Istoria Schiului

Apărut din nevoia de a învinge zăpada, mocirla și gheața, schiul era utilizat cu mult timp înainte de a se fi inventat roata și a se fi construit drumul. Această inovație a făcut posibilă cucerirea unor noi teritorii, permițând în același timp deplasarea cu rapiditate și parcurgerea unor distanțe impresionante, datorate atât naturaleții și ușurinței în mișcare cât și posibilității de scurtare a traseelor. Forma specifică a schiurilor trebuia să asigure sustenabilitatea, pe aceste teritorii astfel imposibil de străbătut, dar și inaintarea cu ușurință și probabil doar geniul inventatorului le-a făcut capabile să alunece.

În ceea ce privește vârsta schiului aceasta poate fi apreciată pe baza descoperirilor făcute de arheologi și cercetători. Între cele mai vechi dovezi vom găsi un schiu descoperit la Hoting, în Suedia, cu o vechime estimată la 5000 de ani, având o formă destul de avansată, fiind prevăzut cu suport pentru așezarea piciorului și orificii pentru curelele care fixează vârful bocancului.

Azi majoritatea cercetătorilor par să fie de acord cu faptul că la baza apariției schiului a stat racheta de călcat zăpada de formă circulară, aceasta fiind considerată construcția cea mai primitivă. De altfel cele două construcții, racheta și schiul, au coexistat până în zilele noastre, iar avantajele utilizării uneia sau alteia dintre acestea au condus până de curând la o destul de amplă controversă.

Originea schiului este studiată de mulți cercetători, unii susținând că acesta ar fi apărut în Asia de Nord, de unde ar fi ajuns în Nordul Europei, teorie ce nu pare a fi pe deplin confirmată. Schiul, după ce și-a dovedit utilitatea și avantajele sale în fața rachetelor de zăpadă, a ajuns să fie folosit în cadrul unor campanii militare, iar dovezi în acest sens vom găsi încă din anul 710 e.n.

Sursele cu privire, la evoluția schiului în România sunt relativ puține. Primele informații legate de utilizarea schiurilor în regiunea Carpaților, ne parvin de la Alexander Gwanin, prin “Cronica Europei Sarmanice”, 1578. Acesta amintește de locuitorii regiunii Ceremușului, fiind uimit de repeziciunea și ușurința cu care acesția se deplasează pe schiuri.

Din această regiune care atinge și zonele nordice ale țării noastre, se prea poate ca schiurile să fi ajuns și mai spre sud. În sprijinul acestei supoziții vin descoperirile unui cercetător maghiar Istvan Chernel, ce semnalează că în munții Bihorului locuitorii foloseau un schiu destul de primitiv pentru deplasarea pe zăpadă.

Schiul în această regiune este utilizat în mod special la vânătoare pe timpul iernilor cu zăpadă abundentă și numai târziu ajunge să fie folosit de elită pentru plimbări în timpul vacanțelor la munte.

Practicarea sporturilor de iarnă se regăsește printre preocupările Asociațiilor și Cluburilor de turism. Schiul face ca turismul montan în perioada de iarnă șă se dezvolte, dar în aceeași măsură cluburile de turism vor contribui la răspândirea schiului.

În anii de început, cea mai intensă activitate o desfășoară “Societatea Carpatină Ardeleană” (fondată în 1837, Brașov) și “Societatea Ardeleană a Turiștilor” (fondată în 1880, Sibiu).

La Brașov va funcționa prima societate pentru schi “Karpathia”, datată începând cu 1880. Cinci ani mai târziu este înregistrată prima ascensiune pe schiuri a masivului Postăvarul.

1909 este anul primului concurs de schi, desfășurat la Brașov, pe distanța de 7.5 km la care au participat zece concurenți. Din anul 1909 apar noi cluburi de schi sub organizarea cărora se vor desfășura tot mai multe concursuri.

Pe timpul celui de-al II-lea război mondial, schiul este folosit în cadrul patrulelor militare, iar după război activitatea se dezvoltă.

Schiul are deci o istorie de mii de ani, aproape tot atât de veche precum omul, ceea ce face dificilă încercarea de a recunoaște ce este mai reprezentativ pentru lunga sa evoluție.