Istoria Statului Si Dreptului Geto Dac

INTRODUCERE

Istoria dreptului geto-dac este un subiect pe care istoricii români nu l-au tratat sub această formulare, teme geto-dacice fiind întâlnite în diverse capitole care au ca obiectiv central obiceiurile geto-dacilor sau religia geto-dacă, sau societatea antecesorilor nostri. O mai mare importanță au acordat-o cei care sunt interesați de drept și au dorit sa realizeze o istorie a dreptului românesc, unii dintre ei începând chiar de la Preistorie.

Această atitudine dorește să sublinieze faptul că omul nu a trăit niciodată liber ci a fost nevoit să se supună unor reguli impuse de căpetenia tribului, mai târziu de conducătorul statului. Regulile au fost puse în aplicare cu scopul de a se instaura o rânduială, o ordine în cadrul societăților astfel încât fiecare individ să-și cunoască locul, drepturile și îndatoririle. Astfel au luat naștere și ierarhiile sociale, formându-se clasa conducătoare și anume aristocrația, ce începe să-și impună autoritatea peste toți ceilalți membrii ai societății. Acest scenariu mă duce cu gândul la o afirmație făcută de Petre Țuțea în cadrul unui interviu, care spune că legile au fost adoptate pe baza slăbiciunii oamenilor. Afirmația nu este departe de adevăr întrucât, așa cum vom vedea pe parcursul lucrării de față, conducătorii geto-daci au profitat de slăbiciunea societății la conducerea căreia se aflau, pentru religie și zeul suprem Zalmoxis, astfel încât să-și impună o seamă de reguli nescrise dar pe deplin respectate, doar pentru simplul fapt că așa doreau zeii.

Problematica statului geto-dac a fost îndelung dezbătută în istoriografia românească deoarece existența unui stat pe teritoriul actual al țării noastre, încă din secolul I a. Chr, demonstrează faptul că geto-dacii au pus bazele unei civilizații capabile să se organizeze, să pună bazele statului și de asemenea să-și extindă arealul de locuit.

Un capitol la fel de interesant din istoria regatului dac îl reprezintă succesorii lui Burebista. Așa cum bine știm, după dispariția marelui rege Burebista, vasta sa stăpânire, care se întindea până în inima Germaniei actuale, a trebuit să se fărâmițeze într-un număr necunoscut de state cu o întindere mai mică. În zona Munților Orăștiei, se cunoaște o listă realizată de istoricul antic Iordanes care însă pe alocuri este lipsită de coerență și prezintă numeroase lacune.

Prin intermediul lucrării Istoria statului și dreptului dac mi-am propus să descriu societatea geto-dacă încă din vremea prestatală și să trasez cele mai importante aspecte ale dreptului acestui popor, aspecte pe care le cunoaștem din scrierile istoricilor antici precum Herodot, Iordanes, Dio Cassius, Strabon, etc. De asemenea mi-am afirmat punctul de vedere cu privire la unele afirmații făcute de istoricii români, unora dându-le dreptate, altora contestându-le afirmațiile cu ajutorul argumentelor formulate pe baza analizei comparative a bibliografiei ce mi-a stat la dispoziție.

În aceste condiții, scopul lucrării de față este acela de a face cunoscute cât mai multe obiceiuri, reguli, cutume geto-dace, informații ce ne ajută să înțelegem de unde a pornit ideea de drept, cum s-a răsfrânt această idee asupra oamenilor obișnuiți din societatea geto-dacă și mai ales cum au ajuns să se perpetueze unele obiceiuri străvechi până în perioada medievală și chiar până în zilele noastre.

Obiectivele lucrării Istoria statului și dreptului dac, sunt următoarele: tratarea și demontarea afirmațiilor unor istorici români care s-au ocupat de studierea dreptului și statului dac cu ceea ce a însemnat el: religie, regalitate, realizarea unor studii comparative a obiceiurilor geto-dace cu cele ale altor societăți cu care cea menționată a intrat în contact, evidențierea stereotipurilor realizate de autorii antici cu privire la geto-daci, prezentarea informațiilor obținute în urma studiului și analizei bibliografiei dedicate acestui subiect.

După studierea materialului bibliografic am ajuns la concluzia că, dreptul geto-dac, așa cum îl cunoaștem astăzi se baza pe o serie de norme și obiceiuri nescrise dar care erau strict aplicate de către rege și respectate de către membrii societății. Dreptul geto-dac a fost modelat și influențat de normele popoarelor vecine pe care Burebista le-a cucerit cu care pur și simplu populația geto-dacă a intrat în contact. În legătură cu statul geto-dac, informațiile sunt mai numeroase ceea ce mi-a fost permis să-mi construiesc o opinie față de religia acestei civilizații, față de viața economică pe care o aveau și nu în ultimul rând față de societate.

În ceea ce privește societatea, știm că aspectul ei era unul piramidal. În vârful acestei ierarhii aflându-se regele înconjurat de o aristocrație războinică. Complexele arheologice cercetate până acum, mai ales cele funerare, au ca mobilier piese care vorbesc despre această stare de spirit.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole, fiecare capitol fiind împărțit la rândul său în subcapitole. Capitolul I este dedicat izvoarelor istorice, arhelologice, care m-au ajutat să structurez această lucrare și istoriografiei românești în care sunt expuse punctele de vedere, bineînțeles diferite, promovate de diferiți istoriografi români care au trat subiectul în discuție.

În capitolul II sunt prezentate normele de conduită și obiceiurile practicate în societatea geto-dacă încă din vremea în care se puneau bazele nucleului statal. Sunt descrise obiceiurile care se practicau cu simț de răspundere, practicate la botez, la înmormântare, la judecată, de asemenea sunt detaliate obiceiurile care țin de spiritual, de căsătorie, de viața de familie a geto-dacilor. Pentru realizarea capitolului II, intitulat Norme de conduită și obiceiuri practicate în societatea geto-dacă, mi-au fost de mare ajutor consemnările scriitorilor antici care au dat importanță poporului geto-dac întrucât acesta s-a dovedit a fi războinic și drept după cum afirmă Herodot în celebra sa lucrare Istorii: geții erau cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci, dar și rezultatele săpăturilor arheologice care ne-au ajutat să ne dăm seama de prosperitatea de care s-a bucurat aristocrația geto-dacă.

Tot pe parcursul acetui capitol am discutat despre stratificarea socială, despre rolul sacerdoțiului în conducerea statului geto-dac și în societate în general.

Cel de-al treilea capitol, numit Statul și dreptul dac, cuprinde informații generoase despre modul în care a fost aplicat dreptul în statul condus de Burebista și de succesorii acestuia până la Decebal. De asemenea mi-am oprit atenția și asupra problematicii succesorilor regelui Burebista, mister ce nici până în zilele noastre nu a fost elucidat, lăsându-se loc ipotezelor și supozițiilor.

Repere cronologice

Cele mai vechi știri despre geto-daci le avem de la Herodot care, în opera sa amintește de momentul ascensiunii lui Zalmoxis (secolul VI a. Chr) care i-a pus pe oameni să construiască o clădire unde să aibă loc întrunirile „fruntașilor țării” (probabil conducătorii de ginți și de triburi din zona pontică). De la Platon provin informațiile despre același rege Zalmoxis, o figură controversată în istoriografia românească (unii istorici nu admit ideea că Zalmoxis a fost zeu ci un simplu sclav), care ajunge să fie adorat de geto-daci ca și divinitate. Informația lui Platon este următoarea: Zalmoxis, regele nostru, care e și zeu, precum nu trebuie să încercăm să vindecăm ochii fără să vindecăm întâi capul, ori capul fără trup, tot așa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim de suflet, și tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe. Căci dacă acesta merge rău, este cu neputință ca partea să meargă bine.

Leacurile și descântecele realizate de Zalmoxis ne sunt făcute cunoscute în continuare de același Platon care ne expune dialogul dintre el și regele-zeu: Să nu te lași înduplecat să îngrijești capul nimănui, care nu-și va fi dăruit mai întâi sufletul spre îngrijire descântului. Aceasta, zice el, și este greșeala pe care acum o săvârșesc oamenii, că încearcă să devină un fel de medici ai câte unei părți, fără de cealaltă; și mă îndeamnă cu toată tăria să nu mă las convins a face într-altfel, nici de către cel bogat, nici de vreunul mai de neam ori mai frumos.

Din spusele lui Zalmoxis se poate vedea faptul că a fost înțelept și că a știut să-și supună poporul prrin vorbe înțelepte și prin norme pe care le dicta supușilor. Putem afirma, fără teama de a greși, că părintele dreptului de pe teritoriul actual al țării noastre este acel Zalmoxis care a elaborat unele „legi” de care oamenii ascultau pentru simplul fapt că era considerat și zeu. Un alt argument care să întărească afirmația anterioară este aceea că în numele lui Zalmoxis au fost elaborate „legile” și normele de conduită viitoare, de către urmașii săi care le prezentau oamenilor susținând că așa le-a poruncit zeul suprem în vis.

Din secolul al V-lea a. Chr și anume de la mijlocul acestui veac, provine o altă informație despre căpeteniile geto-dacilor. Poetul grec din Atena, Sofocle, într-o tragedie de-a sa, amintește de un anume Charnabon care domnește peste geți. Acesta este considerat primul rege geto-dac iar mențiunea lui marchează începutul protoistoriei în zona de la Nord de Dunăre.

Așa cum se poate observa încă din vremuri îndepărtate, se poate discuta de un nucleu de putere, de o clasă socială dominantă din care s-a desprins acest rege al dacilor despre care nu se cunosc amănunte. Protoistoria nord-dunăreană se continuă cu mențiunile provenite de la Trogus Pompeius de la care aflăm de existența lui Rex Histrianorum (nume provenind probabil de la localitatea Histria) care s-a opus pătrunderii sciților conduși de Ateas, acțiune desfășurată undeva în secolul al IV-lea a. Chr în Dobrogea. Din cauza lipsei de izvoare scrise care să ne aducă mai multe informații despre domnia acestui rege, nu putem spune cu niciun fel de certitudine dacă acesta a existat cu adevărat.

Mai multe informații ne sunt oferite despre regele get Dromichaites deoarece acesta a intrat în conflict cu generalul macedonean Lisimah. Cu toate acestea și asupra regatului lui Dromichaites se ridică numeroase semne de întrebare pe care istoricii români au încercat să le rezolve.

Un reper cronologic important îl reprezintă secolul II a. Chr, deoarece atunci este atestată existența regelui Rubobostes în teritoriul Transilvaniei. Chiar dacă și această personalitate este învăluită în mister, pentru unii istorici români mențiunea regatului lui Rubobostes reprezintă procesul de mutare a centrului de greutate al puterii geto-dacilor din Muntenia în Transilvania, acolo unde practic se va afla capitala Regatului Dac, Sarmizegetusa. Rubobostes ca și Oroles sunt figuri extrem de importante pentru subiectul nostru deoarece aveam informații despre cei doi regi care au realizat reforme în rândurile armatei, astfel ajungându-se ca prin ascultarea luptătorilor să fie realizată o armată puternică ce a apărat statele celor două căpetenii, amplasate pe locul unde ulterior se va afla inima statului dac. De aici se poate înțelege faptul că nu întâmplător a ales Burebista să-și amplaseze capitala în Munții Orăștiei și nu în sudul actual al teritoriului României, la Popești (Jud. Ilfov).

În lucrarea de față îmi propun să abordez numai un segment cronologic al protoistoriei, anume secolul I a. Chr. – I p. Chr. analizând dreptul și societatea geto-dacă care s-a dezvoltat în cadrul acestui palier cronologic. Reperele cronologice pe care mi le-am luat, au dorit să evidențieze faptul că, dacă din secolul al V-lea a. Chr. se poate discuta despre regi și regate, despre norme de conduită și pedepse aplicate, atunci înseamnă că populația geto-dacă era structurată, stratificată social existând o clasă dominantă din care să facă parte acele căpetenii amintite de izvoarele istorice antice care erau capabile să emită aceste „legi”.

Repere geografice

Statul geto-dac și-a exercitat autoritatea polcapitala în Munții Orăștiei și nu în sudul actual al teritoriului României, la Popești (Jud. Ilfov).

În lucrarea de față îmi propun să abordez numai un segment cronologic al protoistoriei, anume secolul I a. Chr. – I p. Chr. analizând dreptul și societatea geto-dacă care s-a dezvoltat în cadrul acestui palier cronologic. Reperele cronologice pe care mi le-am luat, au dorit să evidențieze faptul că, dacă din secolul al V-lea a. Chr. se poate discuta despre regi și regate, despre norme de conduită și pedepse aplicate, atunci înseamnă că populația geto-dacă era structurată, stratificată social existând o clasă dominantă din care să facă parte acele căpetenii amintite de izvoarele istorice antice care erau capabile să emită aceste „legi”.

Repere geografice

Statul geto-dac și-a exercitat autoritatea politică asupra unui teritoriu ale cărei granițe au variat în perioada existenței sale. Inițial, Burebista stăpânea un teritoriu mult mai vast. Prezența geto-dacilor în timpul domniei lui Burebista, este semnalată și în Banatul sârbesc. Geto-dacii au ocupat unele fortificații celtice precum cele de la Zemplin (Slovacia) sau Zidovar (Serbia). Ceramică tipic dacică se găsește în sud-vestul Slovaciei (Bratislava, Devin), pe Dunărea panonică (Budapesta, Tabân – Gellerthegy) sau la vărsarea Savei în Dunăre (Gomolava), etc.

După moartea sa, granițele se restrâng la partea centrală, din arcul Carpaților, pe care Iordanes o numește Dacia cea veche… încinsă de cununa munților. În timpul lui Scorillo noi teritorii se adaugă acestui stat central, ajungând ca în timpul lui Decebal, el sa cuprindă Ardealul, Banatul, Oltenia și probabil Moldova până la Prut.

Teritoriul pe care astăzi îl desemnăm ca spațiu intracarpatic, spațiu care cuprinde în mare, arealul ocupat de Regatul Dac din perioada secolelor I a. Chr – I p. Chr, pe care se aflau cele mai importante cetăți dacice, inclusiv capitala Sarmizegetusa, este un areal bine individualizat din punct de vedere geo-morfologic, care a constituit încă din vechime, în ciuda aspectului său oarecum izolat, un mediu geografic ce a favorizat permanente întrepătrunderi și osmoze culturale, manifestate în maniere originale și favorizate de existența multiplelor căi de comunicație cu regiunile extra-carpatice. Prin valea Argeșului se făcea legătura cu spațiul de la sud de Carpați (Muntenia, Oltenia). Prin valea Mureșului, în sud-vest și prin cea a Someșului în nord-vest, au loc principalele schimburi între bazinul transilvănean și părțile central-europene, aceste căi fiind și principalele culoare de acces pe care le-au folosit diferite populații care au ajuns în Transilvania.

Lucrarea Istoria statului și dreptului dac, deși este o sinteză, va rămâne deschisă sugestiilor, observațiilor și completărilor, deoarece numai astfel se va realiza o permanentă perfecționare. La realizarea acestei teme am utilizat materialul bibliografic ce mi s-a pus la dispoziție de către domnul profesor coordonator, menționând ipotezele sau certitudinile afirmate și pe autorii acestora.

Având la dispoziție materialele precum și accesul pe anumite site-uri, m-am documentat, am strâns informații și cred că în paginile următoare am știut să folosesc ceea ce am învățat până acum.

CAP. I. IZVOARELE ISTORICE

Deoarece izvoarele arheologice și cele numismatice nu ne furnizează date concrete despre structura exactă a societății geto-dace și despre dreptul geto-dac, nu ne rămâne dacât să interpretăm informațiile transmise prin intermediul izvoarelor istorice antice. Lucrările unor scriitori clasici și postclasici greci și romani contribuie în mod hotărâtor la cunoașterea realităților economice, structurilor sociale, instituțiilor politice și militare, vieții spirituale și normelor morale cu valoare juridică la traco-daco-geți.

Așa cum vom putea observa pe parcursul acestei lucrări, istorici precum Herodot, Arrian, Diodor din Sicilia, Strabon, Iordanes, Suetonius, Dio Cassius, poeți latini ca Vergiliu, Ovidiu și Horațiu au transmis prețioase informații din care se pot reconstitui nu numai organizarea internă a acestor strămoși îndepărtați, evoluând către un stat întins și puternic, dar și locul lor proeminent în istoria Antichității europene.

Foarte importantă este opera Istorii a lui Herodot, acesta oferindu-ne numeroase informații cu privire la viața de familie, obiceiurile de căsătorie, faptul că geții practicau poligamia, informații despre practicarea cultelor religioase.

Pe de altă parte, Stabon, care trebuie luat serios în considerare datorită faptului că a fost un contemporan al lui Burebista, aduce în prim plan stratificarea socială a societății geto-dacice. Acesta face clară diferențierea între ”cel care merge înainte”, ”cel care stă în față”, ”cel dintâi”, ”cei mai buni” referindu-se la conducător, șef, comandant, aristocrație, nobili oameni de seamă și popor, mulțime, popor de rând. Tot de la el aflăm de existența unei tagme preoțești numită theosebei și capnobați. Aceștia aveau ca semn distinctiv o căciulă anume pileus: aici, pe țărmul Mării Pontice se pot vedea oameni având pe cap un fel de căciulă, așa cum se poartă astăzi unii traci, numiți geți. Tot Strabon este cel care ne oferă informații cu caracter geografic (de exemplu, despre cât de întins era regatul geto-dac sub conducerea lui Burebista și despre faptul că după moartea acestuia vasta sa stăpânire a fost împărțită).

Iordanes, în opera sa, confirmă existența unei societăți stratificate, de asemenea ne furnizează acea listă controversată în care sunt menționați urmașii lui Burebista, informații despre personalitatea lui Decebal și învățăturile lui dar și despre bătălia dintre armata dacă și cea condusă de comandantul roman Cornelius Fuscus.

Un alt istoric antic de la care putem colecta informații despre statul dac este Dio Cassius. Acesta realizează un portret literar al lui Decebal în care îl decrie ca fiind un om strașnic și un bun strateg. De asemenea, opera sa este una dintre puținele surse de informații despre Duras, antecesor al regelui Decebal de la care se pare că a preluat conducerea statului dac ce se afla în curs de reunificare.

Operele acestor istorici, mai exact Istorii (Herodot), Geografia (Strabon), Getica (Iordanes) și Istoria Romană sunt sursele istorice pe care le-am citat frecvent de-a lungul acestei lucrări deoarece sunt operele cu cele mai multe detalii despre subiectul în discuție.

În ordinea apariției lor, izvoarele dreptului dacic au fost cutuma și legea. Societatea umană a timpului preistoric a fost guvernată de norme de conduită cu caracter cutumiar, care priveau organizarea muncii și repartiția produselor, interdicțiile referitoare la relațiile dintre rude (incest), la prescripțiile magico-religioase (tabu) sau ritualurile funerare. Cu timpul, aceste norme au început să capete un caracter juridic, fiind prestabilite și înzestrate cu sancțiune materială deși, desigur, nu se poate vorbi de un drept în înțelesul juridic al cuvântului.

În această epocă, conduita geto-dacilor este reglementată de norme juridice cutumiare, cu o puternică coloratură religioasă (Diodor din Sicilia arată că Zalmoxis le-a dat geto-dacilor legi despre care pretindea că i-au fost inspirate de zei). Aceste cutume reglementau atât relațiile sociale din interiorul uniunii de triburi cât și relațiile dintre fiecare uniune și alte entități politice din epocă. Geograful Strabon observă că obiceiurile juridice ale dacilor semănau foarte mult cu cele ale tracilor, sciților și celților. De asemenea, același geograf antic arată că aceste cutume se transmiteau de la o generație la alta prin versificare și transpunere pe muzică.

I.1. Izvoarele epigrafice

Izvoarele narative sunt completate de inscripțiile epigrafice, imaginile sculptate de pe Columna lui Traian și monumentul triumfal de la Adamclisi, de celebrele tăblițe cerate din munții Apuseni, cât și de descoperirile monetare. Principalele monumente ale dreptului elin, ca și cele ale dreptului roman provincial constituie surse de cunoaștere a sistemului juridic din Dacia.

Un exemplu elocvent în acest sens ne este oferit de celebrul monument Columna lui Traian, din care ne putem convinge de existența unei clase aristocratice în Dacia regală. În scenele care ilustrează primul război daco-roman și care ne interesează, se încadrează scenele de la sfârșitul ciocnirilor militare care ne prezintă dacii ce fug înspăimântați de cavaleria maură, un tarabostes și doi comati fiind trântiți la pământ (fig. 1).

I.2. Istoriografia problemei

Deși lucrarea se referă și la dreptul dac, cei care au cercetat în profunzime problema societății, statului, credințelor și cutumelor geto-dacice au fost istoricii români precum Ion Horațiu Crișan, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Ioan Glodariu, Silviu Sanie, Mircea Petrescu-Dâmbovița, autori ale căror cărți le-am folosit ca sursă bibliografică pentru realizarea lucrării de față.

În istoriografia românească au existat mai multe controverse în legătură cu succesorii lui Burebista, cu stratificarea societății geto-dacice, cu religia acestora. În ceea ce privește obiceiurile și legile aplicate în regatul Dacia, părerile sunt în general aceleași. Un exemplu de contradicții între istoricii poate fi cel în care aceștia nu sunt de acord cu structura societății geto-dacice.

Voi începe cu afirmația facută de către istoricul M. Macrea după care, societatea geto-dacă, în secolul I a.Chr. n-a ieșit încă din faza comunei primitive. Această afirmație nu-și are însă susținerea nici din partea izvoarelor istorice scrise și nici din partea descoperirilor arheologice (edificii civile și de cult, numeroase arme, unelte, material ceramic de o calitate superioară, podoabe din aur și argint), care au demonstrat faptul că geto-dacii au realizat un stat de o întindere vastă, iar acest stat nu ar fi putut exista dacă nu ar fi existat o stratificare socială condusă de o clasă dominantă.

Pe de altă parte, V. Pârvan este de părere că geto-dacii nu au depășit faza ”culturii de lemn” însă în cadrul aceleiași lucrări, Getica, susține faptul că socetatea geto-dacă a cunoscut o stratificare socială: nobili și oameni de rând, pileati și comati.

O altă viziune îi aparține lui I. H. Crișan care face comparația între societatea dacă din timpul lui Burebista cu cea a celților. Pe baza acestei analogii, istoricul îi denumește pileati pe marii nobili iar comati pe cavaleri (equites din societatea celtică). Din rândul marilor nobili se alegeau atât regii cât și preoții pe care Crișan îi compara cu druizii. I. H. Crișan are ca punct de plecare al acestei afirmații, lucrarea lui Caesar, acolo unde sunt descriși cavalerii celți. Diferența de nuanță a „clasei mijlocii” față de cavalerii celți descriși de Caesar este că în cazul acestor elemente sociale dacice nu se observă componenta militară care în cazul equites din Gallia și pe care o subliniază autorul latin. Deși această comparație a fost contestată, au fost și istorici care au admis existența a două elite militare și a diferențelor dintre ele.

CAP. II. NORME DE CONDUITĂ ȘI OBICEIURI PRACTICATE ÎN SOCIETATEA GETO-DACĂ

După cum am putut observa în introducere, în perioada de dinaintea domniei lui Burebista, au existat mai multe triburi geto-dacice în fruntea cărora se afla un așa-numit rege ce îndeplinea în primul rând funcția de căpetenie militară, dat fiind pericolul care pândea aceste mici comunități umane.

În ceea ce privește relațiile sociale din această perioadă, lucrurile sunt mai puțin clare întrucât nu exista o aristocrație bine definită, nu existau acei meșteșugari care se vor bucura de anumite privilegii pentru că lucrau în slujba regelui, așa cum vom vedea în perioada domniei lui Burebista. Un lucru știm sigur, acela că relațiile sociale geto-dacice erau reglementate printr-o serie de norme de conduită care nu aveau însă caracter juridic deoarece erau respectate de bună-voie de către toți membrii societății.

Informații în acest sens ne sunt oferite de către Herodot de la care putem afla faptul că, deși existau un număr destul de mare de triburi, existau obiceiuri și norme comune, ce-i uneau și de care țineau bine cont și pe care le-au transmis mai departe, fapt care a condus la regăsirea lor chiar și în epoca feudală, îmbrăcând însă forme nuanțate.

Astfel, Herodot ne prezintă modul în care fiii puteau cere de la părinții lor delimitarea părții care li se cuvenea din proprietatea comună. Din mențiunea făcută de Herodot, putem lesne înțelege că obștea gentilică (bazată pe relații de prietenie și de rudenie, în care bunurile erau la comun) începe să se destrame și să se transforme într-o stăpânire individuală care în definitiv va marca evoluția ulterioară a societății în general și implicit a societății statului dac.

De la Pomponius Mela putem afla cum se realizau învoielile dintre părți. Astfel, Mela afirmă că învoielile dintre părți se realizau sub jurământ, în cadrul unui ceremonial în care părțile amestecau într-o cupă vin și câteva picături din sângele lor, după aceea își înmuiau în acel amestec sabia, sulița și alte arme pe care le mai aveau cu ei, după care beau conținutul cupei.

Gestul de a folosi sânge pentru a putea pecetlui un jurământ este o practică des răspândită la popoarele acelor vremuri, gest care de asemenea s-a transmis până în Epoca Medievală și de aici chiar până în zilele noastre, astăzi fiind întâlnit în cadrul unor grupări influente precum Masoneria.

Revenind la societatea geto-dacă, vom observa faptul că geto-dacii practicau și jurământul față de divinitate. Cunoștem destul de bine faptul că triburile geto-dace aveau o viață spirituală bine organizată. Cel mai important zeu, deși literatura nouă dorește să-l conteste, a fost Zalmoxis, iar cel mai cunoscut ritual realizat în cinstea acestei zeități este sacrificiul uman ce se făcea din cinci în cinci ani, prin care un om, tras la sorți, era aruncat în mai multe sulițe orientate cu vârful în sus. În cazul în care omul nu murea, zeul nu a fost mulțumit de jertfă și astfel se mai trăgea la sorți un alt om care trebuia să se sacrifice. Textul herodotian descrie astfel momentul culminant din desfășurarea sacrificiului: …câțiva dintre ei, așezându-se la rând, țin cu vârful în sus trei sulițe, iar ceilalți apucându-l de mâini și de picioare pe cel trimis la Zalmoxis, îl leagănă de câteva ori și apoi făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile sulițelor.

După cum putem remarca, este menționat în mod special numărul sulițelor, numărul celor care le țin puteau fi însă mai mulți. De asemeni nu cunoaștem nici numărul și nici calitatea celor care manipulează mesagerul conform ritualului amintit. S-a presupus că sacrificatorii erau dintre fruntașii grupului de sacerdoți. Poziția probabilă a corpului victimei, aruncatul ei în sus ca și poziția sufletelor, au fost interpretate ca semne ale unui sacrificiu pentru o zeitate celestă.

Acest gest barbar, de a omorî un om în cinstea unei divinități era o regulă unanim acceptată și incontestabilă deoarece geto-dacii credeau că așa zeul îi va ajuta, le va îmbogăți recolta, îi va păzi de dușmani și de asemenea, dacii se considerau nemuritori.

Același istoric Herodot ne oferă o informație extrem de controversată și discutată dar care, în definitiv, ne prezintă un alt obicei practicat de geto-daci. Astfel, după menționarea cunoscutei fraze despre nemurire …ei au convingerea că nu mor și că cel care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis, urmează mult comentata afirmație: unii dintre ei îi mai spun Gebeleizis și în continuare neînțelesul rit al săgetării cerului: Acești traci, când tună și fulgeră, trag cu săgețile în sus, spre cer și amenință divinitatea (care provoacă aceste fenomene) deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor.

Săgetarea cerului a constituit și constituie în continuare prilejul a numeroase ipoteze care merg de la a-l considera un act pozitiv, până la aprecierea că geții n-ar fi avut un zeu al cerului și că ritul ar izvorî din ignoranța geților.

În ceea ce privește obiceiul care se practica la nașterea unui copil, este poate mult mai bizar decât acela de a alege de bună voie să trăiești viața veșnică alături de Zalmoxis. De la Herodot aflăm că rudele stau în jurul nou-născutului și plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure nou-născutul odată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferințele omenești. Se pare, așadar, că venirea pe lume a unui copil nu era motiv de bucurie, așa cum se întâmplă când un om moare, ci motiv de tristețe, de jale. Acest gest și totodată obicei, întărește ideea că geto-dacii duceau o viață grea, primejdioasă. Herodot nu atribuie acest obicei exclusiv geto-dacilor, se pare că îl practicau și alte triburi tracice pecum cele ale trusilor și cobrizilor.

Revenind la ritul funerar, de la Pomponius Mela aflăm că femeile defunctului dădeau dovada că nu sunt curajoase și doreau din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaților morți și să fie îngropate împreună cu aceștia. Așa cum vom vedea în rândurile care urmează, bărbații geto-daci aveau mai multe neveste și pentru a fi aleasă cea care trebuie să se sacrifice pentru soțul ei, între nevestele defunctului se dădea o mare luptă în fața celor care trebuia să se decidă care dintre femei merită să se omoare deasupra cadavrului soțului.

În final este aleasă soția care are moravurile și conduita cea mai bună din toată lupta. Celelalte jelesc cu glas tare și își arată deznădăjduirea prin bocete puternice. Pentru a le liniști, pețitorii care imediat își fac apariția, așează lângă defunct daruri și spun că sunt gata să negocieze sau să se lupte cu sufletul celui mort pentru a obține de la acesta acordul căsătoriei cu proaspăta văduvă.

În legătură cu soția ce urma să fie sacrificată, aceasta era aleasă de prietenii defunctului și era înjunghiată de cea mai apropiată rudă a ei. Același scriitor antic, Pomponius Mela ne informează că: bărbații se fălesc cu numărul femeilor și socotesc lucru de cinste să aibă multe soții. Femeile care țin mult la cinstea lor, se aruncă pe rugurile soților morți și ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curățeniei se aruncă în flăcări.

Despre acest gest ne mai sunt oferite informații de către Ștefan din Bizanț care afirmă că: obiceiurile geților: înjunghie soția (pe mormântul) bărbatului. Se consideră că, un astfel de obicei era practicat doar de către aristocrația care începe să se contureze și de curtea conducătorilor de triburi geto-dacice.

Foarte interesant este faptul că, informațiile oferite de diferiți autori antici, după cum am văzut, își au sprijin în descoperirile arheologice. Astfel, pe cuprinsul teritoriului locuit de geto-daci au fost descoperite morminte duble, nu într-un număr mare, ceea ne face să dăm crezare faptului că obiceiul sacrificării uneia dintre neveste era practicat doar de unele vârfuri ale aristocrației, dar care atestă faptul că geto-dacii au practicat acest rit, practicat la acea vreme chiar și de sciți.

Un alt obicei legat de ritul funerar era acela ca, odată venită ziua înmormântării, erau sacrificate diverse animale care erau arse pe rug împreună cu defunctul. De obicei erau sacrificate păsări, bovidee și ovi-caprine.

Ospețele prilejuite de înmormântări, și-au găsit de asemenea atestarea arheologică. Nu de puține ori au fost scoase la lumină fragmente de vase adunate de pe lângă rug, ajunse în morminte și în perimetrul necropolelor. Astfel, ospețele trebuie să se fi desfășurat în apropierea rugului funerar, înaintea înmormântării.

Faptul că au existat și pe teritoriul ocupat de geto-daci banchete fastuoase și morminte tumulare care au aparținut unor geți care proveneau din rândurile celor cu o stare socială mai bună, ne este demonstrat prin descoperirea întâmplătoare a mormântului de la Agighiol (jud. Tulcea) ce a fost datat la mijlocul secolului IV a. Chr. Acest mormânt era prevăzut cu un coridor de acces și trei încăperi: două funerare și una rezervată cailor cu care au fost îngropați defuncții, toate construite din piatră.

În camera principală a fost îngropat un bărbat, iar în cea secundară o femeie, însoțiți de un bogat inventar funerar (un coif, două cnemide de argint, perle de argint, cercei sau pandantive din aur, cinci vase de argint, două pocale de argint, numeroase piese de harnașament, aproximativ 100 de vârfuri de săgeată, vârfuri de lance, pumnal de fier, pietre pentru praștie și ceramică). Prin enumerarea făcută am dorit să subliniez faptul că geto-dacii aveau obiceiul, ca și noi acum, însă într-o mai mică măsură, să așeze lângă defunct ceea ce i-a fost lui mai drag sau mai de folos.

Important pentru geto-daci era și jurământul față de rege. Tot de la Herodot aflăm că: în cazul în care regele se îmbolnăvea sau avea vreo suferință, însemna că unul dintre supuși a jurat strâmb în fața sa. Modul în care geto-dacii recurgeau la aflarea celui „vinovat” este, din punctul meu de vedere, dovada că societățile existente la nod de Dunăre nu au atins nivelul de dezvoltare demn pentru o civilizație. Este un gest specific societăților barbare, cu o cultură bazată mai mult pe încrederea în spiritualitate, în zeități și în magie. Astfel, la reședința regală erau chemați trei ghicitori care aveau menirea să-l identifice pe cel care a jurat strâmb. În cazul în care cel numit se declara a fi nevinovat, era solicitat un număr dublu de ghicitori care să aibă de îndeplinit aceeași sarcină. Dacă și de această dată ghicitorii îl numeau vinovat pe același om care a fost numit și de cei de dinainte, atunci omul era ucis, iar bunurile lui intrau în posesia primilor trei ghicitori. În cazul în care cei șase ghicitori chemați ulterior, numeau un alt vinovat, primii trei ghicitori plăteau cu viața pentru faptul că nu au fost promți.

După cum putem observa, cifra fatidică trei și multiplii acesteia erau utilizate încă din vremurile proto-istorice. Acest gest mă duce cu gândul la opera lui Mircea Eliade în care sunt discutate aspecte ale mentalității colective.

Despre viața de familie a geto-dacilor nu cunoaștem foarte multe informații întrucât acest subiect nu se afla în atenția scriitorilor antici. Cu toate acestea, istoricii antici consemnează faptul că geto-dacii erau poligami. Herodot povestește că: fiecare dac ține în căsătorie mai multe femei pe care și le cumpără cu bani grei de la părinți. La rândul lui, Heraclid din Pont (388-355 a. Chr), cel care i-a cunoscut direct pe tracii din zona Mării Negre, întărea afirmația lui Herodot: Fiecare se căsătorește cu trei sau patru femei. Sunt unii care au treizeci de soții.

Pe de altă parte, Strabon citându-l pe unul din autorii antici de comedii, pomenea caracterul poligam al marii familii de neamuri tracice: Așa suntem noi tracii toți, și mai ales geții – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătați…Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, și unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea.

Trebuie ținut minte faptul că această secvență a fost preluată de Strabon dintr-o comedie ce a aparținut lui Menandru, ceea ce poate sugera faptul că aceasta este doar o exagerare a autorului, fie din motive estetice, fie din alte motive pe care însă nu le cunoaștem.

Un alt aspect consemnat de autorii acelor vremuri este faptul că femeile nu se bucurau de o poziție privilegiată în societatea războinică a geto-dacilor. Această afirmație este întărită de o mărturisire a lui Heraclit din Pont care afirmă că: Ei le folosesc ca pe niște sclave. Au legături trupești cu numeroase femei și se unesc cu ele pe rând. Femeia spală și servește pe bărbatul cu care a trăit. Cele mai multe, după împreunare, se culcă pe pământ. Dacă vreuna dintre femei este nemulțumită, părinții își pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pentru ea. Căci oamneii își mărită fetele în schimbul unui preț. La moartea bărbatului, femeile sunt moștenite, întocmai ca și celelalte lucruri.

Solinius în opera sa, ne oferă informații despre modul în care erau măritate fetele. Ele nu se căsătoreau cu cei pe care și-i doreau părinții lor, ci erau vândute la mezat în funcție de cât de frumoase erau. Cele frumoase aveau parte de o nuntă pe măsura prețului pe care soțul l-a oferit în timp ce cele care nu-și găseau un soț din cauza urâțeniei, ajungeau să-și cumpere un soț cu zestrea pe care o aveau.

Despre zestrea femeilor gete ne oferă informații și Horațiu care afirmă că zestrea pe care o aveau nu le făcea stăpâne ale bărbaților lor. Condiția lor rămânea la fel de dificilă chiar dacă femeile aveau o zestre consistentă sau nu.

Un alt obicei menționat de izvoarele istorice, dar în termeni contradictorii, era legat de moralitatea femeilor ce urmau să se căsătorească. Astfel, Herodot în lucrarea sa afirmă că moralitatea fetelor înainte de căsătorie nu era controlată, în timp ce Pomponius Mela susține că prețul plătit de mire era în funcție nu numai de frumusețea femeii ci și de cinstea celei cu care urma să se căsătorească. Lăsând la o parte aceste contradicții, un lucru cert reiese din opera lui Herodot și anume că, după căsătorie, femeile erau bine păzite de soții lor în timp ce adulterul era pedepsit cu pedeapsa capitală în urma unei judecăți realizată, cel mai probabil, de către preoți.

Este posibil ca, poligamia practicată pentru o perioadă de timp, să fie la un moment dat abandonată. Nu este cunoscut nici momentul în care se petrece acest lucru și nici motivul, se poate spune că poligamia a fost abandonată datorită reformelor realizate de Burebista care, probabil, pentru o viață mult mai cumpătată, a interzis poligamia.

Trecând peste supoziții, un lucru este cert și anume că, pe la jumătatea secolului I a. Chr., poligamia nu mai exista, dat fiind faptul că Horațiu, într-o odă de-a sa afirmă că geto-dacii practicau monogamia, că familia era patriarhală, patrilineară și monogamă. Mai aflăm că femeia trăia în casa soțului și că descendenții erau tratați unilateral prin tată, că la moartea mamei, copiii rămâneau în casa tatălui.

Se pare că în perioada menționată etica morală a trecut pe un alt palier din moment ce atitudinea față de femeie începe să se schimbe. În continuare adulterul este considerat un păcat capital și pedepsit cu moartea, femeia este moștenită ca și celelalte lucruri în momentul decesului soțului ei, însă virtutea acesteia este prețuită, iar căsătoria devine o instituție trainică.

În lucrarea sa, I.H. Crișan îl citează pe D. C. Ollănescu care realizează o traducere a odei lui Horațiu, pe care o voi prezenta și eu în rândurile care urmează întrucât ne prezintă cu foarte mare finețe atmosfera din familia geto-dacă monogamă, după cum autorul antic afirmă:

„La ei (la geți) soția cea de-a doua este blândă și ia seamă

De copii mici din casă care sunt lipsiți de mamă,

Și femeia cea cu zestre nu-i stăpână pe bărbat,

Nici și-mperechiază traiul cu vreun tânăr destrămat,

Zestrea mare pentru dânșii e virtutea părintească.

Ei iubirea și credința înfrânând pofta trupească,

Căci păcatul, adulteriul, cu îndemnu-i orbitor

Se răscumpără cu moarte, după datinile lor.”

Pe de altă parte, Trogus Pompeius ne relatează accesul de furie al lui Oroles, rege din zona intracarpatică, care i-a pedepsit pe bărbații daci pentru faptul că au fost învinși de bastarni. Astfel, regele le-a cerut bărbaților să facă slujba femeilor lor, care slujbe mai înainte lor li se făceau.

O altă pedeapsă aplicată de același rege Oroles pentru lașitatea dacilor ne este făcută cunoscută tot de Trogus Pompeius: Ei (dacii), în timpul regelui Oroles, fiindcă nu s-au luptat bine împotriva bastarnilor, ca pedeapsă pentru lașitatea lor au fost siliți, din ordinul regelui, ca atunci când se culcau să-și pună capetele în locul picioarelor…Și nici nu s-a schimbat această rânduială, până când nu si-au spălat prin curaj rușinea suferită în război.

Trecând la sud de Carpați, în zona Dobrogei, vom întâlni o altă atitudine manifestată de regele Dromichaites. Despre modul în care a gestionat acest rege get capturarea lui Lysimah, urmașul lui Alexandru cel Mare, aflăm de la Diodor. Astfel, în urma evenimentelor din anii 300-292 a. Chr, Lysimah a fost luat prizonier de către tribul condus de Dromichaites, În momentul capturării căpeteniei macedonene, geții au întrunit o Adunare a poporului în care trebuia să se sfătuiască cum să-l pedepsească pe acest rege. Un cuvânt greu în luarea unei hotărâri îl avea regele, care în acest caz a hotărât ca Lysimah să fie iertat și eliberat, cu condiția încheierii unei păci durabile între cei doi, consfințită prin căsătoria lui Dromichaites cu fiica diadohului Lysimah.

Se pare că după capturare, în loc să fie pedepsit, Lysimah a primit din partea regelui get un festin simbolic. L-a tratat cu cea mai bună mâncare, servită în farfuri de aur. În tot acest timp, geții mâncau în vase de lemn și beau vin din coarne de vită. Aceasta a fost o lecție pentru generalul macedonean prin care, cu iscusință, regele Dromichaites i-a demonstrat lui Lysimah că și-a părăsit bogățiile pentru a cuceri niște teritorii îndepărtate și pe deasupra barbare.

Din relatarea lui Diodor putem trasa o caracteristică importantă a triburilor geto-dace și anume: geții care luptau și care erau în stare să-și dea viața pentru apărarea tribului, în momente cheie, erau convocați în așa-numita Adunare a poporului, în cadrul căreia puteau lua decizii în ceea ce privește pacea, războiul și chiar problemele interne.

Faptul că există menționată această Adunare a poporului în izvoarele scrise antice, i-a determinat pe istoricii români să afirme că în perioada precursoare statului geto-dac a exista o „democrație militară”. Se pare că această Adunare avea o mare influență atâta timp cât ea, prin dorințele majorității oamenilor, putea să-l numească și să-l revoce pe rege, să-i stabilească acestuia atribuțiile pe care să le exercite și să le respecte. Aceste atribuții au început să fie transmise pe cale ereditară.

După cum putem observa, Adunarea poporului avea un rol primordial în societatea acelor vremuri, oamenii având puterea să-și aleagă conducătorul, să-i atribuie o serie de privilegii dar și de îndatoriri, să-l înlăture de la conducerea tribului în momentul în care acesta dovedea că nu este un bun conducător militar.

Datorită faptului că societatea geto-dacă avea un pronunțat caracter militar, generat de nevoia de apărare și combatere a atacurilor venite din partea popoarelor vecine, care doreau să-și extindă teritoriul, democrația, ce reprezintă prin traducere puterea poporului, capătă acum caracter militar.

Poetul Ovidiu, printr-o caracterizare făcută geto-dacilor, dărâmă toate argumentele făcute în favoarea moralității acestora. Astfel despre geții din zona Tomisului afirmă că sunt aspri, sălbatici, mai cruzi decât oricare popor din lume, porniți pe gâlceavă și vărsare de sânge, făcându-și singuri dreptate în certuri private, cu sabia ori cuțitul. Dacă nu cunoaștem faptul că Ovidiu a fost nevoit prin exil să trăiască pe meleagurile geților, am putea afirma faptul că geto-dacii nu aveau niciun fel de norme după care să se ghideze ci își făceau singuri dreptatea prin uciderea celui care le-a provocat vreo supărare. Lucrurile nu au stat așa cum Ovidiu relatează în opera sa, lucrare ce dorește să înduioșeze cititorul și să-l compătimească pe poet, întrucât celelalte izvoare istorice scrise, despre care am vorbit și pe care le vom mai menționa de-a lungul acestei lucrări, demonstrează contrariul.

Alte obiceiuri practicate de geto-daci sunt menționate de către Virgiliu care susține că: am citit cum că dacii au obiceiul ca, atunci când pornesc la război să nu se apuce de treabă înainte de a bea cu gura din Istru o anumită cantitate de apă, ca pe un vin sacru și înainte de a jura că nu se vor întoarce la lăcașurile părintești decât după ce vor ucide pe dușmani.

Un alt obicei despre care ni se spune că este străvechi, era acela ca cei care erau avuți să facă daruri regelui pentru ca acesta să-l cinstească, iar regele, la rândul său, să dăruiască lucruri celor care nu au.

Revenind la obiceiurile religioase, putem spune că acestea au fost introduse de însuși regele-zeu Zalmoxis care a introdus practica meselor în comun prin amenajarea sălii pentru bărbați, după modelul grec: Așa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe țărmurile Helespontului și ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc – fiind doar un muritor – a fost rob în Samos, și anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea ajungând liber, strânse bogății mari și, după ce se îmbogăți, se întoarse în patria lui. Întrucât tracii erau foarte nevoiași și săraci cu duhul, Zamolxis acesta – cunoscător al felului de viață ionian și al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii și cu Pitagora, un însemnat  gânditor al acestora – a clădit o casă pentru adunările bărbaților, în care îi primea și îi punea să benchetuiască pe fruntașii țării, învățându-i că nici el și nici oaspeții săi nici unul dintre urmașii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor trăi pururi și vor avea parte de toate bunătățile. În vreme ce săvârșea cele amintite și spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuință subpământeană. Când a fost gata Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor și, coborând în locuința lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă jelindu-l ca pe un mort. În al  patrulea an el a apărut și astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învățăturile lui.

Se pare că banchetul dat fruntașilor geți are caracterul unei inițieri a credincioșilor, fiind una din practicile cu caracter eshatologic frecvente și tipice în religiile sudice.

Un alt aspect al societății geto-dace în perioada prestatală, după cum am mai menționat pe parcursul acestui capitol, este reprezentat de începerea cristalizării aristocrației din masa oamenilor de rând, care îi va ajuta pe șefii triburilor, ce încep să fie din ce în ce mai autonomi, să facă posibilă trecerea de la democrația militară, la forma supremă de organizare socială și anume statul.

Epoca statului și în cazul geto-dacilor a regatului, înseamnă polarizarea autorității (religioase, militare) punând vechea aristocrație tribală în cadre noi, aducând-o sub ascultarea regelui. Acum, locul liderului local este luat de rege care reprezintă, la rândul său, principala autoritate politico – militară sau chiar religioasă (în cazul lui Deceneu și a altor urmași), capabilă din punct de vedere economic să construiască și să întrețină un amplu sistem de fortificații cu ajutorul cărora a reușit să controleze un teritoriu mai mult sau mai puțin întins.

CAP. III. STATUL ȘI DREPTUL DAC

III. 1 Statul și dreptul dac în timpul lui Burebista

Procesul trecerii de la societatea gentilică la organizarea politică s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea tuturor triburilor geto-dacice existente la nord de Dunăre într-un singur stat și anume statul dac.

Procesul de formare statală a fost unul complex și de lungă durată marcat de progresele înregistrate mai ales pe parcursul secolului I a. Chr., din domeniile olăritului, negoțului și a altor meșteșuguri, progres demonstrat arheologic de descoperirea unor ateliere de prelucrare a lutului, a fierului, a aurului, etc.

Dezvoltarea meșteșugurilor a dus la dezvoltarea comerțului intern și extern cu popoarele vecine, mai ales cu grecii și romanii și implicit la circulația monetară. Tot pe parcursul secolului I a. Chr. se formează ca și clasă socială de mijloc cea a negustorilor. Tot în această perioadă diferențele dintre bogați și săraci devine din ce în ce mai vizibilă.

Autoritatea categoriei nobiliare și implicit a bazileilor, se baza nu numai pe originea nobilă ci și pe o mare putere economică, mărturie stând numeroasele piese de calitate provenite din import. Cum a ajuns să se constituie această clasă nobiliară este greu de identificat mai ales că izvoarele istorice lipsesc cu desăvârșire.

Se pare că evoluția nobilimii geto-dacice s-ar fi desfășurat după un anume scenariu: inițial în cadrul comunităților locale se conturează un conducător militar care, sporindu-și forța armată, își sporește și puterea economică. În jurul său încep să se adune din ce în ce mai mulți oameni care sunt interesați sau nevoiți, de la cei care lucrează pământul și până la meșteșugari. Apoi comandantul tinde să se retragă spre o fortificație, care devine acropola așezării civile din preajmă, afirmație sprijinită de descoperirile arheologice de pe teriroriul Daciei. În momentul realizării unificării de către Burebista este de crezut că o parte dintre nobilimea existentă este nevoită să se conformeze noilor relități, iar în multe alte puncte care nu existau din perioada precedentă, Burebista își va trimite oamenii săi de încredere care vor edifica noi fortificații și noi așezări și vor asigura dezvoltarea precum și apărarea lor.

Un aspect intens discutat de istoriografia românească îl reprezintă situația sclavilor. Deși cei doi istorici și nu numai afirmă că statul dac era unul de tip sclavagist care se baza pe exploatarea intensă a sclavilor, consider că această afirmație este una exagerată. Nu putem nega existența sclavilor, aceștia erau prezenți atât în marile imperii ale vremii cât și în regate, cum este cazul celui dac, însă expresia de stat sclavagist, consider că a fost utilizată la acea vreme (1981) doar din dorința de a scoate în evidență faptul că încă din cele mai vechi timpuri pe teritoriul țării noastre a existat acea exploatare a omului de către cei din clasa aristocratică, afirmație care coincidea cu doctrina comunistă.

Diferența dintre clasele sociale este susținută prin descoperirile unor morminte în urma săpăturilor arheologice ale căror inventar este foarte bogat, fiind reprezentat astfel luxul în care a trăit acel om. Din cadrul aristocrației făceau parte și războinicii care se bucurau de o serie de privilegii și care beneficiau de un anumit ritual funerar. Ritualul funerar face parte tot din categoria obiceiurilor practicate și transmise de daci de la o generație la alta.

Un exemplu concludent în acest sens este reprezentat de cimitirul de la Cugir, care demonstrează atât abilitățile militare ale celui înmormântat precum și averea pe care acesta o deținea. Astfel, mormântul princiar conține toată panoplia specifică războinicilor (spadă lungă, lance, pumnal curb, scurt), defunctul purtând cămașă de zale și coif de fier, a fost incinerat pe un car ceremonial împreună cu trei cai. Mormântul a fost datat secolului I a. Chr și se consideră că este vorba despre unul dintre fruntașii cetății dacice probabil contemporan al lui Burebista.

În ceea ce privește formele de manifestare a statutului social, în vremea regatului amintim: amplasarea locuințelor (unele de mari dimensiuni) în interiorul spațiului fortificat, pe acropolă sau pe terasele superioare ale așezării, dreptul de a purta arme, însușirea unor produse de prestigiu și lux, de factură locală sau de import, deținerea unei anumite averi personale pe care preferau să o ascundă în caz de primejdii, mărturie stând faimosul tezaur dacic capturat de armatele romane după cucerirea victoriei în anul 106. Contactul cu lumea romană și grecească a deprins aristocrația geto-dacică și cu o anume viață mondenă. S-a pus accent pe igiena zilnică și sănătate, acest fapt fiind demonstrat prin descoperirea unor obiecte ca oglinzi, „trusă medicală”, conducte de apă, canale și gropi de gunoi atestate prin descoperirile arheologice. 

Procesul formării statului dac a fost influențat și de conjunctura externă. Geto-dacii erau atacați și de popoarele vecine cu care aceștia se aflau în conflict și împotriva cărora au înregistrat succese militare ce sunt consemnate de către istoricii vremii, dar mai ales de Imperiul Roman care a devenit o amenințare din ce în ce mai mare pentru societatea geto-dacă.

Romanii și-au extins dominația asupra Macedoniei și Greciei și au atins Pontul Euxin (Marea Neagră). În aceste condiții geto-dacii puteau face față pericolului roman numai prin unirea triburilor într-un singur stat bine organizat și puternic din punct de vedere militar.

Așa cum am menționat, cel care a realizat unificarea teritorială a tuturor triburilor geto-dace a fost regele Burebista, caracterizat în scrierile anticilor ca fiind, cel mai viteaz și cel mai drept dintre regii din Tracia. Se pare că datorită acestor calități care l-au scos în evidență pe regele get, l-au ajutat să desăvârșească unificarea teritorială și să-și extindă stăpânirea asupra unui vast teritoriu cuprins între: la sud – Munții Haemus, la est – gurile Bugului, la vest – Dunărea mijlocie și la nord – Carpații Păduroși (Fig. 2). Această vastă stăpânire a regatului geto-dac, demonstrează faptul că Burebista era iscusit în luptă și deținea o tactică militară foarte bine pusă la punct.

Judecând după un pasaj din opera lui Iordanes, Burebista și-ar fi început domnia în jurul anului 82 a. Chr., cu toate că există o întreagă discuție istoriografică pe seama anului începeri domniei lui Burebista și a anului în care acesta a decedat, însă aceste contradicții nu fac subiectul lucrării de față. Important de reținut este faptul că, începutul domniei lui Burebista n-a coincis cu închegarea statului dac întrucât este foarte greu de presupus că regele ar fi putut să imprime, de la început, un caracter statal formațiunii politice în fruntea căreia se afla în jurul anului 82 a. Chr.

După cum am mai amintit pe parcursul acestei lucrări, statul dac s-a format prin unificarea mai multor uniuni de triburi ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că statul a fost realizat datorită extinderi autorității căpeteniei unei uniuni de triburi, în cazul nostru Burebista, asupra unui teritoriu tot mai vast și a unor triburi tot mai numeroase. Această extindere a impus crearea unor organe de guvernare, altele decât cele moștenite din societatea preistorică.

Alți factori care au ajutat la apariția acestei forme de organizare social-politice au fost dezvoltarea producției, folosirea pe scară largă a fierului și interacțiunea între cei trei factori politici principali: aristocrația tribală, masa războinicilor și puterea regală. Acești trei factori politici au fost determinați să interacționeze din simplul fapt că și-au dat seama că unii fără alții nu ar putea exista. Deși aristocrația avea tendința de multe ori să concentreze în mâinile sale puterea absoluta pe care și-o exercita prin intermediul magistraților aleși pe termen limitat, acest lucru nu era posibil deoarece nu-i era permis de către rege. Pe de altă parte, monarhul, chiar dacă era un exponent al clasei aristocratice, din cauza faptului că se temea de eventuale comploturi puse la cale de ceilalți nobili și datorită faptului că-și dorea să dețină nemijlocit puterea, era determinat să sprijine masa războinicilor împotriva nobililor.

În ceea ce-i privește pe războinici, acestora le convenea să se alieze cu monarhia, deoarece regele vedea în această clasă socială, singura forță capabilă să limiteze abuzurile aristocrației.

De-a lungul timpului, în istoriografia românească s-au vehiculat tot felul de ipoteze în legătură cu locul în care s-a aflat formațiunea politică în fruntea căreia s-a aflat Burebista și de la care a pornit unificarea teritorială, în legătură cu faptul că Burebista n-ar fi fost la conducerea unui stat ci a unei confederații tribale. Deși în legătură cu prima problemă, încă nu s-a identificat o soluție credibilă, în cea de-a doua controversă, istoricii români au reușit să găsească argumente care să întărească afirmația că regele Burebista a pus bazele statului dac, care de altfel a fost o realitate.

În primul rând, termenul arché a fost utilizat de Strabon (VII, 3, 11) pentru a desemna formațiunea politică ce a stat la baza formării statului. În al doilea rând, există în Munții Orăștiei un complex de fortificații, care reprezintă un adevărat sistem defensiv. Mai ales sistemul fortificat de la Sarmizegetusa reprezintă o etapă superioară de organizare politică și anume cea a statului. Sarmizegetusa, capitala statului dac a fost bine amplasată și fortificată, fiind apărată atât pe cale naturală de pantele abrupte și de pădurile dese cât și de fortificațiile adiacente, amplasate cu inteligență de-a lungul căilor de acces spre această cetate. Este vorba de sistemul defensiv format din cetățile de la Căpâlna, Tilișca, Costești, Blidaru – Piatra Roșie, iar spre est Bâtca Doamnei. Dacă această cetate nu ar fi îndeplinit rolul de capitală a unui stat, atunci întrebarea mea firească este: de ce au mai întărit dacii sistemul defensiv al Sarmizegetusei?

Pe de altă parte, complexul de cetăți din Munții Orăștiei prezentau un caracter oppidian, orășenesc, acest lucru fiind demonstrat și de terminația denumirii orașelor, anume dava, ceea ce este greu de crezut că o astfel de caracteristică aparținea organizării tribale de tipul democrației militare despre care am discutat anterior și care s-a manifestat înainte de secolul I a.Chr, când se consideră realizată unificarea statală.

Un alt argument în favoarea existenței statului este existența la curtea lui Burebista a unei cancelarii și a unor titluri aulice inspirate din organizarea regatelor elenistice, această caracteristică neputând fi specifică unei organizări tribale.

În altă ordine de idei, politica externă dusă de Burebista, campaniile militare ale regelui, n-au fost simple raiduri de pradă specifice democrației militare, cum tind unii să afirme, ci adevărate campanii militare care aveau drept scop anihilarea dușmanilor și lărgirea granițelor statului, această atitudine fiind întâlnită la toate statele antice.

În plan intern, regele Burebista a pornit o amplă reformă a societății geto-dacice, proaspăt unificată, folosind modelul elenistic, astfel existând ipoteza instituirii la curtea regelui a unor dregătorii și funcții, ocupate de vârfurile societății geto-dacice din acea epocă. Dacă stăm și analizăm izvoarele istorice și scrierile istoricilor români care le citează, putem spune fără teama de a greși că aceste „reforme” au fost binevenite pentru societatea geto-dacă întrucât situația acesteia, la urcarea lui Burebista pe tron, era una extrem de dificilă. Informațiile cele mai precise în acest sens, ne sunt oferite de către Strabon: ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci încât în câțiva ani a făurit un stat puternic…..

Analizând fragmentul citat, vom vedea că Burebista a deținut o cancelarie de legi, pe care Burebista a impus-o neamului său, Strabon folosind termenul de „poruncă”, dar se poate folosi și termenul de „lege” întrucât traducerea acestor cuvinte din greacă próstagma și din latină edictum (poruncă scrisă), ne permit acest lucru.

De asemenea, interesantă este afirmația scriitorului antic că, în momentul urcării lui Burebista pe tron, neamul geto-dac era istovit de războaie dese. Spun că este interesantă deoarece la nivelul izvoarelor scrise, în perioada secolului I a.Chr., nu menționează existența unor atacuri venite din partea popoarelor vecine, așa cum am putut vedea că s-a întâmplat în secolele III-IV a. Chr. În aceste condiții, putem deduce că este vorba despre conflictele inter-tribale, nefiind, din nefericire, consemnate în izvoarele scrise.

O altă informație interesantă oferită de fragmentul citat este aceea că dacii, urmând poruncile date de rege, și-au schimbat conduita, renunțând chiar la consumul de vin. Această informație mă trimite la un alt text antic care tratează problema viței-de-vie ce-i aparține lui Strabon. Conform autorului antic, una dintre măsurile pe care le-a luat Burebista pentru stoparea moravurilor geto-dacilor (se pare că aceștia ca și toți ceilalți traci, sufereau de viciul beției), la îndemnul marelui preot Deceneu, și pe care aceștia au ascultat-o, a fost aceea de a tăia vița-de-vie și a trăi fără vin. O asemenea lege se înscrie în politica sobră și cumpătată pe care a promovat-o marele rege.

Se poate ca afirmația lui Strabon să fie una exagerată deoarece vița-de-vie nu a fost de tot stârpită din Dacia, dovada în acest sens fiind descoperirile arheologice atribuite acestei epoci. Cosoarele folosite la lucrările viticole, cuțitele mici și curbe care aveau o tijă în prelungirea lamei pentru fixarea mânerului sunt aproape nelipsite în așezările dacice, atât dinaintea cât și după domnia lui Burebista.

Faptul că în secolul I a. Chr putem discuta de existența unui stat geto-dac, este demonstrat și de politica externă dusă de Burebista care, nu ar fi putut avea atâta susținere din partea armatei în campaniile militare duse împotriva neamurilor celtice, dacă soldații nu luptau pentru o cauză bine conturată și anume apărarea statului format și aflat în plină expanisune economică și teritorială. Regele Burebista a avut parte de susținerea totală a armatei, fapt subliniat și de Strabon în lucrarea sa care ne oferă o cifră a soldaților din armata dacă și anume 200 000 de ostași. Deși este o cifră exagerată, armata geto-dacă fiind probabil mult mai redusă, consider că mențiunea are rolul tocmai de a sublinia faptul că regele Burebista era susținut în campaniile militare de o întreagă armată, care prin cuceririle teritoriale pe care le-a făcut, să-l facă cunoscut pe regele geto-dac ca fiind temut chiar și de romani.

Revenind la obștea teritorială care a stat la baza formării statului, aceasta, după părerea unor specialiști, a dus o continuă luptă împotriva tendințelor acaparatoare ale aristocrației.

Această aristocrație este formată de fapt, de acei tarabostes din care se pare că făceau parte preoții, căpeteniile militare, regii și alți înalți demnitari. Aceștia se diferențiau de oamenii de rând numiți comati prin căciula pilleus pe care cei din înalta clasă obișnuiau să o poarte.

În legătură cu explicarea cuvântului de origine geto-dacă, tarabostes, numeroși istorici români au încercat să-i descopere semnificația, astfel ieșind la iveală numeroase nuanțări. De exemplu istoricul I.I Russu, traduce termenul de tarabostes prin „preastrăluciții”.

Diferența dintre clasele sociale existente în Dacia este consemnată și de autorii antici, una dintre cele mai relevante relatări aparținând lui Iordanes, care afirmă că: atunci el a ales dintre ei pe cei (geți) pe bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți…facându-i preoți, și le-a dat numele de pileați…, restul poporului primind ordin să muncească (capillatti).

Existența unei aristocrații geto-dace este confirmată, de asemenea, și de bazoreliefurile de pe Columna lui Traian care ilustrează scena primiri soliei lui Decebal, formată din pileati, de către regele roman. Tot Columna lui Traian este cea care ne prezintă un număr destul de mare de pilleati unii dintre ei călare, altii apar în incintele cetăților iar alții în scenele de luptă din timpul celor două războaie daco-romane. De aici se poate trage concluzia că aristocrația laică este componenta de bază în organizarea și conducerea armatei.

Dacia în secolele I a.Chr – I p.Chr se înfățișa, după cum H. Daicoviciu afirmă, ca o monarhie cu un caracter militar pronunțat, evidențiat prin activitatea războinică a lui Burebista, în fruntea căreia se afla regele ale cărui funcții trebuie să fi fost în primul rând politico – militare. Este greu de spus dacă și în ce măsură a funcționat principiul ereditar în cadrul statului dac. Izvoarele antice ne oferă informații foarte vagi ceea ce ne facem să credem că statul dac nu a avut privilegiul de a fi condus de o dinastie.

Istoriografia românescă a încercat să schițeze o succesiune la domnie tată – fiu prin invocarea anonimului tată al lui Burebista care și-ar fi desfășurat domnia la începutul secolului I a. Chr. Această ipoteză este susținută mai ales de Constantin Daicoviciu care a dorit să explice de unde a avut Burebista autoritatea necesară pentru a-i spupune pe regii zonali. Același istoric susține chiar că se poate discuta de o dinastie în zona Hațeg.

Regalitatea geto-dacă, așa cum vom vedea în continuare, se va dovedi a fi una iscusită, întrucât a reușit să supună populația pe care a determinat-o să respecte legile eventual nescrise. Regii se înconjurau de oameni loiali și inteligenți prin intermediul cărora realizau tratativele de pace cu regii romani și transmiteau informațiile importante supușilor lor. Sfetnicii influenți de la curtea regală, îl ajutau pe rege să ia anumite decizii și chiar dacă părerile lor nu erau decisive, cântăreau greu în cumpăna hotărârilor.

Relația dintre regalitate și celelalte categorii sociale este greu de stabilit, întrucât informațiile antice nu sunt generoase în detalii. Tot ceea ce putem spune este că regii statului dac erau conducătorii comunităților umane, care poate să fi avut caracterul obștilor gentilice bazate pe existența proprietății funciare. În slujba regilor se aflau meșteșugarii care le realizau diverse podoabe, vase ceramice dintr-o ceramică de o calitate superioară, vase de cult, armament, etc. Pentru lucrările mai sofisticate regii aduceau meșteri din afara statului dac cei mai mulți dintre aceștia fiind de origine greacă sau romană. De asemenea aristocrația geto-dacă practica și importul de podoabe, arme și vase ceramice.

Aristocrația militară, deși este acceptată ca atare de unii istorici, există în istoriografia românească o adevărată controversă asupra subiectului: soldații care făceau parte din armata lui Burebista făceau sau nu parte din înalta categorie socială. Această controversă este alimentată tocmai de lipsa de informație din izvoarele istorice despre originea puterii armatei.

Chiar dacă se acceptă preponderența atribuțiilor sacerdotale ale aristocrației, ele sunt dublate de cele războinice după cum atestă iconografia dedicată războaielor dacice.

Nu în ultimul rând, o mare importanță în societatea și statul geto-dac o are aristocrația religioasă formată din marii preoți și călugării. Despre iscusința și rolurile cheie ale marilor preoți vom discuta în paginile ce urmează atunci când vom aborda mai pe larg problema împărțirii teritoriale a regatului dac după moartea lui Burebista, întrucât doi dintre urmașii acestuia (Deceneu, Comosicus) au unit cele două puteri: religioasă și regală, într-o singură persoană. Se pare că și Burebista a cumulat cele două funcții în mâna sa.

Pe lângă acești mari preoți, aflăm din știrile antice de existența călugărilor care duceau o viață pustnică, fără să aibă vreo legătură cu femeile. Aceștia își țineau bunurile la comun și nu se căsătoreau. Călugării apar în textele antice sub denumirea de theosebeis și kapnobați termeni a căror traducere a cunoscut mai multe interpretări. De exemplu Vasile Pârvan consideră că termenii ar putea fi traduși ca „călători prin nori”, iar I. Coman traduce prin „umblători prin fum”. Se poate ca această interpretare să fie pusă pe baza unei alte informații provenite de la Herodot care afirmă că în cadrul ceremonialelor religioase preoții daci utilizau cânepa pe care o aruncau în foc și care pe lângă fumul pe care îl propaga, emana și un miros care provoca o stare euforică.

Ca și I. H. Crișan, Andrei Bodor face o comparație între tagma preoțească geto-dacă și druizii din societatea celtică, având drept argument tocmai multitudinea de funcții și de activități pe care le desfășurau în cadrul societății. Preoții geto-daci ca și druizii, brahmanii și corporațile romane, practicau sacrificiile în timpul ceremonialelor religioase. Ca și druizii, preoții geto-daci erau cei care împărțeau dreptatea. Călugării promovau obiceiul pythagoreic și doctrina zalmoxiană. Pe de altă parte, preoții duceau o viață aproape monahală, aceștia trăind în locuri izolate (peșteri, vârfuri de munți, păduri) și despre faptul că se hrăneau doar vegetarian. Marele preot rezida după spusele lui Strabon într-o peșteră pe muntele Kogaionon.

Tot I. H. Crișan îi asemuiește pe călugării geto-daci cu esenienii amintiți de Iosephus Flavius care au bunurile în devălmășie, nu-și iau neveste și nu obișnuiesc să aibă sclavi, deoarece considerau că robia duce la nedreptate care în final va duce la răzvrătire și își aleg prin vot perceptorii care se ocupă cu strângerea veniturilor și a roadelor pământului. Faptul că preoții alegeau prin vot și țineau seama de dorința majorității, scoate în evidență faptul că aceștia aveau cunoștință despre democrația practicată de greci și în definitiv se lăsau în seama sorții, aomenii de încredere fiind aleși de către călugări prin vot majoritar însă după cum a dorit zeul lor suprem.

Același autor român este convins de faptul că nu numai călugării dar și preoții și în special marii preoți desfășurau o activitate cu cea a druizilor menționați de Caesar în faimoasa sa operă De bello Gallico. De la Caesar aflăm că preoții aveau o mare însemnătate și se bucurau de mare cinste. La ei veneau un număr mare de tineri pe care să-i învețe tainele religioase și nu numai. Legat de această afirmație, Iordanes în Getica ni-l prezintă pe marele preot Deceneu realizând același gest de a-și alege tineri pe care să-i instruiască: Comunicând acestea și alte multe goților cu măestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o ființă miraculoasă, încât nu a condus numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare făcându-i preoți și le-a dat numele de pileati (…).

Caesar ne descrie în continuare activitățile pe care le desfășoară druizii și pe care, așa cum am menționat anterior, unii istoriografi români le-o atribuie tagmei preoțești geto-dace: Ei hotărăsc în aproape toate dezbaterile publice și private; dacă s-a comis vreo crimă, dacă s-a săvârșit vre-un omor, dacă există vre-un proces de moștenire, sau de hotărnicie, tot ei sunt aceia care dau sentințe, fixează despăgubirile și amenzile (…). În fruntea tuturor druizilor se află unul singur, care are cea mai mare autoritate printre ei. La moartea lui îi urmează cineva care se distinge prin demnitate sau, în caz că există mai mulți care se bucură de aceeași trecere, ei își dispută întâietatea prin votul druizilor, ba uneori chiar pe calea armelor (…). Druizii obișnuiesc să nu ia parte la războaie și nu plătesc impozite, ca restul populației; sunt scutiți de serviciul militar și de orice alte servicii.

Ca un rezumat la cele menționate anterior, concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice. Unele din vechile obiceiuri au fost preluate și puse în aplicare, dar pe lângă aceste obiceiuri, a existat și un sistem de legi care, din nefericire nu ne-a parvenit pe cale directă. Astfel, primul „cod de legi” a fost realizat de Burebista care, se pare, că a fost inspirat de divinitate. Aceste norme erau în fapt, porunci ale regelui care a apelat la autoritatea religiei pentru a fi sigur că vor fi ascultate de către popor. Nu de puține ori, regele a apelat la pretextul magiei pentru a le inocula oamenilor teama de zei, astfel ajungând să-și întărească autoritatea propriu-zisă.

Instituțiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în amănunt, însă cunoaștem faptul că au existat două tipuri de proprietate: proprietatea privată și proprietatea colectivă a obștii teritoriale. De la Horațiu aflăm că la geți exista un mod de stăpânire și cultivare a pământului comun, roadele aparțineau întregii comunități, iar pământul era cultivat prin asolament bienal de către membrii comunității.

Asemeni antecesorilor săi, Burebista a dus o bogată activitate diplomatică, ridicată de el de la o diplomație de interes unional tribal, la o veritabilă coordonare a mersuluimrelațiilor externe din aria sud-est europeană, rivalizând chiar cu diplomația Imperiului Roman.

Dezvoltarea schimburilor comerciale au dus iminent la apariția unor norme juridice care să fie în conformitate cu contractele și obligațiile civice.

III.1.1 Rolul statului geto-dac condus de Burebista în lumea antică

Statul dac din vremea lui Burebista, realizat prin unificarea triburilor geto-dacice, ocupă un loc important în istoria antică, atât prin vasta sa întindere, cât și prin nivelul superior altor popoare de dezvoltare economică, socială, politică, militară și culturală, conform mărturiilor din izvoarele istorice antice și a rezultatelor săpăturilor arheologice.

Forța politică și militară pe care a reprezentat-o acest stat, la conducerea căruia s-a aflat Burebista, i-a permis nu numai să supună toți vecinii, ci să fie un pilon principal în istoria relațiilor diplomatice ale Romei din vremea respectivă. Nu trebuie să uităm în acest sens, amestecul lui Burebista în conflictul dintre Caesar și Pompei, regele get oferind sprijin celui din urmă care în final a fost înfrânt de impăratul Caesar în bătălia de la Pharsalus (48 a. Chr).

După cum rezultă din unele texte literare și inscripții, geto-dacii de sub conducerea lui Burebista au ocupat între anii 55 și 48 a. Chr., prin lupte sau în mod pașnic, toate orașele grecești și teritoriile lor, de la Olbia (din actuala Ucraină) până la Apollonia (din Bulgaria). În urma vastei acțiuni de cucerire teritorială, Burebista a devenit „cel dintâi și cel mai mare din regii din Thracia, așa cum se menționează în inscripția lui Acornion descoperită la Dionysopolis.

Pe de altă parte, regele Burebista, prin iscusința sa, a acționat cu fermitate pentru a-i asigura poporului său o dezvoltare socială și economică nemaicunoscută până în acel moment de geto-daci. Acest fapt a fost posibil datorită existenței la curtea regelui a unei cancelarii bine pusă la punct, care să ajute la reformarea statului proaspăt unificat.

III. 2. Statul și dreptul dac în perioada de la Burebista până la Decebal

Moartea lui Burebista, sau mai bine spus dispariția acestuia de pe scena politică dacică după anul 44 a. Chr., a produs o puternică tulburare în teritoriile pe care le-a stăpânit. Triburile de alt neam pe care le-a supus așa cum am mai amintit fie pe calea armelor, fie pașnic, imediat după moartea lui Burebista s-au grăbit să-și redobândească independența. Pe de altă parte, orașele grecești au refuzat să mai recunoască autoritatea statului dac, rămas acum fără puternicul rege.

Nici teritoriul Daciei propriu-zise nu a fost mai liniștit. Diferențele economice dintre regiunile regatului (se pare că Moldova și Maramureșul n-au cunoscut același nivel de dezvoltare social și economic așa cum s-a întâmplat în cazul Transilvaniei acolo unde de altfel se afla și capitala statului), au dus la conflicte interne care s-au sfârșit cu fărâmițarea regatului în mai multe formațiuni politice care au început să se lupte între ele pentru obținerea supremației.

De la Strabon aflăm că numărul formațiunilor politice rezultate din fărâmițarea statului dac a fost de patru, însă în timp a ajuns la cinci: …Urmașii acestuia [Burebista] la domnie s-au dezbinat, fărâmițând puterea în mai multe părți. De curând când împăratul Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel când într-altul.

Unii istorici români sunt de părere că numărul acestor formațiuni era unul chiar mai mare decât cel menționat de Strabon, unele fiind cunoscute, altele nu. Istoricii care s-au ocupat de-a lungul timpului de acest subiect (N. Gostar,C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, M. Babeș) au încercat să identifice pe teren aceste cinci-patru state rezultate în urma fărâmițării întinsei stăpâniri ce a aparținut lui Burebista.

Este foarte adevărat faptul că moartea lui Burebista nu a însemnat destrămarea statului, în sensul desființării lui, ci o reducere teritorială a stăpânirii geto-dace unitare și centralizate, eveniment care mie mi se pare foarte normal. Pe de altă parte nu sunt de-acord cu afirmația lui Nicolae Gostar aceea că trebuie să admitem că după eliminarea lui Burebista statul său a fost împărțit între fiii sau poate nepoții sau alte rude ale marelui rege dar că nu putem încă discuta despre o linie dinastică Burebista – Decebal.

Am spus că nu sunt de acord cu această afirmție întrucât izvoarele istorice antice nu fac nicio mențiune de acest gen deoarece o succesiune a fiilor sau nepoților nu a existat, altfel această succesiune ar fi fost amintită măcar de unul din istoricii vremii întrucât era informație de o mare importanță, mai ales că era vorba despre un regat barbar care reușea să se organizeze și să-și consolideze domnia prin numirea urmașilor la tron. De fapt noi nici nu cunoaștem dacă Burebista într-adevăr și-a asigurat un succesor la tronul vastului său regat încă din timpul vieții sau Deceneu, cel numit în izvoarele antice ca imediat conducător, a ocupat tronul unei formațiuni desprinse din stăpânirea marelui rege doar pentru că pe vremea sa a deținut o putere aproape regală. Soarta unei singure formațiuni este cunoscută de noi dar și în cazul acesteia încă există mari lacune. Este vorba de formațiunea politică la conducerea căreia în final a ajuns Decebal.

Trebuie să excludem încă de la începutul discuției ipoteza cum că după moartea regelui get societatea geto-dacă a cunoscut o accentuată decădere care a dus în final la revenirea la organizarea social-politică anterioară, deoarece în general societatea geto-dacă a depășit de mult timp acest stadiu.

Susțin această afirmație deoarece, săpăturile arheologice efectuate în zona Munților Orăștiei au demonstrat faptul că nu a existat o întrerupere a vieții economice din acest complex. Mai mult decât atât, după dispariția lui Burebista, nu s-a putut identifica la nivel arheologic o stagnare a societății întrucât nu au fost identificate distrugeri, cetățile au fost în continuare întreținute și chiar mărite pentru a spori capacitatea de apărare a acestei zone mai ales după ce statul s-a fărâmițat iar triburile de alt neam cucerite altă dată, acum au devenit din nou rivale geto-dacilor, inventarul acestor cetăți în unele cazuri a rămas același iar în alte cazuri a fost mărit.

Continuitatea societății geto-dace din sectorul Orăștiei, nucleu de la care va porni refacerea regatului Dacia, este atât de evidentă încât arheologilor, nu de puține ori, le-a fost dificil să distingă între ceea ce s-a realizat în vremea lui Burebista și ceea ce au construit și realizat urmașii acestuia.

Formațiunile politice cunoscute din Muntenia, Banat și Dobrogea, erau se pare conduse de căpetenii care erau capabile să se opună pericolului roman. Între aceștia se numără regii Coson, Cotyso, Dicomes, Dapyx, Ziraxes și Rholes.

Din nefericire, izvoarele istorice antice ne oferă foarte puține informații despre perioada ce a urmat dispariției lui Burebista, ceea ce ne întărește convingerea că statul, sau ceea ce a mai rămas din el, nu a mai jucat un rol important la nivelul politicii externe. Pentru zona Orăștiei, numai Iordanes care consemnează după o operă a lui Dio Chrysostomus sau a lui Dio Cassius, realizează lista urmașilor lui Burebista, sau măcar a celor mai importanți, care s-au evidențiat și au fost demni de consemnat în izvoarele antice.

Din păcate pentru noi, și această listă nu este una clară, fiind lăsat loc interpretărilor și supozițiilor. După ce lasă să se înțeleagă că, la moartea regelui Burebista, tronul a fost ocupat de cel mai important om din vremea domniei regelui geto-dac și anume marele preot Deceneu, concentrând astfel în mâinile sale puterea laică și autoritatea religioasă, autorul got arată că lui Deceneu i-au urmat Comosicus, Coryllus sau Scorilo, după un timp îndelungat Duras și Dorpaneus pentru ca în final Iordanes să vorbească despre Decebal. În jurul acestor nume au existat discuții interesante și s-a ajuns la concluzia că Deorpaneus este una și aceeași persoană cu Decebal, iar Coryllus este identic cu Scorylo Dacorum rex, menționat de Frontinus și același cu Scorilo care apare pe vasul cu ștampilele Decebalus și Per Scorilo, descoperit la Grădiștea Muncelului.

Revenind la perioada în care acești regi au domnit, nu se cunoaște nimic cu exactitate. Hadrian Daicoviciu în lucrarea sa a încercat să fixeze anii de domnie a celor ce i-au urmat lui Burebista astfel: Deceneu și Comosicus ar fi stăpânit teritoriul dac între 44 a. Chr și 28 / 29 p. Chr., iar Coryllus ar fi avut două domnii prima între 28 / 29 p. Chr. și cealaltă între 68 / 69 p. Chr., între cele două intervale de timp situându-se, conform spuselor lui Hadrian Daicoviciu, domnia altor regi ce ne rămân necunoscuți. Acesta a preluat teoria de la tatăl său, Constantin Daicoviciu, care a încercat să realizeze un calcul al anilor de domnie cu intenția de a demonstra faptul că Scorilo și Coryllus sunt una și aceeași persoană astfel combătând spusele lui Mihail Macrea care susține că Scorilo nu este nici pe departe acceași persoană cu Coryllius.

Loc interpretărilor lasă și Petrescu-Dâmbovița, care nu este convins că lista propusă de Iordanes este tocmai cea care ilustrează tabelul corect, acesta propunând un tabel cronologic, în care ni-i prezintă pe Coryllus și Scorilo ca fiind doi conducători diferiți, iar Duras și Diurpaneus ca fiind una și aceeași persoană, și despre care însuși spune că este susceptibil, eventual, de unele rectificări.

Discuțiile pe această temă pot continua însă ne depărtăm de subiectul acestei lucrări. Ceea ce am vrut să scot în evidență utilizând ipotezele menționate anterior este faptul că după dispariția lui Burebista regatul Dacia a fost împărțit între diferite alte căpetenii care la rândul lor și-au impus autoritatea și normele proprii, utilizându-le probabil și pe cele moștenite. Astfel, chiar dacă regatul dac s-a destrămat, dreptul dac nu a dispărut, argumentul potrivit în acest sens fiind că în perioadele de criză, așa cum a fost cea cunoscută de daci după dispariția lui Burebista, este nevoie de un cod de „legi” care să țină în frâu unele nemulțumiri ale aristocrației și chiar ale oamenilor de rând astfel încât să nu se creeze un haos care să marcheze definitiv vulnerabilitatea formațiunii statale ce a făcut cândva parte din vasta stăpânire a lui Burebista. Din nefericire normele și legile aplicate de succesorii lui Burebista nu ne sunt făcute cunoscute în totalitate de izvoarele antice.

III.2.1. Statul și dreptul dac în perioada domniei lui Deceneu

Deși este greu să stabilim cât de lungă a fost domnia lui Deceneu, sigur este faptul că acesta ocupă tronul domniei dacice la 44 a. Chr. Sigur mai este faptul cu Deceneu, vechi colaborator al lui Burebista încă de la începutul ascensiunii acestuia, nu a fost una lungă.

Cu toate acestea, personalitatea lui Deceneu este, într-adevăr, una de excepție. El a știut să modeleze, potrivit concepției sale, multe dintre palierele societății dacice. Anumiți istorici consideră că Deceneu a întreprins o reformă radicală a vieții spirituale geto-dace. Deceneu a revigorat spiritualitatea geto-dacilor, înlăturând cultul bahic sau dyonisiac asociat cu cultura viței de vie și cu orgiile. El este cel dintâi care s-a opus viguros pătrunderii în Dacia a cultelor străine, vătămătoare pentru sănătatea spirituală și corporală a geto-dacilor. De aceea nu este întâmplator și fără rezonanțe religioase profunde faptul că el a determinat autoritatea regală să distrugă vița de vie – planta sacră a lui Dyonisos – și că toată preoțimea dacică l-a sprijinit în acest act extraordinar.

Faptul că Deceneu a reușit să realizeze o adevărată reformă religioasă mă face să cred că, acum regele dac, a realizat și o reformă socială deoarece, de exemplu, izvoarele istorice antice atestă faptul că Adunarea poporului, cea care a stat la baza „democrației militare” geto-dace, nu mai este menționată în timpul domniei lui Deceneu și nici în timpul urmașilor acestuia ceea ce înseamnă că această formă de organizare a oamenilor de rând a dispărut. Un motiv ar fi acela al apariției aristocrației care a devenit influentă și mai ales creșterea în importanță a preoților care au devenit mâna dreaptă a regelui, urmându-i chiar la tron (Deceneu), care la rândul lor puteau cumula funcțiile de rege și mare preot cum este cazul urmașului lui Deceneu, Comosicus.

Așa cum am menționat anterior, Deceneu, după dispariția lui Burebista, a cumulat funcția de mare preot cu cea de rege. Dacă în cea de-a doua sa calitate el stăpânea numai ținuturile intra-carpatice, în calitate de mare preot s-ar putea presupune că avea o autoritate morală care s-ar fi exercitat asupra întregului neam geto-dac și de aici putem trage concluzia că Deceneu s-ar fi putut folosi de această calitate pentru a putea iniția procesul de reunificare teritorială a statului dac fărâmițat. Un factor care l-a ajutat să se realizeze pe sine însuși și prin asta să fie de folos neamului său, a fost prietenia și sprijinul pe care Burebista i le-a acordat, lucru rar întâlnit în istorie.

Această ipoteză nu este lipsită de sens atâta timp cât pericolul roman devenea din ce în ce mai amenințător ceea ce a dus la punerea în aplicare a planului de reunire a geto-dacilor într-un singur stat. Tot amenințarea romană ne face să credem că acest proces de reîntregire a statului a început destul de timpuriu, poate chiar foarte curând după dezmembrarea vastei stăpâniri a lui Burebista.

Din opera lui Iodanes, aflăm despre modul în care Deceneu și-a câștigat popularitatea în rândul oamenilor din toate categoriile sociale: Acesta (Deceneu), văzând că spiritele geților i se supun în toate și că sunt înzestrați, din fire, i-a învățat aproape toată filosofia; Deceneu era maestru neîntrecut în această privință. Prin morală, a înfrânat temperamentul lor barbar, prin fizică i-a determinat să trăiască potrivit legilor lor firești, legi pe care le-au scris până azi și pe care le numesc Belagines. Prin logică i-a înzestrat cu o putere de judecată superioară celorlalte neamuri. Prin practică i-a îndemnat să se dedea la fapte bune. Prin teorie i-a învățat să privească mersul celor douăsprezece semne ale zodiacului și prin acestea cursul planetelor și toată astronomia, le-a arătat cum crește și descrește fața lunii, le-a explicat cu cât globul de foc al soarelui depășește în măsură suprafața pământului, le-a spus, în fine, sub ce nume și sub ce înfățișare se învârtesc într-un sens și în celălalt în jurul polului ceresc cele trei sute patruzeci și șase de stele în drumul lor de la răsărit la apus. (…) Getul se liniștește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Acestea și multe altele învățând Deceneu pe geți prin știinta sa, a strălucit mult în mijlocul lor ca o adevarată minune, încât el poruncea nu numai celor de jos, dar chiar și regilor.

Pe lângă filosofie, Iordanes ne spune că Deceneu i-a învățat pe geto-daci etica și morala, ramuri ale filosofiei. Această afirmație este întărită de numeroasele texte literare care ne atestă vitejia, cumpătarea, curajul, spiritul de dreptate, pe baza cărora se poate trage concluzia că geto-dacii dețineau un veritabil sistem etic de valori morale.

Alți scriitori antici îl vedeau pe Deceneu a fi un șarlatan care a știut cum să profite de neștiința oamenilor, de încrederea lor oarbă în puterea divinității, folosindu-se de cunoștințele pe care le-a acumulat în urma călătoriilor întreprinse în lume. În cazul în care Deceneu nu a fost urmașul lui Burebista, acestuia îi revine meritul de a fi fost mare preot geto-dac, de a fi fost factorul coagulant în menținerea unității spiritual a lumii dacice care se afla la acel moment în faza de constituire.

 Deceneu considera că viitorul și strălucirea poporului său depind numai de înalta ținută morală și plecând de la această premisă se poate clădi un edificiu statal și social trainic, motiv pentru care, sprijinit de Burebista, a înfăptuit o profundă reformă socială și religioasă a poporului geto-dac. Această reformă, celebră în lumea antică, a fost pusă în practică nu prin legi oficiale și seci ci prin răbdare și educație. Deceneu a impus sobrietatea și cumpătarea, acea modestie a sufletului ale cărei valențe răzbat din textul lui Platon. Deceneu a cerut poporului  așa cum am mai menționat, „ascultarea de porunci” ca efect al educației prin dreptate. Geții fiind recunoscuți în antichitate ca fiind „cei mai drepți” dintre cei cu care se înrudeau, caracteristică desigur foarte veche. 

III. 2.2. Statul și dreptul dac în perioada domniei lui Comosicus

În ceea ce-l privește pe Comosicus, acesta apare menționat numai la Iordanes ca și succesor imediat al lui Deceneu, probabil în ultimele decenii ale secolului I a. Chr și începutul secolului I p. Chr., îndeplinind funcțiile de rege și mare preot în același timp: iar după moartea lui Deceneu ei au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, findcă era tot așa de iscusit.. Acesta s-a dovedit a fi la fel de înțelept ca și Deceneu, astfel îndeplinind rolul de judecător, împărțind poporului dreptatea ca ultimă instanță.

Ca mare preot, Comosicus a desfășurat o intensă activitate pentru a menține neștirbită autoritatea lui Zamolxe și pentru practicarea virtuților. Este sigur că, acolo unde nu izbutea cu legea, Comosicus intervenea cu cugetul, cuvântând în spiritul moralei zamolxiene. Doctrina nemuririi sufletului dădea cadrul general al judecăților căci ea presupunea recompensa fericirii postume pentru cei ce trăiseră respectând sacra lege. Religia și justiția se îmbinau astfel ducând la fanatism și nu odată la sacrificiul suprem.

III. 2.3. Statul și dreptul dac în perioada domniei lui Scorilo

Tot Iordanes este cel care ni-l menționeză pe urmașul lui Comosicus, acesta fiind Corilus sau Scorilo, părăsind și acesta viața, s-a urcat pe tron, ca rege al goților, Coryllus, care a condus timp de patruzeci de ani. Momentul în care a început și s-a încheiat domnia regelui dac nu se cunoaște însă știm cu siguranță că regele Scorilo era foarte autoritar care aplica legea cu conștiinciozitate. Datorită acestui aspect, regele dac a întreprins mai multe acțiuni cu scopul de a reface unitatea teritorială a statului geto-dac.

Dintr-o inscripție descoperită în Italia, la Tibur, reprezentând elogiul funebru al lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernatorul Moesiei în perioada finală a domniei lui Nero, aflăm că: a dat înapoi regilor bastarnilor și roxolanilor pe fiii lor, iar regelui dacilor pe fiii fraților săi. Această inscripție este destul de lacunară și ne poate lăsa să înțelegem că guvernatorul roman i-a dat înapoi regelui dacilor fiii fraților săi, iar acest rege despre care se vorbește în text nu putea fi altul decât Scorilo. Același Scorilo care ca și Burebista a întreprins campanii militare din dorința de a reface posesiunea teritorială de altă dată.

De numele lui Scorilo se leagă celebra descoperire de la Sarmizegetusa Regia și anume vasul cultic pe care au fost imprimate două ștampile DECEBALUS / PER SCORILO. De-a lungul timpului au existat discuții aprinse asupra descifrării acestor inscripții, C. Daicoviciu traducându-le ca fiind Decebal fiul lui Scorilo în timp ce I. I. Russu le interpreta astfel: vasul a fost realizat pentru Decebal de către Scorilo care era un simplu meșter olar. Cu cea din urmă afirmație nu sunt de acord deoarece dacă Scorilo ar fi fost doar un olar, atunci nu ar mai fi avut privilegiul de a fi menționat în izvoarele istorice antice.

Pentru a sublinia cât de importantă a fost personalitatea acestui rege pentru civilizația dacă, voi face referire la un text antic ce aparține lui Frontinius care pune în evidență iscusința lui Scorilo dar și atitudinea sa față de Imperiul Roman pe care îl considera un pericol major și pe care a refuzat să-l atace chiar și în momentul în care traversa o perioadă de criză și dezbinare din cauza războiului civil dintre Antonius și Octavian. Pentru a se putea face înțeles de către soldații daci care erau dornici de afirmare și însetați de cucerire, Scorilo s-a folosit de un exemplu pe cât se poate de simplu pentru a le arăta că romanii nu sunt atât de ușor de învins. Astefel: Scorilo conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini și pe când se luptau ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor.

De numele lui Scorilo se mai leagă și incursiunile realizate în Moesia din dorința de a-și extinde stăpânirea asupra teritoriilor pe care Burebista le-a deținut odată. În ceea ce privește dreptul dac în timpul domniei lui Scorilo, nu avem informații, însă prin pilda dată poporului său și prin incursiunile realizate în Moesia, putem spune că acest rege s-a bazat pe un sitem de legi, de norme și conduite prin intermediul cărora și-a întărit armata și și-a adus sub ascultare poporul.

III.2.4. Statul și dreptul dac în perioada domniei lui Duras

De numele lui Duras se leagă conflictele militare dintre Dacia și Imperiul Roman, din iarna anului 85 / 86 p. Chr. Duras, spre deosebire de Scorilo, nu a ales să aibă o atitudine neprovocatoare față de romani, ci din contră a încercat să înlăture amenințarea Imperiului prin atacarea în repetate rânduri a provinciei Moesia.

Duras apare menționat la Orosius Paulus sub forma Diurpaneus. Aceasta este, de altfel, după cum remarca C.C Petolescu și forma corectă, nu Dorpaneus, ca la Iordanes. Această variantă este atestată și epigrafic, conținând două sau trei elemente onomastice, dintre care primul se întâlnește în numele Diurdanus la Roma și la Sacidava, în Dobrogea, și în numele Diurpagissa, în Moesia Superior.

Pe de altă parte, Constantin Daicoviciu presupunea că este identic cu Duras, menționat de Dio Cassius și că a fost și el un fiu al lui Comosicus, deci frate mai mic al lui Coryllus / Scorilo care, pe temeiul drepturilor agnaților de tron, a putut lua conducerea statului dac în locul lui Decebal, fiu încă nevârstnic al lui Coryllus / Scorilo.

Faptul că a existat dreptul agnaților la tron, putem spune că au existat legi riguroase cu privire la succesiunea la tronul Daciei, iar faptul că Duras a preluat tronul de la fratele său, demonstrează într-o oarecare măsură faptul că în zona Munților Orăștiei s-a ajuns la crearea unei dinastii.

În anul 69 p. Chr. în timpul luptelor dintre Vespasian și Vitellius, legiunile din Moesia au fost chemate în Italia, lăsând descoperită provincia. Profitând de acest lucru, dacii aliați cu sarmații, au trecut Dunarea și au distrus armata romană comandată de Pompeius Agrippa care cade în luptă. Vespasian îl înfrânge pe Vitellius și trimite trupe, între care legiunea a VI-a. După lupte grele dacii și sarmații au fost respinși peste Dunare. Conștient de pericolul roman Duras amplifică punctele fortificate și în special ansamblul întăriturilor din Munții Orăștiei.

Urmând pe tronul cezarilor Domițian a pregătit războiul împotriva qvazilor, marcomanilor și dacilor. Pentru a preîntâmpina un atac roman, Duras denunță tratatul încheiat cu împăratul Vespasian și considerându-se liber de obligații atacă fortărețele romane pe cand domnea imparatul Domitian, de teama lacomiei acestuia, getii desfacura alianta pe care o incheiasera odinioara cu alti imparati si incepura sa devasteze malul Dunarii, stapanit de multa vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele (romane) si pe comandantii lor. In fruntea acestor provincii (Moesia) era pe atunci, dupa Agrippa, Oppius Sabinus, iar la geti domnia o avea Dorpaneus. Dandu-se lupta romanii au fost invinsi. Lui Oppius Sabinus i s-a taiat capul, iar getii navalind asupra multor castre si orase, au pradat tinuturile ce tineau de imperiu.

Este foarte probabil ca unificarea majorității triburilor să se fi înfăptuit deja și că în afara controlului lui Duras să mai fi rămas puține forțe dace. Năvala asupra posesiunilor romane ar fi amânat astfel, dacă nu înlatura complet, primejdia romană și l-ar fi silit pe Domițian să restabilească subsidiile suspendate. După obiceiul lor, dacii trecură Dunarea pe gheață în iarna anului 85 / 86. Ofensiva lor, condusă probabil de tânărul nepot al regelui, Decebal, a semănat panică în Imperiu. Așa cum spune Tacitus „erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor și însăși stăpânirea noastră”.

Pregătirile romane de ripostă nu scapă vigilenței dacilor. Momentul era greu, încleștarea se anunța crâncenă și era nevoie de o maximă încordare a statului dac și mai cu seamă de o pricepută conducere militară, pe care batrânul rege Duras nu se mai simțea în stare să o asigure. În fața pericolului el cedează tronul dupa optsprezece ani de domnie, mai tânărului Decebal, fiul lui Scorilo, gest pe cât de înțelept pe atât de rar întâlnit în lumea antică.

După cum am putut observa, de-a lungul acestui text, chiar dacă unificarea regatului Daciei nu era încheiată, cancelaria regală era capabilă să negocieze anumite aspecte ale tratatelor încheiate cum a fost cazul în care Duras a reușit să obțină de la Domițian subsidiile pe care acesta le-a suspendat din cauza zgârceniei ce-l caracteriza. Această caracteristică face parte din dreptul dac, întrucât existau soli care aveau dispoziții bine trasate, care trebuia să meargă să negocieze și să se întoarcă cu rezultatele dorite de regalitatea dacă.

III.2.5. Statul și dreptul dac în perioada domniei lui Decebal

Modul în care Decebal, unii autori admițând faptul că este unul și același cu Diurpaneus, acesta fiind de fapt numele regelui dac, Decebal fiind supranumele pe care l-a căpătat în urma particupării la luptele împotriva romanilor alături de Duras, a ocupat tronul Daciei este consemnat de către autorii antici precum: Suetoniu, Eutropius și Orosius Paulus.

Iordanes afirmă că: din cauza nenorocirilor celor ai săi, Domițian a plecat cu toate forțele sale în Illiria și încredințând conducerea aproape întregii sale armate guvernatorului său Fuscus și câtorva bărbați aleși, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva lui Durpaneus, pe un pod de corăbii legate între ele. În cursul acestui eveniment, Dio Cassius consemnează că: Duras, care domnise mai înainte, lăsase de bunăvoie tronul lui Decebal.

Se pare că evenimentele din anul 86 p. Chr., nu s-au încheiat favorabil pentru daci după cum reiese din menționarea lui Orosius Paulus, care afirmă că dacii au fost respinși peste Dunăre din provincia grav afectată (Moesia), iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de dușmani prin măceluri necontenite.

După acest eveniment în anul 87 p. Chr., Decebal care a devenit între timp regele dacilor, a trimis o solie împăratului Domițian prin care cerea încheierea păcii, fiind convins de faptul că romanii pregăteau o nouă campanie militară împotriva regatului său, impunând însă anumite condiții. Informațiile despre această solie ne sunt prezentate de către Dio Cassius: când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domițian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul și că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

Împăratul roman nu a acceptat această condiție și l-a trimis pe generalul Cornelius Fuscus cu armată în Dacia. Iordanes consemnează faptul că: chiar de la prima ciocnire (dacii) înving pe romani, îl omoară pe generalul Fuscus și jefuiesc bogățiile din tabăra soldaților.

Așa cum a fost prezentat în rândurile anterioare, Decebal a fost o personalitate marcantă pentru poporul dac, deoarece a fost un rege care a știut foarte bine cum să acționeze împotriva inamicului. De altfel, procesul de unificare al statului dac a fost încheiat de către Decebal, stat care din nefericire avea granițele mult restrânse față de stăpânirea lui Burebista, întrucât multe regiuni locuite de geto-daci se aflau sub stăpânire străină: Dobrogea, și zona dintre Dunăre și Haemus făceau parte din provincia romană Moesia, ținuturile din nord-vest, smulse odinioară celților, erau acum stăpânite de cvazi și marcomanii de neam germanic, iar în Câmpia Tisei s-au așezat sarmații iazygi. Statul dac cuprindea către sfârșitul primului veac, Transilvania, Oltenia, Muntenia și Moldova, la care se adăuga probabil, o parte a ținutului dintre Prut și Nistru și avea ca centru regiunea Munților Orăștiei.

Etapa finală a existenței statului dac a fost vădit marcată de această personalitate. Câteva scene de pe Columna Traiană îl înfățișază pe Decebal ca pe un bărbat în puterea vârstei, viguros, cu o figură ce trădează dârzenie și energie (Fig. 3). La rândul său Dio Cassius îi realizează un adevărat portret literar: era priceput într-ale războiului, și iscusit la faptă; știind când să se năvălească și când să se retragă la timp, meșter în a întinde curse, viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere; pentru care lucruri el a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut. Toate aceste afirmații, vom vedea că au o bază faptică, Decebal comportându-se pe parcursul domniei sale, exact așa cum a fost descris de Dio Cassius.

Faptul că Decebal este meșter în a întinde curse este demonstrat de un gest făcut de regele dac în timpul războiului dus împotriva romanilor conduși de Lucius Tettius Iulianus, în anul 88 p. Chr., încheait cu victoria romanilor. Astfel Dio Cassius consemnează că: …Și dând lupta cu dușmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulți dintre ei. Între dușmani se afla și Vezinas, care venea, ca demnitate după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca și cum ar fi murit; și astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopții a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioși să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălțime] și puse arme pe trunchiuri, pentru ca dușmanii să creadă că sunt soldați și să se retragă înspăimântați. Ceea ce s-a și întâmplat.

Cu toate că a obținut victoria, Tettus Iulianus nu a știut cum să o fructifice, sau nu a dorit datorită intențiilor pe care le-a avut împăratul Domițian, acelea de a restabili bune relații cu regatul Dacia care putea să-i devină aliată, și nu de a o elimina. Astfel s-a ajuns la încheierea păcii din anul 89 p. Chr., o pace pe care romanii au considerat-o „rușinoasă” deoarece, deși învingători, conform păcii trebuia să ofere dacilor meșteri pentru refacerea cetăților distruse, bani și mașini de război. Decebal devenea aliatul Imperiului amicus et socius populi Romani și conform acestei alianțe, un corp expediționar roman sub comanda lui Rufus, a primit permisiunea de a traversa regatul dacic pentru o expediție contra barbarilor dincolo de acesta (marcomanii, cvazii, sarmații iazygi): expeditionem per regnum Decebali regis Dacorum De aici și calitatea lui Decebal aceea de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere.

Din nefericire, dispunem de prea puține date despre organizarea statului dac sub conducerea lui Decebal; totuși există indicii ale unei centralizări mai avansate decât în perioada lui Burebista. Structura socială este aceeași ca și cea din vremea lui Burebista, sunt practicate aceleași obiceiuri însă de această dată statul, având o întindere mai mică a fost mult mai ușor de organizat și de controlat.

În rândurile anterioare a fost amintit un anume Vezinas a cărui identitate ne rămâne încă necunoscută. Acesta putea fi unu frate al lui Decebal care îi urma la domnie sau expresia venea ca demnitate după Decebal putea să-i sublinieze funcția de mare preot, sau un conducător militar apropiat al regelui dac. Alături de Vezinas, care putea îndeplini și funcția de mare preot, textele antice îl mai amintesc și pe Diegis, un personaj care-l reprezintă pe rege la tratativele cu Domițian în anul 89 p. Chr: …Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtorare), dar nu a vrut să vină el însuși să stea de vorbă cu Domițian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câțiva bărbați, care să-i predea armele împreună cu câțiva prizonieri, sub cuvântul că i-ar avea numai pe aceștia.

Este posibil ca această decizie, de a nu veni la întâlnirea cu Domițian, să nu fi fost luată numai de Decebal, ci de întregul comandament regal, care a luat această măsură prudentă de teama ca regele lor să nu cadă într-o eventuală capcană întinsă de către împăratul roman. În aceste condiții, luarea în captivitate a lui Dieges, sau chiar uciderea lui, reprezenta o pierdere pe care statul dac o putea suporta fără consecințele nefaste ce ar fi urmat suprimării lui Decebal.

Pe de altă parte, Marțial (V, 3, 1-6) într-o epigramă a sa îl prezintă pe Diegis ca fiind frate al lui Decebal. Dacă situația lui Vezina o amintește pe cea a lui Deceneu, Diegis îndeplinește o funcție asemănătoare cu cea a lui Acornion; Decebal nemaiutilizând însă serviciile unui străin, ceea ce ar putea sugera că aparatul de stat al regatului dac era mai dezvoltat decât cu un secol și jumătate în urmă. În același sens pledează informația lui Criton, că Decebal a pus prefecți în fruntea agriculturii și a cetăților. De aici putem trage concluzia că existau două categorii de dregători locali: cea care se ocupa cu problemele administrative, supraveghea agricultura, sistemul de împărțire a terenurilor și culegerea recoltelor și cea de-a doua care era reprezentată de dregătorii militari ce-și aveau sediul în cetăți și aveau drept sarcină consolidarea acestora dar mai ales organizarea sistemului defenisv al acestora. În urma aplicării unor astfel de măsuri, societatea geto-dacă a cunoscut apogeul dezvoltării sale chiar dacă statul dac nu mai avea, așa cum am mai spus, dimensiunile din vremea lui Burebista.

Cea mai discutată perioadă a domniei lui Decebal a fost cea cuprinsă între anii 101-106 p. Chr., cea în care s-au desfășurat războaiele daco-romane. Fără a intra în foarte multe detalii, întrucât tratarea acestor evenimente nu face studiul lucrării de față, voi prezenta pe scurt succesiunea evenimentelor oprindu-mă numai asupra aspectelor care ne interesează. Astfel, războiul daco-roman începe în anul 101 p. Chr. Învins la Tapae, Decebal încearcă zadarnic, împreună cu aliații germani, roxolani și celți, să organizeze un amplu atac de diversiune asupra garnizoanelor de la Dunarea de Jos.

Un episod important de menționat care subliniază stratificarea socială din Dacia precum și existența unei curți regale capabilă să trimită solii care să negocieze pacea, este cel descris de Dio Cassius care precizează că : Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comați – ca mai înainte – ci pe cei mai buni dintre pileați. Aceștia azvârliră armele, se aruncară la pământ și stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviințeze lui Decebal să vină în fața lui și să stea de vorbă deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu cel puțin să trimită pe cineva care să se înțeleagă cu el. Au fost trimiși Sura și Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceștia, ci a trimis și atunci pe alții. Din textul prezentat rezultă că Decebal mai trimisese o solie, formată numai din comați (oameni de rând) ce a fost respinsă ca și aceasta, de împărat. Prin aceste solii, Decebal dorea să câștige timp și să-și atragă aliați deoarece era conștient de faptul că Traian nu va accepta o pace în contextul în care era pe cale de a câștiga războiul.

În legătură cu rolul pe care îl aveau soliile trimise în Imperiul Roman, merită să facem anumite precizări. Soliile dacilor nu erau trimise la împăratul roman numai cu scopul de a obține pacea și o perioadă de liniște pentru poporul lor, ci aveau și sarcina de a intra în contact cu elita romană de la care trebuia să afle cât mai multe detalii referitoare la stadiul pregătirilor militare și de a momi prin promisiuni pe unii din soldații și comandanții din elita războinică a Romei. Aceste promisiuni se refereau strict la plata unor sume de bani pe care războinicii nu-i puteau câștiga dacă rămâneau în serviciul lui Domițian.

În anul 102 romanii pătrund în Munții Orăștiei, cuceresc cetatea de la Costești și se apropie de Sarmizegetusa. Decebal cere pace și o obține în condiții grele, pierzând teritorii, obligându-se să dărâme fortificațiile și să renunțe la politica externă independentă.

Traian, care privea pacea numai ca pe un răgaz între două războaie, concentrează noi trupe și construiește podul de la Drobeta. Decebal dându-și seama de inevitabilitatea unui nou război, încalcă pacea din 102 și se pregătește febril de apărare.

După începerea ostilităților (105 p. Chr.), dacii îl capturează pe Longinus, comandantul trupelor romane din Dacia, încercând să îl determine pe împărat să încheie pacea dar generalul roman s-a sinucis. Războiul ia sfârșit în anul 106 p. Chr. prin cucerirea cetăților din Munții Orăștiei, Decebal se retrage spre nord dar este ajuns de cavaleria romană și pentru a nu fi capturat se sinucide. Conform surselor antice, capul său a fost adus împaratului de către cercetașul Claudius Maximus Tiberius, la Ranisstorum și trimis apoi la Roma, unde a fost aruncat pe treptele Gemoniae.

Cele mai numeroase știri din izvoarele antice se referă la politica externă a lui Decebal, care s-a dovedit, din câte am putut observa, foarte abilă. În acest context istoric, rolul important al lui Deecebal, de altfel, ca și cel al lui Burebista, constă în faptul că a înțeles sensul istoric al dezvoltării societății geto-dacice, întruchipând, în chipul cel mai înalt, așa cum s-a subliniat în istoriografie, voința de apărare și de liberatate a dacilor.

CONCLUZII

Societatea geto-dacă a fost una extrem de complexă, unele aspecte nefiind încă știute din cauza lipsei izvoarelor istorice scrise.În aceste condiții materialul arheologic descoperit nu poate fi corelat ceea ce duce la lansarea de ipoteze, neajungându-se însă la concluzii elocvente.

Conținutul acestei lucrări, așa cum a fost prezentat, ne îndreptățește să admitem faptul că dreptul penal geto-dac cuprindea dispoziții severe referitoare la apărarea statului, a persoanei, a familiei și a proprietății. Putem spune, fără teama de a greși deoarece izvoarele istorice menționează aceste informații, că infracțiunile aspru pedepsite erau încălcara interdicțiilor religioase care erau socotite sacrilegii, adulterul și de asemenea încălcarea jurământului făcut în fața regelui.

Pe baza textelor antice se observă că pe lângă pedeapsa capitală, geto-dacii utilizau și alte pedepse care erau răspândite la acea vreme în lumea antică, dar care țineau de practici mult mai vechi. Astfel ei utilizau răzbunarea sângelui (vendeta), ordaliile (proba focului și a fierului încins), duelul judiciar, ca mijloc de rezolvare a litigiilor. De fapt, sistemul punitiv utilizat de geto-daci avea la bază ideea de reciprocitate ceea ce noi o cunoaștem sub numele de legea talionului sau „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. În urma judecăților cel care era găsit vionvat era obligat să părăsească comunitatea.

Se pare că pedepsele puteau fi răscumpărate și se pare că acestea erau aplicate cu scopul de a purifica societatea și comunitatea din care făcea parte și de a nu atrage mânia divinităților. Așa cum am putut urmări, regii geto-daci îndeplineau funcția de conducători ai statului și îndeplineau prerogativa judiciară, iar atunci când nu erau ajutați de marii preoți care la rândul lor puteau fi și judecători, erau ei înșiși mari preoți.

În ceea ce privește statul geto-dac, acesta a cunoscut mai multe etape de evoluție, ajungându-se de la uniunea de triburi la vastul regat al lui Burebista și de aici la fărâmițarea sa în state cu o întindere mai mică dar care se deosebeau net de uniunile tribale din vremurile îndepărtate, atunci când forma statului se afla în stadiul embrionar, pentru ca apoi să fie realizată reunificarea statală în timpul domniei lui Decebal și în final statul dac să se stingă prin cucerirea sa în urma cunoscutelor războaie daco-romane (101-102, 105-106).

Pe parcursul acestui interval de timp, mai exact pe parcursul secolelor I a. Chr. – I p. Chr., societatea geto-dacă a cunoscut perioade de ascensiune și de decădere, după cum menționează sursele istoriografice și după cum atestă descoperirile arheologice. Cu toate acestea, societatea geto-dacă a ajuns la un înalt grad de dezvoltare ceea ce i-a determinat pe istoricii români să utilizeze termenul de „civilizație” deoarece a existat o stratificare socială clară, comerțul, meșteșugurile s-au dezvoltat, regalitatea beneficia de o curte formată din oameni apropiați pe care se putea baza la nevoie, etc.

Evoluția acestei societăți a impus totodată adoptarea de către conducătorii statului a unor legi pe care să le aplice pentru o mai bună funcționare a întregii societăți. Am folosit termenul de conducători și nu pe cel de regi deoarece așa cum am prezentat în lucrarea de față, un rol conducător îl aveau și marii preoți care se ocupau nu numai de reformarea sacerdoțiului (Deceneu) sau de judecarea proceselor (Comosicus), dar și de sfătuirea regelui, educarea morală a poporului, răspândirea dogmei zalmoxiene.

Fiecare rege a preluat de la antecesorii săi cutuma și legea pe care au aplicat-o și au adaptat-o la realitățile vremurilor în care au domnit. Astfel s-a ajuns ca unele obiceiuri să fie practicate până târziu în epoca feudală și chiar contemporană. Nu trebuie să ne așteptăm să identificăm forme integral conservate, dat fiind transformările profunde prin care au trecut societatea românească în îndelungata sa istorie, însă foarte multe datini și practici religioase se pot încă întâlni și în practicile religioase din zilele noastre.

Chiar dacă sistemul de legi aplicat în Dacia nu ne este cunoscut decât parțial, informațiile fiind trunchiate de stadiul actual al cercetărilor, cert este faptul că regatul dac era o monarhie cu un caracter războinic pronunțat în cadrul căreia un privilegiu aparte îl aveau marii preoți deoarece aceștia aveau capacitatea de a atrage ascultarea populației pe care a inițiat-o în tainele religioase, astronomice, științifice și legislative.

ANEXE

Fig. 1 Tarabostes și comati căzuți la pământ

(C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, 1966)

Fig. 2 Întinderea stăpânirii lui Burebista

Fig. 3 Decebal – Imagine de pe Columna lui Traian

(C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, 1966)