Istoria statului și dreptului românesc 3 [620131]

Istoria statului și dreptului românesc 3
Florin NEGOI ȚĂ

ISTORIA STATULUI
ȘI DREPTULUI ROMÂNESC

Universul Juridic
București
-2011-

Florin NEGOI ȚĂ
4
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.

Copyright © 2011, S.C. Universul Juridic S.R.L.

Toate drepturile asupra prezentei edi ții aparțin
S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiat ă fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.

NICIUN EXEMPLAR DIN PR EZENTUL TIRAJ NU VA FI
COMERCIALIZAT DECÂT ÎNSO ȚIT DE SEMN ĂTURA
AUTORULUI ȘI ȘTAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE
INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
NEGOIȚĂ, FLORIN
Istoria statului și dreptului românesc / Florin Negoi ță. –
București : Universul Juridic, 2011
ISBN 978-973-127-509-3 34(498)(091)(075.8) 342(498)(091)(075.8)

REDACȚIE: tel./fax: 021.314.93.13
tel.: 0732.320.665
e-mail: [anonimizat]

DEPARTAMENTUL tel.: 021.314.93.15; 0726.990.184
DISTRIBUȚIE: fax: 021.314.93.16
e-mail: [anonimizat]

www.universuljuridic.ro
COMENZI ON-LINE,
CU REDUCERI DE PÂN Ă LA 15%

Istoria statului și dreptului românesc 7

Motto :
„Nu mai g ăsim alt popor la care ilegalitatea s ă fie
socotită ca o crim ă. Vedeți astfel c ă e o foarte mare
deosebire între cugetarea poporului de jos, care crede
că orice ilegalitate e o crim ă, și între cugetarea claselor
de sus, care cred c ă ilegalitatea e nu numai lucrul cel
mai permis, dar și suprema dovad ă de putere, pe de o
parte, și de inteligen ță, pe de alt ă parte. Este cineva
om important dac ă se supune legii?”

(N. Iorga – Conferin ța în fața parlamentarilor
ardeleni – noiembrie 1919)

I. OBIECTUL
ISTORIEI STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC
Evoluția trecut ă a dreptului trebuie studiat ă pentru c ă „natura non facit
saltus” și în dezvoltarea istoric ă a societ ății totdeauna o institu ție are rădăcini
adânci în institu țiile trecute. De aceea viitorul jurist trebuie s ă studieze și istoria
dreptului și numai istoria dreptului, dar și istoria în general trebuie cunoscut ă ca
jurist. A cunoa ște o institu ție juridic ă fără a cunoaște împrejur ările istorice din care
a ieșit este un nonsens.
„Fără istoria dreptului…. nu pot în țelege institu țiile…. A studia o institu ție fără
a o studia istorice ște în trecut… este a ne reduce la un studiu care poate s ă aibă
oarecare însemn ătate practic ă, care nu formeaz ă mintea adev ăratului jurist.” (M.
Djuvara, Teoria general ă a dreptului. Drept ra țional, izvoare și drept pozitiv,
Editura All, 1995, p. 101)
Istoria Statului și Dreptului Românesc devine vie prin leg ătura evolutiv ă care
se face cu propriile noastre concep ții juridice, pe care trebuie s ă le lumineze și să le
îndumeze și prin puntea prezentului s ă lege trecutul de viitor.
Prin obiectul de investiga ție, disciplina mai sus precizat ă se încadreaz ă armonic în
domeniul științelor sociale și are ca obiect studiul statului și dreptului existente pe
actualul teritoriu al țării noastre din momentul cre ării și până astăzi. Cum dreptul face
etern pereche cu statul, ca, de altfel, și cu politica, f ără îndoială chiar dac ă disciplina
noastră, potrivit programei de înv ățământ se nume ște „Istoria Statului și Dreptului
Românesc”, a fost necesar a analiza, circumscris în tem ă, și anume probleme mai
importante din existen ța statului, privit ca o categorie istorico-filozofic ă. Făcând parte din

Florin NEGOI ȚĂ
8
categoria științelor despre societate, „Istoria statului și dreptului românesc” are mai multe
interdependen țe, interacțiuni și conexiuni cu științele istorice.
Istoria dreptului este o „fil ă a istoriei României”, care st ă la temelia dreptului, am
spune noi. În afar ă de Istoria României (ca disciplin ă) sunt o serie de alte științe istorice,
mult mai aproape prin obiectivul lor de istoria statului și a dreptului românesc.
Istoria general ă a dreptului are ca obiect de studiu dreptul istoriei universale, anume
cea ce este mai tipic în aceast ă problemă.
Istoria doctrinelor politico-juridice are ca obiect de cercetare evolu ția ideilor despre
stat și drept în decursul istoriei. În studiul prob lemelor sale, istoria dreptului românesc se
folosește de datele furnizate de alte științe, dar care sunt considerate științe auxiliare sau
ajutătoare, din perspectiva disciplinei noastre. Geografia ofer ă date utile în leg ătură cu
mediul geografic, factor important în dezvoltarea societ ății. Iancu Maxim în „Etnogeneza
românilor și a altor popoare europene privite pr in prisma geografiei istorice”, Ed.
Moldova, 1995, face preciz ări deosebit de importante privind interferen ța dintre cele dou ă
discipline. Filologia ofer ă date de importan ță cardinal ă în legătură cu etimologia
cuvintelor și evoluția acestora în decursul istoriei, dar, mai ales, în leg ătură cu semantica
lor. Etnografia se ocup ă cu studiul vie ții popula țiilor (a se vedea Dionisie Petru,
„Conceptul de etnie”, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, București, 1980).
Dintre științele considerate științe auxiliare amintim:
– arheologia care se ocup ă cu sesizarea, descoperirea, studierea și valorificarea
istorică a rămășițelor păstrate în p ământ;
– paleografia, știința cercetării documentelor în original (forma scrisului, materialul
pe care s-a scris etc.);
– epigrafia, știința descifrării inscrip țiilor și interpret ării conținutului lor;
– sigilografia, știința studierii pece ților care s-au aplicat pe actele oficiale;
– heraldica, știința blazoanelor, a semnelor de noble țe și a semnelor distinctive ale
diferitelor ora șe și cetăți;
– numismatica, știința studierii monezilor.
La toate acestea se mai adaug ă datele oferite de arhivistic ă, cronologie, genealogie,
metrologie, muzeologie și critologie.
1. Necesitatea studieri i Istoriei Statului și Dreptului Românesc
Afirmăm că studiul „Istoria dreptului românesc”, inclusiv „Dreptul cutumiar”,
pentru studen ții Facultăților de drept, este de o importan ță cardinală, ce poate fi ilustrat ă
din mai multe puncte de vedere.
1. Mai întâi, pentru c ă, dintr-un suprem unghi de vedere, se pune problema istoriei
poporului nostru și, în mod deosebit, a istoriei antice și medievale, care rezolv ă problema
fundamental ă a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român și dreptul , ca
fenomen de suprastructur ă, împletindu-se organic cu via ța social-economic ă și, mai ales,
cu cea politic ă, indiferent de forma sa evolutiv ă-cutumiar ă „ori legislativ ă, ceea ce
ilustrează istoria în toat ă intimitatea sa. Și vă întrebăm, întrebându-ne: ce poate fi mai
important decât cunoa șterea istoriei poporului nostru? Poate c ă viața și nimic mai mult.
Un popor care nu- și cunoaște istoria ori nu vrea s ă și-o cunoasc ă, indiferent cum este,
aproape c ă nu se poate imagina. Iar pentru noi, românii, a șa cum spunea Nicolae Iorga în

Istoria statului și dreptului românesc 9
„Originea, firea și destinul neamului românesc”: este vorba de un popor care, prin
strămoșii săi, își are originea de patru ori milenar ă”; aceasta este mândria și aceasta este
puterea noastr ă.
Ar fi suficient, pentru a v ă înfrumuse ța spiritul, s ă vă reamintim într-un prezent
marcat de tinere țea voastr ă, că dimensiunile majore al istoriei poporului nostru, sunt
vechimea ei de patru milenii și statornicia sa între acelea și hotare: Mun ții Carpați și
Balcani, apele Tisei, Dun ării și Nistrului, împreunate cu lupta, am putea spune etern ă,
pentru ap ărarea fiin ței și pământului str ăbun.
Razele de istorie în spa țiul carpato-danubiano-pontic sunt la fel de b ătrâne ca și
gândul omenesc, dar este cu prisosin ță dovedit c ă în urmă cu 2000 ani î. H., în teritoriul
mai sus precizat, locuiau triburile geto-dace, ramur ă a marelui popor trac, care î și
începuse particularizarea etnocultural ă și lingvistic ă în cadrul marii familii a neamurilor
trace, desprinse și ele definitiv și demult din noua popula ție născută din amestecul
triburilor neolitice, cu triburile p ăstorești și călărețe venite din est și nord, ce vorbeau acea
generală limbă indo-european ă. Așadar, geții sau dacii r ămași definitiv în istorie, dup ă
cum i-au numit grecii sau romanii, au f ăcut parte din grupul etnic al tracilor, care, potrivit
părintelui istoriei, Herodot, cea mai autentic ă și autorizat ă voce a antichit ății, erau cel mai
numeros dup ă cel al indienilor.
Chiar dac ă am admite c ă dacii tr ăiau în arcul Carpa ților, iar ge ții în zona
extracarpatic ă, esențial din spusele lui Strabon este faptul c ă geții și dacii vorbeau aceea și
limbă și constituiau acela și popor (Geographia, VII, 3, 12).
S-au pierdut multe scrieri despre traco-ge ți și, din acest punct de vedere, ca, de
altfel, și din multe altele, istoria nu a fost prea generoas ă cu noi, dar ne-au r ămas și
suficiente documente certe și obiective, pentru a repl ăsmui ființa acestui popor geto-dac,
invidiat de-a dreptul de toat ă antichitatea.
Platon, face urm ătoarele preciz ări despre înv ățătura propov ăduită de un medic trac,
fidel lui Zamolxis: „toate trag din suflet, atât cele bune cât și cele rele ale trupului și ale
ființei noastre întregi, rev ărsându-se din suflet a șa cum se r ăsfrâng de la cap, asupra
ochiului; trebuie mai întâi sufletului s ă-i dăm îngrijire, dac ă vrem ca, deopotriv ă, capul și
restul trupului s ă o ducă mai bine, iar sufletul, spune el, se îngrije ște cu anumite
descântece, care sunt, la rândul lor, spusele și gândurile frumoase. Din acest spuse și
gânduri se na ște în suflete în țelepciunea”. Iat ă deci doctrina lui Zamloxis, și, implicit,
spiritualitatea acestui popor. În timp ce mu lte ale popoare contemporane risipite prin
multe văgăuni ale p ământului nu aveau nici m ăcar conștiința de sine, fug ărindu-se
reciproc unii pe al ții, strămoșii noștri făceau deja filosofie și-și puneau marile întreb ări ale
ființei umane, întreb ări valabile și astăzi.
Prima știre istoric ă asupra geto-dacilor o dator ăm părintelui istoriei, marele Herodot
(484-420 î. H.). Binecuvântat va fi numele lu i, atât timp cât va exista în istorie poporul
român. Originar din Halicarnas, ora ș din Asia Mic ă, a făcut multe c ălătorii în Egipt,
Mesopotamia, Gali ția, Macedonia, Siria și sudul Italiei, adunând impresii și bogate
informații pentru opera sa, intitulat ă „Istorii”.
Din totalul de nou ă cărți, cât cuprind „Istoriile”, în primele cinci c ărți descrie
formarea Imperiului Persan și regiunile pe care le cucere ște.
În „Istoriile” sale, Herodot ne-a fu rnizat multe date despre traci și geto-daci. Afl ăm
de la Herodot c ă „după indieni, semin ția tracilor este cea mai numeroas ă și dacă ar avea o
singură conducere și s-ar înțelege între ei, ar fi, dup ă părerea mea, de neînfrânt și cu mult

Florin NEGOI ȚĂ
10
mai puternice decât toate semin țiile pământului, dar unirea lor este cu neputin ță și nu-i
chip să se înfăptuiască, de aceea, ei sunt slabi”.
Același Herodot în „Istoriile” sale, relateaz ă în detaliu desf ășurarea campaniei
regelui Persiei, Darius, asupra sci ților, vecinii tracilor, din anul 514 î. H.
Uriașa armată a regelui persan a înaintat de-a lungul M ării Negre cu inten ția de a
trece Dun ărea și de a-i supune pe sci ți. Înspăimântați de puterea militar ă a perșilor,
neamurile trace s-au plecat, unul dup ă altul, cu excep ția geților, care, de și au opus o
rezistență îndărătnică, fură supuși de îndat ă, cu toate c ă sunt cei mai drep ți și mai viteji
dintre traci (Herodot „Istorii” IV). În acest fel, Herodot îi monumentalizeaz ă definitiv pe
cerul înstelat al istoriei noastre nemuritoare, pentru c ă nemuritori se considerau și geții,
după cum precizeaz ă istoricul.
Dimensiunea cardinal ă a spiritualit ății religioase geto-dace era aceea c ă „ei nu mor,
și că cel care piere se duce la Zamolxis, divinitatea lor, pe care unii îl cred a fi acela și cu
Gebeleizis”.
Istoria n-ea h ărăzit să ne confrunt ăm încă din anul 335 î. H. cu alt mare imperiu al
lumii. Alexandru Macedon, urma șul lui Filip al II-lea, a pornit cu armata ce num ăra 30. 000
de oameni împotriva tribalilor, illyrilor și geților de la nord de Hemus. Marele Alexandru a
trecut Dun ărea în cursul unei nop ți, însoțit de 1500 de c ălăreți și de vreo 4. 000 de pedestra și.
Iată cum descrie Arrian (a se vedea Izvoarele pr ivind Istoria României, vol. I) acest fapt
istoric: „Ge ții s-au retras spre un ora ș ce se afla la o dep ărtare de o parasang ă (aprox. 5,5 km)
de Istros și se retraser ă cât putură mai departe de fluviu, prin lo curi singuratice”. Alexandru a
cucerit ora șul și a luat toat ă prada pe care o l ăsaseră geții. Prima personalitate bine definit ă
istoric, prin puternica organizare a popula ției de la nord de Dun ăre, a fost Dromichaites,
învingătorul lui Lysimachos (urma șul lui Alexandru Maced on). Între anii 300 și 292 î. H., în
timpul ultimei lupte cade prizonier chiar conduc ătorul Traciei elenistice, dup ă ce în prima
căzuse prizonier fiul s ău, Agatocles. Se deschide astfel drumul unei glorioase file din
frământata istorie a str ămoșilor noștri geto-daci, a marelui rege Burebista, despre care
geograful grec Strabon scrie, l ăsând la o parte trecutul îndep ărtat al geților, următoarele:
„Burebista, b ărbat get, ajungând în fruntea neamului s ău care era istovit de r ăzboaie dese, l-a
înălțat atât de mult prin exerci ții, abținere de la vin și ascultare fa ță de porunci, încât, în câ țiva
ani, a făurit o stăpânire puternic ă și a supus ge ților cea mai mare parte a popula țiilor vecine,
ba chiar a ajuns s ă fie temut și de romani”.
Același Strabon, și mai apoi Plutarh, ne informeaz ă despre un grandios proiect al lui
Caesar de a porni înarmat împotriva lui Burebista și numai asasinarea sa în anul 44 î. e. n.
a oprit materializarea lui. Oricum, la Roma, Lucanus pune în gura lui Cato urm ătoarea
implorație: „Feriți-ne de zei cere ști, printr-un dezastru ce i-ar pune în mi șcare pe ge ți,
Roma să cadă”. Nu s-a întâmplat acest fapt, pentru c ă și Burebista a fost victima unui
complot pe fondul unei r ăscoale ce se declan șase, împărtășind soarta lui Caesar.
Dar, contemporan cu Burebista a fost și Deceneu, cu siguran ță unul din cei mai
mari filozofi ai antichit ății.
Dio Chryssostomos și apoi Iordanes ne fac urm ătoarea apreciere: „el, adic ă
Deceneu, observând înclina ția geților de a-l asculta în toate, și că ei sunt din fire de ștepți,
i-a instruit în toate ramurile filosofiei, c ăci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-
a învățat etica, dezv ățându-i de obiceiurile barbare, i-a instruit în științele fizicii, f ăcându-
i să iasă conform legilor naturii, i-a înv ățat logica, f ăcându-i superiori celorlalte popoare,
în privința minții”.

Istoria statului și dreptului românesc 11
În mersul neostoit al istoriei, a urmat a poi marea confruntare a colosalului Imperiu
Roman cu Dacia vremurilor lui Decebal. „ De marea lumin ă a Romei, r ămâne îns ă pe
veci luminata – Dacia” – a afirmat Pârvan, vrând parc ă să adauge c ă nu erau suficiente
învățăturile lui Deceneu și nici infuziile de cultur ă de pe urma coloniz ării grecești, ci mai
era nevoie de ceva pentru a solidifica mai puternic temelia poporului român.
A fost înfrânt Decebal și statul său, dar la spiritualitatea geto-dac ă s-a adăugat și cea
romană și, în ce ne prive ște pe noi, dreptul și obiceiurile romane. Îns ă miracolul
spiritualit ății române ști ulterioare, despre care vom vorbi necontenit în demersul nostru.
Civilizația autohton ă a putut fi „înfrânt ă” de geniul latin, apoi de suflul slav sau de
impulsul bizantin, dar în spiritul ei r ămâne geto-dac ă. Au fost câteva reflec ții care, așa
cum spunea Constantin Noica, sunt desch iderea care închide sau, parafrazându-l,
închiderea care deschide, de natura a releva dac ă mai era cazul, c ă strămoșii noștri nu
puteau să ajungă la spiritualitatea și forța pe care am precizat-o, dac ă nu s-ar fi condus
după normele de conduit ă temeinic fundamentate de cutuma vremurilor, și mai apoi, prin
legi edictate de puterea statal ă. În tot demersul nostru ne vom str ădui să le scoatem la
suprafața timpului prezent.
2. Un al doilea motiv pentru care se im pune studierea istoriei dreptului românesc
este acela c ă această disciplin ă, alături de dreptul roman, este alfabetul științei
dreptului. Prin intermediul acestei discipline v ă familiariza ți cu terminologia juridic ă,
realizați semnifica ția, parte a unor concepte care în știința dreptului dobândesc alte
semnifica ții decât în vorbirea curent ă sau în alte științe. Veți face cuno ștință cu aproape
toate ramurile de drept și cu toate institu țiile juridice.
3. În al treilea rând, fără a cunoaște evoluția istoric ă a institu țiilor de drept , nu
veți putea în țelege în toat ă plenitudinea sa și temeinicia lor aceste institu ții. Exemple se
pot da multe, dar sunt de prisos.
4. În fine, aceast ă disciplin ă vă va releva în mare m ăsură specificul na țional al
dreptului românesc, acea „not ă cu prec ădere”, cum spunea C ălinescu în eseul
„Specificul na țional” („Istoria literaturii române de la origini pân ă în prezent”, p. 975).
Alături de dreptul roman și de elementele de drept comparat de care ve ți lua cuno ștință de
la alte discipline, isto ria dreptului românesc v ă va descifra singularul și particularul din
generalul universal.
5. Istoria Dreptului Românesc este disciplina care se ocup ă de evolu ția sistemic ă,
sincronic ă și diacronic ă a normelor, institu țiilor și concep țiilor juridice ale
poporului român din cele mai vechi timpuri pân ă în vremea noastr ă.
6. Istoria dreptului românesc constituie un demers științific care nu ar fi posibil
fără laboriosul efort al genera țiilor de înainta și în investigarea vechiului drept
românesc, efort concretizat și în vastul tratat ap ărut între anii 1980-1987 și la care și-au
adus o contribu ție însemnat ă și dascălii noștri de la școala clujean ă și cărora le suntem
mereu recunosc ători și față de care avem datoria de a transmite pe mai departe f ăclia
arzătoarei pasiuni pentru aceast ă disciplină științifică.
7. Cercetarea dreptului se impune prin folosirea atât a metodei istorice, cât și a
metodei comparate. Prin concep ție și conținut, disciplina Istoria Dreptului Românesc se
bazează pe investiga ții științifice, dar și pe contribu ții științifice, pe experien ța și gândirea
înaintașilor, deschiz ători de drumuri și reflecții, de care ne-am folosit în lucrarea prezent ă
pentru a cuprinde cât mai multe elemente din tezaurul politico-juridic românesc ce

Florin NEGOI ȚĂ
12
alcătuiesc patrimoniul cultural na țional al Patriei noastre, având ca finalitate: aflarea și
respectarea adev ărului, pe de o parte, dar și a demnit ății și interesului na țional, pe
de altă parte .
2. Periodizarea Istoriei Dreptului Românesc
Este o problem ă ce poate fi îndelung controversat ă, datorită, în principal, leg ăturii
indisolubile a dreptului cu institu ția statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie s ă se
țină sama de tipul de stat, pe de o parte, și, pe de alt ă parte, că, deși nu se contrapune cu
periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. A șa fiind, a face o
periodicizare a istoriei dreptului f ără a ține seama de tipul de stat ar fi o poveste a istoriei
dreptului, și nu o teorie științifică.
Plecând de la acest postulat, iat ă cum periodiciz ăm istoria dreptului românesc,
călăuzindu-ne fundamental dup ă opiniile exprimate de prof . Vladimir Hanga (Istoria
Dreptului Românesc), cât și de prof. D. Firoiu (Istoria Statului și Dreptului Românesc),
care autori nu numai c ă ne-au fost profesori și le purtăm o considera ție aparte, dar sunt și
autori de necontestat în aceast ă materie de la școala clujean ă, ieșeană și bucureșteană, pe
care în mod simbolic am încercat „s ă-i aduc” la aceea și masă.
1. Dreptul monarhiei dacice , care cuprinde perioada de la formarea statului dac
centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista și Decebal și până la cucerirea
Daciei de c ătre Romani (106 e. n).
2. Dualismul juridic în Dacia – provincie a imperiului Roman (106-271/274 e. n.).
3. Dreptul feudal , care cuprinde perioada f ărâmițării feudale, respectiv de la
retragerea aurelian ă până la formarea statelor române centralizate și în care are loc
procesul de formare a Legii țării (Ius Valachium – vechiu l drept cutumiar-agrar), și
perioada monarhiei centralizate, care cupri nde perioada de la formarea statelor române ști
și până la revolu țiile din 1821, în care se s ăvârșesc dreptul cutumiar român (Ius
Valachium) și apar primele legiuri scrise.
4. Dreptul capitalist , care cuprinde perioada de la revolu țiile burgheze din 1821 și
1848, pân ă în anul 1947, un rol important în r ăspândirea rela țiilor și noilor institu ții
capitaliste avându-l Regulamentele Organice.
5. Dreptul socialist , care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie
1989.
Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape:
1) etapa 23 august 1944-30 decembrie 1947 în care, prin m ăsurile politice de
stânga, către extrema stâng ă, s-a pregătit terenul pentru trecerea la cea de-a doua etap ă.
2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembri e 1989, când în România a fost instaurat ă
dictatura totalitar ă de extrem ă stângă – dictatura comunist ă.
6. Dreptul de tranzi ție, de după 22 decembrie 1989.
Istoria, înseamn ă cartea de c ăpătâi a unei na ții și analiza sine ira et studio a
trecutului, pentru a ne ajuta la perceperea exact ă și reală a prezentului și pentru
prosperarea constructiv ă a viitorului.
Istoria statului și dreptului românesc înseamn ă trecutul, prezentul și viitorul
poporului român, înseamn ă conștiința morală, politică și juridică, precum și instituțiile
aferente acestora, din comuna primitiv ă și până astăzi.

Istoria statului și dreptului românesc 13
Analiza istorico-juridic ă trebuie f ăcută sine ira et studio , pentru c ă este vorba
despre trecutul poporului român, care, analizat și înțeles așa cum se cuvine, poate ajuta
mult la perceperea și slujirea corect ă a adevărului și prezentului, la prosperarea cu
înțelepciune, inteligen ță și succes a viitorului.

Istoria statului și dreptului românesc 17

II. STATUL ȘI DREPTUL GETO-DAC
Etnogeneza poporului român poate fi în țeleasă mai ușor prin analiza
elementelor fundamentale ale organiz ării politice și ale institu țiilor juridice în mod
cronologic.
Astfel, studierea lor este absolut necesar ă pentru în țelegerea unor particularit ăți și
caracteristici specifice ale acestora. De aceea în tratarea lor vom face deosebirea între:
1. Organizarea politic ă a dreptului geto-dac (sec. I î. H. -106 e.n.) și
2. Organizarea de stat și dreptul în Dacia – provincie roman ă (106 e. n. – 271/274 e. n).
Este cert c ă încă din secolul IV î. e. n., societatea geto-dac ă a fost organizat ă în
puternice forma țiuni militare și numeroase cet ăți aflate sub conducerea unor regi care î și
exercitau autoritatea pe întinse teritorii. Nu se poate îns ă susține că aceste uniuni de
triburi, organizate pe baza democra ției militare, în care atribu țiile de conducere social ă
aparțineau poporului înarmat, reprezenta deja o organiza ție politică.
Faptul că puterea unor regi ca Oroles, Rubobostes, Dromichaites este în continu ă
creștere, prin autoritatea lor impunându-se adun ării generale a r ăzboinicilor (a se vedea în
acest sens situa ția când Lysimachos cade prizonier, iar Dromichaites îl elibereaz ă peste
voința războinicilor s ăi), nu reprezenta altceva decât perioada de tranzi ție de la
organizarea gentilico-tribal ă la cea politic ă, creându-se premisele necesare form ării
statului dac centralizat, ca putere politic ă oficialmente constituit ă.
1. Fenomenul de autoritate și putere politic ă
Fenomenele de autoritate se întâlnesc în mod constant în toate colectivit ățile și
implică, întotdeauna, o dubl ă relație, de comandant și supunere, și conduce la
desprinderea grupului minoritar de guvernan ți de grupul mai numeros de guvernan ți, care
se supun. Oricare ar fi importan ța grupului în sânul c ăruia se constat ă fenomenul de
autoritate, aceasta pune în oper ă, după caz, un sentiment de încredere și un element de
constrângere, și, cel mai adesea, ambele.
Puterea politic ă (provine, în sens etimologic, din puterea cet ății – orașului, iar în
sens contemporan, din puterea statului) este și ea un fenomen de autoritate. Și ea implic ă
acea dubl ă relație, de comandament și supunere, îns ă conduce la desprinderea grupului
minoritar de guvernare de grupul mai numeros de guvernan ți, care se supun. În plus,
puterea politic ă conferă guvernan ților mijloacele de constrângere de care ace știa au
nevoie pentru a conduce și a supune pe cei care se opun. Constrângerea este un resort
esențial al puterii politice.
Puterea politic ă a început mai întâi a fi ata șată persoanei guvernan ților, adesea șefi
religioși sau militari, cu mai mult ă sau mai pu țină legitimitate.
Apariția persoanei dirigente unice este un prim pas pe calea institu ționalizării

Florin NEGOI ȚĂ
18
puterii politice, urmând orbita unei evolu ții discontinue, în linie întrerupt ă, încetarea vie ții
acestuia declan șând dezorganizarea vie ții politice, pentru ca apoi, printr-o alt ă
personalitate, aceasta s ă renască. De aceea, în principiu, pân ă la realizarea disocierii
puterii politice de persoana guvernatorului, pentru a se putea raporta unei alte entit ăți care
să-i serveasc ă drept suport, nu se poate discuta despre apari ția statului care s ă semnifice
acel aparat de dirijare a societ ății, care are la îndemân ă diverse mijloace pentru a se
impune, inclusiv mijloace de coerci țiune. Așadar, statul apare în momentul în care
puterea politic ă se disociaz ă de persoana dirigent ă unică, când acesta nu se mai identific ă
cu acea persoan ă, când exist ă în sine, altfel spus, când aceasta fiin țează și după moartea
persoanei dirigente, reclamând de îndat ă instituirea unei noi persoane dirigente.
Iată de ce, pân ă în jurul anilor 82-70 î. H. nu putem vorbi de existen ța unui stat dac,
pentru că prea multe au fost intermiten țele și discontinuit ățile în existen ța acestuia.
Pe temelia unit ății de neam, de cultur ă și civilizație spiritual ă și economic ă, marele
Burebista a f ăurit un stat dac centralizat și independent a c ărui existen ță a dăinuit și după
moartea sa. Dimensiunile acestui stat au fost cu prisosin ță reliefate de Strabon în cartea sa
„Geografia”: „getul Burebista, ajungând în fruntea poporului s ău care era istovit de
războaie dese, l-a în ălțat atât de mult prin exerci țiu, abținere de la vin și ascultare fa ță de
porunci, încât la câ țiva ani a f ăurit o stăpânire puternic ă și a supus ge ților cea mai mare
parte din popula țiile vecine, încât a ajuns s ă fie temut și de romani”. F ără îndoială, statul
lui Burebista a conservat multe elemente din organizarea nucleelor prestale existente, pe care, de altfel, nu le-a desfiin țat, ci doar le-a limitat atribu țiile în favoarea puterii centrale,
a regelui.
2. Organele centra le ale statului
Puterea suprem ă în stat era de ținută de rege. Dup ă cum preciza R. Vulpe în
„Prioritatea agna ților la succesiunea tronului în Macedonia și Tracia”, institu ția regalității
tinde să devină ereditară, dovadă că Burebista și Decebal erau fii de regi. Principiul
eredității nu era îns ă absolut, întrucât puteau veni la succesiunea tronului și frații regelui
și marele pontif.
Astfel, dup ă Scorilo a veni la tron Duras, ca frate al regelui, și abia dup ă el s-a urcat
pe tron Decebal, fiul lui Scorilo, iar la mo artea lui Burebista, tronul i-a revenit lui
Deceneu, ca mare preot. Regele era șeful militar, judec ătorul suprem, dar putea fi și mare
preot.
În cadrul statului dac, dup ă afirmațiile pe care ni le ofer ă Iordanes în cartea sa
„Getica”, autoritatea religioas ă avea un rol deosebit de important, întrucât în
spiritualitatea dac ă se considera c ă atât puterea regelui, cât și legile sunt de origine divin ă,
pe de o parte, iar, pe de alt ă parte, acesteia îi reveneau și principalele atribu țiuni
judecătorești. Așadar, autoritatea religioas ă și-a adus o contribu ție fundamental ă la
elaborarea și aplicarea sistemului de drept geto-dac. În executarea atribu țiilor, regele era
ajutat de un corp de sfetnici, supus voin ței sale. Se în țelege că disocierea puterii regale de
cea religioas ă nu era un principiu obligatoriu, ba, dimpotriv ă, puteau fi reunite unicefal.

Istoria statului și dreptului românesc 19
3. Organele locale
Puține izvoare istorice ne furnizeaz ă date cu privire la organizarea local ă a Daciei.
Un text al medicului grec Criton, care l-a înso țit pe Traian în r ăzboaiele dacice, confirm ă
existența unor dreg ători care îndeplineau diferite atribu țiuni stabilite de regalitate „iar unii
erau puși mai mari peste treburile agricole, iar al ții erau împ ărțiți la paza cet ăților”
(Suidas, Lexicon-Treburile agricole).
Așadar, distingem dou ă categorii de dreg ători locali: cei care exercitau atribu țiuni din
ordin administrativ, iar al ții care dețineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar
rezulta de aici c ă teritoriul statului era împ ărțit în unități administrativ-teritoriale (a se vedea
Vladimir Hanga, „Dreptul cutumiar”, Ed. Funda ției „Chemarea” Ia și, 1993).
4. Institu ții juridice la geto-daci
Deși documenta ția referitoare la institu țiile juridice la geto-daci este destul de
săracă, totuși, datorită scriitorilor antici, latini și greci și a datelor oferite de arheologie
putem încropi o idee general ă despre problema pus ă în discuție.
Privitor la premisele organiz ării politice și juridice în epoca antic ă menționăm
existența și pe teritoriul patriei noastre a paleoliticului, mezoliticului și neoliticului.
Menționăm doar c ă, pe parcursul epocii neolitice, procesul trecerii de la matriarhat la
patriarhat, trecerea la epoca bronzului, exist ă un traseu cu trei etape importante:
Etapa I – în care tat ăl și soțul (bărbatul) au un loc subordonat în cadrul familiei
matriliniare;
Etapa II – cre șterea treptat ă a importan ței economice a b ărbatului și a particip ării
sale la via ța de familie;
Etapa III – instaurarea patriarhatului. Dacă matriarhatul reflecta o societate primitiv ă în care rolul conduc ător revine
femeilor, datorit ă rolului important pe care îl au în economia casnic ă și raportului de
rudenie pe linie feminin ă, femeia ocupând locul central, patriarhatul se manifest ă prin
st
ăpânirea b ărbatului, recunoa șterea paternit ății asupra copiilor, a dreptului acestora de
moștenire și a dreptului b ărbatului fa ță de femeie. Gin ții patriarhale îi revine obliga ția
răzbunării sângelui. Copiii apar țin bărbatului, intr ă în ginta lui și primesc totemul lui.
Copilul cel mai în vârst ă al primei so ții este avantajat fa ță de ceilal ți. Tatăl familiei este
stăpânul absolut, putând s ă-și ucidă propriii copii, dac ă ei constituie un pericol pentru el.
Dreptul de mo ștenire include și obligația preluării datoriilor.
Poziția femeii oglinde ște gradul de intensificare al patriarhatului. Dependen ța
acesteia se poate accentua, dar nu putea fi ucis ă de bărbat, pentru c ă atunci acesta ar fi
trebuit să plătească despăgubiri gin ții femeii, obliga ție ce constituie o îngr ădire a puterii
patriarhale. Uneori patriarhul și ginta matriarhal ă coexistă, copiii apar ținând la dou ă
grupe, dup ă modelul patriliniar și matriliniar.
Închegarea gin ții patriarhale și apariția sclavajului patriarhal constituie indicii
privind apari ția unor elemente ale democra ției militare. De aceea, existen ța patriarhatului
constituie un reper al începutului destr ămării societății primitive.
Obârșia așezămintelor juridice ale omenirii, deci și pe teritoriul românesc, poate fi
cunoscută prin analogia oferit ă de dreptul cutumiar (obiceiul p ământului, legea nescris ă).

Florin NEGOI ȚĂ
20
Individul era o parte a comunit ății în care tr ăia și faptele fiec ăruia se răsfrângeau asupra
întregii comunit ăți. De aceea, atât individul, cât și obștea cunoșteau foarte bine normele
de drept cutumiar, norme practice, pentru c ă slujeau siguran ța vieții tuturor.
În aceste comunit ăți, schimbarea hot ărârii judec ătorești era imposibil ă, dreptul fiind
nestrămutat și autoritar. Ideile juridice erau puterni c dezvoltate. În ducerea la îndeplinire
a legilor s-au încheiat anumite reguli statornice, consfin țite până la tradiție și impuse de
opinia public ă (colectivitate, membrii tribului).
Organizațiile obștești ale societ ății primitive au atât juridic, cât și social, menirea de
a rândui via ța dinlăuntrul și din afara comunit ății, de a men ține coeziunea grupului, de a
asigura traiul cotidian, de a men ține pacea în interior și în exterior.
La triburile de vân ători și culegători din paleolitic, principalele norme de drept sunt
legate de:
– teritoriul tribului – principiul teritorial (hotar, solii, schimburi etc.); – obținerea și repartizarea hranei (împ ărțirea pră
zii fiecărui individ, dinainte
rânduită);
– sistemul de proprietate era reprezen tativ doar pentru anumite obiecte, de o
însărcinare sau de un uzufruct, nicidecum de o st ăpânire absolut ă sau dominium;
– grupul poart ă grija întregii vie ți zilnice a individului, pe t ărâm social și juridic.
Opinia public ă a membrilor grupului constituie cea mai puternic ă armă a sa, care
statornice ște pacea în interiorul colectivit ății, având rol de prevenire, silind individul s ă
respecte normele de drept, dar și rol activ, în cazul aplic ării pedepselor. Individul nu se
putea sustrage opiniei publice, c ăci nimeni nu putea p ărăsi tribul f ără a muri. În triburile
de vânători și culegători, căpeteniile erau foarte rare și depindeau de decizia colectivit ății.
Din acela și motiv nici pedepsele nu ajung d ecât foarte rar la pedeapsa capital ă.
În triburile de cresc ători de vite p ășunile sunt proprietatea întregului trib. Tribul ca
atare nu are niciun rol privind dreptul, în aceast ă direcție precump ănind familia mare,
patriarhal ă. În fruntea tribului se afla c ăpetenia, aleas ă sau moștenind dreg ătoria, alături
de care se afla sfatul b ătrânilor. Judecarea pricinilor, de cele mai multe ori r ăzbunarea de
sânge, cade în pricina p ărților interesate. Exista proprietatea privat ă reprezentat ă prin
turmele de vite. Dreptul de mo ștenire revenea primului n ăscut (primogenitura). Începutul
de ierarhie social ă apare dup ă contactul acestor triburi cu triburile de p ăstori.
Comunitățile agricole cunosc o serie de nuan țări de organizare și norme juridice
față de triburile de vân ători și culegători sau cele de p ăstori:
– În cadrul principiului teritorial, valoarea absolut ă a pământului se concentreaz ă
îndeosebi în acea parte a teritoriului tribal fa ță de care tribul nu- și poate dobândi hrana,
zonă care este câmpul de recoltare, acesta devenind centrul vie ții economice și juridice a
tribului. El constituie factorul fundamental al sedentariz ării și adunării oamenilor într-o
colectivitate mai mare sau mai multor grupuri care utilizau acela și câmp de recoltare.
Nevoia de schimburi între cultivatori a creat un a șezământ de drept intercomunitar, un
ținut neutru pentru întâlnirile, serb ările dintre grupuri (triburi). Existen ța acestor ținuturi
avea rațiuni economice, juridice, culturale.
– Sistemul propriet ății. Grupul local, în întregimea sa, era proprietarul câmpului de
recoltare. Roadele culese se împ ărțeau între membrii comunit ății pe baz ă de reguli
precise, chiar legi.
– Dreptul familial. Infidelitatea se pedepsea cu alungarea vremelnic ă a făptașului
din trib.

Istoria statului și dreptului românesc 21
– Instituția căpeteniei este ceva mai dezvoltat ă. Căile erau dou ă: una prin grupul
totemic sau prin însu șiri personale. Conduc ătorul (căpetenie) avea mai ales func ții
administrative, puterea suprem ă deținând-o tot opinia public ă a grupului local
reprezentat ă de un sfat al b ătrânilor sau un sfat al c ăpeteniilor gin ților.
Ca o particularitate, exista dreptul de ad ăpostire și, legat de acesta, dreptul de tabu
(al unui obiect, loc etc.). Dreptul de tabu al unui loc se r ăsfrânge și asupra plantelor,
animalelor și oamenilor care se vor ad ăposti în acel loc.
Nomele de drept consfin țite de opinia public ă a tribului au o dubl ă sarcină:
a) prevenirea oric ăror încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezen ță;
b) interven ția activă când normele au fost înc ălcate, când un individ sau mai mul ți
primejduiesc siguran ța tuturor.
Judecata opiniei publice și aducerea la îndeplinire a hot ărârilor difer ă de la trib la
trib. Se sanc ționa după reguli bine stabilite, în fa ța unui tribunal alc ătuit din căpetenii și
bătrâni. Chemarea la judecat ă se făcea uneori chiar de c ătre părți, alteori de c ătre
căpetenie. Dintre mijloacele de cercetare se pot enumera cazna, jur ământul, ordalia
(judecarea prin b ăutură sau prin otr ăvire), mărturia, cercetarea la fa ța locului etc. Înainte
de pronun țarea sentin ței avea loc o consf ătuire secret ă a tribului la care luau hot ărâri prin
majoritate de voturi. Judecata se întemeia mai ales pe împ ăcarea părților, iar pentru
preîntâmpinarea r ăzbunării se hotăra de obicei plata unei r ăscumpărări.
În concluzie, în societatea primitiv ă exista o leg ătură foarte strâns ă între modul de
organizare social ă, proprietatea asupra p ământului și formele de organizare ale
economiei. Normele de drept aveau menirea a reglementa:
– proprietatea colectiv ă a grupului local asupra p ământului;
– locul și rolul important al membrilor în colectivitate;
– asigurarea hranei tuturor membrilor colectivit ății;
– asigurarea unor condi ții optime interne și externe de existen ță a tribului.
Așa după cum subliniaz ă profesorul universitar dr. docent Vladimir Hanga, în „Istoria
dreptului românesc, Drept cutu miar”: „paralel cu apari ția și consolidarea statului are loc
procesul de formare și dezvoltare cutumiar ă a institu țiilor juridice, deoarece cutuma a
constituit prima și cea mai important ă formă de manifestare a regulilor de drept”.
Astfel, în condi țiile celei de-a doua epoci a fierului din spa țiul carpato-danubiano-
pontic, în urma progreselor economice, rela țiile gentilice patriarhale continu ă să se
dezvolte, cristalizându-se organizarea social-politic ă a democra ției militare, ultima etap ă
a procesului de destr ămare a societ ății primitive, care face trecerea spre etapa apari ției
statului geto-dac.
Democrația militar ă conține câteva elemente fundamentale care se g ăsesc și în
societatea geto-dac ă:
– existența unor organe speciale ale conducerii tribului: „regii” (a c ăror funcție va
deveni ereditar ă), sfatul tribului și adunarea general ă a tribului;
– îmbogățirea și consolidarea prin r ăzboaie de prad ă a vârfurilor sociale care, prin
acumulări de averi (p ământ, vite, obiecte de pre ț) se diferen țiază tot mai mult de p ăturile
sărace;
– scăderea „democratismului gentilic” și transformarea lui într-un democratism
militar în care rolul hot ărâtor în treburile publice îl are poporul înarmat.
Evoluția internă, împrejur ările externe și factorul religios au fost premisele care au
contribuit la consolidarea tendin țelor centralizatoare în lumea geto-dac ă spre forma

Florin NEGOI ȚĂ
22
statală, astfel încât într-un moment apropiat domniei lui Burebista s ă se treac ă la
organizarea de tip statal.

• Structura aparatului de stat în vremea lui Burebista se prezenta astfel:

Rege
vicerege
consiliu
dreg ători civili dreg ători militari cler
strâng ători cavaleri judec ători
impozite c ăpetenii
ob ști vicinale

Astfel organizat, statul dac a corespuns necesit ăților evolutive ale societ ății dacice.
Rolul lui Burebista a fost ex trem de important, el ac ționând în sensul necesit ăților social-
economice ale momentului, decretând prim ul stat prin unir ea tuturor semin țiilor geto-dacice.
Totuși, dacă am da crezare lui Iordanes și Dio Crysostomus, atunci ar fi necesar s ă
semnalăm că regele Burebista a elaborat și legi, mai ales cu caracter religios, pentru
consolidarea statului.
Informațiile sumare privitoare la societatea și statul dac nu permit cunoa șterea în
amănunțime a institu țiilor juridice și normelor de drept ale geto-dacilor.
Mai bine cunoscute pe baza informa țiilor documentare sunt:
– dreptul penal și procedura de judecat ă;
– regimul persoanelor și familia;
– regimul bunurilor și obligațiilor;
– constituirea sistemului de rela ții externe.
a) Dreptul penal și procedura de judecat ă. Normele de drept penal se
cristalizeaz ă în perioada de consolidare a statului. Asprimea lor deriv ă din necesitatea
sancționării celor care s-ar împotrivi noii ordini politice instaurate. Aceste norme nu
exclud elemente gentilice (cutumiare), în cazuri cum ar fi de exemplu r ăzbunarea
sângelui. Sistemul represiv geto-dac cuprindea sanc ționarea – de obicei cu moartea – a
unor infrac țiuni considerate grave: înc ălcarea interdic țiilor religioase (sacrilegiile) sau a
celor stabilite de autoritatea central ă.
Organizarea instan țelor judec ătorești și procedura de judecat ă reflectă împletirea
activității de stat cu cea juridic ă și religioas ă, fapt ce constituie o caracteristic ă
fundamental ă a sistemului juridic geto-dac. În cepând cu Zamolxe – zeu suprem, dar și
mare conduc ător și judecător al dacilor, numeroase alte personalit ăți ale vieții politice
dacice au cumulat și alte func ții alături de func ția suprem ă în stat. Deci regii geto-daci, în
calitate de conduc ători ai statului, erau șefii supremi ai justi ției, împletind activitatea lor
politică și juridică cu cea religioas ă.
b) Proprietatea la geto-daci. Principala form ă de proprietate geto-dacic ă a
constituit-o proprietatea imobiliar ă (proprietatea asupra p ământului). În cadrul ob știi
sătești sau vicinale exista proprietate comun ă (sătească) asupra terenurilor arabile, a

Istoria statului și dreptului românesc 23
pășunilor, a p ădurilor, apelor etc. și proprietatea privat ă a individului sau a familiei sale
(casa, terenul înconjur ător casei, bunurile personale etc.).
Trecerea spre proprietatea privat ă asupra pământului cunoa ște o fază intermediar ă în
care, deși terenul continu ă să rămână proprietate colectiv ă, se împarte periodic între membrii
obștii, fiecare lucrând parcel e ce-i reveneau prin împ ărțire și însușindu-și roadele muncii sale.
Izvoarele în aceast ă materie sunt confuze, dând na ștere la mai multe controverse în
literatura de specialitate. De și de aceast ă problem ă s-au ocupat autori ilu ștri, precum
Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, V. Hanga și mulți alții, totuși ea a rămas
deschisă și în zilele noastre. Plecând de la versurile lui Hora țiu din „Ode” s-a tras
concluzia c ă, datorită modului lor de organizare în ob ști sătești (de vecin ătate),
proprietatea a fost comun ă asupra p ământului agricol, apelor și pășunilor. Într-o prim ă
traducere, Hora țiu afirmă:
„Bine-i sci ților cei din câmp
Care au din str ămoși care drept s ălaș
Geții aspri au traiul bun:
Roadă dând belșug glia cea f ără de hat
Strâng recolte ob știi cu sârg
Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus
Sortu-i face egali în drept
Treaba ți-i isprăvit? Altul s ă vină în loc”.
Într-o traducere a aceluia și text, dar mai prozaic ă, versurile expun urm ătoarele:
„Mai bine sci ții câmpeni, pe ale c ăror case r ătăcitoare le poart ă după obicei carele;
mai bine tr ăiesc geții cei aspri c ărora țarinile nehot ărnicite le produc grâu și roade libere,
lor nici nu le place s ă cultive p ământul mai mult de un an, c ăci un înlocuitor, primind o
sarcină egală, lasă pe cel ce și-a îndeplinit muncile s ă se odihneasc ă” (apud, prof. dr. doc.
V. Hanga, „Drept cutumiar”, op. cit).
S-a tras, de asemenea, concluzia c ă pe lângă pământurile nehot ărnicite ar fi putut
exista și terenuri hot ărnicite, care ar fi servit alto r scopuri decât agriculturii.
Constantin Daicoviciu conchide c ă în ce prive ște casa, ograda, uneltele de munc ă,
cirezile și turmele de animale acestea au fo st private. Concluzia este desprins ă din
rezultatele s ăpăturile arheologice de pe teritoriul țării noastre (a se vedea „Istoria
românilor” Compendiu, p. 42).
Reglementarea aspectelor ap ărute în organizarea societ ății impunea existen ța unor
norme în domeniul dreptului și obligațiilor. Membrii de rând ai colectivit ății aveau
obligații de a participa la edificarea construc țiilor publice necesare politicii economice
sau militare ale autorit ății centrale sau ale conduc ătorului local. De asemenea, erau
necesare norme care s ă reglementeze diferite aspecte ale vie ții economice: buna
desfășurare a activit ății meșteșugărești sau comerciale.
c) Capacitatea juridic ă a persoanelor. Cristalizarea claselor sociale, constituirea
statului și elaborarea unei legisla ții scrise sunt procese care se intercondi ționează
reciproc. Într-o organizare statal ă structurat ă social pe existen ța mai multor clase,
capacitatea juridic ă a persoanelor nu putea fi apreciat ă decât în raport cu pozi ția socială,
existând de ținători de bunuri cu capacitate juridic ă lărgită sau mai restrâns ă și sclavajul cu
trăsături patriarhale.
Din informa țiile pe care le de ținem de la autori antici, este cert c ă societatea geto-
dacă era diferen țiată în materie de capacitate juridic ă.

Florin NEGOI ȚĂ
24
Iordanes în „Getica” afirm ă că ,cei mai ale și dintre ge ți au fost mai întâi numi ți
tarabostes , apoi pileati , dintre ace știa se alegeau regii și preoții”.
Dio Casius precizeaz ă că „Decebal trimise chiar mai înainte de a fi învins o solie la
Traian, nu din comati , ca mai înainte, ci dintre cei mai de vaz ă pileati ”.
Cât prive ște situația sclavilor, de și aceasta nu s-a manifestat în forme clasice, este
cert că ea a existat. Strabon în „Geografia”, crede c ă sclavilor în lumea geto-dac ă li se
spunea Daoi. A șadar, nobililor ( tarabostes sau pileati ) le era asigurat ă o deplin ă
capacitate juridic ă, putând deveni chiar regi și preoți, iar popula ția de rând ( comati sau
capilati ) avea o capacitate juridic ă mai restrâns ă. Cât prive ște pe sclavi, ace știa erau
excluși de la drepturile civile și politice, de și sclavia avea un caracter patriarhal.
d) Familia la geto-daci. Și în aceast ă materie informa țiile pe care le avem sunt
contradictorii. Dac ă ar fi să-l credem pe Strabon în „Geografia”, care f ăcând trimitere la
Meneandru, afirm ă că ,toți tracii, dar dintre to ți mai cu seam ă noi, geții, nu prea suntem
cumpătați… chiar dintre noi nimeni nu se însoar ă decât cu 10 sau 11 femei, ba chiar cu 12
sau mai multe”, atunci familia la geto-daci era poligam ă.
Heraclides Ponticus în „D e rebus publicus”, spune c ă „fiecare trac ia 3 sau 4, ba
unii chiar și 30 de neveste și se folosesc de ele ca slujnice”. Iulis Solinus afirm ă „că la
traci, bărbații se laud ă cu numărul nevestelor și socotesc ca o cinste c ăsătoria cu mai
multe femei”.
Aceste observa ții nu pot fi absolutizate, deoarece nici Hora țiu și nici Ovidiu, care
cunoșteau bine societatea geto-dacic ă, nu au semnalat nimic despre o eventual ă poligamie
a familiei geto-dace. Dimpotriv ă, Columna lui Traian redând scene din via ța geto-dacilor
este un argument în favoarea m onogamiei, deoarece dacul este înso țit de o singur ă
femeie.
În acest context probator, nu putem concluziona altfel decât c ă în evoluția instituției
căsătoriei s-au cunoscut ambele forme: pentru cet ățenii înstăriți practicându-se poligamia,
iar pentru cei de rând monogamia, fiind exclus ă poligamia. În sprijinul acestei concluzii
ne ajută foarte mult Herodot, care firm ă că ,turcii cump ărau neveste de la p ărinți, cu
mulți bani”. A șadar, poligamia era accesibil ă numai cet ățenilor înst ăriți. Soția se afla sub
autoritatea și puterea b ărbatului, putând fi pedepsit ă chiar cu moartea de c ătre bărbat
pentru infidelitate.
Odată cu consolidarea clasei conduc ătoare și cu necesitatea instaur ării unei
conduceri dinastice se va impune monogamia (c ăsătoria pereche) rezultat ă din necesitatea
transmiterii averii, prin mo ștenire, de la o genera ție la alta, f ără ca bogățiile acumulate s ă
se risipeasc ă. Monogamia, consolidând pozi ția bărbatului în familie și societate, înl ătură
definitiv elementele matriarhale din cadrul rela țiilor sociale. Familia geto-dac ă este
patriliniar ă și patrilocal ă, soția locuia la so ț, descenden ța se stabilea dup ă tată, copiii
rămânând în familia acestuia. De asemenea se poate presupune, existând proprietatea
individual ă și familia monogam ă, și existența unui sistem succesoral care s ă asigure
continuitatea valorific ării patrimoniului familiei de c ătre urmașii direcți.
Există unele informa ții privitoare la formele c ăsătoriei. La încheierea c ăsătoriei,
soția primea zestre – deci exista institu ția dotei. De altfel, cuvântul „zestre” p ăstrat în
limba român ă până astăzi este de origine geto-dac ă.
Pomponius Mela, istoric și geograf roman de origine spaniol ă care a scris o
geografie a lumii intitulat ă „Așezarea lumii” și în care sunt date și informații geografice
și etnografice privitoare la popoarele de pe țărmul Mării Negre, face unele preciz ări în

Istoria statului și dreptului românesc 25
legătură cu constituirea c ăsătoriei geto-dacice. El afirm ă că, potrivit obiceiului, fetele
geto-dace erau vândute și, respectiv, cump ărate la licita ție publică, „prețul variind în
funcție de cinstea și frumuse țea acestora”, iar în situa ția că nu erau cump ărate, trebuiau s ă
își cumpere so țul. Acest obicei s-a p ăstrat până în zilele noastre, ceea ce ne facem s ă
credem că afirmațiile geografului sunt adev ărate, pentru c ă și astăzi la „târgul de fete” de
pe Muntele G ăina, astfel de practici mai sunt prezente.
Descenden ța copiilor s-a stabilit în primul rând dup ă tată, familia fiind patriliniar ă și
patrilocal ă.
e) Sistemul de rela ții externe . Desigur și între triburile și uniunile de triburi dacice
existau o serie de contacte și convenții, înțelegeri, alian țe. Crearea statului a impus
satisfacerea func ției externe a acestuia prin crearea unui organism institu ționalizat și
profilat pe probleme de politic ă externă. Informa țiile indic ă prezența solilor ca
reprezentan ți ai regelui (ai autorit ății centrale) în problemele de politic ă externă (de
exemplu solul Acornion din Dionxsopolis, reprezentant al lui Burebista în tratativele cu Pompei, sau soliile lui Decebal în timpul r ăzboaielor cu romanii).
De asemenea se cunoa ște că atât triburile celtice învinse de Burebista, cât și orașele
grecești de la Pontul Euxin pl ăteau tribut regelui dac. Conform tratatului încheiat de
Decebal cu Domi țian, Decebal primea din partea romanilor ajutoare și subsidii, el
declarându-se „prieten” al Romei. În sistemul diploma ției regilor daci intrau și legăturile
matrimoniale, frecvent utilizate de conduc ătorii politici în toate timpurile (de exemplu
Dromihete –Lisimach).

Concluzii:
Cucerirea roman ă a întrerupt evolu ția fireasc ă a poporului dac, a
civilizației, și a statului s ău în momentul în care se afla la periferia lumii clasice,
întreaga sa dezvoltare urmând calea b ătătorită de statele antichit ății clasice.
Odată cu distrugerea sistemului politic geto-dac s-a întrerupt dezvoltarea
firească a institu țiilor juridice și a dreptului geto-dac, ele urmând un nou curs „…
dacă civilizația dacilor, mai pu țin evoluat ă, a fost înfrânt ă și distrusă în ciocnirea
militară cu civiliza ți a R o m e i , c a r a c t e r u l e i c l a s i c a t r e b u i t s ă joace un rol de
seamă în înlesnirea romaniz ării popula ției autohtone”. (C. Daicoviciu, Dacia de
la Burebista la cucerirea roman ă, Cluj, 1972, p. 341)

REZUMAT :
I. Organizarea politic ă a geto-dacilor :
1. Istoricii antici despre geto-daci; 2. Democra ția militar ă la geto-dac și însemn ătatea lui Dromihete;
3. Constituirea, organizarea politic ă și esența statului geto-dac;
4. Organele centrale și locale;
5. Organizarea militar ă.

Florin NEGOI ȚĂ
26
II. Norme și instituții juridice la geto-daci
1. Obiceiuri, norme de conduit ă și legislația statului geto-dac;
2. Institu ții juridice:
– dreptul penal și procedura de judecat ă;
– proprietatea; – persoanele și familia;
– obligațiile și contractele;
– sistemul de rela ții externe.
3. Izvoarele și mărturiile antice despre str ămoșii poporului român.

Istoria statului și dreptului românesc 27

III. DUALISMUL JURIDIC
ÎN DACIA – PROVINCIE ROMAN Ă
1. Organizarea central ă
A. D. Xenopol: „St ăpânirea roman ă în Dacia a fost un izvor de ordine și propășire”.
Deși teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub st ăpânirea roman ă (Maramure șul,
Crișana și Nordul Moldovei au continuat s ă fie locuite de dacii liberi), dup ă cum rezult ă
din inscrip ția descoperit ă la Corint și din informa țiile geografului antic Claudius
Ptolemaios, influen țele civiliza ției romane, superioar ă celei dacice, s-au manifestat și
dincolo de provincia creat ă de Traian, care a devenit o provincie imperial ă, subordonat ă
direct împ ăratului, care o administra printr-un gu vernator de rang pretorian, purtând titlul
de legatus Augusti pro praetore , având ca principale prerogative ius edicendi (dreptul de
a da edicte, deci de a le legifera), atribu ții administrative și atribuții judecătorești (chiar
dreptul de a pronun ț pedeapsa capital ă – ius gladi ), atribuții militare și financiare.
În urma unei r ăscoale ce izbucne ște în Dacia la moartea lui Traian (119 e. n.),
împăratul Hadrian (117-138 e. n.) abandoneaz ă sudul Moldovei și o parte a câmpiei
muntene și creează o provincie nou ă din Oltenia și sud-estul Transilvaniei, numit ă Dacia
inferioară (după poziția geografic ă), cu capitala la Drobeta, având în frunte un procurator,
Augusti. De asemenea, din Dacia superioar ă, cu capitala la Ulpia Traiana Sarmisegetusa,
rupe partea de sud a acesteia și creează o a treia provincie, Dacia Porolisensis, cu capitala
la Napoca, guvernat ă de un procurator.
Marcus Aurelius (161-180) face o nou ă organizare a provinciilor. R ămâne ca atare
Dacia Porolisensis, dar creeaz ă Dacia Apulensis, iar din Banat și Oltenia creeaz ă Dacia
Malvensis și pe toate trei le pune sub cârmuirea suprem ă a unui legatus Augusti pro
praetore Daciarum trium . În vremea lui Severas Al exander (222-235) se instituie și un
conciliu al celor trei Da cii, adunare provincial ă care se întrunea la Ulpia Traiana
Sarmisegetusa și avea atribu ții de comand ă supremă a armatei din cele trei provincii.
2. Organizarea local ă
În Dacia, provincie roman ă, au existat dou ă categorii de a șezări, urbane și rurale.
Localitățile urbane se împ ărțeau în colonii și municipii. Coloniile erau centre urbane
puternic romanizate, locuitorii lor bucurâ ndu-se de plenitudinea drepturilor politice și
civile. Unele colonii se bucurau de „Ius italicum”, a șa încât locuitorii lor puteau exercita
proprietatea quiritar ă și nu plăteau impozit financiar. Municipiile aveau o condi ție
inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între
cetățenii romani și pelegrini, iar diferen ța dintre ace știa începe s ă se estompeze cu timpul,
cu o singur ă excepție, orașele din provincia Dacia au fost vechi a șezări ale autohtonilor.
Singura colonie exclusiv roman ă a fost Ulpia Traiana, numit ă, începând cu Hadrian,