta nu mai prezintă aspecte calitative ale florilor.

P. odoratissimum – sau mușcata „mirositoare”, este recunoscută după frunzele crețe dar în primul rând datorită parfumului puternic al frunzelor. Sunt cunoscute aproximativ 70 de variante ale mușcatelor mirositoare, după parfumul emanat de frunze avem: P. citrosum cu miros de lămâie, P. mentosum cu miros de mentă, P.capitatum cu miros de trandafir ș.a., iar P. graveolens este utilizată în scopuri medicinale sau la prepararea cosmeticelor bio – organice.

Fig. 1.1. Specii de mușcate ( a. P. grandiflorum, b. P. zonale, c. P. peltatum, d. P. odoraratissimum)

(Sursa: a. http://hendriksyoungplants.nl, b. http://www.navigatorefloreale.it, c. http://www.myflowerfinder.com, d. http://www.biovirtual.unal.edu.co)

Încadrarea sistematică

În literatura de specialitate speciile din genul Pelargonium sunt încadrate în: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].

Morariu (1972, p. 259) a afirmat că „ ordinul Geraniales conține plante erbacee, cu frunze de obicei simple și florile bisexuale, hipogine, având simetrie radiară sau unele ușor zigomorfe, structura florii este pentameră, pe 5 cicluri, dar uneori se reduce un ciclu de stamine, și anume cel intern, sau devine stamino-dial”.

De asemenea, gineceul este alcătuit din 5 carpele, concrescute, cu ovarul superior, iar stilele sunt libere. Fructul este reprezentat de o capsulă.

În încrengătura Magnoliophyta sunt cuprinse cormofitele terestre, care pot fi lemnoase sau ierbacee, cu o ecologie variată, sunt haplo-diplobionte, astfel, faza gametofitică (n) este redusă iar faza sporofitică (2n) este cea care predomină și cuprinde planta propriu-zisă. (Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 160)

Sămânța la magnoliofite cuprinde următoarele părți: tegumentul și un rest al nucelei, acesta este numit perisperm și aparține fazei saprofitice anterioare, embrionul este cel care aparține noii faze saprofitice iar endospermul este omologat ca fiind un sporofit triploid. În cadrul acestei încrengături, sămânța este închisă în fruct. ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 162)

Rădăcina este foarte bine dezvoltată cu o ramificare monopodială, caracterizată prin prezența unei rădăcini principale de pe care pornesc ramificații laterale iar acestea la rândul lor se pot ramifica și rezultă ramificații de diferite ordine, astfel, ia naștere un sistem radicular în care ramificațiile laterale de orice ordin sunt cunoscute sub numele de radicele, dar la unele magnoliofite rădăcina este înlocuită rapid de o rădăcină adventivă.

Fig. 1.2. Ramificarea monopodială

(sursa: Șerbănescu-Jitariu, G., Toma, C., 1980. Morfologia și anatomia plantelor, [NUME_REDACTAT] și pedagogică, p. 174, București)

Tulpina poate fi:

lemnoasă;

ierboasă, supraterană;

ierboasă, subterană (bulb, tubercul, rizom).

De asemenea, tulpina prezintă o ramificare monopodială sau simpodială.

În ceea ce privește frunzele, acestea pot fi:

simple sau compuse;

persistente sau caduce;

cu limb întreg sau divizat;

dispuse altern, opus sau verticilat.

Nervațiunea frunzelor poate fi: penată, palmată, arcuată sau paralelă.

Floarea magnoliofitelor este foarte diversificată, astfel, microsporofila, poartă în vârf o anteră rezultată din unirea a patru saci polenici, iar împreună cu antera formează stamina, totalitatea staminelor formează androceul, care constituie parte masculă. În aceeași ordine de idei, baza macrosporofilei care învelește ovulele poartă numele de ovar continuat cu stilul și se termină cu stigmatul. Ovulul este 2-integumentat dar poate fi in mod secunda 1-integumentat ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 163)

Primele magnoliofite se caracterizează prin flori hermafrodite, acest caracter s-a păstrat în cadrul acestei încrengături, dar sunt unele magnoliofite în mod secundar au devenit unisexuate.

Carpelele și staminele prezintă un înveliș floral de protecție, în cazul în care este alcătuit din piese identice numite tepale, se formează perigonul, dacă acest înveliș este diferențiat în sepale verzi la exterior se formează caliciu, iar petalele cu o mare diversitate de culori, la interior formează corola. Receptaculul a evoluat de la forma conic-alungită la diferite forme, precum: convex, globulos, discoidal și concav.

Fructul (karpos) este caracteristic doar magnoliofitelor, lipsind de la celelalte încrengături de plante. Acesta are rolul de a închide în interior semințele. ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 165)

Paraschiv ( 2005, p. 166) a susținut că în clasa Magnoliopsida „ sunt cuprinse aproximativ 190.000 specii de plante, lemnoase sau ierbacee și sunt răspândite pe întreaga suprafață a globului”. Rădăcina principală se dezvoltă din radicula embrionului și devine pivotantă sau rămuroasă. Tulpinile au o ramificare în general simpodială, aceasta posedă fascicule conducătoare colaterale deshise fiind distribuite în cilindrul central pe un singur cerc, adic eustel. Frunzele sunt simple sau compuse, întregi sau divizate, alterne, rar opuse sau verticilate, în majoritate pețiolate, cu nervațiune penată sau palmată. ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 166)

Tendințele de evoluție în ceea ce privește organizarea florală:

trecerea de la flori spirociclice la flori ciclice;

trecerea de la flori actinomorfe la flori zigomorfe;

trecerea de la dialifilie, adică elemente florale libere spre gamofilie, elemente florale unite între ele.

În cadrul acestei clase, embrionul are două cotiledoane.

[NUME_REDACTAT] cuprinde flori predominant hermafrodite și pentamere, periantul este dublu iar androceul dialistemon este format din două sau mai multe cicluri de stamine, gineceul este variabil: de la gineceu apocarpic la gineceu sincarpic ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 198)

Fructele prezintă o mare varietate, în ceea ce privește semințele sunt albuminate sau exalbuminate, lipsite de perisperm si cu embrion mic, dicotiledonat.

Speciile din ordinul Geraniales sunt plante ierbacee, florile sunt bisexuale, actinomorfe sau zigomorfe, pentamere iar fructul este schizocarp și prezintă uneori adaptări pentru autodiseminare.

Speciile din familia Geraniaceae, sunt plante erbacee cu peri glandulari, secretând uleiuri aromatice. Sepalele sunt mai mici și verzi iar petalele sunt mai mari și colorate în roșu, roz, violaceu sau purpuriu. În alternanță cu petalele se află 5 glande nectarifere .

[NUME_REDACTAT] este reprezentată în flora din țara noastră prin genurile Geranium și Erodium, la care se adaugă Pelargonium, cu multe specii cultivate originare din S Africii sau Spania. ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 230)

[NUME_REDACTAT] pratense sau gherghetin este o plantă perenă, cu flori mari și albastre, aceasta este întalnită în pajiști și livezi.

G. pusillum, cunoscută sub denumirea populară „buchet” constituie o plantă anuală, caracterizată printr-o talie mică și flori mici roșietice, fiind frecventă ca buruiană ruderală.

Erodium cicutarium sau pliscul cocorului este o plantă anuală sau bienală, care prezintă flori mici și liliachi. Este frecventă ca buruiană prin pășuni și locuri ruderale. ( Sîrbu, Paraschiv, 2005, p. 230)

Descrierea speciilor din genul [NUME_REDACTAT] din genul Pelargonium se deosebesc de celelalte specii din alte genuri prin intermediul florilor ușor zigomorfe care prezintă un pinten mic produs pe baza sepalei inferioare. Pintenul este cel care servește și de nectarină deoarece glandele nectarifere lipsesc.

Acest gen cuprinde aproximativ 250 specii, fiind răspândite mai ales în Africa de Sud, datorită florilor mari și bogate în nuanțe de culori de la roșu la alb, aceste specii sunt utilizate în cultură.

[NUME_REDACTAT] peltatum este o plantă perenă, semi-suculentă, are lăstari lungi ce pot depăși 2 m. De asemenea, este caracterizată prin frunzele sale sub formă de iederă, unele frunze pot prezenta anumite marcaje zonale distincte. Produce flori divers colorate, de la alb, roz până la mov. Sunt folosite pe scară largă în horticultură, fiind cultivate mii de exemplare în fiecare pentru jardiniere sau alte aplicații.

Fig. 1.3. Pelargonium peltatum

(sursa: http://www.desert-tropicals.com, http://mglebrusc.free.fr)

Specia P. zonale cunoscută sub denumirea populară „mușcată”, constituie o plantă perenă, glanduloasă, cu frunze alterne, circular-cordate, florile sunt zigomorfe, pintenate mari, simple sau involte, petalele sunt albe, roșii sau roze, fiind grupate în umbele. Este o specie folosită pentru înfrumusețarea apartamentelor și grădinilor.

Fig. 1.4. Pelargonium zonale

(sursa: http://www.meemelink.com , http://puutarha.net )

P. grandiflorum sau mușcata mare prezintă frunze adânc divizate, flori mari, petalele superioare sunt alburii și prezintă cate o pată roșie-violetă, petalele inferioare sunt albe și mai mici. Este cultivată atât în sere cât și în apartamente ca plantă ornamentală.

Fig. 1.5. Pelargonium grandiflorum

(Sursa: http://www.panteek.com, http://www.katalog-rostlin.cz )

Din specia P. odoratissium se extrage geraniolul, folosit în farmacie. Geraniolul este un ingredient puternic, extras din ulei de mușcată printr-un proces de rafinare unic, astfel, furnizează un insectifug natural și extrem de eficient. Toate mușcatele care cresc în grădini și ghivece conțin acest ulei, dar la un nivel mai scăzut. Speciile destinate pentru producția de ulei comercial sunt crescute și rafinate de-a lungul anilor, mai ales în Nepal și în alte țări din Asia de Sud-Est.

Fig. 1.6. Pelargonium odoratissium

(sursa: http://plantillustrations.org/, http://www.plantarium.ru)

Studii și cercetări efectuate asupra speciilor din genul [NUME_REDACTAT] intitulat “Variante de ADN cloroplastic la nivelul genului Pelargonium și moștenirea lor biparentală” (Variations of Chloroplast DNAs in the [NUME_REDACTAT] and their [NUME_REDACTAT]), constă în compararea patternurilor EcoRI ale ADN-ului cloroplastic (ADNct) de la 5 specii ale genului Pelargonium și 16 soiuri de P. zonale hort. și a demonstrat o remarcabilă variație a ADN-ului ct inter- și intraspecific. Plastomele (genomul unui plastid) soiurilor din specia P. zonale pot fi diferentiate în grupurile: I, II și III.

Motivele pentru această varietate sunt:

producerea unor mutații spontane la nivelul plastomelor;

hibridarea intensă efectuată de către grădinari;

moștenirea biparentală a plastidei.

[NUME_REDACTAT] prezintă o gamă largă de specii cu o variabilitate remarcabilă, atât morfologic cât și fiziologic, de asemenea, specia P. zonale hort. este foarte bogată în varietăți și soiuri datorită efortului depus de grădinari.

Încrucișările între soiuri de P. zonale cu diferite tipuri de ADNct, conduce la dovada directă a moștenirii biparentale a plastidei și sortarea hibrizilor în .