Istoria Relatiilor Internationale

ISTORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

SECOLUL XX

Curs introductiv

1

Definiții și domeniul relațiilor internaționale

Termenul „internațional” derivă din latinescul intergentes, care definește acea ramură a dreptului numită „dreptul națiunilor”/ jus gentium, intergentes – internațional.

Relații care se stabilesc internațiuni, diplomatice. După ce națiunile au ajuns în faza istorică de state-națiuni, relațiile dintre națiuni suverane se pot numi relații internaționale, având un caracter oficial.

Relațiile internaționale sunt o disciplină a secolului XX, care au luat o dezvoltare după primul război mondial (I RM) și au cunoscut o evoluție spectaculoasă mai cu seamă după ce de-al doilea război mondial. Primele catedre de relații internaționale (r.i ) au luat ființă după primul război mondial, din dorința de a se evita o asemenea tragedie. Principala preocupare a relațiilor internaționale era de a se evita războiul. Disciplinele de baza erau dreptul, filosofia, istoria universală. Relațiile internaționale trebuiau să se bazeze științe sociale, să-și poată construi explicațiile.

Într-o a doua etapă, relațiile internaționale au fost înțelese ca interacțiunile reciproce, politice și militare, dintre state, sau ca studiul relațiilor externe dintre state, dar nu este de ignorat faptul că acestea sunt influențate, mai ales din punct de vedere economic, de deciziile interne ale statelor, în condițiile globalizării economice accentuate din ultimele decenii.

Astăzi, relațiile internaționale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acțiunilor statului, ci privesc toate felurile de activități umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activitățile economice. Curentele transnaționale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relațiile internaționale au cunoscut o dezvoltare excepțională, ca efect al mondializării schimburilor și comunicațiilor. Datorită posibilităților de a călători și a afla imediat ce se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”. Așadar, subiectul este de prea mari dimensiuni pentru a putea fi surprins în integralitatea sa, motiv pentru care aspectele politice vor fi abordate cu prioritate în acest curs, actorii principali fiind statele și organizațiile guvernamentale.

De fapt prezentul curs își propune o inițiere în istoria relațiilor internaționale. Cele mai importate teme sunt: relațiile internaționale interbelice, tratatele de pace, nașterea și confruntarea unei lumi bipolare, coexistența pașnică, destinderea, noul război rece, sfârșitul lumii bipolare, căutarea unei noi ordini mondiale.

Datele alese sunt doar repere relative, nu niște granițe fixe, deoarece, odată cu intrarea lumilor extra-europene în relațiile internaționale, care erau până la jumătatea sec. al XX-lea privilegiul națiunilor europene, aceste cicluri diferă.

De aici rezultă și eterogenitatea perioadei, ceea ce îi conferă specificitatea în istoria umanității. Din secolul al XVI-lea, Europa a dominat lumea, a „descoperit-o”, i-a impus limbile, religiile, obiceiurile sale. Încă în 1939, centrul mondial de putere se afla în occident, chiar dacă se prefigurau semnele decăderii sale. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, puterea nu mai e în Europa, ci în afara ei.

Marile probleme ale planetei încetează să se confunde cu cele ale Europei. Relațiile internaționale sunt din ce în ce mai puțin influențate de lumea europeană și din ce în ce mai mult de lumile din afara ei.

SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

2

În urma primului război mondial s-au ținut, la Paris, lucrările conferinței care a consacrat pacea pe continentul european și în lume. Lucrările s-au deschis la 18 ianuarie 1919 și au ținut până la 29 iunie 1920. Au fost prezente delegații din peste 27 de țări, fiind compuse din experți militari, în istorie, geografie, etnografie, ziariști, etc. Este important de reținut care au fost principiile care au stat la baza tratatelor de pace.

Principiului naționalităților (1918-1920)

Realitățile politico-statele apărute după primul război mondial (1914-1918) au avut la bază anumite fundamente teoretice și principii. Acestea au fost transpuse în documente programatice, care au creat cadrul favorabil apariției noilor state pe ruinele imperiilor defuncte. Principiul naționalităților a fost recunoscut ca baza teoretică a noii organizări a lumii de către puterile Antantei și aliați acesteia (Franța, Anglia, Rusia, SUA), în anii primului război mondial. Documentele programatice care au impus acest deziderat de drept internațional, au fost:

Declarația drepturilor popoarelor din Rusia (2/15 noiembrie 1917, Petrograd) recunoștea dreptul inalienabil al națiunilor la autodeterminare și formarea de state independente.

Cele patrusprezece puncte ale președintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare și constituirea de state independente; în ceea ce privește popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, președintele Wilson a renunțat la această teză, pronunțându-se pentru crearea statelor naționale, libere și independente. În cursul anului 1918, națiunile oprimate din Austro-Ungaria au acționat fără echivoc pentru constituirea de state naționale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război și al dezvoltării luptei de eliberare națională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar și rus), state noi, așa-numitele state succesorale.

Tratatele de pace care s-au semnat, au pus bazele viitoarele state naționale apărute pe teritoriile fostelor imperii multinaționale, ca rezultat al validării principiilor anunțate de președintele american Woodrow Wilson. Amintim câteva dintre acestea: convenții de pace publice; libertatea navigației pe mări, desființarea barierelor economice; reducerea armamentelor naționale; popoarele Austro-Ungariei au ocazia unei dezvoltări autonome (pe baza principiului autodeterminării); garanții de independență politică, economică, integritate teritorială; o asociație generală de națiuni va trebui să fie constituită prin convenții speciale, pentru a da garanții mutuale de independență politică și integritate pentru statele mici și mijlocii. În timpul tratativelor secrete, Wilson a fost nevoit să sacrifice spiritul principiilor expuse înainte. Americanii au fost siliți să renunțe la principiul libertății mărilor, obținând sprijin englez pentru înființarea Ligii Națiunilor.

Au existat dispute violente între învingători și învinși și a fost marcat un amestec tot mai puternic al SUA în problemele europene.

Iată principalele momente care au marcat apariția statelor succesorale;

– Republica Cehoslovacă: octombrie-noiembrie 1918, în frunte cu Thomas Masaryk;

– Regatul sârbilor, croaților și slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

– Republica Polonia: noiembrie 1918, în frunte cu președintele Joseph Pilsudsky;

– Letonia, Estonia și Lituania: octombrie-noiembrie 1918;

–România:

– 27 martie 1918 – unirea Basarabiei cu România

– 28 noiembrie 1918 – unirea Bucovinei cu România

– 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei cu România

Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internațional noile realități din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Germania (iunie 1919, Versailles): a recunoscut statele baltice și Polonia;

– Tratatul de pace cu Austria (septembrie 1919, Saint-Germain): a recunoscut existența Poloniei, unirea Bucovinei cu România, Austria – stat național;

– Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la București);

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum și Ungaria – stat național;

– Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

– Tratatul frontierelor, (august 1920), a definit trasarea frontierelor dintre statele succesoare fostului Imperiu Austro-Ungar;

– Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920), semnat de România, pe de o parte, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, de cealaltă parte, a recunoscut unirea Basarabiei cu România;

– Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne): marile puteri și-au împărțit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mișcări naționaliste în zonă.

Relațiile internaționale: 1921-1924

3

Conferințele de la Washington și de la Lausanne au completat și încheiat sistemul tratatelor de organizare a lumii după primul război mondial. Noul raport de forțe pe scena politică internațională trebuia apărat și menținut prin măsuri și acțiuni diplomatice.

Conferința de la Washington (1 nov. 1921-ian. 1922)

A urmărit reglementarea problemelor navale între marile puteri și problema Pacificului. Au fost 9 țări participante (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia și China). Profitând de faptul că puterile europene și SUA își concentrau atenția asupra problemelor europene, Japonia și-a întărit pozițiile în China și regiunea Pacificului. Administrația americană a președintele Warren Harding nu era de acord cu acest lucru, dorind să impună principiul „porților deschise”, a „posibilităților egale”, să împiedice prelungirea tratatului de alianță anglo-japonez, care expira în iulie 1921. O chestiune la ordinea zilei era și necesitatea reglementării înarmărilor navale.

La 13 decembrie s-a semnat Tratatul celor patru puteri (SUA, Anglia, Japonia și Franța), cu privire la garantarea posesiunilor insulare în Pacific.

La 6 februarie a fost încheiat Tratatul celor cinci puteri, referitor la îngrădirea cursei înarmărilor navale. Tonajul maxim al flotei de linie era reglementat astfel:

SUA și Anglia – 525.000 tone

Japonia – 315.000 tone

Franța și Italia 175.000 tone.

Tot la 6 februarie s-a încheiat Tratatul celor nouă, care se referea la China și a fost semnat de SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia, Belgia, Olanda, Portugalia și China. Părțile contractante se obligau să respecte suveranitatea, independența și integritatea Chinei, să-i dea posibilitatea de a se dezvolta și de a avea un guvern viabil, să aplice și să mențină principiul posibilităților egale pentru comerțul și industria tuturor națiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Tratatul reprezenta o lovitură pentru Japonia, care era obligată să restituie Chinei peninsula Shantung.

Tratatul de la Washington reflecta noul raport de forțe creat în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană și prin aplicarea politicii „porților-deschise”. Absența URSS de la aceste tratate, creșterea în amploare a mișcării comuniste chineze, nerespectarea prevederilor tratatelor, le-au făcut vulnerabile, fragile și temporare.

Conferința de la Genova (mai 1922) a încercat să găsească soluții pentru rezolvarea crizei economice europene. A eșuat din cauza absenței SUA: scopul fusese de a restabili comerțul internațional și Conferința de la Cannes stabilise niște principii în această privință. Guvernele aliate căutau să obțină de la sovietici:

1. recunoașterea datoriilor statului rus de 12 miliarde franci aur, mai ales față de Franța;

2. plata datoriilor față de străini (mai ales englezi și francezi) care investiseră mari capitaluri în întreprinderile rusești, naționalizate de sovietici. Vroiau să obțină un regim special pentru străinii din Rusia și libertatea de a înființa întreprinderi comerciale acolo. De asemenea, vroiau să împartă petrolul rusesc fie prin crearea unui consorțiu internațional, fie prin adoptarea de către URSS a politicii „porților deschise”. Conferința a fost un eșec, dar a avut totuși o consecință neașteptată. Concomitent, Rusia Sovietică și Germania au contrapus acestor încercări convenția de la Rappalo, care a stabilit o largă colaborare economică, politică și militară între cele două state revizioniste.

Tratatul de la Rappalo (1922)

Învinsă în război, cu mari obligații de plată, Germania era interesată să stabilească raporturi bune cu Rusia sovietică, pentru plasarea mărfurilor sale pe piața sovietică și procurarea de materii prime.

La 16 aprilie 1922 a fost încheiat Tratatul de la Rappalo, între Germania și Rusia Sovietică. Cele două state renunțau reciproc la datoriile de război și la reparații pentru pagubele militare pe care și le datorau. Relațiile diplomatice și consulare trebuiau imediat restabilite. Cele două puteri decideau să aplice în raporturile economice clauza națiunii celei mai favorizate. Importanța tratatului: URSS ieșea din izolarea economică și politică, iar Germania era primul mare stat occidental care stabilea relații normale cu statul sovietic. Rușii încercau să beneficieze de sprijinul tehnic al inginerilor germani, iar germanii să deturneze Tratatul de la Versailles, experimentând în Rusia Sovietică arme interzise și antrenându-și personalul să le utilizeze. Puterile occidentale au privit cu ostilitate tratatul, adresând o notă Germaniei și acuzând-o că a încălcat Convenția de la Cannes.

După primul război mondial s-au definit două tendințe și politici în Europa:

– politica de menținere și respectare a tratatelor de pace și a ordinii teritoriale confirmate de acestea, a status-quo-ului; politică promovată de Franța și statele succesoare ale marilor imperii dispărute, din Centrul și Sud-Estul Europei;

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanșe, de modificare a frontierelor noilor state și revenire la situația antebelică; această politică era susținută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendințe și politici.

Consolidarea ordinii politice și teritoriale bazate pe tratatele de pace și crearea unui sistem de securitate generală s-au făcut pe cale diplomatică:

Protocolul de la Geneva (1924) (securitatea colectivă) califica războiul de agresiune drept o infracțiune la adresa tuturor membrilor Societății Națiunilor, fiind calificat crimă internațională. Se punea problema securității colective, care era legată de dezarmare.

Între francezi și britanici a apărut o divergență profundă. Englezii erau adepții dezarmării imediate și necondiționate, dar francezii considerau că superioritatea forțelor față de Germania ar fi fost cel mai bun garant al păcii. Francezii acceptau principiul dezarmării, dar numai după instituirea stării de securitate, dar aceasta însemna o reformă a S.N., care implica arbitrajul obligatoriu al diferendelor și, pe de altă parte, crearea unei armate internaționale.

Proiectul de protocol. Adunarea din 1924 a întreprins studiul unui proiect, prezentat de ministrul afacerilor externe cehoslovac Eduard Beneș (Protocol pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale sau Protocolul de la Geneva). Acesta introducea un element nou: arbitrajul obligatoriu. Diferendele internaționale trebuiau supuse fie Curții Permanente de Justiție Internațională, fie arbitrajului. Dacă arbitrajul ar fi fost refuzat, în caz de război exista o prezumție de agresiune. Același lucru se întâmpla și dacă una dintre părți nu se conforma arbitrajului internațional, caz în care se aplicau sancțiuni financiare, economice și militare. Consiliul S.N. se adăuga semnatarilor Pactului în cazul aplicării sancțiunilor și toate țările membre erau obligate să urmeze aceste directive. Statele semnatare se obligau să participe la o conferință internațională pentru reducerea armamentelor. Conferința pentru dezarmare nu a mai avut însă loc, datorită opoziției Angliei, a dominioanelor sale,Italiei și a SUA. A fost un eșec pentru sistemul de securitate colectivă.

Conferințele de la Londra din 1922 și 1924 au prevăzut un plan de refacere a economiei germane.

Planul Dawes, care în fapt a însemnat o amputare a cifrei datoriilor de război ale acestui stat și inaugurarea politicii de „appeasement” (conciliere), adică acceptarea ca fapt împlinit a modificării în favoarea Germaniei a clauzelor Tratatului de pace de la Versailles. Comitetul Dawes s-a reunit la Paris între ianuarie – aprilie 1924.

Pe această linie se situează Conferința de la Londra a țărilor învingătoare (16 iulie – 16 august 1924). Dezbătând raportul Dawes (după numele bancherului american Charles Gates Dawes, care conducea Comitetul internațional de experți în problema reparațiilor de război ale Germaniei), Conferința a adoptat planul de execuție a acestor obligații. Planul a intrat în vigoare la 24 august 1924. În urma Conferinței de la Londra, raportul de forțe s-a schimbat în favoarea concurenților Franței. N-a înlăturat contradicțiile existente între învingători, ci le-a adâncit. Înviorarea economică a Germaniei a făcut să reapară antagonismul anglo-german. Planul Dawes a avut un rol important în refacerea potențialului economico-militar al Germaniei. Între 1924 și 1929, Republica de la Weimar a primit din partea SUA și a Marii Britanii aproximativ 21 de miliarde mărci. Contradicțiile franco-engleze au favorizat ascensiunea politică și militară a Germaniei, care, în decembrie 1932, a căpătat drepturi egale de înarmare cu celelalte state.

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE: 1924-1933

4

Conferința și tratatele de la Locarno

La sugestia ambasadorului Marii Britanii la Berlin, Gustav Stresseman, ministrul de externe al Germaniei a propus guvernului englez încheierea unui pact de garanție vest-european (ianuarie 1925). La 9 februarie 1925 a fost trimis guvernului francez un proiect al acestui pact. Tratativele diplomatice dintre Anglia, Franța, Italia, Belgia, Cehoslovacia și Polonia s-au desfășurat la Locarno (5-16 octombrie 1925). Tratatele de la Locarno completau politicește planul Dawes. Cel mai important dintre documentele semnate la conferință a fost Pactul de garanție renan, parafat la 16 noiembrie și semnat la Londra, în 1 decembrie 1925. Părțile contractante garantau fiecare pentru sine și toate împreună menținerea status-quo – ului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania și Belgia, și între Germania și Franța. Germania și Franța se obligau ca, în raporturile dintre ele, să nu recurgă la agresiune, cotropire, război, una împotriva celeilalte. Alte articole priveau problema acordării de ajutor acelei părți care ar cădea victimă unei agresiuni. Garanții pactului erau Anglia și Italia.

Prin garantarea numai a frontierelor vest-europene, conferința lăsa neasigurate frontierele estice ale Germaniei, cele cu Polonia și Cehoslovacia. Tratatele de garanție încheiate de Franța cu Polonia și Cehoslovacia nu le puneau la adăpost pe acestea de o posibilă agresiune germană și dezvăluiau încercările diplomației franceze de a mai atenua din prevederile Pactului renan, care a creat o neliniște în România, legată prin obligații ferme atât de Cehoslovacia, cât și de Polonia. Aceste tratate au consemnat reintrarea Germaniei pe scena politică ca mare putere, dar și împărțirea Europei în țări cu granițe garantate și țări cu granițe negarantate. Franța depindea acum de Anglia, care, în calitate de putere garantă a pactului renan, decidea cine se făcea vinovată de agresiune.

Pactul Briand-Kellogg

Pactul Briand – Kellogg (iunie 1928): a condamnat recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și a cerut renunțarea la război ca instrument de politică națională și în relațiile mutuale. Aderarea majorității statelor la acest pact (inclusiv a României) s-a făcut cu rezerva păstrării dreptului la legitimă apărare.

Guvernul francez a încercat ca, printr-o victorie diplomatică, să redreseze situația Franței în lume. Ca urmare, Aristide Briand, ministrul de externe al Franței, a propus în aprilie 1927, în acest scop, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie veșnică”, interzicând „recurgerea la război” în relațiile dintre cele două țări. La 28 decembrie 1927, Frank Kellogg, șeful Departamentului de Stat, adresa guvernului francez o notă în care menționa că ideea este acceptată de Washington, dar că ar fi util dacă acest pact ar fi multilateral, la care să participe toate statele lumii, ceea ce guvernul francez n-a putut refuza. Astfel, la 28 august 1928, alături de Franța și SUA, a fost semnat de Germania, Japonia, Italia, Polonia și Cehoslovacia. Germania, Japonia și Italia au manifestat rezerve. Mica Înțelegere a aderat în iunie 1928, sub rezerva menținerii tratatelor încheiate. URSS n-a fost invitată, dar și-a exprimat acordul.

La 9 februarie 1929, la Moscova s-a încheiat protocolul prin care România, URSS, Polonia, Estonia, Letonia se înțelegeau cu privire la punerea în vigoare cu anticipație a pactului.

Pactul Briand-Kellogg are meritul de a fi decis, printr-un act juridic internațional, interzicerea războiului de agresiune. El a pornit din intenția Franței de a-și găsi un aliat puternic și a devenit un tratat general. Din păcate, pactul nu prevedea măsuri concrete pentru a evita conflictele.

Problema dezarmării

Contradicțiile dintre marile puteri au dus la o politică de înarmare, ceea ce a stârnit o vie neliniște în sânul opiniei publice. În acest context, Societatea Națiunilor a considerat necesară discutarea acestei probleme, scop în care s-a creat o comisie de pregătire a Conferinței de dezarmare care și-a început lucrările la Geneva, în anul 1926. La 30 noiembrie 1927, Maksim Litvinov a expus Comisiei propunerile sovietice privind dezarmarea generală și completă, care au fost prezentate la următoarele sesiuni ale comisiei de pregătire a Conferinței de dezarmare, în anii 1927-1928, dar ele au fost respinse. În această situație, guvernul sovietic a venit cu un nou proiect, care avea în vedere măsuri de reducere parțială a înarmărilor, dar a fost respins de reprezentanții celorlalte state. Sovieticii au revenit cu un nou proiect, care viza aceeași chestiune, însă și acesta a împărtășit soarta celor precedente.

Problema reparațiilor și a datoriilor de război

Problema reparațiilor din 1929 a revenit în atenția opiniei publice internaționale. Sprijinite substanțial de oameni politici din SUA, cercurile conducătoare din Germania se pronunțau împotriva Tratatului de la Versailles și pentru revizuirea prevederilor referitoare la plata reparațiilor.

Îngrijorate de posibilitățile apropierii americano-germane, Londra și Parisul s-au declarat de acord cu reexaminarea problemei reparațiilor, ajungându-se, în cele din urmă, la un nou plan Young (după numele președintelui Comisiei financiare, Owen Young). Diplomația occidentală se preocupa numai de reparațiile germane, lăsându-le nerezolvate pe cele orientale, în care erau implicate țările mici și mijlocii, ca și țara noastră. Și reprezentanții micilor state au fost total nesatisfăcuți de conferință, ei determinând ținerea unei a doua conferințe. Planul Young a facilitat refacerea potențialului militar al Germaniei fiind, în același timp, un mijloc de pătrundere a capitalului american pe piața germană. Prin acest plan, reparațiile datorate de Germania erau reduse la 38 de miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, față de 132 de miliarde mărci-aur, sumă stabilită de Comisia reparațiilor în aprilie 1921. O prevedere importantă a fost desființarea Comisiei Reparațiilor și a controlului străin asupra căilor ferate și a unor întreprinderi germane.

Datorită crizei economice, existența planului a fost extrem de scurtă, președintele Hindenburg cerând ajutorul băncilor americane. Președintele american Herbert Hoover a anunțat, în 1931, suspendarea pe un an a plății tuturor reparațiilor de război, fapt care a stârnit indispoziția unor țări (Franța, Belgia, Iugoslavia). Prim-ministrul englez, Ramsay Macdonald, a avut inițiativa convocării unei conferințe a tuturor țărilor interesate, la care marea majoritate au adoptat moratoriul Hoover. Extinderea acestuia, în ianuarie 1932, a dus la sistarea oricărei plăți.

Sub presiunea guvernelor american și englez, guvernul francez a fost nevoit să-și exprime acordul ca Germania să plătească numai 3 miliarde mărci aur, în măsura în care situația economică se redresa. Aceasta însemna practic anularea datoriilor germane. Anularea acestora a dus și la anularea reparațiilor orientale, datorate de Ungaria și Bulgaria. Rămânea problema datoriilor de război contractate de țările europene de la guvernul SUA. Acesta nu vroia să renunțe la plata datoriilor de război. Europenii încep să încline tot mai deschis pentru încetarea plății datoriilor de război față de SUA. Astfel, în octombrie 1932 guvernul francez a încetat să mai plătească datoriile de război către SUA, exemplul acestuia fiind urmat și de celelalte țări europene, cu excepția Finlandei.

Conferința dezarmării de la Geneva

În 2 februarie 1932, la Geneva și-a început lucrările Conferința pentru dezarmare. La aceasta au participat 61 de state, printre care SUA și URSS. În 8 februarie 1932, delegația sovietică (condusă de Litvinov) a propus un proiect de rezoluție privind dezarmarea generală și totală. Proiectul a fost respins de majoritatea delegaților, situație în care delegația sovietică a venit cu alte propuneri, de reducere treptată și progresivă a înarmării, marile puteri având obligația să-și reducă înarmările mai mult decât celelalte. Și această propunere a fost respinsă.

În cadrul conferinței s-au cristalizat câteva opinii care au adâncit contradicțiile existente ducând la încordarea relațiilor interstatale.

Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forțe armate internaționale, puse la dispoziția Societății Națiunilor. Aceste forțe de „poliție internațională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegațiile României, Poloniei, Cehoslovaciei și Bulgariei au susținut, cu unele rezerve, planul francez.

Propunerea britanică – interzicerea submarinelor și necesitatea limitării radicale a forțelor de uscat – a fost respinsă.

Delegația Germaniei a cerut egalitatea deplină a Germaniei cu celelalte țări în materie de armament.

Prima sesiune s-a încheiat la 23 iulie 1932, pronunțându-se pentru reducerea armamentelor mondiale, împotriva armelor de distrugere în masă și pentru interzicerea bombardamentelor aeriene. Înainte de închiderea lucrărilor sesiunii, reprezentații germani au condiționat participarea în continuare la conferință de recunoașterea egalității Germaniei cu celelalte state. În urma sprijinului primit din partea Italiei și Angliei, sub presiunea guvernelor acestor țări, guvernul francez a fost nevoit să cedeze. La 10 decembrie 1932, la Conferința de la Geneva, convocată din inițiativa guvernului britanic, Anglia, SUA, Franța, Italia și Germania au adoptat o rezoluție prin care se recunoștea egalitatea în drepturi a Germaniei, ceea ce a constituit un demers extrem de grav pentru viitorul păcii.

În contextul creșterii tensiunii internaționale și-a început lucrările cea de-a doua sesiune a conferinței pentru dezarmare, în martie 1933. Pe ordinea de zi se afla proiectul britanic, care prevedea reducerea armamentelor până la limita care făcea imposibilă declanșarea războiului de agresiune. Planul britanicilor a căzut. Germania hitleristă, pornită pe calea lichidării tratatelor de pace și a status-quo- ului, a părăsit conferința în 14 octombrie 1933, situație în care reprezentanții URSS au propus transformarea Conferinței într-un organ permanent pentru apărarea păcii, idee care a fost respinsă. La începutul anului 1934, Conferința de la Geneva pentru dezarmare și-a încetat lucrările.

EȘECUL POLITICII DE SECURITATE COLECTIVĂ

(1931-1939)

5

Perioada aceasta este apreciată ca fiind un preludiu al celui de-al doilea război mondial. Între 1931-1939, în fiecare an au izbucnit crize, care au pregătit triumful dictatorilor. Multă lume credea că fascismul este regimul viitorului și, de aceea, înclina să-l accepte. În afara Manciuriei și Etiopiei, crizele acestei perioade au fost europene. Ele au pus în cauză principalele clauze ale tratatelor de la Versailles. Un prim mare fenomen în această perioadă l-a constituit eșecul Societății Națiunilor.

Criza Manciuriană (China)

Prima criză dintr-un tablou ce va conduce la izbucnirea celui de-al doilea război mondial a arătat paralizia Societății Națiunilor.

Folosindu-se de un pretext, la 19 septembrie 1931 japonezii au ocupat toată Manciuria pentru a garanta securitatea obiectivului de apărat.

Lovitura de forță a japonezilor viola 3 documente diplomatice:

1. Tratatul de garantare a teritoriului Chinei (1922);

2. Pactul Briand-Kellogg;

3. Pactul Societății Națiunilor (1919).

China, ca membră a Societății Națiunilor, a denunțat acțiunea Japoniei. Lumea spera că reacția Societății Națiunilor va fi dură și eficace, dar nu a fost nimic de acest gen. Japonia, care cunoștea disfuncționalitățile Societății Națiunilor, a refuzat să evacueze trupele sale din Manciuria, la apelul forumului internațional.

În fața neputinței Societatea Națiunilor, japonezii au creat statul marionetă Manciuko (martie 1932), plasând în fruntea acestuia pe fostul împărat al Chinei (avea 5 ani când a fost detronat în 1912) Pouy, și vor transforma țara în protectorat japonez. Se crea un precedent, când o mare putere smulgea o bucată din teritoriul unei alte puteri, fără ca să fie pedepsită. Pentru că iniția un șir lung de violări ale dreptului internațional, afacerea manciuriană rămâne exemplară, ea relevând egoismul unei mari puteri și paralizia ce lovea Societatea Națiunilor atunci când era obligată să reacționeze.

Cele trei crize ale anului 1936

Remilitarizarea Renaniei (7 martie 1936)

Germania se afla, după ianuarie 1933, pe calea agresiunii. A fost introdus serviciul militar obligatoriu la 16 martie 1935 și anunțată sporirea efectivelor la 36 de divizii, fapt încurajat și de recunoașterea „dreptului la egalizare” a potențialului militar.

În virtutea Tratatului de la Versailles, malul stâng al Rinului, ca și banda lată de pe malul său drept, trebuiau demilitarizate (adică armata germană nu putea staționa aici). Hitler a considerat această zonă demilitarizată ca un veritabil pericol pentru securitatea Reichului și a decis să o ocupe militar. Astfel, Hitler declanșat o acțiune temerară: a dat instrucțiuni șefilor militari să intre în zonă și, dacă vor întâmpină din partea francezilor o reacție energică, să-și ceară scuze și să se întoarcă înapoi.

Hitler reușea o lovitură și îndrăzneala sa nepedepsită era o încurajare la recidivă. Acest fapt demonstra dictatorilor neputința democrațiilor occidentale.

Prin remilitarizarea Renaniei, Hitler reușise nu numai să apropie un teritoriu dorit, dar a rupt și frontul de la Stressa (locul unde se făcuse alianța italo-franco-engleză), din aprilie 1935, care garanta independența Austriei. „Metoda denunțării unilaterale” a tratatelor, utilizată de Germania, a fost condamnată. Coincidența crizei renane și a războiului din Etiopia îi va aduce un alt succes: detașarea lui Mussolini din frontul anglo-franco-italian și atașarea acestuia la interesele lui Hitler.

Războiul din Etiopia (oct. 1935-mai 1936)

Italia nu era la prima tentativă de aservire a Etiopiei. Ea încercase în 1896 să includă Etiopia în imperiul său colonial aflat în formare, dar înfrângerea catastrofală a italienilor la Adua a amânat planul italian, iar sentimentul umilinței s-a transformat în dorință de răzbunare.

Fascismul italian căuta pământuri noi, pentru a fi populate. Mussolini s-a folosit de un pretext (incidentul din 5 decembrie 1934, de la frontiera dintre Eritreea și Etiopia) pentru a ataca Etiopia. Refuzând arbitrajul oferit de Societatea Națiunilor, Italia a întreprins concentrări de trupe în Eritreia, însă aproape un an s-a scurs între incident (5.12.1934) și declanșarea ostilităților (3.10.1935).

Reacția altor mari puteri a fost timidă, mai ales după ce Societatea Națiunilor a desemnat Italia ca responsabilă pentru agresiunea din octombrie 1935. Au fost decise sancțiuni împotriva Italiei: interzicerea comerțului cu ea, să nu i se vândă produse strategice (cărbune, petrol), în fața eventualității unei victorii italiene totale în Etiopia.

Marea Britanie și Franța au încercat să limiteze dezmembrarea țării. Două treimi din Etiopia ar fi trebuit anexate la Italia, care era de acord să-i acorde statului etiopian mutilat acces la mare. Mussolini se afla într-o situație asemănătoare cu a lui Hitler, de agresor, rămânea doar să se facă pasul final care să marcheze apropierea dintre duce și führer, care are loc în 1936, marcând formarea Axei Berlin- Roma.

Elementul decisiv în realizarea acestui bloc militar îl va constitui cea de-a treia criză: războiul civil din Spania.

Războiul civil din Spania

Anul 1936 a marcat o turnură importantă în istoria relațiilor inter-europene, ca și în evoluția internă a numeroase țări.

Nașterea Frontului Popular sau Spania Populară

În iulie 1936, generalul Franco și alți generali, nemulțumiți de guvernul republican, au trecut la acțiune, intenționând să ridice la revoltă garnizoanele țării, ca să măture echipa guvernamentală de la putere și regimul republican apărut după retragerea regelui Alfons al XIII-lea (1931). Garnizoanele nu s-au ridicat toate și eșecul generalilor rebeli a transformat Spania într-un teatru al războiului civil.

Înfruntarea îi opunea, pe de o parte, pe franchiști sau naționaliști, formați din armata de uscat, ierarhia catolică, aristocrația, o parte a burgheziei și, pe de altă parte, pe republicani sau guvernamentali. În tabăra guvernamentalilor se aflau marina, muncitorimea, o parte a țăranilor naționaliști, basci, Biserica Catolică din țara bascilor și catalani. În urma luptelor din 1938 și 1939, franchiștii, superiori din punct din vedere material, susținuți de Germania și Italia au ocupat Barcelona și apoi Madridul, Spania democratică încetând să existe.

Marile puteri totalitare s-au implicat în conflict, în funcție de opțiunea ideologică, de partea uneia sau alteia din cele două tabere. Războiul din Spania a luat dimensiunile unei înfruntări mondiale devenind periculos pentru pacea internațională.

Anii 1936-1939 au fost cei în care s-a constatat eșecul Frontului Popular, iar dictaturile au triumfat. Alături de războiul din Etiopia, războiul civil din Spania are ca și consecință directă, în relațiile internaționale, formarea Axei Roma-Berlin. În octombrie 1936, Ciano semna o declarație de prietenie și de comunitate de vederi asupra principalelor probleme internaționale. Mussolini a sărbătorit, într-un discurs faimos, apariția Axei Roma-Berlin. Democrațiile occidentale erau slăbite, relațiile lor cu Europa Centrală și Estică au fost deteriorate, iar URSS era izolată.

Scena politică internațională în ajunul celui de-al doilea război mondial

6

Anschluss-ul

Hitler decide să pună în practică vechiul său proiect de uniune a Austriei cu Germania, Anschluss-ul, o anexare, în adevăratul înțeles al cuvântului, a Austriei.

Condițiile externe erau favorabile, Mussolini lăsând mână liberă lui Hitler. În Austria exista un partid nazist, care constituia un stâlp al influenței naziste.

Hitler se temea însă de reacții violente din partea străinătății. Cancelarul Austriei, care ținea mult la independența Austriei, a anunțat un plebiscit național pentru ratificarea deciziei dorite de Germania. Consultarea a fost fixată la 13 martie 1938, dar n-a mai avut loc. La 13 martie 1938, Hitler, care nu dorea consultarea populară, a pătruns cu trupele germane în Austria. Anschluss-ul, interzis prin tratatul de la Versailles, era realizat. Un plebiscit nazist ținut în Austria și Germania va da o imensă majoritate fuziunii. Lumea a rămas năucă, iar protestele cancelariilor europene nu au avut succesul scontat.

Criza cehoslovacă și conferința de la Műnchen (30 septembrie 1938)

Între 1919-1936, problema sudetă (sudeți=germanii din Ceholovacia) nu a fost sesizabilă. Dimpotrivă, ea a devenit acută din momentul în care Hitler a decis să-i adune pe toți germanii într-o mare patrie. În septembrie 1938, Hitler a declarat că soluția autonomiei era depășită și că singura ieșire din impas era atașarea regiunii sudete Reichului.

Marile puteri, Franța și Anglia, s-au manifestat ca adepte ale principiului că este mai necesară salvarea păcii decât salvarea aliatei. Guvernul englez, cu deosebire, a dus o politică conciliatoare, al cărei principiu era să tolereze acțiunile lui Hitler, să încerce să le controleze, pentru a nu declanșa crize iremediabile.

Astfel, la München, în 30 septembrie 1938, Franța, Anglia, Italia și Germania au decis, fără să consulte Cehoslovacia, amputarea teritoriului său național, în favoarea Germaniei. Dezmembrarea Cehoslovaciei a continuat și în lunile următoare, părți din teritoriul acesteia fiind anexate de Ungaria și Polonia. În final, la 15 martie 1939, Cehoslovacia a fost invadată de trupele germane și ungare și ștearsă de pe harta Europei.

Guvernele francez și englez au încercat, prin garanțiile unilaterale date la 13 aprilie 1939 României și Greciei, și la 31 martie Poloniei, să-și manifeste prezența în sud-estul Europei, fără a împiedica însă expansiunea germană în această zonă. Garanțiile au avut doar un caracter moral, teoretic și nici o eficiență practică.

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentrop-Molotov: Moscova, 23 august 1939) Prevederile pactului:

– cei doi semnatari doreau să apere cauza păcii;

– se angajau să nu susțină o terță putere, care ar intra în război cu una dintre ele;

– să nu se alăture unei alianțe ostile unuia dintre parteneri;

– să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin arbitraj.

Exista și un protocol adițional secret, mult mai important, care avea trei articole principale:

plasa Finlanda, Letonia și Estonia sub influență rusă, iar Lituania sub influență germană;

fixa linia zonelor de influență în Polonia pe linia Narev-Vistula-San; se adăuga faptul că necesitatea de a menține un stat polonez independent nu putea fi determinată decât de evoluții politice ulterioare și că, în orice caz, cele două guverne vor rezolva chestiunea printr-o înțelegere amicală;

art. 3 sublinia interesul sovietic pentru Basarabia, Germania declarând că nu are nici un interes în această zonă.

CONSTITUIREA O.N.U.

7

După declanșarea celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema creării unei organizații mondiale complet nouă, profitând de experiența Societății Națiunilor, care a eșuat în misiunea sa interbelică. În Charta Atlanticului (14 august 1941), președintele F.D. Roosevelt a trasat principiile fundamentale ale unei noi ordini internaționale. Aceasta prevedea „instituirea unui sistem de securitate generală stabilit pe baze mai largi”.

La 1 ianuarie 1942, mai mulți conducători, între care și Churchill și Roosevelt, au adoptat o Declarație a Națiunilor Unite, prin care acestea se angajau să pună în scenă, imediat după sfârșitul războiului împotriva Axei, un sistem de pace și securitate. În cadrul conferințelor din timpul războiului – de la Moscova (19-30 oct. 1943- s-a afirmat principiul „egalei suveranități a tuturor statelor pașnice”), Teheran (8 nov. – 2 decembrie 1943, unde au convenit să pună pe picioare această organizație), Dumbarton Oaks (sept.-oct. 1944) și Yalta (4-11 februarie), s-au pus bazele viitoarei organizații. Cei trei mari (SUA, URSS, Anglia) au decis să țină o conferință constitutivă în aprilie-iunie 1945.

Conferințele de la Dumbarton Oaks (21 septembrie-7 octombrie 1944) care s-a desfășurat în etape, între anglo-saxoni și ruși și între anglo-saxoni și chinezi, puneau bazele viitoarei organizații. Părțile s-au pus de acord asupra unui număr de chestiuni:

Organizația Națiunilor Unite urma să fie compusă dintr-o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Secretariat, o Curte Internațională de Justiție și un Consiliul Economic și Social.

Au rămas în suspensie două probleme: cea a votului și cea a admiterii celor 15 republici componente ale URSS ca entități separate.

Hotărârile de la Yalta : erau admise Ucraina și Bielorusia, ca membre ale Organizației, iar votul țărilor membre în Consiliul de Securitate urma să aibă efect în toate cazurile. La Yalta, cei trei mari au introdus, în proiectul lor, dispoziții care garantau menținerea preeminenței lor. Societatea Națiunilor a fost paralizată de principiul unanimității. Noua organizație era condusă de un directorat al marilor puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate care aveau drept de veto. Cei trei mari au căzut de acord ca să convoace o conferință la San Francisco pe 25 aprilie 1945, pentru pregătirea Cartei acestei organizații.

ONU a fost definitiv fondată prin Charta de la San Francisco, semnată la 26 iunie 1945, de către 50 de state. Era vorba de a se crea o organizație eficace, realmente reprezentativă și dotată cu largi competențe.

Adunarea Generală încarnează democrația la scara internațională, limitată în exercitarea puterii de către membrii permanenți, cu condiția ca să rămână solidari sau să ajungă la un compromis.

Pregătirea tratatelor de pace urma să fi e făcută de alte organizații: Consiliul celor trei Mari puteri și Consiliul celor cinci miniștri de externe (creat la Potsdam).

Carta Națiunilor Unite (sau Constituția ONU)

Carta conține 19 capitole și 111 articole, în care sunt definite principiile și scopurile Organizației, apoi sunt descrise diferitele organe și funcționarea lor.

Scopul esențial era acela de a menține pacea și securitatea internațională, prin măsuri comune eficiente. Pacea nu este unicul scop, semnatarii proclamând credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi între bărbați și femei, precum și între națiunile mari și mici; ei sunt adepții libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Era reafirmat dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta. Pentru ca libertatea să aibă baze solide, ONU erau decise să favorizeze progresul social și să instaureze condiții mai bune de viață, într-o libertate mai mare”, cea mai bună metodă fiind cooperarea internațională pentru rezolvarea problemelor internaționale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar.

Erau declarate membre ale Națiunilor Unite:

toate statele participante la Conferința de la San Francisco (adică, cele care declaraseră război Germaniei și Japoniei);

toate celelalte state care acceptă obligațiile cartei.

La 10 ianuarie, cu prilejul ședinței inaugurale, Adunarea Națiunilor Unite cuprindea 51 de membri.

Organismele:

Adunarea Generală și Consiliul de Securitate (rol politic)

Consiliul Economic și Social (însărcinat cu cooperarea, în toate domeniile, referitoare la nivelul de viață material și cultural al oamenilor)

Consiliul de Tutelă (însărcinat cu administrarea și supravegherea teritoriilor aflate sub mandate ale Societății Națiunilor, unele teritorii desprinse din statele ex-inamice).

Curtea Internațională de Justiție.

Secretariatul.

TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRȘITUL CELUI

DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

8

Pacea în Europa

După șase ani de război, aliații doreau reglementarea chestiunilor născute din conflict și asigurarea păcii în lume, prin crearea unui organism internațional. Dar noua ierarhie mondială n-a însemnat și reîntoarcerea la o adevărată pace, datorită neîncrederii care s-a instalat între cei doi mari (SUA și URSS).

Pentru a elabora Tratatele de Pace, cei trei mari decid crearea unui organism numit Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanții celor cinci puteri, având drept de veto. Acest Consiliu s-a reunit în mai multe reprize: în aprilie 1946 la Paris, în noiembrie – decembrie 1946 la New York, în martie aprilie 1947 la Moscova, în decembrie 1947 la Londra.

Tratatele de pace

Conferința de la Paris (iulie-octombrie 1946) a permis învingătorilor să elaboreze tratatele cu foștii sateliți ai Germaniei (Italia, România, Ungaria și Finlanda).

Italia În ceea ce privește regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susținuți de către sovietici), și italieni, susținuți de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluție nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii și americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii și iugoslavii au refuzat și statutul a fost menținut.

România- pierdea Basarabia și Bucovina de Nord, anexate de URSS, dar recupera teritoriul Transilvaniei de Nord, care fusese sub administrație horthystă în perioada 1940-1944. A rămas cu o îngustă ieșire la Marea Neagră.

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând județele din sudul Dobrogei.

Ungaria – a revenit la frontierele din 1920, pierzând Transilvania de Nord, Rutenia subcarpatică, anexată de Uniunea Sovietică, sudul Slovaciei, în profitul Cehoslovaciei.

Finlanda- a fost obligată să cedeze 43.700 km2 Uniunii Sovietice, căreia trebuia să-i plătească grele reparații.

Încheierea tratatelor de pace cu Germania, Austria și Japonia au fost mult mai dificile.

Germania– în particular, a fost obiectul unei dezbateri permanente și contradictorii. Tutela asupra Germaniei, cea din iunie 1945, era comună celor patru puteri, implicând existența unei autorități supreme : Consiliul de Control, compus din patru Comandanți Șefi. Sediul său, Berlin, era împărțit în patru sectoare, dar o autoritate interaliată de guvernământ, Kommandatura, subordonată Consiliului de Control, asigura administrarea orașului. Tutela comună presupunea înțelegere asupra unei politici. Dar, dacă toată lumea era de acord în privința obiectivului final, extirparea național-socialismului și asigurarea victoriei democrației în Germania, foștii aliați erau în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte probleme.

La 9 mai 1945, Stalin a abandonat ideea dezmembrării Germaniei. Anglo-americanii doreau să reintegreze Germania în concertul națiunilor, prin unificarea economică a zonelor sale – intrarea în vigoare a bi-zonei (zona americană unificată cu cea engleză)–, francezii refuzau orice idee de unificare, câtă vreme nu vor fi satisfăcute toate exigențele lor de securitate. Regimului de tip marxist (naționalizarea, laicizarea regimului școlar și reforma agrară radicală), pe care sovieticii l-au stabilit, cele trei puteri occidentale i-au opus renașterea instituțiilor politice și economice liberale în zonele pe care le controlau. Neputința lovește organizarea cvadripartită la nivelul Consiliului de Control, cum era Kommandatura. Tribunalul interaliat de la Nűrnberg este ultimul act de solidaritate a aliaților în ceea ce privește problema germană.

NAȘTEREA UNEI BIPOLARE

perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

9

Primele fricțiuni (1946)

Între aliați nu mai domnește încrederea. Voința lui Stalin de a constitui o zonă de securitate în jurul Uniunii Sovietice era evidentă. W. Churchill evoca „cortina de fier”, desemnând pericolul care amenința lumea: tirania sovietică.

Ambasadorul american la Moscova, George Kennan, subliniază că primul imperativ al diplomației americane cu privire la Uniunea Sovietică este de a „stopa, cu răbdare, fermitate și vigilență, tendințele sale expansioniste” (politica de containement).

Spiritul Rigăi (capitala Letoniei) a substituit spiritul Yaltei, care era cel al împăcării. Trecerea de la o atitudine la alta a fost simbolizată de demisia secretarului de stat James Byrnes. Succesorul său, numit la 9 ianuarie 1947, a fost generalul Marshall. Astfel, la câteva luni de la terminarea războiului, învingătorii erau dezbinați în scopul lor, acela de a construi o lume nouă, realțiile internaținale îndreptându-se spre „războiul rece”.

Dezbinarea aliaților

Tensiunea era în creștere între cele două blocuri care se vor naște, care se opun în toate domeniile. Această confruntare condusă de SUA și URSS și este gata să degenereze într-un conflict deschis și generalizat. Ea a fost numită „războiul rece”.

Războiul rece (1947-1955)

Pactul de la Bruxelles

Europa, în cazul în care rămânea dezbinată, se temea de un nou război. Nici un tratat nu lega Franța și Marea Britanie, divizate din cauza intereselor contradictorii cu privire la Orientul Apropiat și Germania. După tergiversări, Georges Bidault și Ernest Bevin au semnat un tratat de alianță la 4 martie 1947, la Dunquerque. Dar tensiunea internațională i-a dus pe francezi și englezi la o înțelegere cu Belgia, Olanda și Luxemburg, cu care au semnat un tratat de alianță: Uniunea Occidentală. Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, este prima alianță îndreptată nu numai împotriva Germanei, ci împotriva oricărui agresor.

Astfel, în 1948, frica de război reapare în Europa și-i determină pe europenii neputincioși să se întoarcă spre americani, ca aceștia să-i protejeze de pericolul sovietic.

De fapt, amenințarea sovietică este simbolizată prin „blocada Berlinului” din anii 1948-1949. Astfel, problema germană este în centrul „războiului rece” din 1948 până în 1953.

Constituirea a două state

Reprezentanții aleși din 11 landuri au elaborat un proiect de Constituție pentru Germania, care a fost acceptat în mai 1949. Scopul era de a da Germaniei toată autonomia compatibilă cu ocupația aliată. Apărarea și Afacerile externe rămâneau exclusiv în mâinile aliaților. Germania nu putea semna nici un tratat decât cu acordul lor și trebuia să rămână total dezarmată. Guvernarea militară a Germaniei era înlocuită de o Înaltă Comisie Aliată (SUA, Franța și Marea Britanie).

Constituția Germană – de natură federală

Republica Federală era o federație de 11 state, fiecare dintre ele având o constituție proprie.

Conducătorul Partidului Creștin Democrat (CDU), Konradt Adenauer, a ieșit victorios în alegeri. Astfel s-a născut Republica Federală Germană.

La 7 octombrie, URSS replică – făcând în propria sa zonă- o Republică Democrată Germană (RDG), cu o constituție centralizatoare. Începând cu acest moment, divizarea Germaniei este instituționalizată.

Cele două tabere față în față

Convingerea că Uniunea Sovietică reprezintă un pericol mortal pentru lumea liberă o determină pe aceasta din urmă să se înarmeze. Participanții la Pactul de la Bruxelles (Franța, Marea Britanie, Benelux) au constatat neputința lor vis-à-vis de diviziile Armatei Roșii și au cerut SUA să adere la Pact și să le dea un sprijin militar. La 4 martie 1948, Georges Bidault, ministrul de externe al Franței, i-a scris lui George Marshall, secretarul Departamentului de Stat, pentru a-l invita să reia colaborarea între lumea veche și cea nouă pe teren politic și militar.

De la Doctrina Truman, americanii preocupați să îndiguiască comunismul, au crescut cheltuielile lor militare, care au atins 13℅ din PIB în 1952, ținând forțele lor în alertă și creând o centrală de informații (). Dar, în SUA orice tratat internațional trebuie să fie, conform Constituției, aprobat cu două treimi de Senat, înainte de a fi ratificat. Guvernul american a estimat că este mai înțelept să facă Senatul să voteze o rezoluție prealabilă autorizând puterea executivă să încheie alianțe în timp de pace. Astfel, s-a ajuns la rezoluția Vandenberg (numele senatorului american republican, președintele Comisiei de politică externă din Senat), votată la 11 iunie 1948. A fost vorba de o adevărată revoluție în politica externă americană, care până atunci n-a făcut alianțe decât pe timp de război. Pactele vor deveni un instrument privilegiat al securității naționale în timp de pace. De acum înainte, calea este deschisă alianței atlantice, negociate la sfârșitul anului 1948 și începutul anului următor.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),

Tratatul, încheiat pentru 25 de ani, a fost semnat solemn la 4 aprilie 1949 în Washington, de reprezentanții a 12 națiuni (SUA, Canada, Franța, Marea Britanie, Benelux, Italia, Norvegia, Danemarca, Islanda și Portugalia). Uniunea Europei Occidentale era practic golită de substanța sa, mai multe din organismele sale au fost de altfel absorbite de către NATO.

Grupul permanent, compus din reprezentanții SUA, Marii Britanii și Franței, care avea sediul la Washington, este însărcinat cu direcția strategică a Alianței.

NATO este în acest moment o organizație foarte suplă, care afirmă că un atac împotriva unuia dintre aliați din Europa, sau împotriva unei insule din Atlantic, echivalează cu un atac împotriva teritoriilor tuturor. Acest ajutor militar nu este automat și fiecare țară își păstrează propriul comandament și propria armată. NATO a plasat Europa Occidentală sub protecție americană. Pactul a fost violent combătut de Uniunea Sovietică, care considera că este îndreptat împotriva ei. În acest pact, comuniștii văd un mod de aservire al Europei Occidentale, SUA.

Evenimentele din Extremul Orient, și în particular războiul din Coreea, au modificat profund sistemul Pactului atlantic, prin accentuarea integrării militare.

Războiul rece este, înainte de toate, o confruntare ideologică, și lupta împotriva comunismului se face prin propagandă și mobilizare ideologică. În SUA, senatorul Mac Carthy lansează o violentă campanie anticomunistă (9 februarie 1950), care se transformă într-o veritabilă „vânătoare de vrăjitoare”, punându-i sub acuzare pe toți cei care sunt suspectați de activități anti-americane.

În noiembrie 1952, republicanii au câștigat alegerile prezidențiale. Generalul Eisenhower a fost ales președinte. El a criticat, în campania sa electorală, politica administrației republicane, care a constat în a opri comunismul (containement) și a preconizat o politică de fermitate și de respingere a comunismului (roll-back). În fapt, noua administrație a renunțat curând la această politică, care risca să ducă la un război generalizat. Noua înfățișare a politicii americane se rezumă la un aspect diplomatic: pactomania, și la un aspect strategic: doctrina represaliilor masive.

Din 1945, datele strategice au evoluat. URSS a făcut prima experiență atomică în 1949. Conflictul din Coreea apare ca un model de conflict limitat, sângeros, impopular și ineficace. În aceste condiții, republicanii americani adoptau, în 1953, noua strategie, care poate fi rezumată prin trei formule: represalii masive (masive retaliation), riposta imediată (instant retaliation), fără adăposturi (no sheltering), adică la orice atac, SUA vor răspunde imediat și masiv cu arma atomică. Nici un teritoriu nu va fi scutit. Așa estimau SUA că vor obține maximum de securitate la costurile cele mai puțin ridicate.

Sistemul alianțelor

În Asia a devenit imperioasă stoparea expansiunii comunismului chinez și de a duce la eșec „teoria dominoului”: atunci când o țară cade sub dominația comunismului, vecinele riscă să fie și ele antrenate.

În anul 1951 a fost perfectat tratatul militar între Australia, Noua Zeelandă, SUA (A.N.Z.U.S.).

Deja aliate în Pacific cu Filipinele, Australia Noua Zeelandă și Japonia, SUA a semnat tratate de apărare cu Coreea de Sud (1953), Pakistan, China naționalistă și Vietnamul de sud (1954).

Cel mai important este Tratatul de la Manila, care a creat Organizația Tratatului Asiei de Sud Est (S.E.A.T.O.), la 8 septembrie 1954. SUA, Franța, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Filipinele, Pakistanul și Thailanda se angajau să dea o ripostă colectivă la un atac împotriva unuia dintre teritoriile lor și la sud de paralele de 21, 30 grade, ceea ce includea Indochina, dar nu și Taiwanul, legat printr-un tratat defensiv chino-american (2 decembrie 1954) și subiectul unei vii tensiuni între 1954-1955.

În Orientul Mijlociu, Pactul de la Bagdad (C.E.N.T.O., 24 februarie 1955) regrupa Turcia, Iranul, Irakul, Pakistanul și Marea Britanie, creând un cordon protector la frontierele sudice ale URSS (face legătura cu SEATO și NATO).

În America latină, SUA a încercat să atragă statele de aici într-o cruciadă împotriva comunismului (Conferința de la Caracas, martie 1954) și de a întări coeziunea Organizației Statelor Americane

Japonia a jucat un rol limitat și subordonat Statelor Unite. Acesteia, prin articolul 9 al Constituției din 3 mai 1947, i s-a impus un pacifism instituțional, prin care Japonia renunță la recurgerea la forță și la întreținerea oricărui potențial militar. Dar, de la începutul războiului împotriva Coreei, America i-a solicitat reînarmarea și încheierea tratatului din 1951. Japonia și-a construit o forță defensivă. Japonezii au cerut sovieticilor insulele Kurile și sudul insulei Sahalin și, mai important decât orice, insulele de la nord de Hokkaido (Habomia, Sikotan). În ciuda impasului asupra contenciosului continental, japonezii și sovieticii au semnat o declarație comună, punând capăt stării de război în octombrie 1956 permițând restabilirea relațiilor diplomatice normale. Japonia a fost admisă în ONU la 18 decembrie 1956.

Tabăra estică și primele semne ale dezghețului Est-Vest

Coerența estului se manifestă printr-o unitate ideologică, al cărui simbol a fost Kominformul. El a denunțat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susține cultul personalității genialului Stalin și îl acuză pe Tito. Opozanții sunt peste tot vânați.

Pe plan economic, accentul a fost pus pe industria grea și pe colectivizarea agriculturii. În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania și Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relațiile comerciale, în parte, în profitul URSS.

Pe plan militar, Uniunea Sovietică a semnat cu democrațiile populare și cu China tratate de asistență bilaterale. Izolat de lumea occidentală, blocul de est s-a aliniat „marelui frate”. Ca urmare a intrării Germaniei în NATO, el a creat, la 14 mai 1955, pactul de la Varșovia. Această alianță regrupa, sub comandament sovietic, toate forțele armate ale țărilor Europei de est, cu excepția Iugoslaviei.

După moartea lui Stalin (martie 1953) a fost instalată în funcțiune o conducere colectivă cu Hrușciov, ca prim secretar al Partidului Comunist A fost inaugurată o perioadă numită a „dezghețului”, după un termen dintr-un roman al lui Ilya Ehrehburg. Dezghețul intern, amnistia, reducerea pedepselor și începutul perioadei destalinizării a provocat, în același timp, o perioadă de agitație: tulburări în Cehoslovacia (iunie, 1953), o adevărată revoltă în Berlinul de est (16-17 iunie 1953). Peste tot în democrațiile populare asistăm la o separare a funcțiilor între primul ministru și primul secretar al partidului.

Dezghețului URSS, în politica externă, i-au urmat alte demersuri internaționale specifice. Au fost reluate, la 20 iulie 1953, relațiile întrerupte cu Israelul. La 27 iulie a fost semnată Convenția de Armistițiu în Coreea. Uniunea Sovietică a acceptat propunerea lui Churchill de a se ține o reuniune a celor patru miniștri de externe la Berlin, dar acest obiectiv n-a fost atins. La 31 martie 1954, Uniunea Sovietică a propus încheierea unui pact de securitate europeană. Și-a adus o contribuție în ce privește Conferința de la Geneva asupra Indochinei (26 aprilie-21 iulie 1954). La 11 octombrie 1954, forțele sovietice au evacuat Port Arthur. La 26 ianuarie 1955, URSS a pus capăt stării de război cu Germania. În primăvara anului 1955, URSS a promis să-și retragă trupele din Austria, cu condiția ca această țară să-și păstreze neutralitatea. Un tratat devenea posibil. La 15 mai 1955, cele patru mari puteri au semnat la Viena tratatul prin care se punea capăt ocupației Austriei, care se obliga să rămână neutră și să respingă orice uniune cu Germania. Austria putea fi membru ONU și să intre în organizațiile nonmilitare. Spiritul destinderii a permis ținerea la Geneva a unei conferințe la vârf, în 18-23 iulie 1955, care-i reunea pe președintele Eisenhower, mareșalul Bulganin, însoțit de Hrușciov, premierul britanic Eden, președintele Consiliului de miniștri francez Edgar Fauré. Dezacordul asupra Germaniei a fost total, dar „spiritul Genevei” a lăsat loc speranței că destinderea va lua locul războiului rece. De fapt, deschiderea sovietică față de Germania s-a concretizat prin călătoria lui Adenauer la Moscova (9-13 septembrie 1955) și stabilirea relațiilor diplomatice între RFG și URSS.

Problema germană n-a mai fost principalul pol al tensiunii între est și vest. URSS a reacționat cu vigoare la eventualitatea creării unei Comunități Europene a Apărării, cu unități militare germane, și la elaborarea unei Uniuni a Europei Occidentale (UEO), care a urmat eșecului Comunității Defensive Europene (). URSS a înmulțit apelurile la dezarmare și securitate în Europa și a convocat la Moscova o conferință (29 noiembrie-2 decembrie 1954), la care au participat numai democrațiile populare. Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varșovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS șapte democrații populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria). Tratatul de la Varșovia era un tratat de prietenie, cooperare și asistență mutuală, care avea un comandament militar unic, încredințat unui mareșal sovietic. El conferea blocului estic o structură solidă și își asumă de acum înainte rolul de gardian al blocului.

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hrușciov, Mikoian și Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoștea diversitatea căilor care duceau la socialism. În același timp competiția est-vest s-a mutat în afara Europei, unde Uniunea Sovietică exploata voința de emancipare colonială, care se răspândea în lumea a treia.

1955-1962

Anii 1955-1962 n-au însemnat sfârșitul lumii bipolare, născută după cel de-al doilea război mondial. Această perioadă intermediară, care a însemnat trecerea lumii de la confruntarea a două blocuri la destindere, a fost plasată sub semnul co-existenței pașnice. Aceasta a însemnat un nou mod de relații Est-Vest și o consecință a „nașterii lumii a treia”. Primei faze a decolonizării asiatice îi succede un al doilea val, cel african. La Bandung, în aprilie 1955, în absența marilor puteri, statele recent decolonizate și-au proclamat voința lor de independență și de coexistență pașnică și la Suez, în 1956, două mari puteri coloniale europene au avut parte de o replică diplomatică din partea unui stat din Orientul Apropiat, Egiptul.

Urmare a mișcărilor de decolonizare s-a născut un ansamblu de țări situate în Asia și în Africa, care aveau în comun subdezvoltarea economică și au cunoscut o importantă creștere demografică: este „Lumea a Treia” (expresie creată de Alfred Sauvy, în 1952). Aceasta a luat cunoștință de existența sa în timpul conferinței de la Bandung. Ea a repurtat o victorie diplomatică la Suez. Într-un timp de 4 ani, statele lumii a treia s-au înmulțit și au transformat ONU.

Lumea a -a și-a proclamat mai mult sau mai puțin pașnic intențiile sale de a nu mai fi tratată ca un obiect al relațiilor internaționale. Dintr-o dată, ea a complicat și îmbogățit relațiile internaționale, raporturile de forțe Est-Vest. Competiția economică, cursa înarmărilor și a spațiului se substituie puțin câte puțin confruntării ideologice. Opoziția ideologică face imposibilă o adevărată pace. Echilibrul nuclear face improbabil războiul, după formula lui Raymond Aron: „Pace imposibilă, război improbabil”. Între cele două blocuri, coexistența pașnică triumfă, chiar dacă crize violente (Berlin, Cuba) au punctat această perioadă. Chiar și în interiorul blocurilor linii de ruptură apar, mai ales în blocul estic, unde, ca urmare a destalinizării, au urmat crizele din Polonia și Ungaria și fisurile din alianța chino-sovietică. În blocul occidental, țările europene, ieșite din reconstrucție, se organizează puțin câte puțin.

Reculul diplomatic anglo-francez în criza canalului de Suez a deschis porțile Orientului Apropiat pentru cele două superputeri care vor duce de acum înainte o luptă pentru impunerea influenței proprii, fără a se înfrunta întotdeauna. Țările nealiniate au fost „recuperate” de diplomația sovietică, în timpul Conferinței de solidaritate afro-asiatică de la Cairo (decembrie 1957) și la ONU, în timpul tumultoasei sesiuni din 1960.

Națiunile Unite

Între mișcarea de decolonizare și evoluția O.N.U., interacțiunile sunt evidente. O.N.U., prin dezbaterile sale privitoare la decolonizare, accentuează necesitatea independenței coloniilor. A trebuit totuși să se aștepte anul 1961, pentru ca Națiunile Unite să voteze o declarație conform căreia toate coloniile trebuie să-și câștige independența.

Pe de altă parte decolonizarea a provocat o bulversare a structurii diplomatice internaționale, în particular a O.N.U., unde apariția noilor state a zguduit o majoritate tradițional inspirată de SUA în Adunarea Generală. Noile state s-au servit de Adunarea Generală ca de o tribună unde pozițiile occidentale erau puse în discuție.

Evoluția blocurilor

Puțin câte puțin, cele după blocuri au început să-și înțeleagă raporturile ca netinzând să ducă în mod necesar la un război deschis. Primele semne ale „dezghețului” au apărut după moartea lui Stalin (Congresul al XX –lea al P.C.U.S.). Destalinizarea este la originea fisurilor care au apărut în blocul estic. În blocul occidental un nou pol de putere era în curs de a se naște în jurul pieței comune. Coexistența pașnică n-a însemnat sfârșitul tensiunilor, s-a instalat un sistem de echilibru al terorii, zguduit de crize (Berlin și Cuba).

Limitele coexistenței pașnice

După moartea lui Stalin s-a constatat un dezgheț în relațiile internaționale. Semnarea tratatului de pace privind Austria și reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

Factorii esențiali au fost afirmarea lumii a treia și echilibrul terorii. În Asia și în Africa s-au născut state care vroiau să trăiască în pace. Un nou actor – Lumea a Treia – tulbura echilibrul bipolar. Pe de altă parte, amenințarea atomică, echivalentul distrugerii totale n-a mai fost monopolul unei singure puteri. Ea este bilaterală și echilibrată, pe scurt: s-a neutralizat. Pe plan mondial, criza Ungariei și a Suezului au demonstrat că super puterile nu vroiau să se confrunte. Sovieticii, în mod particular Hrușciov au fost mai rapizi decât americanii. Adaptându-și politica la această evoluție, în raportul său, din 31 octombrie 1959, Hrușciov a abandonat ideea unei confruntări militare inevitabile între sistemul capitalist și comunist. Chiar dacă victoria comunismului devine un obiectiv pe termen lung, competiția trebuie să se limiteze pe teren economic și ideologic.

Între ’55 și ’62 s-a schimbat stilul din relațiile internaționale, conducătorii sovietici și-au înmulțit vizitele în străinătate. Hrușciov l-a întâlnit pe Eisenhower în SUA, în septembrie 1959, pe de Gaulle, în Franța în 1960, pe Kennedy la Viena, în iulie 1961. El a încurajat de acum înainte competiția economică cu SUA, predicând că, în 1980, Uniunea Sovietică va depăși SUA în materie de producție. Victoria comunistă trebuie să se facă pe tărâm economic.

Dar războiul rece a continuat. El a afectat mai ales epicentrul, Berlinul, iar începând din 1958 s-a întins în Africa cu ocazia conflictelor de decolonizare, în America Latină cu criza cubaneză și în Asia; în strâmtoarea Formosa, în care comuniștii chinezi au bombardat insulele Chinei naționaliste Quemoy și Matsu (22-23 august 1958).

Echilibrul terorii

Diplomația sovietică a știut să profite de jocul amenințărilor nucleare, amenințând Franța și Anglia, în momentul crizei Suezului, cu folosirea armelor nucleare, intimidând SUA cu succesul recent în spațiu.

Lansarea primului satelit artificial Sputnik de către sovietici la 4 octombrie 1957 și primul zbor al omului în spațiu, sovieticul Gagarin la (12 aprilie 1961), au reprezentant câștiguri științifice importante și au dovedit că Uniunea Sovietică dispunea de rachete cu rază lungă, care puteau atinge teritoriul american. SUA a luat cunoștință de întârzierea lor în acest domeniu. Ele au decis să întreprindă un efort gigantic pentru a depăși URSS. Kennedy a recunoscut public sfidarea și a cerut Congresului, la 25 mai 1961, un efort sporit, pentru a realiza cucerirea spațiului. A fost începutul unei noi curse a înarmărilor, destinată nu ștergerii de pe fața pământului, ci mai degrabă să-i insufle teamă în arătarea superiorității. SUA și-a remodelat strategia ei.

Riposta graduală americană

SUA și-au remodelat strategia lor. Noul președinte, democratul J.F. Kennedy, a afirmat dorința SUA de a proteja lumea liberă, dar sub impulsul secretarului apărării, Robert Mac Namara, democrații au înlocuit ”doctrina represaliilor masive” cu cea a „ripostei graduale”. Aceasta a proporționat riposta cu amenințarea și miza pusă în joc, urmând o escaladare savantă, care mergea de la conflictul convențional la războiul nuclear. Noua strategie implica posesia tuturor categoriilor de arme și, în special, întărirea armamentului convențional american, dezvoltarea noilor mijloace de ripostă, cum erau noile rachete Polaris. În ciuda neliniștilor americane, în privința avansului sovietic în domeniul rachetelor, URSS era, în realitate, în mare întârziere în cursa armamentelor strategice. În 1962, Moscova dispunea de 75 de rachete intercontinentale, care puteau fi lansate de la sol și fabricau 25 pe an. SUA posedau deja 294 de rachete intercontinentale și fabricau 100 pe an. Superioritatea americană este și mai zdrobitoare în domeniul rachetelor submarine și a bombardierelor intercontinentale.

Primele negocieri pentru dezarmare

O altă consecință a „echilibrului terorii” a fost relansarea dezarmării. Uniunea Sovietică s-a făcut campionul ideii, sprijinind planul Rapacki, de denuclearizare a Europei Centrale (1957 – 1958), și a declarat un moratoriu asupra testelor nucleare. În 1958 s-au deschis negocieri între cele trei puteri cu arsenal atomic, cu scopul de a se ajunge la un acord privind încetarea experiențelor nucleare în atmosferă. Paralel cu aceste convorbiri, guvernele sovietic și american au decis să reia negocierile într-un nou organism, „comitetul celor 18”, format din reprezentanții puterilor vestice, estice și ai țărilor nealiniate. În timpul întâlnirii la vârf de la Viena (3-4 iunie 1961), Hrușciov i-a cerut lui Kennedy ca negocierile asupra experiențelor nucleare să fie replasate în cadrul mai general al dezarmării. În septembrie 1961, negociatorii american și sovietic și-au asumat un obiectiv ambițios, dezarmarea generală și completă. Realizarea sa urma să fie progresivă, pe etape, de durată, echilibrată. În fapt, convergența americano-sovietică va antrena abandonul perspectivei unei reduceri generale a armamentelor. Cele două superputeri au preferat, de acum înainte, negocieri pentru acorduri parțiale și selective.

D E S T I N D E R E A R E L A T I VĂ (1962-1975)

Anul 1962 a deschis o eră nouă de apropiere și cooperare. Reglementarea afacerii rachetelor din Cuba, care corespunde sfârșitului crizei Berlinului, a pus bazele destinderii. Consecințele au fost imense. Pe de altă parte, în cursul anilor ’60 se constată bipolarizarea crescândă a vieții internaționale și o eroziune a monolitismului celor două blocuri. Coeziunea NATO și a Tratatului de la Varșovia au slăbit, și o schismă a apărut între URSS și China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din acești actori adversari, parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa și Orientul apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferința de la Bandung, de către națiunile lumii a treia, părea consolidată de convergența relativă a intereselor celor doi mari, și amenințată de noile forțe ce se nășteau în sânul celor două blocuri și în interiorul lumii a treia. Țările lumii a treia, cu toată slăbiciunea lor economică și militară, exercitau o influență crescândă, din simple mize ale confruntării Est – Vest ele devenind, puțin câte puțin, agenți ai politicii mondiale.

Bipolarismul americano-sovietic

Evoluția acestei perioade este marcată de voința de pacificare a celor doi mari, care au renunțat la o strategie a tensiunii și s-au angajat pe calea destinderii.

Această perioadă corespunde cu apogeul puterii americane, pe plan strategic și economic, cu intruziunea unui satelit sovietic (Cuba) în emisfera occidentală.

Din partea sovietică, după căderea lui Hrușciov (1964), criticat pentru eșecurile în politica agricolă dar, de asemenea, în politica externă a început o lungă perioadă de guvernare a lui Brejnev (decedat la 10 noiembrie 1982). Echipa Brejnev a înregistrat una din marile succese pe terenul politicii externe. URSS a făcut proba unui dinamism extern contrastant cu imobilismul intern, penetrând adânc Lumea a Treia, întărind integrarea „țărilor frățești” și mai ales obținând un dialog privilegiat cu SUA, care au sfârșit prin a le recunoaște puterea.

Destinderea n-a însemnat dezarmarea. Pericolul corespundea unui creșteri considerabile a armamentelor, cu deosebire în tabăra sovietică, care a făcut un enorm efort pentru a recupera rămânerea sa în urmă în domeniul armamentelor strategice, deoarece în 1962 Washingtonul dispunea de o netă superioritate. A avut loc o cursă a înarmărilor, mai ales în domeniul rachetelor cu rază medie (2000-4000 km) I.R.B.M. (Intermediate Range Ballistic Missile), la rachete cu rază lungă de acțiune (10.000 km) I.C.B.M. (Intercontinental Ballistic Missile) sau la rachete lansate de pe submarin S.L.B.M. (Submarine Launched Ballistic Missile). Cei doi mari ajung, la sfârșitul anilor ’70, la acumularea unui arsenal impresionant.

Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potențialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă și se menajează, fiind constrânse de greutățile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

Avansul american în domeniul tehnologic

După ce a luat un avans științific și militar (Sputnik 1957, Gagarin 1961), Uniunea Sovietică a acumulat întârzieri în domeniul tehnologiei de vârf. Americanii au fost primii care au ajuns pe Lună (21 iulie 1969) și ei au lansat primul laborator spațial în 1973. În competiția mondială, meritele socialismului n-au triumfat ușor. Și din punct de vedere american există probleme de dezvoltare a capitalismului. Îndoiala înlocuiește încrederea pe motivul menținerii zonelor de sărăcie, de segregație rasială, războiul din Vietnam și scandalurile politice.

Reducerea tensiunilor internaționale

Anii ’60 au fost marcați de reluarea tratativelor între USA și Uniunea Sovietică. Perioada ’69 – ’73 este faza cea mai fecundă a destinderii. Ea corespunde venirii la putere în Washington a președintelui Richard Nixon și a consilierului său pentru securitate națională, Henry Kissinger, care au manifestat convingerea despre necesitatea dezangajării. SUA se consideră prima putere mondială, dar nu vor să mai conducă singuri. Ei acceptă paritatea nucleară cu URSS și în curând se va ajunge la o diplomație triunghiulară, ceea ce explică atât acordurile privind domeniul științific și comercial, cât și în domeniul militar. Un fel de înțelegere, de acceptare, s-a stabilit între americani și sovietici, care a dus la apariția unei co-gestiuni a afacerilor internaționale: fiecare din cei doi mari recunoaște dreptul celuilalt de a face să domnească ordinea în tabăra sa și să evite cu grijă orice confruntare directă. Războiul din Vietnam este un exemplu remarcabil al unui conflict în timpul destinderii care privește o țară din tabăra socialistă, Vietnamul, susținută de Moscova. În cele mai grele momente ale angajamentului militar aici, Moscova a menținut și întărit raporturile sale cu Washington-ul. Intervenția sovietică în Cehoslovacia n-a mai afectat procesul destinderii.

Acordurile de limitare a armamentelor

De la 1 decembrie 1959, cei doi mari au convenit la demilitarizarea Antarcticii. După criza din 1962, convergența intereselor sovieto-americane a apărut și mai clar.

Tratatul de la Moscova

O altă măsură a fost simbolică, chiar dacă nu este vorba de o dezarmare propriu–zisă. Din 1958 se pune problema interzicerii testelor nucleare în atmosferă, încercare care a făcut obiectul unui moratoriu, întrerupt în septembrie 1961. Ca urmare a crizei cubaneze, SUA și URSS au ajuns la un punct final, după ani de negocieri. Ele au fost inițiatorii Tratatului de la Moscova (5 august 1963), semnat pentru mai mult de 100 de ani, care interzice experiențele nucleare în atmosferă. Franța și China, care și-au pus la punct echipamentele lor atomice, au refuzat să adere. În realitate, Tratatul de la Moscova n-a limitat arsenalul militar al celor doi mari, care au conservat, fără posibilitatea de control, stocuri enorme și pe care le sporeau. Acestor puteri atomice nu li se interzicea mare lucru, în schimb ele invitau alte țări să adere la el, privându-le de mijloace de a poseda ele arme nucleare. Însemnătatea militară a tratatului este nulă, dar cea politică este imensă. El concretizează o schimbare de climat între cei doi mari, care încheie un acord ce respinge cu indignare China din tabăra estică și Franța din tabăra occidentală.

Tratatul asupra non-proliferării armelor atomice

Întâlnirea dintre președintele Johnson și președintele Consiliului de Miniștri Kosîghin, la Glassboro (New Jersey), în 23 -25 iunie 1967, permite încheierea, în iulie 1968, a unui Tratat asupra non-proliferării armelor atomice, semnat de SUA, URSS și Marea Britanie, respins din nou de Franța și China, care experimentează bomba cu hidrogen în 1967-1968 și refuză să adere la un tratat care le interzice să adere la clubul atomic.

Coeziunea NATO și a Tratatului de Varșovia au slăbit, și o schismă s-a dezvoltat între URSS și China populară. Cele două superputeri au început un dialog care viza limitarea cursei înarmărilor: este era destinderii. Această acomodare a făcut din acești actori adversari-parteneri. Confruntarea a continuat în conflictele locale din Asia, Africa și Orientul Apropiat. Ordinea bipolară, contestată la Conferința de la Bandung, de națiunile lumii a treia, părea consolidată de convergența relativă a intereselor celor doi mari și amenințată de noile forțe ce se nășteau în sânul celor două blocuri și în interiorul lumii a treia.

Politica controlului armamentului

Mai întâi americanii și sovieticii au convenit să stabilească un contact direct pentru a evita escalada fatală. S-a creat (anunțată la 20 iunie 1963) o legătură între Washington și Moscova (a apărut telefonul roșu).

La 27 ianuarie s-a semnat un tratat de nemilitarizare a spațiului, a lunii și a corpurilor celeste și interdicția de a lansa pe orbită armele nucleare.

14 februarie 1967- tratatul de la Tlateloloco, trebuia să ducă la crearea unei zone libere de arme nucleare în America Latină. Există un comitet al ONU, format din 18 membri, care a elaborat un tratat de denuclearizare a marilor (11 februarie 1971) și o convenție de interzicere a armelor biologice (10 aprilie 1972). Cele mai multe din aceste acorduri sunt încheiate pe baza filosofiei „controlului armamentului”. Nu e vorba de dezarmare, ci de fixarea limitelor asupra înarmării.

Limitarea armamentelor strategice

Statele Unite și URSS erau în curs de a acumula arme din ce în ce mai perfecționate și erau îngrijorate de costul tot mai ridicat al rachetelor antibalistice (Antiballistic Missile sau ). , al căror cost este considerabil, sunt capabile să oprească în zbor rachetele inamice înainte să-și atingă obiectivul. Sovieticii le-au construit în jurul Moscovei și americanii în jurul Washingtonului. Se repunea în discuție „echilibrul terorii”, apărând riscul ca prima lovitură să ducă la declanșarea unui conflict nuclear. Al doilea progres a fost apariția rachetei cu capete multiple sau MIRV (Multiple Independently Targeted Return Vehicle), care permitea atingerea mai multor obiective o singură dată.

Acordurile SALT I

În iunie 1968 au început negocierile asupra limitării armelor strategice, SALT (Strategic Arms Limitation Talks), duse de consilierul principal al președintelui Nixon, Henry Kissinger. S-au deschis la Helsinki, în noiembrie 1969, ca urmare a nenumăratelor reuniuni, permițându-i lui Nixon și Brejnev, la 26 mai 1972, semnarea acordurilor SALT. Era compus din două părți: un acord provizoriu și un tratat. Acordul consistă din înghețarea pentru cinci ani a armamentelor strategice, încetarea construirii de rampe de lansare fixe pentru ICBM, rachetele intercontinentale și a lansatoarelor balistice pe submarine (SLBM).

Plafonul pentru ICBM era de 1054 pentru americani, 1409 pentru sovietici, pentru SLBM, de 650 pentru americani și 950 pentru sovietici. Tratatul a limitat la două poziții sistemele de apărare antirachetă (), în jurul Moscovei și Washingtonului. Logica echilibrului terorii era aceea ca insistența în a descuraja să ducă la împiedicarea izbucnirii războiului.

A fost pentru prima dată când cele două puteri, depășind problema controlului, au încheiat un acord privitor la armamente, care nu cere nimic de la alte țări. Acordul limita producția la anumite tipuri de arme. În sfârșit, este un acord care recunoaște accesul la paritate pentru URSS, ceea ce constituie o mare victorie pentru ea. Uniunii Sovietice i s-a recunoscut o superioritate numerică, sub pretextul unei înapoieri economice.

Întâlnirile între cei doi mari

Cu ocazia vizitei lui Nixon la Moscova (mai 1972), care a fost cea dintâi vizită oficială a unui președinte american în URSS, s-a semnat o declarație comună, în 12 puncte, care a „definit bazele raporturilor reciproce între SUA și URSS”, un veritabil cod de conduită. Acest acord întărește bipolarismul americano-sovietic și apropie două sisteme politice în care rațiunea de stat prevalează asupra exigențelor ideologiei. În mai puțin de 3 ani, conducătorii celor două țări s-au întâlnit de patru ori.

În toamna anului 1972, o comisie consultativă permanentă instituționalizează dialogul sovieto-american. Este vorba de a transforma acordul provizoriu într-un tratat definitiv. Acesta s-a făcut cu ocazia vizitei lui Brejnev în SUA (18-25 iunie 1973). Noi acorduri, convenții sau declarații au fost semnate, care angajau cele două țări să prevină războiul nuclear, nu numai între ele, ci și între ele și alte țări. Prin aceasta, cele două țări își acordau dreptul de arbitru, pentru a controla crizele care riscă să degenereze.

A treia întâlnire la vârf (27 iunie-3 iulie1974) i-a permis lui Nixon și Brejnev diferite acorduri privitoare la limitarea experiențelor nucleare subterane. Întâlnirea Acord de la Vladivostok, din 23-24 noiembrie 1974, este ultima întâlnire la vârf a destinderii. El prevedea, pentru ambii, un plafon de 2400 lansatoare (focoase) de rachete (ICBM și SLBM), care trebuiau să servească de cadru pentru viitorul tratat SALT 2. Dar negocierile destinate să pregătească un acord definitiv s-au împotmolit după aceasta.

Destinderea în Europa și Östpolitikul

Întreaga problematică a destinderii rezidă în reglementarea problemei germane și îmbunătățirea relațiilor între Germania de Vest și statele Europei de Est.

Trei chestiuni nu-și găsiseră o soluție în timpul perioadei războiului rece: situația teritorială moștenită din război, statutul Berlinului și existența a două entități politice germane, simbol al diviziunii lumii: RFG și RDG.

Reglementarea problemei teritoriale. Până în anul 1969 politica externă a RFG, condusă de cei trei cancelari creștin-democrați (Konrad Adenauer -1949-1963; Ludwig Erhard -1963-1966 și Kurt Kissinger 1966-1969) a fost cea definită de cea a cancelarului Adenauer, fondată pe alegerea Occidentului. Ea reia din 1955 relațiile diplomatice cu URSS și a început o apropiere prudentă față de Polonia, dar greutățile politice, cea a refugiaților și a repatriaților, au constrâns-o la o mare prudență și a imprimat o anumită rezervă politicii externe vest-germane. Această politică este fondată pe două principii contradictorii. Voința de a ancora RFG la Occident și, în particular, ancorarea în construcția europeană și, în același timp, revendicarea unei Germanii unificate și pretențiile RFG de a-i reprezenta pe toți germanii. Doctrina Hollstein (după numele secretarului de stat la afaceri externe) consistă în a amenința cu ruperea relațiilor diplomatice cu toate statele care recunoșteau regimul din Pankow (Berlinul de Est).

Östpoltikul (politica pentru est)

Ca urmare a eforturilor de destindere americano-sovietică și politicii pentru est a generalului de Gaulle, RFG, care profită de piețele Europei de est, s-a deschis pentru est. Östpolitikul, schițat din 1966, de guvernele „marii coaliții” (înțelegând aici pe creștin-democrați, social-democrați și liberali), a fost dezvoltat, începând cu 1969, de Willy Brandt, care iese învingător în alegeri în fruntea unei coaliții restrânse a social-democraților și a liberalilor. El va duce o politică de apropiere de est, imitând ceea ce a făcut președintele de Gaulle și Nixon.

Apropierea între cele două Germanii s-a făcut prin întâlnirile de la Erfurt, la 19 martie 1970 și de la Kassel, la 21 mai 1970, între Willy Brandt și prim-ministrul est-german Willy Stoph.

Acordul RFG-URSS

Germanii au început negocierile cu sovieticii, care au condus la acordul de la Moscova, din 12 august 1970. Părțile au declarat că obiectivul cel mai importat al lor este pacea și destinderea, recunoscând inviolabilitatea frontierelor europene și menținând drepturile celor patru puteri asupra Berlinului.

Recunoașterea frontierelor germano-poloneze

Au avut loc discuții cu Polonia, pe chestiunea linia Oder-Neisse, pe care Germania federală n-a vrut niciodată să o recunoască. Finalmente, tratatul semnat la 7 decembrie 1970 afirmă intangibilitatea acestei frontiere. Imaginea cancelarului W. Brandt, îngenuncheat în fața monumentului ridicat în memoria victimelor Ghetoului din Varșovia, dă o dimensiune umană reconcilierii germano-poloneze.

Statutul Berlinului

Între cele două Germanii rămâne problema Berlinului, libertatea de acces în Berlinul de vest. Lungi negocieri au permis încheierea la 3 septembrie 1971 a unui acord cvadripartit asupra Berlinului, stipulând menținerea drepturilor celor patru puteri ocupante și un nou statut. Occidentalii acceptă ca orașul să nu mai fie considerat un land al RFG. Căile de acces au fost reglementate cu minuțiozitate. .

Recunoașterea celor două Germanii

Cele două state s-au recunoscut și și-au schimbat reprezentații diplomatici. Până în acest moment, RFG s-a considerat reprezentanta celor două Germanii. Tratatul cu Germania de Est recunoaște explicit că nici unul din cele două state n-au suveranitate în afara frontierelor actuale. Tratatul între cele două Germanii a fost finalmente notificat la 21 decembrie 1972. Una din consecințele esențiale ale acestui tratat a fost de a obține recunoașterea RDG de către numeroase state occidentale și admiterea celor două Germanii în ONU, în septembrie 1973, consacrarea separației juridice a celor două state germane și ostpolitikul au meritul de a umaniza condiția populației germane separate; dar faptul de a ajunge la viața internațională a consolidat structurile statului est-german.

Urmările conferinței de la Helsinki asupra evoluției relațiilor internaționale

Conferința de la Helsinki a fost punctul de maximă importanță al destinderii, chiar dacă a existat o anumită ambiguitate a Actului final. URSS era preocupată de garantarea frontierelor europene, născute din război, cerând o conferință asupra securității europene. Occidentalii, care n-au acceptat formal situația de fapt a Europei după conferința de la Yalta și cortina de fier, au pus condițiile lor, în special încheierea unui acord asupra Berlinului, la care să participe SUA și Canada. Destinderea a dat ocazia de a se deschide convorbiri preparatorii la Helsinki, din 22 noiembrie 1972 până la 8 iunie 1973, apoi veritabile negocieri din 3 la 7 iulie, în sfârșit din septembrie 1973, în iulie 1975.

Această conferință asupra securității și cooperării în Europa (C.S.C.E.), la care erau reprezentate 35 de state europene, a adoptat la 1 august 1975 un act final semnat de numeroși șefi de state și guverne, între care Leonid Brejnev și Gerald Ford. Subîmpărțit în trei capitole sau „coșuri”, Actul final consacră marile principii: egalitatea statelor, ne-amestecul în afacerile interne ale altui stat, autodeterminarea popoarelor, inviolabilitatea frontierelor și renunțarea la recurgerea la forță pentru reglarea conflictelor. El prevedea dezvoltarea cooperării economice, științifice și tehnice. În sfârșit, garanta apărarea drepturilor omului și, în special, noțiunea de liberă circulație a persoanelor și ideilor.

Negocierile diplomatice ale Conferinței pentru Securitate și Cooperare (C.S.C.E.) în Europa au marcat profund relațiile internaționale, vorbindu-se de o Europă până la conferința de la Helsinki și o Europă după Conferința de la Helsinki. Ea a fost legată în mod direct de procesul destinderii, care a fost confirmat și întărit. Spiritul de colaborare și de compromis au prevalat. În interiorul blocului sovietic s-au creat condițiile apariției unor revendicări ale drepturilor omului, recunoscute de statele comuniste în teorie. Acest fapt va încuraja vocile dizidenților. Actul final mai este considerat și ca o Cartă a relațiilor intereuropene, în condițiile destinderii relative, care prevala pe continent la începutul anilor ’70.

O lume destabilizată (1979 – 1989)

Cu toată criza anului 1973, destinderea a continuat până în anul 1975, considerat ca un punct de echilibru într-o lume în evoluție.

În 1975, Conferința de la Helsinki a consacrat status-quo-ul teritorial al Europei și participanții au afirmat voința de a aprofunda destinderea. Dar, sub efectul crizei petroliere, a dezordinii monetare și a înmulțirii tensiunilor, destabilizarea s-a făcut simțită în toate domeniile. Căderea Saigonului, la 30 aprilie 1975, semnifică terminarea războiului de 30 de ani, dar și părăsirea politicii americane de îndiguire. Puterea americană părea condamnată la doliu, pierzându-și toată influența în Indochina, dă înapoi în America centrală. Uniunea Sovietică profită de această pierdere a prestigiului de către americani. Conflictele vechi renasc sau apar altele noi, cum au fost: creșterea integrismului islamic, revoluția iraniană, aventurismul Libiei lui Gadafi, războiul din Vietnam, conflictele din America Latină și Africa, sunt manifestări ale acestei destabilizări.

Caracteristicile acestei perioade sunt creșterea problemelor în sud, apariția tensiunilor în părți ale planetei cunoscute pentru calmul lor. Antagonismul între Nord și Sud, fondat pe schimburile de materii prime și produse industriale, s-a exacerbat. Accentul s-a deplasat de la problemele Est-Vest la problemele Nord-Sud și mai ales Vest-Sud.

Diferitele aspecte ale crizei

Dezordinea monetară internațională s-a produs în urma căderii dolarului, adevărat etalon monetar, minat de decizia luată de președintele Nixon de a detașa dolarul de aur, la 15 august 1971.

Șocurile petroliere

Declanșarea șocului petrolier din 1973 se datorează deciziilor luate de țările arabe producătoare de petrol în 16 și 17 octombrie 1973 asupra embargoului vânzării de petrol spre anumite state, reducerea producției și, mai ales, creșterea prețurilor. Factorii unei crize sunt prezenți de mult timp. Cel mai important dintre toate este creșterea enormă a utilizării petrolului ca sursă de energie și voința producătorilor de a trage cele mai mari beneficii posibile.

Creșterea petrolului în consumul mondial de energie este remarcabilă. În 1950 el reprezenta 37,8% față de 55, 7% pentru cărbune. În anul 1967 petrolul și gazul reprezentau 64,4% din total. Așadar, petrolul a urcat la 64,4%, adică de la o treime la două treimi, în condițiile în care consumul de energie anuală s-a triplat.

Al doilea motiv este voința crescândă a statelor producătoare de petrol de a obține cele mai mari avantaje. Până spre anul 1960 exploatarea zăcămintelor de petrol era dreptul marilor companii petroliere, care, în schimbul concesionării exploatărilor, vărsau statelor anumite drepturi în bani. Mexicul și Iranul s-au debarasat de acest ascendent în 1951. Cu excepția SUA și URSS, cea mai mare parte din țările industrializate nu produceau sau produceau foarte puțin petrol. În Europa Occidentală producătoare erau numai Marea Britanie și Norvegia iar în extremul Orient Japonia.

În vest producția este concentrată în Venezuela și Nigeria, în Indonezia și mai ales în Golful Persic,în Arabia Saudită, Iran, Irak, Behrein,Kuweit și Qatar. Concentrarea are implicații politice și strategice. Cea mai mare parte a producției trece prin strâmtoarea Ormuz, de unde și importanța Golfului Persic și a Oceanului Indian pe plan geostrategic, deoarece producătorii își pot concentra eforturile mai ușor. Cinci dintre aceștia: Venezuela, Iran, Irak, Arabia Saudită și Kuweit au creat, la 15 septembrie 1960, la Bagdad, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.), la care au aderat treptat alte state. De acum îniante țările din OPEC au căutat an de an să obțină avantaje în ce privește drepturile lor și apoi naționalizarea totală a producției de petrol. Inițiativa a aparținut Algeriei și Libiei. Statele din sud, producătoare de materii prime, altele decât petrolul, cresc prețurile și iau controlul sectoarelor economice deținute până acum de companiile străine. Semnele bulversării ordinii mondiale existau încă înainte de octombrie 1973.

La 16 octombrie 1973, țările din OPEC decideau ca prețul barilului de petrol să treacă de la 3 la 5 $. La 17 octombrie producătorii arabi au făcut un embargou împotriva țărilor care ajutau Israelul, în special SUA și Olanda. Ele decid, de asemenea, să reducă producția, în raport cu cea din septembrie, de la 15 la 20% și apoi cu 5% până când Israelul va elibera teritoriile ocupate. Din 1974 acest sistem a fost abandonat. În martie 1974, prețul petrolului se mărise de patru ori.

În timp ce efectul primului șoc se atenua, efectul cererii de petrol provoca un al doilea șoc, marcat prin dublarea prețului în 1979, de revoluția iraniană urmată de o a treia dublare datorată războiului dintre Iran și Irak. Prețul petrolului a ajuns la 34 de dolari pe baril la sfârșitul anului 1981.

Consecințele crizei

Au fost grave mai ales asupra țărilor industrializate, ele remodelând fizionomia planetei.

Amenințate de penurie, Europa Occidentală și Japonia, ale căror economii se bazau pe petrol, au fost cuprinse de panică. S-a accentuat inflația, combătută în unele țări (SUA, Germania și Japonia), prin planuri de austeritate, care au provocat scăderea producției și a nivelului de trai. Creșterea PIB a fost negativă în țări ca SUA, Marea Britanie și Germania. Între efecte se mai pot adăuga dificultăți pentru întreprinderi, falimente, șomaj în creștere. Țările subdezvoltate n-au fost afectate în aceeași măsură de criză. De exemplu, Arabia Saudită a devenit o nouă țară industrială, PIB-ul său crescând la 250%, într-un an. Pentru țările sărace, care nu erau producătoare de petrol, prețurile importurilor au devenit insuportabile.

Criza raporturilor sovieto-americane

Între 1975-1985, lumea a traversat o nouă fază a tensiunilor internaționale atât din cauza crizei economice, cât și a dificultăților din raporturile dintre SUA și URSS. A avut loc o eroziune a influenței americane în lume. Afacerea Watergate, traumele provocate de războiul din Vietnam, demisia lui Nixon (8 august 1974), au dus, pe de o parte, la pierderea influenței și la o criză de conștiință a politicii externe americane.

În 1973 și 1974, obsedați de ideea de a evita orice nouă intervenție, americanii par să fi renunțat la exercițiul responsabilității în lume. Mijloacele lor de influență s-au erodat. Retragerea diplomatică este generală, cu excepția Orientului Apropiat, cu privire la care președintele Carter semnează acordul de la Camp David, în 17 septembrie 1978. Divergențele echipei de la putere și voința moralizatoare a președintelui Carter, care pune pe primul plan apărarea drepturilor omului și renunțarea la fabricarea armei neutronice, întărește impresia unei Americi nesigure și aflată în declin. Schimbarea de orientare a intervenit în timpul lui Carter, care a prevenit, în ianuarie 1980, că orice tentativă a unei țări de a-și asigura controlul asupra golfului Persic va fi considerată ca un atac lansat împotriva intereselor vitale ale SUA.

Alegerea lui Ronald Reagan (1980-1988) a însemnat reafirmarea Americii din nou ca lider al lumii libere, decis să se redreseze, pentru a se reînarma masiv și a restabili autoritatea SUA în lume, în fața amenințărilor Uniunii Sovietice, „imperiul răului”.

Cursa înarmărilor

Din 1973 sovieticii au experimentat cu succes rachete cu capete multiple (MIRV). Între altele, sovieticii au pus la punct o rachetă cu rază medie de acțiune 4-5000 de km, este SS 20, care putea lovi orice punct din Europa occidentală.

La începutul anilor ’80, URSS apărea ca prima putere militară din punct de vedere nuclear și al armelor convenționale de pe glob. URSS, a instalat în Europa de Est, începând cu 1977 o rețea de 330 de rachete SS 20. Forța de lovire a URSS și SUA era uriașă, împreună puteau să distrugă de câteva zeci de ori întreaga viață de pe pământ.

Negocierile privitoare la limitarea armamentelor au fost mai dificile. În ciuda tuturor acestor împrejurări nefavorabile s-a semnat, la Viena (15-18 iunie 1979), Tratatul SALT 2. Brejenv și Carter au semnat un acord care prevedea limitarea numărului la 2250 și a tipului de rachetă (maximum 1320 de rachete cu capete multiple, dintre care 820 ICBM sol-sol) lansatoare nucleare pentru fiecare țară. Tratatul n-a redus cursa înarmărilor, ci doar a încetinit progresul acesteia.

Din cauză ca acordurile au fost văzute ca fiind prea favorabile URSS, Senatul american a refuzat să-l ratifice. Nici negocierile pentru reducerea forțelor în Europa (Mutual Balanced Forces Reduction), angajate la Viena, în octombrie 1973, cu participarea a 12 state NATO și șapte ale tratatului de la Varșovia, nu s-au soldat cu rezultate efective. Nici întâlnirile pe tema forțelor nucleare cu rază intermediară (FNI), care s-au angajat la Geneva (30 nov. 1981), n-au dus la nici un rezultat pozitiv. Negocierile START (Strategic Arms Reduction talks), începute la 20 iunie 1982, la Geneva, au ajuns repede în impas. Problema euro-rachetelor era mai gravă.

Euro-rachetele (SS 20)

Instalarea progresivă a euro-rachetelor SS 20 în Europa de Est a dus la alarmarea europenilor. Ele amenințau direct Europa și nu intrau în calculele militare ale armelor strategice, deoarece raza lor de acțiune era mai mică de 5500 de km.

NATO denunță instalarea rachetelor SS 20 și ia, în decembrie1979, o dublă decizie: să facă negocieri cu URSS sau în absența sa, să întărească și să modernizeze armamentul NATO în Europa. Până în acest moment, armele tactice americane erau interpuse între statele europene, neputând atinge teritoriul URSS. Americanii însă au instalat rachete cu rază medie de acțiune în Europa de vest, Pershing II, cu o singură ogivă și o rază de acțiune de 1800 km și 464 rachete de croazieră de 2500 de km, expunând teritoriul sovietic la o lovitură nucleară din apropiere. În această situație, americanii au lansat ideea opțiunii zero, propusă de Reagan la 18 nov. 1981 ( îndepărtarea rachetelor sovietice SS20 în contrapartidă cu îndepărtarea celor americane Pershing și Cruise). Între 1981-1983 un val de pacifism s-a afirmat în întreaga Europă dar, ca urmare a victoriei CDU și aliaților ei,la alegerile din martie 1983, primele rachete Pershing II au fost instalate în Germania de Vest. Uniunea Sovietică s-a retras din toate negocierile pentru dezarmare și a anunțat o masivă creștere a arsenalului său nuclear. A urmat o perioadă de confruntare, cursa înarmărilor fiind reluată. Prezentată ca un mijloc de a pune capăt echilibrului terorii, ea a fost relansată de SUA, sub numele de „războiul stelelor” (star wars).

Inițiativa de Apărare Strategică (), anunțată în 23 martie 1983 de președintele Reagan, a constat într-un proiect de instalare a unui scut spațial de protecție împotriva rachetelor balistice. Era vorba de a elibera SUA de teama nucleară și de depășirea de către umanitate a riscului atomic. Ideea era de a crea un sistem defensiv care trebuia, în anul 2000, să facă ineficiente armele nucleare ofensive sovietice, interceptându-le și distrugându-le înainte de atinge solul SUA. Programul cu un cost uriaș (26 de miliarde de dolari), și inovația tehnologică, aveau un caracter destabilizator al raporturilor dintre cei doi mari și constituia un risc în plus de decuplaj între defensiva SUA și cea a Europei și apărea ca o înfrângere a URSS. Conducătorii URSS vor cere, fără încetare, renunțarea SUA la inițiativa de apărare, în același timp cu reluarea negocierilor cu privire la dezarmare.

Cursa înarmărilor n-a fost oprită sau limitată, cheltuielile militare fiind în 1981 de 450 de miliarde de dolari. Vânzările de arme au fost afacerea cea mai importantă în comerțul mondial. SUA și URSS singure aveau 72% din această afacere, în timp ce Franța și Marea Britanie doar 18%. Cumpărătorii cei mai importanți erau țările din Orientul Mijlociu (57% din vânzări), 13% Africa și 12% America Latină.

Este o perioadă foarte dificilă în raporturile sovieto-americane. Influența celor doi mari descrește pe fondul afirmării noilor puteri avide de responsabilitate: China, Japonia și Comunitatea Europeană, țările exportatoare de petrol, cele nealiniate. Dintr-o dată, marile puteri n-au mai controlat conflictele periferice, actorii regionali și terorismul internațional.

SFÎRȘITUL LUMII BIPOLARE (prăbușirea comunismului)

Președintele Nixon, mai ales datorită unora dintre consilierii săi (Henry Kissinger), a urmărit crearea unei relații aparte între SUA, China și URSS. Unele dintre consecințe au fost în perioada războiului rece: sfârșitul războiului din Vietnam, acordul care garanta accesul în Berlinul divizat, reducerea influenței sovietice în Orientul Mijlociu și începutul procesului de pace arabo-israelian, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa. Destinderea dăduse o nouă eficiență diplomației europene, care fusese „înghețată” timp de două decenii. SUA interpretau însă diferit rolul relațiilor internaționale în era destinderii. Diplomația comunistă a început să fie tratată ca adversar și colaborator în același timp. Cu toate acestea, începutul anilor ’80 nu a însemnat renunțarea la bipolarism și dispariția conflictelor.

Războiul din Afganistan, un eșec al strategiei militare sovietice, a anulat efectul înțelegerii SALT 2, de neproliferare a armelor atomice, semnată la Viena de către președinții Brejnev și Carter, neratificată de Senatul american.

Cele două personalități care au marcat relațiile internaționale și diplomația sfârșitului de secol XX au fost președintele sovietic Mihail Gorbaciov și președintele american Ronald Reagan. În timp ce Gorbaciov a înțeles că Imperiul sovietic va rezista doar reformat, Reagan a fost primul președinte american de după război care a preluat ofensiva pe plan mondial atât ideologic, cât și geostrategic. Gorbaciov a elaborat un program puternic de reforme – glasnostul și perestroika. Glasnostul a însemnat deschidere spre negocieri și discuții, reexaminarea critică a fiecărui capitol din istoria U.R.S.S., iar perestroika – restructurarea – a avut efectul unei a doua revoluții din 1917, îndreptând regimul sovietic spre democratizare. Diplomația sovietică nu a înțeles la timp că reformarea comunismului în URSS nu era posibilă de realizat. Democratizarea a însemnat începutul prăbușirii unui sistem osificat, care nu putea supraviețuit decât prin teroare. O urmare a fost aceea că în republicile din marele imperiu roșu au început mișcări de secesiune.

La rândul lor, statele satelite au intrat pe noul făgaș, renunțând la trecutul comunist. Polonia a fost liderul mișcării protestatare din blocul est-european, fiind urmată de toate țările din acest spațiu, unde au izbucnit mișcări de contestare, unele dintre ele chiar violente. Izolarea regimului Ceaușescu a devenit totală; printre altele, în 1988, s-a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizate, care oferea României o relație economică privilegiată cu SUA.

Anul 1989 a fost cel al prăbușirii comunismului. Deși conducătorii sovietici nu și-au dorit acest lucru, prin liberalizare regimului, încercată de Gorbaciov, s-a dat semnalul începutului sfârșitului utopiei comuniste prin reforme (Polonia, Ungaria), revoluții de catifea (Cehoslovacia) sau mișcări sociale sângeroase în România (decembrie 1989). Căderea comunismului aici a antrenat și căderea comunismului în Uniunea Sovietică și dezmembrarea acesteia. Blocul politic și militar occidental s-a întărit. Tratatul de la Varșovia s-a desființat în 1991. Căderea Zidului Berlinului, simbol al comunismului și al dominației sovietice în Europa, a fost semnalul prăbușirii definitive a regimurilor comuniste.

Întâlnirea de la Malta, din decembrie 1989, a celor doi președinți Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan, a marcat un fapt împlinit – sfârșitul „războiului rece”. Următorul pas a fost destrămarea Uniunii Sovietice. Colapsul Uniunii Sovietice a adus schimbări radicale în relațiile economice și politica internațională. La 12 septembrie 1990 la Moscova a fost semnat de miniștrii de externe ai R.F.G., R.D.G., U.R.S.S., (S.U.A., Marea Britanie și Franța), Tratatul asupra reglementării definitive privind Germania. Printr-un tratat s-a reglementat între Germania unită și U.R.S.S., condițiile și duratei prezenței armatei sovietice pe teritoriul fostei R.D.G. și al Berlinului, retragerea acestora până cel târziu în 1994. Puterile ocupante (SUA, URSS, Marii Britanii și Franței) prin miniștrii lor de externe au semnat, la New York, declarația prin care erau suspendate drepturile și obligațiile acestor țări (puteri de ocupație) privind Berlinul, și Germania în ansamblul ei.

Anul 1990 a adus schimbări cruciale în Uniunea Sovietică, unde republicile care formau uniunea s-au opus monopolului Moscovei în domeniul economic și politic, după ce a fost înlăturat la monopolul puterii de către partidul comunist:

În martie 1990, Lituania a fost prima republică care și-a proclamat independența, dar prezența Armatei Roșii a stopat procesul de eliberare.

În 1991, Estonia și-a cerut independența. Puciul din august 1991 nu a putut opri procesul de cucerire a independenței republicilor baltice și al Ucrainei precum și democratizarea sistemului

În septembrie 1991, guvernul sovietic a recunoscut independența celor 3 republici baltice, iar în decembrie 1991, la referendumul din Ucraina, 90 % au votat pentru independență

În septembrie, liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului s-au întâlnit și au afirmat că Uniunea Sovietică a fost dizolvată și a fost înlocuită de Comunitatea Statelor Independente.

Prăbușirea sistemului sovietic a însemnat și sfârșitul „războiului rece”, marcat prin summitul sovieto-american din iulie 1991, între Gorbaciov și George Bush. Cele două puteri au pus bazele unui parteneriat sovieto-american, care a funcționat în cazul războiului din Golf, SUA căutând să menajeze suspiciunile Rusiei, care s-a văzut decăzută de la statutul de super putere. Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf și cel din Iugoslavia. Noua lume era mai liberă, dar mult mai instabilă, iar SUA, care în secolul al XX-lea au oscilat între izolaționism și implicare, și-au asumat, pentru a treia oară, după primele două războaie mondiale rolul de lider la scara planetară.

Statele din Europa centrală și de est și-au dobândit independența și în politica externă.

În 1991 s-a autodizolvat CAER, care, în ultimii ani ai comunismului, se transformase într-un organism nefuncționabil.

Din martie 1991, miniștrii de externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varșovia au decis încetarea existenței acestuia în mod oficial.

Vidul lăsat de dispariția acestor organisme a fost „umplut” de alianțe regionale, în principal, cu statele occidentale.

După căderea sistemului comunist și destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au început să se implice tot mai accentuat în problemele ONU. Evenimentele din anii 1989 – 1990 au adus Națiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul politicii internaționale. Noua strategie a NATO în relațiile internaționale a fost adoptată în 1991 la summitul alianței de la Roma, când a fost adoptată Declarația de pace și cooperare. Hotărârile de la Roma au deschis un nou capitol în istoria organizației transatlantice, NATO devenind o alianță deschisă, o sursă de stabilitate și un garant al securității internaționale, cu o nouă strategie.

Summitul din noiembrie 1991 inaugura parteneriatul cu statele din centrul și răsăritul Europei, țări invitate să participe la întâlnirile alianței și cărora li se acordă expertiză în domeniile politic, militar, economic și științific.

Diplomația sovietică, în 1991, în perioada lui Gorbaciov și apoi a lui Boris Elțîn, s-a lovit de procesul de destructurare definitivă a U.R.S.S., făcând mari eforturi de consolidare a Comunității Statelor Independente.

În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilității găsirii unei alte soluții diplomatice pentru conviețuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croația (1991-1993) și în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internațională a recunoscut independența Bosniei și Herțegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomația vest-europeană, a fost ineficace față de conflictele din Iugoslavia.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

Diplomația a fost pusă în fața unor diverse schimbări și provocări pe plan internațional în ultimele două decenii ale secolului XX, când, concomitent cu apariția și dezvoltarea fenomenului globalizării, s-a accentuat criza comunismului în întreaga lume și, în special, în Uniunea Sovietică și Europa de est.

Aspectul care a influențat semnificativ relațiile internaționale a fost prăbușirea regimurilor comuniste din centrul și sud-estul Europei, destrămarea Uniunii Sovietice, care a decăzut din statutul de super putere. În Orientul Mijlociu, conflictele s-au adâncit. Un fenomen nou, globalizarea, și-a pus amprenta asupra evoluției economice, politice și militare a statelor lumii. Acestea erau provocări pentru diplomație. Globalizarea (mondializarea) din ultimele două decenii ale secolului al XX-lea a însemnat realizarea unui sistem economic și informațional unic, context în care diplomația părea depășită. Se prefigura apariția unui sistem mondial unipolar, cu SUA drept lider, care ar fi avut puterea de decizie. Unii se puteau teme de impunerea principiilor, valorilor și modului de viață american. Metamorfoza relațiilor internaționale s-a concretizat în dezvoltarea unui sistem multipolar. Rolul cel mai important revine organismelor internaționale, care stabilesc regulile diplomatice și supraveghează respectarea lor: ONU, OSCE, NATO, Uniunea Europeană. În jurul lor s-au închegat relațiile internaționale, prin sprijinirea, la începutul secolului XXI, a instrumentelor diplomatice tradiționale – tratatele, convențiile, înțelegerile existente pe plan mondial.

ONU ar fi trebuit să fie organizația cea mai importantă. Tribuna de la care statele membre, mari sau mici, își puteau spune cuvântul, trebuia făcută funcțională. Disputele S.U.A. și U.R.S.S. din Consiliul de Securitate au dus, în timp, la pierderea credibilității organizației. Trebuia să renască și să joace rolul reprezentativ în relațiile internaționale, pentru care fusese creată.

CSCE, care era o alianță regională, europeană, s-a adaptat repede la noile realități de după căderea comunismului și s-a transformat într-un organism regional de securitate, redenumit Organizația pentru Securitate și Cooperare din Europa (OSCE), care a promovat, după 1995, cooperarea cu toate statele lumii.

SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară și economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergențe în sânul alianței, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 și 1999). Eficiența NATO a constat în alianțele sau tratativele cu marii actori ai relațiilor internaționale – Uniunea Sovietică cu OSCE, Uniunea Europeană. Procesul de lărgirea a NATO, prin primirea statelor din centrul și sud-estul Europei, a avut ca rezultat extinderea sferei sale de acțiune.

Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană, dezvoltând o nouă perspectivă în relațiile sale cu statele Europei centrale și de sud-est, dar și cu state din alte părți ale lumii. Realizând neputința sa de a interveni eficient în Balcani, U. E. a început să-și construiască „brațul militar”, care să-i permită să joace un rol mai activ în timpul conflictelor. O concluzie care s-ar putea desprinde, este aceea că avem de-a face cu un nou sistem internațional, marcat de globalizarea relațiilor economice și de diverse modificări pe scena politică internațională.

BIBLIOGRAFIE:

I. Specială și generală:

x x x, Marea conflagrație a secolului XX, București, 1971, coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUȘE; cota 2112; 3947

x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUȘE, Ed. Did. Și Ped., București, 1975

Mircea POPA, Primul război mondial, București, 1979

Emilian , De la Versailles la Lausanne, (1919-1939), Iași, 1973

Idem, Conferința de pace de la Paris (1919-1920), Iași, 1983

Camil MUREȘAN, Alexandru VIANU, Președinte la Casa Albă, Editura Politică, București, 1974, 669 p.

Leonida LOGHIN, Mari conferințe internaționale 1939-1945, București, 1989

Constantin BUȘE, Nicolae DASCĂLU, Diplomație în vreme de război, Ed. Univ. București, 1995

André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV, București, Editura 1992-1994

Allan M. WINKLER, Eseuri și documente despre America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p.

Henry KISSINGER, Diplomația, Editura , București, 1998, 807 p.

Pascal BONIFACE, Relațiile est-vest (1945-1991), Institutul European, 1998, 75 p.

Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, 253 p.

Martin MACCAULEY, Rusia, America și războiul rece 1941-1991, Iași, Editura Polirom, 1999

Camil MUREȘAN, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

Camil MUREȘAN, Imperiul Britanic, Editura Științifică, Buucrești, 1967, cota II 4692

Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă și colonială 1919-1939, Ed. All, București, 1996

C. Bogdan, Eugen PREDA, Sferele de influență, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, cota II 19.064

Stefano GUZZINI, Realism și relații internaționale, Institutul european, Iași, 2000

II. Colecții de documente:

Relații internaționale în acte și documente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, vol II cota II 11218

. Enciclopedii și dicționare:

1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud. „Gh Șincai” (Sala cataloage)

2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362

3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, București, 1993; BUO cota II 22.269

4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362

5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243

6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, București, 2003

Listă personalităților politice ale secolului XX

prima parte –

(SEMINAR- Relații internaționale)

Woodrow WILSON

Georges CLEMENCEAU

Lloyd GEORGE

Aristide BRIAND

Gustav STRESSEMAN

Winston CHURCHILL

Benito MUSSOLINI

Adolf HITLER

Ioachim von RIBBENTROP

Miklos HORTHY

Iosif Vissarionovici STALIN

Viaceslav MOLOTOV

Maxim LITVINOV

Nicolae TITULESCU

Neville CHAMBERLAIN

Mahatma GHANDI

Thomas MASARYK

Eduard BENEȘ

MAO ZE DUN

Cian KAI ȘI

HIROHITO

Charles de GAULLE

BIBLIOGRAFIE:

I. Specială și generală:

x x x, Marea conflagrație a secolului XX, București, 1971, coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUȘE; cota 2112; 3947

x x x, Istoria contemporană universală, vol I, coordonatori Alexandru Vianu, Constantin BUȘE, Ed. Did. Și Ped., București, 1975

Mircea POPA, Primul război mondial, București, 1979

Emilian , De la Versailles la Lausanne, (1919-1939), Iași, 1973

Idem, Conferința de pace de la Paris (1919-1920), Iași, 1983

Camil MUREȘAN, Alexandru VIANU, Președinte la Casa Albă, Editura Politică, București, 1974, 669 p.

Leonida LOGHIN, Mari conferințe internaționale 1939-1945, București, 1989

Constantin BUȘE, Nicolae DASCĂLU, Diplomație în vreme de război, Ed. Univ. București, 1995

André FONTAINE, Istoria războiului rece, vol. I-IV, București, Editura 1992-1994

Allan M. WINKLER, Eseuri și documente despre America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 423 p.

Henry KISSINGER, Diplomația, Editura , București, 1998, 807 p.

Pascal BONIFACE, Relațiile est-vest (1945-1991), Institutul European, 1998, 75 p.

Sergio ROMANO, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999, 253 p.

Martin MACCAULEY, Rusia, America și războiul rece 1941-1991, Iași, Editura Polirom, 1999

Camil MUREȘAN, Downing Street 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

Camil MUREȘAN, Imperiul Britanic, Editura Științifică, Buucrești, 1967, cota II 4692

Alan FARMER, Marea Britanie: Politica externă și colonială 1919-1939, Ed. All, București, 1996

C. Bogdan, Eugen PREDA, Sferele de influență, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, cota II 19.064

Stefano GUZZINI, Realism și relații internaționale, Institutul european, Iași, 2000

II. Colecții de documente:

Relații internaționale în acte și documente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976, vol II cota II 11218

. Enciclopedii și dicționare:

1 British Encyclopaedia Bibl. Univ. Oradea ( B.U.O.) ( presă), Bibl. Jud. „Gh Șincai” (Sala cataloage)

2. Il mondo contemporaneo, B.U.O. cota II 13.362

3. Marcel POPA., Mică enciclopedie de istorie universală, București, 1993; BUO cota II 22.269

4. The new american encyclopedia, BUO, cota II 13.362

5. xxx, Istoria lumii în date, BUO, cota II 12.243

6. J. Parrish, Enciclopedia războiului rece, București, 2003