Istoria Relatiilor Internationale Dupa al Doilea Razboi Mondial

ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Perspectiva realistă este fundamentală pentru o analiză teoretică a relațiilor internaționale. În cadrul acestuia, statele sunt actorii. În ultimii ani, numărul statelor pe scena relațiilor internaționale a tot crescut.

Dintr-o abordare ce ține strict de domeniul relațiilor internaționale, realismul politic se bazează pe criza existentă în sistem, criză ce apare drept consecință a lipsei unei autorități la nivel central și care determină ca prin natura lor, statele în calitate de actori să dorească să obțină puterea. În condițiile în care, modul de comportare a statelor nu poate fi modificat, este necesar, pe cât posbil să fie controlat. Școala de gândire realistă are o bază extrem de puternică. Printre adepții acestui curent se află Schuman, Nehbur sau Morgenthau, etc.

Teoria realismului politic s-a bucurat de o largă răspândire. În concepția realismului politic, omul este considerat a fi o ființă distrugătoare și lipsită de credibilitate. Cea mai importantă măsură a puterii este reprezentată de forța militară. Realismul studiază instituțiile publice spre deosebire de behaviorism, care studiază comportamentul oamenilor în instituțiile respective.

Natura personalității umane poate influența fie în mod pozitiv, fie în mod negativ relațiile dintre state. În relațiile dintre state, acestea se comportă la fel ca și oamenii. Unii cercetători susțin că natura relațiilor interumane pot determina luarea deciziilor în planul politicii externe ale statelor.

Statul deține o poziție privilegiată în cadrul sistemului internațional. Istoria relațiilor internaționale reprezintă istoria relațiilor dintre statele-națiuni, relații de natură politică, diplomatică, culturală, economică.

Pentru istoria omenirii, perioada postebelică a reprezentat un moment cu totul și cu totul deosebit. În perioada imediat următoare anului 1945, sistemul international a ajuns la un grad de

concentrare a puterii deosebit de mare. Acest aspect al sistemul international provine din consecințele celui de al Doilea Război Mondial. Cea mai importantă consecință a fost reprezentată de venirea în prim plan a două puteri extra-euopene. Fără contribuția acestora, Germania hitleristă nu ar fi putut fi învinsă.

În echilibrul mondial de putere s-au produs transformări semnificative. În acest context se produce apariția unei lumi bipolare. Statele Unite ale Americii și U.R.R.S. urmau să-și împartă lumea în sfere de influență. Între cele două state a existat o luptă clasică pentru deținerea puterii, dar și o luptă ideologică. Uniunea Sovietică a utilizat ideologia drept instrument al puterii și în felul acesta a încercat să-și impună propriul regim și statelor din estul Europei.

SUA a înțeles rolul de balansoar pe care îl juca în Europa, în sensul în care, în ambele conflicte mondiale, intervenția sa în război a înclinat decisiv raportul de forte. Securitatea Statelor Unite și a intereselor sale depindea de balanța de putere de la nivel European. Intereselor americane le contravine ideea ca o forță europeană, mai ales una cu character hegemonic, precum era cazul Germaniei, să domine Europa. Paul Kennedy susținea la ca sfârșitul războiului se va produce un dezechilibru puternic la nivelul sistemului international. În acel moment puterile europene își pierd rolul fundamental în politica internațională, iar sistemul traditional al puterilor europene dispare. Centrul de putere va fi transferat către Washington.

Politica internațională este monopolizată de către cei doi mari poli de putere- SUA și URSS. Chiar și la nivelul subsitemelor, politica internațională este controlată de cele două superputeri. Termenul de superputere se aplică acestor două state pentru a surprinde capacitățile militare, economice, tehnologice și politice de care acestea dispun.

Au existat câțiva factori care au alimentat tensiunea în continuă creștere dintre cele două superputeri și care au dus la declanșarea Războiului Rece. Caracterul ideologic al confruntării ,, pașnice’’ dintre cele două țări a fost unul dintre acești factori. Deși în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a existat o alianță între SUA și URSS, sistemele politice ale celor două erau diferite în total incompatibile. Alianța nu a pretins vreodată să aibă la bază altceva decât interesul comun de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa și pe cea a Japoniei în Asia și Pacific.

În lupta pentru hegemonie asupra sistemului, s-a produs confruntarea directă între cele două puteri. URSS a fost o putere revoluționară, iar existența unei astfel de puteri în sistem contestă întregul sistem international, începând cu bazele acestuia și încheindu-se cu modul în care este puterea construită în celelalte state și modul în care ea este împărțită la nivel international.

Caracteristica fundamentală a Războiului Rece a constat în faptul că nu a reprezentat un conflict armat, în sens traditional al conceptului. Războiul Rece a constat mai degrabă într-o cursă a înarmărilor pe fundalul unei incompatibilități în plan ideologic ireconciliabile între cei doi actori.

Confruntarea dintre SUA și URSS a apărut ca o luptă între Bine și Rău decât ca ceea ce era în realitate, o luptă pentru deținerea hegemoniei asupra sistemului internațional.

Conflictul modern este caracterizat de operațiuni continue, neregulate, violente sau neviolente, desfășurate pe o perioadă extinsă de timp, menite să asigure în primul rând controlul asupra populațiilor locale. În războaiele hibride, forțele convenționale și cele neregulate, combatanții și civilii, distrugerile materiale și războiul informațional ajung să se întrepătrundă.

Prin intermediul politicii de ,, îngrădire’ cele două state își delimitează sferele de influență la nivel global. Nu se mai punea problema câștigării de noi teritorii, ci de convertirea acestora la propria putere.

Echilibrul puterii a fost unul constant și egal între cele două părți ale balanței pe tot parcursul Războiului Rece. Pentru o perioadă scurtă de timp, SUA și-a asigurat un avantaj comparativ față de URSS, prin dezvoltarea încă din timpul celui de-al doilea război mondial a armei nucleare. În anul 1949 acest avantaj este contrabalansat, atunci Rusia își construiește și ea propria armă nucleară.

Astfel tensiunile dintre cele două tabere vor crește treptat, iar Războiul Rece va trece prin perioade succesive de încălzire și răcire.

În anii ’70 se observă o schimbare a tonului relațiilor dintre SUA și URSS, ambele state fiind dispuse să-și facă concesii minime unul celulalt. În plus, această relaxare s-a produs și pe fundalul conțientizării de către SUA a angajamentului global pe care și-l asumaseră. Însă, relativa relaxare a relațiilor ruso-americane nu a mers niciodată atât de departe încât să se ajungă la un acord de coexistență pașnică. În anii ’80, relațiile dintre cele două superputeri revin la un trend ascendent din punct de vedere al violenței odata cu izbucnirea războiului din Afghanistan.

Incapacitatea sistemului sovietic de a genera o creștere economică în state care să susțină cursa înarmărilor a produs în cele din urmă colapsul comunismului-1991. Dezbinarea URSS marchează sfârșitul Războiului Rece.

Sfârșitul Războiului Rece a condus la crearea unui mediu internațional ce se întâlnea pentru prima dată în istorie la nivel sistematic, unipolarismul. În sistemul internațional există acum o singură superputere, cu interese globale și capacitate militară aptă să le susțină. Această situație există și în zilele noastre la nivel sistematic, deși în decursul anilor ’90 sistemul suferă o serie de schimbări importante.

Pe fondul hegemoniei americane, politica statelor din sistemul internațional suferă un proces de orientare cu preponderență către nivelul subsistemului proporiu de relații internaționale.