Istoria și Teoria Relațiilor Internaționale

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

STUDII EUROPENE

Lucrare de seminar

-Istoria și Teoria Relațiilor Internaționale-

-DIPLOMAȚIE CULTURALĂ-

Asistent Universitar Studentă

Dl. Bucur Emil Vizanti Ana-Maria

Anul I, Grupa IV

„Diplomacy is the art of saying “Nice doggie” until you can find a rock.”- (Will Rogers)

Pornind de la acest concept, putem spune că, diplomația constituie arta, știința și practica desfășurării de negocieri ȋntre reprezentanții unor grupuri sau a anumitor state, ȋntr-un alt mod de a spune, diplomația reprezintă “arta de a conduce relații pentru câștig ȋn lipsa conflictului”.

De asemenea, știm că, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. . Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.

Diplomația își are originea în trecutul îndepărtat în convențiile teritoriale și de bună credință ce existau uneori chiar și în rândul animalelor. Noțiunea de diplomatțe derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo”, în traducere “dublez”.

Aceasta a însemnat acțiunea de redactare a diplomelor sau a actelor oficiale în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă. Purtătorul unui astfel de dublet se numea diplomat, iar activitatea desfașurată de el, diplomație. Preluat de la grecii antici, cuvântul a intrat în vocabularul politicii diplomatice moderne.

Considerată de unii artă, de alții, știință, din ideea de știință sustragem esența care ne spune că, diplomația este știința raporturilor și intereselor dintre state, ȋnsă, este și arta de a concilia interesele popoarelor ȋntre ele, deci ȋntr-un sens restrâns, știința sau arta negocierii.

Având ȋn vedere domeniul Relațiilor Internaționale, diplomația a fost cel mai bun mijloc pe care civilizația a fost capabilă să-l inventeze pentru a veghea ca relațiile internaționale să nu mai fie guvernate de forță deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale nu este practic si nici lipsit de primejdii. De aici, trebuie înțeles faptul că diplomația este o activitate care servește și asigură buna funcționare a relațiilor internaționale, fiind menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfașoare normal.

Urmărind o perspectivă istorică, observăm dominația anumitor școli diplomatice care, prin metodele promovate au avut unele influențe ȋn practica diplomatică a altor țări, precum este și cea franceză, care a introdus principii semnificative ȋn domeniul diplomației ȋn sec. XVII și XVIII.

Ȋn primă fază, având ȋn vedere o ordine cronologică, prima școalș diplomatică, este cea greaca și romană. Din aceste două școli, s-au deprins principii precum cele ce caracterizau insusirile pe care trebuie sa le aiba ambasadorii, iar, ideea de baza era ca, singurele lor arme, sunt cuvintele și momentele prielnice. Diplomația greacă este considerată ca fiind una dintre cele mai bogate în principii, oferindu-se și multe sugestii pentru aplicarea ei. Deși romanii nu dădeau dovadă de mobilitate și ingeniozitate asemenea grecilor, ei fiind niste funcționari disciplinați ai metropolei, totuși ei au desfașurat o bogată activitate diplomatică, mai ales în partea de răsărit a Imperiului. Ulterior, avem Școala Diplomatică Bizantină, care este cunoscută pentru finețea gândirii și iscusinței practice, de aici preluându-se elemente diplomatice precum sistemul darurilor, principiul imunității solilor si formulele de tratate sau de negociere. Ȋn ordine cronologică, următoarea ar fi Școala Diplomatică Venețiană, fiind cunoscută datorită ordinii pe care venețienii au introdus-o ȋn arhivele de stat. Școala diplomatică Franceză devine predominantă la începutul secolului al XVII-lea. Practica diplomatică franceză a progresat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea. Când acesta primea un ambasador străin, ministrul de externe îi pregătea o notiță în care îi indica nu numai ce subiecte trebuie să abordeze, dar și ce subiecte trebuie să evite. tratativelor și negocierilor. Petru cel Mare aduce o serie de înnoiri în diplomația rusă , dar cu toată modernizarea rușii nu au renunțat la vechile proceduri și obiceiuri care serveau la înalțarea prestigiului față de țările străine. Francezii au constatat cel mai des că rușii puneau adesea întrebări arogante. Diplomația chineză a pus la punct un ceremonial complicat care crea dificultăți diplomaților străini, neobișnuiți cu formulele utilizate la curtea imparatului. În realitate, sub paravanul acestor dispute de stil diplomatic se ascundeau divergențe reale care constituiau fondul relațiilor pe care China le intreținea cu alte state. Japonezii au folosit aceeași metoda a rezistenței pasive, metodă utilizată de chinezi. Folosindu-se de un ceremonial complex, complicat, solii japonezi tergiversau mereu negocierile. De menționat este și școala diplomatică arabă, care, pe parcursul unui secol, începând cu deceniul patru al secolului VII, s-a afirmat odată cu Marele Stat Arab. Ȋn definitiv, este de menționat și Școala Diplomatică Românească, care a fost sedimentată ȋn decursul timpului, pe baza contactelor cu cele mai mari școli. O primă trăsătură a diplomației noastre, ar putea fi vechimea, întrucât a fost practicată pe teritoriul țării de peste două milenii. În scrierile lui Herodot precum și în alte izvoare sunt menționate tratativele născute prin conviețuirea coloniilor grecesti cu baștinașii.

Domeniul Diplomației se poate ȋmpărți ȋn patru ramuri, și anume:

Diplomația Econimica

Diplomația Militară

Diplomația Publică

Diplomația Culturală

Diplomația Economică-are ca scop rezolvarea intereselor și disputelor comerciale și să negocieze liberarizarea fluxurilor comerciale internaționale.

Diplomația Militară- reprezintă un concept politico-militar care cuprinde toate componentele sistemului de securitate națională și modul ȋn care se reflectă sau sunt interpretate ȋn Relațiile Internaționale.

Diplomația Publică-se referă la utilizarea mijloacelor media ȋn ameliorarea și stabilizarea relațiilor dintre actorii internaționali.

Diplomația Culturală-se referă la acel domeniu al diplomației care, are drept obiective stabilirea, dezvoltarea și susținerea relațiilor cu celelalte state prin CULTURĂ, ARTĂ, EDUCAȚIE, ȘTIINȚĂ.

Diplomația Culturală

Adevăratele schimburi bilaterale asumate de diplomație sunt de ordinul cooperării economice, lingvistice, universitare sau culturale. De aici reiese faptul că, domeniul culturii, regăsit ȋn diplomația culturală, reprezintă „o sferă distinctă în sînul politicii externe a statelor, echipată cu organe specializate și mijloace autonome, și avînd drept funcție promovarea influenței lor culturale pe scena internațională prin difuzarea, propagarea și instituționalizarea în străinătate a normelor lor culturale ; scopul său este stabilirea unor noi standarde de conduită care să regleze preferințele și alegerile partenerilor în așa fel încît să genereze o dinamică de cooperare voluntară favorabilă propriilor lor interese politice și economice”

Micul Dicționar Diplomatic Român definește conceptul ca fiind „Activitatea oficiala a organelor de stat pentru relații externe și, ȋn primul rând a diplomaticilor, desfășurată pe tratative, corespondență și alte mijloace pașnice pentru apărarea drepturilor sau intereselor statului respectiv ȋn străinătate. Este cel mai ȋnsemnat mijloc de realizare a politicii externe a statelor”

Putem trage o prima concluzie, și anume că, reprezentările culturale ăi cultura ȋn sine, joacă un rol extrem de mare ȋn reconfigurarea noilor imprerative politice, economice, sociale, religioase, ȋn primă fază, prin consolidarea libertății imaginarului și proiecțiilor simbolice ale popoarelor. Ȋn definitiv, cultura pare a fi, unul din ultimii vectori de influență, ca un ultimul mod diferențiat de expresie internațională, care sa controleze ȋntr-un mod diplomatic, evident, procesul de uniformizare culturală ȋntre state.

Paul Ricoeur susține că, ideea de frontieră e necesară pentru a fixa limitele suveranităților naționale, dar în materie de schimburi culturale, e de preferat ideea unei „întretăieri de raze pornite din centre, din focare care nu sunt definite prin suveranitatea Statului-națiune, ci prin creativitate și prin capacitatea lor de a influența și germina în alte focare de răspuns.” Or, dacă diplomația culturală există și se manifestă în întreaga lume, ea se datorează pluralității centrelor „emițătoare” pe scena geopolitică.

Ȋn societatea globală, globalizarea determină un nivel crescut de interconectare ȋntre guvernele și societățile lumii și implicit necesitatea de cooperare la un alt nivel, un nivel facilitat de diplomația culturală.

O a doua concluzie a diplomației culturale, este aceea că, cultura unei tări este constitutivă identității simbolice pe care se va strădui să o apere și să o promoveze. Identitatea simbolică sau culturală e dată de ansamblul reprezentărilor pe care o țară le oferă despre propria identitate, fie pentru locuitorii ei, fie pentru ochii străini.

De asemenea, obiectivele diplomației culturale sunt :

-să susțină relațiile cu celelalte state prin cultură, educație și știință;

-să deschidă căi alternative de comunicare;

-să cultive și să inițieze relații culturale pe termen lung ȋntre state;

-să exercite influență ȋn sprijinirea priorităților de politică externă;

-să folosească instrumentele de diplomație culturală pentru promovarea intereselor economice.

Când vine vorba despre România, aflăm de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe că “România se implică în mod activ în promovarea dialogului intercultural și inter-religios (ca stat membru în organizațiile internaționale culturale din sistemul ONU și al Uniunii Europene).Poziționată la confluența a două lumi și a două culturi aflate, România aduce un exemplu de toleranță și de respect față de multiculturalism, animată fiind de convingerea că cel mai bun antidot împotriva violenței este înțelegerea „celuilalt” prin cultură.”

Ȋntr-o concluzie definitorie, “Diplomația Culturală”, alături de celelalte tipuri de diplamație, contribuie la modul ȋn care, se organizează relațiile internaționale dintre actorii statali principali și prin cultură, și printr-un dialog intercultural, ȋncearcă să uniformizeze ideea de “diferențe culturale” și, urmând același pas pe care ȋl urmărește și Globalizarea, să facă “un tot unitar cultural”, fapt ce ar ajuta la constituirea generală a păcii ȋntre state.

BIBLIOGRAFIE:

Simona Mudreanu, Curs de Diplomatie Culturala

Kevin MULCHANY, Cultural Diplomacy in the Post-Cold War World. “Journal of Arts Management, Law and Society”,  March, 1999; Cultural politics: global and local, “Journal of Arts Management, Law and Society”,  January, 2002.

Paul Ricoeur, Cultures, du deuil à la traduction, « Le Monde », 25 mai 2004

Feltham, R.G., Ghid de diplomație, Ed.Institutul European, 2005

Dicționar diplomatic, Ed. Politică, București, 1979

Kissinger, Henry, Diplomația, Ed. All, 1998

SURSE WEB:

https://www.mae.ro/

Adrian Stratulat ȋn http: //geopolitics.ro/

http://www.kabbalah.info/ro/