Istoric, Necesitatea Apartiiei Constitutiei

De-a lungul istoriei, societatea s-a dezvoltat pe baza unor reguli indispensabile relațiilor inter-umane. Societatea, definită ca o bază de indivizi, este grupată în clase sociale și categorii sociale, influențată de factori ideologici, economici, istorici. Pentru societatea umană, statul reprezintă forma organizată a poporului, condusă după un set de regului între stat si popor.

Morala, formă a conștiinței sociale, implică un ansamblu de norme și exigențe valorice. Modul de a gândi și de a percepe realitatea de către grupurile sociale guvernează și influențează conștiința colectivă. Religia, un alt factor important, a avut un rol important în apariția și evoluția statului și de ce nu, a dreptului, putând fi considerată un izvor juridic. Religiile sunt o norma de clasificare între statele religioase și laice.

Încă de la apariția statului Dac, am avut parte de o formă de conducere bazată pe un set de reguli. Putem vorbi despre o monarie federală, condusă de un șef militar. Nu putem vorbi aici de noțiunea de stat în sensul grec, roman sau actual al cuvântului. Funcțiile de coordonare, guvernare și administrare a teritoriului îi reveneau exclusiv fiecărui șef de trib în parte. După cucerirea Daciei de către romani, putem vorbi de o formă avansată de guvernare a statului. Dacia a devenit o provincie imperială, subordonată direct imperatorului, acesta exercitându-și atribuțiile prin delegați. Dacia Superioară era condusă de un Legatus Augusti pro praetor, pe când Dacia Inferioară era condusă de un guvernator ce purta titlul de procurator presidial. În chestiunile deosebite intervenite în conducerea provinciei, pe lângă guvernator funcționa un consiliu consultativ. Consiliul provinciei era prezidat de către preotul Daciei, care supraveghea Cultul Imperial. Cultul Imperial era un ordin religios cu scopul de a detemina locuitorii sa se atașeze de persoana imperatorului roman, un simbol al unității Imperiului Roman. Izvorul cutumelor juridice romînești este dreptul roman, în continuă evoluție, mai ales în partea Imperiului Bizantin.

În evul mediu, perioada dintre antichitate și epoca modernă, societatea s-a dezvoltat și a evoluat în așezări de tipul orașelor și satelor. Forma principală de organizare și conducere a acestor așezări era feudalismul. Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale, ce asigurau protecție. Cetățenii orașelor s-au unit în comune, răzvrătindu-se împotriva seniorilor locali, fiind sprijiniți de regalitatea din Franța. Cetățenii astfel căpătau titlul de “carte privilegiate”, un set de privilegii și libertăți. Pe teritoriul nostru putem vorbi despre cnezate și voievodate. Raporturile de suzeranitate instaurate indică instaturarea feudalismului timpuriu. Cnezatele și voievodatele au avut o funcție externă, pentru a relaționa cu celelalte cnezate și voievodate. În Transilvania, organul suprem administrativ era Voievodul.

După fondarea statului medieval, cutumele juridice nu au fost codificate. A existat o codificare, în Transilvania, acel Tripartitum, care a avut ca scop întărirea influenței maghiare pe teritoriul țării. În Țările Romîne, normele juridice scrise au apărut in secolul XVII, odată cu instituirea funcției de domnie.

În perioada Principatelor Romîne, Domnia devine o instituție electivă, cu caracter viager. Domnul era ales de marii boieri, investit de Imperiul Otoman și comunicat Imperiului Țarist. În această perioadă, legea devine un acord de voință dintre Adunare și Domnitor, acesta din urmă ieșind din funcția de legiferator. Domnitorul era considerat puterea executivă, având ca funcții ânvestirea și revocarea dregătorilor, șase la număr, aleși dintre boierii țării. Sfatul Administrativ este un cabinet restrâns, principala funcție fiind rezolvarea chestiunilor urgente. Dregătorii întruniți sub președinția domnitorului sunt o formă primitivă a Guvernului. În această perioadă funcționau Regulamentele Organice, veritabile Constituții ale Principatelor.

Trecând mai departe, ajungel la Convenția de la Paris, ce a reprezentat o Constituție stabilită de puterile europene Principatelor Române. Principatele au fost organizate pe baza separării puterilor în stat. Puterea legislativă și executivă erau încredințate domnitorului, puterea judecătorească era exercitată de judecători. În statul lui Cuza, avem instituția parlamentului. Acesta era organizat în Corpul ponderator sau Senat, condus de mitropolit, și de adunarea electivă.

La data de 30 iunie / 12 iulie 1866 apare prima Constituție, aceasta fiind o traducere a Constituției belgiene din 1831. Aceasta avea 8 titluri, și consacra principiile suveranității naționale, monarhiei ereditare, separației puterilor în stat, responsabilității ministeriale. Sub această Constituție, România a dobândit prin recunoaștere internațională independența de stat.

După Unirea din 1918, statul Român avea nevoie de o nouă Constituție, care să se conformeze cu realitatea socială din acea perioada. Astfel se adoptă Constituția din 28 martie 1923, Constituție ce a consacrat aspectul unitar și național al statului român.

Constituția lui Carol al II-lea, adoptată și sancționată la 27 februarie 1938 a păstrat structura Constituției anterioare, dar a dat prioritate normelor ce reglementează monarhia în raport cu puterea legiuitoare. Articolul 30 ne arată că Regele este capul Statului.

În perioada 1944-1947, al șaselea val al constituționalismului românesc, România a avut mai multe acte cu valoare constituțională.

Socialismul s-a făcut simțit prin constituțiile din 1948,1952 și 1965. Aceste Constituții prezintă o serie de caracteristici proprii sistemului totalitar de guvernare de origine marxist-leninistă. Principalele caracteristici sunt abolirea princpiului separării puterilor în stat, instituirea monopolului politic al partidului marxist, subordonarea organelor etatice către partidul unic, restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești, un control riguros și ierarhic al statului asupra activităților economice și a vieții sociale, toate acestea fiind subordonate partidului unic.

După căderea regimului comunist, România s-a aflat într-o fază de tranziție timp de 3 ani, fiind adoptate mai multe decrete. Principalul decret este cel din 27 decembrie 1989, privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, urmat de decretul din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice din România. Anul 1990 începe cu decretul din 9 februarie, privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, urmat de decretul din 14 martie, privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Prima Constituție adoptată după 1989 este cea din 8 decembrie 1991, Constituție ce definește statul român ca un stat de drept, democratic și social, în care suveranitatea națională aparține poporului. Drepturile și libertățile fundamentale sunt consacrate, la fel și drepturile și libertățile social-economice și culturale. Președintele României este ales prin vot direct, universal, secret, Parlamentul are o structură bicamerală, Curtea Constituțională reglementează controlul constituționalității. Constituția din 1991 a avut parte în cei doisprezece ani de numeroase dificultăți în aplicarea sa, drept urmare s-a pus problema revizuirii acesteia în anul 2002. Noua Constituție a fost înaintată Curții Constituționale în aprilie 2003, în vederea verificării acesteia. Legea de revizuire a fost adoptată în Parlament în data de 18 septembrie 2003, și supusă referendumului în 18-19 noiembrie 2003. Constituția României a fost republicată în Monitorul Oficial numărul 767/31.10.2003.