Istoria Uniunii Europene
CUPRINS
INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………….1
CAPITOLUL I
MOMENTE DIN ISTORIA UNIUNII EUROPENE…………………………………………………………..5
CAPITOLUL II
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE………………………………………………………………………….11
2.1.Comisia europenă…………………………………………………………………………………………………………..12
2.1.1.Istoricul Comisiei………………………………………………………………………………………………….14
2.1.2. Viitorul Comisiei………………………………………………………………………………………………….15
2.2. Parlamentul European……………………………………………………………………………………………………16
2.2.1.Istoria Parlamentului European……………………………………………………………………………..19
2.2.2.Funcționarea Parlamentului European……………………………………………………………………26
2.2.3.Competențele Parlamentului European………………………………………………………………….32
2.3.Curtea de Justiție………………………………………………………………………………………………………..37
2.4.Consiliul de Miniștri………………………………………………………………………………………………………40
2.5. Comitetul Economic și Social……………………………………………………………………………………….41
2.6.Comitetul Regiunilor……………………………………………………………………………………………………..44
2.7.Banca Europeană de Investiții………………………………………………………………………………………..48
2.8. Banca Centrală Europeană…………………………………………………………………………………………….50
CAPITOLUL III
CONSILIUL EUROPEAN……………………………………………………………………………………………55
3.1. Istoricul Consiliului European……………………………………………………………………………………….58
3.2.Evoluția Consiliului European……………………………………………………………………………………….60
3.3 Organele Consiliului European………………………………………………………………………………………61
3.4. Atribuțiile Consiliului European……………………………………………………………………………………61
3.5. Competentele Consiliului European………………………………………………………………………………63
3.6.Structura Consiliului European………………………………………………………………………………………67
3.6.1. Comitetul Miniștrilor……………………………………………………………………………………………67
3.6.2. Adunarea Parlamentară…………………………………………………………………………………………71
3.6.3.Congresul puterilor locale și regionale……………………………………………………………………74
3.6.4.Secretarul General………………………………………………………………………………………………….77
3.7. Cele șapte planuri de acțiuni………………………………………………………………………………………….77
3.8.Banca de dezvoltare a Consiliului Europei……………………………………………………………………..83
ÎNCHEIERE………………………………………………………………………………………………………………85
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………86
=== Istoria Uniunii Europene ===
INTRODUCERE
Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministerului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreună cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de dupa război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franta, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iunie 1956.
Prin urmare, Uniunea Europeană este rezultatul procesului de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între cele șase țări europene fondatoare.
După cincizeci și șapte de ani au fost șase valuri de aderare, respectiv:
1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit;
1981: Grecia;
1986: Spania și Protugalia;
1995: Austria, Finlanda și Suedia;
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria;
2007: Bulgaria și România.
Misiunea Uniunii Europene este de a realiza relații dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o maniera coerentă, având drept suport solidaritatea.
Principalele obiective sunt: promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999), un nivel de ocupare a forței de muncă ridicat, atingerea unei dezvoltări echilibrate și durabile, mai ales prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare;
Afirmarea identității sale pe scena internaționala, mai ales prin aplicarea unei politici externe și de securitate comună, incluzând definirea progresivă a unei politici comune de apărare;
Consolidarea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea cetățeniei Uniunii Europene (cetățenia europeană nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);
Menținerea și dezvoltarea Uniunii Europene ca spațiu al libertății, securității și justiției în cadrul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelație cu măsuri corespunzătoare în materie de control al frontierelor exterioare, azil, imigrație precum și prevenirea criminalității și lupta împotriva acestui fenomen;
Menținerea acquis-ului comunitar și dezvoltarea acestuia (legată de funcționarea pieței interne și în particular de libera circuație a persoanelor).
În conducerea Uniunii Europene sunt implicate cinci instituții:
Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre),
Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre),
Comisia (executivul și organismul cu drept de a iniția legislația),
Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar),
Curtea de Conturi ( responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare).
Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeana (care se ocupă de plângerile cetațenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).
Simbolurile Uniunii Europene: drapelul cu cele 12 stele, așezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea și identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă solidaritatea și armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecțiunea (și nu numărul statelor membre UE cum s-ar putea crede). Istoria steagului începe în 1955. Întâi, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizație internațională apăratoare a drepturilor omului și valorilor culturale europene. În anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al Comunităților Europene (CEE), începând cu 1986 el este utilizat de către toate instituțiile Uniunii Europene.
Imnul. Tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Odă bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, și ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeana nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naționale ale Statelor Membre. Alegerea acestei melodii ca imn subliniază aspirația spre valorile comune, unitatea în diversitate și idealurile de libertate, pace și solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
"Unita în diversitate" este deviza Uniunii Europene. A fost folosită pentru prima dată în 2000 (cu aproximație) și a fost pentru prima dată menționată oficial în Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, încheiat în 2004. Articolul I – 8 enumeră simbolurile UE. Semnificația devizei este că, prin Uniunea Europeană, europenii își unesc eforturile pentru a lucra împreună pentru menținerea păcii și pentru prosperitate, și ca numeroasele culturi, tradiții și limbi diferite care coexistă în Europa sunt un atu pentru continentul nostru. Deviza apare în cele 20 de limbi oficiale în postere publicate cu ocazia zilei de 9 mai, Ziua Europei.
Moneda unică – euro. La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declară că piața comună este unul dintre obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”.
Începând cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulație și în buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele și bancnotele naționale ale statelor din Zona Euro au fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima literă din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabilității euro.
Ziua Europei – 9 mai a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Frantei, Robert Schuman, a citit presei internaționale o declarație prin care chema Franța, Germania și celelalte popoare ale Europei să își unească producțiile de oțel și cărbune, ca “prima fundație concretă a unei federații europene”.
Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunități în cadrul căreia membrii să își pună sub control comun producția de oțel și cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Țările cărora li se adresă în primul rând această provocare – Franța și Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese.
În 1985, când proiectul construcției europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.
Începând cu data 1 mai 2004, Uniunea Europeană are 25 de state membre (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria), care formează împreună un spațiu de peste 4 milioane km, cu o populație totală de aproximativ 460 milioane de locuitori.
România are legaturi tradiționale cu Uniunea Europeana, fiind printre primele țari din Europa de est care, înca din anii `70, a avut un cadru juridic bine definit în relatiile cu C.E.E., iar în 1980 a procedat la recunoasterea „de facto” a acestei grupări economice (la acea dată), prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – C.E.E..
Acordul de Asociere al României la U.E (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 și intrat în viguare la 1 februarie 1995, statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor economice, având ca obiectiv fundamental pregatirea integrării României în Uniunea Europeană. Cererea oficiala de aderare a României la U.E. a fost înaintată la 22 iunie 1995, iar ea a aderat împreună cu Bulgaria în anul 2007.
Capitolul I
Momente din istoria Uniunii Europene
Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană. Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administrație peste sute de ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existență tranzitorie.
Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de progrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul așa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru unificarea pașnică prin cooperare și egalitatea statului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei ( ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinței de a reconstrui Europa și de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania ( de vest ), Franța, Italia și țările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.
Istoria Uniunii Europene, așa cum rezultă din Raportul general asupra activităților Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și instituțiilor sale. De la declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii ’70 și ’80, de la instituriea Pieței Unice în 1993 până la lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est, implicit a României.
La 9 mai 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comuninății Europene a Cărbunelui și Oțelului sau CECO (”Declarația Schuman”).
La 8 aprilie 1951: Șase țări: Belgia, Franța, Germania, Olanda, Italia, Luxemburg semnează Tratatul de la Paris privind crearea Comunității Europene a Carbunelui și Oțelului (CECO). Aceste șase țări vor fi cunoscute în continuare ca fiind ” Grupul celor șase”.
La 18 aprilie 1951: Este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.
La 27 mai 1952: La Paris, Grupul celor șase semnează tratatul privind crearea Comunității Europene a Apărării (CEA).Tratatul de la Paris intră în vigoare. Tratatul a expirat în 23 iulie 2003 la exact 50 de ani, dupa ce intrase în uz.
Tratatul a fost considerat ca fundația aducerii Europei la pace după cel de-al doilea război mondial. Unele dintre fostele națiuni dușmane au ajuns să folosească în comun producția de cărbune și oțel, care fusese în timpul conflagrației resursele cele mai solicitate.
La 10 februarie 1953: Piața Comună a cărbunelui și oțelului devine funcțională. Cele șase state fondatoare înlătură barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la materiile prime menționate.
La 30 august 1954: Parlamentul Francez respinge Tratatul privind crearea CEA.
La 20 octombrie 1954: Uniunea Europeană din Vest intra în vigoare.
La 20 martie 1957: Grupul celor șase semnează Tratatul de la Roma prin care ia ființă Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM).
La 1 ianuarie 1959: Tratatul de la Roma intra în vigoare și Comisiile CEE și EURATOM sunt stabilite la Brussels, Parlamentul și Curtea de Justiție sunt comune pentru toate cele trei Comunităti (CECO, CEE, EURATOM).
La 8 iunie 1959: Grecia depunde candidatura pentru aderarea la CEE.
La 3 mai 1960: Convenția de la Stockholm privind crearea Asociației Europene pentru Liber Schimb (AELS) intra în vigoare. Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția si Marea Britanie fac parte din AELS.
La 20 septembrie 1960: Consiliul celor șase adoptă primele prevederi ale Fondului Social European.
Între 31 iulie – 10 august 1961: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie iși depun candidatura pentru aderarea la Comunitățile Europene.
La 1 septembrie 1961: Prima reglementare în legatură cu mișcarea liberă a forței de munca în cadrul țărilor membre intră în vigoare.
La 14 ianuarie 1962: Este stabilită politica agricolă comunitară în scopul creării pieței comune și a solidarității agricole și financiare prin intermediul fondului European pentru Orientarea și Garanția Agricolă (FEOGA).
La 30 aprilie 1962: Norvegia își depune candidatura pentru aderarea la Comunitățile Europene.
La 14 ianuarie 1963: Presedintele de Gaulle afirmă că Franța are îndoieli în legătură cu intenția Marii Britanii de a adera la Comunitate. După câteva zile, negocierile cu candidații sunt suspendate.
La 8 aprilie 1965: Se semnează la Brussel Tratatul de unificare a celor trei executive ale CECO, CEE si EURATOM.
La 1 iulie 1965: Franța părăsește negocierile pentru finanțarea politicii agricole comune. Guvernul francez își cheamă reprezentanții săi permanenți și delegația franceză nu va lua parte la întâlnirile Consiliului Comitetului Reprezentanților Permanenți.
Între 28-29 ianuarie 1966: Se ajunge la ”Compromisul de la Luxemburg”. Franța își reia locul în consiliu cu condiția de menținere a votului în unanimitate atunci când interese foarte importante se afla în joc.
La 11 mai 1967: Marea Britanie își depunde din nou candidatura pentru aderarea la Comunitate, urmată de Danemarca, Irlanda și Norvegia. Presedintele de Gaulle este încă împotriva Marii Britanii.
La 1 iulie 1967: Tratatul care unește cele trei executive din Comunitățile Europene intră în vigoare. Acum este doar o Comisie și un Consiliu, dar ei continuă să se comporte conform propriilor regului pentru fiecare Comunitate.
La 1 iulie 1970: Uniunea vamală intră în vigoare. Ultimele taxe vamale se încasează timp de 18 luni și un tarif vamal comun este introdus pentru a înlocui taxele vamale în comerțul tarifelor membre cu restul lumii.
La 30 iunie 1970: Încep, la Luxemburg, negocierile pentru aderarea Danemarcei, Irlandei, Norvegiei și Marii Britanii.
La 27 octombrie 1970: Țările membre adoptă Raportul Davignon privind cooperarea politică. Ideea este de a avea o Europă ce vorbește cu o singură voce despre problemele internaționale majore.
La 22 ianuarie 1971: La Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei. Aderarea celor trei membrii, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin referendum.
Grecia semnează tratatul de aderare la 29 mai 1979, intrând în vigoare începând cu 1 ianuarie 1981.
Tratatul privind aderarea Spaniei a putut fi semnat la 12 iunie 1985, iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat în CEE.
Portugalia a semnat Tratatul consacrând aderarea sa la CEE o data cu Spania și la 1 ianuarie 1986, Portugalia intra în CEE .
Reuniunea din 9-10 decembrie 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European. La 20 septembrie 1976 s-a hotarat alegerea directă a Parlamentului European. Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
La 1 ianuarie 1995: Devin membre ale Uniunii: Austria, Finlanda și Suedia.
La 2 octombrie 1997: S-a semnat Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului asupa Uniunii Europene și a tratatelor care au institut Comunitatile Europene și unele acte conexe.
La 26 februarie 2001: S-a semnat Tratatul de la Nisa.
La 28 februarie 2002: Încep lucrările Convenției privind viitorul Europei.
Între 12-13 decembrie 2002: La Summit-ul de la Copenhaga se lanseaza din partea UE invitația de aderare către Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Cehă, Polonia, Ungaria, Estonia și Republica Slovacia.
La 10 iunie 2003: Sunt închise oficial lucările Convenției pentru Viitorul Europei prin adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional.
La 4 octombrie 2003: Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.
La 1 mai 2004: Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Cehă, Polonia, Ungaria, Estonia și Republica Slovacia adera la Uniunea Europeana.
La 10-13 iunie 2004: A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
La 29 octombrie 2004: Se adopta la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele membre).
La 22 ianuarie 2004: Îsi începe mandatul o noua Comisie Europeană, prezidată de Jose Manuel Barroso.
Între 29 mai-1 iunie 2005: Se înregistrează o majorare de voturi negative din partea Franței ca rezultat al referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țarilor de Jos.
La 3 octombrie 2005: Deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia și Croatia.
La 1 ianuarie 2007: Bulgaria și România adera la Uniunea Europeană.
Slovenia adopta moneda unică.
La 13 decembrie 2007: Se semnează Tratatul de la Lisabona. Acesta va intra în vigoare dupa ce va fi ratificat de toate statele membre.
La 1 ianuarie 2008: Cipru și Malta adopta moneda euro.
La 12 decembrie 2008: Elveția devine membra a zonei Schengen.
La 1 ianuarie 2009: Slovacia adopta moneda euro.
În prezent, Uniunea are 27 membri: șase membrii fondatori în 1958 (Belgia, Franța,Germania, Italia, Luxembrug, Olanda) și alte 21 de state care au aderat succesiv:
1973: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit;
1981: Grecia;
1986: Portugalia, Spania;
1995: Austria, Finlanda, Suedia;
2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria;
2007: Bulgaria, România.
Capitolul II
Instituțiile Uniunii Europene
Instituțiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a națiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilitățile Uniunii s-au largit, Instituțiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. În primii douazeci de ani de viață ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniștri decidea, iar Curtea Europeană de Justiție dădea interpretarea legală necesară.
În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituție ai cărui membri sunt aleși prin vot direct și care au puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiții a devenit o sursă majoră de finanțare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic și Social a dovedit în practică valoarea dezbaterilor și cooperării dintre partenerii economici și sociali, iar mai de curând, Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni și a păstra specificitatea și diversitatea acestora. Nu poate exista, așadar, o Europă unită fără respectarea părților componente ale întregului. Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: „Definițiile exclusive ale Europei sunt în realitate definiții antieuropene, căci dacă Europa ține de universal, ea nu are frontiere care să fie definitiva și de netrecut. A transforma granițele Europei în linii de demarcație, ținând la o parte Asia rusească sau Sudul islamic și chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al culturii mondiale toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute și false pe deasupra”.1
Le Rider , Jacques, Europa Centrală sau paradoxul fragilității, Iași, Editura Polirom , 2001, p.74.
2.1.Comisia europeană
Comisia este alcătuită din reprezentanți numiți de statele membre pentru o perioada de 4 ani. Ei nu reprezintă interesele propriilor guverne ci, întruchipează ideea de unitate europeană. Membrii comisiei trebuie să aibă cetațenia statelor membre.2 Odată cu extinderea Uniunii Europene la 25 de state, numărul membrilor s-a ridicat la 30. Cele 15 state, deja, membre ale UE, și-au păstrat numărul reprezentanților în cadrul Comisiei, acestora adăugându-li-se câte un reprezentant din cele 10 noi state membre. Noii membri nu au deținut, însă, un portofoliu propriu până la începutul mandatului viitoarei Comisii, la 1 noiembrei 2004. Astfel, fiecare dintre cei zece noi membri au fost repartizați, timp de șase luni3 pe lângă vechii comisari europeni.
Membrii Comisiei sunt aleși în funcție de componențele lor generale și trebuie să ofere toate garanțiile de independență. Textul art. 2134, menționează independența ca o condiție la numirea membrilor: ” oferind toate garanțiile de independență” .
Comisia simbolizează și asigură funcționarea ideii de integrare supranaționala mai mult decat orice organism. Organizarea și funcționarea Comisiei sunt reglementate de regulile stabilite prin Tratatele constitutive și regulamentul interior prevăzut de alineatul 2 al articolului 2185. Funcționarea Comisiei este dominată de principiul colegialității. Art. 219 TCE prevedea că ” Hotărârile Comisiei sunt valabile adoptate cu majoritatea numărului de membri prevăzut în art.213. Comisia se poate întruni în mod valabil numai în prezența numărului de membri stabilit de regulamentul său de procedură”.
Comisarii nu mai au după denumire nici un fel de legatură cu interesele guvernelor care i-au propus. Având sediul la Bruxelles, Comisia identifică agenda de probleme și propune
Art.213,v.n. art. 157,§1,TCE.
În perioada 1 mai – 1 noiembrie.
V.n. art.157, paragraful 1, TCE.
V.n. art. 162.
soluții pe care le înaintează Consiliului de Ministri. Sub conducerea lui Jacques Delors Comisia și-a sporit personalul, ajungând la circa 13 000 de funcționari care asigură din punct de vedere administrativ funcționarea Uniunii Europene.
Comisarii actionează exclusiv la dispoziția Uniunii și nu a țărilor de origine. Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai Comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial.
Durata unui mandat este de 5 ani, începutul și sfârșitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt: engleza, franceza și germana. Regulamentul de funcționare al Comisiei Europene este compus la ora actuală din 27 de comisari, din care unul are funcția de presedinte al Comisiei Europene.
Consiliul European il nominalizează pentru fiecare noua comisie pe președintele acesteia, dupa care se solicita acordul Parlamentului European.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa din 1 februarie 2003 fiecare stat membru al Uniunii Europene își deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competență politică, care după posibilități trebuie să corespundă cu autoritatea deținută de statul membru în acel domeniu politic. Consiliul European numește comisarii, după ce fiecare guvern național a propus pentru comisariat câte trei candidați. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului Uniunii Europene conține și alte reglementări organizaționale.
Articolul 211 TCE6 prevede că, în vederea funcționării și dezvoltării Pieței Comune, Comisia ” veghează la aplicarea dispozițiilor prezentului tratat și a dispozițiilor adoptate de instituții în temeiul acestuia:
având dreptul de inițiativă întocmește proiectele de legi, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului și Consiliului. În comparație cu organele de tip “agenda setter” întâlnite în alte sistem politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, comisia poate oricând să retragă orice inițiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu.
V.n. art.155 din Tratatul CE și art.124 EURATOM.
în calitate de organ executiv Comisia asigură aplicarea legislației europene (directive, regulamente, decizii), execuția bugetară și realizarea programelor adoptate de Consiliu și Parlament.
împreună cu Curtea Europeană de Justiție verifică respectarea legislației comunitare.
în calitate de reprezentant legal al Comunității la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerțului și colaborării internaționale.”
2.1.1. Istoricul Comisiei
Comisia Europeană a fost la origine Înalta Autoritate, înființată prin Tratatele de la Paris privind constituirea (CECO). În calitate de organ executiv al Comunității, cu sediul la Luxemburg, această autoritate răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor luate de CECO. Cele șase state semnatare numeau direct un număr opt membri, al nouălea fiind ales de Înalta Autoritate. Hotărârile membrilor Înaltei Autorități se luau cu majoritate simplă de voturi. În 1967 Înalta Autoritate a CECO fuzionează cu organul executiv al celorlalte Comunități Europene CEE (Comunitatea Economică Europeană) și CEA (Comunitatea Europeană a Atomului), devenind Comisia Comunității Europene. În procesul de integrare europeană care a urmat cele mai importante comisii au fost Jenkins și Delors.
Comisia CEE Hallstein I (1957–1962)
Comisia CEE Hallstein II (1962–1967)
Comisia CE Rey (1967–1970)
Comisia CE Malfatti (1970–1972)
Comisia CE Mansholt (1972–1973)
Comisia CE Ortoli (1973–1977)
Comisia CE Jenkins (1977–1981)
Comisia CE Thorn (1981–1985)
Comisia CE Delors I (1985–1989)
Comisia CE Delors II (1989–1993)
Comisia CE Delors III (1993–1995)
Comisia UE Santer (1995–1999)
Comisia UE Prodi (1999–2004)
Comisia UE Barroso (din 2004)
2.1.2. Viitorul Comisiei
Tratatul privind noua constituție a Europei prevede la art. I-26 alin. 5 și 6 reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Numai prima comisie, numită la intrarea în vigoare a constituției va mai fi alcătuită din câte un cetățean al fiecărui stat membru. După acest prim mandat comisia – inclusiv președintele și ministrul de externe al UE – va fi compusă dintr-un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, cu excepția cazului în care Consiliul European nu va hotărî cu unanimitate de voturi modificarea acestui număr. Reducerea numărului de membri ai comisiei are ca scop creșterea eficienței activității acesteia, respectiv a capacității de acțiune a comisiei într-o UE lărgită. Principiul rotației posturilor, conform căruia membrii comisiei micșorate vor fi aleși din rândul statelor membre, este prevăzut și în proiectul de constituție. Conform Tratatului Constituțional președintele comisiei va fi ales de parlament, la propunerea Consiliului de Miniștri, lucru care va contribui la creșterea legitimității democratice a comisiei și va întări în general poziția președintelui față de Consiliul European și Consiliul de Miniștri.
Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18 noiembrie 2004, Mandatul acesteia a început pe 22 noiembrie 2004 și durează cinci ani.
Președintele și vicepreședinții:
José Manuel Durão Barroso (Portugalia), Președinte
Siim Kalass(Estonia) Vicepreședinte, administrație, audituri, și combaterea corupției
Günter Verheugen (Germania), Vicepreședinte, intreprinderi și industrie
Jacques Barrot (Franta), Vicepreședinte,justiție, libertate și securitate
Margot Wallström (Suedia), Vicepreședintă, instituții și strategie comunicațională
Antonio Tajani (Italia),Vicepresedinte, Transporturi
Ceilalți comisari sunt următorii:
Joaquín Almunia (Spania), economie și politică monetară
László Kovács (Ungaria), impozite și uniunea vamală
Danuta Hübner (Polonia), politică regională
Charlie McCreevy (Irlanda), piața comună și sectorul terțiar (servicii)
Joseph Borg (Malta), piscicultură
Janez Potočnik (Slovenia), știință și cercetare
Androulla Vassiliou(Cipru), sănătate
Vladimír Špidla (Republica Cehă), politica ocupațională, protecția socială și egalitatea în șanse
Ján Figeľ (Slovacia), învățământ, cultură și tineret
Mariann Fischer Boel (Danemarca), agricultură și alimentație
Dalia Grybauskaite (Lituania), finanțe și buget
Andris Piebalgs (Letonia), energie
Peter Mandelson (Marea Britanie), comerț
Olli Rehn (Finlanda), extindere
Neelie Kroes (Olanda), concurență
Louis Michel (Belgia), dezvoltare și ajutoare umanitare
Benita Ferrero-Waldner (Austria), afaceri externe și politica frontalieră a UE
Viviane Reding (Luxemburg), societatea informațională și mass media
Stavros Dimas (Grecia), mediu
Leonard Orban (Romania), multilingvism
Meglena Kuneva (Bulgaria), protectia consumatorului
2.2.Parlamentul European
Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.A.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. și Euratom). Prin Rezoluția din 20.III.1958, cele trei instituții de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European.7
Parlamentul European funcționaează la Strasbourg și este dupa cum spunea Conway Henderson "primul și singurul experiment în democrația transnațională". A fost înființat în 1952 ca parte a Comunitatii Europene a Cărbunelui și Oțelului. El nu poate adopta legi dar are
Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2002, p. 83.
prerogative în ceea ce privește supravegherea bugetului Uniunii, fiind în măsură să blocheze o serie de propuneri executive. Parlamentul are chiar dreptul de a dizolva Comisia, daca o asemenea hotărâre întrunește doua treimi din voturi. Din 1979 membrii Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii din statele din care provin. Este de menționat și faptul că parlamentarii sunt aleși proporțional cu numărul polulației din țara membră din care provin, iar în forul european nu mai sunt grupați pe blocuri naționale ci pe grupuri ideologice. În acest fel Parlamentul European ofera o imagine a spectrului politic al Uniunii Europene.
Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea pozițiilor se conturează un adevărat triunghi instituțional. O bună parte a dialogului între Parlament și Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma pozițiile pentru a le apăra în fața Consiliului. Comisia refuză însă să fie necondiționat legată de pozițiile Parlamentului.
După opinia d-lui Valer Dorneanu, fostu Președinte al Senatului, o dezbatere asupra rolului Parlamentului nu poate evita problema legitimității democratice a deciziilor politice la nivel european și modul în care se poate face aceasta la dimensiunile concretului, întrucât „ consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel național cât și la nivel european, este destinată să aducă o contribuție consistentă în legitimarea democratică a procesului politic în luarea deciziilor.”8De altfel, chiar președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, în cadrul întâlnirii Comisiei pentru Afaceri Constituționale, care a avut loc la Bruxelles, la 20.03. 2001, afirma că „examinarea sistemului politic al Uniunii Europene în sens larg și căutarea căilor de întărire a rolului parlamentelor naționale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar”9 țin de esența structurii europene.
Comisia dă publicității pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite urmărirea activității și a progreselor Comunităților. Apoi, Comisia își întocmește un program de lucru, avut în vedere la elaborarea discursului program al Președintelui, (în sesiunea din luna februarie a fiecărui an). Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra
Valer Dorneanu, Parlamentele naționale într-o Europă lărgită, în România și viitorul Europei, București, Editura RA Monitorul Oficial, 2001, p. 155.
Romano Prodi, apud Valer Dorneanu, op. cit., p. 155
politicii trecute și viitoare, încheiată prin rezoluția asupra politicii generale a Comunităților. În ceea ce privește primul program de acțiune prezentat de Comisie, după intrarea în funcțiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moțiunii de investitură.
Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moțiune de cenzură este adoptata cu o majoritate de 2/3, întreaga Comisie trebuie sa demisioneze și să fie înlocuită. În acest caz mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat moțiunea de cenzură, astfel ca statele pot numai în funcție exact aceeași membri. Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăși poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia și-a trimis propunerile Parlamentului European în același timp în care le-a trimis Consiliului.
În prezent sunt 785 de Membri ai Parlamentului European. Dupa alegerile europene, conform Tratatului de la Lisabona, numărul acestora se va reduce la 736. Potrivit Tratatului de la Lisabona, numarul deputatilor europeni se va ridica la 751, dar în cazul în care Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare în urmatorul mandat legislativ, cu titlu temporar, numărul membrilor PE va fi de 754..
Număr de locuri pentru fiecare țară (legislatura 2009 – 2014)
Germania – 99 locuri;
Franta , Italia si Regatul Unit- cate 78 de locuri;
Spania, Portugalia- 54 locuri;
Olanda – 27;
Belgia, Grecia, Portugalia, Ungaria si Republica Ceha– 24 locuri;
Suedia – 19;
Austria – 18 locuri;
Danemarca,Finlanda si Slovacia – cate 14;
Irlanda si Lituania – 13 locuri fiecare;
Letonia – 9;
Slovenia – 7;
Cirpu, Luxemburg si Estonia – 6 locuri;
Malta – 5 locuri.
Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acțiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.
Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăși poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia și-a trimis propunerile Parlamentului European în același timp în care le-a trimis Consiliului.
2.2.1.Istoria Parlamentului European
În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuție adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare națională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în țările scandinave).
Prin denumirea de parlament astăzi înțelegem în primul rând acel organ de stat care funcționează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiții parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranității statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii și trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voință statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleși, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populație, care acționează teoretic în vederea influențării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuție parlamentară, parlamentele moderne exercită și o atribuție de control asupra puterii executive, respectiv au atribuții în domeniul adoptării și modificării legilor fundamentale, în cazul situațiilor de urgență, la ratificarea tratatelor internaționale sau în procedura adoptării bugetului național.
Instituția parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiștilor sunt însă împărțite, unii susțin că primele ședințe parlamentare au fost ținute în regatele spaniole, iar alții consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că ședințe la care erau invitați nu doar aristrocrați, ci și reprezentanții orașelor, au fost ținute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia și în 1188 în Leon0.
Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent și în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraților au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franța prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.
Scurt istoric al înființării și funcționării Parlamentului european. Ideea unei uniuni între popoarele, națiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată și dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împărați, istorici, juriști, politicieni și oameni de stiință de pe bătrânul continent.
În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii și a bunăstării locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbește în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederații europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegații tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care îi împarte și prin aceasta își vor schimba stăpânul multe produse și va înflori comerțul și industria” își exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez11.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democrații (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federație după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, față de concepția învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, și-au dat seama că instituțiile democrației trebuie să apară și la nivel internațional, motiv pentru care noile organizații internaționale au început să funcționeze cu adunări parlamentare formate din delegați ai parlamentelor naționale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizația Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) și Consiliul Europei (1949) sunt primele organizații internaționale, care au câte un parlament format din deputați delegați din parlamentele naționale.
Pe baza planului privind înființarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, șefi de stat și guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), tratat ce a intrat în viguare în 23 iulie 1952 și marcheză începutul comunităților europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înființare ale Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.
Tot în 1957, prin “Convenția relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunități au dobândit două organe comune: Curtea de Justiție și Adunarea Comună. Potrivit
11 Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, pag. 22
“Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunități, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție.
După înființarea CEE și EURATOM, Consiliul Miniștrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuțiile Adunării Comune, care în 19621 și-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deși activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizații internaționale.
Între 7 și 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale și directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnați din rândul parlamentarilor naționali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din 9 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei și Portugaliei, la 518.
Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării și cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului și a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecția mediului înconjurător).
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 și intrat în viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viața Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică și implicit fără să fie o organizație internațională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunitățile Europene, precum și politica externă și de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competențe consultative și de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exercită prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acționa în instanță celelalte instituții comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aceste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării și avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei și cea a informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate față de executivul comunitar (Comisie), decât moțiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deși nu a reușit o reformă instituțională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuși în cazul Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată în timp și nu în ultimul rând Consiliul a pierdut posibiliatea de a forța adoptarea propriei poziții contrar voinței parlamentarilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competențe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea președintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiați în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decmbrie 2000 la Nisa de șefii de stat și de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 și a intrat în viguare din 1 februarie 2003.
Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărțirea locurilor de parlamentari în așa fel încât să se realizeze o reprezentare proporțională, respectiv să se extindă competențele legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracțiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu țin cont de naționalitate (cetățenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparență privind funcționarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiaciare în materie civilă1.
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România și Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării și până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând să intre în viguare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:
“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară.
Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret,
pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.”
Desemnarea parlamentarilor europeni.
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), următoarele alegeri fiind programate în 2009. Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislația națională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile și participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreționară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetățeni sau, dimpotrivă de a-l extinde1. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naționalității, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăiește.
Statutul parlamentarilor europeni
Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar național, însă nu pot fi membrii în guvernele naționale sau în alte instituții comunitare.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce privește exprimarea opiniilor și voturilor în exercițiul funcției și nu pot fi arestați sau urmăriți judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislația națională, deci ei pot fi arestați dacă nu sunt și parlamentari naționali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curții Europene de Justiție.
În ceea ce priveste salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este că fiecare dintre aceștia primește salariul parlamentarilor din țara de origine, drept urmare există o diferențiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleșilor europeni, parlamentarii germani și francezi având cea mai bună remunerație, pe când cei est europeni – cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizațiilor parlamentarilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizațiile de deplasare, asistență medicală, cheltuielile de secretariat și de cercetare1.
2.2.2.Funcționarea Parlamentului European
Parlamentul se întâlnește în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu exceptâția lunii august) și în sesiuni extraordinare1. De asemenea, o mare parte a activității se desfășoara în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Statele membre nu și-au îndeplinit încă obligația prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficiența acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activității sale; sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfășoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, și documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreaunează destul de mult activitatea curentă și crește costurile de funcționare ale instituției.
Ședințele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezența membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor și au forma unor rezoluții. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării și este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluție. Președintele și organele de conducere. Președintele este ales pe o periodă de doi ani și jumătate, adică jumatate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii președintelui, cel mai în vârstă dintre deputați îndeplinește funcțiile de președinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii președintelui.
Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesați. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40 de deputați. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depășește numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidații pot fi aleși prin aclamere. Imediat după alegerea președintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.
Dupa alegerea președintelui, se procedează la alegerea vicepreședinților pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însa pentru perioada ianuarie 2007 – iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la șase.
Președintele are în pricipal următoarele atribuții:
reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relațiile externe și cu celelalte instituții comunitare;
se pronunță cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană;
coordonează toate lucrările Parlamentului și alege organele sale constitutive (Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele plenare;
se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul său, buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale organelor sale constitutive;
prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la punctele înscrise pe ordinea de zi;
semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operațional;
semnează alături de președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.
Președintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Președintele Parlamentului European, cei 14 vicepreședinti și cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleși de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani și jumătate, care se poate reînnoi.
Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice și administrative ale Parlamentului European. Chestorii sunt responsabili, în funcție de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative și financiare care îi privesc direct pe deputați.
Conferintța Președinților cuprinde Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.
Comisiile și intergrupurile parlamentare. La propunerea Conferinței prețedinților, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales și din nou la încheierea unei perioade de doi ani și jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.
Există 20 de comisii parlamentare permanente. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, un birou și un secretariat. Majoritatea deputaților sunt membrii titulari ai unei comisii și membrii supleanți în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputații elaborează, modifică și adoptă propuneri legislative și rapoarte din proprie inițiativă. Fiecare comisie alege un președinte și trei-patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul comisiei și sunt funcționarii acesteia.
La propunerea Conferinței președinților, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuții, componență și mandat sunt stabilite în același timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepția cazului în care, la sfârșitul acestei perioade, Parlamentul hotărăște prelungirea mandatului.
Grupurile politice și deputații neafiliați pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanți permanenți, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanți ai diferitelor grupuri și ai membrilor neafiliați din cadrul comisiei. Președintele trebuie informat cu privire la aceasta. De asemenea, în cazul absenței unui membru titular și în cazul în care nu au fost numiți supleanți permanenți sau în cazul absenței acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din același grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat președintelui comisiei înainte de începerea votului1.
Conferința președinților de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferința președinților de comisie se compune din președinții tuturor comisiilor permanente și temporare, aceasta reuninde-se în general, o dată pe lună, la Strasbourg.
Secretariatul General. Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la Luxemburg și la Bruxelles, acesta desfășurâdu-și activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcționari, selectați din toate țările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) își desfășoară activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcționari permanenți ai Parlementului, cu statut de funcționar european, identic cu cel al funcționarilor din cadrul altor organe comunitare. Este important de știut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă.
Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului și un director pentru relațiile cu fracțiunile politice.
Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european
1. Ombudsmanul european
Ombumbudsmanul1 este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) și cercetează plângerile cetățenilor prin care aceștia reclamă abuzuri ale instituțiilor și organelor comunitare (nu și abuzurile organelor naționale sau locale), această funcție fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activității Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă și în hotărârea proprie a Ombudsmanului.
La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, președintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului și stabilește termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre personalitățile care sunt cetățeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile și politice, prezintă toate garanțiile de independență și îndeplinesc condițiile necesare în țara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcții jurisdicționale sau posedă o experiență și o competență recunoscute pentru îndeplinirea funcției de Ombudsman.
Acesta are de rezolvat petițiile privind abuzurile comise de instituțiile și organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicționale): abținerile nejustificate ale acestora, acțiunea contradictorie cu obligațiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informație, amânrea abuzivă, neglijența. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu aceastea. La sfârșitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmește un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
O zecime dintre deputații Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.
2. Controlor european pentru Protecția Datelor Personale
Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecția persoanelor fizice în privința prelucrării datelor personale și a liberei circulații a acestor date, de către instituțiile și organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înființat postul de Controlor european pentru Protecția Datelor Personale1, ca autoritete independentă de control care are obligația de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.
Controlorul își are sediul la Bruxelles și din punct de vedere al statutului și salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.
3. Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaționale de copii de căte unul dintre părinți
Această functie a fost înființată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întrține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”.
Funcția a fost creată în 1987, la inițiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniți din căsătorii internaționale destrămate, care au fost răpiți de unul dintre părinți.
Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor și celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinți, oricare dintre părinti poate solicita o procedură de mediere.
2.2.3.Competențele Parlamentului European
Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituție cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existența unui așa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European.
Atribuții legislative
În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competențe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:
– Parlamentul European nu are drept la inițiativă directă, dar în mod indirect poate solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu.
– acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalități atrage după sine nulitatea actului normativ.
– acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terțe sau la încheierea unor tratate internaționale cu state terțe și organizații internaționale.
– adopăa bugetul împreună cu Consiliul UE, și în mod exclusiv în privința cheltuielilor neobligatorii.
– participă la procedura cooperării, având atribuția de a interveni în procesul legislativ desfășurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu.
– procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuții legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.
Atribuții de numire
Parlamentul European are imporatnte atribuții în numirea Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecția datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene și membrilor Curții de Conturi.
Cea mai importantă atribuție de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează:
după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării președintelui Comisiei, președintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declarație și să-și prezinte orientările politice în fața Parlamentului.
această declarație este urmată de o dezbatere la care este invitat și Consiliul.
parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în secret.
în cazul în care candidatul este ales, președintele informează Consiliul cu privire la aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu președintele ales, candidații pentru diferitele posturi de comisari.
în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, președintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat.
președintele, după consultarea Președintelui ales al Comisiei, invită candidații aleși pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în fața diferitelor comisii parlamentare, în funcție de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice.
președintele ales prezintă colegiului comisarilor și programul acestuia în cadrul unei ședințe a Parlamentului la care sunt invitați toți membrii Consiliului. Această declarație este urmată de o dezbatere.
la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puțin 40 de deputați poate depune o propunere de rezoluție.
după votarea propunerii de rezoluție, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.
președintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.
3. Competențe de control
Atribuțiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moțiunii de cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare și de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acțiune în fața Curtii de Justiție a Comunității Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar.
Moțiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la președintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moțiunii are loc la cel puțin 24 de ore după anunțarea deputaților cu privire la depunerea unei moțiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puțin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea și votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moțiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
În termenele stabilite de tratate și de statutul Curții de Justitie pentru acțiunile introduse de instituții ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislația comunitară și măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce privește prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existența unei încălcări a dreptului comunitar. Președintele introduce o acțiune în anulare la Curtea de Justiție, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.
Președintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menținere a acțiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunță cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acțiunii, președintele retrage acțiunea. În cazul în care președintele introduce o acțiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menținere a acțiunii la începutul următoarei perioade de sesiune.
Parlamentul European poate introduce o acțiune în constatarea abținerii nejustificate, în cazul abținerii de a acționa a Consiliului după aprobarea poziției comune în cadrul procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de la comunicarea poziției comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziția comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislația propusă în conformitate cu poziția comună, președintele, acționând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acțiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE20.
Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deține atribuții de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale.
Parlamentul European dispune și de o competență de control în domeniul economic și monetar. Președintele, vicepreședintele și membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obțină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiți de către Consiliu. Președintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în ședință plenară.
4. Petiții
Atribuții în soluționarea petițiilor depuse de cetățenii unionali. Exercitarea acestor atribuții are loc prin Comisia parlamentară pentru petiții, respectiv prin intermediul
Ombudsmanului european.
Fiecare cețăean european are dreptul de a adresa o petiție Parlamentului și de a solicită remedierea unor probleme care țin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul European are, de asemenea, competența de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre21. O comisie de acest gen a fost înființată, de exemplu, în cazul apariției bolii “vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenții veterinare europene.
20.Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, pag. 112
21.Decizia Parlamentului European, a Consiliului și a Comisiei din 19 aprilie 1995 privind modalitățile de exercitare a dreptului de ancheta al Parlamentului European
Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenției publice. Comisii de anchetă au fost înființate în următoarele domenii: situația femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului și rasismului în Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989), infracțiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc.
5. Alte competențe
Parlamentul dezbate rapoartele și dările de seamă ale altor instituții sau organe comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt:
– raportul anual al Comisiei privind funcționarea Comunităților;
– raportul anual al comisiei privind execuția bugetului;
– raportul BCE privind politica monetară;
– raportul Curții de Conturi;
– raportul Ombudsmanului;
– raportul Consiliului UE despre situația drepturilor omului, respectiv politica externă;
– darea de seamă a președinției Consiliului Uniunii Europene.
Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul își poate exercita de fapt altfel de competențe de control, decât cele directe tratate mai sus.
2.3.Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a fost creată în 1952 și a constituit un factor important pentru integrarea europeană. Curtea este alcătuită din judecători numiți de către statele membre pentru un mandat de șase ani și din avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale22. Pentru Uniunea Europeană tratatele pe care le adoptă reprezintă legea supremă. Curtea este chemată să reglementeze și să medieze diferite conflicte pornind de la aceste tratate. Cu alte cuvinte, reglementările europene au întâietate în fața celor naționale. Din această cauză putem spune că, acest for a mers cel mai departe în limitarea autonomiei naționale.
În prezent, Curtea este compusă din 2523 judecători și 8 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim a membrilor acestuia, la cererea Curții.
Curtea de justiție a Comunităților Europene, numită pe scurt și Curtea Europeană de Justiție (CEJ) își are sediul la Luxemburg și este organul juridic al Comunităților Europene. În sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curțile de Justiție ale Comunităților Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanțe diferite.
Curtea Europeană de Justiție nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiție pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg, care este o instituție a Consiliului Europei.
Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum și în propriul său statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. În 1989, pentru a
Art. 222 TCE, v.n art 166,138 EURATOM.
Curtea de justiție este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru. Această condiție a fost precizată prin Tratatul de la Nisa, art.221. Până în acel moment exista, în practică, un acord nescris pentru repartizarea posturilor între statele membre . Acesta permitea ca toate sistemele juridice să fie reprezentate.
ușura activitatea CEJ a fost înființată Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță (CEJ-PI) și apoi în 2004 o altă instanță, pentru probleme care privesc funcționarii publici: Tribunalul funcționarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ nu mai este competentă decât pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță. Mai nou însă, cu puține excepții, CEJ răspunde și de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de statele membre ale UE împotriva Comisiei Europene.
În acțiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului UE) sau de alte organe comunitare și în acțiunile formulate de statele membre împotriva altor organe
decât Comisia Europeană, precum și pentru luarea deciziilor în acțiunile prejudiciale) rămâne competentă tot Curtea Europeană de Justiție.
Procedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia Europeană are dreptul – după încheierea unei proceduri preliminare – să acționeze în judecată în fața CEJ statele membre ale UE. Curtea de justiție verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligațiile ce-i revin prin Tratatul UE. Pentru aceasta la CEJ trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care se publică parțial în Monitorul Oficial al UE și se remite pârâtului. După cum e cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor și la judecata în fond. În finalul acesteia avocatul general formulează cererile finale, în care sugerează sentința ce va fi pronunțată, fără însă ca CEJ să fie obligată să țină cont de aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 de un alt stat membru (după procedura preliminară în care intervine și Comisia Europeană conf. art. 227 alin. 2-4 din Tratatul UE).În Tratatul UE există și posibilitatea ca un stat membru să acționeze în judecată în fața CEJ
Procedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanțele naționale pot (resp. trebuie, atunci când este vorba de ultima instanță cum ar fi Curtea Supremă de Justiție, Curtea Constituțională, etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la interpretarea dreptului comunitar. În plus, aceste instanțe pot solicita CEJ să verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către instanțele naționale, care se ocupă de aplicarea pe plan național a legilor europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată la intanța națională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluționarea cauzei) de interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanța va suspenda judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Cererea solicitată va fi întâi tradusă în toate limbile oficiale și apoi publicată în Monitorul Oficial al UE. Acest lucru oferă părților, statelor membre și organelor UE posibilitatea de a lua poziție în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu pledoaria ținută de avocatul general și apoi se procedează la pronunțarea sentinței. Instanța solicitantă este obligată să respecte sentința pronunțată de CEJ.
O particularitate a CEJ este avocatul general. Acesta, după ce părțile au fost audiate la judecata în fond, are rolul de a întocmi o propunere privind sentința ce urmează a fi pronunțată. Avocatul general nu reprezintă însă interesele unei anumite părți, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent și neutru. CEJ nu este obligată să accepte propunerile făcute de avocatul general, dar de obicei instanța respectă în proporție de ¾ cele solicitate de acesta.
Instanța de la Luxembrug lucrează în Camere, formate din 3 și 5 judecători și în Marea Cameră, formată din 11 judecători.26 Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituții a comunităților, care este parte în proces.
Curtea se reunește în sedința plenară în cauze anume precizate în Tratate27 sau dacă se consideră că o cauză de care este sesizată are o importanță exceptională.
Limba folosită în timpul proceselor este una din limbile oficiale ale UE. Contează în primul rând din ce țară provine partea care a formulat cererea de chemare în judecată și din ce țară este pârâtul. Această regulă asigură oricărei persoane din UE posibilitatea de a participa la actele procesuale în limba sa maternă. Intervențiile părților procesuale și ale judecătorilor sunt traduse de interpreți, la fel ca și toate documentele care fac parte din dosarul cauzei.
Limba folosită pe plan intern la CEJ este franceza. Acest lucru se explică prin faptul că în momentul înființării Comunității Europene în anul 1957 majoritatea populației din cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) era vorbitoare de limba franceză.
26.Art. 16 din Protocolul privind Statutul curtii de Justitite, anexat Tratatului de la Nisa.
27.In special, in cazurile pentru demiterea Mediatorului, a membrilor Curtii de conturi s.a.
La ora actuală tendința este de a folosi mai mult limba engleză, datorită faptului că majoritatea juriștilor din țările recent aderate și-au urmat studiile parțial în limba engleză și mai puțin în limba franceză.
2.4. Consiliul de Miniștri
Este principala instituție decizională a Uniunii Europene, fiind cu deosebire un for interguvernamental. Echipele guvernamentale din fiecare stat membru își trimit reprezentanții în acest Consiliu, unde reprezintă în special interesul statului respectiv. Consiliul de Ministri nu are un caracter permanent, întâlnirile între membrii desfăsurându-se în vederea discutării unui subiect anume. Din această cauză problemele de natură tehnică au de cele mai multe ori prioritate față de cele politice. Întâlnirile sunt axate pe teme cum ar fi: agricultura, finanțele și politica externă.
În 1975 ia naștere, în afara Comunității, Consiliul European, format din presedinții țărilor membre UE. Înființarea Consiliului a fost o expresie a rezistenței pe care liderii respectivelor țări au manifestat-o vis-a-vis de ideea de a fi conduși de un for supranațional. Acest organism devine în mod legal parte integrantă a Uniunii Europene din anul 1986. Prin întâlniri la cel mai înalt nivel, Consiliul încearcă să ajungă la întelegeri prin care să se armonizeze orientările politice ale statelor membre. Rolul este crucial pentru procesul de integrare europeană deoarece membrii Consiliului sunt cei care au puterea de a pune în practică, în țarile lor, orice hotărâre luată la nivel european. Fiind un organism care reprezintă prin excelență punctul de vedere interguvernamental, Consiliul poate să promoveze, fie să blocheze ideea supranațională.
2.5. Comitetul Economic și Social
Comitetul Economic și Social a fost înființat prin Tratatele de la Roma din 1957, în măsură să implice grupurile de interese din domeniile economic și social în stabilirea unei piețe comune și pentru a asigura un mecanism instituționalizat pentru a furniza Comisiei Europene și Consiliului European informațiile esențiale necesare în legătură cu problemele de competența acestora.
Actul European Unic din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din 1997, au întărit rolul Comitetului Economic și Social al Uniunii Europene.
CESE este o punte între Uniune și cetățenii săi, promovând o societate mai activă, mai receptivă și, prin urmare, mai democratică în Europa.
Se impune consultarea Comitetului înainte de adoptarea unor decizii de politică economică și socială, regională și de mediu. Prin urmare, Comitetul îndeplinește un rol esențial în procesul decizional din cadrul Uniunii.
CES reprezintă o platformă instituțională, non-politică, prin care reprezentanții mediilor economico–sociale europene pot să își exprime punctele de vedere asupra politicilor europene. Tratatul de la Nisa a sporit rolul și influența acestui Comitet, care reprezintă interesele partenerilor economici și sociali.
CES face recomandări pe teme economice și sociale de interes European, pe care le transmite Comisiei, Consiliului și Parlamentului European. CES este consultat, obligatoriu sau facultativ, dupa caz, de către Parlamentul European, Consiliu sau Comisia Europeană. Membrii săi (numiți consilieri) sunt propuși de guvernele naționale și provin din trei categorii: patronate, salariați și diferite ramuri de activitate. În acest moment are 317 membri proveniți din cele 25 de state membre. Dupa aderare, România va fi reprezentată de 15 membri
Membrii sunt numiți de guvernele UE, dar beneficiază de independență politică totală. Ei sunt numiți pentru un mandat de patru ani care poate fi reînnoit.
Comitetul se reunește în adunare plenară, iar discuțiile comitetului sunt pregătite de șase subcomitete denumite „secțiuni”, fiecare ocupându-se de domenii de politică specifice. Comitetul își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani. Dl Mario Sepi (Italia) a devenit președinte al CESE în octombrie 2008.
Acești membri sunt nominalizati de către guvernele țărilor membre ale U.E. și numiți de către Consiliul European pe o perioada de 4 ani, mandatul putând fi reînnoit pentru încă un mandat.
Rolul consultativ al Comitetului. Consultarea Comitetului Economic și Social de către Comisia și Consiliul European este obligatorie în câteva cazuri în timp ce în altele este opțională. Cu toate acestea, Comitetul Economic și Social poate adopta opinii și din proprie inițiativă. Actul Unic European din 17 februarie 1986 și Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 au extins aria de probleme ce necesită un aviz al Comitetului, în special noile politici (cele regionale și cele referitoare la protecția mediului). Tratatul de la Amsterdam lărgește aria de competență a Comitetului și permite ca acesta să fie consultat și de către Parlamentul European.
Rolul de informare și integrare. În ultimii ani Comitetul Economic și Social și-a întărit rolul în cadrul U.E. și și-a largit aria atribuțiilor și competențelor, așa cum rezultă din tratatele Uniunii. El acționează ca un forum consacrat pieței unice și organizează, beneficiind și de sprijinul altor instituții ale Uniunii Europene, o serie de evenimente ce au rolul de a aduce instituțiile europene mai aproape de populație.
Comitetul Economic și Social are șase secțiuni:
Agricultura și dezvoltarea rurală;
Uniune economică și monetară și coeziune economică și socială;
Locuri de muncă, probleme sociale și cetățenie;
Relații externe;
Piața unică, producție și consum;
Transport, energie, infrastructura și informatii.
Opiniile ce urmează a fi formulate oficial de către Comitet sunt elaborate în formă de proiect în cadrul unor grupuri de lucru. Acestea au de regulă, câte 12 membri, incluzând un raportor care poate fi asistat de către experți (în mod normal în număr de patru).
Comitetul Economic și Social are dreptul de a stabili, pe o durată limitată, subcomitete pentru solutionarea unor probleme specifice.
Aceste subcomitete acționează în aceleași domenii cu cele șase secțiuni. Ca normă, Comitetul Economic și Social se reunește în ședințe plenare de zece ori pe an. În cadrul acestor sesiuni plenare, diversele opinii sunt adoptate pe baza propunerilor formulate de cele șase secțiuni, cu majoritate simplă a voturilor. Opiniile sunt înaintate Instituțiilor Europene și publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Comitetul menține contacte permanente cu consiliile economice și sociale constituite la nivel regional și național din cadrul Uniunii Europene. Aceste legaturi implică, în special, schimburi de informații și discutii ce au loc în fiecare an, pe tema unor probleme specifice.
Comitetul menține contacte cu grupuri de interese din domeniul economic și social dintr-un număr important de țari nemembre și grupuri de țări, incluzând țările mediteraneene, cele din Europa Centrală și de Est, grupul țărilor EFTA, țările din America Latină. Pentru aceasta, Comitetul Economic și Social stabilește și trimite delegații formate din 15 – 30 de membri, conduse de către președinte sau unul din vicepresedinți. Este de așteptat ca unele reuniuni ce implică participarea țărilor din Europa Centrală și de Est, să capete un caracter instituționalizat, în baza unor înțelegeri europene.
Comitetul Economic și Social are, în afără de cei 222 de membri, două categorii de personal: personal ce lucrează exclusiv pentru comitet, în numar de 135 de persoane și personal ce are dublă subordonare, către Comitetul Economic și Social și către Comitetul Regiunilor (516 persoane, majoritatea membri ai Secretariatului Comitetului Economic și Social).
2.6.Comitetul Regiunilor
Este una dintre cele mai noi instituții ale Uniunii Europene (infiintata in 1994), a cărei naștere reflectă dorința țărilor membre nu numai de a respecta identitatea regională și locală precum și prerogativele instituțiilor corespunzatoare, dar și de a implica aceste instituții regionale și locale în implementarea și dezvoltarea politicilor specifice ale Uniunii Europene.
Comitetul are 344 de membri. Numărul de membri din fiecare stat membru UE reflectă cu aproximație mărimea populației țării respective, după cum urmează:
Membrii Comitetului sunt membri aleși sau factori de decizie în cadrul autorităților locale sau regionale din regiunea din care provin. Ei sunt nominalizați pentru Comitet de către guvernele naționale și sunt numiți de Consiliul Uniunii Europene pentru patru ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.
Comitetul a fost creat ca un corp consultativ, în baza Tratatului Uniunii Europene, devenind în prezent un puternic mecanism de păstrare cu consecvență a principiului subsidiaritătii; Comitetul s-a reunit pentru prima dată în luna martie 1994.
Subsidiaritatea, înscrisă în Tratatul Uniunii Europene, semnifică faptul că deciziile trebuie să fie luate de către acele autorități publice care sunt cel mai aproape posibil de cetățeni. Totodată se are în vedere ca acțiunea instituțiilor Uniunii Europene să nu fie inițiată decât în cazurile când este mai eficientă decât acțiunea instituțiilor regionale, naționale sau locale, dupa caz. Acest principiu este în contradicție cu centralizarea excesivă a procesului de luare a deciziilor, în unele cazuri considerat prea îndepartat de cetățean și indiferent la nevoile acestuia. Membrii Comitetului Regiunilor sunt președinți de Consilii Regionale, primari de orașe, președinți de consilii departamentale și orașenești, toți fiind aleși în aceste funcții prin sufragiu, provenind de la nivelurile administrației publice cele mai apropiate de cetățeni.
Toți membrii Comitetului au o experiență directă în privința modului în care politicile și legislația Uniunii Europene afectează viața de zi cu zi a cetățenilor. Dispunând de asemenea resurse, Comitetul este în măsură să exploateze capacitatea și profesionalismul membrilor săi, în folosul tuturor instituțiilor Uniunii Europene, având numeroase prilejuri pentru aceasta. Tratatul Uniunii Europene prevede ca acest Comitet al Regiunilor să fie consultat în probleme referitoare la rețeaua trans-Europeană de comunicații, sănătatea publică, educație, problemele tineretului, cultură, coeziunea economică și socială.
Comitetul a constituit o comisie specială pentru probleme instituționale, care este însărcinată să contribuie la dezbaterea asupra reformei instituțiilor Uniunii Europene. Comitetul Regiunilor reprezinta o "punte" de legatura intre institutiile europene si regiunile, comunele si orasele Uniunii Europene.
Activitatea Comitetului este organizată și condusă de un birou, ales pentru un mandat de doi ani. Luc Van den Brande, de naționalitate belgiană, a fost ales Președinte în februarie 2008.
În fiecare an, Comitetul Regiunilor se întrunește în cinci sesiuni plenare în care definește politica generală a comitetului și adoptă avize.
Există șase „comisii” care examinează diferite domenii de politică și pregătesc avizele care urmează să fie dezbătute în sesiunile plenare.
Comisia pentru politici de coeziune teritorială (COTER),
Comisia pentru politică socială și economică (ECOS),
Comisia pentru dezvoltare durabilă (DEVE),
Comisia pentru cultură și educație (EDUC),
Comisia pentru afeceri constituționale și guvernare europeană (CONST),
Comisia pentru relații externe și cooperare descentralizată (RELEX).
În scurta sa experiență, Comitetul s-a implicat într-un mare număr de probleme precum: rețeaua trans-Europeană de aeroporturi; dezvoltarea turismului rural; dreptul cetățenilor Uniunii Europene de a vota în alegerile locale într-un alt stat membru decât acela ai cărui cetățeni sunt; drumul Europei spre societatea informațizată.
O temă constantă în întreaga activitate a Comitetului Regiunilor este nevoia de a implica mai mult regiunile și localitățile în formularea și imple-mentarea politicilor și strategiilor de interes comun.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituții comunitare (Consiliul de miniștri, Comisia Europeană, Parlamentul European). El are rolul de a reprezenta interesele colectivitătilor locale și regionale și de a asigura participarea acestora la procesul de integrare. Fiind constituit ca un organ consultativ al Consiliului și al Comisiei, Comitetul Regiunilor trebuie consultat obligatoriu în anumite domenii ale politicii regionale – coeziune economică și socială, cultură, energie, transporturi, educație și formare, politică regională, sănătate.
În cadrul Comitetului Regiunilor activează patru grupuri politice: popularii, socialiștii, liberalii și radicalii, dar apartenența la un grup politic nu depinde strict de apartenența la partidul național corespunzator.
Membrii activează în cadrul comisiilor de specialitate. România dispune de 5 membri pe comisie. Cele șase comisii ale COR, respectiv competențele acestora sunt:
1.Comisia pentru politici de coeziune teritorială (COTER):
Coeziune economică, socială și teritorială;
Fonduri structurale;
Cooperare teritorială;
Planificare spatială;
Politici urbane;
Transport și retele de transport trans-europene.
2.Comisia pentru politica economică și socială (ECOS):
Ocupare;
Politica socială și protecție socială;
Egalitatea șanselor;
Întreprinderi, competiție și taxare;
Politica economică și monetară;
3.Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (DEVE):
PAC și dezvoltarea rurală;
Pescuit;
Energie și retelele transeuropene de energie;
Politica consumatorului;
Sănătate publică;
Mediu și resurse naturale;
Protecție civilă ;
Turism.
4.Comisia pentru cultură, educație și cercetare (EDUC):
Cultură și diversitate culturală;
Cetățenie activă;
Promovarea limbilor minoritare;
Tineret;
Sporturi;
Educație;
Învațarea pe durata întregii vieți;
Formare;
Cercetare și tehnologie, inclusiv chestiuni etice;
Societatea informației și rețelele trans-europene de Telecomunicații;
Comunicații, industria audiovizuală și media;
Technologii și piețe.
5.Comisia pentru afaceri constituționale, guvernantă europeană și Spațiul libertății, securității și justiției (CONST):
Integrare europeană și rolul autorităților locale și regionale;
Implementarea Tratatului UE;
Consecintele instituționale ale extinderii;
Competențele UE și subsidiaritate;
Descentralizare;
Governanta europeană;
Carta UE a drepturilor fundamentale;
Drepturile cetățenilor;
Strategia UE pentru informare și comunicare;
Spațiul libertății, securității și justiției;
Politici de imigrare, azil și viză.
6.Comisia pentru Relații Externe și Cooperare Decentralizata (RELEX):
Procesul de extindere;
Relațiile cu autoritățile locale și regionale din țările candidate și non UE;
Parteneriat Euro-Mediteranean;
Dimensiunea nord Europeană;
Balcanii;
Cooperarea decentralizată și dezvoltarea;
OMC;
Cooperarea la granițele externe ale UE;
Politica de vecinătate.
2.7.Banca Europeană de Investiții (BEI)
A fost înființată în 1958 prin Tratatul de la Roma. Rolul principal al băncii este de a împrumuta fonduri pentru proiectele de interes european, precum căile de comunicație rutieră și feroviară, aeroporturile sau programele de mediu. Banca finanțează, de asemenea, investițiile întreprinderilor mici în UE și dezvoltarea economică din țările candidate și țările în curs de dezvoltare. Prioritățile băncii la nivelul UE sunt de a susține:
coeziunea și convergența;
întreprinderile mici și mijlocii;
durabilitatea mediului;
inovația,
dezvoltarea rețelelor de transport transeuropene și
sursele de energie durabile, competitive și sigure.
Philippe Maystadt a fost ales președinte al BEI în ianuarie 2000.
BEI este o instituție nonprofit, care se autofinanțează și este independentă de bugetul UE. Banca este finanțată prin împrumuturi pe piețele de capital. Acționarii băncii – statele membre ale Uniunii Europene – subscriu colectiv la capitalul băncii, iar contribuția fiecărei țări reflectă puterea economică a acesteia în Uniune.
Prin susținerea statelor membre, BEI beneficiază de cel mai bun rating de credit (AAA) de pe piețele de capital, de unde poate ridica sume foarte mari de capital în condiții foarte avantajoase. La rândul ei, banca poate să investească în proiecte de interes public pentru care nu s-ar putea găsi fonduri din alte surse – sau pentru care ar trebui efectuate împrumuturi costisitoare.
Proiectele în care banca investește sunt selectate atent.
În exteriorul UE, BEI susține politicile UE de dezvoltare și cooperare în țările candidate și potențial candidate, în țările din regiunea Mării Mediterane și din estul Europei (inclusiv Rusia) care se încadrează în sfera politicii de vecinătate a UE, și în țările din Africa, Caraibe, Pacific, Asia și America Latină.
În final, BEI este acționarul majoritar al Fondului European de Investiții, alături de care formează „Grupul BEI”.
BEI este o instituție autonomă. Banca adoptă deciziile de împrumut și de creditare pe baza punctelor forte ale fiecărui proiect și a oportunităților oferite de piețele financiare. În fiecare an, banca prezintă un raport cu privire la toate activitățile sale.
BEI cooperează cu instituțiile UE. De exemplu, reprezentanții săi participă în comitetele Parlamentului European, iar Președintele BEI participă la reuniunile Consiliului atunci când se întâlnesc miniștrii economiei și finanțelor din statele membre UE.
Banca Europeanã de investitii are misiunea să contribuie la dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței comune în interesul Comunității, apelând la piețele de capital și la resursele sale proprii. Pentru aceasta, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmării un scop lucrativ, finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
– proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate;
– proiecte care vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităti ca urmare a instituirii progresive a pieței comune, care, prin natura sau amploarea lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre;
– proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din statele membre.
În îndeplinirea misiunii sale, Banca facilitează finanțarea programelor de investiții, conjugat cu asistența acordată de fondurile structurale și de alte instrumente finaciare ale Comunității.
Deciziile băncii sunt adoptate de următoarele organisme:
Consiliul Guvernatorilor este alcătuit din miniștri (în mod normal, miniștrii de finanțe) din toate statele membre. Acesta definește politica generală de împrumuturi a băncii, aprobă bilanțul contabil și raportul anual, autorizează banca să finanțeze proiecte în exteriorul UE și ia hotărâri cu privire la creșterile de capital.
Consiliul Director aprobă operațiunile de creditare și de împrumut și se asigură că BEI este administrată corespunzător. Consiliul este alcătuit din 28 de directori – unul nominalizat de fiecare stat membru UE și unul nominalizat de Comisia Europeană.
Comitetul Administrativ este organul executiv permanent al băncii. Acesta administrează activitățile zilnice ale BEI și are nouă membri.
2.8. Banca Centrală Europeană (BCU)
Reprezintă o instituție singulară și complexă.
a) Singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a mai fost creată prin voința politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat;
b) Complexă datorită faptului că reprezintî vârful sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), care influențează băncile centrale naționale.
Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a două caracteristici de bază: este o bancă centrală și o instituție supranațională.
Este bancă centrală deoarece:
administrează începând cu 1 ianuarie 1999 siatemul monetar in euro
joacă un rol important în conducerea politicilor economice
se poate implica în menținerea stabilitîții prețurilor și a resurselor umane
Instutuție supranațională pentru că:
organizează relațiile monetare între mai multe țări cum a făcut și Sistemul Monetar European (SME) lansat în 1979 și care a supraviețuit până la apariția euro
este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană
este instanță federală în UE
Aceasta deține același titlu ca și FED în Statele Unite ale Americii.
BCE pune bazele unei cooperări economice și monetare între statele membre și reprezintă o etapă spre o integrare politică.
Începuturile cooperării monetare
a) Primele proiecte au apărut o dată cu Planul Barre depus în februarie 1969 la cererea Comisiei.
Acesta prevedea:
interdependența între integrarea economică și monetară
convergența performanțelor economice a coordonării politicilor bugetare și monetare
Planul Werner din 1970 se axează pe concluziile Barre iar perspectiva sa generală era uniunea economică și monetară.
Principalele concluzii:
să fie păstrate, dar pe lânga acestea să fie creată o monedă unică. uniunea economică și monetară are nevoie de o convergență a economiilor naționale;
mișcările de capital trebuiesc să fie totale și fără restricții;
fixarea totală și irevocabilă a parităților între monede;
simbolurile monetare naționale
Acordul de la Bruxelles din 9 februarie 1971 a fost fondat pe concepțiile planului Werner dar au întâmpinat greutăți în cursul crizei care a afectat anii 1970.
b) Adaptările în fața crizei
Cresterea economica a zonei euro este estimata sa incetineasca in urmatoarele trimestre, ceea ce ar putea ameninta si ritmul de crestere economica al principalilor parteneri comerciali ai regiunii, a declarat John Hurley, unul dintre membrii Consiliului de Guvernare al BCE, citat de NewsIn.
Acesta a adaugat ca Banca Centrala Europeana (BCE) nu are o politica monetara preconceputa, in ciuda ingrijorarilor inflationsite.
"Activitatea economica din zona euro a ramas mai puternica, insa in urmatoarele trimestre se prevede o incetinire a ritmului de crestere, inainte de o revenire la normal", a spus Hurley.
"Riscurile legate de perspectiva de crestere planeaza, cu toate acestea, asupra principalilor parteneri comerciali", a mai spus acesta.
Hurley a mai precizat ca scumpirea accentuata a marfurilor si a energiei a agravat "situatia deja dificila", ducand la accelerarea inflatiei la nivel mondia
"Strategia noastra este de a actiona acum pentru a mentine perspectivele inflationiste in rand cu nivelul de stabilitate a preturilor, pentru a pastra puterea de cumparare pe termen mediu si, prin urmare, sa sustinem cresterea economica si a locurilor de munca in zona euro", a conchis Hurley.
Principiile Sistemului Monetar Internațional
monedă coș (ecu)
participarea la mecanismele de schimb europeene nu este obligato-rie, dar intervențiile trebuiesc să fie simetrice
rezerve comune pentru susținerea monedelor statelor membre aflate în dificultate
FECOM va fi integrată în SMI iar funcțiile sale se extind astfel:
a) ECU public: – FECOM primește rezerve provenite de la statele membre și emite ECU publici numiți și ECU oficial
– acesta va crea un fond de creditare către băncile naționale ale țărilor membre cu posibilitatea schimbării lor în această monedă coș a mărcii naționale
– operațiile financiare și de susținere a băncilor centrale
– ECU public circulă exclusiv între băncile centrale din interiorul SMI
– este o monedă de bancă, fără particularități fizice
b) ECU privat: – devine unitatea de cont în care se realizează contractele private
– este modalitatea de plată în transferurile scripturale
– are 3 funcțiuni monetare: a) unitate de cont
b) rezervă de valoare
c) modalitate de plată
ECU prvat este totuși o monedă incompletădeoarece nu are statutul oficial de monedă, nu există o legătură între sfera ECU public și cel privat. Până la urmă a ECU privat a fost tratat drept o deviză străină.
2.8.3. Ultima treaptă
a) Raportul Delors a fost prezentat la summit-ul de la Madrid și definește caracteristicile unei uniuni economice și monetare.
Uniunea economică – principii:
o piață unică susținută de către o politică de concurență
politici de ajustare structurală și dezvoltare regională
o coordonare a politicilor macroeconomice
reguli bugetare stricte pentru fiecare stat
Uniunea monetară – principii:
o convertibilitate totală și ireversibilă a monedelor țărilor membre între ele
o fixare irevocabilă a parităților
integrarea completă a piețelor monetare și financiare
b) Tratatul asupra Uniunii Europeene a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și reia toate orientările propune de către raportul Delors și anume:
I) Existența unei monede unice
II) O derulare pe trei etape:
a) libera circulație a capitalurilor (1 iulie 1990)
b) crearea Institutului Monetar European cu sediul la Frank-furt
c) moneda unice să fie euro începând cu anul 1999
III) Criterii de convergență nominală:
criteriul stabilității prețurilor (procentul de inflație nu trebuie să depășească mai mult de 1,5% în raport cu cele trei state cu rezultatele cele mai bune în materie)
criteriul de convergență al prețurilor curente
criteriul de participare la mecanismul de schimb din cadrul SME
criteriul finanțelor publice care prevede ca un stat membru nu trebuie să aibă un deficit excesiv (deficitul public din PIB nu trebuie să depășească 3%, iar datoria publică 60% din PIB)
IV) Statele derogatoare posibile (se pot gasi în două forme)
1) Clauza „opting-out” – este clauza stipulată în tratat prin care un stat membru poate să adere sau nu la Uniunea Europeană Monetară (UEM) ca în cazul Regatului Unit și Danemarcei.
2) „Non-respectul” criteriilor – reprezintă nerespectarea criteriilor de convergență ceruți.
La 3 mai 1998, 11 state ale Uniunii din 15 au fost calificate de către o decizie a Consiliului Uniunii Europene. Două state nu îndeplineau criteriile de convergență și aceste sunt: Grecia și Suedia; iar două au apelat la clauza derogatoare (Danemarca și Regatul Unit).
V) Lansarea euro
Din primele ale lunii ianuarie 1999 anul 2002, euro devine monedă scripturală; iar lansarea în circulație a monedei se va face începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la 1 iulie 2002.
Raporturile de preț a monedelor statelor membre în corelație cu noua monedă europeană.
Capitolul III
Consiliul European
Consiliul Europei este cea mai veche organizație politică din Europa. Fondată la data de 5 mai 1949, Consiliul reunește în prezent 46 de state europene, adică 800 milioane de persoane, iar alte două state sunt candidate. Este destinct de Uniunea Europeană, însă toate statele membre ale Uniunii sunt și membre ale Consiliului European. Obiectivul principal al acestuia este realizarea unei unități mai strânse între statele membre pentru protejarea drepturilor omului, a liberăților fundamentale și a statului de drept, principii care constituie fundamentul tuturor democrațiilor autentice și care influențează viața tuturor europenilor.
Comitetul Miniștrilor reprezintă organismul de decizie al Consiliuli Europei, alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai celor 46 de state membre sau din reprezentanții diplomatici permanenți la Strasbourg1. El constituie un organism guvernamental în care, în condițiile de egalitate, pot fi discutate demersurile naționale privind problemele cu care se confruntă societatea europeană, cât și forumul în care se elaborează răspunsurile europene la aceste provocări. În colaborarea cu Adunarea Parlamentară, Consiliul Miniștrilor reprezintă gardianul valorilor fundamentale ale Consiliului European si este investit cu misiunea de a controla respectarea angajamentleor luate de statele membre.
1.România a rectificat Statutul Consiliului Europei (Londra, 5 mai 1949) prin Legea nr. 64 din 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 oct. 1993 și a devenit membru al Consiliului European la data de 7 oct. 1993.
Pentru detalii, a se vedea informațiile oferite de http://www.coe.int/T/e/Com/about_coe/, http://www.coe.ro/ și http://mae.ro/index.php?unde=doc&id=5040$idlnk=&cat=3.
2.Date despre Reprezentanța României la Consiliul Europei se găsesc la http://www.coe.ro/campania.html.
Pentru detalii, a se vedea. http://www coe.int/T/CM/aboutCM_en.asp si http://www.coe.ro/comitetul .html.
Pentru detalii, a se vedea www.coe.int/cepej.
Pentru ca eficiența unui sistem judiciar independent este o preocupare majoră a Consiliului Europei, au fost adoptate numeoase instrumente. De asemenea, ca urmare a dezbaterilor ce au avut loc în cadrul Conferinței de la Londra a miniștrilor europeni de justiție din anul 2000, prin Rezoluția nr. 12 din 18 septembrie 2002 a Comitetului Miniștrilor a fost creată Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției (CEPEJ). La cel de-al teilea summit desfăsurat la Varsovia în 2005, sefii de state și de guverne au decis dezvoltarea funcțiilor de evaluare și de asistența a CEPEJ.
Scopul Comisiei constă în îmbunătățirea eficienței și funcționării justiției în statele membre și dezvoltarea implementării instrumentelor Consiliului Europei. CEPEJ analizează rezultatele sistemelor judiciare naționale, identifică dificultățile întâmpinate, definește moduri concrete de îmbunătățire atât a evaluării rezultatelor, cât și a funcționării acestor sisteme, oferă la cerere asistență statelor membre și propune organismelor competente ale Consiliului Europei domeniile unde ar trebui elaborate noi instrumente judiciare.
În acest sens, CEPEJ pregătește standarde de calitate, colectează și analizează date, definește instrumente de măsurare și moduri de evaluare, dezvoltă contracte cu personalități în domeniu, ONG-uri, institute de cercetare, centre de informare, organizează audieri, promovează rețele de profesioniști.3
La 5 octombrie 2006 a fost publicat Raportul privind Sistemele judiciare din Europa – date din 20047. Raportul analizează modul în care este organizată și funcționează justiția la nivelul anului 2004 în 45 de state europene, pe baza standardelor cantitative și calitative.
În domeniul juridic, Consiliul Europei contribuie la dezvoltarea unui spațiu juridic european, ceea ce implică armonizarea și modernizarea sistemelor juridice ale statelor membre pe baza standardelor elaborate de către organizație. Statele membre și candidate sunt asistate pentru a-și moderniza instituțiile și procedurile și pentru a promova respectarea principiilor statului de drept.
Pentru atingerea acestor obiective, Consiliul Europei desfăsoară prin intermediul Direcției Generale a Afacerilor Juridice activități interguvernamentale în cadrul căruia se
3. Raportul este valabil la : http://coe.int/t/dg1/legeacooperation/cepej/textes/adoptedTexts_en.asp. Varianta în limba română a acestuia este disponibilă pe site-ul Ministerului Justiției, secțiunea Sistemul Judiciar din România– studii și analize la http://www.just.ro/rtrv_MC.php?param=studii_si_analize.
pregătesc instrumentele juridice sub forma convențiilor ( care sunt obligatorii pentru statele membre care le ratifică ) sau recomandărilor (texte neobigatorii care enunță principii directoare), ori desfăsoară programe de cooperare judiciară cu statele membre.
Comitetul Miniștrilor a adoptat numeroase instrumente care reflectă voința de a crea o justiție mai corectă ( mai echitabilă) și mai eficientă. Măsurile de dezvoltare a independenței și a imparțialitătii judecătorilor, îmbunatățirea funcționării procedurilor privind caile de atac și de executare a hotărârilor judecătorești, reducerea gradului de încărcătură a instantelor și scurtarea termenilor de judecată, simplificarea procedurilor, asistența judiciara și îmbunătățirea eficienta a caliății sistemului judiciar fac parte din politica Consiliului. Organizația încurajează, de asemenea, folosirea medierii ca alternativă la procedurile ”tradiționale” de rezolvare a litigiilor, cât și utilizarea noilor tehnologii ale informației care asigură rapiditatea, eficiența și calitatea sistemului judiciar.
Pentru prima dată în țara noastră sunt date publiciății, în limba română, rezoluțiile și recomandările Consiliului Europei în domeniul eficienței și echității justiției.4 Pentru elaborarea prezenței culegeri, am constatat ambele variante oficiale ale documentelor, în limba franceză5 și în limba engleză6. Acolo unde am găsit diferențe notabile între acestea, le-am indicat prin note de subsol. Am păstrat inclusiv structura și aliniamentul variantelor oficiale, iar anumite instituții menționate în textele oficiale de aceste instrumente, recomand și analiza expunerilor de motive care însoțesc aproape fiecare recomandare și sunt disponibile pe site-ul Consiliului Europei.
Îmi exprim speranța ca prezentele recomandări vor fi utile autorităților judiciare, adminstrative și legislative, în conturarea politicilor în justiție ce vor trebui standardizate la nivelul statelor europene avansate, dar și profesioniștilor din sistemul juridic care vor putea să își definească mai bine cadrul în care își desfăsoară activitatea, dată fiind insuficiența în România a dezbaterilor în domeniul organizării judiciare.
4. Sub semnătura subsemnatului, în anul 2005 au fost publicate în revista ”PRO LEGE” editată de Ministerul Public din România traducerea unor recomandări în materie penală, cuprinse acum în această culegere.
5.Disponibila la http://coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/textes/listerecres_fr.asp.
6.Disponibila la http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/textes/ListeRecRes_en.asp.
3.1. Istoricul Consiliului European
Consiliul European este forul politic suprem al Uniunii Europene. În cadul UE acesta este instituția care a promovat în mod decisiv procesul de integrare europeană.
Consiliul European a devenit instituție UE de-abia în anul 1987, odata cu intarea în vigoare a Actului Unic European. Consiliul European a fost înființat în urma hotărârii conferinței la nivel înalt de la Paris din 10 decembrie 1974, pentru a asigura dezvoltarea și coeziunea pe ansamblu a activităților Comuniăților și a cooperării politice. Pentru prima oară s-a întâlnit Consiliul European la Dublin în 1975.
Consiliul European NU este instituție comunitară, cum sunt Comisia, Consiliul UE, Parlamentul, Curtea de Justiție de Conturi, și nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă, cum sunt COREPER, Comitetul Regiunilor.
Conform art.D din Tratatul de la Maastricht:
” Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii și stabilește orientarile politice generale necesare acestei dezvoltări.
Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și președintele Comisiei. Aceștia sunt asistați de miniștri afacerilor externe ai statelor membre și de un membru al Comisiei. Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an, sub presedenția șefului de stat sau de guvern al statului membru care deține în momentul respectiv președenția Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni, precum și un raport scris privind progresele realizate de Uniune”.
Conform art.202 din Tratatul privind Uniunea Europeana:
”Pentru asigurarea realizării obiectivelor fixate de prezentul tratat și în condițiile prevăzute de acesta, Consiliul:
Asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
Dispune de puterea de decizie;
Prin actele pe care le adoptă, conferă Comisiei atribuțiile de executare a normelor stabilite de Consiliu. Consiliul poate supune exercițiul acestor atribuții unor modalități. De asemenea, în anunite cazuri specifice, el își poate rezerva dreptul de a exercita direct atribuțiile de executare. Modalitățile sus menționate trebuie să corespundă principiilor și normelor stabilite în prealabil în Consiliu, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și cu avizul prealabil al Parlamentului European”.
Activitatea Consiliului European este reglementata în art.4 din Tratatul UE. Consiliul stabilește liniile și obiectivele politice fundamentale, având deci compețente directoare. În cazuri excepționale soluționează problemele care nu au putut fi clarificate la nivel ministrial (vezi Consiliul Uniunii Europene). În cea mai mare parte însă Consiliul se ocupa cu probleme privitoare la cadrul și perspectivele generale de evoluție ale Uniunii Europene.
Consiliul European nu are dreptul să ia decizii cu efect Juridic, are totuși un drept directiv. Rezultatele consultărilor sunt consemnate în ”Concluziile presedenției”, care apoi sunt puse în practică de celelalte instituții europene. Deoarece Consiliul European nu poate lua hotărâri, trebuie să găsească pentru formularea concluziilor trase o soluție de compromis.
Consiliul European se întrunește de cel puțin 2 ori pe an (summit UE). Sedințele se țin de obicei la jumatatea și la sfârșitul duratei fiecărei presedenții. În afară de acestea mai are loc în întâlnirea specială la nivel înalt, în care sunt discutate temele cele mai importante. Presedenția Consiliului European se schimbă o dată la șase luni, din rândul șefilor de stat și de guvern ai UE, conform unui complicat procedeu de rotație în care se ține cont atât de ordinea alfabetică cât și de populație și mărimea țărilor membre. Țara care deține presedenția în Consiliul de Miniștri o preia automat și pe cea din Consiliul European, devenind astfel gazda acestuia. Presedenția Consiliului European oferă statelor posibilitatea de a conferi politicii europene un impuls național propriu și de a-l pune în practica prin mijloacele diplomatice existente.
Sedințele consiliului nu sunt publice. Totuși, acesta raportează în scris Parlamentului European rezultatele sedințelor avute. Acest lucru confirmă caracterul interguvernamental al Consiliului European.
Rolul principal al Consiliului European este definit de art. 4 al dispozițiilor comune din Tratatul Uniunii Europene: ”Consiliul European dă Uniunii impusurile necesare dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale”.
3.2.Evoluția Consiliului European
Consiliul Europei este o organizație internaționala cu caracter interstatal inființată în anul 1949. Membrii fondatori ai acestei organizații au fost: Anglia, Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda și Suedia. Ca urmare a primirii succesive de noi membri de-a lungul anilor, Consiliul Europei are 40 de membri.
Având ca imbold proiectul elaborat de Winston Churchill, Prim Ministru britanic, guvernele a 10 țări europene s-au întrunit la Londra, la 3 mai 1949, patru ani dupa crearea O.N.U., pentru a înființa Consiliul Europei, ale cărei scopuri erau acelea de a acționa pentru o mai mare unitate între membrii săi prin intermediul unor ”acorduri și acțiuni comune în domeniul economic, social, cultural, științific, legislativ și administrativ, precum și pentru menținerea și evoluția ulterioară a drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului” – crearea acestei organizații regionale a fost condiționata de ideea lansată că o Europă unită poate fi un factor de pace în lume și să contribuie la asigurarea independenței economice a popoarelor și la progresul lor.”
Pronind de la o organizație ce cuprindea doar 10 state, Consiliul Europei s-a transformat treptate într-o organizație interguvernamentală paneuropeană, numărând 45 state membre, inclusiv 20 de state ex-comuniste, prin aderarea unor state ca Grecia și Turcia (august 1949), Islanda și Germania (1950), Austria (1956), Cipru (1961), Elveția (1963), Republica Malta (1965), Portugalia (1976), Spania (1977), Liechtenstein (1978), San-Marino (1988), Finlanda (1989), Ungaria (1990), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Estonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Cehia, România (1993), Andora (1994), Letonia, Albania, Moldova ”fosta republică Iugoslava a Macedoniei”, Ucraina (1995), Federația Rusă și Croația (1996), Georgia (1999), Azerbaidjian, Armenia (2001), Bosnia și Herțegovina (2002) și Serbia și Muntenegru (2003).
Solicită de a deveni membre ale Consiliului Europei și 2 state neeuropene, și anume: Monaco (21 octombrie 1998) și Republica Federativă Iugoslava (9 mai 2000).
3.3 Organele Consiliului European
În ceea ce privește organele Consiliului European, acestea sunt:
Comitetul de Miniștri;
Adunarea Paramentară.
Comitetul de Minștri reprezintă principalul organ al Consiliului și este alcătuit din Miniștrii Afacerilor Externe din toate statele membre ale Consiliului, fapt pentru care ei apar în caliate de reprezentanți ai guvernelor și nu cu titlu individual, ca experți în domeniul drepturilor omului.
Comitetul de Miniștri este competent să examineze, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din proprie inițiativă, măsurările necesare realizării scopului organizației, inclusiv încheierea de acorduri internaționale, precum și adoptarea de către statele membre a unei politici comune fața de diferitele probleme (art.15).
Comitetul de Miniștri are obligația să prezinte un raport de activitate Adunării Parlamentare. El poate să înființeze comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic în scopurile pe care le considera necesare.
Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei și este compusă din reprezentanți ai fiecărui stat membru, aleși de către Parlamentul național dintre membrii săi. Ca organ deliberativ, ea dezbate problemele care țin de competența sa și transmite Comitetului de Minștri concluziile sale sub formă de recomandări. În cadrul competenței sale și Adunarea Parlamentară poate înființa comisii sau comitete care sunt însărcinate să examineze și să raporteze în legatură cu anumite probleme.
3.4. Atribuțiile Consiliului European
În scopul consolidării statutului drepturilor omului în societatea contemporană, Consiliul Europei desfăsoară urmatoarele activități:
Protecția drepturilor civile și politice prin intermediul procedurii de plângere individuală, care permite audierea unor presupuse încalcări ale C.E.D.O., de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Protecția drepturilor sociale și economice prin intermediul sistemelor de monitorizare, respectării angajamentelor asumate de statele membre, pe de o parte, prin redactarea unor rapoarte asupra acestor chestiuni, și pe de alta parte, prin intermediul unui sistem de plângeri colective.
Protecția persoanelor private de libertate dintr-un sistem de vizite efectuate de către Comitetul pentru evitatea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante.
Protecția drepturilor minorităților naționale.
Acțiunea în favoarea egalității între femei și barbați.
Lupta împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței.
Conlucarea cu mass-media în problemele legate de libertatea de expresie și drepturilor omului.
Promovarea informării asupra drepturilor omului.
Cooperarea cu instituțiile și organizații pentru protecția drepturilor omului.
Aproximativ 400 de organizații neguvernamentale internaționale beneficiază de un statut consultativ pe langă Consiliu, pe baza unui parteneriat concret și pragmatic.
Deci, în cadrul Consiliului Europei se discută orice ”chestiune europeană” de natură politică, economică, socială, etc., care justifică scopul principal al organizației, printre care și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
În iulie 1948, din inițiativa guvernelor francez și belgian, s-a constituit Adunarea Consultativă Europeană, compusă din reprezentanți ai Parlamentelor naționale. Inițiativa a fost văzută ca un posibil laborator al atât doritei uniuni politice europene. Britanicii nu au dat, însă, dovada de un prea mare entuziasm față de aceasta inițiativă.
Divergențele se concentrau în special asupra independenței Adunării față de guvernele naționale punct cu care Anglia nu era de acord; ea nu dorea să accepte decât eventual un statut de ”comisie de studiu” atent controlată. Față de ideea franco-belgiana, care pleda pentru o adunare desemnată de Parlamentele naționale și investită cu autoritate, distanța este foarte mare.
Pentru a consilia într-un compromis divergentele ș-au propus, pentru structura Consiliului Europei, doua instituții: una care reflectă dimensiunea federalistă – Adunarea Consultativă, compusă din ”reprezentanții fiecărei țări membre, aleși de către parlament sau desemnați printr-o procedură instituită de acesta” si cealaltă care reflectă dimensiunea unionista – Comitetul de Miniștri (ai Afacerilor Externe) organism al reprezentanților guvernelor, împuterniciți cu luarea deciziilor.
Tratatul Consultativ al Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 țări – Franța, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxembrug, Norvegia și Suedia.
3.5. Competențele Consiliului European
Competența recunoscută Consiliului Europei se manifestă în domeniile: economic, social, cultural, știintific, juridic, administrativ, etic.
Dar această competență nu trebuie să mascheze restricțiile aduse capacității sale de acțiune.
În acest context, vorbind despre realizările Consiliului Europei în domeniul competențelor sale, în special al îndreptarului cu privire la drepturile omului, printre realizările principale ale Consiliului Europei se enumeră:
Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului care definește drepturile și libertățile inalienabile ale fiecărei persoane, accentuând obligația statului de a le garanta fără vreo discriminare. Convenția este obligatorie de a fi ratficată de către statele care își exprimă dorința de a adera la Consiliul Europei.
Convenția europeană pentru prevenirea torurii privind protecția persoanelor private de libertate.
Cartea Socială Europeană care fixează drepturile economice și sociale cum ar fi: dreptul la munca, dreptul la protecția socială, etc.
Cartea europeană a autonomiei locale ce definește principiile democratice care trebuie să fie respectate la nivel local de către fiecare stat membru.
Convenția – cadru pentru protecția minorităților naționale – primul instrument juridic european care stabilește principiile privind protecția drepturilor minorităților naționale.
Convenția europeană cu privire la drepturile omului și biomedicina care garantează demnitatea, drepturile și libertățile ființei umane față de abuzurile provocate de progresul biologiei și medicinei.
Convenția culturală europeană care stabilește principiile interguvernamentale în domeniul culturii, educației, sportului, tineretului.
Până în prezent, în cadrul Consiliului Europei, au fost elaborate cca 170 convenții și acorduri care acoperă, am putea spune, ceea ce ar fi trebuit să reglementeze peste 40.000 de tratate bilaterale. Astfel, Consiliul Europei a contribuit la simplificarea, în mare măsură, a raporturilor juridice între statele europene.
Se cer remarcate și alte realizări ale acestei organizații:
”Grupul Pompidou” – coordonează politicile statelor membre privind lupta contra abuzului și traficului de stuperfiante și în tratamente și reabilitatea toxicomanilor.
Fondul de dezvoltare socială – a acordat împrumuturi de peste 11 mld. Euro pentru a contribui la finanțarea de proiecte sociale și a răspunde unor situații de urgență din statele membre.
Farmacopeea europeana joacă un rol fundamental în materie de standardizare a calității medicamentelor.
Eurimages este un fond de sprijin pentru coproducția și distribuirea filmelor de lung-metraj și documente europene.
Expozițiile de arta ale Consiliului Europei sunt conscrate teme cultural – europene importante.
Fundația europeană pentru meseriile patrimoniului (TEMP) favorizează păstrarea și progresul meseriilor specializate, conservarea patrimoniului cultural și proliferarea lor la nivel european.
Centrul european pentru tineret la Budapesta și Strasbourg sunt locuri de întâlinire și formare pentru organizațiile de tineret.
Fondul european pentru tineret creat în 1970 în scopul oferirii unui ajutor financiar organizațiilor de tineret.
Centrul european pentru limbile moderne de la Graz (Austria) acționează ca platforma și loc de întâlnire pentru reprezentanții lunii învățamântului.
Cartea tineretului s-a constituit pentru a promova mobilitatea tineretului în Europa, oferind accesul la călătorii, cultură și sport în condițiile unor tarife preferențiale.
Centrul european pentru interdependență și solidaritatea globala (Lisabona) încurajează cooperarea între Europa și țările în dezvoltare.
Organizația de la Strasbourg s-a văzut exclusă, de către membrii Alianței Nord Atlantice (NATO) din cadrul participării la intervenții de natură defensivă și din politica externă.
De asemenea, se vede obstrucționată și în ceea ce privește acțiunile sale economice prin recunoașterea OECE-ului.
Eficacitatea sa de intervenție de un anumit gen este limitată de caracteristicile structurii instituționale. Această structură, dupa cum s-a văzut, este duală și este rezultatul unui compromis.
Organismul de inițiativă – Adunarea Consultativă – are trei particularități: reprezentarea ponderată, pentru a respecta egalitatea înte țări; delegați nominali în adunarea deliberativă, înregistrați în ordinea alfabetică, pentru a favoriza grupările transnaționale; rezoluții adoptate cu majoritatea de două treimi.
Organismul de decizie – Comitetul de Miniștri – are la rându-i trei particularitati: examinarea textelor votate de Adunare; poate prin vot să contribuie la realizarea unanimității sau să-și exercite dreptul la veto; nu are puterea de a pune în aplicare Rezoluțiile adoptate.
Nu numai că acest organism îl neutralizează pe celalalt, dar în plus există și supravegherea guvernelor în ceea ce privește textele elaborate de către Adunare.
În Consiliul Europei s-au pus mari sperante; pentru mulți aceasta trebuia să conducă, în viitor, la Statele Unite ale Europei, cu atât mai mult cu cât Adunarea a abordat, chiar de la începuturile activității chestiunea organizării politice a Europei. Britanicii, partizani ai unei vagi asocieri, s-au opus cu vehemență conceptului federalizării.
De aceea, eforturile Adunării – care a formulat și transmis Consiliului de Minștri un document ”pentru a crea atât o autoritate politică europeană, dotată cu funcții limitate dar cu puteri reale…” căt și ”o Comisie premanentă de miniștri, cu activitate între sesiuni, care să poată prefigura autoritatea politică” – au fost respinse, chiar în condițiile în care profesorul Daniel Villez, personalitate marcantă a Mișcării Europene a organizat un Consiliu de Vigilență care și-a asociat opinia publică și a făcut presiuni asupra Comitetului de Miniștri.
Esecul proiectului asupra Autorității politice europene, în a treia sesiune din 1951, l-a determinat pe Paul-Henri Spaak, președintele Adunării, să demisioneze.
Consiliul de Miniștri a respins și proiectul prin care Adunarea Consultativă a propus constituirea unui minister european al apărării. A aprobat, însă, în ședința din 4 noiembrie 1950, Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția enumeră drepturile individuale și libertățile cetățenești.
Consiliul Europei este mai mult decât un club al țărilor europene, atașat valorilor spirituale și morale, care sunt patrimoniul comun al popoarelor și care sunt la originea principiilor, libertăților individuale, libertăților politice și proeminenței dreptului ”pe care se fondează orice democrație veritabilă”.
Activitatea Consiliului Europei în ultimii ani a devenit normativă. În acest sens, au fost elaborate mai mult de 150 de convenții propuse spre ratificarea țărilor membre. Acestea vizitează domenii vaste, cu excepția domeniilor economiei și apărării.
În pofida abordărilor pesimiste, de tipul celor ale lui Robert Touleman, consacrat teoretician al construcției europene, care, la 50 de ani de existență, nu acreditează Consiliul Europei cu aspirația la unitatea continentului, considerăm că această structură a contribuit la formarea unui centru european, și a mentalităților europene, și în mod sigur a elitelor continentului nostru.
Numărul membrilor Consiliului European a crescut continuu. În perioada imediat urmatoare înființării, în august 1949, au aderat Turcia și Grecia. Republica Federală Germană a aderat în 1951; Austria în 1956. În noiembrie 1990 a aderat Ungaria, România a fost admisă în 1995, Moldova și Federația Rusă în 1996. Cu admiterea Georgiei, în martie 1999, numărul membrilor Consiliului Europei a ajuns la 41.
Astăzi Consiliul Europei are un număr de 46 de state membre a căror evoluție cronologică de aderare la Organizație este urmatoarea: Grecia (august 1949, în urma încheierii războiului civil între forțele comuniste și cele naționaliste), Turcia (august 1949), Islanda și Germania în 1950, Austria 1956, Cipru 1961, Elveția 1963, Malta 1965, Portugalia 1976, Spania 1977, Liechtenstein 1978, San-Marino 1988, Finlanda 1989, Ungaria 1990, Polonia 1991, Bulgaria 1992, Estonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Cehia, România 1993, Andora 1994, Letonia, Albania, Moldova, Macedonia, Ucraina 1995, Federația Rusă și Croația 1996, Georgia 1999, Azerbaidjian, Armenia în 2001, Bosnia și Hertegovina 2002 și Serbia și Muntenegru 2003, Monaco 2004.
Statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului Europei revine statelor: Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite, Mexic.
Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unități mai stânse între cele 46 state membre pentru protejarea libertăților individuale, libertăților politicie și a statului de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democrațiilor autentice și care influențează viața tuturor europenilor. Toate statele membre ala Organizației au obligația de a face ca libertățile, demnitatea omului și bunastarea indivizilor să devină principii ferme ale acțiunilor guvernamentale.
Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea democrației pluraliste, problema securității cetăteanului, combaterea rasismului, xenofobiei, intoleranței, protecția minorităților naționale, coeziunea sociala și calitatea vietii, cooperarea și coeziunea juridică.
Sediul Consiliului Europei este Palatul Europei din Strasburg.
Cu privire la funcționarea Consiliului Europei, aceasta este finanțat de guvernele statelor membre ale căror contribuții la bugetul Organizației sunt calculate proporțional cu populația și bogația lor. De exemplu, bugetul ordinar al Consiliului Europei pentru anul 2003 a fost de 175 milioane euro.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza și engleza, dar se lucrează deasemenea în germană, italiană și rusă.
3.6.Structura Consiliului European
Ca structură funcțională, Consiliul Europei este format din:
Comitetul Miniștrilor;
Adunarea Parlamentară;
Congresul Puterilor Localae și Regionale;
Secretariatul.
3.6.1. Comitetul Miniștrilor
Din punct de vedere al deciziei și acțiunii, Consiliul Miniștrilor decide activitatea Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie acționat în sensul recomandărilor Adunării Parlamentare și ale Congresului Puterilor Locale și Regionale din Europa și în sensul propunerilor diverselor comitete interguvernamentale și conferințe ale miniștrilor specializați.
Comitetul Miniștrilor adoptă programul de activitate și bugetul Consiliului Europei.
Discuțiile în cadrul Comitetului Miniștrilor se referă la toate subiectele politice de interes comun cu excepția problemelor de apărare, discuții privind aspectele politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituțiilor democratice și protecția drepturilor omului.
Comitetul Miniștrilor este alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre care se reunesc de cel puțin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană, activitatea politică și pentru a da impulsul politic necesar activității Organizației.
Comitetul Miniștrilor organizează întâlnirile săptămânale la nivel de ambasadori, aceste întâlniri fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau de grupurile de lucru însărcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni înaintea luării deciziilor.
Comitetul Miniștrilor are o structură flexibilă, astfel că, atunci când proiectele nu sunt susținute de toate statele membre, acesta are posibilitatea de a le lansa în cadrul acordurilor parțiale, permițând anumitor state membre să întreprindă acțiuni comune în anumite domenii.
Deciziile Comitetului Miniștrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul convențiilor și acordurilor europene, obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care l-au ratificat. Comitetul Miniștrilor adoptă declarațiile și rezoluțiile privind chestiunile politice de actualitate.Până ayi au fost adoptate peste 180 de convenții care se referă la drepturile omului dar și la alte domenii de activitate ale Organizației, afirmând și întărind coeziunea democratică, socială și culturală a Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniștrilor necesită o majoritate de 2\3 din sufragiile exprimate iar majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.Convențiile și recomandările sunt elaborate de comitetele de experți guvernamentali, mandatați de Comitetul Miniștrilor, generându-se astfelun dialog între considerațiile tehnice și viziunea politică globală.Numeroase inițiative politice sunt luate cu ocazia conferințelor miniștrilor specializați, care au loc periodic.
Consiliul Europei a elaborat programe de cooperare și asistență în favoarea noilor țări membre, pentru ca acestea să beneficieze de experiența lui. Programele au la bază rezultatele cooperării interguvernamentale ale Consiliului Europei: instrumente de referință, rețele de experți cât și structuri și mecanisme de cooperare.Ele au ca obiect consolidarea, întărirea și accelerarea reformelor democratice din țările în cauză, astfel încât să se poată integra progresiv și armonios în procesul și structurile cooperării europene și, în primul rând, în Consiliul Europei. Programul privind măsurile de încredere a fost creat pentru a susține societățile civile, inițiative care au ca obiectiv ameliorarea reciprocă a cunoștințelor și cooperarea între comunitățile majoritare și minoritare.
Considerând că dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, așa cum este garantat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului7, constituie o caracteristică esențială a oricărei societăți democratice;
Considerând că, în consecință, este important de a lua toate măsurile necesare în scopul eliminării obstacolelor economice care impiedică accesul la justiție și că existenta unor
7.Romania a rectificat Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Roma, 4 nov.1950) prin Legea nr.30 din 1984, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.135 din 31 mai 1994.
sisteme de asistență judiciară corespunzătoare va contribui la realizarea acestui scop, în mod particular pentru persoanele cu venituri reduse8;
Considerând ca acordarea asistenței judiciare nu ar trebui să fie considerată ca un cât de caritate făcut persoanelor cu venituri reduse, ci ca o obligație a comunității în ansamblu;
Considerând ca facilitarea accesului la consultanța juridică, pe langa asistența judiciara a persoanelor cu venituri reduse, este de natură să contribuie în mod egal la eliminarea obstacolelor privind accesul la justiție;
Recomandă guvernelor statelor membre să ia sau să consolideze, dupa caz, toate măsurile pe care le considera necesare pentru a implementa în mod progresiv principiile enunțate în anexa prezenței rezoluții;
Invită guvernele statelor membre să-l informeze periodic pe Secretarul General al Consiliului Europei asupra măsurilor luate pentru a da curs recomandărilor conținute în prezența rezoluției.
Statele europene care au aderat la statutul Consiliului Europei se angajează să recunoască principiul supremației dreptului și al aceluia în virtutea căruia persoanele aflate sub jurisdicția lor trebuie să se bucure de drepturile omului și de libertățile fundamentale. Aceste state se angajează printre altele să colaboreze în mod sigur și activ la realizarea unei uniuni mai stânse între ele și să favorizeze progresul lor economic și social. Fiecare stat membru este responsabil pentru onorarea acestor angajamente iar Comitetul Miniștrilor asigură caracterul efectiv al acestora. În caz de încălcare gravă a obligațiilor statutare de un stat membru, Comitetul Miniștrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl poate invita să se retragă sau poate chiar decide încetarea apartenenței la Organizație.
Comitetul Miniștrilor veghează asupra aplicării efective a convențiilor și acordurilor încheiate între statele membre. Responsabilitatea Comitetului Miniștrilor privind Convenția Europeană a Drepturilor Omului reflectă importanța acestei convenții, care constituie piatra de temelie a sistemului de protecție a drepturilor omului în Europa. Supraveghind buna executare a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului de către statele membre,
8. Expresia utilizata de varianta oficiala din limba franceza semnifica ”persoane defavorizate din punct de vedere economic” (n.ns, CD)
Comitetul Miniștrilor joacă un rol esențial păstrând credibilitatea acestui sistem, fără echivalent în restul lumii.
Extinderea Consiliului Europei a antrenat o mutație importantă a Organizației, cât și a rolului Comitetului Miniștrilor care a cunoscut o considerabilă dezvoltare a dimensiunilor politice a lucrărilor sale.
Consiliul Europei a consolidat dialogul instituțional cu reprezentanții aleși de cetățenii europeni la nivel național și local și a extins dialogul politic și asupra statelor nemembre și a statelor care beneficiază de statutul de observator. El a intensificat cooperarea și cu alte organisme europene, în particular cu Uniunea Europeană, Organizația de Cooperare și Securitate în Europa și Națiunile Unite.
Comitetul Ministrilor, în baza art.15.b din Statutul Consiliului European:
Reamintind că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unități mai strânse între statele sale membre;
Considerând că o acțiune comnuă vizând accelerarea și simplificarea justiției penale trebuie să țină cont de condițiile prevăzute în art.5 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
Având în vedere sporirea cazurilor supuse justiției penale, în special cele al căror autor este pasibil de o pedeapsa ușoara și problemelor cauzate de durata procedurilor penale;
Considerând că întârzierea în soluționarea cauzelor penale atrage discreditarea asupra dreptului penal și afectează buna administrare a justiției;
Considerând că lentoarea justiției penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloacele care îi sunt acesteia destinate și prin modul în care aceste mijloace sunt întrebuințate, ci mai ales printr-o mai bună definire a prioritaților în cadrul politicii penale, atât în ceea ce privește forma, cât și fondul prin:
recurgerea la principiul oportunităților urmăririi penale.9
recurgerea, pentru a rezolva problema infracțiunilor minore și a celor comune la:
asa-numitele proceduri sumare;
9.Varianta in limba engleza utilizeaza expresia ”discretionary prosection”
tranzactii între autoritățile competente în materie penală și alte autorități interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală;
asa-numitele proceduri simplificate.
3.6.2. Adunarea Parlamentara
Adunarea Parlamentară este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea reprezintă forțele politice ale parlamentelor statelor membre și se dorește să fie motorul extinderii cooperării europene către toate statele democratice din Europa.
Adunarea Parlamentară își stabilește ordinea de zi, abordarea subiectelor de actualitate și teme cu caracter prospectiv care tratează, în special, probleme ale societății și chestiuni de politică internațională. Deliberările sale joacă un rol important în orientarea activității Comitetului Miniștrilor și a sectoarelor interguvernamentale ale Consiliului Europei. Ele se repercutează asupra guvernelor atunci când membri lor le transmit Parlamentelor naționale.
Evenimentele survenite în țările Europei centale și de est la începutul anilor 90 au conferit Adunării Parlamentare o misiune unică: să contribuie la integrarea acestor țări în familia democrației europene și să promoveze o veritabilă cooperare parlamentară între toate națiile Europei.
Adunarea Parlamentară contribuie la construirea unei Europe extinse, fără frontiere.Statutul de invitat special creat de Adunarea Parlamentară în 1989, a permis delegațiilor parlamentare ale țărilor Europei centrale și de est, angajate pe drumul democrației pluraliste, dar nefiind încă membre ale Organizației, să asiste la sesiunile plenare ale Adunării Parlamentare și la reuniunile comisiilor lor. Contactele și schimburile astfel stabilite au încurajat procesul de democratizare al acestor țări și le-au facilitat aderarea la Consiliul Europei.
Cu ocazia fiecărei sesiuni sunt consacrate dezbateri ale evenimentelor din Europa și din lume, care se concentreză, în special, asupra acelora care impun o acțiune la nivel european. Personalități marcante din întreaga lume și-au adus contribuția la aceste dezbateri, printre care amintim: regele Juan Carlos, Francois Mitterrand, Ioan Paul II, Helmut Kohl, Mikhail Gorbachev, Vaclav Havel, Hosmi Mubarak, Yasser Arafat și mulți alții.
Adunarea Parlamentară este, deasemenea, un forum parlamentar pentru alte organizații internaționale, cum ar fi : O.C.D.E., B.E.R.D., Agenția Spațială Europeană și mai multe instituții specializate ale Națiunilor Unite.Organizațiile neguvernamentale participă în calitate de observatori la lucrările unui anumit număr de comisii, aducându-și contribuția la manifestările importante organizate de Adunarea Parlamentară.
Din 1989 Adunarea Parlamentară contribuie activ la gestionarea crizelor din Europa. Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat adesea pe concluziile misiunilor organizate pe teren și pe dialogul permanent instaurat cu statele în cauză.Ea consolidează rolul politic al Consiliului Europei.
Reprezentanții Adunării Parlamentare realizează vizite periodice în Europa pentru a stânge informații de primă mână necesare elaborării rapoartelor Adunării, asigură observarea alegerilor și se angajează în diplomația parlamentară.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă orientări importante pentru Comitetul Miniștrilor, guverne, parlamente și partide politice naționale precum și de alți actori importanți ai societății. Adunarea Parlamentară a fost de multe ori la originea a numeroase tratate internaționale, convenții europene și alte instrumente juridice care formează baza unei veritabile legislații europene.
Adunarea Parlamentară organizează periodic conferințe, simpozioane și audieri parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru : violența, intoleranța, mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane, bioetica, media.Aceste audiții iau forma unui dialog între parlamentari și specialiști.
Ca și reprezentare, Adunarea Parlamentară este formată dintr-un număr variabil de membrii aparținând statelor Consiliului Europei, astfel : Albania 4, Andora 2, Armenia 4, Austria 6, Azerbaidjan 6, Belgia 7, Bosnia și Herzegovina 5, Bulgaria 6, Cehia 7, Croația 5, Cipru 3, Danemarca 5, Estonia 3, Elveția 6, Finlanda 5, Franța 18, Federația Rusă 18, Macedonia 3, Georgia 5, Germania 18, Grecia 7, Irlanda 4, Italia 18, Islanda 3, Liechtenstein 2, Letonia 3, Lituania 4, Luxemburg 3, Malta 3, Marea Britanie 18, Moldova 5, Norvegia 5, Olanda 7, Polonia 12, Portugalia 7, Romania 10, Slovacia 5, San Marino 2, Serbia 7, Slovenia 3, Spania 12, Suedia 6, Turcia 12, Ucraina 12, Ungaria 7.Statutul de invitat special al Parlamentului din Belarus a fost suspendat la 13 ianuarie 1997.
Președintele Adunării Parlamentare se alege pentru un mandate de 3 sesiuni, Adunarea Parlamentară întrunindu-se în 4 sesiuni plenare publice pe an , timp de o săptămână la Strasburg.
În perioada dintre sesiuni, pentru a asigura continuitatea activității, se crează o Comisie Permanentă.Adunarea Parlamentară alege un secretar general, un secratar general adjunct al Consiliului Europei, un secretar general al Adunării Parlamentare, judecători de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.
Adunarea Parlamentară este formată din 626 membrii parlamentari (313 membri Adunării și 313 membri supleanți), 7 invitați speciali și 18 observatori.
Biroul Adunării Parlamentare este format dintr-un președinte, vicepreședinți-18 și președinții celor 5 grupuri politice din cadrul Adunării Parlamentare.
Cele 5 grupuri politice ce activează în cadrul Adunării Parlamentare sunt :
1.Grupul socialist (SOC)
2.Grupul partidelor popular europene (PPE\DC)
3.Grupul democrat european (GDE)
4.Grupul liberal democrat și reformator (LDR)
5.Grupul reunificat al stângii europene (GUE)
În cadrul Adunării Parlamentare întâlnim Comisiile Specializate:
Comisia specializată pe probleme politice
Comisia specializată pe probleme juridice și de drepturile omului
Comisia specializată pe probleme de sănătate, sociale și de familie
Comisia specializată pe probleme de cultură și educație
Comisia specializată pe probleme de mediu, amenajarea teritoriului și puterile locale
Comisia specializată pentru știință și tehnologie
Comisia specializată pe probleme de agricultură și dezvoltare rurală
Comisia specializată pe probleme economice
Comisia specializată pe probleme de relații parlamentare și publice
Comisia specializată pentru egalitatea șanselor femeilor cu bărbații
Comisia specializată cu privire la respectarea obligațiilor și angajamentelor statelor membre
3.6.3.Congresul puterilor locale si regionale
Congresul Puterilor Locale și Regionale este un organism al Consiliului Europei format din 616 membri: 313 membri titulari, 313 membri supleanți.Congresul este structurat în două Camere: Camera Puterilor Locale și Camera Regiunilor.
Camerele alternează în alegerea președintelui Congresului pentru un mandat de 2 ani.
Congresul Puterilor Locale și Regionale (C.P.L.R.E.) a fost înfințat în 1994 în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind Conferința puterilor locale și regionale din Europa. Congresul ajută noile state membre ale Organizației să-și îndeplinească sarcinile practice necesare realizării unei autonomi locale și regionale.
Congresul este vocea regiunilor și municipiilor din Europa, el oferind un loc privilegiat de dialog , unde reprezentanții puterilor locale și regionale dezbat problemele comune, își confruntă experiențele și își prezintă guvernelor punctele de vedere.Congresul sfătuiește Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind toate aspectele politicii locale și regionale. Congresul organizează audieri și conferințe la nivel local și regional pentru a ajunge la marele public a cărui participare rămâne esențială pentru instaurarea unei veritabile democrați. Congresul elaborează periodic rapoarte de țară privind situația democrației locale și regionale în statele membre cât și în statele candidate și veghează asupra aplicării principiilor Cartei Europene a autonomiei locale.
Intrarea în scenă a noilor state cu diverse orizonturi politice și economice a necesitat o reevaluare a obiectivelor Congresului :
promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale și regionale în toate statele membre ale Consiliului Europei și, în special, în noile democrații
examinarea situației democrațiilor locale și regionale în statele membre și în țările candidate la aderare
dezvoltarea inițiativelor care permit cetățenilor să participe în mod real la procesul democratic de la nivel local și regional
reprezentarea intereselor consiliilor locale și regionale în elaborarea politicii europene
încurajarea cooperării regionale și transfrontaliere în favoarea păcii, toleranței și a dezvoltării durabile
observarea alegerilor locale și regionale.
Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa se întrunește o dată pe an la Strasburg unde găzduiește delegațiile organizațiilor europene agreate cât și pe cele ale câtorva state nemembre, primite în calitate de invitați speciali sau observatori.
O comisie permanentă alcătuită din reprezentanții tuturor delegațiilor naționale se reunește între sesiunile plenare ale Congresului. Lucrările C.P.L.R.E. sunt organizate în jurul a 4 Comisii statutare, astfel:
Comisia Instituțională a Congresului, înputernicită în special să pregătească rapoarte privind evoluția democrației locale și regionale în Europa
Comisia pentru Cultură și Educație, competentă în materie de media, tineret, sport, comunicare
Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, competentă asupra problemelor de mediu, de amenajare a teritoriului și urbanism
Comisia pentru coeziune socială, care urmărește chestiuni referitoare la locurile de muncă, cetățenie, relații intercomunitare, sănătate publică și egalitate între femei și bărbați.
Pentru a își îndeplini sarcinile privind gestionarea zilnică, directorul executiv al Congresului este susținut de un secretariat format din agenții Consiliului Europei.
Cu referire la politicile legislative ale C.P.L.R.E., putem enumera :
1. Carta Europeană a autonomiei locale, semnată în 1985, subliniază faptul că o veritabilă autonomie locală rămâne esențială pentru democrație. Ea servește ca model pentru reformele legislative ale noilor democrații. Anumite state i-au încorporat deja principiile în constituțiile lor.
2. Convenția cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților și autorotăților teritoriale, semnată în 1980, și cele două protocoale adiționale ale lor, recunosc puterilor locale și regionale dreptul de cooperare dincolo de frontiere, în domeniile serviciilor publice și protecției mediului.
3. Convenția europeană privind participarea străinilor la viața publică la nivel local, semnată în 1992, care stabilește pentru rezidenții străini principiul creșterii progresive a drepturilor civile și politice, dintre care și dreptul la vot.
4. Carta europeană a limbilor regionale și minoritare, semnată în 1992, tinde să păstreze limbile regionale și minoritare, care constituie un element unic al patrimoniului cultural al Europei. Ea favorizează folosirea lor în domeniul juridic, în școli, în viața publică, culturală, economică și socială, cât și în media.
5. Carta urbană europeană, semnată în 1992, definește drepturile cetățenilor în orașele europene. Ea constituie un ghid practic de gestiune urbană cuprinzând locuințele, arhitectura urbană, transporturile, energia, sportul și activitățile din timpul liber, poluarea și securitatea pe străzi.
6. Carta privind participarea tinerilor la viața municipală și regională, semnată în 1992, și care fixează principiile care încurajează tinerii să ia parte la deciziile ce îi privesc și să participle active la schimbările sociale ce au loc pe stradă, în cartierul, municipiul sau regiunea lor.
7. Convenția europeană a peisajului a fost adoptată la Florența în octombrie 2000 și ea enunță obligația autorităților publice de a adopta la nivel local, regional, național și internațional, politici și măsuri de protecție, gestionare și amenajare a peisajelor europene.
8. Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei examinează în prezent un proiect de Cartă europeană referitoare la autonomia regională, instrument pendinte Cartei europene a autonomiei locale.
3.6.4.Secretarul General
Secretarul General al Consiliului Europei, englezul Terry Davis, ales de Adunarea Parlamentară în anul 2004 pentru 5 ani, are responsabilitatea orientării strategice globale a programului de activități și bugetul Consiliului Europei și a supravegherii managementului de zi cu zi al Organizației și Secretariatului.
Programul de lucru interguvernamental, stabilit de Secretarul General pe baza propunerilor de priorități, este aprobat în fiecare an de Comitetul Miniștrilor. Secretarul General răspunde cu ajutorul Secretariatului de îndeplinirea programului. Activitățile operaționale de cooperare interguvernamentală sunt coordinate în primul rand de cître direcțiile generale, care corespund principalelor domenii de activitate ale Organizației.
3.7. Cele sapte planuri de acțiuni
În cadrul unei vaste campanii ce vizează promovarea viziunii unei Europe mai extinse, fondate pe valorile esențiale ale democrației, supremația dreptului și respectarea drepturilor omului.Secretarul General a lansat un program de acțiune cu șapte puncte, pentru 2001-2005, care să reliafeze noile provocări ale construcției unei Europe pe deplin democrate, pacifiste și stabile.Punctele esențiale ale programului se referă la:
promovarea principiilor democrației prin consolidarea impactului politic al Organizației;
crearea unui spațiu comun al drepturilor omului în Europa;
dezvoltarea normelor democratice și garantarea respectării lor de către state;
răspunsul oferit așteptărilor cetățenilor europeni, prin intermediul acțiunilor de teren;
evaluarea rezultatelor proiectelor și acțiunilor întreprinse în scopul ameliorării eficacităților lor reale;
strângerea relațiilor de lucru cu Uniunea Europeană, Națiunile Unite, O.S.C.E.;
dezvoltarea cooperării politice cu statele observatoare.
Secretarul General vizitează mai multe capitale ale statelor membre pentru a sensibiliza cei mai înalți responsabili ai guvernelor și parlamentelor naționale asupra rolului politic și a importanței crescânde a Consiliului Europei în asigurarea drepturilor omului, democrației și statului de drept în Europa extinsă.
Proiecte prioritare:
În anul 2002, Secretarul General a introdus un nou concept prin intermediul a două proiecte integrate referitoare la ,,Răspunsuri la violența cotidiană într-o societate democratică” și ,,Să facem instituțiile democratice să funcționeze”. Consiliul Europei cooperează cu statele membre și grupurile civile, concluzionând asupra experienței avute în diferitele sectoare specializate ale Organizației pentru a stabili politici integrate în cadrul acestor teme specifice.
Sigla Consiliului Europei este un cerc format din 12 stele de aur pe fond albastru. Această emblemă a fost adoptată în 1955 de Consiliul Miniștrilor al Consiliului Europei la propunerea Adunării Parlamentare. Prin dispunerea lor, statele simbolizează uniunea populației Europei. În ceea ce privește numărul lor, 12 este simbolul perfecțiunii și al plenitudinii. Din mai 1986, drapelul european este și emblema oficială a Uniunii Europene.
Imnul european a fost adoptat în 1972 de Consiliul Miniștrilor al Consiliului Europei, acesta fiind un aranjament musical fără text, realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la ,,Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beetoven. Imnul European este interpretat cu prilejul ceremoniilor europene.
Premiul European al drepturilor omului este atribuit ca o recunoaștere a unei contribuții esențiale la cauza drepturilor omului, așa cum este recunoscut în Convenția europeană a drpturilor omului. Decernat o dată la fiecare trei ani, la Strasbourg, premiul poate consacra o persoană, un grup, o instituție sau o organizație neguvernamentală. El este atribuit de Comitetul Miniștrilor, iar laureatul său este ales dintr-o listă de candidați, prezentată de Adunarea Parlamentară. Premiul constă într-o medalie de aur și un certificate amintind contribuția laureatului la apărarea drepturilor omului.
Distincții europene pentru orașe :
Comisia pentru mediu, amenajarea teritoriului și a puterilor locale a Adunării Parlamentare acordă diferite recompense orașelor și autorităților locale ca recunoștință a activității lor europene. Ele pot avea dreptul la una din următoarele distincții : Diploma Europeană, Drapelul de Onoare, Placheta de Onoare, Premiul Europei.
Premiul Europa este decernat în fiecare an începând cu 1955, fiind cea mai înaltă distincție pe care o poate primi o municipalitate pentru contribuția la cooperarea europeană. Comisia pentru mediu, amenajare teritorială și a puterilor locale a Adunării Parlamentare desemnează municipalitatea laureată dintre cele care și-au prezentat candidature. Premiul constă într-un trofeu, păstrat de municipalitate timp de un an, o medalie de bronz și o diplomă. Municipalitatea laureată primește și un premiu în bani de circa 7600 euro, destinat finanțării călătoriilor de studii în Europa a unora dintre tinerii săi cetățeni.
Diploma europeană a zonalor protejate
Comitetul Miniștrilor desemnează din 1965 această diplomă, la recomandarea Comitetului pentru activitățileConsiliului Europei, în materie de diversitate biologică și peisagistică. Diploma este atribuită parcurilor, rezervațiilor și siturilor naturale ce prezintă un interes internațional, în care se respectă anumite criterii de ocrotire a partimoniului natural și se ține seamă de valoarea lor ștințifică, culturală și recreativă. Regiunea recompensată este plasată sub patronajul Consiliului Europei pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de reînoire, după o evaluare riguroasă efectuată de specialiști la fața locului.
Premiul Consiliului Europei pentru muzee ia ființă în 1997 și este atribuit anual. El recompensează muzeul care a contribuit la apărarea patrimoniului cultural European într-un mod original. Premiul constă într-o statuie de bronz, realizată de artistul spaniol Joan Miro și o sumă de aproximativ 5000 euro. Muzeul laureate este ales de Comisia pentru cultură și educație a Adunării Parlamentare, dintre muzeele selecționate de Comitetul Independent al premiului european al muzeului.
Premiul European pentru programele de televiziune
Pentru obținerea premiului, Consiliul Europei organizează un concurs împreună cu alte instituții europene. El vizează punerea în valoare a creativității și a diversității culturale naționale, regionale și locale, precum și încurajarea celor mai bune programe.
Cine, mai bine decât lumea asociativa, poate exprima preocuparile cetatenilor simpli din Europa? Organizatiile neguvernamentale independente (ONG) reprezinta un element vital al societatii europene; ele reflecta libertatea de expresie si asociere care este un principiu fundamental al democratiei. Fara scop lucrativ, ele intervin pe plan local, regional si national în domenii cruciale: drepturile omului, educatie, cultura, actiune sociala, medii, munca, actiune politica, stiinte, ajutor umanitar.
Amorsand dialogul cu ONG-urile, Consiliul a vrut sa raspunda unei triple necesitati: sa-i asculte pe cetatenii europeni, sa le asigure o reprezentare directa si sa-si faca cunoscuta actiunea prin aceste asociatii, din care peste 370 beneficiaza în prezent de statutul consultativ.
Pentru a obtine acest statut, ONG-urile trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
sa împartaseasca obiectivele Consiliului Europei si sa participe la actiunea sa;
sa fie internationale si reprezentative pe plan geografic si în domeniul specific de activitate, sa dispuna de sediu permanent si de o organizare structurata si sa aiba un secretar general.
Consiliul Europei coopereaza cu ONG-urile la fiecare din nivelurile sale structurale: Comitetul Ministrilor, Adunarea Parlamentara si Congresul Autoritatilor Locale si Regionale din Europa, reprezentând organele locale si regionale alese.
De la simpla consultare la o veritabila colaborare în cazul unor proiecte specifice, cooperarea poate lua forme foarte diverse. Reprezentantii ONG-urilor pot participa în calitate de consultanti la anumite studii sau la activitatea comisiilor interguvernamentale, sa redacteze note catre Secretarul General, sa prezinte expuneri orale sau scrise în fata comisiilor Adunarii Parlamentare si la Congresul Autoritatilor Locale si Regionale sau cu ocazia colocviilor, seminariilor si a altor reuniuni organizate de Consiliul Europei. ONG-urile aduc la cunostinta opiniei publice progresul proiectelor Consiliului Europei din domeniul lor de activitate, punându-si experienta la dispozitia Organizatiei.
În 2002, Consiliul Europei a lansat doua Proiecte integrate multianuale care se concentreaza asupra unor problematici relevante pentru ONG-uri, si anume: “Sa facem institutiile democratice sa functioneze” si “Raspunsuri la violenta din fiecare zi într-o societate democratica”.
Proiectele integrate urmaresc crearea retelelor intra-organizationale pentru îmbunatatirea performantelor si impactului activitatii Consiliului Europei prin concentrarea experimentelor acumulate în diferite sectoare asupra unei singure teme. Aceasta metodologie integratoare este cuplata cu introducerea abordarii intersectoriale si interdepartamentale în cadrul sectorului interguvernamental, al Adunarii Parlamentare, al Congresului Autoritatilor Locale si Regionale din Europa si al ONG-urilor pentru a se putea oferi raspunsuri coerente la necesitatile în evolutie ale statelor membre.
Proiectul integrat numărul 1 “Să facem instituțiile democratice să funcționeze” se concentrează asupra răspunsurilor și responsabilităților instituțiilor democratice și asupra participării societății civile la procesul de luare a deciziilor și la alegeri.
Proiectul integrat numarul 2 “Răspunsuri la violența din fiecare zi într-o societate democratică” urmarește definirea principiilor politicilor în domeniul combaterii și reducerii violenței și elaborarea strategiilor de prevenire.
În 2002, un Forum al cetatenilor a fost organizat în cadrul fiecarui proiect integrat având temele: proiectul numarul 1 “Statutul juridic al ONG-urilor si guvernarea democratica”, proiectul numarul 2 “Societatea civila si prevenirea violentei cotidiene”.
Concluziile proiectelor vor putea fi elaborate la sfârsitul perioadei (2004) sub forma: textelor juridice, recomandarilor, rezolutiilor, manualelor de practici corecte, proiecte pilot, activitati de asistenta, adoptarea unor principii directoare.
Competenta ONG-urilor prevazute cu statut consultativ se exercita în toate domeniile de actiune interguvernamentala, parlamentara si normativa (sau “conventionala”) a Consiliului Europei. Acestea au creat grupe de specialisti în cadrul propriei lor structuri care se ocupa de urmatoarele probleme: Carta europeana sociala, politicile sociale, drepturile omului, educatia si cultura, dialogul si solidaritatea Nord-Sud, societatea civila într-o noua Europa, mediul si ruralitatea, sanatatea, egalitatea de gen, saracia si coeziunea sociala.
Consiliul Europei dispune de o structura permanenta de cooperare cu ONG-urile internationale:
Conferinta plenara (anuala), care reuneste toate ONG-urile cu statut consultativ, determina actiunile de întreprins pentru îmbunatatirea functionarii acestei structuri si fixeaza obiectivele comisiei sale de legatura;
Comisia de legatura a ONG-urilor, creata în 1976, formata din douazeci si cinci de membri, se reuneste de cel putin trei ori pe an si are urmatoarele functii:
sa asigure legatura cu serviciile interesate ale Secretariatului General
al Consiliului Europei;
sa urmareasca lucrarile reuniunilor sectoriale ale ONG-urilor în diferite domenii de interes
sa pregateasca Conferinta plenara si programul anual de lucru;
sa incite ONG-urile sa coopereze cu Consiliul Europei si sa-si faca cunoscute activitatile pe care le desfasoara. Au fost luate, de asemenea, initiative pentru sustinerea tranzitiei democratice în Europa centrala si de est.
Comitetul mixt “Parlamentari – Comisia de legatura a ONG-urilor”. Creat în 1979, el studiaza modalitatile de dezvoltare a sinergiilor între ONG-uri si Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei. El se compune din ansamblul membrilor Biroului Comisiei de legatura si din unsprezece parlamentari reprezentând Adunarea.
ONG-urile au contribuit la elaborarea a numeroase conventii si instrumente ale Consiliului Europei, precum Conventia referitoare la statutul juridic al muncitorului migrant (STE nr. 93), Conventia europeana pentru prevenirea torturii (STE nr. 126), Conventia culturala europeana (STE nr. 18), Carta europeana a limbilor regionale sau minoritare (STE nr. 148) si Conventia referitoare la recunoasterea personalitatii juridice a organizatiilor internationale neguvernamentale (care le priveste direct) (STE nr. 124).
Unele exemple de cooperare sunt semnificative. Expertii si observatorii Adunarii Parlamentare îi consulta adeseori pe reprezentantii locali ai ONG-urilor în probleme ale drepturilor omului înainte de a recomanda aderarea unei tari si cu prilejul verificarii caracterului democratic al alegerilor din tarile candidate la aderare. Curtea europeana a drepturilor omului autorizeaza tot mai mult ONG-urile sa-i comunice informatii referitoare la cererile asupra carora a fost sesizata, Comitetul european pentru prevenirea torturii primeste, de asemenea, informatii de la ONG-uri, iar pe reprezentatii unora îi întâlneste cu prilejul vizitelor pe care le efectueaza in tarile member.
3.8.Banca de dezvoltare a Consiliului Europei
Obiective: Creată în 1956, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (CEB) este cea mai veche instituție financiară internațională din Europa și singura cu „ vocație exclusiv sociala ”. CEB reprezintă instrumentul financiar al politicii de solidaritate a Consiliului Europei.
CEB este o bancă de dezvoltare multilaterală aflată sub autoritatea supremă a Consiliului Europei. Totuși ea beneficiază de personalitate juridică proprie și autonomie financiară. Prin acordarea de împrumuturi banca participă la finanțarea proiectelor sociale, răspunde situațiilor de urgență contribuind în acest fel la îmbunatatirea condițiilor de viata și a coeziunii sociale în regiunile mai putin favorizate ale Europei. CEB acorda credite statelor membre ale Consiliului Europei.
Domeniile de actiune:
Principalele domenii de actiune ale bancii, asa cum sunt ele definite prin articolele Acordului și Rezoluția 1480 (2004) ale Consiliului de administrație, sunt structurate după cum urmeaza:
De la crearea sa, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei are ca principal obiectiv să raspundă situațiilor de urgență și să ofere sprijin financiar victimelor acestor situații.
Tipurile de acțiuni inițiate în ultimii cinci ani indică trei linii sectoriale de acțiune care structurează toate activitățile instituției în concordanta cu vocația sa socială.
Sa contribuie la consolidarea integrarii sociale, în mod special prin: ajutorarea refugiatilor si a migrantilor, cresterea numarului de locuinte sociale disponibile, îmbunatatirea conditiilor de viata în mediul rural si urban precum si crearea sau mentinerea locurilor de munca.
Sa participe la gestionarea responsabila a mediului, prin actiuni de prevenire si ajutorare a regiunilor lovite de dezastre naturale sau ecologice; construirea sau reabilitarea infrastructurilor de aductiune a apei si tratamentul deseurilor lichide si solide; producerea de energii curate care se pot reînnoi; protejarea si reabilitarea patrimoniului istoric.
Sa sustina dezvoltarea capitalului uman, prin intermediul proiectelor din domeniul educatiei si sanatatii.
ÎNCHEIERE
Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii, un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC), organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în cadrul summit-urilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.
Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, sistemele militare de apărare, piatra de temelie a suveranității naționale, rămân sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul unor alianțe precum NATO.
Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție europeană.
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare.
Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol mai activ și mai eficient.
Domeniul dreptului omului reprezintă obiectivul activității Consiliului European, organizație devenită paneuropeană cu o tendință spre universalitate, în scopul stimulării statelor în vederea protejării și promovării dreptului omului, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a instituit în 1980 Premiul European al drepturilor omului care se acordă o dată la 3 luni, la Strasbourg.
Acesta consta în decernarea unei persoane, grup de persoane, instituții sau ONG cu o medalie de aur și cu un certificat de succese deosebite în vederea protecției dreptului omului.
Astăzi suntem martori unui dinamism impresionant al relațiilor sociale interne și internaționale. Trăim într-o lume a marilor schimbări care își arată aspectele pozitive cât și cele negative.
Individual, la fel ca și statul, trebuie să participe în mod activ la aceste transformări pentru a se adapta la evoluția naturală a sociatății.
Astfel, la etapa actuală, în centrul preocupărilor Consiliului European este omul și soluționarea problemelor acestuia pe cale pașnica. Cu toate acestea, violența însă, se prezintă atât ca o formă de intoleranta, cât și ca o modalitate de soluționare sau influențare a problemelor complexe care sunt destul de actuale azi.
Un rol important, în opinia noastră, în ceea ce privește soluționarea problemelor umane și consolidarea unei politici mondiale, il joacă procesul de dezarmare și încetarea goanei pentru înarmare.
În această ordine de idei nu consider adevarate cuvintele fostei regine a Marei Britanii precum că ” cu cât mai mult armament există pe pamânt cu atât mai temeinică este pacea”
BIBLIOGRAFIE
Le Rider , Jacques, Europa Centrală sau paradoxul fragilității, Iași, Editura Polirom, 2001.
Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, București, Universul Juridic, 2002,
Valer Dorneanu,Parlamentele naționale într-o Europă lărgită, în România și viitorul Europei, București, Editura RA Monitorul Oficial, 2001
Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress,Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007
Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2007
*
* *
http://www.coe.int/T/e/Com/about_coe/
http://www.coe.ro/
http://mae.ro/index.php?unde=doc&id=5040$idlnk=&cat=3.
http://www.coe.ro/campania.html
http://www coe.int/T/CM/aboutCM_en.asp
http://www.coe.ro/comitetul .html.
www.coe.int/cepej
http://coe.int/t/dg1/legeacooperation/cepej/textes/adoptedTexts_en.asp
http://coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/textes/listerecres_fr.asp
http://www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/cepej/textes/ListeRecRes_en.asp
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Uniunii Europene (ID: 125089)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.