Istoria Războiului Rece

ISTORIA RĂZBOIULUI RECE

CONSECINȚELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

CAUZELE CARE AU DECLANȘAT RĂZBOIUL RECE

PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE RĂZBOIULUI RECE

CONCEPTUL DE ÎNGRĂDIRE ȘI ÎNCEPUTUL POLITICII AMERICANE DE ÎNGRĂDIRE

CONCEPTUL PUTERII „A TREIA”

FORMAREA BLOCURILOR MILITARE

ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII VEST-EUROPENE. CREAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

OFENSIVA SOVIETICĂ PENTRU DESTINDERE

SPIRITUL DE LA GENEVA

CONSECINȚELE CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN PLAN INTERNAȚIONAL

Nici un alt fenomen nu a influențat atât de mult sistemul internațional creat după cel de al doilea război mondial precum confruntarea dintre cele două supraputeri: SUA și URSS; până astăzi, ca de altfel și în viitorul apropiat, antagonismul dintre cele două puteri ca și blocurile și sistemele de alianțe datorate acestora, vor constitui datele esențiale ale politicii internaționale, dorința bilaterală de destindere devenind pe cât de necesară pe atât de greu de înfăptuit. În aceste condiții, vor trebui elucidate „noile probleme” internaționale, ca de exemplu: raportul nord-sud, criza creșterii și repartizarea transnațională a conflictelor.

Începând din sec. al XIX-lea, conflictul est-vest a fost prezentat deseori ca o divergență între civilizația „asiatică” și cea „vestică”, iar de la Revoluția rusă din Octombrie și o dată cu participarea SUA la politica lumii din 1917, conflictul a fost susținut, a inspirat teamă sau a fost prezentat ca o luptă decisivă între capitalism și comunism, între pluralism și totalitarism, între sistemul liberal democrat și cel socialist de stat.

Al doilea război mondial s-a sfârșit cu capitularea Germaniei și a Japoniei. Dintre învingători, doi SUA și URSS erau ridicați la rangul de superputere. Totuși 50 de ani mai târziu, Germania și Japonia erau printre cele mai puternice state din lume; URSS încetase să mai existe și, chiar, și cea mai mare componentă a sa, Rusia, nu mai era o putere de prim rang. Statele Unite, deși încă predominante pe plan economic să militar, au suferit pagube importante și în anumite privințe erau inferioare Japoniei, iar China devenea tot mai proeminentă.

Aspectul categoric al victoriei a făcut să se uite pentru câtva timp faptul că învinșii fuseseră aproape de victorie. Dacă Hitler ar fi câștigat bătălia Angliei sau pe cea a Atlanticului, două confruntări directe, americanii nu ar fi putut să debarce cu armatele lor uriașe în Europa. Stalin a rezistat la Moscova și la Leningrad cu mare greutate. Japonia a decimat flota americană la Pearl Harbour, dar nu de tot și, înainte de a fi ea însăși înfrântă, a distrus imperiile francez, britanic și olandez din Asia Răsăriteană.

În mod curent, primele semne exterioare ale unui mare război sunt schimbările teritoriale pentru că agitația războiului ajută popoarele să-și afirme dreptul de a trăi în state proprii.

După cel de al doilea război mondial, schimbările de frontiere în Europa au fost puține și mascate. În Europa Occidentală, schimbările s-au limitat la a-i pune pe cei învinși înapoi în locurile din care plecaseră; în Europa Centrală și de Est, schimbările – în afară de granițele ruso-poloneze – nu s-au văzut pe hartă, deoarece șase state suverane cu numele, dar reduse la vasalitate de Uniunea Sovietică, continuau să apară ca fiind independente, în loc să fie colorate în roșu. Aspectele formale ascundeau realitatea.

În afara Europei, după cel de al doilea război mondial, Germania își pierde teritoriile dominate, Italia era deposedată de teritoriile ei din Africa, pierzându-și și vremelnica ocupație de 5 ani asupra Etiopiei. În Europa nu a existat o redistribuire oficială de teritorii, comparabilă cu cea provocată de dezintegrarea Imperiilor Țarist, Habsburgic și Otoman..

Consecințele pentru Extremul Orient și zona Pacificului au fost după 1945 asemănătoare celor din Europa de după 1919. Japonia a fost silită să se retragă nu numai din teritoriile recent cucerite, dar și din Taiwan, Coreea, insulele pe care le deținuse sub mandat în Pacific și Manciuria .

În mod paradoxal, la scurt timp după cel de al doilea război mondial și ca o consecință a acestuia, imperiile europene – imperiile învingătorilor – se dezintegrau. În timp ce primul război a dezmembrat imperiile din Europa, cel de al doilea a făcut același lucru cu imperiile asiatice și africane ale europenilor. Recucerirea independenței Etiopiei, retragerea englezilor din India, eșecul puterilor europene de a reinstala în Asia de Sud și chiar experiențele africanilor au contribuit la apariția solicitărilor inexistente și uneori violente de independență care au silit Marea Britanie, Franța și Olanda să cedeze în Asia și apoi în Africa. Acestea au fost urmate de Belgia și, în cele din urmă, de Portugalia și Spania. În decurs de o generație de la sfârșitul războiului, numărul de state independente din lume s-a triplat. Noile state independente erau sărace sau foarte sărace – lipsite de resurse, de educație, de muncitori calificați, de servicii profesionale și standarde, de experiență în guvernare și în cunoașterea lumii. Se așteptau să ajungă repede să nu mai fie sărace, dar multe dintre ele au fost lovite de două probleme: instabilitate politică și explozia demografică fără precedent.

Simpla existență a acestor state a schimbat fața lumii și afacerilor internaționale. În loc să fie domeniile unei anumite puteri imperiale, fiecare dintre ele a devenit un câmp deschis atât oportunităților și oportunismului, cât și mașinațiilor și intereselor conflictuale ale mai multor puteri, în special legat de războiul rece, dar și de competiția generală pentru materii prime și piețe de desfacere.

Ignorându-și interesele comune, tentate să se concureze unele pe celelalte, aceste noi state și-au făcut singure destul rău, nefiind suficient de unite și nici îndeajuns de puternice chiar și atunci când erau unite.

Cea mai remarcabilă consecință a celui de al doilea război mondial a fost războiul rece. Sursele războiului rece au inclus mai multe elemente culturale și ideologice, dar aceasta a fost în primul rând o luptă pentru putere și o consecință a unor calcule greșite. Protagoniștii – Statele Unite și URSS se temeau unul de celălalt. Au existat temeri de ambele părți, în general exagerate. Temerile americanilor se bazau pe două presupuneri false: prima, că armatele sovietice ar putea înainta din Germania mai departe, spre vest, iar a doua, că partidele comuniste ar putea prelua puterea în Franța, în Italia sau în altă parte. Victoriile sovietice asupra armatelor germane în ultimii ani ai războiului le-au adus armatelor sovietice o reputație teribilă, care a ascuns epuizarea Uniunii Sovietice, cauzată de pierderile enorme de vieți omenești, de distrugerea producției industriale și agricole și de ruinarea economiei. Armatele sovietice erau capabile să-și impună autoritatea în Europa Centrală și de Est, în teritoriile pe care le invadaseră deja și unde nu întâmpinaseră nici o împotrivire, dar ideea că ar putea înainta până la Atlantic sau că ar încerca măcar era o utopie. În mod asemănător, posibilitățile partidelor comuniste din Occident erau mult exagerate de teamă. Chiar și în Franța, unde baza comunistă dinainte de război fusese consolidată atât de faptele autentice, cât și de exagerările propagandistice ale rezistenței comuniste în fața germanilor, Partidul Comunist a trebuit să-și încerce norocul în alegeri. Dacă ar fi căutat să câștige puterea prin alte mijloace, toate partidele comuniste din Europa Occidentală s-ar fi izbit de opoziția armatei.

Aceste calcule greșite își aveau replica în oglindă și de partea sovieticilor, unde politica era făcută de Stalin. Stalin avea dreptate să se aștepte la o atitudine ostilă din partea celor din Vest, dar greșea total când presupunea că reticenții săi aliați aveau vreo intenție să atace Uniunea Sovietică sau erau capabili să găsească mijloacele necesare pentru a-l face să-și piardă puterea asupra sateliților săi din Europa de Est.

CAUZELE CARE AU DECLANȘAT RĂZBOIUL RECE

Corespunzător caracterului antagonic al relației est-vest, documentele referitoare la războiul rece poartă pecetea a două concepții de bază contradictorii: teza „tradițională” a expresionismului sovietic drept cauză a conflictelor și teza „revizionistă” a imperialismului economic al SUA.

Teza tradițională

A fost formulată pregnant încă din 1946 de către consilierul ambasadei americane George F. Kennan pornind de la ideologia marxistă în interpretarea sovietică, revendicând revoluția mondială drept rezultat al unei lupte de clasă universale; experiențele istorice ale conducerii sovietice datorate ostilității lumii înconjurătoare, hotărâtă să înlăture regimul sovietic în anii 1918-1921, precum și efortul oligarhiei sovietice de a-și menține puterea printr-o dictatură crâncenă. Această teză i-a atribuit conducerii sovietice o problematică principial ostilă față de statele capitaliste. În același timp erau cătate posibilitățile de a slăbi puterile necomuniste și de a extinde spațiul de dominare a ideologiei comuniste de la Moscova. La declanșarea celui de al doilea război mondial Stalin a pariat pe propriul carnagiu al țărilor capitaliste; însă datorită atacului german a fost obligat să treacă de partea puterilor vestice, iar apoi a încercat, prin împărțirea celor două sfere de interese ale Europei de Est, lucru oferit lui chiar de către Hitler, prin acțiunea concertată a cadrelor comuniste și a Armatei Roșii să înfăptuiască transformarea tuturor statelor Europei Centrale și de Est, chiar a întregii Germanii, în state „de democrație populară”, aferente structural URSS ca putere hegemonică. În continuare, prin promovarea unor mișcări sociale în Europa de Vest, în spațiu mediteranean și în Asia, cu ajutorul partidelor comuniste și în Asia, cu ajutorul partidelor comuniste dirijate de la Moscova sperau să-și extindă sferele de influență pe o perioadă nelimitată.

Forța conducătoare a lumii vestice, reprezentată de președintele Roosevelt și ministrul său de externe Hull, apoi, după 1945, de către președintele Truman și ministrul său de externe Byrnes, a recunoscut caracterul ambivalent și potențialul expansiv al politicii sovietice. Un amestec de speranțe idealiste în posibila democratizare a sistemului sovietic și de temeri resemnate că un angajament american pe termen lung în Europa nu va putea fi impus în politica internă, i-au determinat să recunoască în dorința lui Stalin de a avea statele vecine prietene, interese de securitate națională legitimă. Sperau totodată ca Uniunea Sovietică să poată fi integrată unei lumi liberal-democratice. Fără a avea o viziune limpede asupra ordinii statale în perioada postbelică și având o tendință nefastă de a separa strict necesitățile militare de consecințele politice (lucru zadarnic arătat de către partenerul britani), au încercat o cooperare atractivă pentru Stalin și în favoarea lui prin oferte mărinimoase, admițând înaintarea trupelor sovietice până în centrul Europei, dând posibilitatea conducerii sovietice să-și spună cuvântul în legătură cu viitorul Germaniei și nu s-au opus, deși trebuiau și chiar aveau posibilitatea aceasta, sovietizării Europei de Est. La sfârșitul lui mai 1945 au recunoscut Guvernul Provizoriu Polonez impus de către Moscova și din care au făcut parte doar câțiva polonezi din exil. La conferința de la Posdam din august 1945 au aprobat de facto extinderea Poloniei spre vest și constituirea zonei sovietice de ocupație din Germania, fiind putere de ocupație. În cadrul Conferinței miniștrilor de externe de la Moscova de la sfârșitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României și a Bulgariei și, în sfârșit, acceptând încheierea armistițiilor de pace de la sfârșitul lui 1946 cu România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, au renunțat la orice posibilitate de influență în zona est-europeană.

În ciuda nemulțumirii crescânde față de impenetrabilitatea „cortinei de fier” și a intransigenței sovietice din cadrul ONU, administrația Truman a rămas dispucova de la sfârșitul lui decembrie 1945 au admis orientarea comunistă a României și a Bulgariei și, în sfârșit, acceptând încheierea armistițiilor de pace de la sfârșitul lui 1946 cu România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, au renunțat la orice posibilitate de influență în zona est-europeană.

În ciuda nemulțumirii crescânde față de impenetrabilitatea „cortinei de fier” și a intransigenței sovietice din cadrul ONU, administrația Truman a rămas dispusă pentru o colaborare cu Uniunea Sovietică: i-a oferit prin planul Barush, în iunie 1946, un control comun asupra producției armelor atomice, a încercat să realizeze preluarea responsabilităților asupra întregii Germanii, lucru decis la Posdam, de către cele patru mari puteri și s-a declarat în iulie 1946 gata să încheie un pact comun împotriva unei eventuale noi agresiuni germane. În iunie 1947 a invitat URSS-ul să se alăture partenerilor de coaliție est-europeni la un program comun de reconstrucție cu sprijin american – Planul Marshall.

O dată cu refuzul sovietic a oricărei cooperări, împărțirea Europei și formarea celor două blocuri militare a devenit inevitabilă. Pentru a se opune expansiunii puterii sovietice, conducerea americană s-a hotărât în timpul anului 1947 să dea un ajutor economic generos statelor europene amenințate cu colapsul economic și să susțină integrarea acestora, să atragă cele trei zone germane vestice de ocupație în procesul de refacere, recunoscând totodată împărțirea provizorie a Germaniei. Conducerea sovietică a reacționat la decizia americană, opunându-se definitiv izolaționismului prin intensificarea sovietizării brutale a zonei germane de ocupație și a Europei de est. Acest lucru s-a actualizat în Cehoslovacia în februarie 1948 unde mai exista parțial un guvern burghezo-democratic. Sovieticii au încercat să saboteze procesul de consolidare al vestului, și anume prin mișcări greviste conduse de comuniști în Europa de Vest începând din noiembrie 1947, prin blocada tuturor ieșirilor spre Berlinul de Vest din iunie 1948, ba chiar făcând oferta unei renegocieri a unificării Germaniei într-un stat neutru în martie 1952. Statele europene rămase în afara zonei de influență a puterii sovietice s-au văzut subordonate susținerii și oblăduirii americane de frica unei agresiuni sovietice. Aceasta a dus la crearea OECE în 1948, a NATO în 1949 și, după invazia șocantă a Coreei, începând cu iulie 1950, a înarmării Republicii Federale apărută între timp pe teritoriul vest-german și intrarea acesteia în cadrul alianțelor de apărare vestice. Expansiunea sovietică a putut fi stăvilită cel puțin pe teritoriul european, dar dorința sovieticilor de extindere, nu.

Teza revizionistă

Această teză a fost în permanentă divergență cu interpretarea dată de vestici și s-a amplificat mereu. Ea a fost legată de adversarii politicii externe a președintelui Truman, din interiorul Americii, ca de exemplu vicepreședintele Henry A Wallace, ca și de adversarii europeni ai integrării vestice în mișcarea „neutră” de la sfârșitul anilor patruzeci. Această teză a fost dezbătură în nenumăratele lucrări ale istoricului american William A. William începând din 1959, pentru ca apoi să domine discuțiile publice datorită cercetărilor efectuate de către elevul lui William, Gabriel Kolto, asupra „Noii Stângi”, care protesta la sfârșitul anilor șaptezeci împotriva războiului din Vietnam. Uniunea Sovietică nu poate fi făcută răspunzătoare pentru începerea Războiului rece. În timpul celui de al doilea război mondial URSS scăpase cu greu de o catastrofă militară și suferise pierderi imense în oameni și resurse, iar la sfârșitul războiului rămăsese vulnerabilă față de statele economic prospere și tradițional antisovietice precum și în fața puterii mondiale a SUA, ce dețineau acum monopolul armelor atomice. De la preluarea puterii de către Stalin politica sovietică se preocupase de securitatea statului sovietic mai mult decât de îndeplinirea dorinței de revoluție universală, de realizarea unui zid de protecție format din statele pro-sovietice, în special din spațiul est-european și mai ales de asigurarea definitivă împotriva unui nou atac german. Aceste scopuri nu erau legate a priori de conceptul sovietizării dirijate din afară. Poziția față de zona externă influenței nemijlocit sovietice era deosebit de conservatoare (pentru a nu-l provoca pe potențialul adversar american), încercând chiar să stăvilească mișcarea socialistă ce începuse imediat după sfârșitul războiului în Europa de Vest și Sud și salvând astfel capitalismul european de la pieire mult înainte de apariția Planului Marshall.

Motivele confruntărilor se pot găsi mai degrabă în structurile sistemului economico-politic ale SUA. Pentru a evita crizele existențiale, societatea liberal-capitalistă americană s-a străduit să cuprindă neîncetat noi piețe comerciale și de desfacere, depinzând indirect de o extindere politică a zonei de influență. Acest lucru a condus, după încheierea „graniței deschise” din vestul american, la o politică cu destinderea universală, a „Porților deschise”, la cerințele unui tratament egal și a șanselor egale pe toate piețele străine, la desființarea tuturor sistemelor de impozitare vamală sau vămuire preferențială, la ridicarea tuturor formelor de autarhie comercială, de bilateralism și regionalism, la lupta pentru acces nemijlocit la toate materiile prime, la libertate neîngrădită de investire și schimb de produse și servicii – o politică ce urma să le confere SUA, celei mai mari puteri economice, sub paravanul egalității formale a șanselor, dominație mondială. „Lumea” propagandei de război nu era o utopie idealistă, ci expresia unei politici de război realiste și hotărâte a puterii conducătoare americane care înțelesese perfect necesitățile sistemului lor social. Politica ei țintea spre „lumea” lui pax americana.

Voința de a păstra și extinde influența americană în sistemul economic mondial a fost hotărâtoare pentru intrarea în război împotriva Japoniei și a Germaniei, care erau pe cale de a-și construi în Asia, respectiv în Europa, imperii autarhice. Aceeași voință s-a ridicat apoi asupra celor doi asociați principali în lupta împotriva coaliției germano-japoneze, întâi împotriva Marii Britanii, pentru că era mult mai importantă din punct de vedere economic, apoi împotriva uniunii Sovietice, act decisiv pentru începerea războiului rece. Pe perioada întregului război problema destrămării blocului lirei sterline și a desființării sistemului vamal preferențial față de Imperiul Britanic, legiferat în 1932 la Ottawa, au fost problemele cele mai stringente ale activității diplomatice americane. În cadrul negocierilor îndelungate pentru promulgarea legii britanico-americane a arendei și a împrumuturilor, pentru înființarea Băncii Mondiale și a Fondurilor valutare mondiale, care s-au finalizat în 1944 la Breton Woods și pentru împrumutul pe care guvernul american l-a înlesnit în noiembrie 1945 Marii Britanii, aceasta a fost nevoită să cedeze pas cu pas influenței americane imperiului ei comercialo-politic. SUA s-a folosit totodată de slăbiciunea Marii Britanii, consecință a războiului, și a preluat piețele britanice din America Latină, concurând puternic afacerile cu petrol britanice din Orientul Apropiat. După 1945 au luat amploare divergențele cu Uniunea Sovietică în legătură cu viitorul Europei de Est. În ciuda faptului că interesele comercialo-politice ale SUA în Europa de Est erau destul de mici comparativ cu altele, puterea conducătoare americană credea că poate renunța și în această zonă la politica „porții deschise”, lucru ce ar fi garantat pe termen lung ordinea liberal-capitalistă precum și influența americană.

Conducerea sovietică nu putea tolera o asemenea amenințare la adresa siguranței ei elementare, mai ales că politica „open-dor” din Europa de Est – la fel ca în Germania, Italia, Grecia, China, Coreea și Japonia – mergea mână în mână cu o putere capitalist-autoritară și în cele mai multe cazuri antisovietică. În momentul în care s-a opus acestei politici sprijinind mișcările social-revoluționare din zona de influență a Armatei Roșii și încercând să apere ținuturile eliberate de pătrunderea capitalismului american prin contracte de asociere, administrația Truman a încercat totuși să obțină pentru Europa de Est „Poarta deschisă” printr-o serie de presiuni. A folosit întâi constrângeri economice, făcând ca cererea de credit cerută de sovietici în ianuarie 1945 să treneze voit, apoi toate livrările datorate legii arendei și împrumuturilor au fost stopate abrupt, o dată cu încetarea războiului din Europa. A refuzat la Posdam să aprobe reconstrucția Uniunii Sovietice cu ajutor din producția germană, iar în mai 1946 a stopat toate livrările pentru reparații din zona de ocupație americană. În al doilea rând administrația Truman a încercat să-și subordoneze conducerea sovietică folosindu-se de monopolul asupra armelor atomice, a amânat începerea Conferinței de la Posdam până când bombele atomice împotriva Japoniei au fost în stare de funcționare, s-a străduit să-și asigure prin planul Baruch monopolul armelor atomice pe zeci de ani înainte și să țină sub control dezvoltarea industrială a Uniunii Sovietice. În al treilea rând a dezvoltat prin Planul Marshall, în iunie 1947, un program de liberalizare și investiții pentru întreaga Europă, care urma nu numai să pună bazele economice pentru un „informal empire” (imperiu neoficial) american în Europa de Est, ci și datorită urmărilor sale politice, să lovească esența dominației sovietice în propria ei țară.

Puterea Armatei Roșii dovedindu-se rezistentă la aceste încercări de presiune, conducerea americană s-a mulțumit în ultimă instanță cu consolidarea lui pax americana în lumea necomunistă; împărțirea Germaniei și a Europei a fost luată conștient în calcul și întreprinsă sistematic începând cu 1946. Opoziția unor izolaționiști rămași încă în Congresul American ca și a unor forțe național-capitaliste și socialiste din vestul Europei s-a destrămat prin crearea și propagarea mitului expansionismului mondial sovietic: prin doctrina Truman s-a impus politic în 1947 Planul Marshall, în timpul blocadei Berlinului din 1948/1949 s-a putut crea alianța NATO, n războiul cu Coreea începând din 1950 poligonul forțelor din politica internă a SUA și a statelor aliate a putut fi îndreptat în mod durabil spre dreapta. Abia ca reacție la încercările de presiune americane și a formării blocului vestic conducerea sovietică a început consolidarea „democratic-populară” a zonei ei de influență și și-a asigurat dominația puterii prin metode de stat polițienești. Acest lucru a dus cu siguranță la adâncirea divergențelor est-vest, din necesitatea și cu speranța unei înțelegeri cu puterile occidentale.

REFERATE:

Ialta – împărțirea sferelor de influență – februarie 1945

Conferința de la Posdam – iulie –august 1945

Conferința de la Paris – iulie 1946

Constituirea și organismele O.N.U. – San Francisco – 25 aprilie 1945

Tema seminar 1: Cauzele Războiului Rece

PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE RĂZBOIULUI RECE

Ornamentele pseudo-ideologice

Războiul rece nu era numai un război teritorial, ci unul de potențială amploare mondială. Pseudo-ideologiile au făcut ca, în ciuda primei victorii în criza Berlinului din 1949 (care pe de o parte, a trasat liniile de demarcație din Europa, dar, pe de altă parte, a eliminat posibilitatea confruntărilor militare), războiul rece să continue și să fie întreținut de victoria comunismului în China, de războiul din Coreea, de seria de războaie din Vietnam și de un lanț de lupte fățișe sau ascunse în multe alte părți ale lumii.

Un produs secundar al acestei prelungiri dramatice a ceea ce fusese inițial o luptă pentru putere în Europa a fost surprinzătoarea și extrem de rapida reabilitare a Germaniei și Japoniei , cu o diferență totuși: Germania urma să fie integrată în asociațiile internaționale (ca NATO și Uniunea Europeană), în timp ce Japonia urma să devină o putere independentă de prim rang, mult mai puțin interesată de politica internațională decât de economia internațională.

Inventarea armelor nucleare

Aceste arme erau extrem de înspăimântătoare, dar din punct de vedere militar, aproape inutile. Primele arme nucleare erau arme de distrugere în masă și, pentru scurt timp, numai Statele Unite le-au deținut. În această perioadă Statele Unite ar fi putut să le folosească împotriva Uniunii Sovietice, dar, deși le folosise împotriva Japoniei și mai târziu se gândea serios să le folosească împotriva Chinei, utilizarea lor împotriva unei aliate atât de recente ca Uniunea Sovietică – și pe timp de pace – era imposibilă și, în orice caz, nu prea mai rămăsese mare lucru de bombardat în Uniunea Sovietică în primii ani de după război. Iar odată ce Uniunea Sovietică a dobândit și ea un arsenal nuclear, deși inferior celui american, riscurile de a declanșa o luptă nucleară sinucigașă erau prohibitive pentru ambele părți. O încercare de a scăpa de această constrângere prin inventarea unor arme de mai mare precizie, cu rază de distrugere mai mică – arme cu rază medie de acțiune și apoi arme tactice sau de luptă, a fost din punct de vedere strategic și logic imposibil de realizat. Nici unui comandant militar nu ii plac armele care contaminează zona în care își propune să avanseze și care mai degrabă ar duce la anarhie decât la victorie (anarhia fiind un lucru ce-i sperie pe comandanți la fel de mult ca și înfrângerea); și, de vreme ce efectul de intimidare al unei arme nucleare mai slabe depinde de amenințarea de a o folosi pe cea imediat superioară din seria armelor nucleare, amenințarea de a o folosi pe cea mai slabă depinde de amenințarea de a o folosi în ultimă instanță pe cea mai mare din serie, ceea ce este exclus. Dezvoltarea unei serii de arme nucleare nu a eliminat elementul de mistificare care, deși prezent în toate manevrele politice internaționale, era, în cazul armelor nucleare, prea mare ca să asigure credibilitate. Armele nucleare erau menite să intimideze – dar ele intimidau ambele părți, deci nu erau suficiente pe plan politic. Un factor de intimidare are efect politic numai atunci când poate afecta un echilibru. Armele nucleare au menținut statu quo-ul, chiar și atunci când unul dintre protagoniștii era mult mai slab decât celălalt: aceasta înseamnă că ele au menținut dezechilibrul.

Principala caracteristică a armelor nucleare este capacitatea de a ucide un număr uriaș de oameni, dar uciderea acestora nu este un scop în sine (cu excepția genocidului), uciderea oamenilor este un mijloc folosit într-un scop politic, pentru schimbarea modului de a gândi, a politicii și acțiunilor adversarilor. Datorită armelor nucleare, războiul rece a părut o competiție între două puteri aproximativ egale, dar aparențele nu au fost conforme cu realitatea, Statele Unite au fost întotdeauna mai puternice decât Uniunea Sovietică, nu numai în privința armamentului, ci și a resurselor care le dădeau posibilitatea continuă de a-și dezvolta și multiplica armele, permițându-le totodată să suporte costurile acestei curse a înarmării. Prețul ridicat pentru producerea și menținerea armelor nucleare la o scară internațională a adâncit prăpastia dintre cele două superputeri, până când Uniunea Sovietică, condusă incompetent și corupt a fost silită să iasă din această competiție. Inegalitatea dintre cele două superputeri a fost atestată de faptul că Uniunea Sovietică a fost distrusă de războiul rece, în timp ce nu s-a pus niciodată problema că Statele Unite ar putea avea o soarta asemănătoare. Sub conducerea lui Stalin și a succesorilor săi până la Gorbaciov, Uniunea Sovietică a încercat din răsputeri să se modernizeze. Problema nu era dacă Statele Unite puteau continua să predomine, ci dacă o puteau face fără a suferi pierderi inacceptabile pe toată durata acestui proces.

Tema seminar 2: Cauzele Războiului Rece

Referate:

Constituirea și organismele ONU – San Francisco – 25 aprilie 1945

Doctrina Truman

CONCEPTUL DE ÎNGRĂDIRE ȘI ÎNCEPUTUL POLITICII AMERICANE DE ÎNGRĂDIRE

Începând cu anul 1946, hotărâtoare pentru percepția americană a începerii conflictului est-vest a fost doctrina de îngrădire. Pornind de la axioma dușmăniei de principiu a URSS față de lumea din afară și a imposibilității unei cooperări de durată, în perioada războiului, Kennan a combătut din răsputeri politica de cooperare a lui Roosevelt. Kennan spunea în Memorandumul din mai 1945: „Dacă lumea vestică ar putea avea tăria politică de a se opune Rusiei în consolidarea puterii ei în Europa de est și centrală, neacordându-i ajutor material și moral atunci nu va putea menține tot teritoriul pe care și l-a adjudecat sub tutela sa. Dacă Vestul nu vrea să meargă până la capăt nu rămâne nimic altceva de făcut decât împărțirea Germaniei, continentul să fie împărțit în sfere de influență și să se stabilească o linie de la care să nu li se permită rușilor să-și exercite puterea în mod necontestat sau să întreprindă acțiuni unilaterale.

În iarna lui 1945/46 Kennan a insistat ca șeful său, ambasadorul Harriman să accepte împărțirea lumii în sfere de influență și să mobilizeze opinia publică americană împotriva noului inamic.

Determinant pentru schimbarea politicii americane a fost faptul că șeful secției pentru Europa din cadrul Departamentului de Stat, Freeman Matthews, l-a desemnat tocmai pe acest diplomat cu întocmirea raportului de bază cu privire la liniile directoare ale politicii sovietice și la concluziile ce se impuneau în politica SUA.

În „telegrama lungă” din 22 februarie 1946 Kennan descrie politica externă sovietică, suspiciunea și agresivitatea URSS-ului nu ca pe o consecință a unei dezvoltări politice recente, ci drept o componentă necesară a sistemului sovietic. „Cerințele trecute și prezente ale poziției proprii au obligat conducerea sovietică să exprime o dogmă conform căreia lumea exterioară este rea, ostilă amenințătoare, dar pândită de o boală necruțătoare și condamnată ca prin lupte interne tot mai puternice să fie dezmembrată; lovitura de grație o va primi din partea puterii sovietice crescânde, lăsând locul unei lumi noi și mai bune. Această teorie oferea pretextul pentru creșterea numărului militarilor și al polițiștilor statului sovietic, pentru izolarea poporului rus de lumea exterioară și pentru încercările continue de mărire a forțelor polițienești, toate acestea corespunzând instinctelor de dominație rusești.” După părerea lui Kennan dogma despre lumea înconjurătoare capitalistă și agresivă exista independent de experiența conducerii sovietice. În ciuda dorinței de cooperare a SUA, nu era posibilă o dezamorsare a agresivității politicii sovietice.

Fără nici o îndoială Kennan supraestimase importanța ideologiei sovietice pentru politica URSS precum și posibilitatea Moscovei de influențare a partidelor comuniste și a activității acestora în țările din afara zonei de influență a Armatei Roșii. A opus slăbiciunilor URSS șansele viitoare ale sistemului liberalo-capitalist din Europa, presupunând că politica sovietică este închisă și inflexibilă, neținând seama de necesitățile reale ale conducerii sovietice și neglijând orice diferențiere dintre sfera de securitate est-europeană și lumea externă. Kennan nu și-a mărturisit părerea că politica sovietică nu viza instalarea revoluțiilor comuniste în Europa de est și vest ci doar asigurarea dominației sovietice; de asemenea nu a clarificat politica pe care a recomandat-o și pentru care un an mai târziu a introdus termenul de îngrădire, politică ce ducea cel puțin în Germania și Europa la o împărțire în două părți distincte.

Prin „telegrama lungă” a lui Kennan politica de „rezistență” față de URSS s-a impus definitiv în cadrul administrației Truman. În iulie 1946memorandumurile privind relațiile americano-sovietice confirmau faptul că securitatea americană era primejduită prin simpla existență a URSS și recomandau necesitatea unei limitări a primejdiei sovietice, „răbdare și fermitate” și „limbajul forțelor militare” pentru a asigura interesele americane și drepturile națiunilor mai mici. SUA trebuia să fie în plan militar în situația de a se opune expansiunii rusești; în același timp toate națiunile „care nu aparțineau sferei de influență sovietice, ar fi trebuit să primească ajutor economic generos și susținere politică în opoziția lor față de pătrunderea sovietică. Ajutorul militar în cazul unei agresiuni este ultima măsură care trebuie luată; o barieră efectivă împotriva comunismului ar fi de fapt sprijinul economic masiv, uniunile comerciale, creditele și misiunile tehnice pentru statele capitaliste.”

Convins că nu trebuie făcute concesii conducerii sovietice, Byrnes a condus politica americană a anului 1946 în spiritul lui Kennan. Cererile sovietice au întâmpinat o împotrivire puternică, s-au luat primele măsuri pentru stabilizarea Europei ce nu se afla în sfera de influență a Armatei Roșii.

Un pas important în politica de îngrădire a fost întreprins de către Byrnes prin reorientarea definitivă în politica americană a împrumuturilor. Scopul acestei politici era să deschidă piețele externe pentru exportul de mărfuri și capital american spre a stăvili criza de supraproducție ce amenința să înceapă. Și URSS și vecinii ei di Europa de est urmau să fie atrași în acest sistem de comerț liber. În principiu scopul era același, deoarece nici necesitățile economice care i-au stat la bază nu se schimbaseră, acum însă scopul era îndreptat către o nouă direcție: stabilizarea regiunilor primejduite împotriva influenței comuniste. Reluarea economiei conform principiilor de bază liberale trebuia să îndepărteze pericolul comunist.

CONCEPTUL PUTERII „A TREIA”

Ideea unei a „treia puteri”, a unei Europe a cărei ordine socială și a cărei orientări ale politicii externe sunt în egală distanță de SUA și URSS și de aceea ar putea negocia cu ambele era mai populară în Europa de după război decât oricare alta. Toată stânga nestalinistă, de la adepții lui Troțki, la social-democrați, la catolicii reformiști din cadrul partidelor creștine nou creată, trăia cu viziunea unui sistem social care să îmbine avantajele democrației politice americane cu o ordine socială stalinistă, așa cum credea că se pune în practică în URSS. Conservatorii de toate nuanțele nu aveau încredere în dinamica tehnocrată a capitalismului american, sperau în rolul independent al propriei națiuni în politica lumii sau credeau într-o Europă independentă, văzând pierderea puterii propriei națiuni. Unii dintre ei credeau că națiunea loc, care pierduse rolul unei mari puteri, va putea să joace totuși un rol conducător într-o Europă unită, menită să-i apere de puterea prea mare americană, dar și de amenințarea sovietică, de fapt să-i apere de amândouă. De aceste fantasme ale unei Europe care are propriul ei drum între cele două supraputeri extra-europene este legată convingerea că doar o uniune europeană – ajungea o simplă asociație cu legături regionale până la o federație supranațională – le poate garanta independența.

În Franța, încă de la sfârșitul războiului, socialiștii lui Leon Blum doreau o asociație vest-europeană sub patronajul britanico-francez ca fiind treapta premergătoare a unei Europe unite a celei de „a treia puteri”. Ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak, a făcut aceleași propuneri guvernelor britanic și francez, iar colegul său italian creștin-democrat, Alcide de Gaspari, s-a prezentat consiliului de miniștri al aliaților în septembrie 1945 ca un luptător pentru o Europă nouă federativă.

Aceste inițiative n-au mers prea departe, au dus în 1947 doar până la pactul de la Dünkirch din 4 martie 1947 unde Franța și Marea Britanie s-au asigurat de cooperare reciprocă. Adversarii acestei inițiative, mai ales generalul de Gaulle în Franța și într-o mai mică măsură ministrul de externe britanic Bevin, erau mult mai interesați de obținerea independenței îndeosebi din partea SUA. De Gaulle încercase în 1944/45 să obțină pentru Franța rolul ambițios de mijlocitor între est și vest, o linie pe care ministrul său de externe, Bidauld, a continuat-o chiar și în timpul coaliției creștino-socialisto-democratice ce i-a urmat lui de Gaulle. Partidul lui Bevin își începuse mandatul în 1945 cu convingerea că va putea obține o înțelegere cu URSS. Bevin a urmărit înăsprirea politicii americane față de sovietici cu anume scepticism, găsind nenumărate prilejuri de a se plânge de lipsa acestora de considerație față de Marea Britanie.

Prin anunțarea intrării în vigoare a planului Marshall, ideea „puterii a treia” a prins contur și mai tare, pe de o parte pentru că se oferea șansa prin cerința americană de a coordona economiile populare pentru a realiza ideea celei de „a treia puteri” prin integrare european, pe de altă parte pentru că împărțirea Europei și a lumii părea să devină definitivă.

Prima decizie în legătură cu problema gradului de independență al Europei față de influența americană după acceptarea Planului Marshall s-a luat în vara anului 1947 la Paris. La invitația din 4 iulie 1947 făcută de Bevin și Bidaud s-au prezentat pe 12 iulie 1947 reprezentanții a 16 țări: Danemarca, Belgia, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Austria, Portugalia, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie; au mai venit și reprezentanții guvernatorilor militari britanici, americani și francezi din Germania – pentru a instala – după explicarea scopurilor și a procedurii – pe 16 iulie, acel Comitet pentru Cooperare Economică Europeană (CCEE). Acesta avea sarcina să elaboreze documentația unui program de reconstrucție pe un an sau pe patru ani, ce trebuia prezentat guvernului american ca bază pentru ajutorul dat. cele 11 luni cât au durat negocierile de la Paris au fost determinate de două modele de conflict: o polemică privind importanța ce trebuia acordată fiecăreia dintre țări și a doua despre dimensiunea considerato necesară a cooperării și integrării Europei.

FORMAREA BLOCURILOR MILITARE

Divergențele dintre est și vest n-au devenit doar luptă politică pentru putere prin zone de influență și pretenții de securitate, ci s-au preschimbat într-o înfruntare existențială între societăți și forme de viață contrare. Datorită polarizării ideologice a dispărut interesul pentru diversitatea vieții politice în est și vest, iar datorită fricii bilaterale, forțele care făceau presiuni pentru extinderea aparatului de securitate al statului au fost întărite de ambele părți.

Sub aceste auspicii, organizarea din ambele lagăre a trebuit să ia caracterul unor blocuri și anume crearea NATO, a Republicii Federale Germania, a primelor instituții europene din vest ca și formarea RDG și a CAER în est. Deși ambele părți aveau siguranța organizării propriului lagăr și a dorinței de a se apăra fiecare de celălalt, orice criză din cadrul relațiilor bilaterale, care a reieșit și în cadrul procesului de organizare a fiecărui lagăr în parte – cum a fost criza de la Praga din primăvara lui 1948, criza de la Berlin din vara lui 1948 și cea din toamna lui 1949 – a dus la acutizarea polarizării.

Guvernul american a fost la început extrem de rezervat față de cererile europene de ajutor militar și pază militară. Guvernul american trebuia să țină cont de capitalul de încredere investit, cel care unise SUA de Europa occidentală prin intermediul Planului Marshall și să-i apere pe europeni de resemnarea față de presiunea sovieticilor presupuși extrem de puternici. Pe de altă parte șefii Departamentului de stat nu credeau într-un atac armat al URSS asupra teritoriilor vestice, ba chiar îl socoteau exclus. Astfel o creștere masivă a eforturilor de apărare a Occidentului era nu numai inutilă în această interpretare, dar și periculoasă pentru succesul politicii de îngrădire.

Eforturile Departamentului de Stat de a limita politica de îngrădire în domeniul economico-politic nu puteau totuși evita ca teama ce se crease în Europa și față de o agresiune militară a URSS să se răspândească tot mai mult în SUA, unde militarii americani susținuți de industria de armament și datorită unor raționamente preventive generale, au determinat o extindere considerabilă a străduințelor pentru apărare. Statul major strategic american a exprimat părerea generală pe data de 11 decembrie 1947, părere formulată în urma unui studiu întreprins, stabilind că în următorii cinci ani și probabil zece nu trebuie contat pe o agresiune sovietică, având în vedere greutățile lor cu refacerea economiei și cu asigurarea supremației în Europa de est și superioritatea atomică americană. În schimb un război întâmplător, datorat unor calcule sovietice greșite poate fi privit ca o posibilitate. Este clar că Administrația americană a prezentat primejdia sovietică exagerat, ca fiind mult mai acută pentru a obține în Congres ceea ce considera necesar pentru o politică de îngrădire pe termen lung: planul Marshall, un antrenament militar general, o reintroducere parțială a serviciului militar, mărirea bugetului pentru forțele aeriene și un sprijin acordat europenilor, mai mult psihologic decât militar.

Primele crize între puterile occidentale și URSS au fost cele din 1948-1949, când sovieticii au instituit blocada Berlinului și s-au opus unificării monetare a Germaniei. Statele Unite și puterile occidentale au instituit un pod aerian pentru aprovizionarea zonelor Berlinului. Urmarea a fost divizarea Berlinului pentru 50 de ani, formarea RFG – partea occidentală și a RDG în zona de ocupație sovietică (1949). Aflat la Fulton, Missouri, în Statele Unite, pentru a primi un premiu onorific, Winston Chruchill rostea cuvintele istorice:

"De la Szczecin la Marea Baltică, de la Trieste la Marea Adriatică, s-a pogorât o Cortină de Fier asupra continentului. În spatele ei au rămas toate capitalele din vechile state ale Europei Centrale și de Est: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia."

Winston Churchill folosise pentru prima dată termenul de "cortină de fier" într-o telegramă confidențială adresată președintelui Statelor Unite, Harry Truman, în mai 1945 – la numai patru zile de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Europa. Churchill era îngrijorat de intenția URSS de a instala regimuri politice "prietene" în sud-estul Europei, în particular în Polonia. Termenul "Cortină de Fier" fusese împrumutat de Winston Churchill, probabil fără să-și dea seama, de la șeful propagandei naziste, Josef Goebbels, care făcuse predicția că înfrângerea Germaniei ar fi condus la divizarea Europei.

La scurtă vreme după acest discurs istoric, Cortina de Fier devenea o prezență fizică: sateliții din estul Europei ai URSS ridicau garduri de fier ghimpat între ei și vecinii din Europa de Vest.

Pentru a se apăra, statele Europei occidentale (Marea Britanie, Franța, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Portugalia și Islanda) au semnat la 4 aprilie 1949 Tratatul Atlanticului de Nord împreună cu SUA și Canada. În 1952, la acest tratat au aderat Turcia și Grecia, iar în 1955, Republica Federală a Germaniei. În sfera Atlantică a mai intrat Spania 1953, dar Franța părăsește structurile militare ale NATO în 1966.

În est, URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria au semnat la 14 mai 1955 Tratatul de la Varșovia, cu scopul declarat de a asigura securitatea țărilor membre și menținerea păcii în Europa.

Războiul rece a dus la antrenarea celor două blocuri militare într-o adevărată cursă a înarmărilor. Inițial SUA aveau monopolul bombei atomice, dar URSS dorea să ajungă cea mai mare putere militară. Cele două alianțe aveau relativ aceleași efecte armate, deși Statele Unite au deținut supremația ca putere militară globală până la sfârșitul anilor 70. Din 1949 sovieticii aveau suficiente date pentru a fabrica bomba atomică. În 1950-1952 SUA au produs și detonat prima bombă cu hidrogen, pentru ca în 1953 URSS să experimenteze una similară. Au fost construite de ambele părți bombardiere capabile să transporte astfel de arme, submarine cu încărcătură nucleară și s-a început fabricarea rachetelor nucleare. Creșterea numerică a arsenalului nuclear – în special a rachetelor nucleare – a dus la escaladarea cursei înarmărilor.

Anii 1954-1962 au fost caracterizați ca o perioadă de coexistență pașnică și de echilibru al puterilor, un echilibru al teoriei atomice. Cele două mari puteri s-au concurat în cucerirea cosmosului: sovieticii au lansat primul satelit artificial al Pământului în octombrie 1957, iar americanii în ianuarie 1958.

Conflictele militare nu au lipsit, în ciuda denumirii de Război rece, cele două superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat și în cel Mijlociu, ideologic, economic și chiar militar, fără însă să se confrunte direct.

Temă seminar 3: Derularea războiului rece

Teme de referat:

Planul Marshall

Crearea NATO

ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII VEST – EUROPENE. CREAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

În paralel cu formarea blocului vestic în 1948-1950 guvernele vest-europene au întreprins primii pași pentru realizarea ideii de Uniune Europeană. Începuturile politicii europene de unificare au avut un caracter subiectiv, fiind susținute atât de mișcarea „a treia putere”, dar și de adepții tot mai numeroși ai creării unui bloc de apărare. Ambele opinii s-au întâlnit în eforturile de a întări Europa occidentală în spiritul Planului Marshall prin integrare, iar cei mai mulți adepți ai celei „de-a treia puteri” doreau totodată autonomie europeană față de SUA și protecție față de agresiunea sovietică. Integrarea europeană urmărea consolidarea Europei vestice, era un mijloc de rezolvare a problemelor izvorâte din formarea blocurilor – îndeosebi reglementarea relațiilor germano-franceze, era premisa unui rol relativ independent al Europei în cadrul alianței vestice. La mișcarea de unificare participau diferite forțe și interese și ceea ce urma să se realizeze într-un târziu, nu era deloc stabilit: o oarecare integrare europeană ca paliativ (care rezolvă temporar sau aparent o situație dificilă) pentru blocul occidental, o Europă liberal-conservatoare complet integrată ca partener egal din punct de vedere al puterii politice cu SUA sau cu o Europă unită, care se îndrepta în direcția democrat-socialistă și se opunea tendinței universale de polarizare.

La începutul procesului de integrare Europeană au participat interese particulare care au făcut vizibile imediat contradicțiile în problema scopurilor imaginii Europei și au dus la primele decizii luate încă înainte de începutul negocierilor la nivel de guverne. Churchill, care dorea să folosească ideea unificării europene pentru a da o bază ideologică creării blocului vestic și să permită împăcarea franco-germană, imperativ absolut necesar pentru coerența alianței vestice, inițiase în primăvara lui 1947, în Marea Britanie, un „club” informațional al forțelor politice și sociale influente, Mișcarea pentru o Europă Unită, care urma să influențeze guvernele vest-europene în sensul conceptului propriu despre Europa. În același timp, unii adepți ai „celei de-a treia puteri”, având o orientare federativă, se adunaseră în Uniunea Europeană a Federaliștilor, uniune relativ fără influență politică dar puternică datorită numărului de membri – peste 100 000 în Europa occidentală. Ambele organisme planificaseră începând cu iulie 1947 o manifestare europeană pentru susținerea ideii de unificare, care trebuia să pornească de la impulsurile de bază spre opinia publică și spre guvernele țărilor Planului Marshall. Pe 14 decembrie 1947 ambele organisme s-au înțeles ca la Congresul Mișcării pentru o Europă Unită, ce urma să aibă loc în mai 1948 la Den Haag să se discute punctele esențiale: cum avea să arate Europa Unită și pe ce căi trebuia rezolvat acest lucru, existența Consiliului European, al miniștrilor europeni și Adunarea Consultativă Europeană, a parlamentarilor europeni. Președinția Congresului a fost conferită lui Churchill.

Delegațiile oficiale ale celor 14 partide socialiste și social-democrate ale țărilor participante la Planul Marshall s-au întâlnit pe 20-22 martie la Londra și încă o dată pe 24-25 aprilie la Paris. Urmau să se consfătuiască cu privire la o strategie comună socialistă în Europa în legătură cu planul Marshall. Partidul Laburist din Marea Britanie a fost cel care a blocat speranțele adepților celei de-a treia puteri (mai ales socialiștii francezi și social-democrații italieni) într-o adoptare comună a conceptului respectiv, ducând spre crearea unei Europe supranaționale. De fapt, partidele s-au înțeles în principiu asupra necesității întăririi puterii supranaționale ale celor cinci și ale celor șaisprezece (Pactul de la Bruxelles și OECE), dar s-au lăsat convinse de conducerea laburistă să refuze invitația participării la Congresul de la Den Haag. Deși socialiștii de pe continent erau extrem de interesați de o integrare rapidă și generală a Europei, nu doreau să rupă relațiile cu Partidul Laburist.

La Congresul de la Den Haag 7-10 mai 1948, la care au participat peste 700 de politicieni europeni reprezentanți ai lumii publice, socialismul internațional și mișcarea „a treia putere” au jucat doar un rol secundar. O minoritate a socialiștilor britanici și francezi au participat, în ciuda veto-urilor partidelor lor. În cadrul rezoluțiilor Congresului au predominat păreri legate strict de economia de piață, ideea internaționalizării zonei Ruhr-ului fiind respinsă, ca și cererea de participare a sindicatelor la organe de conducere comune europene. În locul convocării unei adunări care să ratifice o constituție a Federației Europene, așa cum deciseseră pe 18 și 19 martie 190 de deputați britanici și 130 de deputați francezi, Congresul s-a mulțumit cu o „Adunare Europeană” ce urma să fie aleasă de parlamentele naționale și să dezvolte planurile unei Uniuni Europene.

Socialiștii francezi au încercat să ducă la îndeplinire cu ajutorul guvernului francez această hotărâre, l-au determinat pe ministrul de externe Bidault să ceară convocarea unei Adunări Parlamentare Europene pentru un schimb de păreri despre problemele unei Uniuni Europene. Pe 18 august guvernul francez adresează o invitație corespunzătoare guvernelor aliate. Pe de o parte, guvernul laburist nu a fost de acord cu o unire printr-o intensificare a relațiilor interstatale, pe de altă parte, nu-și putea permite, în folosul consolidării alianței vestice, să-i înșele pe europenii cei mai doritori de unire ai continentului. Propunerea lui Bidault a fost amânată ca „nefiind favorabilă acestui moment”. La ședința Consiliului Consultativ din 25-26 octombrie Bevin a consimțit ținerea unor consultări despre o Adunare Europeană, el dorind ca acest lucru să fie înțeles deocamdată ca un Consiliu Ministerial Permanent al statelor Pactului de la Bruxelles.

Robert Shumann a amenințat pe 13 ianuarie 1949 cu ocazia unei vizite la Londra că în caz de nevoie guvernul francez va negocia fără guvernul britanic și după unele pregătiri tehnice s-a putut da publicității pe 5 mai componența Consiliului European format din Consiliu de Miniștri și o Adunare Consultativă. Un forum oficial pentru discutarea problemei Uniunii Europene a fost prețul pe care Bevin a trebuit să-l plătească europenilor de pe continent în interesul blocului occidental.

OFENSIVA SOVIETICĂ PENTRU DESTINDERE

Din punct de vedere sovietic consolidarea blocului occidental părea un lucru de temut. SUA se obligau la prezență militară continuă pe continentul european, europenii occidentali încercau să depășească contradicțiile rămase cu ajutorul integrării europene și să-și reducă înarmarea convențională față de blocul estic. Primejdia provenită din partea ofensivei vestice părea cu atât mai mare cu cât URSS se afla în fața unei imense probleme interne: forțarea unilaterală a industriei grele și de armament cu intenția de a reface țara pentru a deveni un nou bastion, dusese la o solicitare extremă a forțelor de producție și de muncă și la o mizerie generală socială și economică, foarte periculoasă pentru existența sistemului sovietic. Frica de expansiunea vestică și nevoia de liniște în politica externă pentru depășirea greutăților interne, a determinat conducerea sovietică să plătească un preț uriaș pentru a împiedica reînarmarea vest-germană – punctul central al consolidării blocului occidental. Ofensiva sovietică pentru destindere a pus sub semnul întrebării direcția generală de consolidare a formării blocurilor din Europa.

Conflictele militare nu au lipsit în ciuda denumirii de Război rece, cele două superputeri implicându-se în Asia, în Orientul Apropiat și în cel Mijlociu, ideologic, economic și chiar militar, fără a se confrunta direct.

Mai întâi în China, unde s-a instaurat regimul comunist, în 1949: acesta a fost susținut de sovietici. Statele Unite au acordat oponentului lui Mao Zedong un ajutor de 5 miliarde de dolari, fără a putea împiedica victoria comuniștilor. În anii 50 relațiile dintre China și URSS s-au răcit producându-se astfel o fisură în blocul comunist, după desprinderea Iugoslaviei în 1948.

În Coreea, după înfrângerea Japoniei, au ocupat poziții armata URSS în Nord și cea americană în Sud. După retragerea celor două armate a izbucnit războiul între Coreea de Sud și cea de Nord, condusă de liderul comunist Kim Ir Sen. Statele Unite au trimis trupe pentru susținerea Sudului, primind și confirmarea Consiliului de Securitate al ONU din care reprezentantul Uniunii Sovietice se retrăsese temporar, în semn de protest. În sprijinul nord-coreenilor au venit aproximativ un milion de voluntari chinezi. În 1953 s-a semnat Convenția de la Panmunjom care consacra divizarea Coreei aproximativ de-a lungul paralelei de 38°.

În Indochina lupta de eliberare de sub dominație franceză a creat condiții pentru comuniști, conduși de Ho Și Min. sprijiniți de China și de URSS ei au preluat puterea în nord. Intervenția Statelor Unite a dus la semnarea acordului de la Geneva în 1954 prin care peninsula era divizată pe linia paralelei de 17°. În 1962 Vietnamul de Nord a atacat Sudul, susținut de un Front de eliberare format acolo. Intervenția americană 1964-1973 nu a putut împiedica reunificarea și comunizarea Vietnamului în 1975. Cambodgea s-a desprins formând un stat separat supus de kmerii roșii unui pustiitor război civil.

Alte conflicte au avut loc în Orientul Apropiat și cel Mijlociu unde a luat naștere statul Israel 1947, recunoscut de Statele Unite și URSS dar contestat de țările arabe.

Escaladarea înarmărilor a creat un echilibru politic fragil în lumea postbelică amenințată de eventualitatea unui război nuclear.

În URSS a fost convocat pe 5 octombrie 1952, prima oară după 13 ani un congres al Partidului Comunist în cadrul căruia au fost anunțate noi planuri ambițioase, iar Stalin s-a aflat mai mult ca oricând în centrul tuturor deciziilor. S-a pornit o campanie pentru creșterea vigilenței împotriva delăsării, credulității și a oportunismului antimarxist. Un val de epurări urma să întărească autoritatea lui Stalin și să permită depășirea tensiunilor create. Moartea lui Stalin din 5 martie 1953 a spulberat speranțele că loialitatea cetățenilor sovietici și coerența blocului sovietic puteau fi rezolvate pe această cale. Regimul s-a confruntat cu greutăți mai mari ca înainte, deoarece pe lângă sistemul de producție și de repartiție intrate în derivă trebuia reglementată și problema succesiunii la putere. Troika de la conducere, formată 10 zile după moartea dictatorului și compusă din prim-ministrul Malenkov, șeful poliției și ministrul de interne Beria și șeful partidului Hrușciov a introdus imediat o destindere a sistemului statului polițienesc prin amnistia victimelor politice ale lui Stalin, a susținut producția bunurilor de consum și a agriculturii. Diminuarea presiunii din partea puterilor occidentale era tot mai necesară pentru existența sistemului sovietic. Chiar la înmormântarea lui Stalin din 9 martie, Malenkov a vorbit insistent despre posibilitatea unei coexistențe de durată și a unei competiții pașnice a celor două sisteme diferite, iar Beria a anunțat folosirea unei politici de întărire a păcii, a luptei împotriva pregătirii și pornirii unui nou război, de cooperare internațională și de dezvoltare a unor legături practice cu toate țările pe baza reciprocității. Polemica virulentă antioccidentală din partea sovietică a încetat, diplomații occidentali din URSS au putut să se miște în voie.

Președintele Eisenhower a cerut o dovadă a intențiilor de pace sovietice și ca premise pentru încheierea războiului rece, nu numai alegeri libere în Coreea și încheierea unui acord de stat cu Austria, ci și reunificarea Germaniei în cadrul Uniunii Vest-europene și în plus redarea independenței totale a tuturor țărilor est-europene – cu alte cuvinte retragerea URSS din toate pozițiile obținute după cel de-al doilea război mondial.

Odată cu ziua de 17 iunie 1953 s-a sfârșit disponibilitatea sovietică de a se retrage din zona de ocupație și prin aceasta s-a închis orice perspectivă a unei reunificări germane, corespunzătoare intereselor din est și vest. Concluzia este că ofensiva pentru destindere a sovieticilor nu a dus la revizuirea sperată inițial, a formării blocurilor din Europa Centrală, ci, dimpotrivă la consolidarea relațiilor dintre est și vest. După extinderea zonei de influență sovietică, expansiunea americană se încheie și ea. Astfel se obținuse premisa instalării unui echilibru oarecare între cele două blocuri, un echilibru care ducea la detensionare atâta timp cât interesele de securitate esențiale ale uneia sau alteia dintre părți nu erau lezate.

„SPIRITUL DE LA GENEVA”

După ce neînțelegerile asupra reînarmării Germaniei au confirmat încă o dată împărțirea între est și vest, iar formarea blocurilor ajunsese de ambele părți la limitele sale interne, o detensionare de principiu a devenit posibilă. Procesul de destindere nu putea înainta decât în măsura în care se păstra echilibrul, ambele părți luau seama la aceasta, nimeni nu intervenea masiv în interesele părții adverse și nimeni nu interpreta acțiunile părții opuse ca pe o intervenție masivă în propria sferă de securitate. Demontarea Războiului rece a devenit un proces de durată. Acest proces o început o dată cu terminarea formării blocurilor.

La sfârșitul lui martie 1955 conducerea sovietică s-a arătat dispusă să-și retragă trupele de ocupație din Austria, asigurându-i-se acesteia o neutralitate de durată și să renunțe la drepturile ei asupra unor sume mari de răscumpărare față de proprietățile germane. După negocieri se semnează pe 15 mai Acordul de Stat austriac. Astfel s-a îndeplinit una din condițiile preliminare de care fusese dependent sistemul de securitate colectiv. Pentru a întări speranțele față de destindere, guvernul francez a propus o Conferință la vârf a șefilor de guverne și a miniștrilor de externe a celor patru puteri învingătoare. Guvernul britanic s-a alăturat propunerii în speranța continuării rolului ei de intermediar. Guvernul american nu s-a mai opus, iar cel sovietic s-a folosit de ocazie pentru a-și demonstra dorința de cooperare.

La Geneva între 18 și 23 iulie 1955 s-au aflat Eisenhower, Bulganin și Hrușciov, prim ministru Faure și Eden, care îl înlocuise în aprilie pe Churchill, au ținut Conferința cu larga participare a opiniei publice. În urma dezbaterilor nu s-a realizat o apropiere substanțială a punctelor de vedere. Puterile occidentale nu au acceptat cererea lui Adenauer, ca discuția să se poarte numai în cazul unui progres în problema reunificării Germaniei dar i-au conferit acestei probleme cea mai mare urgență. Delegația sovietică s-a străduit să negocieze direct pentru crearea unui sistem de securitate colectiv, sovieticii au prezentat un plan de dezarmare, care trecea controlul asupra producției atomice unei organizații a ONU, dar cele mai importante locuri de producție și sistemele de transport nu au fost discutate. Eisenhower a răspuns prin propunerea de a face inspecții reciproce ale armatei aerului în cadrul amplasărilor militare – „Cer deschis”, ceea ce ar fi adus SUA mai multe informații despre starea înarmărilor sovietice, decât s-ar fi putut afla în plus despre înarmarea americană. Ambele părți se temeau de riscul de a aproba propunerile părții adverse. Șefii de guverne au putut decide doar ca propunerile litigioase să fie controlate în detaliu de către miniștrii lor de externe, iar aceștia întâlnindu-se din nou la Geneva în octombrie/noiembrie au constatat incompatibilitatea lor.

Întâlnirea la vârf de la Geneva n-a rămas fără urmări. Pentru prima oară de la începutul confruntărilor deschise dintre est și vest șefii de guverne ale celor Patru Mari puteri s-au sfătuit politicos, declarându-și dorința de cooperare și nu au mai procedat ca și când ar fi vrut să transforme Războiul rece într-un adevărat război, ci au formulat necesitatea cooperării într-un mod deschis.

În urma Conferinței de la Geneva exista convingerea fermă că un conflict între est și vest nu era inevitabil, iar conflictul nu trebuia să se termine în mod necesar cu victoria sau înfrângerea uneia din părți.

Cu întâlnirea de la vârf de la Geneva încă nu se încheiase Războiul rece, sub conducerea unor grupuri ale alianței vestice și-au păstrat preeminența acele forțe care au interpretat greșit încercările de destindere sovietice, luându-le drept un respiro înaintea unei noi încercări de expansiune. Ofensiva sovietică în favoarea destinderii își atinsese limita maximă, iar Hrușciov a încercat să oprească înarmarea americană strategică prin amenințări și să împiedice amplasarea armelor atomice în spațiul central european. Interesul existențial al celor două puteri mondiale de a preîntâmpina un război atomic a devenit binecunoscut în iulie 1963 prin acordul de stopare al experiențelor atomice, iar 5 ani mai târziu a dus la Tratatul de Neproliferare a Armelor Atomice.

În același timp, dimensiunea ideologică a neînțelegerilor s-a redus tot mai mult. În URSS țelul politic primordial a devenit depășirea propriei rămâneri în urmă a standardului de viață și a tehnologiilor civile vestice, ceea ce era realizabil doar printr-o cooperare cu națiunile industriale ale vestului. SUA și aliații săi și-au pierdut iluziile în unitatea de monolit a blocului comunist, s-a deteriorat consensul în politica internă anticomunistă.

Temă seminar: Sfârșitul Războiului Rece

Destinderea relativă

Teme referat: 1. Criza rachetelor cubaneze 1962

2. Criza din Orientul Mijlociu 1973 (conflictul arabo-izraelian și „arma petrolieră”)

Subiecte lucrare de control:

Cauzele care au declanșat Războiul Rece. Teza tradițională (problematica ostilității între statele capitaliste și conducerea sovietică).

Conceptul de îngrădire. Împărțirea Europei în sfere de influență.