Istoria Romaniei. Tranzitia In Urma Lui Stalin

INTRODUCERE

În România a existat o cultură de ocupație al cărei principal scop a constat în demolarea continuă a valorilor culturale românești, vechi sau moderne, a libertăților presei, doar pe motiv de inactualitate politică. Deoarece criteriile de evaluare politică și culturală veneau de la Moscova ca decrete, iar intelectualii și oamenii de cultură ai României fuseseră, în mare parte a lor, adversarii declarați ai sistemului experimentat de Kremlin, e de la sine înțeles că majoritatea acestora au avut mult de suferit, fiind batjocoriți nu doar în opera lor, dar și în existență. Scoși din circuitele culturale tradiționale, acești intelectuali condamnați social, dar mai ales de politic, au înfundat închisorile comuniste, devenind apoi, după ieșirea din ele, cetățeni cu drepturi limitate, prin condiția nou dobândită de foști deținuți politici. Locul lor a fost luat de o categorie de intelectuali importanți ori fabricați peste noapte a căror misiune principală a fost aceea de a acoperi găurile lăsate de predecesori prin negarea valorilor culturale românești și, evident, și pe reprezentanții acesteia, înlocuind cu valori de import sau născute imediat și improvizate.

Astfel prinde forme de manifestație pe un teren arid, secătuit constant de cenzură și propagandă, faimosul proletcultism, care reducea rostul culturii la servirea ideilor proletare, negând, în același timp, orice alte valori care ar fi putut contrazice deveni discursul dogmatizat. Ca formă de cultură, cu foarte multe carențe de ordin compozistic, stilistic și valorizant, ar fi dispărut pe parcurs, însă dublat de masivul transplant de idei, teme și ideologii roșii ale modelului sovietic, n-a făcut altceva decât pe de o parte să-și continue prigoana împotriva valorilor culturale românești și occidentale, iar pe de altă parte să reprime vastul model cultural autohton, înlocuindu-1 cu modele compozite și inaderente tradiției naționale.1

Iată cum istoria culturii românești postbelice se confruntă și cu istoria totalitarismului comunism românesc care a dezvăluit, din păcate, regimul de teroare și de reprimare a tuturor valorilor ori diverselor forme de rezistență.

Formele roșii ale terorii nu au putut controla totul. Rezistența culturală, cu toate componentele sale, a urmărit refacerea unei legături organice cu tradiția literară românească, restituirea unui climat și a unei linii de creație reprezentativă2. Disidența se deosebește însă de fenomenul rezistenței, mai ales prin forma ei de conjunctură și prin lipsa de masivitate, redusă doar la atacuri politice, plasate în organe de presă externe, pe fondul unor evenimente politice internaționale.

Această distrugere conștientă a nucleului cultural românesc a fost posibilă datorită unor factori speciali care au modelat de fapt trăsăturile comunismului în România și au făcut posibilă emergența necontrolată a dictaturii proletcultismului3.

În România nu a avut loc o revoluție comunistă. Instalarea guvernării comuniste a fost rezultatul unui anumit raport de forțe pe plan internațional, o consecință a celui de-al Doilea Război Mondial și a declanșării Războiului Rece. Ocupația sovietică a constituit, de fapt, un factor și mai puternic, impunător chiar, în prelevarea puterii de o așa-zisă elită comunistă4. Se fac chiar referiri, arătându-se că România nu a trăit o revoluție, deoarece sistemul comunist a fost impus cu forța de Armata Roșie. Aceasta este și trăsătura fundamentală prin care sunt împărțite regimurile comuniste: regimuri de ocupație și regimuri revoluționare5. Istoriografia occidentală apreciază clar că. în mare parte, conducerea comunistă nu a perceput negativ la început dependența colonială6 față de URSS și sacrificarea valorilor politicii naționale7. Prioritățile la începutul anilor 50 erau monopolul puterii și industrializarea, ambele condiționate de sprijinul Moscovei, care pe parcursul a câțiva ani a reușit distrugerea intenționată a fundamentelor naționale. La începutul anilor 60 aceste argumente își vor pierde valoarea. Dependența față de Colosul de la Răsărit8 va fi atunci considerată un puternic factor de instabilitate și de accentuare a incoerenței în actul de conducere. Astfel se abrogă dictatura de idei9 în cultură și se trece la organizarea unei palide dar pe alocuri plină de vigoare reconquiste culturale10. Lucru care se va dovedi îngreunat mereu de vechile tare impuse de monopolul cultural al ideologiei sovietice impuse din afara procesului revoluționar11.

Metoda de a construi și organiza o revoluție internă nu a funcționat întocmai. Principala opoziție a venit, cum era și normal, din partea intelectualității care a fost brusc cenzurată, iar apoi dacă nu a cedat îndemnurilor propagandistice a fost izolată sau întemnițată. Fără aceste nuclee de manevră și cu o limitare a resurselor umane, regimul totalitar și-a moderat practicile. Un regim totalitar este posibil numai atunci când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fără a se atinge însă consecința dezastruoasă a depopulării12. Este aici cazul imperialelor republici comuniste ruse și chineze. Rezultatul a fost că puterea comunistă aflată la conducere în România a fost obligată să aibă o ofertă distinctă de cea a dominației mondiale, însă acolo unde nivelul de dezvoltare a fost mai scăzut, cu procente de populație rurală importantă în raport cu totalul demografic, regimurile au fost mai tentate să aplice politici brutale. Astfel, în 1944, 76,5% din populația țării trăia în afara zonelor urbane. Ceea ce demonstrează că dictatura în România a fost mai pronunțată, iar clasa conducătoare mai conservatoare.

Reformatorii anilor 60 mobilizează mari mase de oameni declanșând un exod al populației rurale spre orașe, spre șantierele industrializării,13 mobilizare generală încheiată abia după 1989, deși mirajul metropolei este încă persistent. Moment în care se va declanșa și lupta de redobândire a miturilor fondatoare ale culturii românești. Deschidere culturală care nu scapă însă blamărilor ultimelor forme stilistice proletcultiste.

Dacă la început intelectualitatea, mare parte a ei, nu a cedat atacurilor propagandistice ale ideologiei totalitare comuniste, PCR și-a plasat ideologia marxist-leninistă dincolo de limita comunității naționale și politice tradiționale în zonele neintegrate ale societății, acolo unde și de fapt și-a stabilit baza de asalt. Societatea românească interbelică a avut un grad relativ de integrare. Tocmai din acest motiv revoluționarii profesioniști14 și-au căutat aderenți, în special în segmentele neintegrate social. Grupurile marginale, categoriile declasate, minoritățile etnice au fost cele dintâi medii privilegiate în locul intelectualității prolifice, emancipate a momentului, din care s-au făcut recrutările pentru cooptarea de noi aderenți comuniști. Căci proletariatul, clasa mesianică a PCR15 constituia în România o minoritate, iar pe scena politică, partidul comunist însuși constituia un grup periferic, care alesese nu integrarea în sistem, ci mai degrabă distrugerea lui.

Naționalizarea, conducerea centralizată a economiei, colectivizarea, deculturalizarea, toate asigurate de deținerea monopolul puterii politice de către un grup neintegrat vor face ca principalul obiectiv al elitei politice comuniste să fie participarea activă la actul de putere prin aplicarea modelului stalinist de distrugere morală si intelectulă a proprietății private. Resursele disponibile trebuiau concentrate în vederea mult promisului plan de modernizare prin: industrializarea, urbanizarea, colectivizarea și revoluția culturală a societăți românești.

Capitolul 1 PREAMBUL. PRECIZĂRI NECESARE

1.1 CENZURA

Este actul oricărei entități politice, religioase, militare ori administrative de a condiționa exprimarea/difuzarea de informații, opinii, idei, în sens mai larg creații intelectuale, pe care publicul are dreptul să le cunoască, în funcție de valorile pe care aceasta înțelege să le protejeze la un moment dat.1 Condiționarea vine tocmai din autoatribuirea dreptului de examinare, control ori, mai grav, interzicerea oricărui produs intelectual o perioadă determinată sub diferite sancțiuni. Publicul însă nu are acces la toate informațiile, ci doar în funcție de competențe i se poate restrânge accesul la unele dintre acestea, însă protejarea unor informații secrete, de genul celor militare ori serviciu de stat, de marele public nu poate fi considerată un act al cenzurii. Arbitrariul intervine abia în momentul în care sunt cenzurate informații legate de interesele private sau de grup. politice sau economice, conjuncturale. Normele juridice care protejează aria informațiilor secrete diferă însă de la stat la stat. în stare de pace ori beligerantă, regimul politic influențează în mod cert formele dobândite de instituțiile de cenzură.

Tipurile cenzurii prezintă o diversitate în ceea ce privește desfășurarea lor tematică, semantică ori temporară alături de anumite restrângeri de drepturi ori, și mai grav, conștientizată la nivel individual. Astfel, după momentul examinării produsului intelectual se disting cenzura preventivă și cenzura a posteriori.

Cenzura preventivă urmărește eliminarea tuturor elementelor inoportune publicării; se intervine adesea asupra planului editorial, al sinopsului filmului, programului reprezentațiilor în diferite faze de creație. Astfel, bunul cultural, aflat în proiect, nu putea ajunge la maturitate intelectuală, deoarece se intervenea pe parcurs cenzurându-se orice element incomod.

Cenzura se instituționalizează însă printr-un sistem, foarte la îndemâna puterii de stat, de privilegii, licențe și brevete, autorizații prealabile, cauțiuni.2 Prin sistemul privilegiilor sunt recunoscute (editorului, tipografului, reporterului, librarului etc.) dreptul de producție, culegere și difuzare de informații, opinii, creații intelectuale în regim non-concurențial. Astfel, susținătorilor conducerii, după depunerea unui jurământ de fidelitate3 li se vor încredința frâiele monopolului întreprinderii de presă respective.

Licențele și brevetele sunt de fapt o limitare a numărului celor care au dreptul (transformat ulterior de regimul totalitar comunist într-un adevărat privilegiu) de a produce și difuza creații intelectuale. Condițiile sunt puse și acceptate sine qua non de autoritatea în cauză.4 Autorizația însă, asigură adecvarea politicii editoriale la interesele majore ale celor care instrumentează această formă mascată de cenzură. Și în acest caz, normele dure impuse de conducerea PCR trebuiau respectate întocmai.

Aceste forme de cenzură sunt folosite succesiv/concomitent tocmai pentru o mai bună penetrare a mediilor vizate dar mai ales pentru preîntâmpinarea oricăror forme revolute care ar putea duce la o manifestare publică critică. Ele însele constituie forme ale șantajului practicat permanent de clasa venită la putere, într-o Românie divizată între foame si răzbunare, în final toate aceste limitări au determinat lichidarea oricăror posibile opoziții.

În cazul cenzurii a posteriori, produsele intelectuale finale erau foarte bine controlate. Se încearcă monitorizarea materializării indicațiilor prețioase primite permanent din partea elitei conducătoare din eșaloanele superioare. De regulă această etapă devine inutilă datorită regulilor generale preventive deja amintite. Pe parcurs se formează astfel o anumită frică congenitală. Spaima de a fi interzis era mare, însă pentru a nu avea sentimentul inutilității cenzorul mai solicita unele modificări care adesea frizau penibilul și paradoxul. Conținutul formei sau al produsului devenea în final un amalgam de corecturi conforme liniei partidului care nu doar că nu semănau cu originalul, dar pur și simplu nășteau alte lucruri. Doar așa reușesc câteodată să mai publice și marii noștri intelectuali: trunchiați.

Sancționarea produselor rebele era foarte aspră. Se debuta printr-un avertisment, care adesea purta numele de aviz administrativ5, și prin care autoritatea atrăgea atenția asupra respectărilor drastice ale publică critică. Ele însele constituie forme ale șantajului practicat permanent de clasa venită la putere, într-o Românie divizată între foame si răzbunare, în final toate aceste limitări au determinat lichidarea oricăror posibile opoziții.

În cazul cenzurii a posteriori, produsele intelectuale finale erau foarte bine controlate. Se încearcă monitorizarea materializării indicațiilor prețioase primite permanent din partea elitei conducătoare din eșaloanele superioare. De regulă această etapă devine inutilă datorită regulilor generale preventive deja amintite. Pe parcurs se formează astfel o anumită frică congenitală. Spaima de a fi interzis era mare, însă pentru a nu avea sentimentul inutilității cenzorul mai solicita unele modificări care adesea frizau penibilul și paradoxul. Conținutul formei sau al produsului devenea în final un amalgam de corecturi conforme liniei partidului care nu doar că nu semănau cu originalul, dar pur și simplu nășteau alte lucruri. Doar așa reușesc câteodată să mai publice și marii noștri intelectuali: trunchiați.

Sancționarea produselor rebele era foarte aspră. Se debuta printr-un avertisment, care adesea purta numele de aviz administrativ5, și prin care autoritatea atrăgea atenția asupra respectărilor drastice ale regulamentelor în vigoare. Restricțiilor impuse li se oferea astfel un nou prilej de a fi amintite. Dezacordul cu o astfel de atenționare atrăgea automat, după sine, suspendarea imediată și interdicția de publicare, tipărire, creație sau reprezentație. Perioada era bine stabilită și desigur varia în funcție de gravitatea nesupunerii. Adesea, pentru a epata în fața organelor superioare, cenzorii se depășeau în acordarea de astfel de interdicții. Neangajarea într-o nouă formă de obediență, de această dată însă mult mai tacită și conformistă linei partidului, ar fi însemnat o iminentă suprimare și scoaterea de pe piață.6

Cele două tipuri de cenzură coexistă și sunt aplicabile în special în timpul regimului totalitar, de mână forte. Susținute și de un cadru juridic foarte strict, acestea sunt de fapt germenii cenzurii totale. Astfel, asupra liderilor grupurilor sociale se aruncă o anatemă arbitrară. Elemente independente de voința lor pun stăpânire asupra sistemului de gândire. Proprietarului, acționarului majoritar (deși acești termeni devin antagonici în cadrul și pe parcursul regimului totalitar comunist) i se închide spațiul liber jurnalistic ori creator, limitându-i-se astfel emergența interioară a liberei expresii. Individul este purtat prin aceste tehnici spre un conformism reflex directivelor elitei conducătoare. Aici este segmentul în care este cultivată și autocenzura7 ca teamă de sancțiune.

Măsurile de control nu se opresc aici. Deși nu sunt titularizate ca practici ale cenzurii, elementele asociate acesteia se folosesc din plin. Controlul asupra resurselor, a materiilor prime, a capacităților de producție și mai recent a frecvențelor, într-un cuvânt monopolul asupra sistemului comunicațional a fost denumit drept cenzură economică, în general aceasta este aplicabilă în principal situațiilor de criză, în care raționalizarea consumurilor este esențială. Se creează astfel posibilitatea unor distribuții preferențiale, fapt ce s-a extins și asupra perioadelor de relativă acalmie. Regimul creează o inechitate, ceea ce duce la o disproporție comunicațională și la reprimarea exprimărilor libere. Iluzoriul echilibru tinde și în această situație să se încline spre partea de obediență a regimului.

Dacă partea economică poate fi astfel îndiguită, cenzura va aborda și elementele pe care aceasta le asimilează, practicându-se și două forme mai speciale de control: accesul la profesie și cenzura populară, în primul caz oricine accede la producerea unui bun intelectual este bine verificat. Sunt instituite criterii dintre cele mai ciudate cum ar fi clasa socială sănătoasă ori viziuni politice probabile, competența și studiile fiind doar variabile fără rezultat. Grupul care totuși reușește să treacă barajul de foc al verificărilor preliminarii este ținut permanent într-o stare de tensiune exercitată de cenzura populară (regimul incită un grup, un partid, o clasă la proteste, presiuni, intoleranță fată de cei ce nu respectă actul interdicției).

Practicile de intimidare și descurajare sunt însă și mai complexe. Se reclamă astfel: existența unei legislații ambigue, interpretări abuzive, arbitrare, care nu garantau în nici un fel independența administrativă, îngrădind necondiționat accesul la informație pe temeiul clasării acestora ca secrete ori neconforme principiilor democrației sociale instituite în România după anul 1945.

1.2 PROPAGANDA

Propaganda comunistă a fost una dintre cele mai susținute tactici de controlare și dirijare a opiniei publice a maselor, pătrunzând însă și în adâncul minții fiecărui individ.

Adaptându-se pe parcurs fiecărei situații specifice, dar mai ales inspirându-se din metodica anterioară, propaganda comunistă a știut cum să-și continue lupta. După ce personalitatea umană devenea o așa numită tabula rasa cu ajutorul cenzurii, propaganda venea și reconstruia, de fapt revaloriza, fiecare detaliu distrus anterior, promovând noi mituri, alogene însă fundamentelor naționale. Astfel apar elementele cele mai dure ale metodologiei propagandei, care în timp au avut un impact serios asupra unor grupuri masive de populație.

Retorica monumentelor viza imortalizarea, în principal, a măreției unui conducător. Dacă la început propaganda a vizat doar ideologia comunistă, în timp ea s-a transferat si construirii măștii carismatice a liderului. Pe măsură ce înaintăm, ele devin simboluri naționale, cu o structură pur ideologizată. ce dovedește în fond sistemul dogmatic construit cu multă tenacitate de politrucii elitelor guvernante. Perioada stalinistă a fost cea în care avântul monumentalisticii de mucava8 a invadat fiecare părticică considerată liberă a spațiului social, devenit acum parte integrantă a spiritului propagandistic al acelor timpuri. Abundența acestor tipuri de monumente dovedește derularea în România a unei perioade de totalitarism, perioadă care nu s-a oprit la doar a-și face propagandă subversivă, ci a degenerat pe parcurs într-un cult al personalității exacerbat, în care liderul apare mai des reprezentat decât ideea de sistem în sine. Deja în perioada postbelică se poate vorbi de instalarea în țara noastră a unui regim dictatorial cu vagi tendințe naționaliste.

În paralel funcționa și retorica festivităților. Filiera antropologică, legată mai mult de cult, trasează o linie de urmat de la mit la ritual, ceea ce astăzi este identificabil cu sărbătorile naționale. Aceste momente nu au scăpat exigențelor propagandei care pe parcurs le-a exploatat la maxim, transformându-le în prilejuri favorabile construirii cultului personalității. Simbolica națională se degradează și încet, dar sigur, se construiește în paralel un nou mit cu un nou ritual. Scopul este clar de lărgire a influențelor liderului formal, de creare a convingerii superiorității sistemului condus de un călăuzitor. Se atrage mai ales atenția asupra păstrării autonomiei și independenței câștigate prin revoluția clasei muncitoare.9

În astfel de situații dirijarea canalelor de comunicare se făcea spre centrul informației, procesul căpătând un caracter unidirecțional Aceasta era desigur și intenția acelora care pe de-o parte obturau în mod conștient aceste canale, iar pe de altă parte ofereau informației un caracter de prețiozitate.

Acțiunile deveneau reflexe. Datorită supravegherii militare sovietice, susținută fățiș de puterea de la Moscova, nucleul puterii din interiorul țării a acceptat și s-a acomodat cu implantul propagandistic panslavist.10 Ca și în cazul altor enclave sovietice,11 România a acceptat o astfel de infiltrare, ba chiar mai mult, a susținut-o oferindu-i și premisele unei implementări la parametri ridicați. Virtuala cucerire ideologică căpăta pe zi ce trecea conotații dintre cele mai veridice, propaganda în atari condiții devenind un stâlp de rezistență, ce avea desigur o bază bine structurată: aceea a liderilor autohtoni (ispitiți de mirajul puterii).

Pe parcurs însă propaganda ideologizată de puterea sovietică se transformă treptat în propagandă a cultului personalității. Se întemeiază noi valori, se creează noi repere axiologice, noul mit creat devine mult mai substanțial și mai palpabil, însă tocmai această dovadă a creșterii și chiar a exacerbării propagandei, dar mai ales a acestei transbordări dintr-un plan general într-unul pur personal, este cea mai limpede dovadă a decăderii puterii politice.12

Pe acest fond propaganda articulează calitățile sistemului din care ia naștere liderul: caracterul invincibil, de neegalat; sobru; curajos; dedicat clasei muncitoare și exponent al cultului patriei. Istoria națională este remontată, valurile propagandei, prin rescriere și reinterpretare, amalgamând-o în asemenea hal încât minciuna devenise adevăr, iar adevărul devenise minciună.13

Propaganda comunistă nu avea doar ca țel doar societatea. Aceasta se va răsfrânge și asupra exteriorului, însă mult mai calculată, cu mai multă subversivitate subtilă, în acest fel sunt ascunse de ochii indiscreții ai unei opinii publice, care avea încă vii în minte ororile celui de-al Doilea Război Mondial, tarele societății comuniste. Erau scoase la rampă și popularizate decoruri repoleite14 ce mascau de fapt realitatea dură a unui organism în descompunere menținut în viață prin metode artificiale. Căci sistemul poate fi infidel față de oamenii lui dar trebuie să pară fidel.15 Iar această axiomă, conform teoriei, dă naștere limbajului dublu, atât în interior cât și în exterior.

Principalul ghid al formelor de implementare propagandistică a fost instinctul maselor. Acestea judecă mereu după aparențe. Iar aceste aparențe erau construite prin 3 tipuri: albă, gri și neagră.16 Propaganda albă este folosită de comuniști doar în cazurile simple, concrete, cotidiene, unde scopurile erau deja cunoscute. Este mai mult o propagandă de menținere în formă. În schimb, cazurile cheie erau influențate de propaganda gri si cea neagră care în fond reprezentau, sub diverse forme, diferite stadii de intoxicare. Liderul, invocând sintagma statul sunt eu, folosește prestigiul nou construit pentru a se eticheta, iar apoi pentru a-si masca scopurile reale urmărite.

Construcția acestor chipuri de mucava nu se putea face decât după ce masele aderau la o serie de idei precum: suveranitatea clasei muncitoare, implicarea acesteia în actul de decizie.17 Operaționalizarea apare inedit: proletarul are și drepturi, dar și obligații. Mai presus însă de toate stă Partidul și-al său Conducător suprem.18

Propaganda începe astfel să-și culeagă primele roade. După o campanie durabilă, bine susținută și sprijinită cu eforturi enorme, care atingeau întreaga paletă de domenii, axată însă în principal pe clasa muncitoare, propaganda imprimă societății românești primele schimbări majore: modul de gândire se transformă, iar opinia se dictează, nu se mai formează.

Perioada postbelică este aceea a unei competiții între sisteme. Exportul propagandistic viza, din partea comunistă, dușmanul de clasă.19 Se încerca estomparea sau chiar neutralizarea efectelor dezastruoase ale imperialismului american.20 Căci ideea de bază a propagandei comuniste se centra în principal, pornind de la aceste evenimente, în jurul luptei de clasă,21 răsturnându-se astfel valorile sociale. Proletariatul este considerat deci, în condițiile sus menționate, drept avangarda clasei muncitoare care conduce totul.22 Conform teoriei lui Marx, în viziunile propagandistice comuniste, profesiunile liberale devin pături sociale și nu clase. Doar clasa muncitoare este exponentul puterii. Proletariatul însă trebuie să lupte permanent, iar frontul ideologic să fie permanent susținut de îndemnuri înflăcărate, căci dușmanul de clasă nu doarme.23

Propaganda comunistă, poate fără să vrea, a pășit mult și foarte adânc în aria psihicului uman, descoperind surse și resurse propice de sugestionare mai ales prin cuvânt și simbol. Rezistența la această sugestionare susținută a depins în principal de gradul de cultură și de bogăția de reflexe. Cum însă proletariatul, avântat în revoluție, pornind de la munca de jos,24 a fost caracterizat doar de ignoranță, masele, reprezentate în principal de clasa muncitoare au putut fi lesne sugestionate.

Suntem prezenți deci în plină epocă a ingineriei consimțământului. Persoana, luată în calcul ca un actor social, trebuia dresată. Pornind de la aceasta, cu o analiză spectrală a sufletului, se reușea să se acționeze pe toate planurile. Acesta era și scopul mult visat al propagandiștilor: transformarea masei proletare într-o masă amorfii, deși clasa muncitoare avea diverse așteptări. Aceasta continua încă să graviteze în jurul directivelor de partid. Odată demarată însă această politică, ea trebuia menținută, dându-i-se un caracter reprezentativ și permanent.

Eficacitatea formelor de influență exercitată de propaganda roșie25 era de invidiat. Sunt controlate prin aceste modalități reacții sugestionate, false scopuri. Aceste efecte sunt conturate în jurul mulțimilor adunate și folosite ca principal mijloc de propagare a mesajului subversiv fabricat special de putere. Populația este adunată cu prilejul a numeroase evenimente, construite special pentru astfel de activități. Regia trebuia să pună în scenă o masă zgomotoasă, adulatoare, obedientă formei de regim. Mulțimea este creata de propagandă și pusă să acționeze în folosul propriu.

Mulțimi necontrolate au existat foarte rar, și altele doar în zorii instituirii regimului comunist în România, însă tehnica folosită atunci a fost pe cât de simplă pe atât de rodnică: divide et impera. Pe scurt, în timpul marilor manifestații, în interiorul maselor existau grupuri de agitație.26 Aceste grupuri, deviind scopul inițial, deviau de fapt interesul pentru discursul în sine. Când în final acestea deveneau centre de interes, se retrăgeau, coagulând în jurul lor un grup de aderenți. Mulțimea este astfel divizată încât poate fi lesne regrupată sub un alt stindard.

Masele nou formate sunt bombardate cu noi simboluri, avalanșa acestora producându-se în cadrul evenimentelor atent regizate, care la nivel explicit transmiteau forța și puterea conducerii, iar în plan implicit exprimau pregnant noțiunea de devotament. Simbolismul acestor evenimente trucate, care reprezintă scoală de mai târziu a exprimărilor tipic proletcultiste, nu este complicat, însă în timp devine foarte pregnant și foarte incisiv, începând cu secera și ciocanul, drapelul roșu și continuând cu cele mai diverse reprezentări ale cadrului muncii, simbolistica propagandistică comunistă și-a etalat cum a putut mai bine etapele sale revolute. La baza acestora stătea doctrina, apoi programul, esențializat prin slogan, iar acesta printr-un simbol specific. Sugestivitatea simbolurilor comuniste a conferit propagandei eficacitatea care va fi vizibilă abia în perioada imediat următoare, manifestată prin multiplicare, răspândire și aderență.

Astfel se realizează dialectica exciatant-reflex condiționat, aceasta fiind esența afectivă a mesajului care exprimă de fapt imaginea unei conduite ce trebuie însușită. Iar propaganda transferă liderul comunist în mediator al acestei relații. El se va regăsi în falsul mit pe care-1 va impune aderenților săi. Se substituie astfel eroului salvator,27 care trebuie împins în acțiune. Această acțiune se va desfășura în cadrul uni ritual ce va actualiza, adapta și transforma un mit deja întipărit în conștiința națională. Este momentul propice de introducere a simbolului comunist într-o atmosferă deja falsificată. Noua imagine va fi trecută în registrul tehnicilor propagandistice de influență, sugestionare și manipulare a maselor. Ce este vechi cade în desuetudine, iar noile idealuri vin să justifice încă o dată comportamentele de putere.28

În acest context, jurnalistul, ca și omul de cultură sau artistul, devine o simplă marionetă, care joacă un rol important în schema propagandistică. Intelectualitatea în general, aceea care până la urmă a acceptat compromisul, a fost atrasă într-o acțiune permanentă de subminare a vechilor valori, dărâmate doar din motive politico-ideologice. Aceștia au ajutat la recrearea de noi mituri, în principal prin informații și opinii tendențioase și vădit deviate.

Cadrul principal al răspândirii conceptelor noilor orientări din politica națională a fost reprezentat de masele populare mai ales pe parcursul mișcărilor sociale anume organizate. Acestea sunt rezultatul unor procese, stimulate de energii externe prin propagandă, folosindu-se în principal discursul demagogic.29 Dictatura comunistă, tocmai prin aceste perorații interminabile, de fapt înșela și manevra așa cum dorea masele (urmând însă îndeaproape indicațiile Moscovei). Adepții trebuiau ghidați și controlați, iar pasivii conformizați.

Pentru o conformare serioasă, arsenalul propagandistic comunist era vast, bazându-se însă pe un număr restrâns de formule tip stimul, care prin repetare, se transformau în reflex. Propaganda era aceeași, însă simultană (pe mai multe canale, în mai multe locuri). Aceasta presupunea deci o foarte bună coordonare a dispozițiunilor centrale și ecoul lor în sistemul periferic, printr-o atentă controlare. Nici baza morală nu trebuia neglijată, de aceea se răspândeau idei și teorii conforme noilor structuri de putere prezente. Propaganda comunistă s-a impus asupra subiecților deoarece a exagerat, inclusiv în exacerbarea puterii pe care o deținea.30 Astfel se explică și scala ascendentă pe care se situau liderii comuniști. Imaginea acestora se construia în principal prin eliminarea din cadrul comunicării a feed-back-ului. Informația devenea centralizată, enunțată de o singură voce, însă care trebuia pricepută de o masă care îi putea oferi credibilitate maximă. Controlul drastic al acestor aspecte ce fac parte din canoanele propagandei dictatoriale comuniste erau efectuate de adevărate echipe ale propagandei revoluționare.31

1.3 RĂDĂCINILE CULTURII DE CLASĂ

Revoluția bolșevică din anul 1917 a adus, pentru o perioadă de timp foarte scurtă, iluzoria libertate a presei. Creatorii în general ovaționau noul regim care începe încet-încet să prindă forme. Euforie, care deja în luna noiembrie începe să fie estompată de primele semne ale schimbării regimului juridic al tipăriturilor. Astfel, o rezoluție a liderilor noului regim îi obliga pe toți proprietarii, acționarii și lucrătorii din presă să se prezinte la comisia de anchetă, special constituită pentru aceste cazuri, pentru a-și explicita proveniența veniturilor și eventualele legături cu capitalul burghez. Aceste decizii aveau drept țintă de fapt organele de presă de orientare neconformă regimului.32 Puterea nou formată înțelege libertatea presei ca libertate pentru cei bogați de a scoate ziare. În acest mod, acțiunea elitei guvernante se finalizează printr-o manipulare strictă a publicațiilor partizane ori simpatizante ideologiei burgheze, amenințarea jurnaliștilor capitaliști și rechiziționarea tipografiilor, considerate adevărate focare de infecție ale vechiului regim.33 În mod paradoxal sub același regim de teroare este supusă și presa de orientare socialistă, căreia i se aplică același tratament, dispărând de pe piață începând cu luna ianuarie a anului 1918. Dispozițiile tranșante erau luate de însuși Marele Conducător V.I. Lenin. Ironia sorții face ca vestitul deja lider de la Moscova să fi fost de profesie ziarist. El este și persoana care lansează directivele de formare și înființare a unui Tribunal Revoluționar al Presei, for juridic care va avea să conducă prin condamnări infracțiunile de încălcare a libertăților fundamentale din presă. Un alt rol important al acestui organism a fost și să preîntâmpine publicarea oricăror știri false sau tendențioase cu privire la desfășurarea vieții publice, în măsura în care ele constituie un atentat la drepturile și interesele poporului suveran.34

În acest fel demarează un stat, care printr-o retorică euforizantă își anunța pretutindeni practicile sale democratice: prin îngrădirea de drepturi și libertăți fundamentale. Atacul declanșat nu se va opri însă doar la astfel de aspecte. Omniprezentul, omnipotentul, atotștiutorul și atotcunoscătorul conducător de mase, V.I. Lenin, care ulterior devenise și șef al statului, va declanșa o a doua etapă de evoluție culturală: jurnalismul de clasă, arta de clasă, cultura de clasă, totul însă sub atenta supraveghere a partidului unic.

Începând cu Teze cu privire la propaganda pe linie de producție (1920), Lenin trasează directivele demne de urmat ale presei și culturii, luând ființă o adevărată cultură de directivă35 în astfel de condiții spontaneitatea și originalitatea sunt folositoare doar dacă ajută la crearea de noi lozinci mobilizator-moralizatoare.36 Izvestia și Pravda, noile ziare de directivă constituite de fiefurile leniniste din Moscova vor constitui etalonul presei până la prăbușirea integrală a regimului comunist.

Chiar și în aceste condiții, politica nu-si găsea loc în paginile presei de producție. Locul principal trebuie rezervat planului economic, frontului muncii, propagandei pe linie de producție.37 Independența redacțională dispărea, jurnalistul nedevenind altceva decât un funcționar de partid. Deși încorsetată de linia habotnică impusă de partid, presa a continuat să fie cenzurată. Frica de articole tendențioase ori incomplete, pusese stăpânire pe conducerea de stat. Este astfel creat Comisariatul Poporului al Instrucției Publice care includea și o Direcție principală a Literaturii și Edițiunilor (GLAVIT ), organism împuternicit cu autorizarea oricăror apariții ale publicațiilor și editurilor, stabilirea titlurilor interzise și efectuarea de controale prin funcționarii proprii.38 În anul 1921, cenzura devine și mai drastică, dar și mai centralizată. De acest lucra se va ocupa noul GOSIDAT, organ care efectua o cenzură preventivă, conformă cu interesele de moment ale partidului.

Cultura este redusă la producții exclusivist propagandistice comuniste. Un exemplu elocvent al deșănțatei propagande sunt și tirajele la care se ajunsese în anul 1939- 8000 de titluri ce apăreau în 40 de milioane de exemplare pe zi.

Declarat de Lenin drept un instrument al construcției socialiste, ziarul, pe lângă atributele sale propagandistice, capătă și un caracter de organizator colectiv, rolul său nereducându-se doar la difuzarea ideilor doctrinei comuniste, ci și la educarea politică ori recrutarea de noi aliați politici.

Devenind instrumente propagandistice, presa, arta, cultura în general, intră în planurile cincinale ale partidului, ca de altfel orice altă activitate productivă. Erau programate din timp date, număr de titluri disponibile, profiluri, genuri etc., toate însă puternic ideologizate încă din faza de proiect. Conformându-se politicii de partid, în principal ziariștii, dar și intelectualii vremii, devin militanți activi ai comunismului, fără nici o libertate de creație. Aceste resurse intelectuale vor fi adesea folosite cu precădere pentru influențarea pozitivă a grupurilor din care făceau parte.

Anatema controalelor este aruncată si asupra vieții artistice. Teatrele sunt supravegheate de o direcție special constituită în interiorul Comisariatului Educației Poporului. Ca orice activitate ce presupunea libertate de expresie, arta dramatică se supunea și ea liniei trasate de partid, singurul care putea permite creația ori apariția pe scenă a unei piese de teatru. Totul este evaluat din prisma purității morale și ideologice, devierile fiind aspru pedepsite.

Radioul este pentru prima oară în lume folosit exclusiv ca element principal din instrumentarul atât de vast a! propagandei politice comuniste, începând să funcționeze în subordinea ministerului de resort, din 1928 trece sub atenta conducere a Comisariatului de Poștă și Telegraf, pentru ca în 1933 să fie preluat de Comitetul de Radioficare al Consiliului Comisarilor Poporului, Valențele sale iau proporții, propagandei și agitației maselor alocându-li-se o pondere considerabilă în grila de programe.

Dintre toate acestea, cinema-ul este cel mai important.39 Aflat în subordinea Comitetului de Stat și Educație, acestui tip de creație artistică i s-au oferit îndrumări speciale. Apreciind în mod deosebit cinematografia, șeful starului sovietic s-a ocupat nemijlocit de realizarea de filme în care sunt surprinse aspecte ale muncii proletare. Aceste produse vor fi prezentate drept etalon pentru toate casele de producție și, în mod special, pentru tinerii regizori. Chiar și în aceste condiții cenzura conferea o aprobare de rulare a unui film pe o durată de doar 8 luni. Perioadă în care modificările erau inerente.

Ecourile ideologiei leniniste sunt întâlnite în toate țările care pe parcurs au avut la putere un regim de sorginte comunistă. În expunerile sale V.I. Lenin proclama literatura de partid ca parte integrantă a cauzei generale a proletariatului. Editurile, depozitele, librăriile și sălile de lectură, bibliotecile și diferitele întreprinderi pentru comercializarea cărții, toate trebuie să devină întreprinderi de partid.40 Pentru a controla tot acest sistem, Lenin a vegheat atent asupra conținutului si formelor produsului cultural. Dar deja aceste creații nu se mai pot numi culturale, deoarece fondul lor intelectual-creativ dispăruse, fiind înlocuit cu un tipar propagandistic. Nuanțele cultural-artistice sunt astfel bagatelizate și adesea reduse la absurd. Se ajunge la situația critică prin care instituțiile apte să întărească controlul partidului să ajungă acum să interzică folosirea neologismelor, percepute ca produse ale stăpânirii exploatatoare.41 Mai mult de atât, în lucrările publicate anterior Revoluției, Lenin cerea pe un ton imperativ, revoluționar: desființarea abonamentelor din presă, lupta susținută împotriva curentelor filosofice considerate reacționare, promovarea insistentă a ateismului și practicilor marxiste. Aceste idei prind viață odată cu venirea la putere a lui Lenin. El este cel care hotărăște ce să ajungă și ce să nu ajungă la public.

Un alt mare paradox al lumii guvernate de puterea exercitată de șeful de la Moscova a fost și condamnarea mișcării Proletcult, renegată pe motiv că a scăpat de sub controlul ideologic al partidului.42 Sub lozinca înflăcărată Să strivim toate florile artei, manifestările acestui curent de origine așa-zis proletară sunt acuzate și condamnate de Lenin. Motivul principal sunt devierile frecvente de la linia partidului.

Sistemul de control se perpetuează și pe parcursul regimurilor ce i-au urmat lui V.I.Lenin la conducerea imperiului sovietic.43 Pedepsele devin mai drastice, ajungându-se și la exterminarea morală și chiar fizică, iar diversificarea abaterilor de la liniile conducătoare ale partidului unic au luat amploare. Indicațiile leniniste au fost însă păstrate cu sfințenie și respectate întocmai decenii de-a rândul, nuanțările specifice fiecărui lider în parte venind dintr-un cult al personalității exacerbat.44

Această perioadă s-a constituit în piatra de hotar ce împărțit lumea în buni și răi, a transformat comunismul în democrație a maselor și a hotărât destinul unei jumătăți de veac în cultura est-europeană.

1.4 MANIPULAREA CONȘTIINȚELOR

Principalul obiectiv al regimurilor totalitare este acela de a crea Omul Nou,45 cu o gândire diferită, determinată în principal printr-un control strict al informațiilor.

Cenzura este o modalitate eficientă de limitare și control informațional. Aceasta lasă cale liberă mesajului propagandistic, care astfel îi vine în completare. Așadar aceste procese sunt întâlnite, la scară mare și în cadrul regimurilor totalitare comuniste și iau amploare pentru a restructura concepții, a modifica concluzii, a recrea norme morale, a dezvolta alte criterii de evaluare, a deforma relațiile interpersonale și intergrupuri, a remodela sentimentele, într-un cuvânt aplicarea manipulărilor conștiinței pentru fabricarea omului nou.

Dacă starea de conflict militar ori stările tensionale interne explică uneori și chiar legitimează aceste procese ale cenzurii și propagandei, în timp de pace și acalmie socială se recurge la aceste practici din rațiuni politice. Tocmai din acest motiv puterea politică inventează instituții de control care să nu permită libera circulație a informației. Pe lângă acestea, forța era folosită doar ca un auxiliar, principalul instrument fiind munca ideologică și educativă.46

În tot acest context îndoctrinat politic, liderii roșii47 îmbină cenzura și propaganda aplicând-o cu mult succes asupra sistemului media. Presa este văzută ca un puternic mijloc de control, limitând circulația și schimbul firesc de informații, paralel cu reprimarea oricărei forme de rezistentă. Consumul, cultural și mediatic se colectivizează, devenind de clasă.48 Transformând genurile redacționale, dar și cele literare în expresii ale clasei proletare, se reneagă modelul social și cultural anterior, condamnat la putrefacție.49 Sunt create în acest fel premise prielnice formării omului nou.

În viziunea tehnocrației comuniste, omul este văzut doar ca o masă amorfa, depersonalizată, gata pregătită pentru remodelare. Toate formele de exprimare vor fi marcate de ideologia oficială, costul psihologic al exprimării fiind foarte mare.50

Obedientă directivelor de tip leninist, pe întreaga perioadă a epocii comuniste,51 puterea politică va vehicula irealitatea, imaginarul hiperbolizat, nonactualitatea. Ocultarea evenimentului, dependența de o singură sursă de informare directă, de o singură agenție de presă, naționalizarea, controlul accesului la profesie etc. reprezintă tot atâtea modele prin care puterea comunistă a manipulat în mod conștient masele. Prin limbaj de lemn, construirea adevărurilor convenabile și interpretări conforme, totul aflat însă sub atenta observație a funcționarilor adevărului, s-a ajuns astfel ca pe parcurs comunicarea să dobândească un caracter ritual, codat, de glorificare și mitizare reverentă față de liderul comunist.52

Cu ajutorul partidului unic statul se vrea subiectul central al sferei publice îmbibate de autocelebrarea sa și de punerea în scenă a adevărului său.53 Scopul final este instituirea spațiului totalitar în care actorul principal este omul nou.54

În România, sfera politică reușește să impună modelul totalitar de control al produsului cultural. Principala funcție a întregului sistem mediatic s-a rezumat doar la o îndoctrinare perpetuă.

Deși este greu să vorbim de o sferă publică dublă,55 fragilitatea alternativelor dezideologizate independente sau paralele a reușit crearea de anumite fisuri în sistemul de control. Acest spațiu public paralel nu poate constitui însă o varianta fiabilă regimului, neputându-se constitui nici măcar într-un argument forte privind represiunea tolerantă.56 În mod evident o astfel de transformare nu s-a produs în urma unei politici care să o statueze, ci mai degrabă anumitor scăpări, de altfel inerente, ale organelor de control interne.

Presa națională comunistă a rămas obedientă, până în ultima clipă, clișeelor bolșevice, în fixațiile leniniste aplicate în presă, dar și în simulacrul unei vieți culturale anoste au fost identificate o serie de acțiuni apte pentru remodelarea gândirii prin metodele specifice manipulării conștiințelor.57 Acestea s-au dovedit a fi permanent valabile, în orice fel de sistem totalitar indiferent de origine. Puterea comunistă s-a arătat însă mult mai drastică în folosirea și aplicarea lor.

Controlul comunicațional este principalul instrument folosit în acțiunea de remodelare prin manipulare a gândirii umane. Conform principiilor esențiale ale directivelor totalitare comuniste: ce trebuie să știe poporul și ce nu trebuie să știe58, pentru îndeplinirea acestor scopuri, în manipularea conștiințelor, se pune în mișcare un întreg sistem de propagandă. Pentru ca acțiunea să aibă un succes deplin, închiderea oricărui acces la alte surse de informații devine un fapt real.

Remodelarea trecutului59, a constituit o metodă de bază pentru crearea unei realități folositoare nu doar regimului în sine, ci în principal, liderului acestuia, încep astfel să se opereze distincții clare în trecutul istoric al țării, construindu-se un nou trecut care trebuie păstrat, amplificat prin adulare și glorificare, iar apoi mitizat într-un nou sistem axiologic.

De la nivel exterior, controlul se transferă și la nivel personal, individual, creând o presiune continuă și provocând o permanentă stare de nesiguranță. Inconștient individul își creează o altă realitate, însă este afectat de presiunea socială externă care îl apasă și care îl face mereu să se considere o victimă.

Manipularea mistică constă în crearea unei aure de mister în junii liderilor politici, dar mai ales în jurul jocurilor politice ale acestora, inducând în rândul maselor tipuri de comportament predeterminat. Se creează astfel reflexe și obișnuințe într-un sens bine stabilit. Misterul se evaporă odată cu momentul când clasa politică conducătoare se autointitulează aleșii istoriei, mandatați să conducă poporul spre îndeplinirea țelului comun.60 Sub masca misticismului orice acțiune ori decizie, oricât de bizară ar fi, se ascunde de inaccesibilitatea cetățeanului de rând. Chiar dacă acest tip de manipulare nu funcționează sau se află în impas, avantajele sunt oricum de partea clasei dominante. Cine acceptă acest joc, descoperă revelația unor mistere ale puterii. Cine refuză însă aceste manevre, în mod sigur mai târziu ori le va adopta propriilor trăsături de personalitate ori se va adapta. Indiferent de decizie, scopul final este același: individul merge cu valul fără a i se opune.61

Aici găsim de fapt stereotipurile cultului personalității. Liderul, Mare/e Conducător, devine o figură mesianică, depozitarul adevărurilor absolute, în junii său o întreagă armată obedientă îi construiește prezentul, îi pregătește viitorul și îi îmbogățește trecutul. Tot acest construct imagologic se petrece în cadrul unor veritabile ritualuri fastuoase de proslăvire. Pe parcurs însă, grandomania în continuă creștere își face loc în actul decizional. Dorința de putere este de nestăvilit, depășind adesea limitele absurdului, ceea ce conduce inevitabil la luarea unor decizii forțate, fără nici o implicație în motivația socială.

Cerința de puritate statua stricta delimitare între bine și rău. Cine nu este cu noi este împotriva noastră, proclamau neîncetat ideologii totalitarismului comunist. Neutralitatea era automat scoasă din acest joc politic al clasei dominante. Omul nou trebuia puternic ancorat în realitate, trebuia făcut să depindă cât mai mult de ea.

Mentalitățile și practicile clin trecut erau renegate. Noile valori impuse erau utopice și imposibil de atins, tocmai de aceea trezeau în fiecare individ un sentiment de vinovăție, de rușine. Exista mereu frica de pedeapsă și chiar mai mult, această frică declanșează competiții publice ce-ți confereau un simplu statut de supraviețuire. Acest conflict este permanent controlat de organele de represiune, fiind aproape imposibil să nu te adaptezi.

Cultul confesiunii este de fapt o consecință a politicii de frică instituit. Mărturia conducea spre o iminentă pedeapsă. Indivizii își ascundeau astfel gândurile și trăirile sufletești, producându-se o regretabilă dublare a personalității. Individul ascunde în sine orice fel de reacții care puteau contraveni în formă sau fond ideologiilor puterii. Presiunea interioară devine o povară de nesuportat. Țelul era acceptarea într-un final a politicii, ajungându-se chiar la o autoimpunere. Nemaiputând rezista în fața motivelor de vină,62 individul împrumută din modalitățile de comportament ale elitei conducătoare, devenind din vânat, vânător. Și această transformare nu trebuia să se producă oricum. Poliția politică veghea permanent asupra dezvoltării sănătoase și pure63 a omului nou. Această formă de schimbare nu trebuia să capete forme de putere, pentru ca apoi să devină un potențial factor de risc la adresa liderului. Controlul era total, utilizându-se cu precădere metoda dosarelor64. Șantajul fiind elocvent și bine elaborat, se producea o complicitate dominată permanent de spaimă.

Știința sacră reprezenta baza pe care mai târziu se va forma ideologia de tip totalitar. În jurul dogmelor nou coagulate sunt formate, cu sprijin propagandistic, aure de sacralitate65 care nu puteau fi comentate, criticate. Nici măcar analizate. Doar aici puteau fi recunoscute fundamentele teoriilor și tezelor comuniste, a căror contestare ar fi reprezentat un adevărat sacrilegiu.

Preceptele comuniste se nasc din atente incursiuni științificei Maselor le sunt prezentate rezultatul unor remarcabile cercetări,67 în fond acestea nefiind decât simple variațiuni politice variabile tonurilor conducerii. Criticarea acestor emanații de cafenea te-ar fi transformat într-un reacționar, adept al obscurantismului, în totală opoziție cu progresul științific.68 Se are deci în vedere sacralizarea doctrinei, lăsând drum deschis acțiunilor de divinizare a conducătorilor.

Începând încă de la vârste fragede, propovăduirea ideologiei atinge toate nivelurile de pregătire, conferindu-i o permanentă aură de omniprezență și omnipotență, crescând astfel, în decursul anilor încrederea oarbă în superioritatea sistemului. Deformarea permanentă a realității cotidiene permite, deci, inocularea teoriilor privind modelul demn de urmat al omului nou. Finalitatea manipulării conștiințelor este conducerea omenirii spre cele mai înalte culmi de civilizație și progres.69

Remodelarea limbajului, în acest context de infuzie propagandistică, avea ca obiectiv reducerea întregii problematici umane la câteva categorii strict delimitate. Reprezentată prin clișee verbale și susținută de sacralizarea conceptelor,70 remodelarea are un atu forte. Permanentizarea acestor noțiuni și bombardarea cu acestea a conștientului uman individual și colectiv, a dus la o acceptare forțată, iar apoi, pe parcurs, o folosire a acestora de către orice individ implicat în social.

Vocabularul se reduce la un limbaj de lemn71 valorizarea noilor termeni gravitând în jurul unor formule ideologizate. Limbajul fiind principalul mijloc de comunicare al omului, reducerea acestuia la o serie de clișee abstracte, inexpresive, produce o scurtcircuitare a relațiilor intersociale, nemaifiind posibilă o corectă percepere și interpretare a experienței exterioare. Deși omul nou nu interpretează, el este foarte credul. Din nou are loc o dedublare a personalității, dilemele iau amploare, iar adaptarea la noile reguli de comunicare și gândire devin o nouă sursă de stres. Rezultatul este un profund sentiment de frustrare.72

Doctrina mai presus de oameni se află în interdependență cu celelalte tehnici des uzitate. Pentru a înlătura orice umbră de îndoială privind aura de misticism a științei sacre, este impus un sistem ideologic final prin care întreaga experiență umană este subordonată principiilor doctrinare comuniste. Deși ideologia este perfectă, ea trebuie să fie controlată ca să se poată integra în realitate. Motivată de trecut și de implicațiile în viitor, orice îndoială cu privire la forța și corectitudinea ideologiei este înlăturată. Doctrina fiind perfectă, realitatea este deci cea care trebuie modificată pentru a intra în concordanță cu ideologia promulgată.

Obiectivul principal este inocularea ideii că politica de stat, dincolo de aura ei sacră și mistică, învăluită în mister este mai reală decât însăși realitatea. Indivizii neadaptați noilor realități73 sunt încă încorsetați de mentalitățile burgheze și astfel sunt supuși oprobiului public.

Delimitarea socială este o altă formă de implicare dură a politicului în relațiile intersociale. Constă într-o permanentă divizare a indivizilor în două categorii bine statuate: cei care au și cei care nu au drepturi.74 Pe de o parte adepții, iar pe de altă parte potențialii adepți, în viziunea totalitarismului comunist chiar și oamenilor de bine75 le trebuie cenzurat, iar apoi verificat comportamentul, pentru ca apoi să se revină cu un nou set de mesaje propagandistice, mult mai puternice și mai bine întemeiate.

În celălalt caz, tratamentul oilor rătăcite era cu totul altfel.76 Maniera cvasigenerală de acțiune a partidului unic în cazul lacheilor imperialismului77 consta în curățarea propriu-zisă a societății de astfel de elemente reacționare, în cel mai bun caz, reeducarea era folosită ca metodă de compromis. Astfel, în România se conducea după normele impuse de clasa conducătoare: mă supun deci exist. Chiar dacă și cei neadaptați nu credeau în ideologia impusă, faptul că la un moment dat doar mimau obediența, îi transforma în viitoare instrumente totalitare.

Concluzia care prinde contur, în urma acestor căi de introspecție în intimitatea individuală, este că remodelarea minții umane se face lent și sigur respectându-se cu strictețe două condiții esențiale.

În primul rând individului trebuie să i se confere încrederea că depinde de el dacă acceptă sau refuză concepțiile noilor cerințe.

În al doilea rând, presiunea zilnică la care este supus individul, adesea moderată pentru a nu avea efect invers, îl face să-si însușească noul mod de gândire impus. Astfel se creează motivația interioară a schimbării de atitudine, printr-o aparentă libertate de decizie și printr-un mascat liber arbitru.

1.5 ILEGALIȘTII

În 1924, Partidul Comunist Român este scos în afara legii, intrând astfel într-o

ilegalitate care, din contră, i-a amplificat si mai mult idealurile revoluționare.

Supuse rigorilor doctrinare ale sistemului comunist de după 23 August 1944, subordonate comenzilor de partid și influențate de oscilațiile regimului politic, fondurile bibliografice au dat naștere, în consecință, unor creații artificiale ce cuprind într-o eterogenă combinație adevărul și iluzia, realitatea și irealul. Este creată o lume a miturilor. Propaganda comunistă și-a propus și a reușit să demonstreze existența unui mit comunist românesc: mitul ilegalistului.78

Dicționarul limbii române moderne (scos de Institutul de Lingvistică din București în anul 1958) definește, cu un al doilea sens terminologic, ilegalitatea ca: situația ilegală (de luptă politică în ascuns din cauza prigoanei) în care activează o organizație muncitorească sau un activist al mișcării muncitorești: iar pe ilegalist ca activistul mișcării muncitorești care luptă în ilegalitate împotriva regimului capitalist.

Discursul propagandistic este însă mult mai tranșant. Ilegalitatea este lupta eroică a comuniștilor înfruntând teroarea și prigoana sălbatecă a clasei stăpânitoare.79 Toată această perioadă a fost considerată drept anii grei de luptă eroică în condițiile terorii burghezo-moșierești.80 Ilegaliștii figurau ca cei mai buni fii ai poporului, martirii clasei muncitoare, cei ce luptau pentru libertate.81 Astfel lexicul politic al ideologiei comuniste se reduce doar la: luptă de clasă, organizație muncitorească, activist, eroism, luptă eroică, prigoană, teroare, regim capitalist etc.82 Fenomenul este valorizat din perspectiva interpretării trecutului sumbru conform necesităților doctrinare ale prezentului luminos comunist.83

Biografiile ilegaliștilor relevă prezența unor frapante repetiții ce țin nu atât de contextul acțiunii, cât mai degrabă de logica construcției, de ceea ce urma să fie demonstrat. Per ansamblu, aceste biografii conțin clișee tip, angrenate în demersul mitologic marxist cu specificul structurii mitului.

Ilegaliștii cunosc viața grea, plină de lipsuri sub regimul de cruntă exploatare burghezo-moșieresc.84 Toți se nasc în căsuțe modeste, în sânul unor familii simple, nevoiașe, cu o viață din care copilăria este iute izgonită.85 Acesta este unul din clișeele invariabile prezentate în anatomia acestui mit. Funcția sa este clar propagandistică, alimentată de justificarea pentru istoria îndreptată86 a regimului comunist. Aruncând cu noroi asupra societății vechi, cu strâmbele ei rânduieli,87 se poate demonstra tocmai validitatea luptei revoluționare cu un țel bine stabilit: necesitatea schimbărilor sistemului exploatării omului de către om.88

Setea de învățătură este un alt obsedant clișeu al legendelor ilegaliste.89 Aceasta nu venea însă dintr-o veridică preocupare intelectuală pentru viața culturală, de altfel fiind aproape imposibil acest lucru având în vedere studiile frecventate și absolvite de revoluționarii comuniști, ci mai degrabă era impusă. Setea de cunoaștere era mai mult un paravan sub care, de fapt, se ascundea incultura, slaba pregătire, într-un cuvânt, mediocritatea pervertită noilor schimbări în bine.90 Doar așa, cu o astfel de mască se putea răspunde handicapului, devenit pe parcurs congenital, al lipsei de cultură și educație resimțită profund de elita comunistă conducătoare. Contraexemplul oferit este penibila autoinstrucție care te transforma în muncitor luminat capabil să descifreze cu ușurință rânduielile nedrepte ale lumii.91 Viitorul proces de învățământ comunist, pornind tocmai de la aceste baze false, artificiale, care dezlega în profunzime problema clasei muncitoare,92 va fi organizat în principal doar de intelectuali obedienți, oportuniști ai marxism-leninismului.

Adevărata iluminare apare prin inițiere. Contactul cu partidul se făcea de regulă prin intermediul unui muncitor vârstnic. Această sintagmă nu desemnează însă etatea, experiența ori priceperea proletarului în cauză, cât mai degrabă experiența sa revoluționară, apartenența la Partid și scopurilor acestuia.93 Deși clasa muncitoare rămânea forța cea mai înaintată a societăți,94 exista totuși un proletariat mai înaintat, posesor al unui carnet roșu, și altul mai înapoiat, fără un astfel de carnet.

Experimentând viața grea, clasa muncitoare este mânată împotriva exploatării capitaliste prin luminarea teoretică a propagandei asupra nedrepte! existențe a burghezo-moșierimii. Prin lecturi revoluționare ilegalistul descoperă modalitatea de a se împotrivi: mișcarea muncitorească este Calea, iar aliatul principal este Partidul.95 El devine revoluționarul de profesie, caracterizat prin dinamism și omniprezență. Participă la ședințele ilegale ale muncitorilor, acționează printre țărani, intelectuali, în rândul tinerilor.96 Aceste stări se permanentizează în închisoare, la locul de muncă, chiar și în propria familie.

Portretul acestui profesionist revoluționar este creionat stereotip. El impune prin calități fizice și psihice deosebite. Imaginea lui este constantă însă foarte atent, invariabil în raport cu. clasa muncitoare asuprită. Conotațiile care se dau vastei sale experiențe capătă nuanțe hiperbolizate, căci influența ilegalistului activist asupra maselor trebuie să fie copleșitoare. Cuvintele sale cuceresc masele.97

Carisma acestuia este întregită odată cu moartea sa eroică, pe baricadele luptei de clasă. De regulă este asasinat de către dușmanul de clasă, în condiții dramatice. Totul este pus în scenă pentru a oferi posteriorității parte a bravurii sale comuniste.98 În ultimele sale cuvinte, ilegalistul transmite îndemnuri înflăcărate la luptă a clasei muncitoare.99 Mai mereu se debutează prin sintagma Înainte tovarăși!.

Moartea eroică are o funcție valorizatoare certă: reprezintă jertfa ce conferă autenticitate mișcării ilegaliste comuniste, prin legătura supraviețuitorilor ei, care ulterior vor ajunge importanți lideri, cu dreptul puterii în stat.

Așa mor comuniștii: în lupta cu exploatatorii, ca o încununare a unei vieți întregi puse în slujba poporului și a dreptății.100

Capitolul 2 TRANZIȚIA

Se urmărește reconstituirea climatului politic din România anilor 1944 -1948, ca și scenariul politic specific de comunizare a societății românești. De fapt se urmărea punerea în aplicare a concepțiilor venite ca directive de la Kremlin, de către comuniștii autohtoni, sub scutul și adesea cu sprijinul nemijlocit al trupelor de ocupație, dar și al înaltelor cercuri diplomatice sovietice.

Presa vremii permite o nominalizare corectă a actorilor participanți la acest scenariu, și nu doar pe cei de prim rang, ci și pe cei reprezentanți ai eșaloanelor inferioare, al căror rol nu trebuie bagatelizat ori dat uitării. Tocmai aceste personaje sunt principalele pârghii care au făcut posibilă instaurarea unui regim de teroare susținut cu mijloace specifice totalitarismului. Prin propagandă, manipularea conștiințelor maselor, dar mai ales prin cenzurarea, iar apoi interzicerea a tot ce însemna național, regimul comunist va accede în sfera puterii politice cu scopul clar declarat de bolșevizare a României1 și transformarea acesteia într-un gulag sovietic.2

Dramatismul evenimentelor începe odată cu data de 23 August 1944, moment în care, regele țării Mihai I pronunță Proclamația către țară prin care anunță ieșirea României din alianță cu Puterile Axei, încetarea războiului împotriva Națiunilor Unite și începerea luptei pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, răpită prin Dictatul de la Viena – 30 august 1940. Pe posturile de radio, regele afirmă că Dictatura antonesciană a luat sfârșit și odată cu aceasta încetează toate asupririle, construirea noului guvern însemnând începuturile unei ere noi în care drepturile si libertățile cetățenilor sunt garantate și vor fi respectate.3 Totul se va destrăma însă pe parcurs, timp în care România a fost transformată într-o nouă republică sovietică, 24 februarie 1948 însemnând acapararea desăvârșită a puterii, odată și cu finalizarea pregătirilor de organizare a Partidului Muncitoresc Român.4

Ceea ce s-a petrecut în România acelor ani a fost posibil datorită lichidării treptate a formațiunilor politice opozante, prin abolirea monarhiei (desființată ca formă de guvernare datorită obligării forțate a regelui de a abdica și părăsi țara). Este și perioada în care se pun bazele și se dezvoltă partidul unic, poate cea mai importantă componentă a unui regim totalitar.5

2.1 CENZURA MILITARĂ. CENZURĂ POLITICĂ

În dimineața zilei de 24 august reapare ziarul Libertatea, oficios al Partidului Social Democrat, avându-l ca redactor responsabil pe ziaristul I. Pas. Ziarul devine unealtă a comuniștilor în acțiunea lor de a obține controlul asupra Uniunilor de creație și implicit a vieții culturale în România. Este și momentul primei apariții, în condiții de legalitate a României Libere, încă din 28 ianuarie 1943, ziarul apăruse sporadic în ilegalitate, ca organ de presă al Uniunii Patrioților.6 Redactorul proaspăt numit în funcție este Grigore Preoteasa, ce publică poziția referitoare la politica CC. al P.C.R. care nu răpește independența organizatorică, ideologică și politică, păstrându-și deplina libertate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi și de mâine, întreaga presă va publica decretele nou promulgate care amnistiau toți deținuții politici (mai puțin legionarii) și care desființau lagărele, considerate drept practici ale regimurilor dictatoriale.7

Pe data de 26 august reapare oficiosul P.N.Ț, Dreptatea care-l va avea în frunte pe I. Liveanu. În aceeași zi. România Liberă va publica chemarea comuniștilor care lansau îndemnuri comune, adresate în special muncitorilor de a se organiza în sindicate și comitete patriotice de fabrică.8 Presa publică și apelul lui M. Comaniciu (membrii al Comandamentului Mișcării Legionare) care anunța desființarea Gărzii de Fier și îndemna foștii legionari să-și găsească locul într-unul din partidele membre ale BNP, sub îndemnul conștiinței.9 În data de 27 va reapare și oficiosul P.N.L, Viitorul sub îndrumarea lui M. Fărcășanu, președinte al tineretului național liberal. Acest ziar va publica în zilele următoare o serie de articole în care se afirma că instaurarea unui regim democratic înseamnă revenirea la libertate și toleranță.10

La 30 august, dată la care au luat ființă și Gărzile Patriotice, în ziarul Dreptatea, Corneliu Coposu ia poziție, cerând pedepsirea necondiționată a tuturor celor care au condus la dezastrul țării. La 31 august, prin decret regal se revine la vechea Constituție din 1923, care prevedea exercitarea puterilor în stat în cadrul monarhiei constituționale și garanta egalitatea în drepturi a cetățenilor, precum si a libertății presei, de exprimare, a întrunirilor etc. Iar în România Liberă deja apar primele inserturi propagandistice: Stalin conducătorul iubit de 200 milioane de oameni.11 Mult mai echilibrată este poziția Viitorului care pledează pentru pluralism politic, renunțarea la violență și respectarea drepturilor omului.12

Pe 3 septembrie se va publica prima ordonanță a Comandamentului militar al trupelor sovietice din orașul București, prin care instituțiile administrative, culturale și de interes obștesc, întreprinderile comerciale și industriale sunt obligate să-și continue activitatea, populația urmând a preda toate armele și munițiile pe care le poseda, precum și aparatele de radio. Circulația pe străzi era interzisă între orele 21-05.

Printr-un ordin al gen. Aldea, ministrul Afacerilor Interne, la 5 septembrie directorii de ziare erau avertizați că în principiu se menține cenzura presei, mai ales în privința informațiilor legate de armată ori de potențiale alte manevre militare, sau care conțin elemente inexacte. Era interzisă relatarea de evenimente diplomatice a căror sursă nu era oficială; îndemnuri la dezordine si jafuri; știrile care provoacă neîncrederea în guvern sau care sunt dăunătoare în orice fel opiniei publice. Pe 9 septembrie însă, Ion Lugoșianu scrie în Universul un amplu articol ce viza proxima înființare a Ministerului Presei și Propagandei, care avea un rol de intoxicare cu știri false și articole partizane comuniștilor, puternicii zilei.13 Dirijând opiniile, acest minister este considerat drept un instrument tipic al unui regim totalitar, în care minciunile repetate mereu devin adevăruri, afirmațiile gratuite devin realități, iar oamenii mici devin oameni mari.14 În presă se pleda adesea pentru o informare cinstită a publicului, deoarece chiar recunoașterea onestă a unei greșeli, care poate fi îndreptată, este preferabilă unui neadevăr care poate fi controlat.15 Idee subliniată și de editorialiștii Viitorului: nu există democrație acolo unde nu există consens în privința ideilor fundamentale și mai ales acolo unde nu există sinceritate și hotărâre în susținerea lor.16 Pe scena politică au loc și primele migrații oportuniste: P.S.D, partid aflat sub comanda lui Titel Petrescu, anunță o viitoare fuziune cu P.C.R, după ce în prealabil se stabilise deja o unitate sindicală.

La 12 septembrie 1944 este semnată la Moscova Convenția de Armistițiu între România și Puterile Aliate, în care se consfințește încetarea operațiunilor militare ale României împotriva U.R.S.S. și ieșirea din războiul purtat împotriva Națiunilor Unite, statul român urmând să se alăture frontului antihitlerist.17 Semnarea acestui act a însemnat pentru România capitularea necondiționată și supunerea dispozițiilor Comisiei Aliate, mai concret, reprezentanților sovietici. Articolul 16 al acestei Convenții stabilea cu strictețe regimul presei si al telecomunicațiilor: tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor, periodice sau neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiilor de T.F.F., Poștă, Telegraf și Telefon, vor fi executate în acord cu înaltul Comandament Aliat. Guvernul român se mai obligă, pe de altă parte, ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curieri, precum și comunicațiile telefonice cu țările străine, ale ambasadelor, legațiilor și consulatelor, prezente în România, să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat. În această perioadă începe deja rechiziționarea aparaturii de film, de fotografiere ori chiar a aparatelor de radio. Cele mai bune sunt trimise în Uniunea Sovietică.

Întreaga presă salută gestul regelui Mihai de a se întoarce la București la 13 septembrie. Se recomandă echilibru pe scena politică românească între diversele categorii sociale pentru a nu se ajunge cumva la dictatura vreunei clase sociale.18 La polul opus se situează pledoariile ziariștilor comuniști care susțin teza necesității unui partid unic, muncitoresc, care să lupte pentru prefacerea societății burghezo-moșierești, pentru trecerea în proprietatea colectivității a marilor bogății naționale, pentru administrarea lor de către popor și pentru popor.19 Pe această linie revoluționară se situează și articolele României Libere care se pronunță pentru epurarea întregului aparat de stat, a instituțiilor civile și militare, considerându-i pe oponenți drept dușmani ai poporului.

Deși membrii Delegației române de Armistițiu sunt îngrijorați de felul în care prevederile Convenției vor fi interpretate și puse în aplicare de Comandamentul Sovietic și de modul de influențare al U.R.S.S. asupra vieții economice și politice a României, se considera că doar cu înlăturarea vechilor unelte ale vechiului regim (…) se putea asigura drumul spre libertate și independență.20 Sunt însă comentate virulent grelele obligații financiare impuse României prin Convenția de Armistițiu (300 milioane de dolari plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri, produse petrolifere, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.; eliberarea tuturor prizonierilor de război și predarea valorilor materiale capturate în U.R.S.S., dar și a celor germane de pe teritoriul țării). Să fim gata să primim și acest pahar al lungului șir de tragedii românești, dar să nu îngăduim ca suferința noastră să fie transformată în instrument contra libertății și independenței.21

Comuniștii însă, încep ofensiva împotriva colaboratorilor vechiului regim. Pe 19 septembrie este dat un decret-lege ce viza purificarea aparatului de stat.22 Erau astfel revizuiți toți funcționarii numiți începând cu data de 10 februarie 1938. Acest decret se continuă și printr-un proiect legislativ depus de Lucrețiu Pătrășcanu în ședința din 20 septembrie a Consiliului de Miniștri, și care se referea la arestarea și judecarea tuturor acelora care poartă răspunderea morală și materială pentru dezastrul țării. Dreptatea, prin vocea lui Romulus Boilă, cât și Viitorul pun intermediul lui Fărcășanu recomandă îndreptarea privirilor asupra greutăților prin care trecea țara.

România Liberă își continuă însă nestingherită inserturile propagandistice. Clica antonesciană este condamnată că a târât România într-un război tâlhăresc împotriva marii noastre vecine, Uniunea Sovietică. Paralel cu lupta împotriva hitlerismului, se ia atitudine și împotriva cheagurilor intelectuale formate. Iorgu Iordan, chiar recomanda demiterea rectorilor și decanilor care s-au demonstrat a fi solidari și partizani cu toate actele regimului antonescian.23 Este și momentul de debut al ziarului oficial al C.C. al P.C.R., Scânteia, care deja de la primul număr adresează un apel înflăcărat muncitorilor, țăranilor și intelectualilor de solidarizare cu mișcarea comunistă.24 Mai mult de atât, în numărul din 22 septembrie declanșează o vânătoare de vrăjitoare, acuzându-i pe fruntașii P.N.Ț. si P.N.L. de propagandism antisovietic.25 Orice încercare de criticare a deciziilor guvernamentale este prompt catalogată de ziarele procomuniste cu apelative de dușmani ai poporului.26

În 24 septembrie, Adunarea Generală a Societății Scriitorilor din România are în vedere alegerea unei noi conduceri. Sunt propuse două liste de candidați, însă este impusă Lista Eftimiu, din care făceau parte: N.D.Cocea, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu, Cezar Petrescu etc., în frunte cu Victor Eftimiu. Noul Comitet își propune epurarea elementelor legionare și sindicalizarea Societății pentru realizarea unei vieți libere și demne tuturor scriitorilor.27 Imediat România Liberă ia poziție și cere demiterea lui Radu Vasilescu din Radiodifuziunea Română, fiind considerat hitlerist cunoscut, care continuă să saboteze, în calitate de redactor al jurnalului, informațiile din sursă sovietică, în 26 septembrie un comitet de inițiativă din cadrul Sindicatului artiștilor dramaturgi și lirici cer înlăturarea vechii conduceri, învinuită de colaborare cu vechiul regim. Semnatarii sunt: Al.Critico, P. Ștefanescu-Goangă, C.Antoniu, Dina Cocea. Al.Finți. Oleg Danovski etc.

P.C.R.-ul, în plan politic, se va pronunța pentru respectarea strictă a condițiilor Armistițiului, considerând că numai un control sever al armatei sovietice va putea duce la eliminarea treptată a tuturor elementelor potrivnice regimului.28 Drept răspuns, Consiliul de Miniștri își va da acordul asupra decretului cu privire la interdicția de a mai apărea ca autor în presă a celor care au propagat idei fasciste. Ziarele care vor publica articole semnate de cei vizați vor fi suspendate.29 Totodată se abrogă și decretul de funcționare a Radiodifuziunii din timpul regimului antonescian și se repunea în vigoare legea anterioară acestuia.

Mergând pe aceeași direcție a epurărilor, la 29 septembrie, la București, are loc o întrunire a artiștilor plastici care cereau eliminarea celor considerați hitleriști. Se dorea eliberarea drumului pentru ca adevăratele forțe să îi reprezinte.30 Din grupul de inițiativă făceau parte: Marius Bunescu, Spiridon Georgescu, Zoe Băicoianu, Al. Cicurenco, M.M. Maxy, C. Niculescu, Ela Cancicov, Boris Caragea, Ligia Macovei, Al. Tipoia etc. înnoirea trebuie făcută începând de sus, căci nu poate fi numită purificare aceea patronată de oameni ce înșiși trebuie îndepărtați.31

O interesantă rubrică debutează la începutul lui octombrie în România Liberă: Figuri de trădători. Aici vor fi expuse nenumărate dovezi ce incriminau dușmanii poporului. Primul pe listă este Ion Petrovici, demascat de Petre losif, care îl va acuza de perseverență diabolică în conducerea studențimii pe calea urii, a dezonoarei și a morții.

Declarațiile referitoare la epurarea aparatului de stat sunt reluate și de Universul. Ministrul de exterior cere ca epurarea să fie totală, căci doar marxismul a rămas ipoteza luminoasă, mereu valabilă, de înțelegere a problemelor sociale.32 Scânteia, la rubrica literară, face o apologie a cărții lui Mitiță Constantinescu – Continentul U.R.S.S, paralel cu publicarea Vieții mareșalului Stalin, însă cronica literară a lui Alexandru Graur demolează din temelii romanul lui Ernest Hemingway, Cui îi bate ceasul?, considerându-l o carte dăunătoare, iar autorul un hitlerist camuflat în apărător al democrației.

Ședința Consiliului de Miniștri din data de 6 octombrie hotăra purificarea aparatului de stat începând cu momentul 22 decembrie 1938 (suspendarea Constituției). Se insista chiar să fie pedepsiți toți membrii cabinetelor: Miron Cristea, Călinescu, Argeșeanu, Argetoianu, Tătărăscu, Gicurtu, Antonescu si Horia Sima.33 Scânteia își îndreaptă acuzațiile spre chiar ministrul de interne, Gl. Aurel Aldea, care se pretează la acte fasciste. Articolele calomnioase ale oficiosului comunist continuă. Sunt condamnate elementele otrăvite cu legionarism ce apar pe scena Operei.34 Este publicată și o listă pe care figurează nume sonore, precum: Mihai Arnăutu. Floria Capsali, Valentina Crețoiu-Tassian, Emil Marinescu. Iar în deja de acum titrata rubrică, Figuri de trădători, România Liberă conturează noi portrete, cerându-se în mod expres excluderea din Academia Română a lui Al. Brătescu –Voinești, alături de C. Rădulescu -Motru, Al. Tzigara-Samurcaș, Mircea Vulcănescu. Sunt calificați drept moaște de care s-au slujit tâlharii fasciști.

La 9 octombrie 1944 se dă publicității decretul-lege privind purificarea administrației publice, decizie la care se raliază întreaga presă partizană comunistă, care la unison considera Constituția din 1923 ca o legiuire amorfă, care îndepărtează masele populare de răspunderea politică, în acest context, la 10 octombrie, Nicodim, patriarhul României, rostește o cuvântare către țară în care amintește că Marea noastră vecină a vrut să dea României putința de refacere ca stat independent și prilejul de a redeveni o țară prosperă, la adăpostul principiilor democratice, sincer aplicate. Lesne se poate observa gradul de penetrabilitate a inserturilor propagandistice, care puteau prinde rădăcini pe un fond total de obscurantism informațional și comunicațional.

Figurile de trădători sunt pastelate cu noi epitete convingătoare: canalie, vagabond politic, iar atacul este îndreptat asupra unor figuri importante ale partidelor tradiționale românești: Corneliu Coposu, Augustin Popa, Mihail Manoilescu (de altfel și corespondenți ai ziarelor reprezentative ale acestor partide). Dreptatea, Universul, Viitorul, Curierul sunt stâlpii reacțiunii antidemocratice din România.35 În țară însă situația devenise critică, în nenumărate așezări românești, la îndrumarea unui grup de cetățeni binevoitori, care înțeleg noile avânturi democratice sunt instalați noi primari.36 Aceste situații au creat o stare conflictuală internă care amenința să degenereze, cauză ce a făcut oportună intervenția în forță a Jandarmeriei. Scânteia îl acuză pe hitleristul Aldea că a ordonat armatei să tragă în popor.

La 15 octombrie Sindicatul Unic al Ziariștilor, având la conducere pe N. D. Cocea, Eugen Jebeleanu și Scarlat Calimachi, dar și Asociația Generală a Presei, prin vocea lui G. Macovescu au cerut epurarea foștilor fasciști din rândurile oamenilor de presă din România. Este constituită și o comisie de epurare, din care făceau parte: Scarlat Calimachi, Em. Socor, Ion Pas, N.D.Cocea, N. Carandino, Miron Constantinescu, N. Moraru. Foarte repede este publicată o listă cu autori și ziariști cărora li se ridică dreptul de a publica: Pamfil Șeicaru, Stelian Popecu, Dem. Teodorescu, Nichifor Crainic, Romulus Seișanu, Mircea Grigorescu, Toma Vlădescu, Eugen Titeanu, Emil Ciuceanu etc. Extrema este atinsă de cererea, din 16 octombrie, a României Libere de suprimare a ziarului Universul, principala fortăreață a reacțiunii românești.

Răspunsurile ziarelor care deja erau situate în opoziție, deși reprezentau interesele unor partide aflate în arcul guvernamental, nu întârziau să apară. Acuzațiile care sunt adresate partidelor țărănesc și liberal de a avea tendințe fățiș fasciste duc la prima demisie din guvern în semn de protest: Iuliu Maniu demisionează la 16 octombrie. Dreptatea, plasându-se pe o poziție și mai fermă, cere suprimarea Scânteii, dar și a României Libere (considerate asemănătoare directivelor lui Goebbels) deoarece prin ton și stil împroașcă cu noroiul calomniei și al relei intenții partide, oameni politici, ziare și ziariști:37 Reverberația decizională în plan politic a acestor tulburări interne a constat într-un transfer major. Serviciul de cenzură a trecut în ordinea Consiliului de Miniștri, noul șef fiind numit col. Gheorghe Marinescu. ofițer din Marele Stat Major. Partidele politice tradiționale se văd aproape reduse la tăcere. Se atrage atenția că mijloacele de luptă politică s-au redus, în esență, la presă și stradă.38

Scânteia atacă și publicațiile copilăriei. Universul copilăriei este, în principal, revista cea mai vizată. Se pare că cei doi eroi ai revistei au fost trimiși să lupte împotriva barbarilor sovietici. Se încerca reprimarea oricăror canale care distribuiau alte idei decât cele de sorginte comunistă, încet, chiar și clasa politică reușește să-și însușească astfel de idei, pe care la rându-i încearcă să le propage. Afirmații de genul regimul sovietic a dezrobit personalitatea și a deschis cele mai largi perspective;39 vor deveni tot mai des întâlnite în presa vremii.

Reacțiile Puterii se dovedesc, pe zi ce trece, a fi și mai mult aservite intereselor sovietice. La 30 octombrie se va institui Comisia de Anchetare a Persoanelor Vinovate de Dezastrul Țării. Această Comisie va funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri și va fi alcătuită din 10 membrii, numiți prin decret regal și selectați dintre persoanele care au practicat convingeri democratice și constituționale în serviciul țării.40 Substratul acestor mișculații este observat și de reprezentantul Marii Britanii la București, Le Rougelet, care atenționa asupra amestecului sovietic crescut în afacerile interne ale României.

La numai puțin de două luni de la reorganizare, Societatea Scriitorilor Români scoate la iveală un prim lot de trădători din chiar sânul ei: Al. Brătescu-Voinești, Sextil Pușcariu, Dem. Teodorescu, N.I. Herescu, Radu Gyr, Al. Hodoș și alții. Lipsuri care vor fi suplinite prin invitarea în cadrul Societății a unor nume sonore precum: G. Călinescu, Ion Pas, Radu Paraschivescu, grup în jurul căruia va gravita și înființarea la 12 noiembrie a Asociației Române pentru Strângerea Relațiilor cu U.R.S.S. Se alege și un comitet de conducere din care vor face parte reputații C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Alex. Rosetti, N. Profin. La aceeași dată presa va publica si numele unor autori ale căror manuale sunt interzise și scoase din circuitele bibliotecilor, facultăților ori a fi folosite în școli și facultăți sau comercializate în librării: C. Giurăscu, C. Rădulescu-Motru, Simion Mehedinți, P.P Pnaitescu, D. Caracostea, P Papadopol etc. Aceste lucrări nu erau destul de convingătoare în a releva spiritul Marii Constituții staliniste, care apare ca un imens far al Civilizației și ale cărei lumini radiază până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.41 Astfel de incursuri imagologice în personalitatea stalinistă vor deveni o obișnuință a presei comuniste. Pe parcurs însă, vigilența și ascuțimea luptei de clasă se vor înteți.42

2.2 STÂLPII NOII PUTERI

Începutul anului 1945 se vrea a fi unul plin de avânt. Oglinda mișcării comuniste românești,43 ziarul Scânteia, chiar prognoza anul 1945 ca anul refacerii țării, încă din data de 3 ianuarie este dat publicității proiectul de lege (elaborat de Ministerul de Justiție, condus de Lucrețiu Pătrășcanu), privind pedepsirea criminalilor de război și a celor vinovați de dezastrul țării. Pe plan propagandistic luna ianuarie a însemnat și un nou prilej de festivități, mitinguri, evenimente care luau naștere din nimic și se transformau pe parcurs în niște manifestații de adeziune pro-sovietică. Un exemplu convingător este și inaugurarea librăriei Cartea Rusă, prilej cu care s-au prezentat noi discursuri ideologizante, într-un reportaj fulger, Scânteia relata că în doar câteva ore rafturile cărților, cuprinzând operele lui Lenin, Stalin, Engels etc. s-au golit.

Muzica clasică, de tradiție a Conservatorului din București primește la 12 ianuarie o grea lovitură prin îndepărtarea din viața muzicală românească a lui George Georgescu și Ionel Perlea. Aceștia vor fi epurați pe motiv că au fost partizani elementelor fasciste din trecut. Cea mai tragică situație a acestei perioade este înființarea lagărului de concentrare de la Caracal, acolo unde vor fi internați, fără o judecată prealabilă, foștii demnitari și colaboratori ai regimului antonescian, precum și o seamă de legionari. Adevărata democrație nu admite lagărul de concentrare în care să se facă dețineri arbitrare, fără nici un drept de apărare.44 Prin aceasta se lua și atitudine față de campaniile de calomnie și insulte adresate în special liderilor democrați.

În Occident deja sunt trase primele semnale de alarmă cu privire la precipitarea evenimentelor din România și la posibilitatea stabilirii unui guvern cu preponderență comunistă. Sunt semnalate chiar și campaniile de presă susținute de comuniști contra fruntașilor țărăniști și liberali, denunțați drept fasciști.45 Orice încercare a presei liberale sau țărăniste de a răspunde la atacurile din ziarele comuniste, ce devin pe zi ce trece și mai numeroase, este blocată fie prin intermediul cenzurii sovietice, fie prin refuzul constant al tipografiilor de a tipări jurnalele respective, în urma amenințărilor liderilor sindicaliști comuniști.46

Data de 21 februarie a reprezentat momentul ultimei ședințe a plenului guvernului, fiindcă reprezentanții Frontului Național Democratic (formațiune politică ce era formată din alianța mai multor formațiuni de sorginte comunistă), nu vor mai participa la conducere. Deși momentan sunt absenți de la actul de guvernare, F.N.D. va organiza o serie de manifestații și mitinguri cu nuanțe specific sovietice. Acestea sunt considerate drept marșul spre victorie al poporului, care calcă în picioare, strivește sub pasul său greu, orice rezistență, orice împotrivire netrebnică.47 Sunt aruncate noi acuze la adresa liderilor P.N.Ț. și P.N.L.: Rădescu și banda sa trebuie să fie demiși și trimiși în fața Tribunalului Poporului.48 Dreptatea vede însă în aceste jocuri politice, de fapt, o umbră a politicii anti-românești instituite de Moscova. Acțiunile comuniste de la sfârșitul lui februarie sunt caracterizate drept curățirea serviciului public de cei care nu împărtășeau politica sovietică. Este și momentul în care publicația va plăti pentru acuzele sale: autoritățile comuniste sovietice de ocupație vor suprima publicația la l martie 1945, dată la care și Viitorului liberal i se suspendă autorizația de apariție. Situație față de care scriitorii din România iau atitudine printr-o conferință cu titlu sugestiv: Lumina vine de la Răsărit (Mihail Sadoveanu).

Situația politică a României se agravează. Vâșinski avertizează pe Rege că în cazul neacceptării cabinetului Groza, nu va mai putea răspunde de integritatea teritorială a României. Regele însă face apel la partidele tradiționale, reprezentate prin Dinu Brătianu și Iuliu Maniu, să lase la o parte politica de partid și să pună întreaga lor putere pentru a ajuta țara în această situație primejdioasă.49 Suntem în pragul instituirii în România a primului guvern comunist.

Ziua de 6 martie a debutat cu un miting de proporții în Piața Națiunii, susținut și de mareșalul Melinovski, care se încheie cu mult așteptata victorie fenedistă, prin depunerea jurământului de credință în fața Regelui Mihai I de către guvernul condus de Dr. Petru Groza. Încep transformări esențiale și în cadrul sistemelor militare, nu doar pe scena politică. Armata va fi reorganizată după modelul sovietic. Noii comandanți, la toate eșaloanele vor fi dublați de politruci P.C.R., iar majoritatea covârșitoare a vechiului corp ofițeresc va fi îndepărtată. Sunt distribuite cadre noi, uneori cu o pregătire sumară, de câteva clase primare. Aceste mecanisme militare nou formate se vor afla sub directa comandă a Consilierilor Sovietici, prezenți la orice nivel decizional, pentru influențarea favorabilă a politicii românești.

Ideea principală, inoculată și guvernului Groza, era transformarea României într-un stat satelit sovietic total dependent de puterea de la Moscova, un soviet.50 Punctele importante care trebuiau atinse erau următoarele: desăvârșirea reformei bancare, reforme în armată. absorbirea tuturor gospodăriilor particulare în sistemul colectivist, suprimarea firmelor de import-export pro-occidentale, abdicarea Monarhiei și exilul familiei regale, crearea unei poliții politice de control, dezvoltarea industriei, închiderea granițelor etc. Problema a constat în depășirile acestor planuri de anumite persoane oportuniste, fidele regimului nou instituit, care au dus la o distrugere constantă a fundamentelor național-creștine românești. Deja presa de partid, de orientare propagandistică, devenise suprasaturată de îndemnuri combative: Din Răsărit venit-o Mântuire/ Și tot din Răsărit venit-ai tu/ Norodul să-1 ridici cu hotărâre/ Să-și fie el stăpân și altul nu.51 Aceasta este atmosfera propice tuturor acelor artiști care până la acel moment au rămas în linia a doua. Și nu datorită convingerilor politice, ci în mod elocvent datorită unor reale carențe intelectuale și desigur unei lipse de talent. Dezastrul cultural va lua amploare. Creația originală este în orice moment invadată de izul ideologizat al curentului proletcultist, dominant în această perioadă în cultura românească.

Sunt lansate noi atacuri la adresa partidelor din afara alianței F.N.D. Lui Stalin, chiar i se adresează o telegramă prin care, trădătorii Gicurtu, Manoilescu și Popp vor fi primii judecați de Tribunalul Poporului.52 Și pentru a nu urma exemplul acestora Scânteia publică câteva titluri de cărți care trebuie neapărat citite și studiate: V.I. Stalin, Scurtă biografie; V.I. Lenin, Sarcinile proletariatului în Revoluția noastră; A.I. Vâșinski, Statul sovietic în războiul pentru apărarea patriei; E. Loșkin, U.R.S.S.- Mare Putere industrială.

Ziarul Timpul anunță că o delegație a funcționarilor publici s-a prezentat la Ministerul de Justiție cerând exproprierea caselor din București și celelalte localități urbane (21 martie). Pentru o astfel de știre cotidianul este suspendat timp de o săptămână, iar ziarele Fapta și Ediția, timp de o zi pentru faptul de a fi republicat aceeași informație. Astfel de interdicții de, apariție nu se vor opri aici. Mai sunt interzise: Crainicul (Timișoara), Hunedoara (Orăștie), Tomis (Constanța), România Democrată (Arad), Avântul (Brașov), Cuvântul (Brăila), Kirchenblatt și Sonn tagsglocke (Timișoara), România Nouă (Sibiu), Gazeta de Turda (Turda), Bucovina (Timișoara). Odată cu această masacrare a cuvântului liber, începe și decimarea armatei: prin decretul nr. 887 sunt trecuți în rezervă 18 generali (întreg corpul de elită al Armatei Române).53 Însă în momentul de față văd deschise toate porțile spre viitor, aprecia într-un interviu acordat României Libere la l aprilie, Mihail Sadoveanu.

1 Mai să ne găsească cu însămânțările făcute , aprecia Scânteia. Articole și reportaje ce conțineau mesaje de acest fel nu încercau decât să demonstreze entuziasmul cu care se muncea în fabrici și pe ogoare, după instalarea la cârma țării a unui regim dominat de guvernul comunist. La 5 aprilie, pe lângă nou înființatul Minister al Propagandei, se constituie și un Consiliu Consultativ. Acesta avea să distribuie fonduri importante de bani pentru susținerea idealurilor sovietice. Spre exemplu, acest Minister al Propagandei primește un credit de 370 milioane, pentru instalarea unor difuzoare în fabrici, uzine, cazărmi, parcuri, spitale, cât și pentru montarea unor stații de amplificare a emisiunilor radio.54 Aceste canale ale propagandei oficiale își fac debutul abia pe date de l mai. Dimineața, înainte de a începe festivitățile din marile centre orășenești, posturile de radio vor transmite: un mesaj al lui P. Constantinescu-Iași, ministrul propagandei, ordinul de zi al Mareșalului Stalin, articolul de fond al Scânteii etc. Emisiunea este astfel auzită pe mai toate străzile orașelor.

Justiția română capătă noi valențe. Este judecat primul lot de criminali de război.55 Ziarele comuniste susțin deciziile Tribunalului Poporului prin îndemnuri convingătoare: prima instanță în care setea aprigă de dreptate a poporului român se îmbină cu cele mai înalte principii de justiție. Paralel este demarată și o campanie susținută acerb de putere de minimalizare a partidelor tradiționale. Dar, din păcate, la 24 martie este pierdută și ultima redută de opoziție a spiritualității românești. Ministerul Cultelor, conformându-se întocmai noilor directive trasate, declara presei că se va ocupa de epurație și gospodărirea ministerului.

Nimic nu se poate compara însă cu marea înscenare a procesului ziariștilor, acuzați ca fiind criminali de război și vinovați de dezastrul țării.56 Sunt condamnați: Pamfil Șeicaru, Ionel Dumitrescu, Stelian Popescu, Romulus Dianu, Ilie Râdulescu, Radu Demetrescu, Grigore Manoilescu, Nichifor Crainic. În actul de acuzare dat publicității se menționează că prin articolele din ziare, broșuri sau conferințe, cei trimiși în judecată s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste și au contribuit, prin acțiunea lor, la menținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste. Presa comunistă îi atacă cu articole incriminatoare. Cu scârbă și ură privește poporul român la boturile mânjite de sânge ale gangsterilor presei, simbriașilor lui Goebbels, vânzătorilor de țară.57 În același timp membrii Comitetului Sindicatului Ziariștilor Profesioniști din București iau act cu satisfacție de trimiterea în judecata Tribunalului Poporului a primului lot de ziariști trădători ai intereselor populare și de stat. Până și salariații Universului, întruniți în ședință sindicală, cer pedepse exemplare pentru ziariștii trădători. Ecourile acestor procese se vor răsfrânge și asupra Radiodifuziunii, la 21 iunie, dată la care, în baza legii de epurație sunt îndepărtate 24 de persoane definitiv, 7 persoane timp de 5 ani, 3 persoane pe 3 ani, 2 pe un an și 2 pentru o lună. La 13 iulie se publică o nouă listă cu ziariști și oameni de presă epurați, unii definitiv, alții cu termene variind între 6 luni și câțiva ani.

În altă ordine de idei, din punct de vedere economic, România pierde teren. Hotărârile, cât și legile promulgate de noul cabinet comunist nu vor face altceva decât să împotmolească și mai mult agregatele, și așa destul de bolnăvicioase, ale economiei naționale.58 Presa vede o revigorare prin denunțarea speculanților.59 Este chiar promulgată o lege prin care denunțul este protejat și răsplătit. Regimul creează un sistem de nesiguranță civică, transformând cetățeanul într-o permanentă pradă, vulnerabilă și ușor de capturat.

Desele moțiuni înaintate de partidele deja aflate în opoziție, dar și situația deplorabilă din țară fac familia regală să înceapă o politică de dezaprobare regulată a deciziilor guvernului comunist. Sperând și într-o susținere în forță din partea puterilor occidentale, Regele nu și-l mai dorește pe Groza ca prim-ministru. Guvernul este însă în continuare susținut de Moscova, generalul Susaikov fiind emisarul lui Stalin la București. Văzându-se pus într-o situație infamă, în care orice greșeală ar fi putut duce la o inevitabilă prăbușire, Regele Mihai se vede nevoit să declanșeze la 21 august o grevă regală. Situația nou creată nu va apare în niciunul dintre cotidienele centrale existente.

Sfârșitul lunii august îi găsește pe artiști, scriitori și ziariști la primul mare Congres al acestor bresle. Sesiunile de comunicări ale acestuia sunt însă monopolizate de cuvântările întăritoare ale personalităților vremii: P. Groza, Mișa Levin, Mihai Ralea, Constantinescu-lași, Victor Eftimiu.60 Președinte al Comitetului Permanent este ales Mihail Sadoveanu, care cere ca întreaga țară să susțină guvernul Groza în arestarea lui Maniu și Brătianu și a magistraților reacționari.61

Minciuna, în contextul acestor evenimente interne, capătă virtuți ale politicii de stat. Să vorbim cu conștiința că fiecare frază este o faptă. Ea poate fi o faptă bună sau o faptă rea. Să nu săvârșim decât fapte bune. Adică să nu scriem decât gânduri cinstite. Să clădim sunetul omului de mâine pe temelia solidă a adevărurilor permanente: dreptate, cinste, credință și libertate.62 Aceste declarații patriotarde sunt de fapt iluzii, care îi vor face pe toți cei care au crezut realmente în acest regim să-și pună deja întrebări controversate.

Bulversările politicii românești capătă noi tendințe. În septembrie, P.P. Panaitescu, alături de alți 340 de legionari semnează cu P.C.R. o convenție de colaborare. Aceste transformări fac Washington-ul să declare, într-o conferință de presă din 2 noiembrie, că în România, S.U.A. nu vor recunoaște niciodată un guvern care n-ar fi animat de prietenie față de U.R.S.S.63 În țară însă, la 8 noiembrie, o manifestație de sprijin a monarhiei degenerează într-un miting dezaprobator la adresa politicii guvernamentale. Folosind evenimentele în propriul folos, în chiar ziua următoare se va trece la cenzuri drastice ale presei. Vina se aruncă asupra instigatorilor fasciști din partidele politice tradiționale. Pe 11 noiembrie este pornită o furibundă campanie de proteste ale muncitorimii față de manifestațiile nepartizane politicii comuniste.

Raza de soare care promitea că va lumina alambicatele drumuri ale politicii românești a fost noua sesiune a Conferinței Miniștrilor Afacerilor Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, de la Moscova (16-26 decembrie). Se asigura organizarea în scurt timp de alegeri libere și democratice. Se stipula ca toate partidele democratice și antifasciste să aibe dreptul de a lua parte la alegeri, guvernul român continuând și cu o politică de asigurări privind garantarea libertății presei, cuvântului, religiei și a asocierii.64 Însă Conferința F.N.D. de la București din 17-20 decembrie dă o cu totul altă conotație hotărârilor externe. Purificarea și înnoirea aparatului de stat sunt absolut necesare pentru ca guvernul și reprezentanții săi să aibe le dispoziție un instrument în slujba poporului.65

2.3 FRAUDA CA POLITICĂ DE STAT

Speranțele românilor într-o reală guvernare democratică scad simțitor, odată și cu nivelul de bunăstare. Lucrurile se tensionează și mai mult la începutul anului 1946. Chiar în data de 2 ianuarie 1946 încep discuții aprinse pe marginea remanierii guvernamentale, remaniere susținută în principal de partidele excluse voit din actul decizional. Discuțiile nu se vor termina cu rezultatele scontate, explicația principală fiind elementele reacționare din jurul liderilor politici liberali și țărăniști.66 Guvernul va rămâne în forma actuală. Este vorba însă de cooptarea a încă 2 persoane, reprezentând partidele din afara guvernării. Acestea vor fi doar marionete în mâna comuniștilor, căci nu vor avea portofolii. Guvernanții, în schimb nu uită să aduleze brava armată sovietică care trebuie răsplătită pentru jertfa făcută prin ridicarea unui grandios monument în Piața Victoriei.67 Execuția acestui viitor altar al păcii îi este încredințată sculptorului C. Baraschi.

În data de 8 ianuarie are loc ședința Consiliului de Miniștri. Sunt prezentați prezidiului și cei doi miniștri nou numiți în funcție, în persoana lui Emil Hațieganu, din partea P.N.Ț. și Mihai Râmniceanu, reprezentant al P.N.L. Vor fi adoptate directivele trasate de Moscova, printre care se numără și asigurarea libertății presei, a cuvântului, a religiei, a dreptului de asociere. Sub aceeași mască a inocenței nevinovate se ascunde și Comunicatul Președintelui Consiliului de Miniștri, privind decizia Comisiei Aliate de Control de încetare a exercitării cenzurii militare sovietice asupra corespondenței poștale și telegrafice românești, începând cu data de 15 ianuarie 1946. Guvernul hotărăște, la rându-i, să suprime pentru aceeași dată cenzura poștală militară pe întreg teritoriul țării. Aceste 2 hotărâri reprezintă doar acte de bravură la adresa Occidentului, pentru a considera noua forță politică din România drept legitimă și democratic instituită. Frauda devine o armă redutabilă în mâna celor puternici.68 Sindicatul depozitarilor de ziare din țară, organizație integral comunistă, își va specifica poziția de a nu mai difuza publicații ce ațâță la ură de rasă.69 În astfel de momente sindicatele își arogau și dreptul de a nu îngădui difuzarea nici unui ziar care dovedește tendințe antidemocratice. Ca urmare, ziarul Ardealul, oficină a P.N.Ț. în Transilvania, aflat în dese dispute ideologice cu publicațiile comuniste, va fi interzis din data de 19 ianuarie, pentru o perioadă de 15 zile.70

P.C.R., instituind un cadru autoritar, își va extinde controlul și asupra tineretului. Crescut și educat de reacțiune în spirit șovin, imperialist, tineretul român nu poate deveni o forță a progresului, decât dacă va putea beneficia de atenta grijă a Partidului.71 Spre tineri vor fi îndreptate majoritatea forțelor novatoare, considerându-se de viitor relația Partid-tânăr. Este avută în vedere structurarea acestora după clase sociale: celor care proveneau din medii proletare sănătoase oferindu-li-se facilități în plus, dar paralel fiind instruiți propice, în glasul propagandistic forțat de Kremlin.

Activitățile Comisiei Române de Armistițiu și ale Comisariatului General de Executare a Armistițiului sunt încetate, îndeplinirea clauzelor Convenției de Armistițiu vor reveni Comisiei Române de legătură cu Comisia Aliată de Control care funcționa pe lângă Ministerul Afacerilor Externe. Raportat la aceste decizii, C.C. al P.C.R. cere a se pune mai mult accentul pe problemele organizatorice și propagandistice.72 Ca primă consecință, la l februarie, este declanșată Blocada Hârtiei, aspect care va crea mari nemulțumiri. Democrația nu poate exista fără presă, lansa un semnal de alarmă Universul. Această nouă problemă creată a luat naștere din nealinierea tuturor publicațiilor, indiferent de apariții, la linia Partidului, în acest fel hârtia necesară scoaterii tirajelor era distribuită preferențial. Cât timp presa se află în impas de materii prime și îndeosebi hârtia, nu-și poate îndeplini menirea, este și opinia Timpului. Pe 5 februarie reapare într-un final, Dreptatea, avându-l ca director pe Nestor Badea. Publicația P.N.Ț.-ului, prin vocea neiertătoare a lui N. Carandino, ia imediat poziție: alt mijloc decât al presei libere, omenirea nu a aflat în grija ei de a preveni abuzurile stăpânitorilor, de a limita efectul unor măsuri de stat nepotrivite și de a nu acorda răspunderea conducerii treburilor obștești nechemaților care prin înșelătorie s-ar fi strecurat la cârmă. Patru zile mai târziu, pe 9 februarie, va apărea si oficiosul liberal, acum sub un alt nume, Liberalul, fiindcă nu ni s-a îngăduit încă să ne înfățișăm opiniei publice prin Viitorul.73 Criza hârtiei nu va fi aplanată nici de guvern. Dreptatea avertizează că guvernul dovedește din nou că așa-zisele libertăți acordate în urma hotărârilor de la Moscova, nu sunt decât praf în ochii naivilor.74 În acest nou cadru politic creat libertatea presei era înțeleasă ca un privilegiu al regimului aflat la putere. Ea este mai degrabă un bun comun aflat la dispoziția cetățenilor.75 În perioada imediat următoare, datorită și interdicției de scumpire a ziarelor, publicațiile nu reușesc să mai apară. Spre exemplu Dreptatea din 10 februarie 1946 apare în doar două pagini.

După preambulul din 5 ianuarie, prin care Scânteia anunța încheierea etapei de pregătire a primei promoții a școlii de cadre a P.C.R., absolvită de 30 de activiști, într-un cadru festiv, animat și de prezența lui Chivu Stoica, Iosif Chișinevschi, Gh. Apostol, Iosif Rangheț etc., se deschid cursurile Universității P.C.R. Ștefan Gheorghiu (numită la început A. A. Jdanov). Cursanții sunt peste 100 de muncitori, țărani, intelectuali, femei și bărbați, dintre cei mai buni activiști, capabili, dornici de învățătură.76 Rector este numit Barbu Lăzăreanu.

Paralel cu intensa propagandă în forță, presa este în continuare încătușată. Nu suntem încă în stare de a acorda libertate completă presei. Ne aflăm încă sub controlul armistițiului.77 Aceste declarații incendiare ale primului-ministru, care recunoștea, de fapt, cenzura presei, vor fi aspru dezbătute de presa nealiniată încă Moscovei. Se cere desființarea cenzurii pentru libertatea prezentării problemelor interne și pentru controlul actelor de guvernare și administrare. Cauza principală a acestei cenzuri concertate sistematic de guvernul comunist era de a se institui scutul tăcerii. Exemplul edificator va veni în data de 18 februarie, atunci când în plină retorică, Dreptatea îl întreabă pe Constantinescu-Iași. ministrul propagandei: justifică oare simpla acuzație de nazism – infirmată dealtminteri de Tribunalul Poporului – la adresa unor proprietari de tipografie, confiscarea instalațiilor respective, intrarea silnică în domiciliu, în redacții etc. și dispunerea fără temei legal de toate bunurile mobile aflate acolo?

Nici sfera socialului nu este ocolită. P.C.R. este acuzat de teroare electorală.78 Deși s-a promis o triere severă, pe considerente de cinste și capacitate, salariații publici sunt îngroziți de zvonurile ce afirmau concedierea acestora pe criterii politice, lucru care de altfel se va întâmpla frecvent pe parcursul dobândirii totale a puterii de către regimul comunist. Sunt acuzate și criticate metodele samavolnice prin care, politrucii puterii, încercau să ghideze poporul după liniile de conduită impuse de Moscova.79 Prin interdicții efectuate prin cenzură, prin prefecturi și în genere prin toate organele care îi stau la îndemână: confiscări, arestări, amenințări, guvernul a ajuns să terorizeze o țară.80

Viața studențească este și ea coruptă de noua morală. Studenții, la 21 februarie, modulându-se noilor directive, înființează Frontul Democratic Universitar, organ de conducere politică a luptei democratice în învățământul superior.81 Prilej cu care este slăvită armata Roșie Eliberatoare.82 Să fim mândri că ne putem numi camarazi de arme ai acestor ostași.83 Festivismul acestui eveniment ia amploare. Gen. Vasile Roșea, ministru de război, gen. Costin Ionescu, șeful Marelui Stat Major, prof. Dimitrie Guști, președintele Academiei Române, N.D. Cocea, director general al teatrelor, și alții aduc prinos de laudă și recunoștință glorioasei Armate Roșii și genialului conducător, generalissimului Stalin.84 Sunt arătate cu degetul ziare precum Dreptatea și Liberalul și acuzate de a lupta contra împlinirilor democratice ale poporului.

Din 3 martie se ia în discuție, ca proiect de lege, formarea unui Minister al Informațiilor, instituție care prin ea însăși este caracteristică unui regim totalitar și nu se poate închipui decât în acele state care admit o singură opiniune, aceea a guvernului.85 Proiectul de lege va fi promulgat și aprobat la 5 martie, dată la care este deja publicat de Monitorul Oficial. De fapt, Ministerul Propagandei se va transforma în Minister al Informațiilor, cu misiunea de a dirija, de a organiza și controla toate acțiunile de informare în presa, radio, film, etc. din țară și din străinătate. Organele executoare vor fi: Direcția Presei, Direcția Relațiilor Culturale cu Străinătatea, Direcția Culturală, Direcția Cinematografică, Direcția Contenciosului, Direcția Contabilități, Direcția Administrativă, Direcția Regională și Serviciile Regionale. Sub tutela aceluiași minister se mai aflau și Oficiul Național de Turism, Oficiul Național Cinematografic, Societatea Română de Radio difuziune, Societatea Națională de Editură și Arte Grafice și Editura de Stat. Prin intermediul acestui minister comuniștii vor controla întreaga viață culturală românească, instituind o cenzură severă a tot ceea ce nu era considerat oportun în dezvoltarea sănătoasă a poporului. Emil Hațieganu și Mihaiil Romniceanu sunt însă singurii miniștri care protestează deschis față de această formă de cenzură legiferată.86

Legea organizării nu a fost însă de ajuns pentru ca acest minister să și înceapă să funcționeze. Constantinescu-Iași aduce precizări în plus pentru desăvârșirea funcționării ministerului și menirea fiecărui serviciu. Respingând existența cenzurii presei, el arată că există totuși, ca de altfel, pe oriunde, dispoziții de diriguire și reglementare a presei, necesare în această perioadă de după război.87 Cât privește pe atașații de presă din străinătate, ei vor fi trimiși după ce Sindicatul Ziariștilor Profesioniști își va da asentimentul.88 Aceste precizări încercau să demonstreze că ministerul nu se afla în slujba țării, ci în slujba unei anumite tendințe afișate de guvern.89 Iar pe plan extern, acesta este un organ de exaltare a activităților guvernului și de ponegrire a partidelor democratice.90

Convulsiunile sindicale, patronate în special de Blocul Național Democrat și mai ales sub presiunea muncitorilor tipografi de la tipografiile Timpul și Eminescu reușesc oprirea editării revistei Dreptatea, încercând astfel declanșarea unei noi blocade în presa românească. Acest act poate fi interpretat drept cenzură indirectă, care poate duce la două consecințe bine definite: suprimarea revistei, pe de o parte, ceea ce va conduce la un iminent faliment, respectiv, pe de altă parte, autocenzura redacțiilor în cauză, lucruri care sunt congruente într-un punct comun, adică acela al stopării voite a libertății de expresie.

La 12 aprilie se constituie la Cluj Frontul Democratic Universitar, alcătuit din studenți și cadre universitare, printre care: C. Daicoviciu, G. Sofronie, Șt. Pasca, I. Moga, C. Tătaru etc. Declarațiile acestora sunt clare și se situează în perimetrul deja cunoscut al bravadelor patriotice: Nu vom șovăi o clipă în lupta noastră pentru apărarea împotriva tuturor dușmanilor ei, a acestei supreme libertăți de a scrie spre a arăta adevărul.

Aceste texte tăioase din presa românească pregăteau de fapt cronicile comuniste ce se vor scrie în jurul Procesului Marii Trădări Naționale.91 La 6 mai demarează la Judecătoria Ocolului VIII, într-o sală arhiplină, procesul mareșalului Antonescu. Și zilele următoare vor fi monopolizate de același eveniment. Însă în paginile ziarelor comuniste își vor găsi loc și campanii, nestingherite, de calomniere a conducătorilor partidelor neguvernamentale. Iuliu Maniu este un idol de putregai,92 iar Brătienii sunt făcuți responsabili de sabotarea producției.93

Procesul care a bulversat opinia publică românească, și care a tăiat orice speranță de liberalizare a vieții publice în folosul democrației, s-a terminat la l iunie. Sunt condamnați la moarte Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu. Decizia este executată în aceeași zi, la ora 18, în Valea Piersicilor de lângă Penitenciarul Jilava. Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu sunt condamnați la muncă silnică pe viață.94 Toți trei vor muri în temnițele regimului totalitar comunist.

Evenimentul este întâmpinat cu articole de sprijin din partea unor mari intelectuali ai vremii, precum: C.I. Parhon, dr. F. Bagdasar, Traian Săvulescu, Iorgu Iordan etc. Acestora li se adaugă numeroși scriitori de valoare, ce scriu și militează pentru întărirea primului regim popular din țara noastră.95 Replica vine, deja cum ne-am obișnuit, foarte prompt din partea Dreptății care prin condeiul lui N. Carandino amintea că avem datoria morală de a împiedica instalarea violenței în viața noastră publică.96 Acestor remarci, formulate din ce în ce mai des, nu li se dau atenție, fiind reluate atacurile propagandistice dure, mai ales la adresa tinerei generații, considerată o masă de manevră propice intereselor comuniste. Noua democrație națională nu va îngădui ca școala să fie din nou un focar de infecție, de dezordini, de provocări. În acest sens, un rol însemnat și o sarcină urgentă constă în a desăvârși epurația profesorilor, dar și a elevilor și a studenților.97

Alegerile fiind așteptate de întreaga populație, abia la 13 iulie este votată legea electorală, care, așa cum era de așteptat, este o lege anticonstituțională. Prin introducerea sistemului unicameral și anularea prerogativei Regelui de a dizolva Parlamentul este încălcată în mod flagrant Constituția din 1923, care fusese repusă în vigoare în 1944. Această lege, așa cum era apreciată și de liderii P.N.L. și P.N.Ț. , avea să înlesnească frauda pe întreaga scară a operațiunilor electorale. Guvernul nu trebuia să aibă adversari. Nume importante sunt excluse de pe listele de vot din motive dacă nu bizare, atunci în mod sigur închipuite. Ni se refuză până și posibilitatea de apune lucrurile la punct prin intermediul presei.98

Într-un stat democratic, presa, ca funcție de control este a patra putere. Adică aceea rotiță angrenată în mod indispensabil celorlalte.99 Libertatea acesteia este un criteriu de a judeca gradul de democratizare al unei societăți. Această libertate este însă foarte fragilă, ea putând fi încălcată de guvernanții aflați la putere prin numeroase mijloace și chiar prin modalități birocratice. Liderii comuniști au practicat timorarea fățișă, prin condiționarea apariției unei publicații de conformarea la linia impusă de ei. Nerespectarea acestor directive și invocarea libertăților sus amintite atrăgeau după sine suspendarea publicației și uneori pedepse și mai grave.

Liderii comuniști sunt însă preocupați, la 8 august, de solemnitățile ce vizau închiderea cursurilor primei serii de gazetari de pe lângă Secția Centrală de Educație. Dreptatea sublinia pericolul național pe care-l reprezintă aceste Școli de cadre ale P.C.R. Ele sunt caracterizate drept o adunătură de indivizi care după un contact suprasaturat cu ideologia comunistă și sub supravegherea atentă, timp de câteva luni, vor fi trimiși pe teren pentru a umple golurile lăsate de epurările sistematice.100 Concomitent se petrec noi decapitări ale ofițerimii române. Sunt trecuți în rezervă 8000 de ofițeri, dintre care 1000 cel puțin reprezentau elita Armatei Române. Cu toată opoziția Regelui, aceștia nu au putut fi menținuți în rândul cadrelor active datorită deselor presiuni sovietice.

Vom vota Soarele să se întunece reacțiunea, titrau ziarele vremii imboldurile propagandei puterii. Opoziția este deja transformată în trădătoare de patrie, de rasă, de Europă și de umanitate.101 Alegerile care se prefigurau în România garantau deplina libertate a cetățenilor în exprimarea opțiunilor electorale. Alegerile sunt și vor fi libere.102

La 16 noiembrie se conturează primul proces de calomnie și defăimare din presa românească nou formată. Dej va da în judecată pe directorul ziarului Dreptatea, N. Carandino și pe autorul articolului Butucul și inginerii, Ioan Filip, apărut în numărul din 15 noiembrie. La Secția a 11-a a Curții Civile Constituționale, la 2 decembrie începe judecarea procesului intentat. Procesul a avut o turnură politică, menit a discredita ziarul printr-o condamnare a directorului acestuia. Manevra comuniștilor nu a reușit, autorul incriminat recunoscând vina, Crandino fiind scos din culpă. S-a găsit însă o cu totul altă modalitate de acțiune: răzbunarea. Peste noapte, avocații care se înscriseseră pentru a apăra interesele Dreptății sunt excluși din Barou pe motive inventate pe moment.

La 19 noiembrie au loc alegerile parlamentare. Dacă în București atmosfera de sărbătoare imprimată de comuniști cu hore în piețele publice și în fața secției de votare, reușește să ofere ziariștilor străini o imagine neconformă cu realitatea, în diferite orașe din țară, dar mai ales la sate, ilegalitățile, provocările, bătăile, furtul urnelor și chiar crima constituie întâmplări frecvente. Fie și numai câteva dintre acestea, de care se știe cu precizie și la care se vor adăuga multe altele în zilele următoare, pe măsură ce știrile vor ajunge în Capitală și vor apărea în ziarele de opoziție, constituie argumente serioase în sprijinul vicierii rezultatelor.103 Partidele politice iau însă poziție. Pentru prima dată în țara noastră, toate instituțiile, toate resursele și întregul aparat de stat se află în slujba propagandei electorale a Partidului Comunist.104 Situația creată nu este luată în serios si de liderii comuniști. Pentru prima dată în istoria sa, poporul român a votat liber.105 Opinia comunistă este, însă, într-un mod de-a dreptul curios, împărtășită și de ziariștii străini. Un important pas spre democrație, în sensul cel mai larg al cuvântului, comentau ziarele occidentale. Trebuie făcută precizarea că toți corespondenții străini acreditați la București nu au părăsit Capitala. De fapt, în multe localități au avut loc agresiuni, s-au tăiat fire telefonice, s-au tras focuri de. armă, au fost atacate localurile secțiilor de votare și si-au pierdut viața 6 persoane, în opinia Ministerului de Interne, vinovați de toată această degringoladă sunt elemente din organele de conducere ale P.N. Ț. – Maniu și P.N.L. – Brătianu.106

Rezultatele alegerilor sunt publicate într-un triumf propagandistic măreț pe prima pagină a Scânteii din 24 noiembrie 1946: 71,8%. Soarele a topit fără milă.107 În Liberalul din 27 noiembrie se încearcă atragerea atenției opiniei publice printr-un comunicat privind declararea alegerilor ca lipsite de orice temei de drept și prin aceasta nule și neavenite. La 19 noiembrie, victimă a fost națiunea română,108 aceasta fiind ultima concluzie care ar putea conchide o primă etapă a măsluirilor politice promovate și susținute de regimul totalitar comunist în România.

2.4 SOVIETUZAREA SPAȚIULUI PUBLIC

Premiera lui 1947 nu constituie o noutate: criza hârtiei. La 3 ianuarie are loc o consfătuire la Oficiul pentru distribuirea hârtiei între producători, reprezentanții presei și delegații autorităților privind reducerea consumului de hârtie a ziarelor și sporirea prețului acesteia, iară a se mări însă prețul publicației. Astfel se reușește un control indirect al aparițiilor redacționale și șantajarea prin costurile de producție.

Presa comunistă este însă preocupată de cu totul alte probleme. Se pune în continuare accent pe latura propagandistică. Se trece treptat la o introducere în spațiul public românesc a numeroase inserții culturale alogene structurilor naționale. Se începe, așa cum este și normal pentru aceste timpuri tulburi, cu personificări mitologizate ale liderilor sovietici. De exemplu, Lenin nu este doar un fenomen strict rusesc, ci o uriașă personalitate, aparținând întregii omeniri.109

23 ianuarie este considerat drept o nouă piedică pusă în calea democratizării relațiilor putere-presă. După iluzoria decizie de scoatere din culpă a ziarului Dreptatea, mai nou calomnierea este încadrată penal la art. 508-509. Sentința este aplicată imediat, victimă căzând Leon Proca, care pentru un articol considerat calomnios primește 6 luni de închisoare. Publicațiile care încă credeau în ideea libertății gândului, a vorbei, a scrisului, fac apeluri disperate, acuzând regimul totalitar comunist că reduce la un dogmatism steril întregul climat politic, statul arogându-și dreptul de a dirija până și adevărul.110 Mai mult chiar, la 6 februarie, Șerban Cioculescu se pronunță împotriva acelor spirite vigilente care caută să îngrădească libertatea de exprimare a presei. Acesta-i viitorul pe care-l prevedem condiționării libertății, în toate sectoarele, inclusiv în cel literar si artistic, atât de îngrijorător pentru cei care pretind a ne conduce. Paralel, dar în același context de ostilitate, se remarcă disprețul guvernului față de intelectualitatea română. Pe unii îi ademenește și chiar îi cumpără, iar pe alții îi limitează în libertatea de a se exprima, îi supune la restricții și la obligații.111 Puțini sunt cei care nu au cedat cenzurii, acordării de materie primă în condiții și modalități preferențiale ori autorizării și controlării publicației în mod deschis. Această conduită reflectă de fapt teama de puterea glasului lor, teamă care pe parcurs va deveni cronică, dar și principalul factor de neliniștii ale Puterii.112

La 9 februarie, revolta atinge cote maxime. Dreptatea ține să precizeze că articolele noastre acolo unde apar tulburi, poartă pecetea ghearelor cenzurii speciale instituită în cinstea noastră.113 Articole de acest fel vor continua și în zilele precedente, în prezent ziariștii din opoziție simt nevoia de a vorbi, atunci când nu mai pot scrie din cauza condițiilor severe impuse de cenzură.114 Căci libertatea este supremul bun al omului civilizat. Exodul oamenilor de calitate spre țări ce oferă acest climat este semnul prezentei constrângeri care împiedică libera manifestare și asociere și care duce fără întârzieri prea mari la o dezastruoasă micșorare a potențialului spiritual al colectivității.115 Lupta împotriva cenzurii trebuia menținută cu toate mijloacele, mergându-se pe principiul că presa n-a fost întemeiată pe privilegii de clasă.116

Democrația nu este posibilă cu un singur partid întrucât libertatea de a controla și critica activitatea guvernului îi este absolut necesară, iar în sistemul partidului unic, această libertate nu este cu putință.117 În acest sistem instituit ziarele își vor schimba linia, obligate fiind să adopte alt limbaj și altă manieră de informare a propriilor cititori. În ziua de azi un ziar nu poate să apară așa cum îl pregătește redacția sa. Sunt o serie de impedimente și cititorul, la curent cu funcționarea sistemului de libertăți existent în România, trebuie să-și ofere explicația din proprie inițiativă.118 Soarta Dreptății o va avea și Liberalul care anunță că ziarul este împiedicat prin fel si fel de opreliști să publice ceea ce se dezbate în toate conferințele internaționale, adică restabilirea libertăților publice și mai ales restabilirea libertății presei.119 Referindu-se și la noua scumpire a ziarelor impusă de deciziile guvernului, oficiosul P.N.L. din 6 aprilie, arată că aceasta are drept scop restrângerea posibilităților de informare a cetățeanului.

Nu doar presa este prinsă în chingile directivelor de partid. Este rândul culturii să-i fie remodelate figurile proeminente. La 25 martie Monitorul Oficial începe publicarea listelor cu cărțile interzise de Comisia de pe lângă Ministerul Informațiilor. Printre acestea figurează: I.V. Băncilă, Semnificația Ardealului, București, 1944; Mihai Eminescu, România și panslavismul. Studii și articole (cu introducere de Horia Nițulescu), București, 1944; Petre Ispirescu, Basmele românilor, București, 1941; Al. Lascarov Moldoveanu, Stând la foc, București 1943; Simion Mehedinți, Le pays et le peuple roumain. București, 1944; Ion I. Nistor, Unirea Bucovinei cu România, București 1940; Victor Papacostea, Un- observator prusian în țările române acum un veac, București, 1942; Ovidiu Papadima, Poezie și cunoaștere etnică, București, 1944; G.L Brătianu, La Moldavie et ses frontieres historiques, București, 1941; dr. V. Bianu, însemnări din războiul României Mari, vol. II: De la pacea de la București până la încoronarea de la Alba-Iulia, Cluj, 1926 etc.

La 16 aprilie Dreptatea anunță că lui N. Carandino i se face dreptate. Este suspendat timp de un an din Sindicatul ziariștilor profesioniști, dar și cu interdicția de a nu mai publica. Decizia este dată de chiar președintele Sindicatului, Ion Pas și de secretarul general, N. Moraru.

În mai toate cazurile, ziarele de opoziție condamnau această politică de introspecție a spațiului public românesc și de înfrățire a tuturor claselor sociale. Scânteia este de o cu totul altă opinie. Ziarul publică rubrici întregi ce făceau referire la glorioasa presă sovietică. Pilda presei sovietice este deosebit de prețioasă.120 Noi nu scriem pentru a fi pe placul gusturilor și psihologiei omului de pe stradă. Nu depindem decât de ideile noastre, nu depindem decât de năzuința noastră de apune mai presus de orice interesele muncitorilor.121

Bucureștiul este într-un permanent tumult, datorită preparativelor deschiderii cursurilor Universității de partid Ștefan Gheorghiu din 19 mai. Ceasul unei largi epurații a învățământului a sosit.122 În acest segment se încadrează și discursurile rostite cu ocazia festivităților, la care iau cuvântul: V. Luca, L Chișinevski și B. Lăzăreanu, rectorul Universității, care se angajează încă odată să sublinieze importanța marxism-leninismului și însușirea învățăturilor clasicilor materialiști în folosul clasei muncitoare și a poporului român. Și ca o dovadă elocventă a din ce în ce mai strânselor relații româno-sovietice, la București, pe data de 3 iunie este dat în folosință și inaugurat și Institutul de Studii Româno-Sovietice.

La 6 iunie, cu mult fast literar, Scânteia anunță delegația care va pleca din partea României la Congresul internațional al ziariștilor: George Macovescu, vicepreședintele Sindicatului, Nicolae Moraru, secretar general, Ștefan Tita, membru al Comitetului Executiv. In calitate de observatori sunt desemnați Silviu Brucan și Mircea Florentin. Timp în care, în partea cealaltă a balanței, Dreptatea cerea sprijin cititorilor pentru a reuși să mai apară pe piață. În acest fel se dovedește solidaritatea cetățenească în greaua luptă pe care o ducem zi de zi pentru apărarea libertății și drepturilor omului.123

Articolele propagandistice atacă acum și figurile proeminente ale istoriei patriei. Mai nou, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Băalceștii, Goleștii etc. sunt premergători în trecutul neamului.124 Astfel de corelații cu vădită nuanță propagandistică sunt condamnate pe larg în articolele de fond ale majorității ziarelor serioase ale vremii. Puterea își continua însă marșul triumfal nestingherită. Noua mare realizare a liderilor de la București este inaugurarea unui nou sediu al editurii Cartea Rusă. Cu acest prilej, se subliniază că scopul urmărit este să se pună la îndemâna publicului studii documentate asupra relațiilor din U.R.S.S., traducerea operelor de certă valoare și tipărirea acestora în tiraje de peste un milion de exemplare în limba română și maghiară.125

La 14 iulie are loc fuga de la Tămădău, lucru care va stârni pentru cei învinuiți oprobiul puterii.. La 29 iulie, Consiliul de Miniștri hotărăște, în urma referatului întocmit de M.A.L, dar și în virtutea art. 107 din Constituție dizolvarea P.N.T. aflat sub președenția lui Iuliu Maniu. De asemenea, sediile și localurile de întrunire ale partidului vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autoritățile abilitate. Miniștrii secretari de stat din Departamentul Afacerilor Interne și Justiție vor fi însărcinați cu aducerea la îndeplinire a deciziilor luate. Proiectul de dizolvare a P.N.Ț. este aprobat și votat și de Camera Deputaților.126 Pe data de 13 noiembrie este dată o sentință finală în cadrul Cazului Tămădău. Toți cei implicați sunt condamnați la ani grei de temniță și își vor sfârși în lagărele comuniste de exterminare.

În Sala Studio a Teatrului Național, la 21 septembrie, are loc ședința de alegere a noului Comitet al Sindicatului Ziariștilor Profesioniști, în funcții sunt promovați, iar apoi aleși prin vot deschis Ion Pas, O. Livezeanu, G. Macovescu, Gh. Zaharia, N. Moraru, Silviu Brucan și alții. Aceste pregătiri sunt făcute pentru deschiderea celui de-al II lea Congres al Uniunii Sindicatelor de Scriitori, Artiști și Ziariști, care va avea loc la București în data de 18 octombrie. Ocazie cu care se subliniază că România are un regim democratic și niciodată nu va mai putea fi întoarsă înapoi.127

Sistematic, încep atacurile susținute împotriva formelor culturale românești. Se vorbește tot mai adesea despre criza culturii burgheze.128 Se amintește că în lumea în care trăim există ideologia lumii muncitoare, cea a socialismului care trebuie să pună stăpânire pe creația intelectualilor.129 Burghezia exploatatoare, capitalismul nu trebuia lăsat să capete forme culturale. Iar cu intrarea capitalismului în faza imperialistă, întreaga artă este pătrunsă de idei profund reacționare, iar putrefacția ideologică duce la descompunerea formei artistice în arta burgheză contemporană.130 Este analizată cu mare atenție, chiar și literatura interbelică. Nu din întâmplare Mircea Eliade a cântat pe legionari în Huliganii. Tot datorită acestei stări, un scriitor de talia lui Rebreanu s-a rostogolit până la Gorila.131 Poezia argheziană este cu totul renegată, fiind considerată împotriva omului.132 Iar în muzică, compozistica lui Mihai Jora dă semne vădite de neputință umană creatoare.133 Acesta este rezultatul descompunerii și intrarea în starea de putrefacție a clasei stăpânitoare din România. Permanent sunt reamintite pozițiile ideologice susținute de clasa muncitoare, ca exponent principal al Mișcării comuniste. Pe frontul dur al propagandismului sunt aruncate în luptă și armele realismului socialist din Uniunea Sovietică. Lupta trebuia dusă împotriva prosternării în fața culturii decadente occidentale.

Lecția este foarte repede învățată de oportuniștii vremii. Ca urmare, M. Roller publică două cărți care pe tot parcursul perioadei negre totalitare vor fi date drept exemple: Istoria României și Istoria Filosofiei. Acestea trebuie salutate ca pe o izbândă pe frontul ideologic împotriva imperialismului american, care încearcă să strecoare otrava ideologiei decadente a capitalismului în putrefacție.134

Odată cu înlăturarea unei bune părți a opoziției, începând cu data de 9 decembrie 1947, puterea politică luptă pentru o mai atentă consolidare a pozițiilor Partidului Muncitoresc Român. Se începe cu elaborarea unui cadru festiv, propice închiderii cursurilor pe anul 1947 ale Universității Ștefan Gheorghiu, la 20 decembrie. Această Universitate reprezenta la acea dată cel mai înalt for de învățătură comunistă din țară. Celor 52 de absolvenți li se ordonă să păzească ca ochii din cap unitatea partidului.135 Mai ales că situația este plasată și într-un context favorabil. Generația noastră are fericirea de a fi contemporană Iui Stalin.136

La 30 decembrie României îi dispare și ultima șansă de a mai putea fi, într-un fel, ajutată să scape de pericolul ce devenise deja o veritabilă amenințare: mult așteptatul divorț amiabil între monarhie și popor.137 De fapt, în jurul orei 11 Regele, prin șantaj, este forțat să abdice în favoarea forțelor democratice instituite la cârma țării.138 Deja la ora 19 posturile de radio transmiteau textul abdicării Regelui și Proclamația guvernului către popor. La 31 decembrie, Mihai I pleacă la Sinaia, unde va rămâne până la data de l ianuarie 1948, zi în care va părăsi definitiv România.

Noul an 1948 va aduce România în pragul de a fi sub un control strict comunist și sub tutela protectoratului sovietic. Se începe clădirea imaginilor de anvergură ale partidului și liderilor acestuia prin mijloace deja atât de des uzitate până atunci: cenzură, propagandă. manipulare, minciună și dezinformare. Bisturiul acestor planuri diabolice avea să devină, la 23 februarie 1948, organul de presă al C.C. al P.C.R., ziarul Libertatea.

Capitolul 3 ÎN UMBRA LUI STALIN

Anul 1948 a însemnat desființarea oricărei forme de opoziție a presei. Controlul total al statului asupra activităților editoriale, naționalizarea editurilor, tipografiilor și chiar a fabricilor de hârtie (parte a unui întreg proces de etatizare a economiei naționale) a dus, așa cum se și intenționa, la suprimarea oricărei forme de libertate și creație din presa, cultura și arta românească. Din acest moment singurele voci abilitate în a exprima o idee vor fi doar cele ale puterii. În aceste condiții ziarele devin simple receptoare ale propagandismului ideologic de directivă, iar apoi difuzoare ale acestuia.

Procesul nu are loc doar la suprafață. Scopul urmărit este de fapt anihilarea oricăror manifestări ce ar fi putut trezi ori doar inspira un spirit novator de creație. În ajutorul acestor decizii, legiuitorul promulgă o serie de legi care, pe parcurs, vor încătușa și mai mult orice mod de exprimare liber.

Nu doar opera trebuia însă controlată, ci și creatorul acesteia. Sistemul epurărilor, din considerente ideologice, devine politică de stat. Persoanele vizate erau cele care, pe parcurs, nu erau capabile să înțeleagă noile curente dominante din cultura românească.1 Acelea care se dovedea însă și reticente ori critice deveneau dușmani ai poporului. Astfel, în intervalul decembrie 1947-mai 1948 Serviciul de Edituri și Control al Direcțiunii Literare din Ministerul Artelor a reușit să dezinfecteze sectorul cuvântului tipărit din țara noastră cu încă 6000 de titluri.2 Cifră care se adaugă la cele circa 8000 de publicații deja cenzurate anterior. Directivele veneau însă pe filieră politică, sfera intelectuală fiind controlată cu ordine drastice. De exemplu, în lucrarea Publicații interzise până la 1 mai 1948, prefața conține o serie de indicații prețioase, ale cărei prevederi trebuiau respectate și aplicate întocmai.3

Perioada imediat următoare a înseninat desprinderea României de tot ce înseamnă civilizație ori cultură occidentală. Noile orientări impuse de comuniști indicau, cu multă seninătate, linia de urmat a Moscovei. Vieții politice, culturale, științifice le-au fost implementate întocmai practicile politicii de clasă. Puterea politică comunistă, obedientă regimului instaurat și în Uniunea Sovietică, în aviditatea sa de a acapara toate nivelele de decizie, a adoptat și aplicat un bolșevism dur, căzut adesea în extreme. Aplicând directive ale partidului comunist bolșevic din 1924, elita comunistă nu făcea altceva decât să distrugă, aproape iremediabil, specificul național românesc.

Dorința violentă a liderilor comuniști de a crea în România spațiul afirmării depline a unei culturi proletare, a făcut numeroase victime în rândul intelectualilor și a mutilat cultura națională!4

3.1 INSTUȚIONALIZAREA CENZURII

Construirea socialismului nu trebuia să se facă prin abordarea tehnicilor și metodelor vechi, de violență, care au dus la demolarea instituțiilor învechite și anihilarea partidelor democratice.5 De data aceasta se urmăreau efecte de lungă durată, care însă trebuiau monitorizate și controlate încă înainte de a se produce. Pentru obținerea unor astfel de rezultate, instituții întregi ale puterii comuniste au fost destinate controlului informațional și cultural, măsuri care nu se reduceau doar la produs, ci și la producător.

Într-un raport politic general, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej trasează câteva directive clare și ferme. Influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologiei, în artă, în literatură, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialiste, împotriva atitudinii admirative în fata culturii în putrefacție din țările capitaliste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și politică reprezintă o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru. Declarație care, pe lângă publicația de la l mai 1948 cu lucrările interzise uzului public, a făcut ca Ministerul Artelor și Informațiilor să publice o nouă broșură cu publicații oprite, între l mai si l noiembrie 1948, cenzorii au epurat un nou set de publicații: diferite Culegeri de legi, lucrările despre Basarabia și Bucovina, cărțile semnate de Carol I și Carol II. discursuri, cuvântări, opera lui Mihai Eminescu (trunchiată). Pe lângă acestea mai sunt interziși parțial sau total și Vasile Alecsandri, A.C. Vlahuță, Radu Rosetti, Liviu Rebreanu, Ioan Lupaș, Mihail Kogălniceanu, Panait Istrati, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ion Ghica, Ion Heliade Rădulescu, Nichifor Crainic, Petru Comărnescu, Nicolae Carandino, Ion și Gheorghe Brătianu etc. Se mai adaugă încă o listă interminabilă cu lucrări, ale căror autori au fost doar nominalizați cu unele opere ca fiind interziși.6

Puterea însă trebuia să oficializeze aceste acte de cenzură, pe de o parte, și să imprime societății noile ideologii, pe de altă parte. Instituționalizarea acestora, se va produce discret sub masca unor articole de lege, hotărâri și decrete, care mai de care mai alambicate, pentru a mări și mai mult starea de neîncredere și de frică a populației.

Se începe chiar cu Constituția Republicii Populare Române. Libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, meetingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată. Exercitarea acestor drepturi este asigurată prin faptul că mijloacele de tipărire, hârtia și locurile de întrunire sunt puse la dispoziția celor ce muncesc.7 Fiind proprietar unic al mijloacelor de producție, al materiilor prime, statul le oferea doar celor convenabili, slujitori ai ideologiilor oficiale, forme care vor fi transformate în privilegii. Chiar și în aceste condiții controlul devenea aplicabil doar printr-un organism al puterii cu scopuri bine determinate. Erau vizate campaniile din presă, în mod special, iar în general era avută în vedere întreaga cultură românească. Prin decretul nr. 211 va lua ființă Direcția Generală a Securității Poporului8 organ teribil de control în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cu scopul clar al apărării cuceririlor democratice și asigurării securității R.P.R. contra uneltirilor dușmanilor din exterior și interior.9 Având astfel premisele formate, statul va purcede la consolidarea sa în poziția de putere totalitară prin numeroase măsuri legislative care au sporit îngrădirea formelor libere de creație, alunecând spre un vădit caracter totalitar comunist.

Decretul 303 naționaliza întreaga industrie cinematografică, atât de apreciată de Lenin și reglementa comerțul cu produse cinematografice. Sălile de cinematograf devin, astfel, bunuri comune ale întregului popor.10 Decretul 17/1949, pentru editarea și difuzarea cărții, integra întreaga activitate editorială sub controlul Ministerului Artelor și Informațiilor. De altfel, în cadrul acestui minister funcționa și o Direcție a Presei și Tipăriturilor ale cărei reglementări nu se mai încadrau cu marile idealuri ale luptei de clasă.11 Deși abia format în luna februarie 1949, noul organism de exercitare si control al cenzurii își va extinde atribuțiile.12 Îi sunt trasate următoarele sarcini: redactează Buletinul oficial al Republicii Populare Române; autorizează apariția oricăror tipărituri, ziare, reviste, programe, afișe; realizează tipărirea cărților de tot felul în capitală și în provincie; autorizează difuzarea cărților, filmelor, precum și importul de ziare, cărți sau obiecte de artă; reglementează condițiile de funcționare a librăriilor, anticariatelor, bibliotecilor publice, depozitelor de ziare; redacta pentru presă comunicatele oficiale ale Consiliului de Miniștri; coordona activitatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor și instituțiilor publice.'13 Așadar, cu un nou statut și cu un nou țel, îi este format și un climat juridic propice. Mai nou, decretul 187/1949 putea sancționa orice acte considerate ca primejdioase pentru societate, chiar dacă acestea nu erau expres prevăzute în lege ca infracțiuni.14

Oferindu-li-se mână liberă, cenzorii vor interzice orice părea suspect sau avea o cât de mică tentă reacționară. Un exemplu grăitor este și suprimarea a nu mai puțin de 119 cântece a peste 28 de interpreți. Acestea erau indezirabile puterii politice, deoarece nu aveau un conținut ideologic adecvat (multe conțineau sintagma foaie verde – asociată Mișcării Legionare din România).

În acest an se alcătuiește o nouă listă de publicații considerate ostile. Această nouă broșură completa cu încă 2000 de autori și cu câteva zeci de mii de cărți interzise listele care apăruseră deja până la acel moment. Le sunt suspendate drepturile de tipărire a numeroase edituri, iar foarte multe colecții sunt retrase din circulație. Cenzura a eliminat fără discernământ orice creație culturală care, în plan ideatic sau imaginativ, ar fi putut crea vreo legătură cu un alt sistem social decât cel comunist.15

Birourile de cenzură deși răspândite pe întreg teritoriul țării, se supuneau necondiționat Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniștri.16 Atribuțiile cenzorilor locali rămân însă la fel de drastice: cenzurau presa și tipăriturile care apăreau local; controlau difuzarea presei, a cărților, bibliotecile publice, școlare, universitare, căminele culturale; cenzurau și controlau emisiunile posturilor locale de radio; autorizau expedierea în străinătate a diferitelor produse culturale. Astfel, orice manifestări ale dușmanului de clasă îndreptate împotriva regimului17 erau oprite din start. Tendențioase puteau părea orice știri, articole, imagini care aveau un posibil potențial incitator al maselor împotriva partidului, guvernului, armatei sau organelor puterii de stat.18

O atenție deosebită a cenzurii era acordată protejării imaginii Marelui Prieten de la Răsărit și în special asupra conducătorilor sovietici, dar și a celor ce reprezentau țările de orientare democrat-populară. De asemenea, nu doar organele de conducere trebuiau apărate, ci sunt atent controlate și informațiile, de orice fel, care ar fi dus la subminarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănime. Lupta de clasă trebuia protejată prin orice mijloace, beneficiu de care vor profita și naționalitățile conlocuitoare, ce vor fi astfel adăpostite sub aripa protectoratului comunist în fața urii de clasă.19 Dragostea de patrie la oamenii muncii manuale și intelectuale20 era preponderent cultivată prin campanii de ideologizare a maselor, desfășurate în paralel cu acțiuni ce ajunseseră la o negare permanentă a altor sisteme decât cele de sorginte marxist-leninistă. Trăsăturile negative ale imperialismului erau popularizate frecvent prin manifestații științifice, editoriale și culturale. Dușmanii de clasă deveniseră nu doar cei care împărtășeau altă formă de conducere. Mai nou, orice formulă care ar fi putut primejdui securitatea țării21 este condamnată.

Puterea comunistă, în mod paradoxal, cere tinerilor jurnaliști o cât mai mare combativitate, cu cât mai multe realizări. Aceștia nu puteau însă dezvălui în articolele lor decât informații care condamnau agenții imperialismului.22 Erau strict interzise să apară în presă știri ce vizau domeniul economic, administrativ, politic sau militar, în afara acelora care primeau o aprobare specială. Deși lupta de clasă sporea în intensitate, în țara noastră nu existau incendii, inundații, epidemii, secete, accidente, jafuri etc. În paginile ziarelor și la posturile de radio erau receptate , la unison, doar datele vehiculate de AGERPRESS23 singura voce abilitată cu informarea mass-media românească. Colectarea, stocarea sau prelucrarea de informații din alte surse decât cea oficială constituiau o gravă abatere de la directivele impuse de partidul comunist și echivala cu o trădare.

Produsul intelectual trebuia să conțină parte din trăsăturile comunismului primar.24 Clasicii marxismului erau citați pretutindeni, cenzorii având datoria de a semnala orice mică denaturare ori conotație ironică a citatului de la fraza incipientă. Posibilitatea creării unor confuzii era foarte mică, căci o literă lipsă sau un cuvânt uitat puteau răsturna fraza ireparabil, iar aceste lucruri erau privite de putere drept aderare la reacționarism.25 Pentru respectarea acestor indicații, pedepsele sunt drastice, sancționându-se cu duritate și cea mai mică greșeală ori încercare de abatere.26

Modelul acestei epoci este ziarul de directivă, asemeni Pravdei (exponentul puterii comuniste), cotidianul Scânteia, schematizat și coordonat printr-o serie de hotărâri ale Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Dacă la început acest ziar s-a manifestat lent, banal, doar ca un apendice al mișcării comuniste din România, acum, acesta devenise etalonul întregii mass-media românești, constituind un exemplu demn de urmat.27 Virulența cu care, oficiosul partidului, a abordat și cele mai sensibile probleme de stat, l-au transformat treptat într-un partizan redutabil al puterii totalitare. Demascând agenturile străine, contribuind la înrădăcinarea metodelor stahanoviste, educând în spiritul nou, Scânteia a devenit un exemplu luminos al implementării bolșevismului.28 Chiar și așa, criticile nu au contenit să apară. Se constată și unele lipsuri majore, atrăgându-se atenția asupra gradului de combativitate împotriva dușmanului de clasă, a reacțiunii, a lipsurilor și încălcărilor deformatoare de la linia și direcția partidului. Deși este un aspru dușman al imperialismului29, Scânteia trebuia să-și întoarcă privirile și spre rândurile muncitorimii, a proletariatului care, uneori, era dominat de tendințe anarhice mic burgheze.30 Controlul asupra maselor trebuia făcut printr-o mai amplă demascare, concretă și documentată, clară și mobilizatoare a reacțiunii31 paralel cu răspândirea permanentă și susținută a minunatelor învățături ale lui Lenin și Stalin.32 Aceste idei prind imediat viață. Tineri ziariști, pregătiți la școala politică a partidului, în frunte cu deja experimentatul Silviu Brucan deschid o serie de rubrici și articole în ziarul Scânteia, cu titlul sugestiv Viața de partid.

3.2 ORGANELE CENZURII

Fiecare material care este propus să apară în paginile vreunei publicații este atent verificat. În afară de faptul că informației i se aduceau completări cu un vădit caracter propagandistic, experiența sovietică trebuie să-și facă prezența și în cel mai mic detaliu.33 Textele nu trebuiau să conțină nici o greșeală, zona sensibilă fiind numele conducătorilor și citatele din aceștia. Trebuiau urmate învățămintele marilor noștri dascăli Lenin și Stalin asupra rolului presei de părtid.34

Cei care îndemnau la excese ideologice erau chiar liderii partidului. Printr-o serie de articole și studii stimulative, tânărul ziarist este inițiat în lupta împotriva oricăror devieri de la principiul materialismului dialectic, însă, nu oricine putea înfiera cu ură proletară reacțiunea,35 mai ales în paginile unui ziar. Pentru ca eficiența aparatului de cenzură să crească, pe un fond menținut propagandistic, este controlată școlarizarea, pregătirea și formarea viitorilor constructori ai socialismului.36 Școala de partid A.A. Jdanov, iar apoi ulterior Universitatea Ștefan Gheorghiu erau cele care scoteau ca pe bandă politrucii atât de necesari dezvoltării propice noului sistem. Agreați sunt și ziariștii care lucraseră în redacțiile din perioada ilegalității ori în alte structuri comuniste anterioare. Astfel, orice formă a unei posibile opoziții intelectuale în presa românească era curmată.

Realismul socialist era singurul care putea fi folosit ca metodă de creație. Unică și oficială era doar ideea sovietică, primordială, care stătea la baza a tot ce este bun, drept și cinstit în această lume.37 În concepțiile partidului așa trebuia să arate societatea de mâine având ca actor principal omul de tip nou. Pe parcursul acestor ani de sovietizare masivă, educarea comunistă se folosea de mijloace dintre cele mai diverse în formare unei conștiințe socialiste sănătoase.38 Iar în acest fel, până în anul 1949, de exemplu, s-au tipărit în România 1175 de titluri de carte sovietică în tiraje ce atingeau un total de 13 319 000, numai în anul 1952 lucrările lui Lenin și Stalin atingând un tiraj de 7 500 000 exemplare. În același timp literatura națională se valorifica selectiv, evaluată pe principii ideologice și nu rareori ignorată în beneficiul creației din alte țări comuniste, fără altă calitate în afara celei de a fi fost marxist leninistă.39

Directivele partidului urmau însă o așa-zis cale democratică, legală. Legile erau însă propuse, promulgate și apoi votate de aceleași foruri decizionale, care aveau ca unic scop protejarea cuceririlor socialiste. După fiecare hotărâre emisă apărea și un raport din partea Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor în care erau combătute sugestiv diverse elemente ale reacțiunii. Acest raport genera o nouă hotărâre care încerca să încadreze legal noile abateri. Procesul a continuat, fiind de fapt un lanț de abuzuri legalizate.40

În teritoriu situația devenise și mai complexă. Serviciul Presei raionale și regionale asigura cenzura tuturor publicațiilor care apăreau în România. Controlând și coordonând mass-media regională, acest serviciu întocmea regulat studii și lucrări de analiză asupra carențelor presei de provincie.41 Pe parcursul anilor, serviciul a cunoscut o dezvoltare amplă, datorită, în primul rând, vigilenței de partid. Dacă operativitatea acestuia lăsa mult de dorit în anul 1950, când activitatea acestuia se reducea doar la o muncă de scriptologie, la începutul lui 1951, serviciul capătă noi valențe și atribuții, în perioada februarie-aprilie 1951 au fost lecturate după apariție 1683 ziare. Cu această ocazie au fost sesizate 1517 greșeli politice și de tipar.42 Principalele ziare vizate sunt Dobrogea Nouă (44 de greșeli, cele mai multe), urmată apoi de Lupta Moldovei, Lupta Sibiului, Drumul Nou și Canalul Dunăre-Marea Neagră. Începând cu 1951 munca cenzurii provinciale s-a îmbunătățit. Printr-o operativitate maximă, s-a reușit identificarea și controlarea problemelor ivite. Directivele Direcției Generale ordonau însă scrupulozitate în studierea ziarelor și specializarea treptată privind problematica fragilă a politicii externe.

Pentru fiecare ziar din provincie se întocmea un raport, ce viza tangențele acestuia cu preparativele ideologice si doctrinare sovietice. Paralel erau întocmite comentarii și autocritici privind lipsuri în pregătirea ideologică. Sunt raportate chiar și note de greșeli. Acestea purtau indicativul secret și ilustrau convingător greșelile apărute în ziarele locale.43 Așadar în perioada septembrie 1949-ianuarie 1950 au fost efectuate 1411 cenzuri și corecturi, repartizate astfel: Adevărul 527, Universul 35, România Liberă 121, Viața Sindicală 97, Frontul Plugarilor 91, Viața Capitalei 65, Scânteia tineretului 59, Sportul popular 40, Glasul armatei 39, Scânteia 21. Adevărul se desprinde ca fiind cotidianul cu cele mai multe cenzuri, căci în redacția ziarului se mai păstrau încă reminiscențe imperialiste.44 Articolele erau, de obicei, cenzurate în întregime deoarece foloseau surse anglo-americane. În alte cazuri se punea accent pe interpretări, probleme ortografice, evenimente politice, personaje interzise etc.

Același tratament este suportat și de stațiile de radioamplificare și radioficare. O circulară din 1951 a Direcției Generale45 prevedea o conspirativitate maximă a controlului materialelor ce urmau să primească bun de difuzare. Serviciul este strict, căci pentru difuzarea unui material trebuia să primești o serie întreagă de aprobări, condiționate de linia partidului.

Un alt compartiment al cenzurii a fost și Serviciul Autorizării Cărților. Acesta dădea bun de tipar neperiodicelor, autoriza importul/exportul de carte, controla analele româno-sovietice, buletinele de agenție etc.46

În 1951 se iau noi măsuri de consolidare a documentelor decizionale privind controlul asupra activităților editoriale. Din sfera cenzurii nu sunt excluse nici măcar lucrările tehnice. Fie că nu erau îndeajuns de combative, fie că nu aminteau numele vreunui savant sovietic, orice text putea fi transformat, rescris. Nu în ultimul rând, cenzura s-a aplecat și asupra unor materiale atent direcționale și de propagandă: manualele școlare. Principalul reproș care se desprinde din desele critici ale cenzorilor ar fi că acestea nu reflectau și nu acordau o prioritate mai mare științei sovietice.47

Bibliotecile deveneau următoarea mare provocare. Sunt definite măsurile ce trebuie luate pentru îmbunătățirea activității bibliotecilor din R.P.R.48 După o cenzură minuțioasă și o periere de rigoare, acestea trebuiau să devină adevărate focare de răspândire a culturii socialiste la orașe și sate.49 Obiectivele care trebuiau atinse erau în principal familiarizarea treptată, apoi însușirea clasicilor marxism-leninismului, a autorilor sovietici și autorilor contemporani agreați. Camera Cărții din R.P.R. alături de Comitetul pentru Așezăminte Culturale erau însărcinate să demareze o nouă epurare a fondurilor existente și să exercite un control permanent al cărților aprobate. Căci în țara noastră, lupta de clasă se ascuțise pe tărâmul ideologiei și al culturii.

În acest context, de dispreț față de lumea capitalistă, se înscriu și deciziile de purificare ce vizau schimbarea sau atribuirea de alte denumiri unor localități, stații de tren. instituții, organizații, întreprinderi etc., care purtau denumiri ai unor dușmani ai poporului.

Reprezentativ în plan juridic a fost anul 1952 prin faptul că a fost adoptată o nouă Constituție. Principalele prevederi ale acesteia se refereau la mai multe drepturi si libertăți ale clasei muncitoare. Libertatea de conștiință, a opiniei, libertatea cuvântului si a presei sunt recunoscute fiind corelate cu interesele celor care muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară: Astfel, aceste libertăți erau conferite doar celor care slujeau interesele politice, sociale, economice și culturale ale ideologiei oficiale.

Consiliul de miniștri al R.P.R. va spori împuternicirile Direcției Generale, atribuindu-i sarcini. Controlul asupra emisiunilor posturilor de radio, materialele expuse în muzee, expoziții a filmelor și producțiilor studiourilor din țară trebuiau supuse unui control strict și mult mai bine instituționalizat. Chiar și textele așa-zis curate erau recenzurate și recontrolate, iar acest lucru se producea , mai ales, cu tipăriturile sosite din străinătate, care se împărțeau în patru mari categorii: interzise (care aveau un caracter anticomunist); secrete (în special publicațiile cu caracter tehnico-stiințific); documentare (care nu se încadrează în categoriile sus-menționate): de liberă circulație (orice publicație sovietică și a țărilor de democrație populară).

Importul publicațiilor era strict restricționat. Materialele și documentele ce purtau pecetea prohibiției aveau un regim cu totul special de import, manipulare și studiere. Controlul asupra lucrului cu astfel de materiale era strict menținut în afara Ministerului Afacerilor Interne. Totuși, în afara ministerelor, se aprobă accesul la aceste materiale și ale altor instituții precum: Scânteia, AGERPRESS, Comitetul de radio, Institutul român pentru relații culturale cu străinătatea, Academia R.P.R., Comisia de Stat a Planificării, Direcțiunea Centrală de Statistică. Chiar și în cadrul acestor instituții regulamentul de acces la asemenea gen de materiale era strict.

În altă ordine de idei, concomitent cu instituționalizarea metodelor cenzurii, în plan social apar numeroase voci care recomandă culturii să se îndrepte spre realismul social. Este si cazul plenarei Uniunii Artiștilor Plastici din mai 1952, care își propunea să abordeze noi baze ideologice în artele plastice privind reflectarea cât mai bine fardată a democrației populare românești. Curentele decadente sunt condamnate la pieire. Adevărul vieții nu mai trebuie să fie deformat, ci împănat cu noile linii estetice marxist-leniniste. Abaterea de la aceste directive, intrarea pe o structură formalistă a operei de artă, echivala cu interdicția de a mai activa în viața plastică contemporană.

În prelungire, și în plan social se încearcă îmbunătățirea calității agitației vizuale. Comisia de control și monitorizare a activităților agitației vizuale acționa, în principal, în timpul manifestațiilor publice, a întrunirilor din întreprinderi, a congreselor. Controlul se răsfrângea în principal asupra portretelor, afișelor, pancartelor, lozincilor, picturilor, desenelor etc. Se luau măsuri drastice în vederea schimbării acestora, care în timp se uzau sau se învecheau, trebuind să fie înlocuite cu altele noi, bine situate, în zone cheie. Comisiile trebuiau să acorde o atenție sporită asupra pavoazărilor șoselelor, gărilor, intrărilor în orașe. Se evita excesul, dar inventarierea și păstrarea acestor materiale erau bine organizate.

Se încearcă și elaborarea unei legi a secretului de stat. După o îndelungă analizare a cadrului legislativ, se înaintează în decursul anului 1952 un proiect de lege în care sunt prevăzute instrucțiuni dintre cele mai stricte cu privire la datele și informațiile care puteau apărea în presă. Cenzura militară își întinde tentaculele asupra a tot ce ar fi putut avea legătură cu sistemul forțelor armate. Instrucțiunile cenzorilor militari erau bine definite, iar producțiile tipografiilor militare, cât și a editurilor de acest fel devin secrete. Executarea si difuzarea tipăriturilor militare intrau sub aceeași protecție.

Dacă la început erau vizate doar datele tehnice, mania secretizării se întinde și asupra vieții obștești și chiar în unele cazuri asupra vieții de partid. Articolele nu trebuiau să dezvăluie cifre, probleme diferite, materii prime, ci ele doar erau o portavoce a publicității întrecerii socialiste. Erau prezentate realizările muncitorilor, întreprinderile fruntașe, etc. fără însă a se divulga secretele de plan . Exponentul principal al aplicativității acestor îngrădiri a fost oficiosul comunist al partidului comunist Scânteia.

Călăuza în această politică instituționalizată a tot ceea ce era de interes ori doar prezenta interes era, desigur, modelul sovietic și, desigur, ghidat după experiența presei sovietice. S-a ajuns până acolo încât întreprinderile au primit indicative numerice, iar cu cât indicativul conținea mai multe zerouri cu atât secretul era mai aprig apărat. Mai mult, localitățile care aveau astfel de întreprinderi, nu doar că nici nu mai erau amintite în vreun articol, dar au existat cazuri când au fost pur și simplu șterse de pe hartă. Spațiul social este astfel etanșizat fiind perfect susținut și prin acest cadru juridic nepermisiv al secretelor, posibilitatea unor scurgeri ori chiar a unor aluzii devenind imposibilă. Ceea ce era declarat secret, după anumite catalogări prealabile, era trecut imediat în fondul special. Acesta era păstrat în camere separate, adevărate redute cu măsuri de securitate bine puse la punct și cu un acces limitat. Paradoxal, chiar și aceste hotărâri care instituționalizau cenzura de stat prin aplicarea unei pseudolegi a secretului erau în sine secrete. Cercul era închis, masele neavând altă soluție decât o conformare impusă.

3.3 DISTRUGEREA TRADIȚIILOR NAȚIONALE

Comuniștii s-au aflat la periferia societății românești. Integrarea în comunitatea națională și politică a fost anevoioasă, întâlnindu-se piedici mai pretutindeni. Principala hibă a constat în neadaptarea la caracteristicile tradiționale, de aici născându-se și frustrarea mișcării comuniste. Politica P.C.R va fi dictată de cancelariile Internaționalei comuniste. Trebuia distrus vechiul fond. Epurările, demiterile, înscenările, provocările devin activități curente. Reușita loviturii de stat prin care a fost înlăturată monarhia a legitimat politic partidul comunist. Bolșevismul și revoluția proletară, dar mai ales exponentul acestora, Stalin, sunt impuse odată cu instalarea în România a Armatei Roșii. Rolul atribuit de Kremlin elitei comuniste superpuse era de a guverna țara sub controlul sovietic. Acest factor a determinat un amestec rusesc constant în dirijarea comuniștilor români, prea puțini și lipsiți de experiență. P.C.R. devine un instrument suficient de puternic pentru a servi la stabilirea imediată a dominației sovietice în România.

Clasa politică românească se constituie într-o clientelă a conducerii P.C.U.S. Momentele dificile prin care a trecut România după anul 1944 au demonstrat încă odată relația de vasalitate. Comportamentul elitei comuniste nu a fost cel național, ci mai degrabă erijat în interesele sovieticilor. Gradul de independență al liderilor comuniști români este foarte scăzut. Rolul acestora se reduce la executarea obedientă a ordinelor venite de la Moscova. Așa-zisa democrație populară, reprezentată de guvernul Petru Groza, ascundea de fapt adevărata față a puterii și deținătorii acesteia.

Deși destul de bine închegat după 1948, P.M.R. are încă o forță slabă de acțiune, iar în consecință conformarea în față directivelor staliniste este într-o continuă creștere. Singura putere care menținea echipa de conducere era puterea sovietică. Astfel, încă din 1947 se vorbea despre România ca despre a XVII-a republică sovietică.

Este impus un nou sistem, ia naștere o nouă clasă, pe firmamentul scenei politice sunt aduse noi idealuri, ierarhizarea capătă alte contururi dominante, iar loialitatea se transformă în protectorat. Pe piramida de putere disciplinată este așezat un Stalin zeificat. Poziția hegemonică a U.R.S.S. se angajează într-o colonizare treptată, pe un fond impus de înapoierea economică și remodelarea națională.

Dictatura proletariatului se instaurează odată cu acapararea funcțiilor importante, printr-un simulacru de alegeri democratice. Țara se satelizează regimului sovietic, iar partidul capătă nuanțe bolșevice . Aceste acțiuni prind rădăcini și vor căpăta accente extreme, explicate printr-o frică congenitală față de Marele Aliat, comportamentul prosovietic consolidându-se.

Revoluția începe demolarea vechilor structuri pentru a trece la punerea în aplicare a priorităților intereselor sovietice, în plan ideologic, sunt relevate tezele leniniste: Este nevoie de un partid de luptă revoluționară, înarmat cu ideologia marxist-lenistă, care să-i permită să cunoască legile de dezvoltare a istoriei. Ajuns la putere, partidul comunist va distruge autonomia structurilor sociale. Este anihilată spontaneitatea pentru a fi înlocuită cu directiva.

Paradoxul românesc capătă proporții. Partidul comunist preia întâietatea politică, pentru a se folosi apoi de stat ca instrument pentru modelarea societății. Direcțiile în care se acționează sunt lesne de bănuit: minoritatea guvernează prin represiune și teroare, iar resursele sunt concentrate pentru o masivă industrializare. Se urmărește transformarea unei mari părți a societății în proletariat industrial.

Concentrarea puterii la vârf a făcut din disciplina de partid o dominantă pentru întreaga societate, căci mecanismele democratice de guvernare sunt nefamiliare puterii comuniste. Vinovată de dezastrul țării este burghezia, reprezentanta intereselor marelui capital, care este declarată de proletariat drept adversară și este condamnată la pieire. Se recurge astfel la utilizarea unor metode atipice: infiltrarea partidelor adverse, folosirea serviciilor secrete, provocări, mobilizări, propagandă, manipulări etc. Toate acestea sunt sprijinite și primesc acordul Moscovei. Acest gen de activități au izolat și mai mult puterea comunistă de realele cerințe naționale. Neaparținând idealurilor comunității românești, liderii s-au refugiat într-o mișcare revoluționară alogenă insularizând România încă din 1948.

Ca o adevărată sectă, mișcarea comunistă face o distincție netă între noi si ei. Funcționând după principiul cine nu este cu noi este împotriva noastră, se formează treptat sistemul nomenklaturii, care garanta structura etanșă a puterii comuniste. Cei din afara acestui sistem trebuiau aduși în faza în care să creadă realmente în valențele partidului. Dacă operația eșua, aceștia erau ori marginalizați ori, în cele mai multe cazuri, eliminați. Cine se opunea mersului înainte al istoriei se opune de fapt progresului general, binelui. Binele general este cunoscut doar de profesioniștii comuniști. Aceștia vor condamna orice nesupunere, iar cine se declara împotrivă era catalogat drept dușmanul umanității.

Dirijismul sovietic a făcut din conducerea partidului o unealtă cu care a încercat să contrabalanseze periferia fostei clandestinități. Nu au fost luate în calcul eterogenitatea și autonomia națională. Problema națională deja nici nu mai conta. Torul se cala în jurul coeziunii din jurul clasei conducătoare a partidului. Se impune o consolidare a relațiilor pe criterii de rudenie.

Deși a existat o dualitate la vârful conducerii P.C.R., puterea fiind împărțită între Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu-Dej, tactica a fost aceeași: de transformare a partidului dintr-unul revoluționar profesionist, într-unul de mase, integrat în societate. Liderii sovietici aveau însă mobiluri diferite, iar unul dintre ele era transformarea acceptabilității sociale. Iar un prim pas este făcut prin atragerea în nucleul decizional a unor figuri publice cunoscute. Ieșiți din periferia societății, aceștia se vor impune ca stăpâni ai ei, dând imaginea unui grup eterogen, însă angrenat în eliminarea concurenților.

Vidul de personalități marcante a făcut ca treptat, printre membrii de frunte ai comuniștilor să apară și foști legionari. Partidul comunist, fără o bogată experiență de cadre, accepta, cu oportunism, orice nou venit. Pornind de la ideologia antioccidentală, antidemocratică și etatistă, organizare pe verticală și neacceptarea ideilor democrațiilor tradiționale, deja în februarie 1948, și ca urmare a fuzionării cu alte partide stângiste, numărul membrilor comuniști depășea un milion.

Trecerea de la 1000 de membrii la un milion, pe durata a numai patru ani, produce dificultăți majore. Coerența și funcționarea în bune condiții scad. în această perioadă se parcurge drumul de la o organizație de periferie, fără implicații majore pe scena politică, la un partid de decizie, ce deține putere exclusiv.

Se impune instituționalizarea partidului. Principalele direcții de acțiune ce se impuneau erau: stoparea admiterii de noi membrii; verificarea tuturor cadrelor; organizarea unor campanii de îndoctrinare politică a membrilor. Ideile sunt susținute și de ziarele emblemă ale partidului, dar și de intelectualii idealiști ai vremii.

În această stare de haos, generat de inabilitățile clasei politice de a guverna, represiunea se va îndrepta și asupra propriilor aderenți pentru accentuarea eterogenității elitei. În mai 1950, efectivele de partid se cifrau la cca. 720 000 de membri. Deși se acționa cu prudență, tendințele de autonomizare a elitelor comuniste erau blocate. Sovieticii judecau si condamnau orice acțiune care ar fi echivalat cu o erezie. Slăbită și izolată, elita politică își pierde din potentă si își va revărsa mânia asupra societății.

Procesele de trădare devin o obișnuință. Sunt chiar regizate procese demonstrative, pentru a se înțelege mai bine mecanismul de încolțire a reacționarilor. Un proces atrăgea după sine altele, iar deseori acuzatorii deveneau victime în următorul val epurator. Monopolul puterii este însă acaparat odată cu anul 1948. Partidul capătă deja forme instituționalizate, formându-se primele nuclee stabile de activiști. Aceștia vor fi cei desemnați cu îndoctrinarea maselor. Apostolii roșii, devotați si obedienți vor fi cei care vor începe procesul de transformare a societății, de altfel deja aflată într-o perioadă de schimbări. Câștigarea adeziunii populare era scopul ce trebuia atins. Societatea în sine trebuia să devină un organism eficient al exprimării puterii. Sunt eliminate elementele neconforme, constatându-se o expansiune a elementelor neproletare, ce trebuiau stopate. Din numărul celor primiți în partid, cel puțin 60% trebuiau să fie muncitori. Dacă în 1945, muncitorii reprezentau 55%, în 1948 ei sunt cu 16 procente mai puțini, în mai puțin de doi ani cca. 100 000 de muncitori au fost excluși din P.M.R.

Partidul comunist intra într-o nouă fază. După ce politicul își subordonează celelalte structuri de putere, se atinge apogeul dominării statului prin forță nelegitimă. Puterea comunistă, guvernând cu propriile mijloace, arbitra diferitele grupuri de interese prin decizii totalitare. Rolul poliției politice devine predominant, căci partidul este cel care creează si controlează astfel de organe de represiune. Acestea însă, se implicau constant în executarea directivelor. Aparatul polițienesc, pe parcurs, se va hipertrofia, influența liderilor comuniști diminuându-se pe parcurs. Acest lucru nu înseamnă că nu vor fi aplicate în continuare metode de sorginte totalitară: cenzură, propagandă, amenințări, suplicii etc. Pe un teren deja fertilizat aceste metode de intoleranță dădeau deja roade.

Totul începe odată cu sistemul de învățământ al cadrelor P.M.R.-ului. Pregătirea acestora trebuia să desăvârșească obiectivele avute în plan de putere. Ideologia marxist-leninistă era una dintre principalele elemente care trebuiau bine însușite. Pe baza acesteia se putea asigura, pe de o parte, un mai mare grad de coeziune în interiorul partidului, iar pe de altă parte, se creau premisele unei viitoare îndoctrinări. Pe parcurs, aceste învățături sunt retransmise prin intermediul canelelor media, la diferite manifestații ori pur și simplu prin banale discuții, maselor.

Aceste tehnici și metode fac parte din arsenalul de profesionalizare a cadrelor. Nici chiar selecția acestora nu este întâmplătoare. Se preferau oameni cu un redus grad de educație, cu o insuficientă experiență si pricepere în hotărârea unor decizii. Ambițioasele proiecte sovietice prind astfel contur. Cu o mișcare conducătoare manipulabilă, care la rândul ei era în stare de manipulare, liderii de la Moscova își vedeau atinse obiectivele. România, nu doar în plan economic și politic, ci și social si cultural, împărtășea aceleași priorități cu puterea sovietică.

P.M.R. a devenit un partid tipic sovietizat, exponentul omului nou, cu un lider controlat de Moscova care deținea de fapt, puterea absolută. Aparatul de partid, pe măsură ce gradul de instituționalizare creștea, se separă în mod iremediabil de mediul social din care provenea. El va acționa robotic, conform ordinelor primite de la nucleul decizional. Rolul lui era doar de a înfăptui proiectul unei elite care se declara mesianic-revoluționară și care reușește astfel distrugerea oricăror forme de potențială opoziție românească.

3.4 CONTROLUL TOTAL

Începând cu premisa că doar ei cunosc legile ce guvernează societatea, comuniștii ajung la concluzia simplificatoare și neștiințifică potrivit căreia această presupusă cunoaștere le conferă puterea și dreptul exclusiv de a schimba societatea și de a-i controla activitatea.

Se încearcă subordonarea completă a societății. Mecanismele de control social al puterii erau inexistente, căci o infimă minoritate dirija un regim exclusiv dictatorial prin uzurparea principiilor democratice și distrugerea progresivă a instituțiilor. Sunt folosite acte de violență îndreptate cu precădere asupra diferitelor segmente din societate. Aflați în subordinea directivelor rusești, liderii autohtoni și-au propus să transforme societatea, și nu să o guverneze. Preluând modelul leninist, aceștia se autoproclamă conștiința vie (…) și brațul înarmat al evoluției sociale.

Scopurile sunt precise: paralizarea formelor de control social, distrugerea spontaneității, planificarea, impunerea modelelor sovietice, circulația informației unidirecțional, subordonarea voinței politice. După distrugerea vechii societăți, se creează una nouă, mai bine controlată, căci elitele fosturilor regimuri sunt aduse la tăcere. Noii stăpâni au fost preocupați de zdrobirea și eliminarea oricărei alternative politice interne. Represiunea, susținută prin procese și arestări înscenate, a condamnat orice tendință suspectată de apartenență la burghezie. Teroarea a fost folosită ca mijloc de reconstrucție socială și ca instrument în perpetuarea anacronică a sistemului. Represiunea se amplifică odată ce comuniștii dețin monopolul puterii, forța și violența fiind ridicate la înalta poziție a unui cult și a unui scop suprem.

Regimul comunist folosea tehnici combinate, alăturând interdicțiilor libertății cuvântului, opiniei si creației, manipularea, teroarea, diversiunea, propaganda, corupția etc. Acestor factori li s-a mai adăugat și omniprezența în structurile de comandă ale statului român a Armatei Roșii. Crima și abuzurile au fost instrumente de tranșare a conflictelor de interese. Violența a devenit un mijloc de acțiune privit ca acceptabil, inevitabil și normal, de care mulți se fereau, dar pe care îl acceptau. Deportările, arestările, asasinatele au fost făcute în numele luptei de clasă. Propaganda și cenzura sugrumând orice fel de informație, au demonizat Occidentul imperialist, l-au idolatrizat pe Stalin și au ridicat în slăvi Armata Roșie Eliberatoare. Se declanșează un război perpetuu împotriva propriului popor, nu fiindcă acesta ar fi opus mai multă rezistență, ci fiindcă, în principal, clasa conducătoare avea nevoie de o stare de conflict și agresiune pentru a-și menține nestingherită poziția de lider. Pedepsele au crescut și au fost introduse noi infracțiuni, toate cu caracter politic. România devine prima țară care a lărgit sfera pedepsei capitale. Menținând condițiile de viață la un nivel scăzut, represiunea a fost folosită pentru a preveni protestele populației sau pentru a le înăbuși, deși producerea unor astfel de tulburări de ordin intern erau practic imposibile. Rezultatul a fost declanșarea unui haos general, economic, social, politic, ce a dus la o inevitabilă sărăcire a populației. Astfel, creștea și mai mult dependența față de U.R.S.S., iar în politica internă, întreaga vină este aruncată asupra vechilor elite, care, în masă, sunt condamnate istoric, că au pus țara la dispoziția imperialismului.

Comuniștii au apărut la suprafața vieții politice după mulți ani de clandestinitate, ceea ce i-a tăcut să recurgă la acte de răzbunare. Între 1948 și 1953, distrugerea vechilor lideri și simpatizanții acestora a fost obiectivul principal de întreprins, împotriva acestora au fost mobilizate și concentrate eforturile aparatului politic și represiv, ale justiției și administrației. Politica comunistă era trasată între termenii eliminării fizice ori aderarea la linia de partid. Este totuși un război care nu se termina niciodată, căci dacă dușmanii nu mai existau, aceștia trebuiau inventați pentru a se constitui într-un exemplu continuu al vigilenței politice comuniste. Misiunea era de a înlătura răul din lume, de a curăța și purifica societatea, de a corecta nedreptățile istoriei, de a construi cea mai bună dintre lumi.

În primul rând sunt asaltate știința, învățământul, arta, presa. Iosif Chișinevski, Leonte Răutu, Mihai Roller, Athanasie Joja, C.I. Gulian, Iorgu Iorda, și alții, ca exponenți principali ai organelor de control și cenzură, prin intimidări și epurări ale intelectualilor, anihilează orice formă a libertății de expresie si gândire. Viața științifică și culturală sunt integrate campaniilor propagandistice. La 9 iulie 1948. Marea Adunare Națională (organul suprem de decizie în stat) hotărăște desființarea Academiei Române, prilej cu care sunt intensificate epurările și eliminările din viața culturală românească a valoroșilor intelectuali. Mai mult, la 3 august se publică și noua lege a învățământului, care va declanșa o sovietizare a formelor de educație și culturale. Vechiul sistem este decimat. Sunt desființate instituțiile autonome de învățământ, acestea transformându-se în simple anexe ale politicii și ideologiei de stat. Proprietatea intelectuală, ca proprietate privată, dispare sau este angrenată formelor proprietății de stat.

Dobândind puterea și privilegiile ce decurgeau din aceasta, comuniștii, vechii marginalizați social, își impun acum idelogia și obiceiurile. Ura de clasă se răsfrânge printr-un tratament dur, mai ales asupra dușmanilor poporului, bandiților, degeneraților, elementelor reacționare. Eficiența acestor metode este foarte scăzută, însă având în vedere că este vorba despre decizii deja impuse, rezultatele nu contau, ci doar îndeplinirea planului.

Socialismul nu se poate construi numai la oraș. Se declanșează astfel o veritabilă ofensivă pentru supunerea clasei țărănești. Metodele folosite pentru înființarea de gospodării agricole colective mergeau de la brutalități, confiscări, arestări până la izolare socială, deportări sau chiar eliminare fizică. Producția agricolă nu a crescut, a contat doar implementarea, cu un relativ succes, a modelului sovietic.

Demontarea vechiului sistem democratic a constituit o operație de anvergură, prin care au fost atacate simultan toate segmentele sale și pe parcurs s-au radicalizat odată cu acapararea treptată a puterii. Planul a fost conceput pentru dezarticularea relațiilor sociale și anihilarea brutală a oricăror categorii socio-profesionale neconforme regimului. Pe un fond de mobilizare generală, de demontare a instituțiilor democratice, de lichidare a autonomiei economice și chiar de distrugere morală și fizică a factorului uman, fondul național al poporului român a fost vădit bruscat.

Prin proliferarea formelor fără fond, elita politică comunistă a dus o politică constantă de înăbușire a oricărei forme care s-ar fi abătut de la directiva Moscovei. Campaniile susținute împotriva mediilor intelectuale au avut ca ținte: cosmopolitismul, influența occidentală, obiectivismul, propaganda burgheză etc. Aceste forme nu trebuie tratate doar ca acte de bravură politică, căci sunt susținute de măsuri administrative de coerciție, dublate și de arestări și condamnări fictive.

Revoluția permanentă crește gradul de control, întreține frica și starea de nesiguranță, alimentând panica și isteria. Paralizarea societății constă în faptul că nu se lasă nici un moment de respiro pentru ca un grup socio-profesional să poată astfel dobândi autonomie și capabilități de organizare.

Clasele foste exploatate trebuie acum să trăiască într-o stare de entuziasm si hotărâre pentru a se realiza bazele societății fără clase. Astfel, în plan administrativ sunt înlăturate și ultimele obstacole instituționale, iar organizarea juridică este doar un simulacru. În 1948 este votată Constituția care stipula, printre altele, și desființarea pluralismului politic și abrogarea separației puterilor în stat. Vechiul Parlament este înlocuit cu Marea Adunare Națională. Exercitarea drepturilor civile este anulată, iar libertatea de conștiință, de asociere, de expresie etc. este permisă doar dacă scopurile urmărite nu erau îndreptate împotriva ordinii democratice. La doar patru ani este votată o nouă Constituție. În 1952 statul devine principalul instrument care asigura exercitarea dictaturii proletariatului, iar P.M.R. este forța politică conducătoare. Clasa politică românească își va păstra în continuare relațiile de vasalitate față de sovietici.

Partide de opoziție nu mai există. Pe parcurs vor fi desființate și formațiunile satelit ale P.M.R.: la 6 februarie 1949 se dizolvă Frontul Național Popular, iar pe data de 7 februarie 1953 dispare și Frontul Plugarilor. Sunt controlate complet mecanismele decizionale. Nimeni nemaiputând emite vreo pretenție vizavi de supremația comuniștilor.

Se trece acum la epurarea eșalonului 2, adică a simpatizanților regimurilor trecute. Justiția, presa, învățământul, biserica, armata sunt pur și simplu golite de cadre, pierzându-se astfel o lungă experiență, un personal calificat și competent. Noile instituții formate imită tiparul sovietic. Armata este reorganizată, structurile de comandă fiind ajutate de consilieri ai Armatei Roșii. Sistemul de învățământ devine o simplă anexă a muncii de propagandă. Biserica trece necondiționat în subordinea statului. În această perioadă partidul își avertiza membrii să nu adopte o atitudine pasivă față de religie, ci s-o trateze ca pe un obstacol serios în calea realizării comunismului.

Prin naționalizări, autonomia economică a fost distrusă. S-a produs o schimbare radicală a structurilor de proprietate, a relațiilor sociale ce decurgeau din aceasta, în absența proprietății private, societatea este nivelată, iar diferențele dispar. Regimul concurențial este înlocuit cu mai înflăcăratele devize: Să ne întrecem prin muncă !, Vom depăși planul !, Acum ori niciodată !. Cetățeanul devine un supus al statului. Sfera publică capătă un alt conținut, nemaifiind un spațiu al negocierii și compromisului între diverse interese, ci spațiul dictaturii guvernante.

Populația pierde orice capacitate de a se apăra, în timp ce presiunile comuniste creșteau. Aceasta devine un obiect al manipulărilor consecvente ale clasei politice. Individul este obscurizat de retorica egalitarist-colectivistă oficială. Descurajat si lipsit de apărare acesta cedează. Sfera publică este tot mai mult falsificată, golită de conținut, devenind un spațiu al ritualurilor și ceremoniilor puterii. Personalitățile marcante au fost substituite cu pseudoidentități, lipsite de orice autoritate. Presiunea oficială s-a exercitat în direcția obținerii participării maselor la realizarea scopurilor liderilor politici. După controlul strict al întregului spațiu public s-a trecut și la subordonarea sferei private. Populația a fost urmărită permanent cu ajutorul diferitelor instituții special create. S-a acționat în direcția realizării planurilor și obiectivelor conducerii partidului pentru transformarea societății într-o structură slabă, nerezistentă noilor provocări, care și-a schimbat natura. Dintr-o formă de manifestare a libertăților publice, aceasta s-a supus relațiilor clientelare impuse de regim.

Este anihilat orice spațiu autonom în care individul putea să supraviețuiască prin mijloace proprii. Dezorientat, individul este educat să se supună. Apartenența la societate este iluzorie, fără conținut. Se creează o situație în care nimeni nu mai poate aștepta nimic de la nimeni. Fiecăruia îi este frică de fiecare, fiecare bănuie pe fiecare, în lipsa libertăților individuale, cetățeanul se ascunde în spatele corupției, minciunii, absenteismului, complicității si evazionismului social. Aceste simptome nu sunt întâlnite doar în rândurile oponenților, ci și în segmentele aderente regimului.

Societatea și elita guvernantă au constituit două realități neintegrate. În perioada 1948-1953, în numai cinci ani, elita comunistă a reușit distrugerea vechii societăți. Eliminarea funcțiilor democratice liberale a dus la înlocuirea unei puteri legitime cu o alta, nereprezentativă, un instrument de control al unei ocupații militare și politice străine. Dezactivarea funcțiilor sociale a fost tocmai rezultatul acestui tip de politcă antinațională.

3.5 LUPTA DE CLASĂ. REEDUCAREA PRIN REPRESIUNE

Partidul a acționat cu rapiditate pentru a transforma România urmând modelul sovietic și folosind normele și practicile staliniste. Treptat, teroarea a cuprins întreaga țară, susținută, în principal, de câinele de pază al partidului, Securitatea. Rolul său, potrivit decretului de înființare era de a apăra cuceririle democratice și a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului dușmanilor externi și interni. Această organizare defensivă reprezenta dorința comuniștilor de a se menține la putere. R.P.R. s-a autocertificat, în mod oficial, drept un stat polițienesc. Conducerea superioară a Securității va fi alcătuită, aproape în totalitate, din agenții serviciilor secrete sovietice.

Brutalitatea este trăsătura comună caracteristică a oamenilor aleși de Moscova pentru a conduce Securitatea din România. Atât Pintilie, cât si Nicolski și-au câștigat reputația de anchetatori duri, fără scrupule, în ciuda secretului în care era învăluită activitatea personalului de securitate, reputația acestora i-a transformat în primii ofițeri de notorietate cunoscuți chiar și în afara României.

Paralel cu aparatul de conducere autohton, activitățile interne sunt supravegheate permanent de consilieri ai Ministerului Sovietic al Securității Statului. Consilierii sovietici erau atașați pe lângă fiecare dintre direcțiile raionale ale Securității pentru a monitoriza instruirea noilor recruți și pentru a verifica pregătirea acestora. Comunicarea se asigura prin interpreți, mulți dintre aceștia provenind din Basarabia. Accentul este pus pe cadrele de încredere, căci în general, românii sunt considerați nesiguri si compromiși. În plus, foarte puțini români fuseseră atrași de P.C.R. înaintea propulsării acestuia la putere, în timp ce membrii minorităților etnice au făcut-o fără nici o remușcare. De aceea nu este surprinzător faptul că în diverse posturi de comandă întâlnim persoane recrutate fie din rândul unor astfel de minorități, fie din rândul muncitorilor necalificați.

În acest context de terorizare a societății românești, în plan cultural este promovat spiritul luptei de clasă, ce a însemnat mutilarea tradițiilor culturale naționale, care este instituit la toate nivelurile, având ca puncte de pornire politrucii instruiți special pentru răspândirea unei astfel de orientări.

Nimic nu ilustrează mai pregnant natura coercitivă a politicii centralizate urmărite de regimul comunist, decât folosirea de către represiune a tuturor acelora care nu se conformau reeducării în spiritul revoluției muncitorești sovietice. Potrivit Codului Penal, este introdusă munca forțată începând cu data de 30 mai 1950. Ministerul de Interne din România a fost efectiv însărcinat cu administrarea unei părți din economia națională. Din acest motiv sunt căutați cât mai mulți vinovați de fascism și subminarea orânduirii socialiste.

Este creat chiar o Direcție specială, ce a primit ca sarcină reeducarea prin muncă a elementelor ostile. Ascunsă sub masca unui Serviciu temporar de muncă, pe care Consiliul de Miniștri 1-a format, avea dreptul să ceară cetățenilor să participe necondiționat. Unitățile de muncă au fost rebotezate, eufemistic, colonii de muncă și au fost plasate Ministerului de Interne.

Numărul deținuților a sporit cu victimele deportărilor. Aceste deportări în masă erau efectuate de către organele de Miliție, din principalele orașe, pentru a face loc muncitorilor recrutați în vederea asigurării mâinii de lucru necesare noilor fabrici înființate. Din capitală, dar și din alte localități ale țării, sunt mutate mai multe categorii de persoane: familiile criminalilor de război și ale persoanelor închise din motive politice, rudele celor care au fugit peste hotare sau care au fost deportate; ofițerii scoși din armată; foștii judecători, avocați, moșieri etc. Aceștia au fost strămutați și li s-a permis să ia cu ei doar bagaje de mână.

Spre sfârșitul anului 1952, nici unui locuitor al orașelor nu li se mai permitea să-si schimbe domiciliul fără aprobare, iar orice mișcare între orașe era atent verificată de Miliție. Călătoria era permisă doar pe linie de muncă și din rațiuni de sănătate. Orice persoană care stătea într-un loc mai mult de 24 de ore trebuia să raporteze acest lucru la Miliție, inclusiv și cei care foloseau hotelurile sau persoanele care locuiau la rude. Străinilor li se cerea să obțină autorizație pentru toate călătoriile planificate în interiorul țării. Restricțiile în această privință au fost menținute ani de-a rândul, atât pentru români, cât si pentru străini, ca formă de control.

La începutul anilor 50, în lagărele răspândite pe întreg teritoriul țârii, erau deținute cca. 80 000 de persoane dintre care cel puțin jumătate au fost folosite la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, care avea în exploatare 8 lagăre. Indiferent de scopul său, proiectul necesita cea mai mare mobilizare de forte. Sunt trimiși la muncă oameni din toate categoriile sociale: intelectuali, preoți, țărani etc. Aceștia au fost integrați programului de revoluție politică și economică.

Cea mai mare concentrare a lagărelor de muncă a fost înregistrată în stepa Bărăganului. Această regiune neospitalieră și foarte slab populată și-a văzut populația crescând la începutul anului 1950, ca urmare a deportărilor, mai ales de cetățeni români de origine sârbă și germană. Aceștia, locuitori ai zonei de vest a Banatului, erau considerați un risc sub raportul securității, dată fiind tensiunea între Iugoslavia și România.

Deportările au început la 16 iunie 1951 și au fost efectuate sub stricta supraveghere a trupelor Ministerului de Interne. Deportaților li s-a permis să ia cu ei doar lucrurile pe care puteau să le care, restul averii fiind cumpărat de comisii special constituite, care le plăteau cu sume derizorii. Trenurile cu care se deplasau erau păzite de militari, iar la sosire, cu mult noroc erau repartizați în colibe de chirpici și paie. În ciuda tuturor acestor probleme, deportații și-au folosit hărnicia și spiritul întreprinzător pentru a ridica noi așezări.

Un număr important de închisori au fost destinate deținuților cu regim special. Sighetul a fost aleasă drept centru de încarcerare a celor pe care regimul îi considera a fi cei mai periculoși oponenți. Primii deținuți politici au fost închiși aici la 22 august 1948. Cca. 180 de membrii ai fostelor elite au fost încarcerați aici, mai mulți de 2/3 fiind trecuți de 60 de ani. Mulți dintre aceștia nu au fost judecați vreodată, ci au fost pur si simplu arestați la ordinele Ministerului de Interne.

Foștii membrii ai Gărzii de Fier au fost. concentrați în închisoarea de la Aiud. Intelectualii sfârșeau de obicei în temnițele de la Gherla. Membrii partidelor tradiționale au fost trimiși la Galați și Râmnicu Sărat, iar foștii reprezentanți ai organelor de ordine și siguranță au luat drumul Făgărașului.

Deținuții erau de obicei puși câte doi într-o celulă, iar celor mai tineri li se cerea să îndeplinească muncile curente. Erau pedepsiți pentru cea mai mică abatere de la regulile închisorii. Cei care le încălcau erau biciuiți și maltratați. Mulți deținuți au murit din cauza chinurilor sau sinucigându-se datorită regimului dur. Trupurile lor erau aruncate în mare secret în gropi anonime.

Închisoarea de la Pitești a excelat printr-un experiment de o originalitate sadico-grotescă, aplicat pentru prima oară acolo începând din 6 decembrie 1949. Denumit reeducare, experimentul a fost folosit cu câteva luni înainte la închisoarea de la Suceava. Sunt folosite tehnici de abuz psihic, menite nu numai să inculce teroarea în opozanții regimului, dar și să distrugă personalitatea individului. Natura și monstruozitatea acestui experiment, efectuat de ofițerii din penitenciar sub conducerea lui Alexandru Nicolski, a așezat România într-o poziție aparte în raport cu celelalte regimuri est-europene. Experimentul de la Pitești trebuie deosebit de alte programe de reeducare, de asemenea folosite și în alte închisori. Nimic nu s-a putut compara cu violența si brutalitatea acestui caz. Programul se baza pe teoriile bolșevice privind criminalii de drept comun. Delicventul era adus în starea de-a-și da seama că este un declasat al cărui unică salvare rezidă în dobândirea sprijinului partidului unic. Singura modalitate prin care el putea face față cerințelor partidului era de a îndruma pe același drum al cinstei si alți delicvenți. Reeducarea se realiza prin munca în colectiv, însă varianta românească a reeducării a fost efectuată prin aplicarea unor torturi fizice continue, concomitent cu acțiuni de spălare a creierului.

Dintre toate crimele comise în perioada regimului comunist de către autoritățile din penitenciare, programul de reeducare a fost mult timp învăluit în secret. Motivul principal era acela că victimele reeducării au fost forțate să devină la rândul lor torționari. Cu toate acestea, informații discrete și neoficiale circulau în mai toate închisorile din România despre evenimentele din lagărul Pitești, mai ales în anii 50.

Niciuna din relatările ulterioare nu identifică cui aparținea inițiativa programului de reeducare, deși natura sa sugerează o inspirație sovietică (probabil Beria, dar posibil Stalin însuși să fi ordonat astfel de atrocități). Abia în 1952 experimentul este stopat. Este posibil ca încheierea să fie legată de înlăturarea din partid a Anei Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu și să facă parte din strategia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretențiilor sale de a pune capăt regimului de teroare inițiat de predecesorii săi.

Sfârșitul tratamentelor de reeducare nu a însemnat și sfârșitul suferințelor pentru victimele sale. Semnele spălării creierului și ale torturilor au marcat multe vieți. Literatura memorialistică de închisoare relevă clar abuzurile folosite ca metodă de pedeapsă. Frecvența folosirii lor și numărul de ani în care această practică a continuat este greu de stabilit, dată fiind sărăcia mărturiilor disponibile. Nu se știe, de asemenea, scara la care s-au folosit, în mod abuziv, metodele acestea și după încheierea experimentelor de la Pitești.

În lumina tuturor represiunilor și încălcărilor drepturilor fundamentale ale omului, comise de la impunerea regimului comunist, admiterea României în 1953 în Organizația Națiunilor Unite a fost un simulacru de respect pentru principiile Cartei.

3.6 GHEORGHIU-DEJ ÎN CONTEXTUL SOVIETIZĂRII

S-a născut la 8 noiembrie 1901, la Bârlad, județul Tutova, într-o familie săracă. De la 11 ani lucrează ca hamal în portul Galați, unde printre tovarășii de muncă este poreclit țiganul. Reușește să termine patru clase primare si trei industriale, calificându-se în meseria de electrotehnician. În 1923 își satisface stagiul militar.

Inițial lucrează la atelierele C.F.R. Galați, apoi este mutat disciplinar la Atelierele C.F.R. Dej, acuzat fiind de agitație comunistă. Este locul de unde i se trage și porecla de Dej, sub care va fi cunoscut ulterior.

Apropierea sa de mișcarea comunistă, clandestină la acea dată în România, se produce în 1928, și de abia în 1932 devine membru. La 20 martie, în cadrul Conferinței pe țară a ceferiștilor, desfășurată la București, este ales secretar al Comitetului Central de acțiune al lucrătorilor ceferiști. Deja în februarie 1933 devine liderul grevelor ceferiste. Potrivit instrucțiunilor primite da la Internaționala Sindicatelor Revoluționare de la Moscova, mișcarea avea ca scop final instaurarea regimului comunist în România.

Remarcat ca unul dintre fruntașii comuniști cei mai fanatici și intransigenți. Dej este arestat la 15 februarie 1933 și înaintat pentru judecare, Consiliului de Război al Corpului II de Armată. Pe banca acuzării se mai aflau si alți peste 100 de greviști și agitatori. Este condamnat la 12 ani de muncă silnică. Trece, pe rând, prin majoritatea închisorilor de referință din țară. În toată această perioadă a detenției, C.C. al P.C.R. pune la cale mai multe acțiuni de evadare a acestuia, toate soldate cu un eșec.

Cea mai mare parte a detenției o execută în închisoarea Dofiana, supranumită și Universitatea comunistă, alături de Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Vasile Luca, Emil Bonăraș, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu, Nicolae Ceaușescu etc. Din închisoare, cu sprijin din afară, Gheorghiu-Dej coordonează acțiuni pentru obținerea unui regim special de către toți comuniștii aflați în detenție. După ocuparea Basarabiei, guvernul sovietic a solicitat, prin Ministerul de Externe, eliberarea tuturor fruntaților comuniști din închisoare și trecerea acestora în U.R.S.S. Directorul închisorii, gen. E. Negulescu, din Direcția Generală a Poliției, raporta la l aprilie 1941, că punerea lui Dej în libertate ar constituit un pericol permanent pentru ordinea și siguranța statului.

În închisoarea de la Caransebeș reușește să-1 sensibilizeze pe directorul penitenciarului pentru a-i facilita ascultarea emisiunilor radio românești și străine, pentru a fi astfel la curent cu mersul evenimetelor internaționale, în toamna lui 1939 este transferat în lagărul din Târgul-Jiu, devenit în februarie 1941, din ordinul lui Antonescu, loc de detenție politică. Aici s-a aflat alături de alți tovarăși de-ai săi, precum Apostol, Stoica ori Ceaușescu, precum și alături de industriașul Max Auschmit, Gazetarii și scriitorii Tudor Arghezii, Zaharia Stancu, gen. Nicolae Rădescu, artistul Sergiu Malagamba etc. Toți acești camarazi de suferință vor primi posturi cheie în perioada de dominație comunistă.

În lagăr își va câștiga deja postura de șef, iar în scurtă vreme avea să părăsească și închisoarea. Proclamația regelui către țară o aude la radio. La 26 august ajunge în București.

Neînfricatul luptător ceferist devine ministru al comunicațiilor în al doilea guvern Sănătescu, funcție care va fi păstrată și în guvernul Rădescu. Alături de alți lideri comuniști organizează la București, dar și în alte orașe din țară manifestații de adeziune pentru politica P.C.R.

Dej devine unul dintre cei mai acerbi susținători ai epurărilor fasciștilor din viața politică și de stat, din armată, cultură, presă etc., precum și al pedepsirii criminalilor de război și a celor vinovați de dezastrul țării. În ședințele Consiliului de Miniștri Gheorghiu-Dej se remarcă prin acuze la adresa guvernului. Cunoscând deja planurile Moscovei de sovietizare a țării, el acționa astfel în deplină cunoștință de cauză.

Odată cu instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza și în baza Convenției româno-sovietice, se formează Oficiile economice județene, care erau destinate colectării produselor ce trebuiau livrate spre U.R.S.S în contul despăgubirilor de război (300 milioane de dolari), în fapt, România a plătit în primul an echivalentul a peste 600 de milioane de dolari.

Dej primește asigurarea de la Molotov că trupele sovietice nu vor fi retrase din România până ce nu va fi instalat un guvern comunist. La 16-21 octombrie 1945, Dej este ales în Secretariatul C.C. al P.C.R., iar la 22 octombrie va fi ales secretar general. Inițial, Vasile Luca propusese în această funcție pe Ana Pauker. Ca urmare, acest grup deviațonist de dreapta va fi pedepsit în 1952 cu eliminarea din partid și din funcțiile de conducere.

Alegerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej ca lider al P.C.R. marchează și intensificarea măsurilor represive ale organelor de securitate internă, îndreptate cu precădere împotriva celor ce nu ascultau indicațiile Moscovei. Perioada cât s-a aflat la cârma partidului a constituit apogeul internărilor în lagărele de muncă, a deportărilor, a arestărilor forțate etc. Deținerea acestei poziții l-au transformat pe Dej într-un dictator care acuza direct și elimina fără scrupule pe oricine îi stătea în cale.

Față de Uniunea sovietică manifesta un interes sporit, consemnând la intrarea economiei naționale în sfera de influență a Imperiului de la Răsărit. Liderul P.C.R. discuta permanent cu reprezentanții Kremlinului măsurile de accelerare a procesului de producție a economirei naționale ca parte a mai marelui proces de comunizare a României.

Hotărând formarea Kominformului, Moscova aruncă P.C.R. în lupta pentru democratizarea țării. Are astfel loc un intens și progresiv proces de democratizare a României prin înscenarea de numeroase procese politice, soldate cu condamnări aspre.

Odată ce a doborât și ultimul obstacol, monarhia, Dej raporta Moscovei deplina satelizare a româniei față de U.R.S.S. Ca urmare, în țară, liderii P.C.R, patronați de putere sovietică, vor pune bazele unui regim monopartid, de tip totalitar. Iar masele sunt primele vizate și ajutate să-și însușească noua ideologie. Cei care se declarau împotriva acestor transformări democratice erau arestați. Chiar și cei care se conformau trăiau zi de zi sub imperiul terorii, pricinuit de măsurile abuzive cu care se guverna în România.

În plan economic, datorită angajării României în C.A.E.R., un bloc economic al statelor socialiste, cu caracter închis, s-a produs izolarea economiei românești față de piața mondială. În plan intern aceste măsuri se continuă prin trecerea la colectivizare a gospodăriilor agricole individuale țărănești, urmându-se modelul colhozurilor sovietice. Și în privința acestor aspecte, Dej s-a pronunțat pentru colaborarea cu Moscova.

Liderul comunist a fost totuși înfricoșat de amploarea mișcărilor de rezistență din munți. Astfel sunt masate forțe enorme pentru anihilarea acestora. Formațiunile de luptă anticomunistă, fără ajutorul statelor occidentale, au fost pe parcurs decimate.

Dar și în interiorul partidului au loc transformări esențiale, în 1952, sprijinit de Moscova. Dej își înlătură principalii oponenți aflați în conducerea partidului – Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. La 21 iunie preia funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, instaurându-se astfel la cârma unui regim de dictatură personală. Sunt intensificate atestările, deportările, iar pedepsele s-au înăsprit.

În plan internațional însă, spre apusul carierei, Dej își va manifesta spiritul de independență. El a subliniat că a fost creată baza economică a socialismului și că se putea trece la desăvârșirea construcției socialiste din România. În plan politic, diplomatic, dar și economic este promovat un spirit de independență față de Fratele de Ia Răsărit. Simțindu-se stăpân pe sine, dar si pe situația țării, Dej conduce și pregătește o evadare a României de sub tutela protectoratului sovietic.

Gheorghe Gheorghiu-Dej nu mai apucă să-și vadă visul cu ochii, încetează din viață la 19 martie 1965, lasându-l drept succesor pe fostul său locotenent credincios, Nicolae Ceaușescu.

Capitolul 4 DEZGHEȚUL

Moartea lui Stalin. la 5 martie 1953, precum și procesul și executarea lui Beria, în decembrie același an, au deschis calea unei lupte deschise pentru putere la Kremlin, și au eliminat implicit presiunile asupra liderului comunist român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în sensul organizării unor procese de restructurare internă de partid1. Această luptă i-a plasat într-o stare de confuzie pe conducătorii de partid din statele satelite Moscovei, dar nu a afectat în nici un fel relația de vasalitate, în politica internă si externă a României, asemenea celorlalte state est-europene, a confirmat imitația Uniunii Sovietice2.

În România, Dej și-a continuat exploatarea repercusiunilor succesiunii politice sovietice. Continuând seria proceselor, acesta nu și-a atras critici privind slăbirea vigilenței față de dușmanii imperialiști3: în momentul în care Hrusciov a fost ales prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în septembrie 1953, iar Gheorghe Mahalov a fost investit prim-ministru, a devenit evidentă separația puterilor, care a oferit liderilor comuniști autohtoni un spațiu mai larg de manevră4, mai ales conducătorului român.

Dej a rămas însă un stalinist convins. Așadar, dispariția de pe scena politică a lui Stalin nu a influențat major politica internă a României, cu atât mai puțin cea externă. Conducerea partidului nu a suferit schimbări, nu s-a relizat o descentralizare economică, iar procesul colectivizării a continuat5. Cu toate acestea a fost dată o amnistie de scurtă durată în 1955, iar în politica culturală a intervenit o ușoară liberalizare.

Moartea lui Stalin a avut o influență ceva mai mare asupra relațiilor României cu U.R.S.S., care în retrospectivă se puteau numi emblematice. Lucrările la Canalul Dunăre Marea-Neagră au fost abandonate, Hrușciov neîmpărtășind interesul lui Stalin pentru acest proiect, Sovromurile au fost desființate, iar companiile de minerit au fost vândute.

Pe parcurs, văzând cum bate vântul la Moscova6, Gheorghiu-Dej a recunoscut că Stalin își pătase reputația, complăcându-se în cultul personalității si permițând folosirea terorii de către propria poliție politică. Se încearcă anticiparea criticilor care îl vizau pe acesta de stalinism. îndepărtându-1 pe Lucrețiu Pătrășcanu, agreat mai mult de curentul reformist sovietic7, iar apoi eliminându-si aliații cei mai apropiați- Pauker, Luca, și Georgescu- Dej și-a început o nouă etapă în deținerea controlului total. El a recunoscut că, deși forțele de securitate înregistraseră mari succese, în special în demascarea agenturilor străine8 acestea au depășit limitele legalității, lăsând să se înțeleagă că aceste abuzuri s-au întâmplat în momentul în care staliniștii dețineau principalele mandate. Modalitatea de contracarare a terorii a fost de fapt consolidarea controlului de partid asupra securității și o mai mare aplicabilitate a abuzurilor9.

Pentru Dej, demolarea cultului personalității lui Stalin era un factor deosebit de demoralizant, ținându-se în principal cont de maleabilitatea lui în fața dictaturii sovietice și, în consecință, a făcut tot ce i-a stat în putere să-l minimalizeze, limitându-1 la o problemă de intrigă de partid și nu de discuție publică10.

Întrucât mulțumită politicii consecvente marxist-leniniste a Comitetului Central11, excesele cultului personalității fuseseră eliminate. Gheorghe Gheorghiu-Dej a stabilit astfel linia partidului pe următorii ani. Acesta a plasat P.C.R. printre partidele cu linia cea mai dură din lagărul comunist. Au fost scoase în evidență rezistență conducerii partidului la procesul de destalinizare și slăbiciunea opoziției din rândul partidului față de Dej. Refuzând să treacă la un dezgheț treptat la politicii de partid12, dar cu sprijinul cadrelor sale de sprijin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a reușit să-si consolideze propriul control asupra partidului si să-1 lege mai strâns de persoana sa.

4.1 POLITICA NOULUI CURS

Perioada dintre moartea lui Stalin și retragerea Armatei Roșii de pe teritoriul național este una a incertitudinilor. Moștenitorii puterii sunt lipsiți de legitimitate13, pentru că ei, la rândul lor, pe durata vieții lui Stalin, nu au avut nici un fel de autoritate, întreaga putere concentrându-se în nucleul decizional de la Kremlin. După moartea liderului de la Moscova, s -a produs un vacuum de putere și o criză de succesiune14.

Traiectoria elitei sovietice a fost contradictorie15. Biroul Politic la P.C.U.S. a considerat obligatoriu subordonarea țărilor satelit și alinierea acestora la deciziile luate de Moscova. Cu toate acestea, campania de nivelare a Europei sovietizate a eșuat, aceasta fiind și prima concluzie ce s-a desprins după anul 195316.

Cinci ani de dictatură a proletariatului17 de introducere a instituțiilor de tip stalinist, de teroare revoluționară, de industrializare accentuată, de control total asupra mijloacelor de comunicare, au fost decisivi în marcarea politicii interne și externe a României. Față de politica stalinistă, s-a trasat o nouă linie, un nou curs18, ce a cuprins o serie de schimbări: dezgheț ideologic, reducerea terorii, măsuri pentru creșterea standardului de viață etc. Politica moscovită inițiată a avut un caracter contradictoriu. Odată cu dispoziția autorității absolute a lui Stalin, elita politică centrală sovietică nu a mai fost capabilă să exercite un control decisiv asupra liderilor locali, în aceiași termeni ca până atunci, în ciuda disciplinei generate de dogmatismul bolșevic, din rațiuni de putere dar și de dependență absolută de factorul economic și militar, liderii locali au întreprins în perioada imediat următoare o anume distanțare de principiile partidului19.

Politica noului curs20 a însemnat o limitare treptată a terorii în U.R.S.S, propagată apoi în restul blocului sovietic. Au fost eliberați cei mai mulți dintre deținuții politici. Campaniile de propagandă si mobilizare generală au scăzut în intensitate. Se face apel la respectarea legalității și normelor leniniste21 ceea ce echivala cu nefolosirea terorii împotriva membrilor de partid. Legi si decrete cu caracter represiv sunt fie abrogate, fie limitate ca aplicabilitate. Supremația poliției politice în raport cu aparatul de stat dispare treptat22. Se începe transformarea regimului constant de Stalin, nu însă printr-un program de reforme, de schimbare a viziunilor ori doctrinelor, ci, mai degrabă, prin renunțarea din partea elitelor conducătoare la anumite metode, devenite eficiente și care amenințau, dacă s-ar fi continuat practicarea lor, să pună în pericol guvernarea comunistă, în esență s-a încercat realizarea unui compromis cu societatea, iar unele grupuri au considerat util să caute sprijin politic în anumite segmente sociale, încălcându-se astfel caracterul închis de până atunci, de separare a puterii politice de realitatea socială23. Societatea, până atunci ignorată și considerată ca o realitate conservatoare, o sursă permanentă de amenințare, urma acum să fie luată în calculul puterii24.

Până în martie 1953, liderii sovietici, suzerani, au garantat stabilitatea regimului comunist de la București. După moartea lui Stalin, existența acestora a fost pusă la îndoială, elitele politice suferind reale modificări de cadre. Se instituie o conducere colegială25. Nici o persoană nu mai putea concentra toată puterea, ceea ce însemna că forța dictatorială autarhică, obedientă stalinismului, trebuia să împartă conducerea și cu alte persoane. Trecerea de la dictatura unei singure persoane la aceea a unui grup oligarhic a creat dificultăți, căci se încerca deplasarea crizei de la centru spre periferie, care începe astfel să definească clar noile interese ale Kremlinului26.

Se renunță la violența generalizată, în timp ce la Moscova schimbarea s-a petrecut la vârf, celelalte state și-au păstrat liderii, care mai mult de atât, au privit transformările survenite pe scena politică comunistă cu mult scepticism, considerându-le eșecuri. Un exemplu elocvent este chiar reacția clasei politice românești la noua linie, care a fost destul de reticentă, Dej fiind cel care se identificase cel mai mult cu valul stalinist27. Deciziile luate de Moscova modificau prioritățile de până atunci. Tocmai din acest motiv, puterea politică românească a încercat limitarea efectelor noului curs, în vederea păstrării intacte a nucleului de decizie.

Schimbările cerute de liderii de la Kremlin erau așadar clar îndreptate spre conducerea colegială, încetarea terorii împotriva cadrelor, limitarea violențelor folosite împotriva societății, eliberarea unei mari părți a deținuților politici, eliminarea controlului Securității asupra organelor de partid, reducerea investițiilor în sectorul industrial, oprirea colectivizării, ameliorarea condițiilor de viață și măsuri pentru creșterea consumului28.

În România, îndoctrinarea masivă a aparatului de partid apropiase P.M.R. de tipul de coeziune pe care Dej și apropriații săi îl urmau. Constituirea între 1948 și 1953 a unui nucleu politic, relativ coerent si unitar, dar subordonat unui singur conducător, Gheorghiu-Dej, a stabilizat conducerea partidului. Acesta construiește, treptat un partid cu un aparat recrutat pe criterii de loialitate față de propria persoană29 în 1953 supremația sa este desăvârșită și deja stabilită în întreg partidul.

Cu toate acestea, organizația de partid ascunde slăbiciuni interne, tocmai din acest motiv aflându-se la discreția ordinelor sovietice. Tema de scindare a constituit un factor conservator important. Reacția elitei comuniste românești a fost de a păstra, cu orice preț, integritatea ei, unitatea. Destalinizarea prin reabilitare este un element puternic de nelegitimare, de invalidare a supremației lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a grupului său. Aceștia se găseau în poziția cea mai vulnerabilă. Reformatorii sunt excluși. Alternativele concrete la supremația P.C.R. erau, rând pe rând, eliminate30. Prin asasinarea lui Lucrețiu Pătrășcanu se excludea orice risc de formare a unei poziții reformatoare în partid. La București, spre deosebire de celelalte capitale comuniste, procesele staliniste ating apogeul înscenărilor31, din această categorie făcând parte și procesul lui Pătrășcanu ori al Anei Pauker. Presiunea asupra aparatului rămâne însă constantă. De exemplu, desemnarea lui Gheorghe Apostol ca șef al P.M.R. era doar o aparentă împărțire a puterii. Dej rămâne totuși ferm pe poziția sa, fiind capabil de preîntâmpinarea oricărei tentative de scindare a partidului32.

Aparatul de partid și membrii acestuia erau îndoctrinați în spiritul fidelității absolute față de P.C.U.S., și mai puțin față de elita locală și Gheorghiu-Dej. Susținerea Moscovei devenise problematică, dar atâta timp cât elita guvernantă avea sprijinul puterii suzerane, rolul aparatului de partid era doar de a asigura îndeplinirea oportună a ordinelor venite de la Kremlin. P.M.R nu poate fi considerat un partid propriu-zis, ci doar un element din instrumentarul folosit de sovietici, ca o curea de transmisie a ordinelor de la Moscova33. Renunțarea la un set de dogme și recunoașterea erorilor trecutului efectuată de Hrușciov, aducea prejudicii legitimității deținătorilor puterii din blocul sovietic34.

În 1953 societatea românească se află după cinci ani de asalt dat de puterea politică comunistă împotriva ei. Represiunea, industrializarea, colectivizarea etc. au produs o creștere fără precedent a tensiunilor sociale. Explozia teoriei democrației populare a angrenat două direcții pentru diminuarea tensiunilor: a) reducerea terorii și b) măsuri economice în favoarea populației. Regimul a trecut astfel la eliberarea unei părți a deținuților politici, reducerea unor pedepse, grațieri. Mai multe decrete sunt promulgate în acest sens35.

Reducerea represiunii nu are numai un aspect cantitativ, ci și unul calitativ. Teroarea devine selectivă36. Sunt vizate mai ales cadre ale partidelor, cercurile religioase, zonele de contact cu străinii, foștii ofițeri și intelectuali care nu aderau la regim. Fostele elite sunt, așadar, strict supravegheate în continuare și constituie frecvent obiectul anchetelor și măsurilor punitive. Se înregistrează, în schimb, o scădere a represiunii în mediile rurale. Aceasta, din simplul motiv al sensibilei probleme a colectivizării, în ceea ce privește proletariatul, se constată o reducere a muncii forțate, renunțarea la practicile represive împotriva neîndeplinirilor de norme, în cazul părăsirii locurilor de muncă etc.

Definirea unor alte sarcini pentru aparatul de opresiune devine o obligație, datorită noilor priorități pe termen scurt ale conducătorilor. Limitarea terorii, ca instrument de guvernare forte, și accentul pus mai mult pe latura politică au produs o importantă reducere a organelor de control, în raport cu elementele de decizie37. Structurile partidului își subordonează structurile Ministerului de Interne la nivel central și local38. După 1953, decizia politică a avut întâietate în fața aparatului de securitate. Și aici însă se manifestă caracterul contradictoriu al măsurilor luate în contextul politicii noului curs. În martie 1956, când unii dintre lideri au încercat aplicarea liniei inaugurate de Hrușciov, limitarea atribuțiilor M.A.I a fost una din principalele ținte ale criticilor aduse stării de lucruri de la vârful partidului.

Dej s-a grăbit să se alinieze noului curs, pentru că supraviețuirea sa politică depindea de loialitatea față de sovietici, mai ales în acest moment al profundelor schimbări39. Având o poziție dominantă în cadrul partidului, acesta se confruntă cu o nouă problemă: dezacordul potențial dintre el și liderii sovietici în privința viitorului României40.

Noua linie impusă de Moscova a creat însă dificultăți de adaptare elitei guvernante, destul de ezitantă și contradictorie în a se pronunța pentru o politică de relaxare deoarece potențialul amenințărilor pozițiilor din partid căpăta contur. Ocupația sovietică expusese societatea la o exploatare intensă și o privase de resursele esențiale, cu consecința unui standard de viață foarte scăzut. La acestea se mai adaugă și faptul că Dej, alături de grupul său de susținători, erau identificați cu ocupantul străin41, ce a adăugat un sentiment în plus frustrării sentimentelor naționale și manifestării acestora. Izolarea liderilor politici autohtoni devenise clară, iar posibilitățile de contact cu realitatea minimalizându-se simțitor. Nefiind angrenată în manevrele sovietice, clasa politică este periferizată de chiar societatea din care s-a născut. Reușește însă să se răzbune prin interzicerea anumitor drepturi și libertăți42. Sunt preferate jocurile prudente, amânarea deciziilor importante, adaptarea treptată la mediul politic extern, dar mai ales la cerințele liderilor sovietici.

Conflictele de la Kremlin, schimbările survenite pe scena politică internațională, au obligat pe comuniștii români la circumspecție. Pe plan intern s-au luat măsuri de consolidare a regimului, căci, odată cu dispariția lui Stalin ca factor de stabilitate zonală și cu deschiderea conflictelor pentru succesiune, situația s-a complicat, mai ales prin caracterul ei impredictibil43. 1953-1956 a fost perioada unei atente instituționalizări a P.M.R., a unei selecționări conștiincioase a cadrelor, a anihilării oricărei tentative de constituire a unei alternative nestaliniste în interiorul partidului, sau a oricăror surse de pericol ori potențial dezechilibru pentru nucleul decizional.

Revenirea în forță a lui Gheorghiu-Dej s-a produs numai în momentul când acesta era sigur de poziția sa în partid, de adeziunea tacită a Moscovei, dar mai ales de fidelitatea oamenilor săi și după minuțioase pregătiri44. Instabilitatea sovieticilor a creat dificultăți suplimentare, provocări care vor modela comportamentul politic de mai târziu al guvernanților de la București, în direcția combaterii oricărui spirit pluralist. A existat o puternică teamă de sciziune, care a determinat o spontană strângere a rândurilor45, mai ales în fața amenințării care se constituia printr-o intervenție a Uniunii Sovietice în cazul dezbinării iremediabile a nucleului decizional. Intervalul 1953-1955 a fost folosit intens pentru consolidarea elitei, recrutarea de noi oameni, instruirea și verificarea capacităților lor. Pe fondul acestor transformări, victoria grupul dejist s-a datorat în primul rând unității. Unitatea elitei a fost privită ca o condiție necesară supraviețuirii sale politice46.

În intervalul 1948-1965, partidul a trecut printr-un masiv proces de epurări și de verificare a membrilor si cadrelor sale. în decembrie 1955, P.M.R. avea aproximativ 600 de mii de membrii, 45% dintre membrii din 1948 fuseseră eliminați. Dacă avem în vedere că după 1953 s-au făcut noi primiri în partid, numărul celor eliminați a depășit 500 000. Aceasta a fost o operație de proporții, ce a fost combinată cu înlăturarea grupului Pauker-Luca-Georgescu și a lui Lucrețiu Pătrăscanu, cu îndoctrinarea membrilor, dar mai ales a cadrelor proprii în diferite forme de învățământ ideologic47. Aceste acțiuni au dus la modelarea unui partid, dublu ca mărime, dar mai puțin structurat și instituționalizat. După 1948 primirile în partid, practic au încetat. Deschiderea din 1955, după 7 ani de epurări și verificări a însemnat abordarea unui nou tip de decizii, dar bazate în continuare pe întărirea pozițiilor proprii. Sunt măsuri de prevedere care limitau posibilitatea coagulării unei contra elite în afara P.M.R.48

Un partid cu efective mai mari este mai sigur, mai ales pentru liderii lui, decât un partid unic, atunci când există un aparat devotat nucleului decizional și dependent de acesta. Liderii comuniști au încurajat lărgirea spectrului de aderență în partid, în momentul când au socotit util să aducă membrii aleși de ei pentru a-și întări poziția personală49. .Gheroghe Gheorghiu-Dej s-a impus în lupta pentru putere, el reușind să domine elita guvernamentală, în ciuda tensiunilor interne. Congresul P.M.R din decembrie 1955 a fost doar unul de consolidare a elitei, în centrul acestui sistem de conducere se afla un grup redus numericește, alcătuit din principalii veterani ai mișcării comuniste din România50.

Totalitatea cadrelor alcătuiau nomenklatura, plasată pe două nivele: cadre superioare si cadre inferioare. Nucleul decizional, alături de nomenklatură forma partidul interior51, care se opunea partidului exterior52, alcătuit din membrii simpli de partid. Acest model este unul tipic totalitar, căci societatea devine o prelungire periferică a nucleului decizional, iar granița dintre aceasta și partid era riguros marcată. Condițiile de admitere erau cuantificate, iar criteriile de recrutare a noilor membrii aveau un caracter de clasă53.

Nomenklatura includea membrii nucleului decizional, dar și cadrele importante. Pe prima poziție se aflau posturile cheie ale înaltelor autorități din partid, iar pe poziția secundă erau plasate persoanele mai puțin importante sau cadrele ținute în rezervă pentru a fi avansate, în documentul emis de Secretariatul C.C. al P.M.R., din 1954 și intitulat Nomenkatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, sunt enumerate toate funcțiile pe care le aproba Biroul Politic si Secretariatul C.C. al P.M.R.54 Biroul Politic numea 286 de persoane în funcții care sunt sub controlul său direct. Secretariatul avea în subordine alte aproximativ 5000 de funcții și numea direct același număr de persoane pentru ocuparea acestor posturi. Cele două niveluri defineau rangul, statutul, accesul la decizii si alcătuiau împreună nomenklatura de rang superior55. Dincolo de aceste poziții, se afla nomenklatura de nivel mediu și inferior, aparatul de partid și cel guvernamental56. Din primul eșalon este numit, de exemplu directorul general AGERPRESS, președintele și prezidiul Academiei R.P.R., conducerea ziarului Scânteia și a revistei Lupta de partid. Din al doilea nivel erau promovate cadre în secția organelor conducătoare de partid, sindicate, Școala Superioară de partid Ștefan Gheorghiu etc. De secția de propagandă depindeau direct 710 posturi din aparatul central al P.M.R., presa centrală, Ministerul Culturii, Uniunile de creație, Academia R.P.R., Ministerul învățământului și altele57.

Cadrele P.M.R. ajungeau în acest moment la cca. 100 000 persoane. Dintre aceștia, jumătate alcătuiau eșaloanele superioare, adică acea parte din angrenajul aparatului de partid unde se luau deciziile cu impact major în plan social58.

Concluzia reală a acestor ani post-staliniști a constat în consacrarea, apariția, dezvoltarea și consolidarea unei noi clase, capabilă la transformare și adaptare, și gata să se implice în politica noului curs propus de Moscova.

4.2 BLOCADA CURENTULUI REFORMIST

Detronarea stalinismului nu a însemnat doar prăbușirea unei autorități, ci a unei întregi instituții totalitare. Denunțarea cultului personalității, a cenzurii, a interdicțiilor libertăților fundamentale, dezvăluirea existenței lagărelor de concentrare, a victimelor acestora, demascarea erorilor politicii externe și interne, a fisurat esența sistemului: ideologia. Toate certitudinile, normele, canoanele, ideile marxism-leninismului și-au pierdut coeziunea și credibilitatea59.

Sistemul comunist a fost unul de sorginte ideologică. Substanța sa a constat în supunerea deplină și necondiționată, iar punerea în practică a deciziilor de acest fel au întruchipat doar voințele de putere ale grupului de conducere din partid. Obsesia unității de monolit60 a stopat orice fel de inițiativă ce nu corespundeau mentalităților totalitare. Sunt eliminate toate inițiativele care încercau o redefinire a intereselor specifice grupului de comandă de la Moscova.

Obediența elitei guvernante românești a fost maximă, întreaga perioadă de conducere Dej a fost traversată de obsesia supraviețuirii pe scena politică, care depindea exclusiv de voința liderilor sizerani. În acest context se înscriu și rațiunile deciziilor din 1956. Alternative reformiste, venite din chiar interiorul P.M.R., au fost tratate cu indiferență. Lumea comunistă se afla în plina confuzie și într-o criză de autoritate fără precedent61. Opțiunea elitei românești a fost regruparea, strângerea rândurilor și amânarea oricăror decizii importante.

Acestea sunt criteriile ce au ghidat și politica liderului român Gheorghiu-Dej, care și-a explicat deciziile privind, din prisma sa, împrejurările si schimbările est-europene. A fost arestat un mare număr de vechi membri ai partidului […]. Vechea conducere a deschis larg porțile partidului, în partid pătrund astfel elemente carieriste străine, cât și elemente reacționare […]. Se știe că este necesară o vigilență neobosită pentru a apăra puritatea rândurilor partidului […]. Lipsa unei reglementări stricte a compoziției sociale a partidului și a organizațiilor de partid, nesocotirea sarcinii de a crea un sâmbure proletar puternic al partidului, din rândurile căruia să fie promovate cadrele de conducere ale acestuia, au făcut ca mentalitatea și stările de spirit mic burgheze să exercite o influență covârșitoare în organele și organizațiile de partid62.

În plan social însă, România conținea multe contradicții. Populația avea puternice sentimente antisovietice. Condițiile de viață erau mult sub standardele occidentale. Economia prezenta dezechilibre puternice, datorate pe de o parte exploatării sovietice, iar pe de altă parte, strategiei de industrializare de tip stalinist ( neperformantă).

În aceste condiții, blocarea destalinizării63, a fost iminentă. Atacurile contra reformiste devin curente, începând mai ales din 1957. În spațiul sovietic liderii comuniști și-au reluat vechile practici, de guvernare totalitară, de dinainte de 1953. Și în România societatea este adusă sub un control strict, climatul politic cunoscând o bruscare a relațiilor inter-sociale. Campaniile de presă, înăsprirea cenzurii, arestările, înlocuiesc reabilitările și deschiderea spațiului public64, care fuseseră pricinuite de politica noului curs. Poziția echipei dirijate de Dej s-a întărit atât în raporturile cu Moscova, cât și pe plan intern. Deja în toamna anului 1956, în România, putem vorbi de un sprijin total venit din partea liderilor sovietici. Amenințările de schimbare ale nucleului de comandă românesc au scăzut simțitor65.

Aceste schimbări au avut în principal două cauze: necondiționarea față de politica sovietică și faptul că s-a reușit împiedicarea unor explozii sociale de nemulțumire în România. Tentativele de reformă au reprezentat principala primejdie. Din această cauză măsurile de relaxare din perioada 1953-1956 au fost revocate66. Noua tactică abordată a marjat pe o îmbinare a concesiilor economice cu represiunea politică. Perioada incertitudinilor politice s-a sfârșit prin eliminarea în 1956 și a ultimilor rivali apăruți pe parcurs67. Înlăturarea acestor ultimi adversari se constituia dintr-un episod ce exprima eforturile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a-și consolida nucleul conducător. Oamenii din preajma sa nu trebuiau să fie capabili să-și creeze un nou pol de putere în interiorul P.M.R., ci erau cooptați doar pentru a-i fi devotați.

Elita politicienilor români se vede blocată în doctrina stalinistă, care, din acest moment, va respinge orice fel de idee atipică. Acest refuz categoric de a se adapta din mers climatului noului mediu politic este explicabil datorită faptului că puterea politică nu se consolidase suficient pentru a-și menține pozițiile dobândite, jucând în continuare un rol periferic. Dacă la început, odată cu lansare politicii noului curs, politicienii români s-au adaptat noilor transformări, pe parcurs însă s-a adoptat un statut de neutralitate, sfârșindu-se cu o obediență față de vechile principii staliniste68.

Este și perioada primei desolidarizări concrete față de elita sovietică. Odată cu 1957 începe o perioadă de câștigare a unor posibilități de manevră tot mai largi, care înlocuiesc treptat perioada subordonării absolute69. Deși sunt introduse prudent mici libertăți, raporturile lideri-societate s-au exprimat în aceeași formulă antagonică. Conducerea de partid nu va permite nici o dezbatere, nici o diferență de opinii, nici o alternativă. Ca și în primăvara lui 1952, sau doi ani mai târziu, în aprilie 1954, nucleul din jurul lui Dej se folosc cu succes de orice conjunctură pentru a înlătura elementele devenite incomode, dar si pe cei care împiedicau ascensiunea clasei muncitoare70.

Fără sprijinul Kremlinului, aceste transformări nu au ar fi putut prinde contur, iar guvernul de la București s-ar fi prăbușit. Nu se punea problema unei răsturnări de origine populară, deoarece U.R.S.S. era suficientă de puternică pentru impunerea controlului total. Gradul de siguranță al liderilor autohtoni era astfel maxim. Competitori reali nu existau, contraelita fusese demult redusă la tăcere, pozițiile actuale de conducere fiind prohibite oricăror grupuri centrifuge ce tindeau la acapararea puterii71.

4.3 STRUCTURAREA PE CLASE A NOII SOCIETĂȚI

Industrializarea accelerată a avut ca efect creșterea numărului muncitorilor, a proletariatului, cu preponderență în ramurile unde investițiile atingeau o cotă înaltă. Muncitorul industrial de origine țărănească a devenit baza socială a partidului comunist72. Periplul sat-oraș al acestei categorii sociale ambigue, dar numeroase73, constituia una din trăsăturile specifice cele mai precis conturate ale proceselor sociale din perioada 1948-1958, ca și cele de mai târziu.

Muncitorii au fost principala sursă de recrutare a aparatului de partid, a administrației locale si centrale, a armatei și Miliției și Securității. Acestora li se trezea sentimentul de identificare cu structurile de comandă ale regimului74. Pentru ei, instalarea dominației comuniste a deschis porțile unor avansări rapide, prin oportunități educaționale mai mari si posibilitatea de integrare în instituții ale puterii.

Valorile, mentalitatea, modul de organizare, tradițiile vechii clase muncitoare nu au translat spre noua clasă formată. Proletariatul se dezvoltă o dată cu prima industrializare, 1948-1953, și va împărtăși valorile clasei țărănești din care provenea. Impactul cu mediul urban va duce la deteriorarea relațiilor intersociale, căci nostalgia pentru trecut și mediul idilizat al satului nu putea pieri niciodată75. Valorile acestei clase sociale, aflate încă în construcție la prima ei generație, vor fi: vulnerabilitatea crescută față de propaganda comunistă, gradul înalt de manipulabilitate, lipsa de aderență la noul mediu social impus, supunerea necondiționată în fața autorității, dezinteresul pentru sfera publică, absența răspunderii76. Perspectivele acestora au determinat un suport stabil pentru politica practicată de comuniști.

Muncitorii industriali reprezentau clasa în numele căreia guvernau liderii politici, dar aceasta nu însemna că această clasă ar fi putut exercita vreo influență asupra deciziilor luate. Elita comunistă conducea după propriile ei scopuri, actul de guvernare luând permanent o turnură avantajoasă doar priorităților de moment ale grupului decizionar. Conceptul de dictatură a proletariatului a oferit comuniștilor doar o justificare ideologică în exercitarea exclusivă a puterii77.

În perioada 1945-1949 s-a reușit aducerea sub control a populației urbane. Asaltul asupra satului românesc78 a început cu primăvara anului 1949. Este momentul când s-a luat hotărârea de colectivizare a agriculturii române79, urmându-se modelul plin de succes sovietic80. În acest an țărănimea se găsea după două reforme agrare ce au slăbit și mai mult gradul de coeziune al țărănimii. Cu toate acestea, natura distinctă a lumii rurale a constituit o principală sursă de rezistență.

După doi ani de acțiuni represive la adresa țărănimii și a proprietății individuale s-au înregistrat progrese minore. Cauza principală a fost dezechilibrul constant între țărănime și clasa politică, în această sferă poate fi încadrată și metodica de aplicare a colectivizării, cu limitele și ritmul ei, care erau încă necunoscute regimului de la București81. Obiectivul urmărit era distrugerea proprietății individuale rurale și încadrarea țăranilor în pseudo-asociații tip kolhoz, pentru crearea, după model stahanovist, a unui proletariat agricol.

Pe parcurs, îndemnurile mobilizatoare se intensifică, fiind sporite campaniile de aducere sub control a țărănimii82.

În tot acest context social, în care țăranul devine muncitor agricol, iar proletarul este erou al întrecerii socialiste, intelectualitatea este supusă unor tratamente contradictorii. Pe parcursul anilor 1948-1958 segmentele profesionale au fost tratate diferențiat. Distrugerea vechii societăți, a diferitelor categorii socio-profesionale era dictată de natura totalitară a regimului, dar mai ales ideologiei după care conducerea comunistă era deținătoarea adevărului integral. Aceste decizii transformau intelectualitatea într-o clasă inutilă. Totuși, utilitatea acesteia devenea fiabilă doar în momentul când își pronunța disponibilitatea pentru politica regimului83.

Dincolo de motivația ideologică exista și una de ordin politic. Nu se putea aduce sub un control strict societatea tară punerea în dependență a surselor de autoritate socială84. După distrugerea rivalităților politice, intelectualitatea era singura clasă de unde supremația elitei guvernante putea fi contestată. Rolul specifice ale intelectualității- de conștiință socială, creatoare de valori, de cunoaștere- erau asumate în întregime de clasa politică și rezolvate cu ajutorul ideologiei oficiale. Orice concurență în spațiul public trebuia eliminată, aceasta fiind una din principalele sarcini pe care. odată ajunsă la putere, conducerea comunistă și-a propus să o realizeze. În acest scop s-a folosit violența fizică, diversiunea, campaniile de propagandă, corupere, izolare și arestări85.

Influențele străine se refugiază cu deosebită ușurință în domeniul ideologic, în literatură, în artă, în știință. De aceea continuarea activă a luptei pe frontul ideologic împotriva influențelor imperialismului, împotriva atitudinii admirative în fața culturii în putrefacție din țările capitaliste, împotriva influențelor reformiste și revizioniste în teorie și politică, reprezintă o sarcină de însemnătate a partidului nostru86.

Abordarea acestor segmente profesionale s-a produs pe mai multe paliere. Mai întâi au fost distruse instituțiile care asigurau structurarea vieții intelectuale. Academia Română este reorganizată, iar autonomia ei este anulată. Are loc o epurare masivă și sunt numiți de către guvern noi membrii, mult mai fideli și siguri noului regim. Autonomia universitară este și ea anulată, iar corpul didactic, mai ales cel din învățământul superior este decimat. Programele școlare au fost schimbate în direcția politizării, de inspirație sovietică. Limba rusă devine obligatorie în toate treptele de învățământ.

Cu această perioadă se începe o imitare ferventă a structurilor și metodelor sistemului educativ sovietic. Cultura este izolată de Occident, cosmopolitismul este aprig contestat. Această strangulare a liberului spirit se produce prin cenzură, susținută de măsuri și pedepse administrative aplicate consecvent de Securitate87.

Mii și mii de intelectuali, începând cu scriitori cunoscuți, profesori universitari, ziariști, avocați și conținând cu segmente ale intelectualității tehnice, ingineri, experți, economiști, au fost concediați și li s-a interzis să-și mai practice meseria, iar în general au fost anchetați în procese înscenate și condamnați, cu diferite termene, în lagăre de muncă sau în închisori. Sediile și echipamentul infrastructurii culturale, învățământului, cercetării-edituri, tipografii, librării, cinematografe, institute, fundații- sunt în totalitate etatizate88.

Este declanșată o primă etapă de revoluție culturală, ce conține, pe lângă atacuri împotriva vechilor elite, și efortul de a crea, în cel mai scurt timp cu putință, o altă elită profesională provenită din rândurile muncitorilor și țăranilor. Aceasta trebuia să fie suficient de calificată pentru a reuși să susțină politicile avangardiste ale regimului89, prin îndoctrinare treptată aceasta devenind dependentă organismelor guvernamentale.

Modelarea omului nou, care nu se mai raporta valorilor antebelice, era un obiectiv prioritar, iar atingerea acestuia se făcea mai ales în direcția înregimentării tineretului. De la acest nivel se recrutau chiar și viitorii componenți ai clasei conducătoare. Accesul la nivelurile învățământului de partid, se făceau însă pe criterii de clasă. Cei care nu aveau o origine sănătoasă, proletară ori țărănească90 erau împiedicați să acceadă în astfel de universități.

După o primă încercare de conformare (1948-1951), care a eșuat, se trece la o politică nouă față de unele segmente ale vechilor elite. Se încearcă integrarea acestora în noile structuri, concomitent însă cu ținerea lor sub amenințarea represiunii.

Reeducarea vechii intelectualități, care are încă în mare măsură deprinderi burgheze, este o formă a luptei de clasă. Ea este indisolubil legată de ridicarea unor cadre noi de intelectuali din sânul clasei muncitoare și a țărănimii muncitoare91. In schimbul loialității lor față de regim, aceștia au fost promovați și cooptați pe funcții de conducere în cadrul instituțiilor din care proveneau. Aceștia s-au acomodat treptat cu conceptele comunismului, mai ales pe platforma comună a modernizării si industrializării accelerate a României92.

Intelectualitatea comunistă a avut un cu totul alt statut. Lipsită de o finalitate creatoare serioasă, ea rivaliza mai degrabă cu liderii propagandei care încercau remodelarea spațiului public. Această intelectualitate va acționa uzitând mijloace represive de amploare. Interdicția de exprimare, de publicare, cenzura și epurările din sistemele din care făceau parte a unora dintre colegi doar pe motive de necombativitate pe frontul idelogic comunist93, au fost aspecte de care aceasta s-a folosit. Pătrunderea în spațiul public cultural a fost condiționată de abordarea temelor și punctelor de vedere ale liderilor politici. Etica politică s-a rezumat doar la izolarea societății față de Occident, iar principalele canale de contact cu acesta au fost obturate94.

Lupta de clasă se manifestă îndeosebi în lupta împotriva cosmopolitismului, reversul naționalismului, în urma muncii desfășurate de partid, oamenii muncii, intelectuali patrioți și progresiști resping cu hotărâre cosmopolitismul, indiferent dacă acesta se manifestă sub chipul ploconirii în fața putredei culturi a capitaliștilor imperialiști, sau sub cel al formalismului în artă. (…).Demascarea de către presa noastră de partid a unor poziții dușmănoase, a unor atitudini obiectiviste în poezie, în istorie, în lecții universitare, dovedesc ascuțirea luptei de clasă pe tărâmul ideologiei95.

În același timp, spațiul cultural românesc este masiv sovietizat, penetrarea culturii de tip stalinist, proletcultist fiind fenomenul dominant al acestei perioade. Orașe, străzi, instituții, muzee, laboratoare, edituri, teatre etc. primesc nume ce amintesc mari înfăptuiri comuniste sovietice, dar mai ales pe protagoniștii acestora96. Ediții din autori ruși și sovietici se tipăresc în mii de exemplare. Sunt organizate instituții care au ca obiect popularizarea culturii sovietice în spațiul public românesc. Aceste organisme nou create sunt subordonate direct instituțiilor sovietice aferente. De exemplu A.R.L.U.S. eate o asociație foarte activă, dispunând de fonduri imense și sedii în mai toate orașele importante, în presă și la radio aceasta punea în circulație materiale de propagandă sovietice, de elogiere și omagiere. Mediul informațional si cultural a fost practic ocupat de inițiativele prosovietice, dirijate din umbră de Secția de propagandă a C.C. al P.M.R., condusă de Iosif Chișinevski, Leonte Răutu, Mihai Roller97. România devine o piață de desfacere pentru produsele culturale anoste ale propagandei sovietice. Rusuficarea spiritului românesc, a vieții culturale și a învățământului este un semn al fidelității și subordonării elitei politice autohtone de asimilare a unui model cultural și politic al suzeranității98.

Această atitudine de promovare a identității sovietice și condamnare a curentelor naționale este atipică în cazul României, raportat în contextul celorlalte state est-europene. Pentru clasa conducătoare românească contau doar îndeplinirea intereselor elitei sovietice și nu cele interne.

După moartea lui Stalin, intervine o relaxare în raporturile intelectualitate-lideri., înregistrându-se chiar un grad de toleranță ridicat față de elitele profesionale, și în special cele tehnice. Accentul se mută de pe anihilarea și marginalizarea lor, spre stabilirea unei colaborări în condițiile dictate de regim și în zonele alese de acesta. Limitarea cenzurii, o parțială încetare a campaniilor de presă cu rol denigrator, eliberarea din închisori a vechilor elite, acțiuni petrecute cu precădere în perioada 1954-1956 au produs unele modificări în bine a acestor raporturi.

Aceste acțiuni nu sunt însă produsul unor rațiuni sănătoase, de conceptualizare a unei noi linii de politică internă, ci doar deciziile unei puteri ce se afla într-o perioadă de tranziție99. Această toleranță a intelectualității a fost promovată până în momentul apariției uneia noi, produse de chiar sistemul de învățământ comunist, organizat cu multă atenție după 1948. In această direcție regimul a făcut eforturi materiale importante. Corpul profesoral s-a dublat. învățământul primar și gimnazial a devenit obligatoriu100. Deja în 1956 România dispunea de peste 100 000 de studenți.

Creșterea capacităților industriale ale țării au dus la o politehnizare a sistemului educațional românesc. Ca prioritate s-a încercat asigurarea cadrelor necesare industriei, în acest sens au fost organizate școli de partid de diferite durate si niveluri, unde au fost înmatriculați muncitori. Aici aceștia primeau o instrucție tehnică sumară, urmând ca o ulterioară calificare să fie dobândită al locul de muncă101.

4.4 RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE. CONSECINȚE

Bodnăraș a fost cel care, în calitate de ministru al Forțelor Armate, a ridicat primul problema retragerii trupelor Armatei Roșii din România, în timpul vizitei liderului de la Kremlin în 1955. Fără îndoială, Bodnăraș fusese ales să abordeze un astfel de subiect sensibil, datorită, în primul rând recomandărilor sale: servicii aduse în trecut Uniunii Sovietice, încrederea și respectul care îi erau acordate de conducătorii sovietici, dar mai ales funcția superioara și strategică pe care o ocupa102.

În problema amintită s-a subliniat că interesele de securitate sovietice nu erau amenințate, deoarece România era nucleul lagărului comunist103, fiind încercuită de țările socialiste. O astfel de măsură din partea Bucureștiului proba o oarecare clarviziune a liderilor comuniști, care se aventurau într-un potențial joc politic riscant. Mai mult, situația internațională a anului 1955104 nu-i permitea conducerii sovietice să reacționeze imediat la această propunere, folosindu-se de mijloace violente, în forță. Ideea fusese deja inoculată, momentul considerat oportun, de retragere rămânând totuși la latitudinea decizională a Moscovei.

Această situație apare normală în contextul politicii lui Hrusciov, care viza o nouă deschidere către Occident. Acesta se temea însă de capacitățile deja demonstrate ale Partidului Comunist Român de asigurare a securității interne105.

Cheia acestor evenimente s-a regăsit în politica externă a U.R.S.S, care viza, unilateral, retragerea unui număr limitat de trupe din întreaga Europă Răsăriteană. Se juca pe cartea reciprocității, Hrusciov sperând să provoace un răspuns similar și din partea N.A.T.O.

La 24 mai 1958 sovieticii își anunță retragerea din România, dată la care în majoritatea țărilor est-europene numărul efectivelor au fost reduse simțitor. Poziția strategică a României, flancată de alte state dependente de Moscova, membre ale Tratatului de la Varșovia, a făcut ca propunerea de retragere a trupelor să nu fie luată în considerare de sovietici drept o amenințare a securității si stabilității zonei106.

La 25 iunie 1958, ultimii 35 000 de militari sovietici părăseau România. Impactul cel mai semnificativ al acestei retrageri asupra conducerii române a fost mai mult de natură psihologică. România era însă în continuare strâns legată de blocul sovietic, baze navale și aeriene rămăseseră pe teritoriul național, iar diviziile sovietice din Ukraina de Sud și de dincolo de Prut puteau interveni oricând, mai ales în cazul unei stări de necesitate.

Cu toate aceste, oricare ar fi fost rațiunile sovietice pentru această retragere, Dej putea să o privească ca pe o concesie, încrederea astfel obținută putea fii folosită, desigur, cu maximă prudență, într-o politică delimitativă de interesele sovietice107.

În plan intern, ecoul retragerilor de trupe avut un cu totul alt impact. Micșorând temerile sovietice privind această retragere ce ar fi putut să afecteze sprijinul regimului din România si în același timp, pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea, imediată, a unor măsuri stringente de securitate internă108. S-au adus amendamente la Codul Penal, fiind mai drastice decât cele din 1949. Sunt definite noi infracțiuni ce atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea109. Aceste schimbări sunt menite pentru a descuraja orice tentativă de lovitură de stat, de genul revoluției ungare din 1956. Definiția sabotajului economic este lărgită, pentru a include furtul și mita. Același este și cazul altor numeroase articole, inclusiv si a celor ce defineau actele huliganice. Deja în toamna anului 1958 au fost puse în aplicare primele sentințe de condamnare la moarte pentru astfel de infracțiuni.

Aplicarea acestor noi măsuri a condus la o rapidă creștere a numărului deținuților politici110. Dacă în 1955, potrivit statisticilor oficiale, erau 6406 persoane închise pentru delicte împotriva securității statului ( acesta cifră neincluzând și pe cei încarcerați fără judecată), numărul acestora a scăzut la 6211 în ianuarie 1958, pentru a crește iarăși în luna decembrie la aproximativ 10 000. în 1960 numărul depășea 17 000 de persoane.

Din acest episod fac parte si deportările din Delta Dunării. Mii de condamnați au fost trimiși în zonele de mlaștină ca să strângă stuf pentru fabricile de celuloză construite în acesta regiune. S-a apreciat în 1957 că ar fi vorba de aproximativ 25 000 de persoane111 necesare demarării unui astfel de proiect. Acest număr a fost obținut prin transferarea deținuților politici si de drept comun, care se alăturau noilor condamnați la muncă silnică pe viață. Publicistica vremi aducea elogii realizărilor muncitorești din Delta Dunării112, fără a se face însă vreo precizare privind statutul deținuților sau condițiile îngrozitoare în care trăiau și munceau. Deși mulți intelectuali și țărani au trecut prin acest fel de lagăre, în principal la astfel de munci erau preferați tinerii opozanți ai regimului, având vârste cuprinse între 16 și 25 de ani. O mare parte a acestora au sucombat datorită bolilor si regimului terorizant la care erau supuși. Paradoxal, cifrele de producție erau atât de scăzute, încât guvernul s-a văzut nevoit să recruteze noi voluntari.

Lagărele erau situate în patru zone ale Deltei: Balta Brăilei, la nord de Hârșova, în apropiere de Fetești si în satul Periprava. Cele mai mari lagăre precum cel de la Salcie din Balta Brăilei cuprindea până la 6000 de deținuți. S-a precizat că numărul total al deținuților din Delta Dunării se apropia de cea. 40 000 de persoane113.

Condamnații trebuiau să lucreze exclusiv cu brațele. Pentru fiecare se stabilea o normă, iar cei care nu reușeau să o îndeplinească își vedeau redusă rația de mâncare. Dacă nici acest lucru nu îi stimula erau bătuți și maltratați. Un regim special îl aveau deținuții care purtau înscrisurile C.R. Acest lucru semnifica contrarevoluționar, ceea ce atrăgea după sine un spor de bătaie114.

Zona în care urmau să se desfășoare activități de muncă, era înconjurată cu garduri de sârmă ghimpată, branșate la curent de înaltă tensiune. Acestea erau patrulate de gardieni călare. Mitraliere și reflectoare erau dispuse de jur-împrejurul perimetrului îngrădit. Deținuții se întorceau în fiecare zi de al muncă pe jos, seara adăpostindu-se în colibe neîncălzite, neizolate și pline de mucegai115.

Asistența medicală era inexistentă, iar în unele lagăre lipseau în totalitate medicamentele sau pansamentele. Rata mortalității devenise deranjantă, însă directivele trasate erau din ce în ce mai dure și vizau noi planuri aberante de îndeplinit. Condițiile de muncă și de viață din lagăre sunt o mărturie a mentalității potrivit căreia deținuții erau sclavi ai unui regim totalitar116. Deținuții nu meritau decât strictul necesar pentru a le asigura capacitățile de muncă și li se refuza orice grijă ce ar fi putut să mărească această capacitate sau să o protejeze.

Populația lagărelor117 a crescut simțitor începând cu anul 1959. Mulți deținuți sunt mutați, iar alții transferați pentru a sigura permanent necesarul de muncă pentru îndeplinirea planului. O comisie a fost trimisă prin lagăre pentru a aprecia starea de spirit și de sănătate a deținuților. Chiar dacă rezultatele recomandau moderație, autoritățile și-au continuat nestingherite aplicarea planurilor de muncă. Fapt ce a făcut ca mulți dintre condamnați să moară în chinuri groaznice și mizerie. Iar dacă acest lucru nu era suficient, efectivele creșteau pe parcurs, permanent cu persoane ce cădeau pradă răzbunărilor guvernamentale118.

În această categorie se înscriu și noile epurări ce au vizat funcționarii de stat care proveneau din rândul foștilor oficiali119. De acest val de epurări nu vor scăpa nici măcar rudele acestora. Iar în închisori, asupra acestui tip aparte de dușmani se luau măsuri mult mai drastice. Regulamentul este aplicat ad litteram, iar gardienii acordă o atenție specială procesului de reeducare a acestora120.

Nu doar severitatea excepțională a acestor măsuri a dat un semn clar României că regimul de teroare instituit nu avea să-și mai ușureze practicile, ci și lipsa de comunicare și cunoaștere a acestor aspecte atroce ale comunismului românesc. Cenzura interzicea publicarea ori difuzarea oricăror informații de acest gen. Totul este ținut în secret, pentru a se da curs doar variantelor oficiale. Frânturile de informații care erau recepționate nu făceau altceva decât să alimenteze și mai mult starea de neliniște pricinuită de instalarea acestui regim de teroare, în sfera publică se propaga un sentiment de nesiguranță, amplificând teama ce cuprinsese populația.

Aplicarea aparent la voia întâmplării a legislației de către instrumentele totalitare servea perfect regimului în acțiunea sa de cucerire definitivă și prin orice mijloace a societății121. Într-un moment în care simbolul puterii sovietice, Armata Roșie, fusese retras din spațiul românesc, liderii elitei politice autohtone, dominați în continuare de frica față de o eventuală pierdere a pozițiilor cheie, a recurs la continuarea aplicabilității metodelor staliniste de control social.

4.5 REORGANIZAREA CENZURII

Dacă fondurile documentare s-au desființat în anul 1968, cele secrete s-au păstrat în forma stabilită în anii 50 până la prăbușirea regimului comunist în anul 1989122.

1955 marchează momentul constituirii Uniunii ziariștilor din R.P.R, ca organizație sindicală profesională. Deja în anul următor Uniunea va edita prima și singura publicație de uz profesional, Presa Noastră, care avea influențe clare de nuanță ideologică, însă presa comunistă în general este caracterizată de articolele ce îndemnau la combativitate, mobilizare, luptă de clasă etc. Acesta este cadrul de desfășurare a vieții publicistice din această perioadă.

În zece ani de opoziție liberă, sub îndrumarea înțeleaptă a partidului și învățând din experiența sovietică, presa noastră a crescut deopotrivă, în adâncime și în lărgime (…). Presa nu mai aparține unui pumn de îmbuibați și șantajiști. Ea este iubită si respectată de poporul muncitor (…). Pe drumul trasat de Stalin și Lenin presei comuniste, învățând fără preget din experiența atât de bogată a presei sovietice, însușindu-și zi de zi sarcinile mărețe ce ni le pune în față partidul, să luptăm cu toate puterile unite pentru înflorirea patriei noastre iubite, pentru a face să învingă viața liberă în toate ungherele pământului123.

Aceste produse demagologice apar în contextul încheierii primei etape a desăvârșirii controlului informațional instituit de putere asupra societății. (1954). S-a sfârșit faza organizării inițiale, a recrutării și formării unui personal calificat, a consolidării birourilor teritoriale de cenzură. Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor a devenit mult mai puternică, căpătându-și renumele de instituție respectată, dar și temută124. Teama pe care o inspira era accentuată și de faptul că întreaga ei activitate se încadra în categoria strict secret.

În paginile presei comuniste fâlfâie laolaltă aripile poeziei, filosofiei, propagandei și râsului, gazetarul fiind obligat să îmbine trăsăturile eroului, omului politic și soldatului125. Punctul de tangență a tuturor acestor caracteristici revoluționare era omagierea geniilor Lenin și Stalin. Soarele răsare la răsărit și apune la apus,/ aducând rând pe rând pe fața/pământului ziua si noaptea,/ Voi iubiți-1 pe Lenin!/ Pământul e a treia planetă din sistemul solar,/ având surori mai mari, sau/ mai mici, unele fierbinți, altele/ înghețate/ Voi iubiți-1 pe Lenin! Voi frații mei, iubiți-1, iubiți-1 pe Lenin!126.

În anul 1958 Direcția va fi încă odată reorganizată pentru a i se încredința responsabilități sporite, în afara liniilor ideologico-propagandistice, exemplificate grăitor prin publicații de nuanță proletcultistă127, se viza mai nou și respectarea secretului de stat, dar cu trasarea anumitor limite referitoare le interferența activităților acesteia cu a altor instituții, îndeosebi militare. În acest sens Direcției i se vor trasa anumite sarcini cu caracter special, mai ales pe lângă Consiliul de Miniștri128.

Se hotărăște astfel un control sporit în ceea ce privește apărarea secretului de stat, iar din punct de vedere al conținutului politic, se vor controla toate materialele cu caracter de propagandă, agitație și a oricăror tipărituri imprimate ce urmează a fi difuzate în public. Se cerea deasemenea un control drastic al aparițiilor cât și conținuturilor ziarelor, revistelor, buletinelor, publicațiilor periodice, a oricăror tipărituri (…) a cărților, broșurilor și oricăror lucrări editoriale (…), prospectelor cu caracter de uz intern editate de ministere și instituții centrale129.

Supravegherea se răsfrângea și asupra conținutului emisiunilor radio destinate informării presei și opiniei publice. Mai mult de atât, erau controlate inclusiv și centrele de radioficare și chiar stațiile de amplificare.

O atenție deosebită este acordată în continuare materialelor ce urmau să facă parte din arsenalul propagandei și agitației130. În continuare puterea comunistă era dependentă de astfel de forme de manifestare a orgoliilor politice dominante131. Era foarte bine controlat fiecare material ce urma a fi expus, difuzat ori publicat în spațiul public. Fie că acestea erau filme sau doar diapozitive, picturi sau poze, poezii sau romane, trebuiau să conțină inserții imagologice favorabile puterii132. Producția unor astfel de produse aproape se industrializează, autorii și creatorii favorabili regimului fiind reproduși în mii de exemplare. Sunt prohibite creațiile cu caracter neproletar și contrarevolnționar133.

Pentru îndeplinirea acestor dispozițiuni, în atribuțiile Direcției de Control va intra și organizarea școlilor și cursurilor pentru pregătirea profesională a cadrelor necesare acestei instituții134. Cadrele nou formate trebuiau să aibă în vedere combaterea oricăror abateri de la dispozițiunile sferei de control.

Atribuțiile acestui organism se întindeau și asupra materialelor clasificate secrete sau strict secrete, dar în general asupra materialelor de uz intern al Ministerului de Interne, Ministerul Forțelor Armate, Ministerul Afacerilor Externe. Circulația documentelor în/între aceste ministere devenea foarte strictă și monitorizată de Direcție. Abaterile puteau constitui premisele pentru acuze de genul trădarea intereselor clasei muncitoare ori trădarea de țară135.

D.G.P.T.-ul constată însă că rapoartele de activitate a tuturor organelor de control care se aflau în subordinea sa erau foarte slabe. Se recomandă abandonarea formalismului și a formulelor tipic birocratice. Pentru micșorarea acestor practici care duceau la pierderi de timp, sunt trasate sarcini mai operative. Lunar se vor întocmi și expedia de către delegați informări care vor cuprinde numai sesizările, îndreptările ideologice, politice și de date secrete făcute la ziar stații, tipografii136.Textul inițial se semnala în clar pentru a evalua abaterile reale și pentru a se analiza punctul de vedere al autorului. Se anexa apoi comentariile delegatului sau cenzorului. Deciziile erau luate prompt și se puteau sfârși cu o eventuală oprire la tipar a publicației respective, ori, în cazul altor produse culturale cu retragerea după piață.

Ședințele de analiză a muncii în colectiv, învățământ etc. trebuiau să cuprindă în general o analiză completă și temeinică asupra întregii activități a delegațiilor: rapoarte, critici, autocritici, să arate atmosfera din colectivitate, greutăți137.

La 8 octombrie 1954, Consiliul de Miniștri ai R.P.R. dă o dispoziție cu caracter strict secret pentru reglementarea condițiilor de dare în publicitate a unor materiale tratând probleme ce pot avea caracter de secrete de stat. O dată cu aceste propuneri de publicare a unor astfel de materiale și cu limitările de rigoare sunt menționate și mijloacele prin care se va încerca oprirea circulației acestora. Sunt vizate nu doar problemele de pe linie internă, că sunt vizate și problemele sensibile ale politicii externe. Se reamintește că ori de câte ori în coloanele presei se dezbat evenimente importante pe plan internațional, sunteți obligați să urmăriți cu atenție toate materialele care apar cu aceste ocazii în presa centrală, pentru a avea o orientare justă asupra materialelor ce urmează să apară în presă. (…) sunteți obligați a studia și însuși toate materialele care apar în presa centrală138. Toate ziarele provinciale, de asemenea urmau să reproducă materiale oficiale: comunicate, interviuri, manifestații etc. Acestea urmau să fie controlate și confruntate cu ziarele fruntașe: Scânteia, România Liberă139.

Puterea este preocupată și asupra publicării unor periodice, care în mod normal nu li se acordau prea multă importanță: programele sălilor de cinematograf, de teatru, cele sportive etc. Pentru autorizarea unor astfel de apariții era nevoie de semnătura și autorizația de funcționare venite din partea D.G.P.T. în caz că și alte publicații periodice vor fi descoperite că apar fără autorizație, se vor lua măsurile cuvenite pentru a se opri apariția lor, până la îndeplinirea formelor legale140.

O atenție sporită este acordată și congreselor, întrunirilor ori altor întâlniri oficiale ale P.M.R. Ziariștilor li se aducea la cunoștință că sunt obligați să ia toate măsurile necesare pentru organizarea articolelor de așa manieră încât să nu se producă întârzieri și să fie asigurat un control deplin și temeinic al tuturor materialelor. Să se sporească vigilența în toate sectoarele de activitate. Materialele oficiale trebuie controlate după ziarul Scânteia pentru ziarele săptămânale si bisăptămânale, iar pentru ziarele cotidiene trebuie controlate după textul oficial A GERPRESS sau după orice alt text oficial existent la redacție141.

Nici chiar presa sportivă nu a scăpat atenției cenzurii comuniste. Se aducea la cunoștința redacțiilor sportive că despre plecare în țările capitaliste a diverselor echipe sau loturi sportive ale R.P.R. se vor publica numai știrile oficiale AGERPRESS142. Despre cantonamentele sportive, atât ca noțiune în sine, cât și ca termen desemnat nu se pomenea nici un cuvânt. Același regim îl aveau și pregătirile loturilor sportive, dar și avantajele materiale ale sportivilor fruntași: indemnizații, premii, prime etc. Făceau excepție de la această regulă concursurile care erau dotate cu premii sau la care era pusă în joc o cupă.

Comerțul cu cărți vechi tip anticariat era aproape interzis. Se recomanda urmărirea deciziilor Sfatului Popular pentru interzicerea comerțului cu cărți vechi. Se atrage atenția în mod special asupra cărților în limbi străine ori care ofereau un conținut necorespunzător, decadent. Se va urmări cu atenție ce categorii de cărți precumpănesc: cele tehnico-științifîce, didactice, literare, indiferent în ce limbi, dar care sunt folositoare sau cele aparținând literaturii decadente, reacționare143.

Chiar și în sfera producției industriale existau informații care trebuiau protejate. La 5 martie 1956 se atrage atenția în mod deosebit asupra posibilității de publicare numai a ofertelor de servicii venite din partea unităților din sectorul socialist, care căutau persoane spre angajare. Cererile de serviciu erau interzise cu desăvârșire, în ceea ce privește mica publicitate cât și reclama, regulile deveneau si mai drastice. Reclama și mica publicitate putea apărea numai în ziarele comitetelor regionale și raionale ale P.M.R. Reclama trebuia să vizeze, condiționat, doar sectorul socialist. Anunțuri din partea persoanelor particulare ori a altor firme străine nu se puteau publica. Unitățile economice, organizațiile comerciale și instituțiile de stat care doresc să folosească mica publicitate și reclamele în coloanele presei locale trebuie să trimită ziarelor o adresă semnată de conducătorul întreprinderii sau instituției care să conțină și textul ce urmează a fi publicat. Fiecare anunț va apărea cu avizul redactorului-șef adjunct144.

Materialele oficiale precum: hotărâri, extrase, dispoziții, decrete, înființări/desființări, numiri, deplasări, comunicate etc. nu puteau fi date publicității decât dacă au apărut deja în presa centrală sau sunt date pe file AGERPRESS145. Sub aceeași incidență intrau și materialele privind relațiile externe ale țării. Interzise ori atent verificate de organele de control sunt si informațiile care făceau referire la platforme industriale, întreprinderi cu regim național de producție, dar mai ales asupra importurilor și exporturilor. Până și cărțile de telefon trebuiau să aibă un aviz special pentru a putea fi publicate.

În ceea ce privește cadrele care trebuiau angajate pentru funcționarea acestui pseudo sistem mediatic, acestea întruneau necondiționat caracteristicile omului nou. Se prevedea ca personalul redacțional al ziarelor și publicațiilor periodice centrale să funcționeze doar cu avizul Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Se cere chiar avizarea oricărei noi angajări de personal reacționai în presa centrală146. Aceste prevederi nu erau însă aplicabile în cazul ziarelor de directivă tradiționale: Scânteia, România Liberă, Carnetul agitatorului, Lupta de clasă, Munca de partid, precum și redacțiilor și ziarelor aparținând Ministerului Forțelor Armate și Ministerului Afacerilor Interne.

În anul 1959 a avut loc unul dintre marile procese pentru devieri care au avut loc în România. Emil Petrașcu, Costin Jacques, Constantin Noica, C. Pillat, Nicolae Steinhardt, Maxim Tudoran, alături de alți intelectuali valoroși, considerați drept rămășițe ale claselor exploatatoare147, au fost acuzați de: citirea și comentarea unor cărți interzise, scrise de autori fugari ori foști legionari; trimiterea și tentativa de trimitere a unor mesaje în străinătate; relații cu funcționarii ambasadelor occidentale la București; primirea de tipărituri din străinătate; răspândirea unor materiale reacționare; elogierea modului de viață occidental, scrierea transmiterea ori doar intermedierea unor memorii către persoane și instituții din străinătate; deținerea unor materiale cu conținut contra-revoluționar; elogierea creațiilor unor autori fugari, a esteticii burgheze și altele. Aceste acuzații, pe parcursul desfășurării procesului, au alunecat ușor spre acuze mult mai grave de genul tentativă de spionaj, complot împotriva statului, sabotaj148. Victimele au primit pedepse usturătoare ce însumau ani grei de detenție.

În plan ideologic, în vara anului 1960, pe parcursul lucrărilor celui de-al II-lea Congres al P.M.R., la care a participat și Hrusciov, s-au trasat noi linii de activitate. Munca politico-ideologică trebuia ridicată, mai ales în rândul intelectualității, considerată ca principală îndrumătoare a activităților culturale, pentru ca acestea să slujească pe mai departe intereselor supreme ale poporului149.

Ministerele învățământului și al Culturii, în același an, 1960, vor expedia tuturor bibliotecilor noi instrucțiuni privind fondurile de carte. Acestea urmau să se organizeze pe 3 mari categorii; uzuale, documentare si speciale150. Din fondul special făceau parte, de fapt, fostele materiale clasate anterior drept interzise, cu caracter dușmănos, fascist, antidemocratic, anticomunist, ostil păcii între popoare151. Consultarea acestui fond necesita acordul scris al conducătorilor instituției în care solicitantul își desfășura activitatea, de către directorul bibliotecii respective, pentru ca apoi toate acestea să fie vizate de un comitet special desemnat. Cercetătorilor si specialiștilor le rămânea, în aceste condiții, la dispoziție doar fondul documentar, care si pentru acesta erau nevoie de o serie de aprobări. Materialele care nu contraveneau în nici un fel ideologiei clasei muncitoare și care foloseau educației culturale a maselor populare erau trecute în fondul uzual, deschis tuturor. Fondurile documentare și speciale devin accesibile abia după 1964, deși sistemul aprobărilor, rămâne în mare același.

O serie de decizii guvernamentale sunt promulgate pentru încetarea bruiajelor radiourilor occidentale care emiteau în limba română. Adevăratele decizii novatoare, de minimă liberalizare a spațiului public românesc au fost inițiate la debutul anului 1965, când sunt eliminate o serie de lucrări ale unor lideri politici comuniști, atât sovietici, cât și autohtoni, din circuitul public152. Această politică echivala de fapt cu începutul procesului de desovietizare a societății românești. Presa își va îndrepta, în timp atenția asupra realităților naționale, chiar dacă nu și din punct de vedere politic. Se va profita de acest moment favorabil pentru a se evita conformismul de tip sovietic de până atunci.

4.6 VECHILE PRACTICI STALINISTE

În 1958 elita politică, la zece ani de la prima tentativă, va lansa un nou asalt asupra societății. Criza blocului sovietic din 1956 a declanșat o schimbare radicală a politicii noului curs, anulând puținele schimbări produse pe parcursul perioadei 1953-1956. Anii imediat următori, 1957-1958, cunosc o puternică reacție antireformistă, o reluare a dogmelor staliniste, o nouă ofensivă ideologică. Revenirea la practicile de dinainte de 1953 a fost răspunsul conservator al elitelor staliniste confruntate cu problemele impuse de transformările sociale153. Acestea erau înfricoșate de complexitatea crescută a noii generații.

Liderii comuniști au revenit la linia dură menită să restaureze controlul absolut la societății. Reluarea vechilor practici s-a manifestat prin reactivarea represiunii, intoleranța în plan cultural și intelectual, reafirmarea ideologiei marxist-leniniste etc. Se pun bazele unor noii accente care vizează centralizarea, controlul strict al resurselor, toate coroborate cu un proces național de colectivizare și naționalizare154. Noului context european i s-a răspuns cu vechile practici uzitate de sovietici în România.

Eșecul se va înregistra relativ repede, mai ales în jurul anilor 60, odată cu falimentarea economiei naționale și cu o creștere permanentă a nemulțumirilor populației. Debutul anilor 60 va găsi România într-o perioadă de căutări atât la nivelul elitelor, cât și al diferitelor categorii socio-profesionale155.

Prefacerile petrecute în societatea românească în urma naționalizărilor, industrializării, urbanizării, dar mai ales represiunii prelungite a constituit împrejurarea favorabilă pentru liderii comuniști români de a se întoarce la vechile practici staliniste156, sperând astfel să-și mărească gradul de siguranță si micșorând factorii de risc.

Conducerea rămâne alcătuită din aceleași persoane. Continuitatea elitei este caracteristica atipică, în comparație cu celelalte țări ale blocului sovietic. Liderii erau selecționați datorită rudeniei, reconstituindu-se un model al schimburilor de generații întâlnit și la nivelul anilor 50. Fenomenul însă se accentuează, iar pe parcurs va căpăta tendințe clare nomenklaturiste. Se ajunge la formarea unei caste închise, care urma să decidă repartiția resurselor pe criterii familiale157. Aceasta va fi una din caracteristicile fundamentale ale comunismului românesc, care pe tot parcursul dominației sale se va modela după o politică de cadre, socializate pe structuri de putere158.

Chiar și între clasele de vârf există animozități și perioade de acomodare. Puterea politică dominantă are un caracter ideologic, utopia ei fiind societatea fără clase159. Aceasta poseda o puternică conștiință de clasă și a misiunii sale mesianice, istorice. Nivelul de instrucția este însă foarte scăzut, adesea nedepășind câteva clase primare. Cu un majoritar număr de muncitori situați în posturi de comanda cheie, comunismul românesc nu poate scoate la rampă decât elemente se stalinism submediocru160. Negăsind un dialog comun cu societatea, această clasă se va impune prin violență, transformată treptat în acțiuni ale politicii de partid, prioritare clasei muncitoare161. Negocierea, compromisul nu mai fac parte din arsenalul acesteia.

Elitele profesionale sunt cooptate ca eșalonul doi, și considerate de fapt cele mai periculoase. Acestea sunt de fapt categoriile care emiteau ordinele, promulgau legi și abrogau decrete. Opoziția acestora este însă difuză162. Specialiștii, experții, tehnicienii etc. nu se pot organiza și astfel vor întârzia să apară programe de restructurare ori liderii proprii ale acestor categorii. Cadrele de conducere, în general, dar mai ales cele care trebuiau numite din rândul intelectualilor domeniului respectiv, se identifică de fapt cu liderii politici care se vor erija în specialiști. Este perioada în care se arată mai mult interes pentru ideologie decât pentru eficiență163.

Plenara C.C. al P.M.R. din iarna anului 1961 critica, folosind termeni foarte aspri, foștii lideri pentru greșelile trecutului164. Această denunțare publică a vechilor practici165 a avut un caracter politic. La Moscova scopul unor astfel de declarații era impunerea unor politici reformatoare, cărora încă li se mai opunea rezistență. Direcția abordată de liderii de le București a fost însă opusă: incriminările indicau refuzul grupului de la vârf de a opera schimbări. Se conturează totuși o părăsire treptată a pozițiilor internaționalismului proletar pentru a se promova mai mult un stalinism național166.

Perioada imediat următoare a însemnat debutul celei mai critici situații a României comuniste de până atunci. Factorii de instabilitate politică și economică, apariția unor grupuri fracționiste amenințau liderii autohtoni, cât și evoluțiile politice de la Moscova. Criza Moscova-București este un model clar de încercare de ieșire de sub tutelă, dar fără a se renunța la păstrarea sferei de influență ca garanție a deținerii puterii. Moscova suferea de pe urma puternicelor tensiuni interne, în timp ce Bucureștiul dădea dovadă de un înalt grad de coeziune167. Lipsa unor competitori interni serioși, inexistența unor tendințe secesioniste cât și absența unor alternative fiabile nu au generat pericolul unei sciziuni ori slăbiri interioare a partidului. Reformele însă contraveneau concepțiilor și convingerilor clasei politice, căci, dacă vântul reformator ar fi atins și Bucureștiul în mod sigur comuniștii ar fi ajuns iarăși de unde au plecat, adică la periferia societății168.

4.7 IEȘIREA DE SUB TUTELA MOSCOVEI

Gheorghe Gheorghiu-Dej moare în martie 1965, însă până la această dată se observă o creștere a influenței unor membrii marginali, care nu avuseseră poziții oficiale înalte, dar care totuși fuseseră apropriați ai liderului. Schimbarea compoziției sociale a nucleului guvernant indică scăderea ponderi elementelor proletare. Noii veniți, care aveau ca trăsătură, îmbinarea statutului de comuniști cu vechime cu acela de cadre pregătite profesional, care puteau face față mai bine noilor condiții. Schimbarea compoziției sociale a nucleului decizional a fost identică cu mutațiile produse la nivelul aparatului de partid.

În partid însă, începând din aprilie 1962 se înregistrează o creștere a efectivelor cu 50%. Prin aceasta se viza dobândirea sprijinului substanțial din partea populației169. S-a hotărât amplificarea formalităților necesare numirilor cadrelor în partid. Stagiul de candidat aproape dispare, el fiind utilizat numai în situații speciale. Criteriile de clasă pentru recrutarea în partid nu mai sunt utilizate, lansându-se o campanie de primire de noi membrii, asemănătoare ca amploare cu cea din 1944-1948170. În perioada aprilie 1962 și decembrie 1965 numărul membrilor crește cu 68%, căci 1962 marchează demararea unei noi strategii de penetrare a tuturor segmentelor sociale171, pentru a fi mai bine controlate, concomitent cu o semnificativă reducere a metodelor represiunii violente. Mulți dintre cei cu pregătire superioară intră acum în P.M.R., motivați de oportunități carieristice. Ei nu sunt ideologizați, ci mai degrabă sunt preocupați de industrializare, de performanță, de propriile lor cariere. Compoziția socială se schimbă. Procentul muncitorilor scade de la 51% în 1960 la 40% în decembrie 1965. Deja în anii 60, muncitorii au constituit o minoritate în partid, însă procentul țăranilor este marcat e o creștere semnificativă, de la 22% în 1960 la 33% în decembrie 1965. Procentul celor cu pregătire superioară reprezintă o pondere mai mare în partid. Acest fenomen se produce concomitent cu întinerirea cadrelor, mai ales în urma campaniei declanșate de Gheorghiu-Dej la al II-lea Congres al P.M.R172.

Societatea prezenta însă simptomele unui sistem dezarticulat și pasiv, liderii politici fiind insularizați. Strategiile folosite pentru ca elita politică să câștige suport politic intern au fost variate. Principalul mijloc folosit a fost manipularea simbolurilor naționale. Partidul adoptă o perspectivă patriotică. El nu se mai consideră detașamentul românesc al Internaționalei moscovite, ci un corp firesc, instrument puternic integrat naționalismului românesc și măreției românești173. Utilizarea acestor forme naționale au fost brutal reprimate, mai ales după 1944, deoarece propaganda oficială si cenzura creaseră un mediu cultural străin de tradițiile și istoria poporului român174.

În acest context, retipărirea unor scriitori interziși, permisiunea de a fi comentați, comemorarea unor date istorice și a unor personalități antebelice, au fost măsuri menite să relaxeze raporturile din sfera publică, să producă simpatie pentru lideri, dar mai ales să atragă sprijinul unor segmente pe considerente de ordin cultural175. Alte simpatii urmau să fie câștigate prin exploatarea sentimentului național. Elita pune accent pe continuitatea regimului, însă valorizând simbolurile naționale, anulând prioritățile din anii 60 ce vizau ruptura cu trecutul. Valorificarea moștenirii culturale însemna selectarea acelor opere care puteau servii noii orânduiri176.

A fi împotriva clasei conducătoare însemna, până atunci, trădarea cauzelor proletariatului și a revoluției bolșevice. După 1964 a fi împotriva elitei politice echivala cu trădarea interesului național, cu care acum elita făcea eforturi pentru a fi identificată177. Tradițiile istorice si valorile acestora au fost reactivate printr-o manipulare de proporții, iar succesul operațiunii a avut un real succes. Un număr important de scriitori si savanți sunt reintroduși în circuitul editorial. Autorii reabilitați trebuiau să demonstreze un spirit progresist apelând la justiția socială, pentru a fi mai apropiați de propaganda oficială și de idealurile comuniste178. La toate acestea se adaugă și sedimentarea treptată a unui sentiment antisovietic, care consolida relațiile de putere. Liderii se aflau în căutarea de argumente si surse de legitimitate pentru a-si dovedi politica lor de independență179. Retipărirea unor opere ale lui N. Băcescu, M. Eminescu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga etc. nu au fost doar acte de reparație, de introducere în circuitul valorilor culturale ale acestora, ci si instrumente pretabile atingerii și promovării noilor obiective politice propuse.

Consecințele sunt evidente: desovietizarea spațiului cultural românesc180. Se începe cu lucrurile mărunte, dar cu o implicație majoră în psihicul colectiv: demolarea statui lui Stalin din București. Urmează apoi schimbarea tuturor numelor de străzi care fuseseră sovietizate, a întreprinderilor, obiectivelor industriale, instituțiilor culturale etc. Simbolistica de inspirație sovietică este interzisă. Apoi, sunt atacate și datele majore, de semnificație pentru comunism: în 1964 nu se va mai defila de 7 noiembrie181. Mai mult, instituțiile care serviseră rusificării și slavizării trăsăturilor naționale erau rând pe rând convertite profilurilor românești. Editura Cartea Rusă devine Editura pentru Literatură Universală; Institutul de Limba Rusă devine Institutul de Limbi Străine, iar exemplele pot continua. Personalul din diferite structuri și la diverse nivele este schimbat, fiind vizate mai ales persoanele care, pe parcursul anilor au dovedit atașament față de valorile sovietice182. Limba rusă nu mai este obligatorie în școli încă din anul de învățământ 1963-1964.

Se înregistrează și o prudentă deschidere spre Occident. Intelectualilor apropiați de regim li se permite să călătorească în străinătate, să participe la simpozioane, sesiuni de comunicări, congrese, conferințe și târguri internaționale. Filmele occidentale își fac apariția pe ecranele cinematografelor românești, iar turneele unor artiști și conferințele intelectualilor străini devin frecvente. Traducerile din literaturile occidentale sunt mult mai permisive, neînregistrându-se trunchieri masive ori cenzurarea unor termeni reacționari. În 1963 au încetat bruierile posturilor de radio din Occident care emiteau în limba română. S-a înregistrat o relaxare a cenzurii, care a avut ca urmare dinamizarea vieții sociale și mai ales a celei intelectual creatoare. Aceste chestiuni făceau parte însă din angrenajul manipulant al clasei conducătoare, care, pe lângă aceste iluzorii libertăți, în continuare se pronunța împotriva dezbaterilor publice pe teme politice, economice sau sociale183.

Începând cu anul 1962, represiunea își va diminua treptat tendințele violente. Cadrul legislativ devine mult mai permisiv. Tot mai multe decrete ale Consiliului de Stat vor amnistia deținuții politici între 1962 și 1965. Acest complex de măsuri au fost luate pentru reabilitarea relațiilor putere-societate, dar mai ales pentru a șterge din memorie efectele opresiunilor anterioare.

Apogeul tensionării relațiilor cu Moscova a fost atins în aprilie 1964, atunci când se declara că: este dreptul exclusiv al fiecărui partid să-si stabilească linia politică proprie, obiectivele concrete, căile și mijloacele prin care să le atingă, aplicând creator adevărurile generale ale marxism-leninismului și concluziile la care ajunge printr-o analiză a experienței altor partide comuniste și muncitorești… Nu există și nu poate exista un partid tată și un partid fiu, partide care sunt superioare si partide care sunt subordonate ( inferioare ); mai curând există o mare familie a partidelor comuniste și muncitorești cu drepturi egale… Nici un partid nu are și nu poate să aibă un loc privilegiat și nu poate să impună linia și punctele sale de vedere (opiniile) altor partide184….

Declarația din aprilie a avut un caracter ambiguu și contradictoriu, în fond, liderii comuniști pregăteau noi baze economice, politice, culturale, de legitimare a puterii. Această desatelizare a fost inițiată fără slăbirea controlului exercitat de partid asupra societății, fără ca masele să revoce cadre, fără a se permite spontaneități populare, care să deschidă o breșă în controlul exercitat de aparat, în altă ordine de idei, nici Moscovei nu i s-a oferit prilejul pentru a invada România. Pe plan extern, aceste acțiuni ale Bucureștiului au fost privite ca manevre dibace, relativ simple, de realizare a autonomiei naționale în cadrul blocului comunist sovietizat185.

Capitolul 5 EPOCA DE AUR

Perioada de dominație a lui Nicolae Ceaușescu a debutat sub cele mai bune auspicii în martie 1965 și s-a sfârșit atât de nedemn 25 de ani mai târziu, în decembrie 1989. Evoluția sa de la poziția de lider angajat, la început, în 1965, în modernizarea și liberalizarea țării, spre o postură despotică, neostalinistă până în 1989, a fost pusă pe seama poftei sale nesățioase de putere și a dorinței de a fi adulat. La acestea se mai adaugă și convingerea proprie a dictatorului român că el este singurul constructor omnipotent al comunismului.1

Se pune problema dacă stalinismul lui Ceaușescu era inerent sau dacă s-a produs și dezvoltat datorită situației incerte, atât interne cât și externe, ce a afectat istoria României în ultimul sfert de veac al secolului XX.2 Liberalismul afișat și angajarea sa în procesul de industrializare și dezvoltare a economiei naționale, spre binele populației,3 constituiau, mai presus de orice, instrumente menite a-i consolida poziția dominantă asupra aparatului de partid. Mandatul politic ceaușist,4 asemănător perioadei lui Stalin. avea legătură directă cu controlul care-1 exercita asupra cadrelor de partid, inclusiv acelora din structurile de represiune.

La început și-a însușit aceste avantaje, apoi a știut să profite de ele. Spre meritul său, a fost capabil să-și camufleze caracterul și scopul final urmărit. Este decis să acapareze întreaga putere și să ascundă anvergura de nebănuit a acesteia.5 Nicolae Ceaușescu și-a dezvăluit adevăratele intenții prin tactica și trăsăturile mijloacelor folosite. Acestea erau de fapt perfect compatibile cu scopul său final de acaparare a întregii puteri și concentrare a acesteia într-un nucleu de familie. De la început, chiar acțiunile sale politice s-au concentrat spre intensificarea controlului său personal asupra partidului și spre diminuarea atribuțiilor guvernului.6 În același timp, pentru a fi sigur de adeziunea intelectualilor, dar și a maselor, a pus un accent sporit, în special pe aspectele pozitive ale predecesorilor săi, mai ales în politica externă antisovietică, independentă și națională, dar și pe liberalizartea vieții culturale și economice. Pentru a-și întări și mai mult poziția, Ceaușescu a jucat rolul unui lider gata să promoveze relațiile politice și economice cu toate țările indiferent de ordinea socială sau politică, în interesul păcii și al progresului.7

Se merge pe linia unei politici de rotație a cadrelor, mai ales la nivelele superioare ale aparatului de stat și de partid. Cei care vor fi propuși în funcții de comandă vor încerca, folosind orice fel de mijloace, pentru a-i intra în grații. Astfel activiștii politici și culturali au orchestrat atât de bine cultul personalității, încât Ceaușescu nu mai era doar un erou al clasei muncitoare,8 ci și urmașul legitim al marilor conducători români, un apărător al patriei.9 Este aclamat ca lider, înzestrat cu posibilități de supraom, capabil să afle soluții la toate problemele cu care se confrunta națiunea, ba chiar și întreaga omenire.

Datorită acțiunilor sale riscante, dar încununate de un relativ succes pe plan extern, cât și a realizărilor obținute în domeniul economic, în primii ani, majoritatea românilor, cât și comunitatea internațională au ignorat evoluția ascendentă a cultului personalității acestui.

Critici au existat permanent. De exemplu mulți membrii ai Uniunii Scriitorilor și, într-o măsură mai mică si alți intelectuali români, l-au criticat permanent. Dar dacă a existat vreo opoziție față de linia sa politică, acesta nu a fost fățișă.10 Acțiunile sale aveau drept scop să limiteze și, în unele cazuri, chiar să elimine total activitățile intelectuale care ar fi putut să se constituie într-o provocare reala la adresa regimului. Adevărul este că numeroși intelectuali l-au considerat, dar și l-au făcut să se simtă pe Ceaușescu om de geniu.11 Ajutându-1 să publice tratate despre orice subiect posibil, care viza cu precădere politica internă cât și cea externă, sprijinindu-i soția să devină savant de renume mondial,12 aceștia au contribuit de fapt la minimalizarea nivelului cultural românesc, în aceste condiții se ajunge și la decăderea Academiei Române, desființarea prestigiosului Institut de Matematică ori la lichidarea Comisiei Monumentelor istorice, iar exemplele pot continua. Cel mai dureros este faptul că aceștia au consimțit la distrugerea efectivă a sistemului educațional, prin integrarea acestuia în procesele de producția industrială.13 Învățământul superior a fost reorganizat prin înlăturarea din facultăți a acelor cadre didactice care nu dovediseră implicare în educarea tinerei generații în spirit marxist-leninist și respectul programului de partid.14

În altă ordine de idei, rolul disidenței românești a fost minim. Formată dintr-un mic grup de scriitori, aceasta va denunța cultul personalității și comunismul dinastic. Dar aceste critici reprezintă doar o atitudine izolată de nemulțumire. Cel mult aceste forme de protest, au ajutat, pe plan internațional la accelerarea unei normalizări a relațiilor est-vest și în același timp la o discreditare a regimului ceaușist, de factură neostalinistă.15

Confruntându-se cu răsturnări de situații pe plan intern și internațional, Ceaușescu a sfidat orice altă soluție, urmându-și doar propriile rezolvări. Considerându-se infailibil, susținut și de un imens aparat de securitate, dar și de soția sa, la fel de ambițioasă și avidă de putere, a pornit pe un drum care a dus, în cele din urmă la ruina țării și a sa.16 Și-a interpretat foarte bine rolul său de erou al neamului,17 dar ca și predecesorii săi de altă dată, nu a reușit să rezolve problemele țării, ajungând în cele din urmă la un sfârșit dezonorant.

5.1 SUCCESIUNEA

În 1965, în România are loc o importantă criză de succesiune, declanșată de moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la 19 martie. Acestuia i se stabilise diagnosticul de neoplazie pulmonară hepatică, iar consultul cu specialiștii din străinătate confirmau boala. Cu tot tratamentul recomandat, în cursul zilei de 19 martie 1965 bolnavul intră în comă și sucombă la orele 17,43.18 În chiar seara morții sale, membrii elitei conducătoare comuniste românești se adunau pentru a decide cine îi va fi succesor.

Moartea a survenit într-un moment de maximă popularitate, obținută prin metode de manipulare generală a populației. Măsurile lui Dej au demarat încă din 1962 si au avut ca scop principal eliminarea tuturor stalinismelor din țară.19 Numele orașelor, monumentele, referirile din presă sau din discursurile oficiale care aminteau de Stalin erau făcute să dispară din sfera publică românească. Paralel cu acestea, propaganda, care încă se mai afla sub controlul oamenilor Moscovei, a prezentat toată această campanie ce un act de declarare a independenței Româniai față de U.R.S.S.

Pe de altă parte, optimismul era generat și de ajustările economice, de deschidere a comerțului exterior spre țările occidentale, dar mai ales de relaxarea treptată a raporturilor liderilor politici cu societatea în sine. Eliberarea deținuților politici în 1964 și reducerea semnificativă a represiunii, dar și a controlului exercitat de organele de securitate internă, creaseră o atmosferă mai puțin amenințătoare. Mai mult chiar, viața culturală a cunoscut, spre sfârșitul vieții lui Dej, o deschidere necunoscută până atunci în perioada totalitarismului comunist. S-au publicat operele unor scriitori străini și români interziși, repertoriul teatrelor și cinematografelor s-a schimbat, procentul producțiilor de factură occidentală crescând în dauna celor de influență sovietică. Mai ales cenzura își va slăbi controlul asupra scriitorilor, regizorilor, artiștilor plastici, profesorilor etc. Regimul s-a transformat în câțiva ani într-un autoritarism naționalist,20 dar care din păcate, nici acesta nu a reușit să se structureze culturii politice tradiționale românești. Societatea nu a admis niciodată ocupația sovietică, iar după 1947, cu precădere se va observa în România un fenomen de descentrare a valorilor naționale, aflate acum în sfera de acțiune a blocului sovietic.

Membrii elitei conducătoare încercau astfel să-si dovedească bunăvoința și înțelegerea.21 Aceștia se interesau de bunăstarea supușilor și de prosperitatea țării. Doreau să fie iubiți.22 Ei promiteau protecție, siguranță și un dram de libertate pentru toți cei care nu amenințau cauza socialismului.23 Cu toate aceste însă monopolul acțiunii aparținea în exclusivitate conducerii, iar societatea trebuia să se conformeze idealurilor acesteia.

Așadar, Nicolae Ceaușescu va apărea într-un moment de criză, în care se aștepta o schimbare la față a regimului24 cu consecințe clare mai ales în plan social, cultural, economic și politic.

Născut al treilea din 10 copii, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de țărani săraci din nord-vestul Olteniei, Ceaușescu a fost un exemplu, în tinerețe de individ aflat într-un permanent conflict cu autoritățile. După ce a părăsit casa părintească la vârsta de 11 ani pentru a pleca la București, a intrat în adolescență în partidul comunist. A fost întemnițat de patru ori în perioada 1933-1938 din cauza convingerilor sale politice (din 1924, Partidul Comunist Român fusese scos în ilegalitate), în 1936 este numit secretar al unui comitet regional al Uniunii Tineretului Comunist,25 iar doi ani mai târziu avea să fie promovat în funcția de secretar general al Comitetului Central al U. T.C.26 În septembrie 1939 a fost judecat în lipsă și condamnat la trei ani și jumătate de închisoare. A continuat să activeze în ilegalitate până în iulie 1940 când a fost prins.

În timpul războiului, Ceaușescu a fost deținut în diverse închisori, până când, în august 1943 a fost transferat în lagărul de la Târgu-Jiu, unde a rămas până la lovitura de stat din 23 august 1944. Aici i-a cunoscut pe membrii marcanți ai Partidului Comunist Român, printre care Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer etc. După eliberarea din închisoare, a ocupat o serie de funcții de partid, înainte de a ajunge secretar al Comitetului de partid al Regiunii Oltenia27 pentru organizarea alegerilor din noiembrie 1946.

Experiența dobândită de Ceaușescu în activitatea locală de partid l-a făcut deosebit de folositor. Când s-a anunțat programul de colectivizare a agriculturii, martie 1949, Ceaușescu a fost numit la Ministerul Agriculturii în calitate de ministru adjunct. Anul următor a fost transferat în aceeași funcție la Ministerul Forțelor Armate, răspunzând direct de Direcția Politică Superioară a Armatei (organism de partid înființat pentru crearea Armatei Populare).28

La epurarea principalilor rivali, în mai 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a promovat pe Nicolae Ceaușescu în funcția de membru plin al Comitetului Central, iar după executarea lui Pătrășcanu, în aprilie 1954, i-a făcut, atât pe el, cât și pe Drăghici membrii supleanți ai Biroului Politic. Anul următor deja aceștia deveniseră membrii plini. Creșterea componenței numerice a partidului, cerută de Dej la Congresul din 1955, a fost supravegheată tot de Ceaușescu, în noua sa calitate de secretar al Comitetului Central cu problemele organizatorice și de cadre. Acest control, exercitat în special în privința promovărilor pe linie de partid, i-a conferit o funcție prin care el, de fapt, își va consolida viitoarea poziție.29

Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Ceaușescu erau teoretic moștenitorii României.30 Însă, din întreg anturajul lui Dej, cei mai puternici și mai influenți lideri ai elitei erau Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici. Ambii controlau aparate birocratice – Ceaușescu, aparatul de partid, iar Drăghici Ministerul de Interne. Singurul care ar fi reușit să le contrapună o structură egală ca pondere era Ion Maurer, primul-ministru, care controla aparatul guvernamental.31 Acesta nu avea însă ambiții de lider, jucând mai mult un rol de arbitru în lupta pentru succesiune.32 în final va înclina balanța pentru Nicolae Ceaușescu, acordându-i sprijinul său.

În ultimii ani ai guvernării Dej, poziția lui Ceaușescu avea trasate două coordonate: om căruia i se atribuiau responsabilități dificile, pe de o parte și de lider de planul doi,33 pe de altă parte. Totuși puterea lui a devenit efectivă în momentul când a reușit să controleze aparatul de partid. Din aceste cauze, deși se pare că Gheorghiu-Dej l-ar fi desemnat drept succesor pe Apostol, Maurer l-a propus pe Nicolae Ceaușescu ca prim-secretar. Acesta și-a motivat alegerea pe considerentul că Ceaușescu era destul de curajos pentru a-i înfrunta pe ruși.34

În altă ordine de idei, Drăghici, cu ștate vechi de serviciu în Ministerul de Interne era temut de toată lumea. Chivu Stoica nu era considerat la înălțimea funcției, iar Apostol era socotit prea încăpățânat.35

Cel mai surprins de propunerea lui Maurer a fost Drăghici, care se considera tot atât de apropiat de Dej ca și toți ceilalți membrii ai Biroului Politic. Ceea ce nu a luat Drăghici în calcul, a fost faptul că o alegere a sa în funcția de prim-secretar ar fi compromis partidul, pentru că în calitate de ministru de interne oblăduise prea multe crime și abuzuri.36 Această slăbire a terorii, instituită de Gheorghiu-Dej a fost și linia politică ce a caracterizat debutul lui Ceaușescu la conducerea P.C.R.

Odată cu dispariția lui Dej, acesta a rămas în mod firesc, omul cel mai puternic din elita guvernamentală. Atribuirea acestei poziții unei alte persoane ar fi însemnat organizarea unei lovituri la vârful nucleului decizional:37 Desemnarea, fără disensiuni majore, a succesorului lui Dej s-a produs și pe fondul temerilor că elita se va scinda, iar liderii de la Moscova vor profita de situație pentru a se amesteca în problemele interne ale României.

În 1965, Ceaușescu avea cea mai largă bază politică de sprijin, chiar dacă era umbrit, ca imagine de alți lideri comuniști. Oameni numiți și evident, dependenți de el se aflau deja în poziții cheie. Iar cei aflați în imediata apropiere a puterii au preferat acest aranjament decât o confruntare directă în stabilirea succesorului, aceștia sperând să beneficieze în continuare de pozițiile de dinainte, în ciuda modalităților de rezolvare a crizelor de succesiune din statele est-europene, în România elita guvernantă nu a prezentat simptomele unei scindări.38

Continuator al liniei politica națională, inițiată de predecesorul său, Ceaușescu se definește drept un național comunist, în ciuda declarațiilor sale tangente stalinismului, chiar și după declanșarea procesului de destalinizare, el urmărește dezvoltarea unei politici externe de relativă autonomie, reușind nu doar să ofere Occidentului prilejul să exploateze o aparentă breșă în blocul sovietic, ci și să stimuleze antipatia socială față de stăpânul de la Răsărit.39

În plus, controlul său asupra aparatului de partid și mai ales sprijinul pe care-l avea din partea acestuia, îi asigurau o bază suficient de puternică pentru a se opune eventualelor tentative de imixtiune. Această autonomie a dus de fapt la o mai mare popularitate a liderului în rândul populației, dar și la cultivarea treptată a controlului total ce avea să-l instituie în România. Rezultatele acestei politici cu două fețe aveau să se vadă în chiar anii următori dobândirii puterii de către Ceaușescu.40

5.2 INTELECTUALITATEA CONDAMNATĂ

Noua putere comunistă a debutat și s-a consolidat printr-un divorț radical față de individul de valoare, în general, dar mai ales cu intelectualii. Aceștia au fost îndepărtați, iar în toate posturile de conducere a fost promovata mediocritatea.41 Dacă înainte de acapararea integrală a puterii, partidul părea să facă curte intelectualilor, după instalarea la putere a trecut în mod brutal, nedisimulat, la un război contra elitelor intelectuale naționale.42 Între atașament politic și competență profesională, partidul nu a ezitat niciodată să opteze pentru cel dintâi, atunci când a fost vorba de promovarea cadrelor în funcții de conducere și de distribuirea responsabilităților posturilor.

Procesul de autonomizare a învățământului și instituțiilor de cultură în raport cu factorul politic, proces care asigură continuitatea fără de care o cultură este paralizată, a fost desființat în mod iresponsabil și definitiv. Cultura a fost politizată și subordonată puterii,43 iar rezultatele nu vor întârzia să apară.

La preluarea puterii, noua conducere, în frunte cu Nicolae Ceaușescu, a avut ca obiectiv principal imediat zdrobirea oricăror împotriviri din partea claselor reacționare.44 Intelectualii și oamenii valoroși ai acestei țări au fost stigmatizați cu același epitet. Ura împotriva intelectualilor a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele exploatatoare.45

Perspectiva intelectualilor, cât și a culturii este dintre cele mai sumbre. În dialectica puterii nu exista loc pentru inteligența creatoare de nou.46 Desăvârșirea comunismului însemna, între altele, și sfârșitul actului de cultură ca element a activității creatoare a spiritului, odată cu orientarea maselor spre scopuri exclusiv practice. Cultura trebuia să devină doar un apendice al activităților practice sau al propagandei. Odată cu moartea culturală,47 se dorea și transformarea individului, ca ființă socială, într-un simplu robot al puterii.

Cu toate aceste previziuni sumbre, anul 1965 începe sub semnul unei primăveri atât de necesare și de mult așteptate pentru cultura românească. Este primul an când tendințele naturale de liberalizare a vieții culturale, literare și artistice câștigă în mod evident teren. Tendințele proletcultiste și dogmatic-comuniste se manifestă tot mai sporadic și sunt privite ca fiind anacronice.48

Pentru prima oară la noi în țară după instituirea regimului comunist se va organiza o expoziție de pictură abstractă.49 În presă apar articole mult mai permisive, care însă nu atacau spectrul politic. De exemplu, profesorul Gh. Oprescu, în Contemporanul va deschide seria unor rubrici permanente ce aveau ca subiect descrierea originilor artei moderne: despre realism, cubism, expresionism, dadaism, suprarealism etc.50

Această evoluție binevenită a culturii românești poate fi pusă în legătură cu un proces similar inițiat și în U.R.S.S. În alte țări ale blocului socialist aceste transformări dădeau dovadă de rigiditate, în schimb, România a fost și a rămas, în toată acesta perioadă, una dintre țările cu un regim sever, cu puține permisivități, dar și cu multe orientări agresive.51

În 1965 s-a scris mai mult și mai obiectiv ca până atunci despre scriitorii care au fost victime ale dogmatismului proletcultist: Ion Barbu, L. Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu etc. Se vor reedita o parte a operei lor, se fac traduceri din scriitori străini, considerați, până atunci drept decadenți și reacționari.52

Viața literară, cât și cea culturală și artistică încep să se elibereze de clișee și constrângeri, de metode artificiale de creație,53 și de modelele impuse prin sovietizare. O discuție despre realism nu mai are semnificația unei răsfrângeri câmpului de manifestare artistică, ci, dimpotrivă, pe aceea a eliberării din chingile dogmatismului realist-socialist.54 Pentru prima dată metoda de creație, care era decât una singură, aceea impusă oficial de realismul socialist, este pusă sub semnul întrebării.

A existat totuși și o limită a acestei depolitizări. Polemicile din presa literară a vremii erau încă dominate de dogmaticii proletcultismului, directorii de conștiințe,55 care nu înțelegeau să cedeze. Abandonarea acestora ar fi reușit să salveze, din ce se mai putea salva din cultura românească, stopând astfel o dezvoltare nesănătoasă a spiritului național. De exemplu, N. Morarii, veteran al proletcultismului, ca și I. Vitner, în paginile ziarelor încă mai ofereau indicații prețioase privind metoda de creație comunistă ce trebuie să domine cultura

românească.56

Aceia care încercau contestarea principiilor valabile și obligatorii impuse literaturii, artei, formelor de creație, în general, fără a reaminti și de realismul socialist, procedau încă cu multă prudență, cu precauții și menajamente.57 Deși sunt cunoscute efectele nefaste ale metodei de creație prin directivă de partid, nimeni nu avea însă curajul de a-i deschide un proces public de contestare.58

Anul 1965 este însă momentul ce poate fi considerat drept dezmorțirea și trezirea celor mai mulți scriitori din somnul dogmatic. Este momentul de cotitură în conștiința colectivă, fiind prima dată când mulți dintre cei care serviseră ideologiei comuniste erau rușinați de ce scriseseră până atunci. Acesta este cel mai important câștig pe care îl înregistrează literatura română postbelică, după aproape două decenii de umilințe și degradare.59

Așa numita liberalizare din această perioadă, care a continuat până aproape de anii 70, a fost de fapt o liberalizare relativă, în continuare atent controlată și supravegheată de organele de partid. Aceasta nu poate fi privită ca un rezultat al emancipării intelectualității române, dominată în continuare de un sentiment de frică și de supunere,60 ci a unor rațiuni politice superioare. Intelectualii au acceptat docili umilința și toate servitutile ce le-au fost impuse. Unii au tăcut și s-au retras în anonimat, iar alții s-au grăbit să-și joace cartea afirmării,61 devenind purtătorii de cuvânt ai regimului. Mulți însă au încercat sentimentul culpabilizării, poate prea târziu ca să mai poată avea vreun efect: poate am greșit fără să ne dăm seama, poate am servit, fără să știm, cauze nedemne.62 Acest sentiment, inculcat de propaganda oficială printr-o permanentă și metodică acțiune de pervertire a conștiințelor, a constituit una din cauzele condamnării intelectualității românești la tăcere. Lipsa de curaj, teama, frica de a nu-și pierde locul de muncă sau de rămâne pe drumuri a îndemnat inteligența românească la cumințenie și înțelepciune.63 Nu este întâlnit frecvent nici un act de protest, nici o împotrivire, nici un act de curaj sau demnitate, în cel mai onorabil caz intelectualul român refugiindu-se în spatele unei rezistențe pasive, care îl condamna și mai mult la uitare.

Au început să fie retipărite în serii de opere alese, ca niște restituiri tardive,64 unele din lucrările valoroșilor noștri oameni de cultură, însă valul de optimism care revigora totuși cultura românească a făcut să se uite faptul, că nu demult acesta favoare era rezervată dor autorilor sovietici. Se uitase probabil și faptul că în facultăți, profesori improvizați,65 îl prezentau pe Blaga ca pe un reacționar, Miorița ca pe o lucrare cu iz legionar, iar pe Maiorescu drept exponent al ideologiei burghezo-mosierești.66

Răspunderea revenea în primul rând intelectualilor de prestigiu care aveau datoria de a apăra libertatea de conștiință, de a se ridica împotriva cenzurii, a propagandei agresive și a tuturor formelor anticulturale. Scriitorii cei mai buni au încercat să strecoare, într-un limbaj adesea voalat, frânturi de adevăr, crezând că în acest fel și-au făcut datoria. Exprimându-te în aceste condiții, se aducea de fapt un serviciu enorm regimului, care brava astfel cu propriile opere.

Sistemul ceaușist a fost prin natura sa incompatibil cu o viață intelectuală și culturală adevărată, adică liberă. Era un sistem fundamental antiintelectualist.67 Dar, în mod cert, acesta nu putea renunța la orice aparență culturală, având nevoie de un simulacru de creație pentru susținerea propriilor ideologii. Iată de ce, actul de creație, mai mult sau mai puțin voluntar, participa activ la opera de mistificare, amăgire și înșelare a poporului român.68 Se practică un culturalism sec, zadarnic, ce se zbătea într-o neputință de a spune adevărul. Acesta iluzorie. viață culturală, artistică și intelectuală a fost de fapt marea înșelătorie ce avea să fie pregătită tinerei generații.69

5.3 RELANSAREA COMUNISMULUI UTOPIC

În câțiva ani mentalitățile s-au schimbat și mai mult. Politica de coexistență pașnică a contribuit la demitizare lumii comuniste. Ideea de a împrumuta idei liberale și de a le considera cele mai bune soluții, fără a renunța deloc la specificul marxist a fost o trăsătură fundamentală a acestei perioade.70 Cu toate acestea, într-un context de suspiciune, dar mai ales de rigiditate ideologică, era riscant pentru liderul comunist român să recunoască aplicabilitatea reformelor ce de fapt constituiau principii ale taberei adverse. Noua politică de liberalizare a spațiului public intern va fi catalogată drept un eșec al Revoluției,71 fiind astfel abandonată.

În 1968, evenimentul cel mai important la anului a fost Primăvara de la Praga, o mișcare politică de emancipare. Întreaga lume, stupefiată, descoperă dintr-o dată un partid comunist, care în deplină concordanță cu majoritatea societății, încearcă să clădească un comunism cu față umană.72 Reacția liderului român față de invadarea Cehoslovaciei vine ca o expresie a premiselor fundamentale ale politicii românești de autonomie. Însă politica externă a României sub Ceaușescu a dovedit o continuare a acestei linii de independență, care a lipsit însă ca aplicabilitate în interiorul țării.

În România, Nicolae Ceaușescu își va consolida treptat puterea. Promovarea interesului național a fost pretextul care a stat la baza politicii sale de independență față de U.R.S.S. Eforturile sale de a promova această nouă linie a fost totuși compromisă datorită asocierii Partidului Comunist Român (titulatură la care s-a revenit în iulie 1965, în locul celei de Partid Muncitoresc), cu teroarea deceniilor anterioare.73 Cu atât mai mult cu cât prezența unui fost torționar, Alexandru Drăghici, în fruntea Ministerului de Interne constituia în continuare o permanentă piedică.

Ceaușescu dorea nu doar să-si consolideze propria poziție, de lider de necontestat în partid, ci și să atenueze legătura care se făcea între regim și politica de represiune. Faptul că acesta a căutat, ca prim obiectiv, să aducă Ministerul de Interne sub deplinul control al partidului, și în ultimă instanță sub propriul control, era un indiciu demn de luat în seamă privind prioritățile sale interne.

Primele măsuri de restructurare sunt luate împotriva Ministerului Afacerilor Interne și a Departamentului Securității Statului.74 Sunt luate măsuri de supraveghere judecătorească a activităților ambelor organisme, prin aplicarea principiului legalității socialiste, înscris în noua Constituție adoptată în 1965. România este proclamată Republică Socialistă, care înlocuia vechea titulatură de Republică Populară. Instanțele judecătorești au fost investite cu mai multă putere, dar aplicarea majorității prevederilor legale era arbitrară.

A doua măsură importantă a fost înlocuirea lui Drăghici din funcția de ministru al Afacerilor Interne. Ceaușescu îl va denunța și înlătura de la conducere în aprilie 1968. Înlăturarea sa a fost rezultatul unei schimbări importante în statutul partidului, care se va apleca din acest moment mai mult asupra problemelor de ordine internă.

Reformele perioadei 1965-1968 au dat naștere la o atmosferă de optimism și de speranță privind demararea de către conducerea de partid a unei politici de liberalizare a sferei publice, însă nici una dintre reformele interne emanate de partid nu au slăbit presiunea controlului instituit de Ceaușescu. În noul context, se pune mai mult accentul pe forța intelectualilor. Aceștia sunt chemați să se implice mai mult în aspectele contemporane ale vieții politice75 și li se cere să nu manifeste nici cea mai mică temere sau rezervă în dezbaterile politice.76

În același timp la nivel economic, românii începuseră să se bucure de o îmbunătățire a nivelului de trai. Deținerea de autoturisme în proprietate personală a crescut semnificativ, odată cu sporirea vânzărilor de televizoare, frigidere și aspiratoare, majoritatea de fabricație indigenă. Iar deschiderea unor fabrici de producție occidentală a reprezentat simbolul suprem al concesiilor făcute capitalismului.77 Paralel cu derulare unor programe sociale de construire de locuințe, chiar și la sate unde acestea vor fi trecute în regim de proprietate particulară.

O slăbire a controlului ideologic asupra surselor mass-media a permis presei, radioului, televiziunii să publice și să difuzeze materiale occidentale. Divertismentul și programele pentru tineret pot fi vizionate la Televiziunea Română, care va difuza chiar și ecranizări occidentale de ultimă oră.78 Radioul va realiza emisiuni gen duplex din marile capitale europene, iar în presă deja apar satire, foarte voalate însă, la adresa regimului.79

În Occident, componenta comunistă a cestui regim a fost adeseori trecută pe locul doi, în avantajul componentei naționale. Doctrina marxist-leninistă, partidul, politica socioculturală, colectivizarea, sistematizarea, pe scurt, toate bazele ideologice și structurale ale noului regim au fost mascate cu poleiala național – comunismului.80 În realitate se revendica un comunism dur, care făcea dovada unei perfecte ortodoxii ideologice, exercitând un control riguros asupra societății.81

Totul se prevalează de marxism-leninism ca forță conducătoare. Astfel, partidul va funcționa după modelul centralismului democratic, sprijinindu-se pe mari organizații socio-profesionale. De pe aceste baze se optează pentru o socializare radicală. Partidul, condus de Ceaușescu, va juca un rol de antreprenor general,82 lansându-se în proiecte ambițioase bazate însă pe recurgerea la mașinism, investiții enorme si construcții tot mai vaste, fără nici o legătură cu structurile economice ale acelei perioade.

Deși a debutat cu o ascensiune economică, curentul reformist a dus la un regres economic fără precedent și la o sărăcire a populației, având ca o cauză principală radicalizarea politicii economice. De exemplu, în cadrul procesului de sistematizare, Nicolae Ceaușescu nu a avut în vedere doar redistribuirea habitatului rural și urban, ci și formarea unei gândiri de tip nou prin distrugerea tuturor rădăcinilor culturale individuale ori colective.83 Caracteristica acestui regim național – comunist a fost înlăturarea diferențelor între sat si oraș. Sperând ca această eradicare a trăsăturilor tradiționale ale poporului român să fi avut succes, s-ar fi realizat, în sfârșit, dreptatea și egalitatea promise de către părinții fondatori ai comunismului. Precum un continuator al lui Marx, Engels ori Lenin, Ceaușescu se va aventura într-un joc al reformelor pe care nu a mai putut să-l controleze.84

În dorința de a crea un om nou și de a reveni la puritatea marxism-leninismului, regimul se arată apropiat de comunismele utopice, în special de maoism. Faptul că România era considerată folositoare din punct de vedere geopolitic, a determinat Occidentul la toleranță și chiar implicare directă. Din partea țărilor vest-europene, dar nu numai, sunt oferite o serie de favoruri economice. Aceste transformări nu împiedică totuși elita comunistă să alunece spre un neostalinism fără teroare.85

Vântul comunismului radical de la Beijing va sufla și asupra Bucureștiului. La întoarcerea sa dintr-o călătorie în China, N. Ceaușescu va expune, la 6 iunie 1971, un program, care evident avea sursele de inspirație în sloganurile Revoluției Culturale chineze. El își manifestă dorința de a întări conducerea și controlul partidului, mai ales în privința orientării politico-educative a maselor, în vederea unei largi promovări a ideologiei comuniste, a politicii marxist-leniniste, a creșterii spiritului combativ împotriva influențelor exercitate de ideologia burgheză și modalitățile retrograde, străine principiilor eticii comuniste și spiritului de partid.86 Această extindere a influenței partidului asupra societății se realizează prin intensificarea propagandei asupra intelectualilor, mai ales asupra acelora care aveau un contact direct cu populația (artiști, profesori, cadre medicale etc). Sarcina ce trebuia rezolvată era desăvârșirea lui homo comunistus.87

Chiar dacă această dorință de a reconstrui o societate nouă se sprijină, înainte de toate pe constrângeri, erau oferite uneori și acumulări pozitive.88 Obsedat de crearea omului nou, regimul de la București va acorda o prioritate deosebită educației și sănătății. Bineînțeles, întreg efortul educativ se înscria într-un proces propagandistic, care s-a tradus însă în practică printr-un progres remarcabil al alfabetizării și școlarizării. Astfel, România va consacra anual 4% din buget învățământului, care este gratuit și obligatoriu pe o perioadă de 10 ani (începând cu 1967). În ceea ce privește sănătatea, asistența medicală era gratuită, fiind una din realizările cu care regimul se mândrea.

Cu excepția celorlalte state comuniste, România își afirma independența printr-o apropiere constantă față de Occident, însă naționalismul cultivat de acest regim nu a fost de loc original, înrudindu-se adesea cu teorii dezvoltate și de alte state totalitare comuniste. Axele majore ale acestor orientări sunt cultul personalității liderilor și exaltarea patriotismului. Afirmarea independenței devine o chestiune mai mult formală în interiorul blocului comunist.

În centrul sistemului de relații partid-stat se afla principalul conducător, propaganda încercând să-1 legitimeze cu puterea absolută. În plan social, ca urmare a rolului său în fundamentarea regimului, individul este complet identificabil cu structura de personalitate impusă de partidul comunist. Astfel, era de la sine înțeles că nimeni nu putea prelua funcția de călăuzitor al poporului,89 căci Ceaușescu este pus, conform sloganurilor vremii, în corelație cu Partidul, Poporul și România.90 În calitatea sa de călăuzitor, conducător și mare lider, șeful statului este singurul capabil de interpretări și adaptări ale acțiunilor României, atât externe, cât și interne. Fiecare idee a lui Marx, Engels, Lenin sau Stalin trebuie să fie obiectul unei profunde reflecții, pentru a-i percepe substanța.91 Înzestrat cu un genial simț vizionar,92 dar și cu o gândire puternică,93 Ceaușescu este un profet care poate vedea mai departe decât muritorii.94 Derutantele întorsături aplicate politicilor economice și sociale promovate de Ceaușescu, aveau ca principală explicație expresia unei intuiții avangardiste pe care viitorul o va confirma.95 Interpretarea negativă a acestor schimbări de direcția ori contestarea lor erau considerate acte de nesupunere și de desconsiderare a Tovarășului.

Conform imaginii create de inserturile propagandistice periodice, călăuzitorul este și cel mai iubit fiu al poporului,96 ceea ce presupunea manifestarea față de el a unor sentimente filiale. Spunându-i-se afectuos pe numele mic (Nea Nicu), conducătorul suprem este întruparea înțelepciunii, simplității și bunăvoinței. Rarele detalii privind viața sa particulară sunt întotdeauna retransformate și făcute să pară altfel decât erau în realitate: Ceaușescu este econom, preocupat de educația proprie, cu un stil de viață sobru, prezentând mereu trăsăturile definitorii ale apostolilor Revoluției.97 De fiecare dată când poate, conducătorul stabilește relații directe cu poporul (care este în prealabil pregătit pentru a nu gafa). Asemenea contacte cu marele stăpân neobosit au loc cu ocazia unor manifestații. Ceaușescu, urmând un scenariu dinainte stabilit, va cobora în rândul maselor precum un Mesia. Cu ocazia unor astfel de mitinguri sunt amenajate piețe publice gigantice. Aici ore întregi liderul va ține discursuri delirante unor mulțimi aduse cu forța pentru a-l aplauda și a-i scanda la nesfârșit numele. Ceaușescu și poporul încep să vibreze într-un dialog de intensitate crescândă, până la apogeul celebrat prin strigătele de luptă și victorie.99

Această imagine pe care propaganda încearcă asiduu să o construiască, rareori corespundea realității. Cel mai adesea, liderul convins că poporul nu este încă de ajuns de receptiv deschiderilor sale, care anunțau zorii unei noi ere a socialismului100 și care condamnau primejdiile exterioare,101 se va comporta ca un veritabil despot. Suspiciunea, dar mai ales megalomania și sentimentul adulației îl vor face pe Ceaușescu să concentreze întreaga putere decizională în mâinile sale.

În acest regim, nepotismul devine regulă de bază în cooptarea de noi cadre și de promovare a acestora. Exemplul cel mai convingător este chiar soția dictatorului, Elena Ceaușescu, care va cunoaște o ascensiune fulgerătoare în sânul Partidului Comunist Român, însă pe parcurs își va mări sfera de influență și asupra științei, educației și culturii, condamnându-le pe toate acestea la tăcere.102

Este și perioada de lansare a politicii amenințărilor,103 reale sau presupuse, care planau asupra regimului. Se trece astfel la supradimensionarea armatei în raport cu populația activă a țării. Această armată nu avea însă un rol preponderent de apărare, ea trebuind să trăiască în rândul poporului.104 Mari sectoare ale economiei (agricultura, construcțiile, în special) vor fi încredințate Forțelor Armate, care se vor avânta în lupta agricolă și se vor bate pe frontul industriei.105 Peste media normală a unui stat cum era România sunt și forțele de miliție și de securitate, care pe parcurs vor crea o adevărată pânză de păianjen, țesută pas cu pas, în vederea supravegherii celor mai mici acțiuni ori gesturi neconforme venite din partea populației.106 Acestea erau reprimate fiind apoi etichetate drept fapte antisociale și subversive.107

Acest sistem de coerciție este bine camuflat de propagandă și de către cenzură. Ambele nu aveau ca sarcină doar protejarea acestuia, ci și impunerea sa atât în interiorul, cât și în exteriorul țării. Marelui lider Ceaușescu i se va conferi o aură eroică. El devine reîncarnarea conducătorilor daci care au rezistat cotropirilor romane.108 Este proclamat, deși a ajuns la putere în 1965, drept fondatorul strălucit al României socialiste, jucând un rol hotărâtor și exclusiv în crearea partidului și fondarea regimului de democrație socială.109 Prin acțiunile sale eroice și prin prisma gândirii sale este portretizat ca o personalitate marcantă a lumii contemporane. Nici un calificativ, nici o metaforă nu sunt suficient de puternice pentru a-i schița trăsăturile de caracter ale lui Ceușescu: erou între eroi, geniul Carpaților, steaua umanității, geniul creției, erou invincibil, figură proeminentă a istoriei, nemuritor etc.110 Pe lângă toate acestea relația lider-organe de control-societate se va ritualiza. Persoana sa va fi înconjurată de un adevărat cult. Opera lui Nicolae Ceaușescu, de altfel foarte numeroasă, va abunda în toate librăriile din țară și face obiectul multor traduceri. Busturile și statuile sale, cât și ale soției, căci paralel și Elena Ceaușescu își va construi un aparat propagandistic,111 vor invada locurile și piețele publice, iar îndemnurile mobilizatoare ale acestora devin omniprezente în spațiul public. Casa de la Scornicești devine loc de pelerinaj, iar 7 ianuarie – ziua de naștere a sa – este prilej de sărbătoare națională.

Autointitulându-se erou al națiunii, conducătorul român se considera obligat să-si manifeste spiritul comunist prin prisma izvorului național.112 Regimul procedează astfel la o rescriere și reconstrucție a trecutului. Istoria multiseculară a poporului român este o succesiune de strădanii politice și militare, având ca obiectiv apărarea integrității teritoriului național și a independenței sale, amenințate de adversari întotdeauna superiori prin forța armelor.113 În literatura istoriografică oficială, instalarea regimurilor comuniste devine o epopee extraordinară, în continuarea marilor lupte patriotice ale trecutului.

Celebrarea faptelor de vitejie nu a fost însă suficientă. Regimul ceaușist a hotărât menținerea unei permanente stări de tensiune, declarând permanent că țara se află într-un iminent pericol. Nici discursurile lui Ceaușescu nu sunt lipsite de virulența acuzațiilor de tip războinic ce făceau tot mai des aluzie la presiunile și amenințările exterioare. Luptând pentru viață noi luptăm pentru a fi liberi și stăpâni în patria noastră.114 Aceste discursuri înflăcărate nu se rezumă doar la simple declarații, mai ales în perioadele de criză. Se observă o mai mică toleranță chiar și față de minoritățile etnice si religioase. Deși este detectabilă o oarecare îmbunătățire inițială a situației acestor minorități, pe măsură ce autoritatea regimului se dezvolta, în cadrul acestei probleme, integrarea amenința să se transforme în asimilare.115

Într-un timp Nicolae Ceaușescu a permis evreilor să emigreze în Israel și sașilor în R.F.G. Acest lucru se putea face după plata prealabilă a unei așa-zise răscumpărări a statului respectiv, plătită de guvernele în cauză. Acești bani erau transferați guvernului român sub formă de credite.116

În plan extern România era prinsă într-un cerc al interdependențelor. Naționalismul, chiar și cel exacerbat al lui Ceaușescu, nu a făcut să dispară conștiința apartenenței la o comunitate ideologică de tip totalitar. Deși România nu-și contesta apartenența la comunitatea socialist-comunistă europeană, și chiar internațională, își manifestă dreptul de a-și urma propria cale pe eșicherul politicii mondiale.117 Ceaușescu nu a ezitat, în mai multe reprize, să se opună politicii externe expansioniste sovietice. Limitată de necesități de ordin economic și militar, rezistența României în fața conformismului impus de sovietici ia adeseori forma câtorva gesturi spectaculoase, care vor frapa opinia publică occidentală și îi vor deschide lui Ceaușescu calea afirmării internaționale. Aceste acte de bravadă politică erau considerate de fratele mai mare drept acte care nu trebuiau să neliniștească Uniunea Sovietică. Cu toate acestea însă, declarația liderului român din 21 august 1968 a creat mari disensiuni la Kremlin, care a dorit chiar o disciplinare prin forță a liderului român.118 Ceaușescu în această perioadă va atinge vârful popularității sale. Pe lângă alte acte de răzvrătire (primirile la București ale lui Charles DeGaulle și Richard Nixon), nici unul nu a avut însă ecoul episodului Cehoslovacia.

Absența reacției U.R.S.S arată că aceasta nu făcea caz de un astfel de tip de insubordonare, deoarece nu era pus în discuție esențialul, adică strictul control al societății de către partid și modelul sovietic de dezvoltare economică.

5.4 NOI FORME, ACELAȘI FOND

Neutralizând vechea gardă a lui Alexandru Drăghici, Ceaușescu a pozat într-un lider reformator. La al X-lea Congres al partidului, în 1969, acesta cooptase în funcțiile de comandă ale țării pe toți sprijinitorii săi – Manea Mănescu, Paul Niculesc-Mizil. Vasile Patilineț, Virgil Trofm și Ilie Verdeț. Singurii care reușiseră să supraviețuiască valului de epurări erau Emil Bodnăraș si Ion Maurer. Acesta din urmă s-a retras din politică în martie 1974, iar Bonăraș a murit în ianuarie 1974, lăsându-l pe Nicolae Ceaușescu înconjurat doar de cei care îl sprijineau și îi protejau funcția. Pe parcurs însă, fiecare dintre aceștia vor deveni victime ale capriciilor călăuzitorului, întrucât rotația cadrelor a constituit întotdeauna pârghia principală în manevrele politice ale lui Ceaușescu.119 Remaniindu-și permanent miniștri și secretarii de partid, acesta a reușit să nu lase nici un cadru (cu excepția celor din familie) să-și formeze o clientelă de partid serioasă și să dobândească astfel o poziție superioară favorabilă în fața opiniei publice. Orice idee de virtuală opoziție din interior era astfel înlăturată.

Atitudinea elitei comuniste față de libertatea de expresie a suferit totuși o modificare sensibilă și prin articolul 29 a noii Constituții a Republicii Socialiste România din 1965, în care se stipula : libertatea cuvântului, presei, întrunirilor (…) nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc.120 Urmându-se această linie se constată o anumită liberalizare a vieții culturale ce va permite instituțiilor de cultură să privească cu mai multă atenție creația națională. Ecourile acestor hotărâri vor prinde imediat viață. În 1965 la Teatrul de Comedie din București a fost montată piesa Rinocerii de Eugen Ionescu. Cenzura preventivă continuă însă să se exercite, deși devine mai permisivă și mai tolerantă în comparație cu anii 50.

După venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, cenzura s-a perpetuat constant printr-un filtru social.121 Cuvântul scris trebuia să se supună necondiționat unor canoane stricte impuse de organele de control. Consecințele au fost fixarea limbii române într-un clișeu sărac, lipsit de bogăție semantică, ușor de asimilat, mai ales printr-o obsedantă repetiție. Chiar Ceaușescu cerea ca: în cadrul revistelor și periodicelor de literatură și artă să crească spiritul de răspundere față de dezvoltarea culturii noastre socialiste, față de educația și cultura poporului nostru. Acestea trebuie să promoveze cu mai multă fermitate principiile estetice ale partidului nostru, să lupte pentru o cultură realistă, militantă, care să slujească cauza construcției socialiste, formării conștiinței omului nou (…). Să se promoveze cu consecvență și fermitate linia politică a partidului, și numai linia politică a partidului nostru comunist (. . .). Nu se poate admite sub nici un motiv publicarea unor lucrări sau opinii – indiferent din partea cui ar veni – care contravin ideologiei partidului.122 Partidul trebuie să fie neapărat forța politică conducătoare, orice substitut fiind considerat o abatere de la linie. Cel care nu se supune calapodului instituit de cenzură era pedepsit cu închisoarea sau, în cel mai bun caz, cu munca de jos.

Referitor la presă, acest mijloc de comunicare, joacă un rol fundamental, cuprinzând toate particularitățile propagandei în formarea omului nou în regimul politic totalitar comunist din România. De menționat că în perioada 1968-1970 au apărut cotidienele județene de partid. Acest lucru a sporit vigilența în primul rând datorită descentralizării presei, în toate orașele reședință de județ supravegherea conținutului publicației se făcea de către o comisie de cenzori, în general doi, subordonați Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor. Cenzura era însă ghidată de dispozițiile venite de la București. Acestea cuprindeau interdicțiile de publicare (anumite informații economice, militare, religioase etc.) care de fapt constituiau cenzura de stat, justificată de protejarea anumitor secrete de stat. Pe de altă parte, cenzura politică era coordonată de secțiile propagandistice ale C.C. al P.C.R. în realitate, ambele forme de cenzură protejau imaginea liderului, având același emitent și, în consecință, aceleași rezultate.

În domeniile economice, militare și social, instrucțiunile Comitetului de Stat pentru Presă și Tipărituri aveau, în linii mari, aceleași prevederi punctuale ca și cele de dinainte de 1965, considerat drept momentul de debut al unei relative destinderi în planul vieții socioculturale. Presa este însă pusă, în mod special, în fața unor situații noi. de ofensivă a național-comunismului promovat de Ceaușescu. Paralel se începe și construirea cultului personalității în favoarea liderului român și a familiei acestuia, elaborat cu multă migală de secretarii cu propaganda special desemnați pentru astfel de acțiuni.123 Redacțiile sunt obligate, de exemplu, să depună spre aprobare toate informațiile care trebuiau să apară în numărul următor al publicației. Cenzura existentă funcționa tot pe baza normelor stabilite în Caietele de Sarcini. De data aceasta lipseau limitele până la care se putea merge cu aprecierile despre un anume eveniment sau despre o personalitate care fusese interzisă.

Orice material care era cenzurat trebuia să aibă un înlocuitor de moment, pentru ca astfel să nu fie periclitat procesul redacțional sau tirajul. Materialele respine erau reconvertite principiilor socialismului de către o comisie de cenzori, în situații speciale (sărbători, festivități, manifestații etc.) se renunța definitiv la unele dintre aceste materiale compromise pentru a se face loc celor oficiale, obligatorii pentru întreaga presă în astfel de momente. Decizia politică impunea șefilor ierarhici publicarea unor asemenea articole cu caracter înălțători.124 Directivele veneau de obicei de la nivel central și aveau ca principală țintă pe redactorii din cadru publicațiilor. Construirea acestor imagini de ceară, ce hiperbolizau evenimente devenite banale, se făcea prin respectarea strictă a normelor impuse de cancelaria ideologică a Partidului Comunist.125

Din acest punct de vedere, 1966 este anul care a marcat definirea unor noi tipuri de cenzură, adresate acum transmisiunilor directe și indirecte. Este stabilită o nouă plajă pe care se puteau desfășura discuțiile asupra unor valori politice, literare, artistice. Cenzorii de diferite specializări supravegheau îndeaproape editurile, casele de film, teatrele si operele. Este perioada în care numărul acestora a crescut- în special pentru exercitarea controlului radioului și televiziunii. În mod paradoxal, în aceste condiții de îngrădire a drepturilor de exprimare, remarcabili intelectuali, cu pregătire elaborată, au intrat în rezonanță cu tezele doctrinare ale vremii, incluzându-se în desăvârșirea unor constructe propagandistice rușinoase.126 Pe de altă parte o serie de oameni de cultură nu au cedat provocărilor dogmatismului totalitar comunist. De exemplu, la interzicerea filmului Reconstituirea (1970), considerat ca ofensator și punând într-o lumină nefavorabilă anumite organe de stat, reacția regizorului a fost de dezaprobare oficială a deciziei. Aceeași reacție de nesupunere a avut-o și regizorul piesei Gluga pe ochi, montată la Teatru Bulandra, care a fost interzisă datorită faptului că, la un moment dat, doi actori ciocneau ouă roșii și rosteau Hristos a înviat!127 Pentru cei care au cedat totuși, s-a încercat oferirea unei explicații deculpabilizatoare: Permanența presiunii psihice a unei autorități totalitare a indus sentimentul fals de slujire a unui interes general.128 Acest sentiment a fost însă rodul unor ani în care propaganda și-a făcut datoria.

În anii deceniului șapte, Nicolae Ceaușescu își pregătea intrarea în istorie.129 Prin discursuri revoluționare, călăuzitorul proclama: România nu a fost un stat imperialist care a cucerit teritorii.130 Vechea terminologie rolleriană este dată uitării în favoarea promovării mai accentuate a spiritului național. Promotorii gândirii socialiste sunt Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, Vasile Conta. Mihail Kogălniceanu.131 Deși se recunoștea că s-au săvârșit grave greșeli de către unii conducători ai P.C.R.,132 se reamintește că insurecția armată de la 23 august 1944 a fost opera unirii forțelor antihitleriste române și sovietice, conduse de P.C.R.133 Conform strategiei propagandistice, toate evenimentele petrecute erau descrise din prisma continuității istorice a marilor victorii și împliniri134 paralel cu punerea în circulație a unor nume de personalități interzise până atunci.

Este scos la lumină adevărul, însă unul convenabil și folositor lui Ceaușescu. Acceptarea acestor falsității sunt posibile datorită instituirii unui sentiment de frică. Acest gen de autocenzură, sub imperiul unui spirit difuz și persistent de teamă, se va dezvolta, ducând la apariția unui limbaj reducționist, la căutarea unor forme intermediare care să exprime un adevăr pe jumătate formulat. S-a reușit reducerea limbajului la un format din câteva cuvinte, grație căruia se poate ține orice discurs, orice studiu, orice articol.135 Consecințele acestor conformări atipice, se vor prevala mai ales în limbajul de lemn, de sorginte proletcultistă, lipsit de sensuri creatoare și inspirat mai mereu de documentaristica de partid.136

Aceste dispoziții juridice vor căpăta și conținut juridic, în 1974, Marea Adunare Națională va adopta Legea Presei din R.S.R. Se arăta că presa are menirea să militeze pentru traducerea în viață a politicii P. C.R.137 Partidul este caracterizat ca forță politică conducătoare a întregii societăți,138 fiind și cel care conduce desfășurarea activității organelor de presă. Drept de editare aveau doar organizațiile politice, de stat, de masă și obștești sau alte persoane juridice.139 Chiar și acestea trebuiau să obțină o autorizație specială din partea Consiliului Culturii și Educației Socialiste pentru precizarea clară a denumirii, profilului, tirajul, condițiile de apariție și finanțare, prețul abonamentului și al exemplarelor publicației.140 Consiliul de conducere avea atribuții de organ de conducere și era format din diferiți reprezentanți ai organelor centrale și locale de partid. Din acest consiliu făceau parte și ziariști din redacția publicațiilor. Ziaristul este asimilat printr-o astfel de lege propagandistului, instrument al directivelor oficiale care impuneau statutul presei. Gazetarul trebuie să aibă o concepție înaintată, o temeinică pregătire ideologică marxist-leninistă.141

Presa, radioul și, mai apoi, televiziunea, trebuiau permanent să se implice în acțiuni de promovare a concepțiilor înaintate ale partidului.142 Propaganda impune combaterea cu fermitate a concepțiilor străine. Idealismul devine retrograd, iar sănătoase sunt doar cunoștințele științifice despre natură și societate, în aceste condiții mass-media românească nu s-a aflat în slujba serviciului public, ci a devenit o componentă a partidului comunist, fără nici un fel de libertăți ori autonomii editoriale.

Curioasă a fost însă reacția României față de evenimentele din Cehoslovacia, în special atitudinea adoptată oficial: condamnarea invadării a unei țări socialiste prietene.143 Punctul culminant atins prin discursul rostit de Nicolae Ceaușescu la mitingul din 21 august 1968 a avut reverberații deosebite în presă, depășind, chiar și în condițiile unei relative destinderi, cadrul acceptat și controlat de cenzură.

Scânteia, România Liberă, Scânteia Tineretului, Munca sunt doar câteva dintre ziarele care vor adopta o manieră de tratare a informației ce se apropie de publicistica de informație si comentariu din țările occidentale. Ridicarea, chiar și pentru o scurtă perioadă, a rigorilor stricte ale cenzurii, a făcut ca limbajul folosit, adâncimea analitică, acuratețea informațiilor și știrilor, rapiditatea acțiunilor și calitatea reportajelor investigative aplicate să pună în gardă sistemul de monolit al vechii gărzi prosovietice. Articolele sau grupajele informative de genul: Cehoslovacia sub ocupație străină, Ocuparea…constituie o încălcare grosolană…, poporul român este indignat, situația Cehoslovaciei este încordată, populația acceptă cu ostilitate o stare de fapt impusă cu forța armelor,144 vor deveni o prezență obișnuită a presei vremii.

Însă registrul dirijismului politic este repus în drepturi. Din 25 august se va opera numai cu termeni echilibrați: Să dăm în presă numai ceea ce este oficial Nu doar informația, dar și comentariile își vor schimba tonalitatea, devenind mai searbede, cu o evidentă lipsă a știrii reale. Deja titlurile care titrau prima pagină devin mai umane: Evenimentele din Cehoslovacia și România își arată loialitatea deplină față de alianțele sale sovietice si militare. Iar pe parcurs se va reveni total la vechile exprimări tip ale limbajului de lemn: sub steagul nobil al internaționalismului socialist.146

Se revine deci la cenzura fiecărui cuvânt ce ar fi putut să deranjeze fratele mai mare sau să nege sistemul în ansamblul său. Torul reintra în normalii impus de dictatură. Primează deci supunerea față de scopul interesat al factorului politic si nicidecum săvârșirea unuia dintre interesele naționale. Flexibitatea aparentă a sistemului Ceaușescu s-a dovedit și de această dată iluzorie. Șocul cehoslovac avea să aibă un curs atent dirijat ce va induce un profund sentiment de autocenzură, exprimat printr-o frică față de sensurile interpretabile ale fiecărui cuvânt exprimat public.

Explicațiile experimentului Cehoslovacia și ecourile sale în mass-media românească sunt relativ simple. Se știe că, în funcție de anumite circumstanțe politice sau sociale, partidul unic aflat la putere poate accepta și chiar impune unele măsuri de liberalizare, dar strict supravegheată. Acest sistem de iluzorie libertate este fie dictat de rațiuni ce țin de relații internaționale, fie din considerente de politică internă. Efectul consta, de fapt, în asigurarea unui fond de cadre de nădejde care puteau exercita o cenzură strictă.147

Și tocmai pentru asigurarea și controlarea acestora, sistemul se extrapolează si asupra altor medii intelectuale, considerându-se necesar ca anumite categorii de funcționari, gestionari, bibliotecari, profesori, artiști ori alți membri de partid care aveau acces la informații publice să depună un jurământ față de P.C.R. Această decizie a amplificat și mai mult sentimentul de frică în rândul cetățenilor.

Pe parcurs numărul lucrărilor scoase din circulația publică au crescut simțitor. Sunt retrase din librării și biblioteci, din repertoriile teatrelor, din sălile de expoziție, din muzee, lucrări de certă valoare. Oricum, fiecare manifestare intelectuală publică era vizată de cenzori, chiar dacă tematicile fuseseră aprobate anterior. Cenzura era realizată de echipe formate din câte patru reprezentanți din Ministerul Culturii, Securității, Direcției de Patrimoniu, la care se adăuga încă un specialist pe problema manifestării respective. Deși se depunea mult efort pentru excluderea unor lucrări, s-au constatat, totuși, lipsuri serioase în activitatea presei și radioteleviziunii, care nu acordă atenția cuvenită educației politice și activităților cultural – artistice, formării omului nou.148

Paradoxal, la doar un an de la asemenea recomandări, printr-o decizie politică, cenzura, în mod oficial, a fost desființată, înlocuită fiind cu responsabilitatea fricii.149 Astfel în anul 1977 Comitetul pentru Presă și Tipărituri este dizolvat, însă membrii săi sunt numiți în posturi de conducere ale diferitelor instituții si asociații profesionale din aria media, aceștia continuând în mod practic să-si facă meseria. Aceste transformări deosebite s-au produs sub influența unor evenimente și circumstanțe deosebite.

România era în plină campanie ofensivă de extindere a vizitelor de prietenie și pace,150 acțiuni adesea încurajate și mascate de generozitate occidentală, care căzuse în mrejele falsei politici de independență a lui Nicolae Ceaușescu. Acesta transformase politica externă a României într-un stindard național, folosit însă ca paravan în spatele căruia, în mod fragrant, se încălcau drepturile individului. Virtuala liberalizare post 68 ascundea de fapt mari carențe ale sistemului, în fond manifestările culturale, creațiile intelectuale, articolele de presă, emisiuni]e de radio și televiziune erau cuprinse de fiorul luptei pentru independență si suveranitate națională,151 acoperind orice tendință de a te exprima altfel decât liniile directoare ale partidului.

Au existat însă și persoane cu activități literare care aveau o concepție retrogradă, care făceau comentarii cu privire la orientarea ideologică a partidului, care criticau politica lui Nicolae Ceaușescu sau care doar aveau întâlniri cu cetățeni străini.152 Acestora li se întocmeau rapoarte de supraveghere de către Securitate, iar evidențele arată că doar numărul ziariștilor urmăriți ca elemente ostile se ridica în jurul cifrei de aproape 800 de persoane.153

Acțiunea cea mai josnică a fost exploatarea cutremurului din 1977 (4 martie) de către propaganda comunistă, și transformarea acestui dezastru într-un carnaval al puterii.154 Și cu această ocazie s-a subliniat unitatea și dăruirea partidului în fața marilor încercări,155 dar nu se uita nici grija părintească, neobosita activitate și gândirea creatoare, unitatea de monolit și umanismul socialist156 al cuplului dictatorial. Astfel de exemple sunt foarte frecvente pentru această perioadă, însă fiecărui eveniment i se oferă o altă față a realității. Diversiunea este pregătită pas cu pas cu ajutorul propagandei și prin intermediul mass-media. Sunt mai întâi identificate căile optime pentru receptarea cea mai bună a mesajului, apoi adevărul este treptat aliniat la adevărurile P.C.R.157 Subiectele predilecte pe care se insistă sunt transformările economice, survenite în ultimul timp (cu date și cifre astronomice), politice (punându-se accentul pe lupta de clasă) și sociale (avându-se în vedere animozitățile încă prezente). Această tactică de îndepărtare a spiritului obiectiv pe alte segmente de adevăr, dinainte pregătite, a dat roade estompând astfel intențiile ascunse ale dușmanului de clasă.158 În acest fel socialismul este întotdeauna prezentat pompos și supradimensionându-i-se mereu latura pozitivă, în timp ce Occidentul este privit numai dinspre latura negativă. Pe baza acestor teorii se poate justifica și dreptul elitelor autoritare de a decide conținutul și forma informațiilor oficiale. Chiar și desființarea Comitetului de Stat pentru Presă și Tipărituri a făcut parte dintr-un proces tactic de pregătire propagandistică ce viza transferarea mecanismelor responsabilităților centralizate spre nucleul colectiv, iar de aici spre fiecare persoană în parte.159

În România s-a desființat principalul organism care instituționalizase practicile regimului totalitar. Se căuta însă un substitut, adică un nou sistem de îngrădire a dreptului de liberă exprimare. Astfel fiecare autor, redactor, artist, intelectual trebuia să manifeste un apăsat spirit de responsabilitate. Corespunzător acestor prevederi, tot ce se crea în spațiul public trebuia să servească unor obiective esențial comuniste de ordin ideologic. Era necesar să se sporească contribuția întregului sistem mass-media pentru dezvoltarea conștiinței socialiste a maselor, promovarea principiilor eticii și echității sociale și transformarea omului nou.160

În decursul anilor 80 acestor restricții li s-au adăugat și alte forme de îngrădire conjuncturală, emise frecvent de Secția de Propagandă și Presă a C. C. al P.C.R. De exemplu materialele care se refereau la persoane care făceau parte din elita conducătoare trebuiau vizate special. Materialele, creațiile, manuscrisele care aveau probleme, adică prezentau aluzii critice față de sistemul socialist, fie el politic, militar, economic ori doar socio-cultural, erau modificate până căpătau o formă dezirabilă. Cele care erau respinse atrăgeau după sine și intrarea autorului în atenția organelor de securitate și control. Deseori s-a întâmplat ca operele care au trecut de toate etapele cenzurii și care într-un final au primit și bun de tipar și de difuzare, să fie reanalizate și reconsiderate. Exemplarele retrase după piață erau fie arse, fie reciclate.

În timp, plaja elementelor cauzatoare de restricții de publicare creștea continuu. Era interzisă publicarea indicațiilor economice ce relevau starea precară a economiei naționale. Erau eliminați termenii aluzivi descrierilor populare ale cuplului dictatorial. Cuvintele precum foame, frig, întuneric, babă, moș, cruce, preot etc dispar din repertoriul vocabularului curent. Iar în timp ce economia suferea sistări periodice, din uzul intern al limbii erau eliminate și cuvinte de genul: banană, portocală, cafea etc.161

Cenzura este necruțătoare. Se continuă extinderea epurărilor pe motive politice, iar din librării sunt excluse numeroase alte lucrări prestigioase care într-un fel sau altul criticau regimurile socialiste. Concomitent au fost luate măsuri ce au vizat limitarea posibilităților de realizare a textelor și multiplicarea acestora.162 Practic toți deținătorii de astfel de aparate erau obligați să le înregistreze la sediile locale de miliție.

Asupra teatrelor, caselor de film, de discuri, filarmonicilor, operelor s-a desfășurat o permanentă activitate de control. Cenzura reasculta și reviziona permanent, scene, replici, decoruri, înregistrări, pentru a fi sigură că nu se putea strecura ceva ce ar fi putut atenta la imaginea partidului, a regimului, dar în mod special a lui Ceușescu. De la caz la caz, cenzorii făceau modificări, uneori doar din dorința de a nu lăsa nici un material netrunchiat. În acest mod se ajunsese ca cei care creau să fie divizați în: total interziși și parțial interziși sau neinterziși (cu recomandarea ca operele lor să fie privite cu scepticism).163 De regulă negocierea conținutului era un proces anevoios și plin de compromisuri, care adesea se termina prin abandonarea definitivă a lucrării în cauză de către autorul respectiv.

În ciuda evoluțiilor politice din celelalte state socialiste est-europene, în sensul liberalizării controlate a spațiului public, puterea de la București nu a încetat să exercite presiuni asupra elementelor creatoare și păstrătoare de cultură românească, în numele marxism-leninismului și preceptelor socialismului științific, Partidul Comunist Român va respinge orice gest de punere la îndoială a capacităților organizatorice și a justeții politicii sale.

DISIDENȚA CULTURALĂ SI OPOZIȚIA DIRECTĂ

Comunitatea intelectuală românească a fost pur si simplu desconsiderată. Permanent asupra acesteia au fost luate măsuri de îngrădire a spiritului creator, măsuri care sporeau în duritate. Chiar veteranii regimului s-au unit într-o dezaprobare mocnită,164 prorocind sfârșitul unei vieți culturale normale pe teritoriul țării.

Situația se degrada continuu. Instituțiile create tocmai pentru propășire culturii si sprijinirea oamenilor cu potente creatoare devin baricade opoziționiste împotriva oricărui fel de act novator, în afara celui care servea intereselor regimului.

Însă revistele din capitală, dar și din provincie, mai ales România Literară- în jurul căreia s-au grupat o serie de scriitori si oameni de cultură valoroși- practicau un nonconformism afișat. Publicațiile care răspundeau directivelor organelor de securitate, precum Săptămâna si Luceafărul demascau articolele care negau directivele P.C.R, acuzându-i pe autori de vânzare de țară.165 în 1980, ca urmare a unei reclamații făcute la Ceaușescu de un grup de 22 de scriitori care arătau că Uniunea Scriitorilor a devenit un organism anticomunist, măsurile de cenzură s-au înăsprit. C.C. al P.C.R va desființa comitetul de partid al scriitorilor, fiind considerat drept un produs al agenturilor străine.166 Mai mult chiar, în iulie 1981, la ultimul Congres al Uniunii, rezultatul votului care trebuia să desemneze președintele acestei organizații este falsificat și impus un intelectual agreat de regim: Dumitru Radu Popescu. Se ajunge în anii următori la o deformare a formelor literare românești. Aceste metode devin abile instrumente de șantaj și intimidare prin care mulți intelectuali români au fost constrânși să i-a parte la desăvârșirea construirii comunismului românesc.167

În vara anului 1983, tezele lui Ceaușescu desăvârșeau revoluția culturală demarată cu 12 ani în urmă. Speranțele de readucere a culturii naționale pe făgașul normalității apun. Oamenii de cultură verticali nu au renunțat la obligația de a spune adevărul, devenind un fel de simboluri complice.168 Simplul fapt că vorbeau normal încercând să redefinească termeni falsificați de cenzura comunistă, era considerat drept o activitate subversivă, încăpățânarea de a face compromisuri, de a nu participa la omagiile adresate cuplului ori la acțiunile de amploare prilejuite de Cântarea României era un risc care te situa în afara legii, risc pe care intelectualii serioși si 1-au asumat întotdeauna. Un exemplu de acest gen este poetesa Ana Blandiana. în 1985 îi sunt interzise patru poezii ce apăruseră în revista Amfiteatru. Acestea fuseseră decodate si astfel autoarea a fost scoasă din circuitul literar al vremii. Aceasta continuă să scrie, iar în 1988 îi apare poezia Motanul Arpagic, devenită de notorietate. Deși interzisă, poezia continuat să circule oral sau în copii. Poeta este definitiv interzisă, îi sunt retrase toate cărțile din biblioteci sau de sub tipar. Chiar și volumele care îi aminteau numele sunt scoase din circuitul public.169

În această perioadă are loc și primare încercare de fondare a unui ziar ilegal liber, de expresie națională. Ziariști de la România Literară, precum Petre Mihai Băcanu sau Ion Teodorescu, vor încerca constituirea unei astfel de forme de protest. Sunt însă prinși și arestați de Securitate, chiar înainte de a demara proiectul.170

În încercarea de izolare a disidenței s-a recurs la o politică de intimidare si represiune, în decembrie 1971, o nouă lege referitoare la secretul de stat interzicea difuzarea sau publicare în străinătate a oricărui material scris ce putea aduce prejudicii intereselor statului.

Legea interzice până și contactarea unor cetățeni străini ce reprezentau posturi de radio ori ziare străine, a căror activitate era considerată ostilă României.171

Metoda de cercetare, propusă de aceste teze a fost protocronismul, ale cărui trăsături principale sunt: promovarea unei perspective naționaliste asupra trecutului si negarea influențelor externe în cultura românească. După 1981, instituțiilor abilitate nu li s-a permis să participe la conferințe internaționale. Partidul a impus noi cerințe pentru acceptarea într-o astfel de organizație de specialitate: condiția principală era să fii membru de partid, iar aprobarea era dată mereu ierarhic, începându-se cu organul de partid local. Cei care nu aveau acreditări bune erau înlăturați.172

Nu însă doar intelectuali au încercat evadări din sfera publică controlată de comuniști. Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori puterii totalitarist comuniste. Scânteia protestelor a constituit-o legea din iulie 1977 care desființa pensiile de invaliditate pentru mineri și ridica vârsta de pensionare de la 50 la 55 de ani. In semn de protest față de acesta hotărâre, minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă. Mulțimea începe să scandeze Lupeni29!, făcând referire la greva minerilor din anul 1929 de la Lupeni, ce fusese folosită de propaganda comunistă ca simbol al luptei muncitorești împotriva capitalismului. Liderii au fost Ioan Dobre (șef de brigadă la mina Paroșeni) și G. Jurcă (inginer la mina Lupeni). Aceștia, alături de alți ortaci, au alcătuit o listă cu cererile minerilor pe care urma să-i fie prezentată lui Ceaușescu (aflat la concediu in Neptun). Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8 la 6 ore, revenirea la vârsta de pensionare de 50 de ani și o reevaluare a criteriilor de concediu și boală, locuri de muncă pentru rudele minerilor, recrutarea unui personal medical calificat, cât și prezentarea obiectivă a grevei de către mijloacele de iformare în masă. După numeroase parlamentari, criza este rezolvată prin venirea în Valea Jiului a lui Ceaușescu, după ce, în prealabil, negocierile cu Ilie Verdeț eșuaseră. Nicolae Ceaușescu, sub presiune maselor acceptă toate propunerile minerilor. A promis că nu vor fi luate măsuri de represalii împotriva celor care organizaseră greva si că toți cei care se făceau vinovați de nemulțumirile minerilor să fie trași la răspundere173 A doua zi. la 4 august, Valea Jiului este declarată zonă închisă, fiind trimisă Armata, iar Securitatea operând deja arestări. A fost deschisă o anchetă pentru a se afla cine a stat la origine grevei, iar în lunile care au urmat câteva sute de mineri au fost transferați în alte zone miniere, în timp ce alții au fost trimiși pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.174

Faptul că mass-media românească nu a relatat nimic despre această grevă dovedea totala subjugare a presei, ca unealtă manipulată de regim, ilustrând elocvent tactica interdicției totale a difuzării si blocării informațiilor dăunătoare.175 Manipularea era importantă pentru guvernanți, deoarece aceștia căutau prin aceste mijloace să-și protejeze posturile si funcțiile. Acest control strict al mass-media s-a dovedit foarte eficient în limitarea protestului prin inocularea unui sentiment de izolare și dezamăgire printre protestatari.

În ciuda acestei atitudini negative, s-au înregistrat și alte încercări curajoase, deși sporadice, ale unor grupuri, de a înfrunta autoritățile.

în ianuarie 1979, un grup de 15 muncitori de la șantierele navala Turnu Severin, ajutați de medicul Ionel Cană, au înființat Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România. Grupul s-a extins încercând legalizarea sindicatului și respectarea dreptului la asociere. Deja în luna aprilie toți sunt arestați și condamnați sub pretextul că ar fi trimis secrete de stat organizației Amnesty International.176

În septembrie 1983, datorită greutăților economice crescânde impuse de Ceaușescu, minerii din 7 mine metalifere din regiunea Maramureșului și din nordul Transilvaniei, au declanșat grevă, în semn de protest față de micșorările de salarii introduse de noua lege a salarizării, în câteva zile Securitatea a reușit aplanarea conflictului prin arestări și transferuri de personal.177

Ca urmare a reducerii rației zilnice de pâine la 40% pentru nerealizarea normei, muncitorii de la Fabrica de Mașini Grele si la Fabrica de Frigidere din Cluj, precum și de la Fabrica de Sticlă din Turda au declanșat greva în noiembrie 1986. Oficialitățile de partid au trimis în grabă alimente în fabrici și au promis că vor rezolva plângerile muncitorilor. La scurt timp, Securitatea a deschis o anchetă cu privire la organizarea grevei. Mulți muncitori au fost mutați în alte zone industriale.178

La 16 februarie 1987, angajații Atelierelor de material rulant de la Nicolina, Iași s-au îndreptat în marș către sediul partidului, protestând împotriva reducerilor salariale. Cererile au fost rapid satisfăcute, totuși 150 de persoane, dintre greviști au fost concediate.

În aceeași perioadă, tot la Iași s-a desfășurat și o acțiune spontană a mai multor mii de studenți de la Universitate si Politehnică, care au protestat în centru orașului față de oprirea curentului electric si a căldurii în căminele studențești. S-a scandat Vrem apă să ne spălăm și lumină să-nvățăm.179 Autoritățile au cedat și de data aceasta, neluându-se însă nici o măsură represivă împotriva studenților.180

Brașov, al doilea mare centru industrial al țării, a cunoscut un protest de proporții la 15 noiembrie 1987. Tulburările au început la scurt timp după aplicarea decretului lui Nicolae Ceaușcscu de reducere cu 30% a cotelor de încălzire pentru consumatorii casnici și de instituire a unor amenzi speciale pentru depășirea cotelor. Adăugându-se reducerilor salariale pentru nerealizarea sarcinilor de producție (acestea nu puteau fi realizate deoarece lipseau comenzile, întrucât piața internă stagna, iar exporturile scăzuseră), dar și lipsa de alimente. Câteva sute de muncitori de la Steagu Roșu au ieșit din schimbul de noapte și au pornit în marș în direcția Sediului central județean de partid, aflat în chiar centrul orașului. S-a cântat Deșteaptă-te române! și s-a scandat Jos dictatorul! și Vrem pâine! Acestora li s-a adăugat și muncitorii de la Uzina Tractorul, precum și mulți alți locuitori, în fața sediului, intrarea a fost forțată, iar clădirea devastată. După ce protestul a luat sfârșit au fost operate 62 de arestări, iar o parte dintre muncitori au fost mutați în alte orașe.181

Ca și în cazul protestelor din Valea Jiului, presa românească nu a relatat nici un cuvânt despre evenimentele sus menționate. Aceste manifestații au avut loc în mari centre industriale ale țării si dovedeau starea precară în care se afla populația României, mai ales după 1982, anul declanșării campaniei de austeritate în vederea achitării datoriei externe. Aceste politici aberante de sărăcire a populație au fost însă criticate de Dionea Cornea, dizidentă de frunte, dar si de către un membru marcant al Partidului Comunist Român, Mihai Botez. Protestele acestore indicau respingerea strategiilor economice și politice ale conducerii, constituind un avertisment sever adresat de clasa muncitoare conducătorilor.182

Îndoielile Doinei Cornea în legătură cu impactul regimului Ceaușescu asupra societății românești au fost făcute publice pentru prima oară în 1982, la Universitatea din Cluj. Într-o serie de scrisori, memorii și reflecții adresate lui Nicolae Ceaușescu sau difuzate la Radio Europa Liberă, Doinea Cornea a denunțat umilința în care fusese adusă populația de către deciziile conducătorului suprem, în seria ei de proteste se regăsesc programe de reformă democratică, denunțarea sistemului economic de până atunci, sistematizările etc. Aflând despre revolta muncitorilor brașoveni, Doina Cornea a scris câteva manifeste pe care le-a distribuit în fața Universității din Cluj și a fabricilor din acest oraș, chemând la solidaritate cu protestele de la Brașov. A fost arestată de Securitate până la sfârșitul lunii decembrie 1987, când a fost eliberată ca rezultat al frecventelor proteste ale mass-media occidentale. Va fi însă în continuare urmărită.183

Și mai semnificativă este intervenția lui Silviu Brucan (fost redactor-adjunct al oficiosului P.C.R., Scânteia, în perioada 1944-1956 și ambasador al României în S.U.A, 1956-1959 și la O.N.U., 1959-1962). în data de 26 noiembrie 1987 acesta face o declarație corespondenților occidentali din București, în care pune în discuție autoritatea partidului, alertându-1 pe Nicolae Ceaușescu cu privire la o perioadă de criză în relațiile dintre P.C.R și clasa muncitoare.184 El a atras atenția că represiunea poate fi urmată de o izolare totală, de data aceasta nu numai din partea Apusului, ci și din partea Răsăritului.185 După difuzarea declarației acesta a primit domiciliu forțat. Doi milițieni au fost postați în fața casei sale, iar alți doi la capătul străzii, pentru a-i opri pe diplomații și reporterii care doreau să ia legătura cu el. Telefonul i-a fost deconectat. Nu putea părăsi casa decât însoțit și doar o dată pe zi, dimineața pentru a merge la cumpărături, însoțit de 4 ofițeri de Securitate. Restricțiile îi sunt ridicate la 8 februarie 1988, după o intervenție prealabilă a ambasadorilor S.U.A. și U.R.S.S. în perioada următoare va efectua vizite la invitația Londrei, Parisului, Washington-ului si chiar a Moscovei.186

În același timp, pentru a se preîntâmpina producerea unor astfel de critici ia adresa regimului, mai ales într-o perioadă de neliniști, si alți disidenți de vază au fost arestați ori l-i s-a stabilit domiciliu forțat: Mariana Celac (soția lui Mihai Botez), care a criticat programul de sistematizare; Ion Puiu (veteran P.N.Ț.), criticant al politicii de guvernare; Radu Filipescu (electronist), a tipărit și răspândit manifeste anticeaușiste: Nicolae Stănescu și Ion Fistoc (membrii de partid), care au înaintat propuneri de reformă conducerii P.C.R.; Gabriel Andreescu (geofizician), care a trimis o scrisoare deschisă Solidarității de la Cracovia; Ion Bugan, care a circulat cu mașina pe străzile Bucureștiului cu o pancartă pe care stătea scris Jos călăufi; Ion Năstăsescu (inginer), care suspendat pe o schelă a denunțat regimul de teroare instituit de dictatorul român.187

Cazul Paul Goma a fost însă cel mai celebru. Deși demis în 1973 din comitetul redacțional al României Literare si exclus din partid, acesta rămâne în continuare pe opoziție oficială de sfidare și stânjenire morală a regimului.188 .În aprilie 1977 a fost arestat, după ce a adresat o scrisoare Cartei 77 din Cehoslovacia și după ce a trimis două scrisori lui Ceaușescu în care denunța cenzura, cultul personalității și abuzurile Securității. Eliberat la scurt timp după aceea, lui Goma i se permite să părăsească România, împreună cu soția și copilul său la 29 noiembrie 1977. Și din străinătate, la Radio Vocea Americii sau la Europa Liberă va milita în continuare pentru eliberarea României de sub jugul totalitarismului comunist.189

Vestitul plan de sistematizare al lui Ceaușescu a produs un nou val de proteste, care s-a concretizat printr-o a treia scrisoare deschisă semnată de Doina Cornea și alți 27 de profesori, scriitori, muncitori și țărani, adresată lui Nicolae Ceaușescu. Această scrisoare a constituit un exemplu unic de protest colectiv disident din partea mai multor clase sociale. Principalul argument era fondat pe: lovind în casa țăranului, dumneavoastră loviți în sufletul națiunii.190 După publicare și difuzarea scrisorii la Europa Libera, Doine Cornea a primit domiciliu forțat, tratament la care au fost supuși și ceilalți semnatari ai scrisorii.191

În fața acestei avalanșe de critici, Comisia Națiunilor Unite pentru drepturile omului de la Geneva, a adoptat la 9 martie 1989 o rezoluție care cerea o anchetă cu privire la abuzurile de putere din România. Aceste măsuri luate de comunitatea internațională au coincis cu lipsa de loialitate crescândă față de Ceaușescu în rândul cercurilor superioare din partid. La 10 martie 1989, o scrisoare deschisă ce purta semnătura a 6 veterani ai partidului a fost adresată președintelui. Trei dintre aceștia erau membrii ai Comitetului Politic Executiv sau ai Biroului Politic: Gheorghe Apostol (prim-secretar 1954-1955), Alexandru Bârlădeanu (economist de frunte al partidului) și Constantin Pârvulescu (membru fondator la P.C.R. în 1921). Ceilalți semnatari erau Silviu Brucan, Corneliu Mănescu (ministru Afacerilor Externe 1961-1972 și președinte al Adunării Generale a O.N.U. 1967-1968) și Grigore Ion Răceanu (veteran al partidului). Tuturor li s-a stabilit domiciliu forțat.192

Obsesia regimului privind siguranța posturilor sale de conducere a fost confirmată și de demiterea la 17 martie 1989 a poetului Mircea Dinescu din partid și din corpul redacțional al săptămânalului România Literară. I s-a dat domiciliu forțat și nici lui și nici soției sale nu li s-a mai permis să primească vizitatori. Este acuzat în principal de promovarea principiilor retrograde ale imperialismului american.193

La deschiderea la 20 noiembrie 1989 a celui de-al XIV-lea Congres, protestele împotriva lui Ceaușescu vor căpăta o semnificație aparte prin circulația clandestină a două scrisori, una sub formă de apel adresată delegaților de a nu-l mai realege pe Ceaușescu în funcția de președinte al României (funcție autoproclamată în 1975), iar cealaltă conținând comentarii privind slaba conducere a economiei și încălcarea drepturilor omului. Ambele scrisori au fost redactate în numele Frontului Salvăm Naționale,194 dar din păcate nu au avut nici un impact asupra lucrărilor Congresului.

Un alt front popular democratic își va semnala prezența și la Iași, la 10 decembrie când manifeste scrise de mână în numele Frontului Popular Român, au fost afișate pe zidurile facultății de Istorie din cadrul Universității, chemând studenții la un miting de protest la orele 14.00 în ziua de 14 decembrie în Piața Unirii, împotriva politicii nebunului și a nebunei sale.195 Pentru a împiedica desfășurarea mitingului, au fost aduși milițieni și pompieri, care au făcut cordon în jurul pieții; a fost mutată o stație de tramvai pentru a evita ca oamenii să coboare acolo; cadrele universitare au fost convocate la o adunare de partid, pentru a împiedica corpul didactic să se alăture studenților. Ca o măsură de precauție în plus, s-a organizat în aceeași perioadă la Iași un concurs național de Judo si multe dintre camerele hotelului Unirea ce dădeau spre piață erau ocupate de membrii clubului Dinamo, club sportiv al Ministerului de Interne. Aceste măsuri au reușit să stopeze manifestația, întrucât cei care au răspuns apelului au fost obligați să stea separați, în grupuri mici, dincolo de cordoanele de protecție.196

Deși nu s-a bizuit pe mijloace extreme de teroare, cum ar fi cele aplicate de omologii săi din China sau Kampukia Orientală, Ceaușescu a revenit la particularitățile represiunii comuniste de la începuturile instalării la putere a regimului totalitar comunist. Desigur, în acest context internațional repertoriul se schimbă, însă fondul rămâne același: încătușarea libertăților de exprimare. Regimul Ceaușescu a dovedit că este capabil să recurgă la practicile trecutului, staliniste, pentru a-și menține dominația asupra societății românești.

5.6 PRĂBUȘIREA

Partidul comunist a avut înfățișare unei cazemate.197 Aflat la putere încă din martie 1965. Nicolae Ceaușescu a știut să controleze- deopotrivă prin teamă (omniprezența aparatului de Securitate), nepotism, politica de rotire a cadrelor (remanieri periodice ale înalților responsabili) și prin acordarea de privilegii aparatcikilor- aparatul de partid și de stat. Doar câțiva excluși sau căzuți în dizgrație, mai îndrăzneți (precum Karol Kiraly, îndepărtat în 1972; Ion Gheorghe Maurer. fost prim-ministru în anii 60; Silviu Brucan sau Corneliu Mănescu) aveau să încerce, mai ales în ultimii ani, să manifeste rezerve în privința politicii călăuzitorului.

Spre deosebire de alți omologi est-europeni. pozițiile lui N. Ceaușescu erau mai puțin solide. România se afla în coadă, cu cel mai scăzut nivel de trai din Europa (exceptând cazul Albaniei). Mizeria domnea în toată țara ca urmare a raționalizării alimentelor de bază, a electricității, încălzirii. Se demarase astfel politica de rambursare a datoriei extern a României către Occident până în anul 1990. O asemenea politică accentuase dependența economică față de U.R.S.S.198 Proporția țărilor socialiste în comerțul extern român ajunsese de la 33,8% la începutul anilor 80. la 60% la sfârșitul anului 1988. în plus, despotismul și megalomania conducătorului, în continuă creștere, duseseră la desconsiderarea nemulțumirii în rândul populației. O dată cu noua politică internațională a lui Gorbaciov, luările de poziție ale lui Ceaușescu- considerate cândva independente de Moscova- își pierduseră originalitatea și influența.199

Confruntați cu măsuri severe de austeritate, cei mai mulți dintre români au început să se întrebe dacă politica de autonomie promovată de regim merita un astfel de sacrificiu. Dacă până în 1977, majoritatea românilor a considerat tolerantă conducerea lui Nicolae Ceaușescu, după această dată acțiunile sale au avut ca principal scop limitarea, ba chiar eliminarea totală, a activităților culturale, intelectuale, de creație, care se puteau constitui în acte provocatoare la adresa politicii elitei guvernante.200 Deși în 1965, Ceaușescu prezenta fața tânără, dinamică, reformistă a comunismului, în comparație cu anacronicele decizii ale lui Brejnev, ce se apropia de bătrânețe, douăzeci de ani mai târziu, Gorbaciov îi va lua locul. La 26 mai 1987, la București, Mihail Gorbaciov își va prezenta conceptele de perestroika si glasnost. Gorbaciov îmbrăcase mantia Iui Ceaușescu, iar Ceaușescu pe cea a lui Brejnev201

Anul 1989 a însemnat momentul de apogeu al nemulțumirilor sociale, care alimentate și de situația internațională, nefavorabilă politicilor comuniste, au izbucnit, cu o intensitate fără precedent în majoritatea statelor socialiste est-europene. Naționalismul comunist se infiltrase însă în toate fisurile sociale ale statului român, dar efectul Gorbaciov începuse să aibă aderenți și să se înrădăcineze în structurile de comandă ale României.202 Deja în țara noastră se va manifesta un curent, alimentat de ideologiile forțelor progresiste, care resping orice idee de recurgere la mijloace de presiune puternică.203 Se pledează pentru acțiuni în favoarea pluralismului politic și a libertății de gândire și exprimare. Facțiunile conservatoare sunt dezaprobate și paralel se va pomi un proces accelerat de contestare ale politicilor tangente principiilor staliniste.204 Lumea este martora unei derive lamentabile a comunismului205 Regimul de dictatură a lui Nicolae Ceaușescu este total discreditat de politica sa economică dezastruoasă, de promovarea unor idei antisociale și de distrugerea treptată a culturii naționale. Populația se află într-o situație dificilă, jenantă pentru un stat ce se pregătea pentru secolul XXI. Discreditarea internațională, precum și schimbările în curs de desăvârșire din celelalte state satelizate Moscovei i-au încurajat și mai mult pe cei care doreau- din oportunism sau poate doar din convingeri- îndepărtarea de la conducerea României a cuplului dictatorial.206

Așadar, în ciuda măsurilor de represiune ale odioasei Securități207 cât și a atmosferei apăsătoare a dictaturii, în România se vor pregăti manevre reformatoare atât din interiorul țării, cât și din exteriorul acesteia.208 Aceste elemente vor sugera iminența unei lovituri de stat, induse de personalități comuniste potrivnice clanului Ceaușescu209 pusă la punct de Armată, cu sprijinul tacit al Serviciilor Secrete românești, dar si străine si cu adeziunea globală a Kremlinului. Teza difuzată oficial a fost aceea a îmbinării unei lovituri de stat cu o insurecție populară.210

La început, în perioada 16-21 decembrie, totul se petrece sub forma unei mișcări populare spontane, având ca loc de desfășurare orașul Timișoara și capitala țării, București. Din data de 16, mii de persoane care manifestau la Timișoare împotriva regimului Ceaușescu, se vor lovi de o represiune dură, soldată cu moți si răniți, însă amplificată mediatic de agențiile de presă internaționale, cu precădere cele din țările vecine.211 Foarte repede se anunță 200, 3 300, apoi 12 000 de victime. Toate canalele de televiziune occidentale prezintă imagini cu grămezi de cadavre. La 21 decembrie, o parte din mulțimea adunată în Piața Comitetului Central din București, pentru a-1 asculta pe șeful statului, încep dintr-o dată să huiduiască.212 Mitingul se va transforma în revoltă populară atunci când forțele de ordine deschid focul. Chiar de a doua zi, 22 decembrie, în timp ce Armata se lupta cu teroriști fanatici în slujba Iui Ceaușescu213 regimul dictatorial este răsturnat și înlocuit cu un Consiliu al Frontului Salvării Naționale alcătuit din 36 de membrii- foști conducători comuniști înlăturați de Ceaușescu, militari și disidenți. Noul for este prezidat de Ion Iliescu (fost prim-secretar la Iași) și recunoscut imediat de Moscova drept guvern legitim al României, în zilele următoare, cuplul Ceaușescu este capturat și executat în urma unui simulacru procedural (25 decembrie). Imediat sunt anunțate alegeri libere, ce vor fi organizate în aprilie 1990.214

În câteva zile, rezistența forțelor devotate regimului ceaușist se va termina, de facto, spre sfârșitul lunii decembrie, exact la 43 de ani de la proclamarea oficială a Republicii Populare Române, în România se va declara sfârșitul erei comuniste și reinstauraea, după aproape jumătate de secol, a valorilor democratice.

Câteva săptămâni mai târziu, convinse că au fost dezinformate, mediile occidentale încep să repună în discuție schimbările românești:215 poporul care nu fusese decimat la Timișoara; Armata, în mare parte formată din puciști, care în mod deliberat ar fi făcut victime, mărind astfel numărul teroriștilor; Frontul Salvării Naționale, a cănii formare n-ar fi fost de loc spontană, ci din contră, anterioară evenimentelor.216

CONCLUZII

În perioada 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, ani în care în România a fost instaurat un regim totalitar comunist pot fi identificate 4 perioade distincte, fiecare însă cu particularitățile sale.

Prima, 1944 – 1958, a fost aceea a unei stalinizări complexe a țării, prin impunerea modelului sovietic. La putere va veni un partid periferic până atunci scenei politice românești, sprijinit de liderii de la Moscova și instalat de Armata Roșie. Este momentul de apogeu al liderilor improvizați, străini de fundamentele culturale și spirituale ale acestui popor.

A doua. 1958 – 1965, a fost perioada unei acalmii politice, în care s-a încercat promovarea de către autoritățile politice autohtone a unui spirit de autonomie și independență față de Moscova. Mai ales după moartea lui Stalin, când nici la Kremlin situația nu anunța o liniștire a luptei pentru putere. Se va afirma, prin declarațiile sale acuzatoare, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care de altfel va fi eliminat datorită promovării unei politici de independență. Este perioada de timp în care sunt retrase din România trupele și consilierii sovietici.

A treia. 1965-1971, a însemnat demararea unei politici reformatoare de către Nicolae Ceaușescu pentru atragerea simpatiilor internaționale, prin promovarea comunismului-național, ce a avut ca repercursiuni desovietizarea spațiului public românesc. Se încearcă câștigarea adeziunii grupurilor socio-profesionale importante, dar și a maselor de populare.

A patra si ultima, 1971-1989, care a însemnat revenirea elitei guvernante la practicile totalitariste dure și instaurarea cultului personalității clanului Ceaușescu. Imediat după aceasta, mai ales impresionat de modelul Chinei și a Coreei de Nord, prin promovarea politicii revoluției culturale, dictatorul român va declanșa o serie de fenomene specifice totalitarismului stalinist. Considerându-se un promotor al comunismului internațional, dar mai ales declarându-se independent într-o lume a alianțelor, este în final înlăturat de chiar apropiații săi, cu acordul principial al Kremlinului.

Toate aceste perioade au avut în comun aceeași metodică de aplicare a ideologiei comuniste: cenzură, propagandă, manipularea opiniei publice spre un sentiment de culpabilizare, represiune și teroarea prin intermediul organelor de securitate. Cu toate aceste, doar până în 1958, dată la care din România sunt retrase Armatele sovietice și consilierii ruși, Moscova a fost implicată direct în politica internă a României. După acesta dată, amestecul sovietic va scădea treptat, până spre sfârșitul anilor 80 când se va desfășura chiar un proces de aversitate față de linia de independență adoptată de București.

Dictatura comunistă a obligat, în toată această perioadă, la o încătușare a vieții spirituale a fiecărui român. Personalitatea fiecărui cetățean al acestei tăria fost ferecată de un tipar inflexibil. Aproape în fiecare zi, dar mai cu seamă în preajma sărbătorilor comuniste, zelul purtătorilor de cuvânt ai partidului se dubla. Comuniștii din România se străduiau să înfăptuiască cea mai sacră faptă din lume, impunerea ideologiei marxist-leniniste. Acest lucru este înfăptuit fie prin forța armelor, fie prin metodele propagandistice aplicate și în U.R.S.S. Principalei canale prin care, zi de zi, se vor revărsa valurile de îndoctrinare vor fi: radioul, iar mai apoi televiziunea, presa, tipăriturile, școlile, teatrele, biserica, sportul, asociațiile pentru diferite categorii sociale. Toate aceste canale propagandistice vor folosi un dublu sistem: fluxul nediminuat al inserțiilor comuniste de tot felul și eliminarea ideilor ori informațiilor nedorite prin intermediul cenzurii. Aplicabilitatea acestui sistem va duce la o saturație a societății românești timp de aproape jumătate de secol.

Instituțiile de implementare a comunismului, fiind acoperite și de un sistem juridic părtinitor, primesc permanent indicații de a-și spori și mai mult activitatea în direcția intensificării educației și culturii cunoașterii politice. Fiecare termen al propagandei trebuia să condamne spiritul burghez, scoțând în evidență supremația sistemului cultural comunist. Doar așa era posibilă construirea de către dictatura comunistă a omului de tip nou, combativ și antiimperialist.

Comuniștii români au căutat întotdeauna să-și întreacă stăpânii sovietici, sporind permanent rolul propagandei în societate. Unul dintre instrumentele majore a fost sistemul mediatic, folosit în exclusivitate de purtătorii de cuvânt ai Partidului Comunist. Din acest spațiu este exclusă orice altă voce care ar fi exprimat vreo idee contrară practicilor conducătorilor.

Radioul este controlat în totalitate de politrucii comuniști. Nici o voce opozantă nu mai este auzită pe frecvențele românești, cu excepția câtorva care vorbeau din străinătate. Permanent sunt adăugate noi stații de transmisie, pentru ca permanent să sporească numărul celor care recepționau transmisiile. Sunt amplasate difuzoare la sate, orășele, în piețele orașelor mari, pe tot cuprinsul țării, pentru a fi siguri că mesajul este ascultat și înțeles de toată populația. România a întâmpinat dificultăți în a găsi material si resurse pentru construirea de emițătoare si receptoare, însă au fost cheltuite sume considerabile și mută energie, sperând astfel să poată fi oferite în fiecare casă lecții de educație politică. Nu putea fi vorba nici măcar de o emisiune, oricare ar fi fost subiectul său, fără să conțină tendințe comuniste. Cântecele pentru copii, sfaturile pentru gospodine, știrile, programele pentru țărani, ora muncitorului, chiar și teatral radiofonic servesc la pervertirea gândirii ascultătorului și atragerea spre conformism și obediență. Din zori și până în noapte sunt repetate pe de rost slogane pregătite la Moscova ce elogiează homo sovieticus și condamnă imperialismele occidentale. În cadrul unor astfel de programe este aproape imposibil să poți întâlni amabilitate, sensibilitate ori strălucire creatoare, obiectivitate sau deschidere. Ceea ce primează este imaginea strălucitoare a omului de tip nou, fericit că trăiește într-un regim de democrație populară.

Mai târziu același fenomen se va petrece și cu televiziunea. Vor fi filmate si difuzate doar împlinirile mărețe patronate de liderii comuniști. Știrile, care veneau pe o singură filieră, și aceea dominată de puterea comunistă, vor fi adeseori trunchiate si prezentate în favoarea regimului. Reportajele interne se referă doar la parametrii economici, îndeplinirea planurilor cincinale și ultimele directive ale conducătorilor. Frumosul în arta vizuală va fi înlocuit cu un soi de hărmălaie în jurul obiectivelor comuniste.

Cu presa se va întâmpla un lucru asemănător. Nici un ziar independent sau al opoziției nu va mai apărea pe teritoriul țării. Toate publicațiile, fie ele zilnice, săptămânale ori lunare, vor căpăta o orientare comunistă. Pagina tipărită nu va mai aduce lumină, ci întuneric, conducându-i pe români spre o imagine mohorâtă, în presă vor fi cenzurate orice materiale care nu amintesc de potența comunismului. Sunt interzise publicații prestigioase, iar directorii acestora încarcerați pentru simplul motiv de a nu răspunde ordinelor de conformare a politicii editoriale la interesele grupului de comandă. Ziariștii și tipografii de orientare democratică, pentru a-și exercita corect meseria, trebuiau să depășească câteva obstacole: cenzura rusă (în primă fază, mai ales în anii stalinizării), cenzura comunistă , sindicatul ziariștilor și tipografilor, organele de represiune, iar în ultimă instanță închisoare.

Scrierea și editarea cărților este tot atât do bine ținută sub control ca și publicarea ziarelor. Cărți anticomuniste nu vor apărea niciodată. Nici o carte nefavorabilă Rusiei sau oricărei noi democrații est-europene nu are șanse de a fi tipărită. Controlul este simplu deoarece exisă mai multe impedimente ce pot limita posibilitățile autorului: lipsa unui editor liber, a distribuitorilor, a tipografilor necomuniști, a unei surse de hârtie independentă priorităților puterii si a funcționarilor care să aibă dreptul independent de voința elitei conducătoare să autorizeze apariția unei cărți.

În opoziție cu limitele impuse scriitorilor necomuniști, cei care serveau intereselor partidului erau ademeniți cu momeala promovării ierarhice și a celebrității. Comuniștii se îngrijeau de a le satisface orice dorință intelectualilor care se puneau în slujba lor. Sub comunism, orice fel de subiect care era dezbătut în paginile vreunei publicații era cuprins de suflul devastator al acestuia.

Școala era o reflectare a climatului din presă și din lumea literelor, însă a fost mai greu de cucerit. Manualele sunt tot atât de minuțios elaborate și supravegheate. Școlile românești sunt destinate acum a deveni agenturi ale propagandei comuniste a P.C.R., în aceeași măsură ca și radioul și presa. Tânăra generație, în special, trebuia instruită pentru a scoate comuniști destoinici. Scopul unic al instruirii, educării și pregătirii tinerilor era acela de insuflare a eticii comuniste. Tineretul era subordonat pas cu pas moralității luptei de clasă. Cu alte cuvinte, educarea în spirit comunist are ca scop pregătirea de luptători în slujba comunismului, cu o atitudine marxist-leninistă și cu o dragoste pentru liderii aflați la putere.

Sistemul de învățământ românesc este transformat într-un departament al partidului comunist care pregătește oameni necesari propagării ideilor comuniste întregii populații. Instrumentele folosite pentru comunizarea spațiului educațional au fost: pedagogia marxist-leninistă, noi manuale de orientare comunistă, privilegii pentru învățăceii comuniști, intimidare și organizarea tineretul" (pe vârste, în organizații ce imitau forurile conducătoare).

Comuniștii țineau în mâinile lor cheile cunoașterii pentru zeci de mii de tineri. Este predată o nouă geografie, care demonstra că pentru prosperitatea ei economică România este complet dependentă de U.R.S.S. Istoria României a fost și ea rescrisă, cu noi eroi, noi date, noi sensuri. Până și în științele exacte se vor produce modificări: cercetători occidentali sunt eliminați pentru a face loc oamenilor de știință sovietici.

Profesorii sunt aleși după cerințele regimului și nu după competență. Același lucru se întâmplă și cu elevii ori studenții, care trebuiau să fie fii de muncitori. Noua școală va insufla națiunii noua etică, ceea ce însemna că tot ce este promovat de comunism este bun și moral, iar cine stânjenește dezvoltarea acestor valori este considerat criminal.

Comuniștii au o atitudine statornică și neechivocă față de religie, considerată opiul popoarelor. Biserica a fost întotdeauna receptată ca un bastion al capitalismului exploatator, împrăștiind întotdeauna venin. Cu toate acestea, comuniștii români au renunțat la încercarea de a distruge Biserica dintr-o dată, ci mai degrabă sau folosit de ea. Sunt compromiși și umiliți înalții prelați, iar cultele sunt incitate unele împotriva altora. Noii ierarhi impuși de putere devin agenți ai acesteia. Partidul Comunist s-a instalat în amvoanele României, a stins lumânările și a înlocuit Evanghelia cu teoriile materialiste ale marxism-leninismului.

Școlile au fost înjosite, bisericile profanate, cărțile redocumentate în spirit sovietic, iar ziarele permanent cenzurate. Dacă se dorea evadare din acest Infern într-un sport, nu exista nici o organizație sau club care să nu fie dominat de comuniști. De asemenea viața artistică: cântecul, pictura, sculptura etc. sunt puse în slujba omagiilor adulatoare ce se desfășurau constant în cadrul Cântării României. Orice fel de asociație, chiar dacă era organizată pentru a servi copiilor, adolescenților sau femeilor trebuia să corespundă canoanelor impuse de puterea comunistă.

Comuniștii au reușit să zăvorască fiecare portiță prin care românii puteau evada din înrobirea spirituală la care erau supuși permanent.

BIBLIOGRAFIE

1. Aioanei Constantin, Troncotă Cristian, Arhipelagul ororii, în Magazin istoric, s.n. martie (I); aprilie (II); mai (III), p. 36-40/1993.

2. Aioanei Constantin, Troncotă Cristian, Modelul reeducării prin autoanaliză. Aiud, Gherla 1960-1964, în Arhivele totalitarismului, anul II, nr. 1-2/1994.

3. Alexandrescu Ion, Economia României în fața exigențelor germane și sovietice (1940-1956), în Istoriografia în tranziție, Ed. I.N.I, București,

1996.

4. Alexandrescu Ion, (Economia României în primii ani postbelici 1945-1947), Ed. Științifică si Enciclopedică, București, 1986.

5. Almond Mark. The Rise and the Fall of Nicolae Ceaușescu and Elena Ceaușescu, Chapmans, Londra, 1992.

6. Andronescu C. Șerban, Totalitarism, democrație și noul socialism, în Arhivele Totalitarismului, Anul V, nr. 17, 4/1997.

7. Antohe Ion, Răstigniri în România după Yalta, Ed. Albatros, București, 1995.

8. Arendt Hannah, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, București, 1994.

9. Baciu Nicolae, Agonia României (1944-1948). Dosarele secrete acuză, Ed. Saeculum & Ed. Vestala, București, 1998.

10.Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Keith Hitchins, Papacostea Șerban, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ed. Enciclopedică, București, 1998.

11.Bădescu Ilie. Dungaciu Dan, Experiențe totalitare. Modelul reeducării:Pitești, Gherla, Canal 1949-1952.. în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 3/1994.

12.Bălan Ioan, Regimul coloniilor de muncă 1952-1953, în Arhivele Totalitarismului, anul IV, nr. 1/1998.

13.Betea Lavinia, Maurer și lumea de ieri, mărturii despre stalinizarea României, Fundația Ioan Slavici, Arad, 1995.

14.Boldur-Eățescu Gheorghe,- Genocidul comunist din România, Vol. II, Ed. Albatros, București, 1994.

15.Boia Lucian, Miturile comunismului românesc, Ed. Nemira, București, 1998.

16.Boia Lucian (sub direcția lui), Miturile comunismului românesc, Ed. Universității din București, 1997.

17.Boia Lucian, La mythologie scientifique du communisme, Caen, 1993.

18.Boiangiu Magdalena (coord.), Comunismul: raportul cost efect, în Dilema, 72/1994.

19.Breton Le Marie-Jean, Sfârșitul lui Ceaușescu. Istoria unei revoluții, Ed. Cavallioti, 1997.

20.Brișcă Adrian, Rezistența armată anticomunistă din România, 1944-1962, în Arhivele Totalitarismului, Anul Vii, nr. 22-23, 1-2/1999.

21.Brzezinski Zigniew, Marele eșec. Nașterea și moartea comunismului în secolul XX, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

22.Buzatu Gh., Despre eroii comunizării României. Informații din arhivele Cominternului și Cominformului, în Arhivele Totalitarismului, Anul IV, nr. 11-12,2-3/1996.

23.Buzatu Gh., Chirițoiu Mircea, Agresiunea comunismului în România, Vol. I și II, Documente din Arhivele secrete 1944-1989, Ed. Paideia, 1998.

24.Cartea Albă a Securității, 23 august 1944-30 august 1948, Vol. I, Serviciul Român de Informații, Romcartexim, 1997.

25.Cathala P. H., Epoca dezinformării, Ed. Militară, București, 1991.

26.Cătănuș Dan, Neacșu Gheorghe, Componența P.C.R. în perioada 1945-1970. Evaluări statistice, în Arhivele totalitarismului, Anul VI, nr. 21, 4/1998.

27.Ceaușescu Nicolae, România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, Voi. I-IV, Ed. Politică, București, 1970.

28.Conquest Robert, Marea Teroare. O reevaluare, Ed. Humanitas, București, 1998.

29.Constantin D. Nicolescu, Calvarul neamului românesc. După 23 august 1944, Ed. Ramira, București, 1993

30.Constantinul Florin, O istorie sinceră a poporului român. Ed. Univers Enciclopedic, București, 1997.

31.Costin Merișca, Tragedia Pitești, Institutul European, 1997.

32.Courtois Stephane, Werth Nicolas, Panne Jean-Louis, Paczovski Andrezy, Bamosek Karol, Margolin Jean-Louis, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Ed. Humanitas & Ed. Fundația Academia Civică, București, 1998.

33.Ciotea Florin, Mitul comunistului ca alterare a istoriei, în Tribuna, 3, 38/1991.

34.Ciuceanu Radu, Roske Octavian, Troncotă Cristian, începuturile Mișcării de Rezistență din România, Vol. I, București, 1998.

35.Cifrele terorii (Notă de studiu din 14 decembrie 1947 a Consiliului Securității Statului) în Sfera Politicii, nr 64/noiembrie 1998.

36.Chiper Ioan, Considerații privind evoluția numerică și compoziția etnică a P.C.R, 1921-1952, în Arhivele Totalitarismului, Anul VI, nr. 21, 4/1998.

37.Chiper Ioan, Constantiniu Florin, Pop Adrian, Sovietizarea României.Percepții anglo americane (1944-1947), Ed. Iconica, București, 1993.

38.Dandara Eivia, Extirparea ideologică, a valorilor naționale prin falsificarea masivă a trecutului, în, Analele Sighet 6, Anul 1948, Instituționalizarea comunistă, Fundația Academia Civică, 1997.

39.Dej-Gheorghiu Gheorghe, Raport la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, Ed. Politică, București, 1960.

40.Dej-Gheorghiu Gheorghe, Articole și cuvântări, Voi I-IV, Ed. P.M.R., București, 1948.

41.Dej-Gheorghiu Gheorghe, Lupta de clasă în etapa actuală, Ed. Politică, București, 1951.

42.Deletant Dennis, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965-1989, Ed. Humanitas, București, 1998.

43.Deletant Dennis, România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997.

44.Djilas Milovan, The New Class, Praeger Publishers Inc., 1957.

45.Documente ale procesului Lucrcțiu Pătrăscanu, Ed. Vremea, București, 1996.

46.Doboș Dănuț, Ingerințe politice în viața universitară românească, în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 4/ 1994.

47.Dobrescu M. Emilian, 50 de ani care au zguduit lumea 1944-1994, Societatea Știință & Tehnică, 1995.

48.Dobrinescu F. V., România si organizarea postbelică a lumii, 1945-1947, București, 1988.

49.Dosarul colectivizării agriculturii în România 1949-1962, (coord. Octavian Roske), Parlamentul României, Camera Deputaților, 1992.

50.Drăgan Constantin Iosif. Istoria românilor, Ed. Europa Nova, București, 1993.

51.Durandin Catherine, Nicolae Ceaușescu. Adevăruri și minciuni despre un rege comunist, Ed. Nemo, Iași, 1992.

52.Durandin Catherine, Istoria Românilor, Institutul European, 1998.

53.Encausse Helene Carrere, Blestemul rușilor. Eseu despre asasinatul politic, Ed. Polirom, 2000.

54.Fătu Mihai, 1946- Din istoria politică a României contemporane, Ed. Politică, București, 1968.

55.Fătu Mihai, Alianțe politice ale Partidului Comunist Român (1944-1947), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

56.Fejto Francois, The History of Peoples Democracies. Eastem Europe since Stalin, Praeger Publishers, NY, 1971.

57.Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, București, 1996.

58.Ficeac Bogdan, Cenzura comunistă si formarea Omului Nou, Ed. Nemira, București, 1999.

59.Fontaine Alain, Istoria Războiului Rece, Voi. IV, Ed. Militară, București, 1994.

60.Furet Francois, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed. Humanitas, București, 1996.

61.Frunză Victor, Istoria stalinismului în România, Ed. Humanitas, București, 1990.

62.Galați-Fischer Stephen, România în secolul al XX-lea, Institutul European, 1998.

63.Georgescu Titu, România între Yalta și Malta, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1993.

64.Georgescu Vlad, Istoria Românilor, Ed. Humanitas, București, 1995.

65.Georgescu Vlad, Cazul comuniștilor români 1944-1977, Ed. Humanitas, București, 1991.

66.Giurescu C. Dinu, Guvernarea Nicolae Rădescu, București, 1996.

67.Golu Mihai, Dimensiunea psihologică a totalitarismului, în Arhivele Totalitarismului, anul IV, nr. 19-20/1998.

68.Gorbaciov Mihail, Memorii, Ed. Nemira, 1994.

69.Graciov S. Andrei, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării U.R.S.S., Ed. Nemira, București, 1995.

70.Grossu Sergiu, Spălarea creierului. Complotul psihopolitic al comunismului, Ed. Duh și Adevăr, București, 1998.

71.Hitchins Keith, Mit și realitate în istoriografia românească, Ed. Enciclopedică, București, 1997.

72.Hlihor Constantin, Armata Roșie în România, Vol. I, Ed. Academiei de înalte studii militare, București, 1996.

73.Iliescu Ion, Revoluția și reformă, Ed. Enciclopedică, București, 1990. 74.Ionescu Ghiță, Comunismul în România, Ed. Litera, București, 1994.

75.Jalea Doina, Tehnici de manipulare în prima fază a terorii comuniste, în Analele Sishet 6, Anul 1948, Institutionalizarea comunismului, Fundația Academia Civică, București, 1997.

76.Jowitt Kenneth, The Revolutionary Breakthrough and National Developement. The Case of România 1944-1965, University of California Press, Los Angeles, 1971.

77.King R. R., A History of theRomanian Party, Stanford, 1980.

78.Lăcustă Ioan, 41 de luni care au schimbat România 23 august 1944-30 decembrie 1947, Ed. Viitorul Românesc, 1999.

79.Lupu Marius, Nicoară Cornel, Onișoru Gheorghe, Cu unanimitate de voturi, Fundația Academia Civică, București, 1997.

80.Lățea Constantin, Retegan Mihai, Epurări din Armata Română, în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 1-2/1994 si nr. 3/ 1994.

8l.Manole Ilie, Armata Roșie în România, în Analele Sighet 2, Instaurarea comunismului- între rezistentă și represiune, Fundația Academia Civică, 1995.

82.Maffesli Michel, La violence totalitaire. Essai d'antropologie politique, Paris, 1994.

83.Maimuca Constantin, Tehnica și tactica comunistă, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Chișinău, 1936.

84.Marcou Lilly, Sub Stalin si Dej. Memoriile unui om de stânga, Ed. Antet, 1998.

85.Marin Gaston Gheorghe, In serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viață, Ed. Evenimentul românesc, București, 2000.

86.Marițiu Ștefan, Evoluția situației materiale și sociale și implicațiile asupra stării de spirit a populației din România în perioada august 1944 – decembrie 1947, în Istoriografia în Tranziție, Ed. I.N.I., București, 1996.

87.Markham H. Reuben, România sub jugul sovietic, Fundația Academia Civică, București, 1996.

88.Mărgineanu Liviu, De la sovietizare la represiune și rezistență, în Analele Sighet 6, Anul 1948- instituționalizarea comunizării, Fundația Academia Civică, 1998.

89.Memorialul Ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile

Pitești, Gherla, Ed. Vremea, București, 1995.

90.Mink Georges, Viața și moartea blocului sovietic, Casterman-Giunti, Florența, 1997.

91.Nandriș Grigore, 8 ani din viața României 1940-1948, Ed. Saeculum I.O., București, 1999.

92.Nedelea Marin, Istoria României în date, 1940-1995, Ed. Niculescu, București, 1997.

93.Nicolaescu Sergiu, Cartea revoluției române. Decembrie 1989, Ed. Ion Cristoiu, București, 1999.

94.Nițescu M., Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Ed. Humanitas,1995.

95.Onișoru Gheorghe, Clasa de mijloc și drumul spre socialism, în Arhivele Totalitarismului, anul II, nr. 1-2/1994.

96.Onișoru Gheorghe, Forme ale propagandei antiguvernamentale la alegerile din 1946, în Analele Sighet 3, Anul 1946-începutul sfârșitului (instituții, mentalități, evenimente), Fundația Academia Civică, București, 1996.

97.Pancea Marian, Revoluție sau lovitură de stat, Holding Reporter.

98.Pankratova A., Histoire de l'U.R.S.S., Editions en langages etrangeres,Moscou, 1948.

99.Pentelescu Aurel, M/hai Roller și stalinizarea istiriografiei române în anii postbelici, în Analele Sighet 6, Anul 1948-instituționalizarea comunizării, Fundația Academia Civică, 1998.

100.Petcu Ion, Ceaușescu, un fanatic al puterii. Biografie neretușată, Ed. Românul. București, 1994.

101.Petcu Marian, Puterea și cultura. O istorie a cenzurii, Ed. Polirom, 1999.

102.Pitulescu Ion (coord.), Șase zile care au zguduit România. Ministerul de Interne în decembrie 1989, București, 1995.

103.Procesul lui Ion Antonescu, Ed. Eminescu, 1995.

104.Programul P. C.R. de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea României spre comunism, Ed. Politică, București, 1975.

105.Rădulescu-Zoner Șerban, Bușe Daniela, Marinescu Beatrice, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Ed. Cavallioti, București, 1995.

106.Rădulescu-Zoner Șerban, Climatul politic în preajma alegerilor din 1946, în Analele Sighet 3, Anul 1946-începutul sfârșitului (instituții, mentalități, evenimente), Fundația Academia Civică, 1996.

107 Roller Mihai, Probleme de istorie, București, 1947.

108.Roske Octavian, Colectivizarea agriculturii. Represiunea totală 1957-1962, în Arhivele Totalitarismului, anul III, nr. 1/1995 și 2/1995.

109 Rothschild Joseph, întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al Doilea Război Mondial, Ed. Antet, Oradea,1997.

110.Sandu Ion, Decembrie 1989. Scenariul și regia, Fundația Scrisul Românesc, Craiova, 1999.

111.Sarin Oleg, Dvoreski Lev, Război contra speciei umane. Agresiunea Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989, Ed. Antet, Oradea, 1997.

112.Sfetcu Paul, 13 ani în anticamera lui Dej, Ed. Fundațiilor culturale române, București, 2000.

113.Selejean Ana, Reeducare și prigoană, Ed. Tanrib, Sibiu, 1993.

114.Soulet Francois-Jean, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Ed. Polirom, 1998

.

115.Spătaru Ioan, Iconografia colectivizării. Demascarea diversiunilor chiaburești, în Arhivele Totalitarismului, anul I, nr. 1/1993.

116.Spiridon Măria Cassian, Iași, 14 decembrie 1989, începutul Revoluției Române, Ed. Timpul, Iași, 1994.

117.Stănescu Flori, Reeducarea, 1949-195L în Arhivele Totalitarismului, nr. 10, anul IV, 1/1996.

118.Șandru Dumitru, Presa din România, 1944-1947, în Arhivele Totalitarismului, Anul V, nr. 15-16, 2-3/1997.

119.Tamps Natalia, Starea de spirit din România la începutul anului 1945, în 6 martie 1945- începuturile comunizării României, Ed. Enciclopedică, București, 1997.

120.Tanislav Eleodor, Enigmele cenzurii corespondenței, Ed. Artemis, București, 1996.

121.Tănase Stelian, Anatomia mistificării, 1944-1989, Ed. Humanitas, București, 1997.

122.Tănase Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej, 1948-1965, Ed. Humanitas, București, 1998.

123.Tănase Stelian, Miracolul Revoluției, Ed. Humanitas, București, 1999.

124.Thom Francois, Sfârșiturile comunismului, Ed. Polirom. Iași, 1996.

125.Tismăneanu Vladimir, Arheologia terorii, Ed. Alfa, București, 1996.

126.Tismăneanu Vladimir, Noaptea totalitară, Ed. Athena, București, 1995.

127.Tismăneanu Vladimir, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, lași, 1997.

128.Tismăneanu Vladimir (coord.), Revoluțiile din 1989. între trecut și viitor, Ed. Polirom, Iași, 1999.

129.Tismăneanu Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Ed. Univers, București, 1995.

130.Tomuță Octavian, De la Pitești la Gherla, în Arhivele Totalitarismului., nr. 10, anul IV, 1/1996.

131.Troncotă Cristian, Colonia de muncă 1952-1953, în Arhivele Totalitarismului, anul V, nr. 1/1998.

132.Troncotă Cristian, Istoria serviciilor secrete românești. De la Cuza la Ceaușescu, Ed. Ion Cristoiu, București, 1999.

133.Troncotă Cristian, Proporțiile represiunii comuniste. 1956-1964, în Dosarele Istoriei,nr. 1/1996.

134.Ungeanu Mihai, Holocaustul culturii române. Ipoteze de sociologie literară (l944-1989), Ed. D.B.H., 1999.

135.Ungheanu Mihai, Scriitorii de la miezul nopții, Ed. Porto-Franco, 1995.

136.Ungheanu Mihai, Un război civil regizat?, Ed. Romcartexim, București, 1997.

137.Urdăreanu Tiberiu, 1998-Martor și participant, Ed. Militară, București, 1996.

138.Vasilescu Sorin, Arhitectura totalitară, în Arhivele Totalitarismului, anul III, nr. 3/1995.

139.Werth Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, Ed. Corint, București, 2000.

140.Zamfirescu Dan, Războiul împotriva poporului român, Ed. Roza vânturilor, București, 1993.