Istoria Radioteleviziunii
INTRODUCERE
Născută la începutul anilor ’20, radiodifuziunea a devenit, cu excepția câtorva zone dintre cele mai nedezvoltate, produsul industrial cel mai consumar. Televiziunea, începând de la sfârșitul anilor ’40, își continuă procesul de lărgire al pieței sale. Cele mai recente progrese ale electronicii, ale informaticii și ale telecomunicațiilor prin cablu sau spațiale își conjugă efectele pentru a deschide mediilor audiovizuale perspectivele unei expansiuni accelerate. Mai puțin de două generații despart posturile cu galenă ale bunicilor noștri de televizoarele moderne care ne oferă zeci de programe.
În timp ce progresul presei scrise fusese destul de lent pentru a putea însoți evoluția nivelelor de viață și ale nevoilor culturale ale cititorilor săi, fără a provoca adevărate rupturi, nașterea și apoi expansiunea mediilor audiovizuale au antrenat, prin viteza și masivitatea intruziunii lor în viața indivizilor și a familiilor, o adevărată bulversare: modurile de viață și de gândire ale contemporanilor noștri au fost, și continuă să fie, schimbate de consumul de produse culturale și de către moduri de expresie străine de obiceiurile și tradițiile lor.
Studiul acestor schimbări impune metode istorice originale și luarea în considerare a tuturor factorilor acestei evoluții: progresul științific și aplicațiile sale tehnice, decisive pentru nașterea radioului și apoi a televiziunii, au rămas întotdeauna determinante de atunci încoace; problemele economice legate de producția de aparatură, apoi de programe și pe urmă ale concurenței dintre emițători; statutul juridic și raporturile cu puterile politice; conținutul programelor în diversitatea emisiunilor și ale formelor de expresie și contribuția lor la ceea ce numim cultura de masă. Istoria radio-televiziunii cu cât ea este adesea lipsită de materia sa primă: din lipsa înregistrărilor, majoritatea emisiunilor de radio și de televiziune s-au “volatilizat”; iar în privința înregistrărilor păstrate, accesul și tratamentul lor este atât de costisitor, în timp și bani, încât utilizarea lor nu poate fi decât excepțională și exactă.
Dimensiunile acestui eseu nu ne pot permite decât să prezentăm principalele trăsături ale evoluției trecute. Ambiția noastră este de a incita la o reflecție asupra unuia dintre cele mai novatoare fenomene ale timpului nostru, oferind tuturor celor care, ascultători sau telespectatori, profesioniști sau cercetători, sunt pasionați de viitorul audiovizualului, ocazia unei folositoare întoarceri la izvoare.
PARTEA I
ÎNCEPUTURILE RADIODIFUZIUNII
Capitolul I
TELEGRAFUL FĂRĂ FIR ȘI RADIOTELEFONIA
Originile radiodifuziunii se confundă cu cele ale telecomunicațiilor prin unde care întrebuințează fenomene fizice foarte complexe și tehnici care au fost, încă de la început, foarte sofisticate. Prezentarea lor este cu atât mai delicată cu cât descoperirile și punerea la punct a aparatelor nu s-au supus unei cronologii logice, ci au reprezentat succesul unor cercetări duse simultan și în perspective diferite de către echipe împrăștiate în lumea întreagă: rezultatele muncii lor, eșecurile, semi-eșecurile sau succesele s-au amestecat și s-au conjugat. Ca și în cazul marilor invenții tehnologice contemporane (automobilul, cinematografia, aviația, navigația submarină…), descoperirea radiodifuziunii și rapiditatea expansiunii sale arată că, dincolo de rivalitățile de orice natură și în ciuda concurenței intereselor industriale sau naționale, comunitatea științifică de dinainte de 1914 organizase foarte bine schimbul de informații indispensabile bunului mers al progresului.
I – Undele hertziene și punerea la punct a telegrafiei fără fir
Urmându-l pe Ampere, pe Ohm și pe maestrul său Faraday, ale cărui lucrări ajutaseră la clarificarea lumii electricității, și în legătură cu cercetătorii generației sale, care studiau fenomene încă slab explorate ale electromagnetismului, scoțianul James Clerk Maxwell (1831 – 1879) stabilise în 1864 o teorie de ansamblu asupra undelor electromagnetice, cărora le demonstra strânsa legătură cu undele luminoase. Germanul Heinrich Hertz (1857 – 1894), discipol al lui Helmholtz, a reușit în 1887 primele experiențe care probau teoriile lui Maxwell producând unde hertziene: descoperirile sale au fost imediat studiate în aproape toată lumea. La Paris, perfecționând ideile italianului Onesti, Edouard Branly (1844 – 1940) pune la punct în 1890 un aparat detector de unde hertziene (tub de pilitură legat la o baterie) care, sub numele de coeror sau de radio conductor, a reprezentat pentru anii decisivi care au urmat instrumentul indispensabil al tuturor celorlalți cercetători: americanului de origine sârbă Nikola Telsa, englezului Olivier Lodge, care a știut primul în condiții de laborator să perceapă undele hertziene la o distanță de … 36 de metri în 1894, rusului Alexandr Popov (1852 – 1906), care a pus la punct o antenă… pentru a detecta furtunile.
Tânărul student italian [anonimizat] (1874 – 1937) este cel care a știut să coordoneze ansamblul de tehnici puse la punct la vremea sa și să realizeze primele experiențe probatoare: 1894, primele încercări lângă Bologna; 1895, schimb de semnale hertziene pe 400, apoi pe distanța de 2.000 de metri. În 1896, el s-a instalat în Marea Britanie unde și-a luat primul brevet și a reușit, în prezența ministrului Poștelor, un schimb de semnale morse prin TFF pe o distanță de 3 km; bătaia a trecut, în 1897, la 25 km.; în 1899, la 160 km. și în același an, pe 28 martie, el a realizat o legătură între Douvres și Vimereux lângă Boulogne (46 km.). El și-a perfecționat sistemul asigurându-i sintonia, adică perfecta concordanță între antenele receptoare și antenele emițătoare. Pe 12 decembrie 1901, el a realizat prima legătură între Poldhu (Cornouaille) și Terra-Nova; legătura transatlantică permanentă nu a fost asigurată în mod permanent decât începând din 1907.
În același timp alți ingineri călcau pe urmele lui Marconi sau mergeau pe propriile lor căi: Popov în Rusia; Slaby, Arco, Braun în Germania; în Franța, inginerul Eugene Ducretet care, încă din septembrie 1898, a asigurat o legătură între Turnul Eiffel și Panteon (4 km.), locotenenții de marină Camille Tissot și Maurice Jeance, căpitanul de geniu Gustave Ferrie (1868 – 1932) … Coerorul lui Branly a fost repede înlocuit de către detectoare mai practice. Antenele se pefecționau, iar puterea emițătoarelor creștea.
II. – Telefonia fără fir
Așa cum TFF-ul însoțea telegraful electric, a venit foarte repede ideea de a folosi undele hertziene pentru a însoți telefonul. Modulația undei hertziene pe unda electrică a telefonului punea probleme dificile care au fost rezolvate în mod diferit. Calea explorată încă din 1884 de către Graham Bell însuși și reluată în 1892 de către William Preece în Anglia, care utiliza solul drept conductor, a fost repede abandonată. Rezultatele obținute în 1899 de către Popov, în 1900 de Gavey în Anglia și de Ducretet în 1901 nu au fost semnificative. Canadianul emigrat în Statele Unite, Reginald Fessenden (1860 – 1932), care utiliza alternatoare de mare putere și mai ales procedeul heterodin pentru recepție, a realizat în 1906 o primă transmisiune pe o distanță de 18 km. și în iulie 1907 pe o distanță de 300 km. În 1909, grație arcului electric “cântător” al danezului Valdemar Poulsen, germanii au reuști să transmită sunete pe o distanță de 40 km. Dar adevărata soluție trecea prin folosirea lămpilor, cea a lui Ambrose Fleming cu doi electrozi (1904), și mai ales în 1907, trioda, cea a americanului Lee de Forest (1873 – 1961). Acesta din urmă și-a impus cu greu utilizarea invenției sale. El a căutat comanditari în Franța, unde a reușit în 1908 o legătură între Turnul Eiffel și Villejuif; întors în Statele Unite el a retransmis în ianuarie 1910, pe o distanță de 20 de km. de la Metropolitan Opera cântecul lui Caruso. Din martie și până în august 1914, la cererea lui Albert I, au fost retransmise la Bruxelles concerte săptămânale. În Franța, lucrând pentru marina națională, Colin și Jeance au experimentat radiofonia încă din 1908; în iunie 1914, ei reușiseră să atingă distanța de 200 de km. În Europa, războiul a pus capăt acestor experiențe. În Statele Unite, Lee de Forest le-a reluat pe ale sale; Alexanderson, pentru marina americană, a putut asigura în octombrie 1915 o legătură mediocră experimentală între Arlington, lângă Washington, și Turnul Eiffel.
– Primii utilizatori ai TFF
TFF-ul trebuia să servească la completarea telegrafului electric: în anii care au precedat 1914 progresele sale au fost foarte rapide. Marinele de război au fost primele care l-au utilizat pentru a rupe izolarea navelor și a coordona mișcările escadrelor. Puterile coloniale crează începând de la marile stații emițătoare o rețea ce leagă metropola lor de restul lumii. În special, Germania a făcut eforturi considerabile. Marina comercială a urmat acest exemplu: încă din 1910 pacheboturile care plecau din porturile americane trebuiau să fie prevăzute cu TFF, iar naufragiul Titanicului, pe 15 aprilie 1912, a accelerat această mișcare. În 1913, existau în Europa 330 de stații TFF deschise publicului, pentru trimiterea de radiograme către vapoare sau pentru a face legătura regiunilor izolate cu rețeaua telegrafică clasică. Englezii au utilizat TFF-ul în operațiunile împotriva burilor în 1900. Războiul ruso-japonez, în 1904, i-a dovedit importanța atât în operațiunile terestre cât și în cele marine. În timpul expediției din Maroc din 1911, acțiunea corpului expediționar francez a fost cunoscută și coordonată grație unei legături dintre Turnul Eiffel și navele de război din largul coastelor marocane, ele însele aflate în legătură cu trupele terestre, fapt ce îi permitea statului-major să le urmărească și să le dirijeze. Din 1906, toate zonele fortificate franceze din nord și din est erau legate prin TFF cu capitala și se realizaseră deja legături între dirijabile sau avioane și baze terestre. Începând din 1905, Turnul Eiffel, o fantastică antenă, devenise sub comanda lui Ferrie un emițător militar; el asigura încă din 1910 emiterea de semnale orare care permiteau navelor pe mare să-și determine poziția longitudinală și în anul următor un serviciu meteorologic în alfabetul morse.
– TFF-ul și telefonia fără fir în timpul Marelui Război
TFF-ul a jucat un rol decisiv în toate operațiunile navale ale vremii, îndeosebi în cadrul războiului submarin și în operațiunile zepelinelor. În aviație, după multe încercări începând din 1911, s-au putut asigura legături directe din 1916, în telegrafie și apoi în telefonie, între avioanele de observație și statele-majore sau bateriile de atrilerie. În domeniul terestru, încă din 1915, telegrafia militară franceză a pus la punct mici receptoare-emițătoare de telefonie fără fir, care au echipat toate armatele aliate, și care au adus eminente servicii când, în primăvara 1918 reluându-se războiul de mișcare, au menținut contactul dintre unitățile din linia întâi și statele-majore din spatele frontului. Izolată prin ruperea legăturilor sale transoceanice prin cablu, Germania a putut să mențină contactul, în special cu America, grație TFF-ului: ea a putut astfel să-și păstreze o activitate diplomatică aproape normală în țările neutre și să-și continue propaganda datorită noii agenții de informație, Transozean Gesellschaft.
– Telecomunicațiile prin unde după Marele Război
Până la începerea celui de al doilea război mondial cablul a rămas mijlocul cel mai utilizat pentru telegraf și pentru telefon dar, stimulate de către state, în special Franța și Germania, îngrijorate de a nu depinde prea mult în relațiile lor internaționale de rețelele de cablu controlate de țările străine și de puternicele sociatăți de radioelectricitate, telecomunicațiile prin unde au realizat un progres notabil, cel mai adesea sub tutela administrațiilor Poștelor. Societatea engleză Marconi’s Wireless Telegraph, cu filial longitudinală și în anul următor un serviciu meteorologic în alfabetul morse.
– TFF-ul și telefonia fără fir în timpul Marelui Război
TFF-ul a jucat un rol decisiv în toate operațiunile navale ale vremii, îndeosebi în cadrul războiului submarin și în operațiunile zepelinelor. În aviație, după multe încercări începând din 1911, s-au putut asigura legături directe din 1916, în telegrafie și apoi în telefonie, între avioanele de observație și statele-majore sau bateriile de atrilerie. În domeniul terestru, încă din 1915, telegrafia militară franceză a pus la punct mici receptoare-emițătoare de telefonie fără fir, care au echipat toate armatele aliate, și care au adus eminente servicii când, în primăvara 1918 reluându-se războiul de mișcare, au menținut contactul dintre unitățile din linia întâi și statele-majore din spatele frontului. Izolată prin ruperea legăturilor sale transoceanice prin cablu, Germania a putut să mențină contactul, în special cu America, grație TFF-ului: ea a putut astfel să-și păstreze o activitate diplomatică aproape normală în țările neutre și să-și continue propaganda datorită noii agenții de informație, Transozean Gesellschaft.
– Telecomunicațiile prin unde după Marele Război
Până la începerea celui de al doilea război mondial cablul a rămas mijlocul cel mai utilizat pentru telegraf și pentru telefon dar, stimulate de către state, în special Franța și Germania, îngrijorate de a nu depinde prea mult în relațiile lor internaționale de rețelele de cablu controlate de țările străine și de puternicele sociatăți de radioelectricitate, telecomunicațiile prin unde au realizat un progres notabil, cel mai adesea sub tutela administrațiilor Poștelor. Societatea engleză Marconi’s Wireless Telegraph, cu filialele sale străine, domina foarte autoritar, în 1914, piața TFF-ului. În Statele Unite, în noiembrie 1919, la cererea autorităților federale, filiala sa a fost americanizată și inclusă în Radio Corporation of America (RCA), trust fondat de către General Electric, American Telephone and Telegraph și Westinghouse. În Germania, la cererea guvernului imperial, Allgemeine Elektrizitats Gesellschaft și Siemens au fondat între 1903 și 1905 o filială comună Telefunken, care a gestionat stația Nauen din apropierea Berlinului. În Franța, atât sub egida autorităților militare cât și a constructorilor de material electric, s-a născut o importantă industrie, pe care războiul a dezvoltat-o. Sub conducerea unui remarcabil animator, Emile Girardeau, Societe francaise radioelectrique (SFR), fondată în 1910, asociată cu Compagnie generale de TSF (CSF), născută în 1918, devine al patrulea “mare” al TFF-ului mondial. Puternicele stații de la Lyon-La Doua (1914), de la La Croix-d’Hins, lângă Bordeaux (1920), și mai ales cea de la Sainte-Assise din Seine-et-Marne (1922), au dat Franței mijloacele independenței sale în domeniul legăturilor internaționale.
Începând din 1926, progresele radiotelefoniei aveau să permită asigurarea legăturilor telefonice directe trans-oceanice, pe care cablul a fost incapabil să le asigure până în 1956. Utilizarea tot mai mare a undelor scurte pentru legăturile pe distanțe lungi a dat, după 1927, un nou impuls TFF-ului… Dar în realitate, istoria telecomunicațiilor prin unde (legăturile pentru schimbul de mesaje telegrafice sau telefonice dintre un centru emițător și un centru receptor) și cea a radiodifuziunii (emitere radiantă de programe sonore destinate unui mare număr de mici receptoare individuale) au început să devină divergente la începutul anilor ’20, chiar dacă tehnicile lor de difuzare au rămas apropiate și uneori comune; ar fi deci inutil, în cadrul limitat al acestei lucrări, să continuăm povestea primei1.
Începând cu anii ’60, în era sateliților și a telematicii, aceste două istorii se vor uni din nou în același timp în care dezvoltarea cablului coaxial și a fibrelor optice asociază telecomunicațiile prin cablu dezvoltării televiziunii.
În aceeași colecție, nr. 335, Les Telecommunications de Jean Laffay.
Capitolul II
PRIMELE POSTURI
PRIMELE PROGRAME
Fondarea primelor stații emițătoare de radio s-a datorat adesea producătorilor de material radioelectric, care voiau să-și vulgarizeze experiențele și să-și popularizeze tehnicile difuzând concerte sau știri în speranța creării unei noi piețe pentru producțiile lor. În funcție de țări, libertatea a fost totală sau, dimpotrivă, intervenția statului s-a manifestat sub forme diferite. Este greu să distingiemisiunile experimentale în fața unui public al primelor programe regulate.
– Avansul american
Când la data de 2 noiembrie 1920 stația KDKA din Pittsburgh (aparținând lui Westinghouse Electric and Manufacturing Company) a asigurat un reportaj despre alegerile prezidențiale al lui Warren G. Harding, candidat republican, radiodifuziunea se născuse ca mijloc de informare politică; câteva luni mai târziu – în iulie 1921 – difuzarea, printr-o stație RCA la Hanoken, a meciului de box Dempsey – Carpentier, lega sportul și radioul cu legături care păreau indisolubile.
Autoritățile federale, în virtutea Radio Act din 1912, se mulțumeau doar să acorde diferite tipuri de licențe. Stațiile de Broadcasting se înmulțeau (30 la sfârșitul anului 1921, 451 în 1922, 556 în 1923): a fost așa numitul “radio boom”.
Fabricanții de material radioelectric se numărau printre principalii promotori de stații. David Sarnoff, colaborator al lui Marconi, își făcea intrarea la RCA unde a pus, încă din iunie 1922, problema finanțării emisiunilor considerând că fabricanții, distribuitorii, comercianții de aparate de radio trebuiau să le plătească. AT&T – care se retrăsese din RCA – lansase, la 16 august 1922, prima stație finanțată de către publicitatea WEAF din New York; încă din martie 1923 emisiunile sale erau patronate de 25 de societăți; ea a constituit primul lanț de stații, numărând 26 la Boston, Washington, Philadelphia, Pittsburgh, Kansas City … , în 1925; ea a cedat, în 1926, rețeaua sa numită “rețeaua roșie” RCA-ului, care constituise la începutul aceluiași an o “rețea albastră” răscumpărând numeroase posturi emițătoare; aceste două rețele au format primul mare lanț de posturi emițătoare, NBC (National Broadcasting Corporation).
Apariția radioului în Statele Unite a avut loc într-o deplină libertate, dar nu fără conflicte între societățile capitaliste și, de asemenea, între interese opuse.
După o perioadă de “laisser -faire” aproape totală între 1922 și 1927, înmulțirea stațiilor emițătoare (578 în 1925, 700 în 1926) – odată cu interferențele și haosul care a urmat – a condus la punerea în practică a unui sistem mai riguros de repartizare a frecvențelor; un al doilea Radio Act, în februarie 1927, a legat radioul de Primul Amendament și a creat Federal Radio Commission (FRC), compusă din 5 membri numiți de către președintele Statelor Unite. Marile canale (networks): NBC, CBS, despre care vom vorbi mai târziu, nu sunt proprietare decât al unui mic număr de stații; majoritatea sunt numai abonate la programele lor; existau și stații independente și rețele regionale; în sfârșit, stații necomerciale au fost constituite foarte devreme de către universități sau organizații religioase, fără însă a putea să rivalizeze cu radioul comercial.
Numărul de receptoare a trcut de la 50.000 în 1921 la 600.000 în februarie 1922, la 4 milioane în 1925, la 6 milioane și jumătate în 1927, și la 10 milioane în 1929. O asemenea progresie provoacă un adevărat “boom” al radioului; în 1930, publicitatea reprezenta la radio o cifră de afaceri de 60 de milioane de dolari. Încă de la început, muzica a ocupat un loc privilegiat, dar grija de a atrage ascultătorii (pentru a putea să beneficieze de tarifele de publicitate și a le justifica) a condus repede la acordarea unei mai mari importanțe muzicii populare, muzicii de dans și cântecelor, și varietăților; din 1929, dialogurile umoristice ale lui Amos’n’Andy au avut un mare succes.
Informațiile și emisiunile politice au contribuit de asemenea la popularizarea radioului. Harding fusese primul președinte al Statelor Unite care ținuse un discurs radiodifuzat la Saint-Louis, la 21 iunie 1923. Ceremonia de instalare a lui Coolidge ca președinte, la 4 martie 1925, a fost radiodifuzată de 27 de stații. Cele două mari partide folosiseră deja radioul în 1924 plătind timpii de emisie, dar campania electorală din 1928 a fost cea care a văzut radiodifuzarea intrând în cursa pentru președinție; campania electorală a adus peste 10 % din încasările de publicitate radiofonică în anul 1928. În seara zilei de 5 noiembrie, Hoover, apoi Al Smith, s-au adresat fiecare unui public de peste 40 de milioane de ascultători; aceasta reprezenta o cotitură în moravurile politice.
– Radioul în Europa
Fiecare an, începând din 1921, vede născându-se noi posturi emițătoare și programe regulate; în 1925 ele există în 19 țări din Europa, ca și în Argentina (din 1922, deoarece societatea germană Telefunken avea aici o filială), în Australia (din 1923) și în Japonia.
În Anglia, compania Marconi își reluase experiențele, din 1920, la Chelmsford, și își începuse primele emisiuni radiodifuzate între 23 februarie și 6 martie, urmărite cu interes de Daily Mail și de către lordul Northcliffe; cu toate aceste, Postmaster general (ministrul Poștelor) a suspendat aceste emisiuni în noiembrie 1920. Sub presiunea radio-amatorilor, a societăților științifice sau comerciale, Marconi Co. a fost autorizată să emită, ceea ce și făcu la 14 februarie 1922 de la Writtle.
Decis să nu urmeze exemplul american al abundenței posturilor emițătoare, în noiembrie 1922, ministrul Poștelor Neville Chamberlain, a incitat diferite societăți de producție să se unească; astfel s-a format British Broadcasting Company, a cărei capital aparținea în proporție de 60 % celor 6 mari companii de producție de material radioelectric: Marconi Co, Thompson Houston, General Electric, Metropolitan Vickers (legată de Westinghouse Co), Western Electric și Radio Communication Co; restul era reprezentat de vreo 200 de mici fabricanți. Primele emițătoare au fost construite la Londra, la Manchester și la Birmingham; în 1925, erau 22 de stații, dintre care una de mare putere la Daventry. Licența de emitere fusese acordată de abia la 18 ianuarie 1923. Dificultățile nu lipseau: relațiile cu Post Office-ul, cu presa destul de ostilă în ansamblul ei, îngrijorată să limiteze funcția de informare a radioului și de a nu lăsa să fie introdusă publicitatea la radio într-o perioadă de depresie economică.
O comisie de anchetă formată în 1923, Comisia Sykes, după numele raportorului său, s-a pronunțat pentru un control mai strict al statului; concluziile sale au fost reluate de către o nouă comisie prezidată de lordul Crawford care a respins atât menținerea statu quo-ului (o societate comercială de radio), cât și gestiunea statului. Guvernul și-a adoptat punctele de vedere și a hotărât, în iulie 1926, ca, începând de la 1 ianuarie 1927, pentru o perioadă de zece ani, monopolul radiodifuziunii să fie acordat prin cartă regală unei corporații, British Broadcasting Corporation, BBC, sub tutela ministerului PTT retrocedându-i o parte din taxele radiofonice impuse deținătorilor de receptoare. BBC-ul avea în fruntea sa un consiliu de 7 guvernatori numiți de guvern și un director general. Statul a răscumpărat posturile de radio ale celor 6 mari societăți ale vechiului BBC, publicitatea la radio a fost interzisă, monopolul permițând o relansare a activității radiofonice de care profitau până la urmă fabricanții de receptoare (printre care și vechii proprietari ai BBC).
John Reith este cel care a creat sistemul de la BBC, un serviciu public ce beneficiază de un monopol fără a fi un organism de stat; administrator în decembrie 1922, din noiembrie 1923 el a devenit director general: era un inginer de 34 de ani care, până atunci, fusese străin de radio. El a avut o mare contribuție la schimbarea statutului BBC-ului. Personalul BBC a trecut de la 4 membri în 1922 la 552 de membri în 1925 (dintre care 179 de ingineri).
Progresia radioului în cadrul publicului a început în 1924, trecând de la 330.000 la aproape un milion de receptoare în cursul anului; în 1929, cifra de 3 milioane fusese deja atinsă. Din 1922 muzica populară, jazz-ul, sketch-urile umoristice figuraseră în programe, dar un comitet de apărare al administratorilor de teatru și de concert, muzicieni și atriști s-a format în mai 1923 împotriva BBC-ului, care a trebuit să negocieze cu aceste profesii; cu atât mai mult cu cât și presa obținuse în 1923 limitarea informațiilor radiofonice.
Greva generală, care a afectat și ziarele de pe 3 pe 12 mai 1926 în Anglia, i-a permis BBC-ului să-și manifeste importanța și independența sa față de guvern; Reith s-a lovit de cancelarul Eșichierului, Winston Churchill, care voia să utilizeze radioul împotriva greviștilor; Primul Ministru Baldwin, care-l aprecia pe Reith, i-a respectat autonomia; campania electorală din 1928 se desfășurase la radio, unde toți liderii au putut să se exprime. Pentru prima oară presa engleză recunoștea influența directă a radioului asupra vieții politice, cu toate că era mai mult orientat către emisiunile culturale. În 1928, din 80 de ore de emisie pe săptămână, peste 61 % era muzică și peste 8,5 % reprezenta emisiuni școlare.
În Germania, Hans Bredow, care făcuse înainte de război experiențe de difuzare a muzicii și a cuvântului, deveni șef al departamentului TFF la ministerul Poștelor. Dar de abia în 1923 a obținut de la guvern autorizarea emisiunilor publice de radio. Licențele de emisie au fost acordate unei societăți din Berlin în 1923, iar în 1924, altor 8 la Leipzig, Munchen, Frankfurt, Hamburg, Stuttgart, Breslau, Koln și Konigsberg. Existau 100.000 de licențe de receptoare în iulie 1924; la sfârșitul anului 1925, existau deja 1 milion, și peste 2 milioane în 1927.
În mai 1925 Reichsrundfunk Gesellschaft, RRG, era constituită; ea cuprindea 9 societăți regionale, apoi Deutsche Welle (Unda germană), care difuza începând din ianuarie 1926 emisiuni educative în toată Germania. Reichpost-ul (ministerul PTT) asigura exploatarea tehnică și controla gestiunea economică, iar ministerul de Interne al Reichului controla programele. Doctorul Bredow era comisarul Radiodifuziunii Reichului; societățile emițătoare de utilitate publică asigurau serviciul programelor în cadrul statelor federale. Emisiunile muzicale, retransmisiile de la Festivalul de la Bayreuth, de la Munchen sau Dresda, cicluri de concerte și drame radiofonice, asiguraseră, foarte repede, renumele radioului german în timpul Republicii de la Weimar.
În Franța, progresul TFF privea mai mult telegrafia, comunicațiile particulare pe distanțe lungi cu coloniile și navele păreau a reprezenta primul obiectiv al marilor societăți, ca de exemplu Compagnie generale de TSF (devenită mai târziu CSF). Acest grup a organizat la 26 noiembrie 1921 un concert emis de la Sainte-Assise (unde era instalată puternica stație radiotelegrafică a SFR) și difuzat la 50 de km mai departe la hotelul Lutetia din Paris. Emile Girardeau, întors dintr-o călătorie în Statele Unite, a obținut autorizarea de a emite, pe 6 noiembrie 1922, și a inaugurat primul post privat, Radiola (viitorul Radio-Paris), avându-l ca speaker pe un tânăr comedian, Marcel Laporte, poreclit Radiolo. Începuturile radioului în Franța sunt legate și de experiențele armatei, conduse de generalul Ferrie de la stația din turnul Eiffel, care a emis regulat începând din februarie 1922.
Industria privată și armata au devansat astfel Școala PTT care utiliza începând din ianuarie 1923 o stație oferită de către LMT, filiala franceză a Western Electric, care ar fi dorit să obțină pentru ea o autorizație, și care, din lipsa acesteia, spera să deschidă piața franceză receptoarelor americane, din moment ce noua stație emitea pe unde medii, în timp ce Radiola emitea pe unde lungi, pentru care receptoarele americane nu erau echipate.
Coexistența serviciului de stat și a întreprinderii private avea să dureze încă aproape douăzeci de ani, în ciuda principiului monopolului transmisiunilor telegrafice extins prin legea finanțelor din 30 iunie 1923 și asupra radiodifuziunii; un decret ambiguu din 24 noiembrie 1923 autoriza posturile private în vederea favorizării industriei radioelectrice. Dar această dispoziție liberală a guvernului Poincarre nu era împărtășită și de Cartelul Stângii ajunsă la putere în 1924, partizan al unui monopol absolut al statului, care s-a dovedit la fel de inaplicabil. Posturi private, autorizate sau nu, au început să emită la Lyon, la Agen, la Fecamp în 1924, la Bordeaux, la Toulouse, la Montpellier în 1925. La Paris, un post al ziarului Petit Parisien (cel mai mare ziar de dimineață) a fost autorizat în mai 1924, și niște constructori își montează propriile stații emițătoare Radio-Vitus și Radio LL. De partea sa, ministerul PTT a creat în provincie relee ale postului Școlii superioare a PTT, având apoi propriile emisiuni, Toulouse-Pyrenees în mai 1925, Lyon-La Doua, Marseille-PTT, apoi în martie 1926 Bordeaux-Lafayette.
Pentru a încerca rezolvarea unei situații dramatice, guvernul lui Poincarre stabilește prin decretul-lege din 28 decembrie 1926 regimul monopolului diferit; el crează un Serviciu al Radiodifuziunii, ținând de administrația centrală a PTT, condus de un inginer, Marcel Pellenc, și încredința realizarea de programe, din cadrul posturilor de stat, asociațiilor de ascultători; dar el a permis în continuare existența posturilor private, cu titlu precar, până la votul unui statut al radioului. Din lipsa acestuia, legea finanțelor din 19 martie 1928 a menținut statu quo-ul; cele 13 posturi private existente la acea dată au fost menținute, 4 la Paris, 9 în provincie.
Această stare de fapt înmulțește conflictele dintre posturile de stat și cele particulare concurente de la Bordeaux, Toulouse, Lyon, Montpellier, dintre asociațiile de ascultători care gestionau posturile de stat și administrația PTT. Receptoarele cu lămpi sunt foarte costisitoare și amatorii de radio, cei fără fir, cum li se spunea atunci, își construiesc adesea propriile receptoare cu galenă cu cască de ascultare, care le permitea să asculte cel mai apropiat emițător; în 1928, numărul de receptoare era estimat la cel mult 600.000.
Posturile din provincie, care nu emiteau adesea decât câteva ore pe zi, au o originalitate în programele lor care va fi redusă puțin câte puțin. Pretutindeni, emisiunile muzicale câștigă o durată din ce în ce mai mare; dar și informațiile încep să fie foarte repede difuzate. Din 1922 Maurice Vinot, inginer și ziarist, devine directorul postului Radiola, unde dezvoltă reportajele sportive și un serviciu de informații în colaborare cu Agenția Havas. La postul de turnul Eiffel, Maurice Privat, ziarist și autor de șansonete, a fost autorizat din 1922 să difuzeze “radio-concerte” și a introdus și un ziar vorbit, care a devenit regulat din 1924 în fiecare seară la ora 18.30, împreună cu o echipă de ziariști și de oameni de litere. La postul Școlii superioare a PTT (care a devenit în 1928 Pris-PTT), informațiile transmise au devenit în 1927 radio-jurnalul Franței grație lui Laskine, șeful cabinetului ministrului PTT. Cu toate acestea, numărul limitat de ascultători, strânsa relație dintre oamenii politici și presa scrisă, fac ca majoritatea ziarelor să vadă în TFF un instrument de divertisment sau de cultură mai mult decât un mijloc de informare; atitudinea lor avea să se schimbe câțiva ani mai târziu.
În Belgia, unde experiențe de radiodifuziune avuseseră loc încă din 1914, în 1923 a fost creată Radio-Belgique, o societate autorizată.
În Olanda, încă din 1920, radioul fusese utilizat la Amsterdam pentru a difuza cursurile de la Bursă; dar societatea Philips, producătoare de material radioelectric, este cea care a lansat primul emițător la Hilversum în 1924, lăsând o asociație de ascultători, AVRO, să se ocupe de emisiuni; s-au constituit grupări, imediat după aceea, pentru a-și difuza propriile lor programe, catolică (KRO 1n 1926), protestantă (NCRV și VPRO), socialistă (VARA) în 1926. O lege din 1928 a dat ministerului de Interne un simplu drept de control. Cele cinci asociații își împart timpul de emisie.
În Elveția, prima stație a fost creată la Lausanne în august 1922, apoi alte stații la Zurich (august 1924), Geneva (februarie 1925), Berna (noiembrie 1925) … ele fiind confederate în februarie 1931 în SSR. În Austria, din 1923, o stație experimentală a fost autorizată la Viena, Radio-Hekophon; încercările sale au fost reluate de către RAVAG, organism semi-public, fondat în octombrie 1924. Spania a cunoscut foarte devreme dezvoltarea radioului, încă din 1922: cu toate acestea, în ciuda unui mare număr de emițătoare, numărul de receptoare era foarte scăzut. În Italia, primele stații, la Roma și la Milano, datează din octombrie 1924, dar adevăratul început al radioului este reprezentat de crearea EIAR în octombrie 1927; Danemarca a avut primele stații în octombrie 1922; Cehoslovacia și Finlanda în 1923; Suedia în 1924; Ungaria, Norvegia, Polonia și România în 1925; Iugoslavia în 1926; Bulgaria în 1929 … Grecia și Turcia doar la sfârșitul anilor ’30.
În Rusia, guvernul sovietic relansase încă din 1918 experiențele de radiotelefonie susținute de către Lenin care prevedea deja “ziarul fără hârtie și fără frontiere”. Radioul răspundea necesității de a depăși problemele de distanță; el este conceput, încă de la început, ca un mijloc de propagandă și de educare a maselor. Primele programe, care au început pe 17 septembrie 1922 la o stație din Moscova, sunt organizate de către sindicate și de comisariatul poporului cu educația. Emisiunile de la Moscova au devenit regulate din 1924; prioritatea a fost acordată receptoarelor cu fir care nu permiteau ascultarea decât a ceea ce hotărau responsabilii stației de retransmisie, evitându-se astfel ascultarea emisiunilor străine.
Dimensiunea internațională a TFF s-a afirmat repede în necesitatea unei repartizări a lungimilor de undă între națiuni. La inițiativa lui Reith (BBC) și a lui Rambert (Radio-Geneve), în aprilie 1925 a fost creată la Geneva Uniunea internațională a Radiodifuziunii (UIR), grupând încetul cu încetul toate țările europene (cu excepția URSS și Luxemburg). Radioul înainte de 1930 nu are decât o mică aplicație în afara Europei și a Americii de Nord; cele câteva rare emițătoare din Asia (cu excepția Japoniei, primele stații în 1925, creație a organismului public NHK în 1926) și din Africa reprezintă rezultatul puterilor coloniale. Progresele tehnice fac din TFF-ul acestei prime perioade o realitate care se modifică fără încetare; ascultătorii, cei fără fir, visează radioul într-un viitor care va favoriza cultura și înțelegerea pacifistă între popoare; în 1929, Societatea Națiunilor a hotărât crearea propriei stații.
PARTEA A DOUA
ERA RADIODIFUZIUNII (1930 – 1960)
Capitolul I
RADIOUL ANILOR ’30
Schimbarea termenilor, către 1930, reprezintă primul semn al mutației: TFF-ul devine radio, chiar dacă francezii rămân încă mult timp atașați de primul termen. Tehnicile se perfecționează. Studiourile în care se găsesc microfoanele, muzicienii, artiștii, speakerii (adesea foști comedieni), care citesc textele redactate de către zieriști, sunt instalate în oraș, în timp ce emițătoarele sunt stabilite în afara lor. Cu cât puterea stațiilor crește cu atât au mai mulți ascultători, iar radioul devine un mijloc de informare și de propagandă deoarece își mărește dimensiunile internaționale.
I – Dimensiunile economice ale radioului
TFF-ul iese din amatorism și începe să se profesionalizeze. Mai întâi la nivelul organizării stațiilor emițătoare: statul este pus să intervină în repartizarea lungimilor de unde fixate de conferințele internaționale: la Praga, în aprilie 1929 (între 27 de țări), apoi la Lucerna în mai-iunie 1933; un al treilea plan repartizând 140 de lungimi de undă între 372 de stații a fost adoptat în 1939 la Conferința de la Montreux, unde 31 de țări au fost reprezentate, dar care nu a mai fost aplicat din cauza războiului.
Progresele amplificării permit modularea curenților emițătorului și îmbunătățirea sunetului odată cu punerea la punct a lămpilor heterodine și superheterodine. De aceea, radioul difuzează mai multă muzică, fapt ce permite o creștere nedefinită a programelor. Fabricarea de receptoare mai puțin costisitoare antrenează o producție în serie care, la rândul ei, produce o scădere a prețurilor receptoarelor și atrage noi cumpărători.
Criza financiară din 1929 a dus la dispariția sau la reorganizarea numeroaselor societăți și producția în masă a receptoarelor începe către 1930; rapiditatea perfecționărilor a favorizat înlocuirea receptoarelor, ceea ce a stimulat producția, mai ales în Statele Unite unde, în 1933, 62 % din vânzările de receptoare corespundeau înlocuirii unui receptor demodat. Expozițiile anuale ale TFF în marile capitale au stimulat vânzările; marii producători de receptoare și de lămpi erau General Electric, RCA, apoi Ferguson în Statele Unite, Electric and Musical Industries formată în 1931 în Anglia, Philips în Olanda, Telefunken în Germania: aceste patru țări în 1935 totalizau 88 % din exporturile de material TFF (dintre care 36 % din Olanda, 30 % din Statele Unite).
Dezvoltându-se, radioul, mai întâi activitate complementară, definește noi profesii, realizator, producător, speaker, animator, ziarist, ca și cele de depanator și vânzător de receptoare.
Publicitatea găsește un nou domeniu de activitate în radiodifuziune; în Franța, unde publicitatea comercială este încă puțin dezvoltată, M. Bleustein-Blanchet și-a început activitățile publicitare cu radioul. Prin efectele publicității, prin informațiile economice, prin atenția dată cărților și mai ales discurilor, prin modele pe care le difuzează, radioul este un instrument al pieței.
– Rolul politic și cultural
Devenind afacerea profesioniștilor, programele de radio se specializează și se întind pe aproape toată durata zilei. Multe emisiuni retransmit activități ce nu fuseseră concepute pentru radio, concerte, cântece, pise de teatru, conferințe, lecturi de extrase din cărți sau ziare; dar, încetul cu încetul, sub influența noii tehnici, apar noi genuri: teatru radiofonic, foiletoane radiofonice al căror efect asupra ascultătorilor poate fi surprinzător, ca de exemplu Războiul lumilor care, la 30 octombrie 1938, a perturbat orașul New York: mulți dintre locuitorii săi înnebuniți de această emisiune radiofonică, și-au închipuit o invazie a Marțienilor; ea a făcut, într-o singură zi, notorietatea realizatorului ei, un tânăr de 23 de ani, Orson Welles. Rolul cultural al radioului este subliniat mai ales în Europa, peste o jumătate din programe este în general consacrată muzicii (concerte și arte lirice, în special); emisiunile literare și istorice caută să difuzeze patrimoniul cultural. Radioul școlar și, în unele țări, emisiunile religioase contribuie de asemenea la întărirea caracterului cultural al radioului. Divertismentul (cântece, jocuri, sketchuri) ocupă primul loc în cadrul stațiilor comerciale care caută să atragă cât mai mulți ascultători, în Statele Unite și în Franța, către posturile private.
Politica radioului, în funcție de țări, este reglată prin monopolul de stat, care lasă societăților comerciale libera inițiativă, sub rezerva de a respecta repartizarea internațională a lungimilor de undă sau încă prezentă a situațiilor intermediare. Dar, odată cu dezvoltarea emisiunilor, radioul a devenit o miză politică mai interesantă. Emisiunile “Causeries au coin du feu”, inaugurate de către Franklin Roosevelt în Statele Unite în 1933, alocuțiunile președintelui Doumergue în Franța în 1934 reprezintă apeluri către opinia publică, adesea prost resimțite de către parlamente. Discursurile radiodifuzate ale lui Hitler contribuie la ameliorarea stării de spirit a Germaniei naziste. În domeniul politicii externe, radioul se dovedește a fi mijlocul de informare cel mai rapid, ignorând frontierele; este mai ales cazul din timpul crizei care a dus la întâlnirea de la Munchen din 30 septembrie 1938, când radioul a apărut ca parte integrantă a evenimentelor. Emisiunile în limbile străine, pentru alte țări, se dezvoltă din ce în ce mai mult în ajunul celui de al doilea război mondial: BBC-ul le inaugurează în 1938 cu emisiuni în arabă și spaniolă mai întâi. Rolul radioului diferă mai puțin în funcție de organizarea sa, mai mult sau mai puțin etatistă, decât de natura regimului politic și gradul de libertate a informației.
– Radioul în țările totalitare
În țările totalitare, radioul este în primul rând un instrument de mobilizare a spiritelor.
În Uniunea Sovietică, emisiunile de radio fuseseră mai întâi opera lui Radioperedacia, întreprindere comună sindicatelor și Comisariatului Poporului cu Educația națională, apoi în 1928 ele au trecut sub controlul ministerului Poștelor și Telegrafelor. În 1933 a fost creat un Comitet pentru Radiodifuziune încorporat ministerului Culturii; Radio-Comitetul central a dezvoltat o rețea de stații care a trecut de la 57 în 1932 la 90 în 1940.
Radioul central emite în rusă de la Moscova; în cele 14 republici care constituie URSS-ul, emisiunile sunt difuzate în același timp în limbile locale și în rusă. În 1929, un serviciu de emisiuni difuzate pentru străinătate a fost creat la Radio-Moscova.
Dimpotrivă, URSS-ul s-a străduit să limiteze posibilitățile de ascultare ale posturilor străine de către locuitorii săi; receptoarele individuale (687.000 în 1936) au fost mult mai puțin dezvoltate decât cele cu fir (2.577.000 în 1936 … aproape 5 milioane în 1940), mai puțin costisitor, dar care nu permitea ascultarea decât a unui singur post, cel ales de către stațiile de retransmisie; existau peste 7.000 în iulie 1936, când simple relee, când difuzând și emisiuni de interes local. Radioul sovietic a urmat îndeaproape linia stalinistă. Emisiunile literare vulgarizau mai ales operele în care erau exprimate tendințele socialiste; foarte numeroase emisiuni i-au fost consacrate lui Gorki în lunile ce au urmat morții sale.
Informația politică și socială, inclusiv programele Agitprop (Agitație și Propagandă, un organism al Partidului comunist), și propaganda în favoarea producției reprezentau, în 1934, 26 % din emisiunile Radio-Moscova, 15 % din emisiunile posturilor locale în 1935. Radioul contribuia la încadrarea politică și la formarea cetățeanului sovietic; începând din 1935, autonomia relativă a stațiilor locale a fost restrânsă; o treime doar au putut să continue să producă emisiuni adesea muzicale, celelalte neavând decât o funcție de releu al emisiunilor de la Moscova.
În Italia fascistă, radioul servise drept purtător de cuvânt al lui Mussolini încă de la luarea puterii; proasta organizare a primei societăți URI a antrenat înlocuirea sa, în 1927, de către Ente Italiano per la Audizione Radiofoniche (EIAR), care primește pe o perioadă de douăzeci și cinci de ani monopolul radioului instalat la Torino, coordonat de ministerul Presei și Propagandei, și strâns controlat de către Partidul fascist; EIAR, în 1936, avea 16 stații dintre care una la Roma, Prato-Smelrado, care era un centru radiofonic internațional ce difuza în 18 limbi.
Muzica și cântecele ocupau un loc important în programe, contribuind la audiența sa în străinătate; dar radioul este mai ales un instrument al puterii fasciste. Mussolini folosea frecvent radioul pentru a se adresa italienilor și pentru a accentua influența sa asupra maselor. Toate programele merg în sensul ideologiei fasciste, în special “cronica fascistă” difuzată de trei ori pe săptămână, care făcea elogiul eroismului, violenței, hegemoniei fasciste în Mediterana; șefi de armată, ai aviației, artiști, conducători ai industriei veneau aici să ia cuvântul. Unele emisiuni erau consacrate muncitorilor, multe se adresau tineretului, iar emisiunile sportive contibuiau și ele la glorificarea regimului. Un efort deosebit a fost întreprins pe lângă țărani. În 1933, Ente Radio rural a fost creat pentru a difuza o educație în același timp politică, economică și militară în vederea stimulării producției și a câștigării “bătăliei grâului”, a susținerii politicii de autarhie economică.
Dar, în ciuda eforturilor guvernului ce încuraja fabricarea de receptoare ieftine, progresia lor a fost lentă: 85.000 în 1930, 530.000 în ianuarie 1936, puțin peste 12 aparate la 1.000 de locuitori; 995.000 la sfârșitul anului 1938; de asemenea, guvernul a căutat să dezvolte ascultarea colectivă. Receptoare au fost distribuite în școli, în uzine, instalate în locuri publice; și mai ales, 14.000 de aparate au fost distribuite de către Radio rural în mici comune asigurând o ascultare colectivă a peste 2 milioane de ascultători.
În Germania, înainte de a ajunge la putere, naziștii se infiltraseră în organismele de radio; ei investiseră principala asociație de ascultători și plasaseră suficienți partizani în radio pentru a difuza încă de la desemnarea lui Hitler drept cancelar, la 30 ianuarie 1933, emisiuni de propagandă și pentru a folosi radioul în alegerile de la 5 martie. Goebbels, ministrul Propagandei, a epurat radioul; cu ajutorul lui Hadamowsky, noul director al Reichsrundfunkkammer (Camera de Difuziune radiofonică), el a făcut din radio un instrument esențial al puterii naziste. Societățile regionale de radio au fost integrate RRG-ului devenit un organism de stat. Toate programele erau manipulate cu aceleași scopuri; operele lui Mendelssohn și ale muzicienilor evrei erau surghiunite.
Radioul s-a modernizat pentru a face să pătrundă mai bine ideologia național-socialistă; reportajele sunt mai vii; punerea în undă a emisiunilor și mai ales ale discursurilor lui Hitler face obiectul unei griji deosebite a lui Goebbels pentru care radioul “trebuie să permită unificarea în întregime a poporului german într-o voință unică pătrunzând până și în cea mai modestă colibă”. Emisiunile artistice și literare pun și cultura în serviciul ideologiei. Dar el nu ignoră riscul saturației (în 1935, știrile și propaganda reprezentau 37,4 % din emisiuni); de aceea, din 1936, el face să se dezvolte emisiunile de divertisment întretăiate de sloganuri naziste de genul: “Un popor, un Reich, un fuhrer.”. Goebbels introduce fabricarea unui model popular, “Volksempfanger”, un receptor ieftin care permitea ascultarea posturilor germane dar recepționa cu greu emisiunile străine; radioul folosea un personal permanent de peste 3.300 de angajați în 1936. Un întreg sistem de relee aflate în raport cu cele 33 de oficii de propagandă ale Reichului înlesneau difuzarea instantanee a informațiilor și discursurilor lui Hitler; în uzine – unde se întrerupea lucrul pentru a le asculta -, în locurile publice, în școli, megafoanele permiteau ascultarea colectivă. În 1936, se numărau peste 7 milioane de deținători de receptoare care plăteau o redevență, 11,5 milioane la sfârșitul anului 1938.
O mare stație radio pe unde scurte a fost stabilită la Zeesen lângă Berlin; ea difuzează mai întâi emisiuni în germană pentru nemții ce trăiau în străinătate, pentru a-i întări pe naziștii austrieci și pregătirea Anschluss-ului, pentru germanii sudeți sau din Polonia; ea difuzează în 28 de limbi în momentul Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936. Radioul a devenit un adevărat instrument al politicii externe.
– Radioul în țările liberale
Statele Unite continuă să anticipeze asupra Europei. Mai întâi prin importanța luată de către radio; existau deja 604 stații în 1932, 650 în 1938, iar numărul de receptoare trece de la 12 milioane în 1930, la 26 în 1936 și la 50 în 1940. Dacă mici posturi regionale persistă, trei mari networks domină radioul în Statele Unite în această perioadă. Aceste rețele sunt constituite din mai multe stații care emit aceleași programe:
– NBC (National Broadcasting Company), fondat în 1926 de către General Electric, Westinghouse și RCA care i-a dat sediul în imensul Radio City pe care-l construise la New York; legea anti-trust a obligat-o să cedeze în 1943 una din rețelele sale care a devenit ABC (American Broadcasting Company); în 1934, 127 de stații erau afiliate NBC-ului și 97 CBS-ului (Columbia Broadcasting System), fondată în 1927 și reluată în anul următor de către William S. Paley, care a dezvoltat-o pe deplin.
– MBS (Mutual Broadcasting System) a fost organizată în 1934 de către niște agenții de publicitate care patronau stații din New York, Chicago, Detroit și Cincinnati, 107 în 1939. Existau și canale sau posturi de radio locale, radiouri ale universităților; marile magazine, trusturile de presă (lanțul Hearst, Chicago Tribune, Detroit News…) au și ele propriile stații, adesea afiliate unei network. În ajunul celui de al doilea război mondial existau 27 de stații la New York și 21 la Chicago. Programele prezentau o foarte mare diversitate, unele stații se adresau unor categorii de ascultători bine definite, fermierilor sau unor categorii de emigranți, în propriile lor limbi.
Communications Act din 19 iunie 1934 a adus un control accentuat al guvernului federal prin FCC (Federal Communications Commission), compusă din 7 membri numiți de către președintele Statelor Unite, singura care elibera licențe de emisie pentru o durată de trei ani ce puteau fi reînnoite, și care asigura repartizarea frecvențelor. Era vorba aproape exclusiv de radiouri comerciale care își extrăgeau resursele din publicitate, care nu plătește numai anunțurile, ci și o parte din programe. Marile lanțuri și-au înmulțit studiile asupra audienței radiofonice care beneficiază de noi tehnici de sondare a opiniei; în 1934 Georges Gallup a fondat American Institute for Public Opinion.
Rolul radioului în campaniile electorale se afirmă în alegerile prezidențiale din 1932. Franklin Delano Roosevelt a știut să-l folosească, după alegerea sa, pentru a explica politica sa de New Deal, în emisiunile “Causeries au coin du feu”, adresându-se la radio opiniei publice americane, și mai târziu, pentru a explica politica sa externă. Radioul fusese utilizat în Statele Unite și de către demagogi împotriva politicii sale, de către senatorul Long și mai ales de către P. Charles E. Coughlin ale cărui luări de poziții fasciste și antisemite au făcut ierarhia catolică să intervină pentru a-l face să tacă în timpul celui de al doilea război mondial.
Statele Unite a cunoscut, prima, conflictul dintre radio și presă în urma unui raport al ANPA în 1931 (Asociația americană a editorilor de ziare), care denunța pe planul știrilor și la nivelul publicității. Până la urmă, în decembrie 1933, s-a făcut un compromis între reprezentanții ziarelor și ai marilor canale NBC și CBS.
Emisiunile de varietăți au devenit una dintre caracteristicile programelor americane de radio; în 1935, din 6.350 de ore difuzate de CBS, 3.430 corespundeau programelor de divertisment popular; foiletoanele difuzate pentru un public feminin în emisiunile zilei ocupă de șase ori mai mult timp în 1939 decât în 1934. Un mare efort a fost făcut de către canalele americane în domeniul informației, mai ales în timpul serii; reportajele lui H. V. Kaltenborn despre războiul din Spania și mai ales de la Conferința de la Munchen au sensibilizat opinia americană la situația din Europa. Vocile lui Edward Murrow (de la CBS), William L. Shirer, Lowell Thomas au devenit familiare multor americani.
În Anglia, radioul cunoaște o maturitate care face din BBC un model pentru celelalte țări liberale. Existau deja 3 milioane de receptoare care-și plăteau abonamentul în 1930 și numărul lor crescuse la 9 milioane în septembrie 1939. Din 1936, cercetările asupra audienței erau conduse sub impulsul lui R. J. E. Silvey: programele preferate erau varietățile, ascultate de către o jumătate dintre ascultători, și retransmisiile pieselor de teatru. BBC-ul, un adevărat organ al establishment-ului, difuza emisiuni de calitate dar adesea austere; de asemenea, audiența emisiunilor de divertisment ale postului Radio-Luxembourg (care transmitea în limba engleză) se ridica la aproape 45 % dintre ascultătorii englezi în ziua de duminică.
Sir John Reith, director general până în iunie 1938, a asigurat BBC-ului independența sa față de guvern și de grupurile de presiune de orice fel; pătruns de noțiunea de serviciu public, având un simț al datoriei legat de educația sa creștină, el s-a înconjurat de colaboratori care îi împărtășeau concepțiile, dezinteresul său și obiceiurile de lucru; aceștia au jucat mult timp un rol important în viața BBC-ului, ca Noel Ashbridge pentru problemele tehnice, R. H. Eckersley pentru direcția de programe, T. Lochhead pentru chestiunile financiare, vice-amiralul Charles Carpendale, Cecil Groves care conducea serviciul de Programe, Basil Nicoll în fruntea administrației. Cu toate acestea, unul dintre oamenii care trebuiau să exercite o mare influență la BBC mai ales în timpul războiului, Stephen Tallents, a fost desemnat să conducă relațiile publice în 1936 la sugestia membrilor guvernului. Personalul BBC-ului a trecut de la 1.194 de persoane în 1930 la 5.100 în 1939. Succesiunea lui Reith dezbătută în presă a fost o surpriză: F. W. Ogilvie era un profesor de economie politică care prezida Universitatea din Belfast. În ciuda anumitor critici (informațiile erau plictisitoare dar imparțiale), comisia Ullswater, formată în 1935 de către ministrul Poștelor, a concluzionat reluarea în considerare a statutelor în vigoare pentru zece ani; recomandarea de a plasa BBC-ul sub tutela unui minister mai politic pentru tot ceea ce nu privea partea tehnică a fost înlăturată. Parlamentul, după o dezbatere destul de scurtă, a reînnoit carta BBC-ului în 1937.
În 1935, muzica primul loc atât pe programul național (69 %), cât și în cadrul programelor regionale (72 %); știrile și reportajele reprezentau 8,8 % din timpul de antenă pentru primul, și respectiv 6,4 %. Regele Georges al V-lea, mare amator de radio, a contribuit la dezvoltarea sa și a vorbit adesea la microfon.
În Franța, dezvoltarea târzie a radioului este datorată absenței unui satut coerent; conflictele dintre posturile de stat și posturile private (la Bordeaux și la Toulouse în special), antagonisme în sânul posturilor de stat între ascociațiile care le gestionau și funcționarii PTT, neîncrederea sau chiar ostilitatea numeroaselor ziare.
În 1933, stabilirea unei redevanțe (contrapartida suprimării publicității pe undele de stat) ne permite să facem o apreciere statistică: existau 1.308.000 de receptoare declarate (la care mai trebuiesc adăugate 15 % fraude). La începutul anului 1936, cu puțin peste 62 de receptoare la 1.000 de locuitori, Franța nu ajungea decât pe locul 20 în clasamentul densității aparatelor: 4,7 milioane de receptoare la sfârșitul anului 1938 și 5 milioane în 1940. În absența unui statut veritabil al radioului, situația s-a stabilizat prin legea finanțelor din 19 martie 1928; de acum încolo existau 13 posturi private la Paris (4), Lyon, Toulouse, Bordeaux, Montpellier, Nimes, Agen, Juan-les-Pins, Mont-de-Marsan (care a dispărut destul de repede) și Beziers (post care trebuia să fie transferat lângă Paris); la acestea trebuia să se adăuge Radio-Fecamp. O comisie condusă de generalul Ferrie fixase în 1931 un plan de dezvoltare tehnică. Rețeaua de stat includea Paris-PTT și poște la Lyon, Marseille, Bordeaux, Toulouse, Rennes, Montpellier, Lille, Strasbourg, apoi Limoges și Grenoble; ea a fost întărită prin răscumpărarea pentru Societatea franceză radioelectrică, în 1933, de către stat, a postului Radio-Paris. Două alte posturi de stat aveau un statut deosebit: postul din turnul Eiffel și postul colonial.
Radioul începe să devină un mijloc de difuzare prea important pentru a lăsa inițiativa programelor unor societăți de amatori. Chiar dacă unii predecesori, Jean Mistler și Mallarme, accentuaseră deja rolul statului, Georges Mandel, ministru al PTT între 8 noiembrie 1934 și 4 iunie 1936, a dat un impuls radioului, a dispus aplicarea mai strictă a suprimării publicității pe posturile de stat și a reglat prin decret, 25 februarie 1935, exploatarea posturilor de stat; programele erau încredințate unor consilii de gestiune compuse din 5 delegați ai serviciilor publice numiți de către ministrul PTT, din 5 reprezentanți ai activităților intelectuale și artistice, din 10 membri aleși ai auditoriului: chiar dacă primele alegeri rezervate membrilor cotizanți ai asociațiilor radiofonice au fost un semi-eșec în mai 1935 (nu au fost decât 220.000 de votanți), ministerul profitase de ocazie pentru a elimina foști conducători locali ai posturilor regionale.
De abia în momentul Frontului popular rolul și utilizarea politică a radioului ies la lumină; alegerile din 1936 au fost primele din Franța care au cunoscut o campanie electorală radiofonică; pe 17 aprilie 1936, la radio, Maurice Thorez și-a lansat celebrul său apel: “Noi îți întindem mâna, catolic, muncitor, funcționar…”; era pentru prima dată când un lider comunist putea să ia cuvântul în fața unui microfon în Franța. Devenit președinte al Consiliului, Leon Blum a folosit radioul pentru a face cunoscute hotărârile guvernului său. Influența dominantă timp de câteva luni a lui Marceau Pivert asupra Radio-Journal de France (situat foarte la stânga în SFIO), a lui Louis Wallon, Pierre Brossolette și Pierre Paraf, evicțiunea mai multor ziariști de dreapta, deplasarea lui Marcel Pellenc înlocuit de la direcția radioului de către Denard, șeful de cabinet al ministrului PTT, importanta acțiune a Sindicatului Poștașilor și a lui Emile Courriere antrenează o întreagă campanie de presă împotriva mâinii guvernamentale de deasupra radioului.
Un decret din 27 octombrie 1936 a diminuat, în consiliile de gestiune ale posturilor de stat, numărul reprezentanților aleși de auditori și a accentuat contolul statului. Alegerile radiofonice din februarie 1937 au arătat nemulțumirea ascultătorilor; din 12 circumscripții, una singură, cea din Toulouse a dat majoritate listei prezentate de către Radio-Liberte, asociația radiofonică ce cuprindea petizanii Frontului popular; în rest, peste tot listele alese au fost cele ale Radio-Famille, o asociație de inspirație catolică care avusese sprijinul partidelor de dreapta, a ierarhiei catolice și a majorității presei. Dar ceea ce a reținut atenția a fost faptul că peste un milion și jumătate de ascultători au votat. Rezultatele au fost exploatate ca o dezavuare a politicii radiofonice a Frontului popular; ele marcau mai ales un decalaj între puterile publica interesate de radio ca un instrument de informare și ascultătorii care -l considerau la fel, și uneori mai ales ca pe un mijloc de distracție.
Conflictul dintre presa cotidiană și radio se accentuează în 1937; unele ziare erau asociate unor posturi private, Le Petit Parisien (cu postul parizian), Paris-Soir (cu Radio-37, nou instalat), L’Intransigeant (cu Radio-Cite), La Depeche de Toulouse (cu Radio-Toulouse), dar majoritatea cotidienelor, sub impulsul lui Maillard (de la Matin), reproșau radiourilor concurența în atragerea publicității și mai ales în difuzarea informației; o convenție, la 11 decembrie 1937, între Sindicatul Presei pariziene și Federația Poștelor private prevede o durată limită a publicității în fiecare zi și o reducere a informațiilor și a revistelor presei (care nu trebuiau să fie difuzate înainte de ora 13), dar aplicarea acestor măsuri era supusă extinderii lor posturilor de stat, lucru ce nu a fost obținut.
Cu toate acestea, când Edouard Daladier a devenit președinte al Consiliului, dornic de a se împăca cu marea presă, a acceptat planul din 30 iunie 1938 care reducea la trei repetițiile unui buletin de șapte minute de informații și a suprimat revista presei de dimineață, pe posturile de stat. Criza de la Munchen, în septembrie 1938, a făcut imposibilă respectarea acestui plan. Lângă propriile lor receptoare, o mare parte dintre francezi au urmărit desfășurarea evenimentelor internaționale.
Muzica ocupa peste o jumătate din emisiuni, dar posturile private aveau o capacitate mai mare de inovație și atrăgeau mai mulți ascultători cu “cârligul” radiofonic în 1937, ca lansarea cântăreților ca Charles Trenet sau Edith Piaf, sau noi formule ce amestecau informația și reportajul ca “La Voix de Paris”, o emisiune a postului Radio-Cite.
Utilzarea guvernamentală a radioului începuse încă din 1932 odată cu cabinetul Tardieu; ea se accentuase sub ministerul Blum. Daladier și miniștrii săi – în special Paul Reynaud – au folosit radioul atât pentru pentru a-și susține politica internă, pentru a explica politica lor financiară sau pentru a se opune grevei generale din 30 noiembrie 1938 (care a fost un eșec), cât și pentru a-și expune politica externă; în cursul călătoriei sale în Tunisia, Daladier a pronunțat la 3 ianuarie 1939 un mare discurs radiodifuzat; un altul, la 28 martie, reprezenta și un răspuns pretențiilor teritoriale italiene. Radio-Journal de France, aflat în 1938 sub conducerea Consiliului, apărea din ce în ce mai mult drept calea oficială a Franței; un decret din 4 februarie 1939 îl face să depindă de un Centru permanent al Informației generale, nou creat, care-și extindea acțiunea și asupra posturilor private; acestea, din septe,brie 1938, aveau deja un controlor al informațiilor lor. Concentrarea jucase și pentru ei în provincie odată cu formarea, începând de la Radio-Toulouse, a grupului Tremoulet care-și extindea influența asupra Radio-Agen, Radio-Bordeaux, Radio-Montpellier și participând la elaborarea postului Radio-Andorra.
Un decret-lege din 29 iulie 1939 îi dădea radioului o administrație autonomă, care nu mai depindea de ministerul PTT, ci de conducerea Consiliului; consiliile de gestiune erau lichidate, evicțiunea reprezentanților ascultătorilor era însoțită de o eliminare progresivă a programelor regionale în folosul releelor de emisiuni pariziene. Radiodifuziunea devenise prea importantă pentru a scăpa centralizării.
Radioul a cunoscut o dezvoltare rapidă în nordul Europei: în Danemarca, țara din Europa cea mai bine echipată cu receptoare, în Norvegia și în Suedia, unde numărul de receptoare a trecut de la 427.000 în 1930 la 1.226.000 la sfârșitul anului 1938.
Radioul era de asemenea dezvoltat în Belgia, trecând de la 75.000 de aparate în 1930 la 1,1 milioane la sfârșitul anului 1938; emisiunile belgiene, prea culturale, au reorientat o parte dintre ascultători către alte posturi, în special Radio-Luxembourg ale cărui emisiuni începuseră în 1933. Parlamentul stabilise Institutul național de Radiodifuziune (INR) care, în 1930, avea să aibe monopolul radioului. Asociațiile de ascultători organizau emisiuni muzicale sau vorbite; principalele erau Radio catholique belge, Radio socialiste de expresie franceză, Solidra (Societatea liberală de Radiodifuziune) și cele asemănătoare lor în limba flamandă, Theo Fleischmann creând în Belgia jurnalul vorbit și reportajul în direct.
În Europa centrală, radioul s-a dezvoltat mai ales la cehoslovaci, care aveau înainte de război peste un milion de receptoare, și în Austria unde, în iulie 1934, naziștii austrieci ocupaseră clădirile RAVAG în momentul loviturii lor eșuate. Radioul era mai slab dezvoltat în sudul Europei. Existau mai puțin de zece receptoare la 1.000 de locuitori în 1938 în Portugalia, Iugoslavia, Bulgaria, Grecia și în România. În 1931 a fost inaugurat Radio Vatican care emitea în mai multe limbi.
Radioul era puțin dezvoltat în afara Europei și a Americii de Nord, iar implantarea sa a fost adesea legată de imperialismele occidentale.
În Imperiul britanic, radioul se implantase mai ales în dominioane: Canada, Australia, Noua-Zeelandă. Rhodezia, Nigeria, Africa de Sud și Kenya reprezentau țările africane în care radioul se implantase cel mai bine înaintea celui de al doilea război mondial. Englezii stabiliseră stații în Egipt în 1926, la Hong-Kong, la Ierusalim (1935), la Lagos (1935). Radioul s-a implantat mai lent în domeniul colonial francez, dacă exceptăm cazul deosebit al Algeriei unde Radio PTT-Alger fusese instalat încă din 1926. În 1939, o stație mai mare este stabilită la Dakar (care avea deja un emițător), în timp ce un emițător privat începuse să funcționeze la Brazzaville către 1936.
În America latină, societăți comerciale din Statele Unite își găseau o piața de desfacere pentru producția lor radioelectrică. Argentina avea peste un milion de receptoare în 1938; în Mexic, în 1937, existau peste 90 de stații, majoritatea comerciale; pretutindeni în rest existau mai puțin de 30 de aparate la mia de locuitori.
Japonia este singura țară din Asia în care radioul s-a dezvoltat înainte de al doilea război mondial. Numărul de receptoare în 1940 era de 5.668.031. În China, o puternică stație fusese instalată la Kuomintang la Nankin, în 1928; receptoarele radio, ca și în restul continentului asiatic, reprezintă un privilegiu al câtorva medii de conducători.
La începutul anului 1936, din 56,7 milioane de aparate receptoare în lume, 27,5 milioane se aflau în Europa și 22,9 milioane în Statele Unite. Radiodifuziunea nu este numai foarte inegal implantată în fucție de regiuni: ea difuzează o informație sau o cultură (inclusiv emisiunile muzicale sau cântate) care reflectă în principal aspirațiile și producțiile lumii nord-americane și europene. Fuseseră puse speranțe în radio în vederea apropierii popoarelor, dar ele sunt dezmințite de realitate. Radiodifuziunea, care dăduse – în domeniul economic – un impuls publicității, dă și, chiar înaintea celui de al doilea război mondial, o nouă amploare propagandei.
Capitolul II
RĂZBOIUL UNDELOR
Războiul undelor a început înainte de al doilea război mondial. Japonezii utilizaseră radioul în regiunile din China pe care le ocupaseră începând din 1931; italienii căutau în emisiunile lor în limba arabă să ridice populațiile din nordul Africii, și în special pe tunisieni, împotriva Franței sau a egiptenilor, și chiar locuitorii Indiei, împotriva englezilor. Războiul din Spania provocase o propagandă radiofonică ale celor două tabere, fiecare dintre ele având propriile sale posturi care difuzau pentru străinătate; radioul din Madrid pentru republicani, Radio-Sevilla apoi Radio-Zaragoza pentru naționaliști.
I – Radioul și războiul
Radioul furnizează informații care sunt supuse cenzurii în majoritatea țărilor beligerante; de aceea emisiunile străine sunt căutate de către locuitorii țărilor aflate în război, mai ales cele în propriile lor limbi. Fiecare stat difuzează informații în limba dușmanilor săi nu numai în vederea informării lor, ci și pentru a ruina moralul populației. Astfel pe postul francez de la Strasbourg erau difuzate, înainte de război, emisiuni în germană care au fost adesea denunțate de Goebbels, în timp ce ascultarea lor în Germania era în mod sever reprimată. De la postul din Stuttgard, nemții difuzau emisiuni în limba franceză la care participa, încă de la începuturile războiului, un ziarist francez, Ferdonet; de la Radio-Hamburg, un englez aflat în solda naziștilor, William Joyce (“Lord Haw-Haw”), difuza emisiuni pentru Anglia.
În campania din Franța din mai-iunie 1940, exodul francezilor a fost amplificat de radio; anunțul radiodifuzat al mareșalului Petain, la 17 iunie, de cerere a armistițiului, a accelerat deruta. Când cea mai mare parte a continentului european a fost ocupată de către nemți, ascultarea radioului englez a constituit adesea prima formă de Rezistență. Prin radio s-au stabilit mai târziu contactele dintre membrii Rezistenței și forțele aliate. Astfel radioul a jucat un rol în strategia însăși și englezii stabiliseră patru centre de radiodifuziune ultra-secrete, montate de către SOE (Special Operations Executive) aflate în relație cu posturile clandestine emițătoare-receptoare din Franța.
Radioul a fost mai ales o armă psihologică, nu numai prin emisiunile sale de informație, ci și prin intoxicarea adversarilor; aceasta a constituit rolul radiourilor negre care-și deghizau originea pentru a intoxica opinia țărilor dușmane. Germanii folosiseră această armă psihologică, pusă la punct în timpul războiului din Spania, încă din februarie 1940 cu Radio-Umanitatea, așa-zis comunist, și Vocea Păcii, pacifist, și ei trebuiau, până în 1945, să înmulțească aceste stații de bluff în aproximativ toate limbile. Serviciile secrete britanice s-au lansat pe aceeași cale în mai 1940 și numărul programelor lor nu a încetat să crească până în 1944; Sefton Delmer, fost corespondent al lui Daily Express la Berlin, a dat o mare expansiune emisiunilor spre Germania, dar toate țările europene au fost vizate de această propagandă neagră. Guvernul de la Vichy a patronat și el radiourile negre pentru a demoraliza și discredita mișcările Rezistenței și ale Franței libere. Bruiajul servea atât la împiedicarea ascultării emisiunilor din străinătate, cât și la jenarea legăturilor radio ale avioanelor inamice.
Pe de altă parte, progresele radioelectricității ajunseseră la o mai bună detecție a undelor și prin unde. Astfel, radiogoniometria din ce în ce mai perfecționată a permis nemților să repereze adesea posturile emițătoare clandestine ale membrilor Rezistenței. Punerea la punct a radarului, mai întâi aplicată de către Compania generală a TFF în 1935 pentru pachebotul Normandie, a fost perfecționată de către ministerul Aerului britanic; detectarea raidurilor aeriene era destul de avansată pentru a contribui la salvarea Angliei în 1940. Cercetările în acest domeniu ale unui inginer francez, Maurice Ponte, au fost utilizate de către englezi, apoi de către americani.
În sfârșit, radioul a contribuit în anumite cazuri la sfârșitul conflictului; în Italia, în octombrie 1943, radioul a fost utilizat pentru a ralia Malta prin nave italiene. În Japonia, Împăratul a luat cuvântul pentru a anunța capitularea în 1945.
– Radioul în Europa dominată de Germania
În Germania, cu cele 16 milioane de receptoare în 1941, radioul este principalul instrument pe care-l folosește Goebbels pentru a menține “frontul interior” și pentru a dezvolta devotamentul față de Hitler.
El îi dă mai întâi o mai mare libertate de acțiune decât presei scrise, neîncredințându-l decât naziștilor. Emisiunile prea deschise de propagandă sunt înlocuite în 1941 cu reportaje trăite; moralul trebuia susținut prin programe mai vesele. Radioul trebuie să riposteze emisiunilor în limba germană ale BBC-ului. Goebbels a anunțat la radio, pe 18 februarie 1943, situația dezastruasă de la Stalingrad. De acum înainte, eforturile de a convinge opinia germană de victoria finală erau zadarnice; familiile ascultau radioul sovietic care difuza listele de nume ale prizonierilor germani. Goebbels, prin radio, anunțase războiul total; până la bătălia Berlinului radioul german și-a glorificat Fuhrerul. Pentru a face mai credibile atrocitățile care-i așteptau pe nemți în cazul avansării Armatei Roșii ofițerilor Wehrmacht-ului le revenea sarcina de a povesti masacrele operate de către sovietici; astfel, general-maiorul Remer se adresa, la 6 martie 1945, radioului care, terorizând populațiile, trebuia să contribuie la o rezistență disperată și fanatică a nemților în 1945.
În țările pe care le ocupau nemții voiau să utilizeze radioul pentru a supune populațiile ideologiei naziste. În Olanda, din momentul în care au devenit stăpânii postului de la Hilversum, ei difuzaseră în limba olandeză programe produse în Germania. Când audiența radiourilor care emiteau de la Londra a crescut, nemții au înmulțit centrele de bruiaj sau – cum a fost cazul Norvegiei – au confiscat aparatele.
În Franța, sub regimul de la Vichy, radioul contribuise la dezvoltarea popularității, reale la început, a mareșalului Petain; emisiunile posturilor franceze, suspendate prin convenția de armistițiu, fuseseră foarte repede autorizate și Laval, care îi încredințase conducerea radioului lui Tixier-Vignancour, a dat un ton foarte anglofob radioului. Andre Demaison, un prieten al lui Laval, a devenit director general al radioului în aprilie 1942 și l-a organizat prin legea din 7 noiembrie 1942.
Propaganda “Revoluției naționale” a fost asigurată la radio de către Paul Creyssel, apoi de către Philippe Henriot, care a devenit în decembrie 1943 secretar de stat la Informație și Propagandă; editorialele sale cotidiene erau difuzate de patru ori pe zi; orator și polemist de talent, fără a-i ralia în 1944 pe francezi cu colaboraționismul, el reprezenta un pericol pentru Rezistență. La 28 iunie 1944, un commando al Rezistenței l-a executat. În zona de nord, Radio-Paris se afla în întregime sub controlul nemților cu câțiva ziariști francezi aflați în solda lor, ca Jean Herold Paquis, ceea ce justifica cupletul emisiunilor franceze de la Londra:
Radio-Paris ment, Radio-Paris ment
Radio-Paris est allemand.
(“Radio-Paris minte, Radio-Paris este german”)
III. – Radiourile aliate
Radioul este strâns asociat rolului Angliei în război; numărul angajaților săi, care era de 4.889 în septembrie 1939, se ridica la 11.600 în 1944. Totuși BBC-ul era prea puțin pregătit pentru un rol de propagandă care i se păruse, până atunci, prea puțin compatibil cu democrația; directorul general, Ogilvie, și mai ales principalul său adjunct, Sir Stephen Tallents, au adaptat BBC-ul necesităților războiului și au găsit o formulă de colaborare cu guvernul, în special cu ministerul Informației (ocupat în 1940 de către Reith, fostul director general al BBC).
Au trebuit înmulțite emisiunile de informații; pentru a răspunde emisiunilor lui Haw-Haw, BBC-ul a făcut apel la un jurist, Norman Birkett, apoi la un romancier, J. B. Priestley, ale căror comentarii la radio, “Post scriptum”, au căpătat repede un renume național; difuzarea de teme patriotice, dar și de emisiuni de varietăți, dovedeau moralul englez, peste 7 milioane de ascultători le urmăreau sâmbătă seara. Întărirea controlului guvernului asupra BBC-ului prin înlocuirea lui Ogilvie, la începutul anului 1942, cu doi directori, Robert Foot (un fost administrator general de la Compania de Gaz-Electricitate) și Sir Cecil Graves, a fost criticată de presă dar corespundea noii cotituri a războiului.
BBC-ul și-a dezvoltat din ce în ce mai mult emisiunile sale pentru străinătate: pentru Germania, unde alocuțiunile lui Richard Crossman și A. Voigt erau ascultate din moment ce Goebbels găsea că este necesar să le combată; pentru Italia, durata emisiunilor crește de la trei ore și treizeci de minute în 1939 la douăzeci și nouă de ore și patruzeci și cinci de minute în 1943. Din 1939, emisiunile pentru străinătate nu mai erau difuzate în șase limbi, ci în paisprezece: mai târziu, 35 de ore de emisie în 23 de limbi diferite, difuzate în olandeză, norvegiană, cehă, etc., au contrabalansat cu succes propaganda germană.
Emisiunile în limba franceză în septembrie 1939 erau de trei ore și jumătate pe săptămână, în septembrie 1943 ele totalizau 39 de ore și jumătate. Ele au avut o importanță cu atât mai mare cu cât opinia franceză, demoralizată de debandada din 1940, sedusă un moment de rolul de “salvator” al mareșalului Petain, era o miză care trebuia câștigată repede. Cabinetul Churchill făcuse posibil, la 18 iunie 1940, apelul generalului De Gaulle, subsecretar de stat la ministerul lui Paul Reynaud; vorbind de “flacăra Rezistenței franceze”, el și-a făurit discursul și a lansat o emisiune precedată de formula “Onoare și Patrie” care a devenit organul Comitetului național al Franței libere; generalul De Gaulle a încredințat-o lui Maurice Schumann, tânăr ziarist la Agenția Havas, care a luat cuvântul de peste o mie de ori și preotului Cassin. Aceste emisiuni au făcut în mai multe reprize un subiect de discordie între generalul De Gaulle și autoritățile britanice, mai ales atunci când acestea l-au anunțat, pe 31 octombrie 1940, că: “Am fost obligați să luăm măsuri de a împiedica organizația dumneavoastră să publice, la radio și în presă, denunțarea guvernului de la Vichy.” Generalul De Gaulle s-a adresat de 67 de ori francezilor de la microfonul BBC-ului; începând din 1941, el a dispus și de Radio-Brazzaville și de Radio-Beirut și, după noiembrie 1942, de Radio-Alger.
BBC-ul avea și o secție în limba franceză sub conducerea lui Darsie Gillie, pe lângă emisiunile pentru Europa conduse de Noel Newsome; din luna iulie 1940, în marja buletinelor de informație, scenaristul Michel Saint-Denis, sub pseudonimul Jacques Duchesne, a fost însărcinat cu o emisiune, “Aici Franța” care trebuia să se numească începând din 6 septembrie “Francezii vorbesc francezilor”; Pierre Bourdan, Jean Marin (Yves Morvan), Jean Oberle, compozitorul Van Moppes au animat-o, la care s-au mai adăugat pe urmă Pierre Dac, Maurice Diamant-Berger (Andre Gillois) și mulți alții. Aceste emisiuni au dejucat propaganda Germaniei și cea de la Vichy, au denunțat împușcările de ostateci și mai târziu faptele grave ale colaboraționiștilor, au favorizat pe urmă ralierea la mișcările Rezistenței și au provocat chiar manifestații naționale (de exemplu, pe 1 mai sau pe 11 noiembrie 1942). La 1 iunie 1944, 200 de mesaje codificate anunțau debarcarea iminentă; unul dintre ele: “Les sanglots longs des violons de l’automne” a fost completat pe 5 iunie: “Blessent mon coeur d’une langueur monotone”, reprezenta semnalul acțiunii imediate în vederea debarcării. Emisiuni în limba franceză au fost de asemenea difuzate de Moscova (Radio-France) și de Statele Unite (Vocea Americii).
În URSS, rețeaua radiofonică suferise grave distrugeri în timpul avansării germane; reconstituirea sa a fost o sarcină prioritară, condiționând preluarea în mâna politică a regiunilor eliberate. Odată cu războiul, programele radiofonice au pus din nou la loc de cinste textele patriotice, ca Războiul și pacea. Efortul în limbile străine, sub conducerea lui S. A. Lozovski, a fost îndreptat mai ales înspre germani, făcând să se vorbească despre prizonierii germani, dând lista orașelor bombardate, incitând soldații la dezertare și căutând să ruineze moralul populației civile. Crearea, în iulie 1943, a unui Comitet național al Germaniei libere cu mareșalul Paulus a fost însoțită de emisiuni ale postului de radio de la Moscova.
În Statele Unite, când președintele Roosevelt l-a numit pe colonelul W. Donovan în fruntea coordonării informației, apoi când a fost creat, în iunie 1942, Office of War Information, radioul a căpătat o importanță excepțională, nu numai ca principală sursă de informare dar și prin amenajarea unei American Forces Network care difuza prin peste 300 de stații pentru armatele americane.
Rețeaua Voice of America (VOA) a acoperit încetul cu încetul lumea întreagă în toate marile limbi, opunându-se cu succes propagandei radiofonice germane sau italiene, îndeosebi în America Latină. Guvernul american a trebuit să facă apel la marile canale, NBC, CBS și la marile societăți, Westinghouse, General Electric pentru a produce instalații și programe. Președintele RCA, David Sarnoff, dirija transmisiunile către Statul-Major ale generalului Eisenhower în 1944.
În timpul celui de-al doilea război mondial, radiodifuziunea își demonstrase superioritatea asupra presei scrise supusă mai ușor cenzurii; radioul, ignorând frontierele a fost singurul media pluralist aflat la dispoziția cetățenilor Europei ocupate de către germani1. El a luat, ca și războiul, dimensiuni mondiale; el trebuia astfel să pătrundă mai mult continentele Asiei și Africii pe care, până atunci, de-abia le atinsese.
Pentru istoria radioului în timpul războiului, recomandăm să se citească Les voix de la liberte, în cinci volume editate în 1975 de către Documentation francaise care descriu viața și emisiunile de la Radio-Londra și La guerre des ondes, histoire des radios de langue francaise pendant la deuxieme guerre mondiale, Paris-Bruxelles-Montreal-Lausanne, 1985, sub direcția Helenei Eck.
Capitolul III
RADIOUL DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Importanța luată de către radio ca mijloc de informare și de propagandă în timpul războiului i-a atras o atenție deosebită din partea guvernelor; în Europa mutilată de distrugeri, impiedicată de dificultățile de transporturi, lipsită de hârtie pentru ziare, el devine un mijloc privilegiat de adresare populațiilor eliberate de jugul nazist, apoi, repede, și un instrument al războiului rece.
– Expansiunea pieței
Noi game de unde sunt utilizate. Exploatarea comercială a modulării frecvenței a început după 1940 în Statele Unite; ea a impus echipamente costisitoare, dar calitatea recepției este sensibil îmbunătățită. General Electric a fabricat primele emițătoare în frecvență modulată, care, în Statele Unite, au trecut de la 50 în 1942 la 500 în 1948. Magnetofonul, înregistrator magnetic pus la punct de către societatea germană AEG, permite modificarea compoziției emisiunilor vorbite și muzicale înmulțind înregistrările. La nivelul aparatelor receptoare, perfecționarea lămpilor, utilizarea noilor aliaje permit reducerea dimensiunilor și greutății aparatelor.
La începutul anului 1944, existau în jur de 1.900 de stații de radiodifuziune pe continentul american (majoritatea în Statele Unite), 416 în Europa, 155 în Australia, contra numai 173 în toată Asia și 43 în Africa. În 1961, existau aproximativ 12.700 de stații emițătoare în lume; în America de Nord se numărau în jur de 5.700, în Europa 2.800, peste 410 în URSS, în America de Sud 1.900, în Oceania 250, dar Asia avea 1.200 și Africa 400. Radioul începe să devină principalul mijloc de informare la nivelul întregii lumi. În continuare Europa și America de Nord sunt cele care răspund mai ales la considerabila cerere de material radioelectric; cei mai mari exportatori de material radio reprezentau Statele Unite; în cursul anului 1947, fabricanții americani de aparate receptoare exportaseră 1.520.826 de bucăți. Dar drepturile de vamă, în numeroase țări protejau industriile naționale; se fabricau în lume 26 de milioane de aparate în 1953, dintre care 13,2 în Statele Unite. În 1962, se fabricau peste 59 de milioane, Statele Unite se aflau în continuare în frunte cu 17,9 milioane, urmate de Japonia cu 15,4, apoi URSS cu 4,2 și Germania cu 3,9 milioane.
– Radioul în țările liberale
În Statele Unite, peste 92 de milioane de aparate în 1950 permiteau aproape întregii populații să asculte radioul; în ciuda erupției televiziunii implantată mai devreme decât în Europa, radioul și-a urmat progresia; în 1960, existau 176 de milioane de aparate de radio.
Peste două treimi din cele aproximativ 3.000 de stații comerciale care își extrăgeau resursele din publicitate, erau afiliate la rețele care le furnizau programe (NBC, CBS, ABC).
Federal Communications Commission (FCC), începând din 1945, a favorizat stațiile educative. Pentru străinătate, Vocea Americii, dispunea de vreo 100 de emițătoare în întreaga lume și depinzând de International Broadcasting Division al departamentului de stat, difuza în 26 de limbi de la Manilla, Honolulu, Okinawa; dar ea era mai ales o armă anticomunistă în timpul războiului rece. La Munchen s-a stabilit Radio-Libertatea finanțat de un Comitet pentru Europa liberă, Free Europe Committe. Sovieticii și țările din Est au montat în jur de 400 de stații de bruiaj pentru a împiedica ascultarea propagandei anticomuniste.
În Anglia, carta BBC-ului a fost reînnoită pentru o perioadă de cinci ani începând cu 1 ianuarie 1947 (la această dată peste 10,7 milioane de deținători de aparate plăteau taxă; peste 15 milioane în 1960). O nouă reînnoire la 1 iulie 1952 pentru 10 ani dar nu într-o manieră exclusivă: cel puțin pentru televiziune.
În septembrie 1946 un al treilea program, “Third”, mai intelectual, fusese lansat de la orele 6 ale serii până la miezul nopții; “Home service” difuza 6 buletine de informații pe zi, numeroase reportaje, concerte, emisiuni dramatice; “Light Programme” difuza emisiuni mai populare. Noul guvernator general, în 1945, Sir William Haley (născut în 1901), fusese la Manchester Guardian și la Agenția Reuter înainte de a deveni, în timpul războiului, redactor-șef, apoi director general al BBC. Un consiliu consultativ funcționează din 1946 în fiecare din cele 6 regiuni radiofonice pentru organizarea de programe regionale. Features reprezintă un tip de emisiune caracteristic BBC-ului foarte apreciat, mai mult documentar decât reportaj, ce se axează la fel de bine pe viața industrială sau politică, cât și pe subiecte de drept sau de istorie. Emisiunile pentru străinătate au continuat după război: serviciile europene sau cele coloniale difuzând în 21 de limbi, în special pentru Commonwealth, America Latină și țările arabe.
La Eliberare, în Franța, radiodifuziunea este plasată sub regimul unui monopol de exploatare riguros aplicat: o hotărâre din 20 noiembrie 1944 rechiziționase toate posturile private; ordonanța din 23 martie 1945 revocă toate autorizațiile date anterior și restabilește monopolul absolut al statului încredințat Radiodifuziunii franceze; RDF devine RTF (Radiodiffusion-Television francaise) în 1949, dar niciunul din cele 16 proiecte de statut depuse între 1945 și 1958 nu avea să reușească; din cauza acestei lipse, RTF rămâne sub dependența guvernelor succesive.
SOFIRA (Societatea financiară de Radio), constituită în timpul guvernului de la Vichy în 1942 cu capital francez și german pentru a exploata o stație la Monte Carlo, a devenit în 1945 SOFIRAD în care statul avea peste 99 % din capital; capitalul Radio-Monte-Carlo aparținea în proporție de 80 % statului francez (care confiscase acțiunile germane prin intermediul SOFIRAD) și în proporție de 20 % prințului de Monaco. Posturile așa-zis periferice profitau de publicitatea radiofonică (de la care se abținea RTF) făcută la adresa ascultătorilor francezi; numeroase dificultăți au apărut între stat și Radio-Andorra, deoarece această stație era condusă de Bannel, cumnat al lui Jacques Tremolet condamnat în contumacie pentru colaboraționism și până la urmă achitat; guvernul francez nereușind să-l controleze i-a bruiat emisiunile în 1948 apoi a suscitat formarea unui post rival denumit succesiv Radio des Vallees, apoi Andorradio. Sub impulsul lui Charles Michelson, și după îndelungate peripeții, în Sarre, s-a născut în 1955 o nouă stație: Europe n0 1. La Radio-Luxembourg, emisiunile, suspendate în timpul războiului, au fost reluate în noiembrie 1945, o parte din capital fiind francez, aparținând unor societăți ca Banque de Paris et des Pays-Bas sau statului prin intermediul Agenției Havas naționalizată, deținătoare a 15 % dintre acțiuni. În afara posturilor periferice, francezii pot asculta emisiunile străine, în special emisiunile în limba franceză lae BBC-ului, de la Radio-Moscova sau ale democrațiilor populare. Nu există deci nici un monopol al recepției.
RTF, imediat după război, a trebuit mai întâi să-și reconstituie rețeaua în mare parte distrusă în timpul războiului; în septembrie 1944, doar 6 emițătoare puteau funcționa; în 1949, existau 60, în 1956, 79. Posturile regionale jucaseră adesea, la Eliberare, un rol activ; Comitetele de Eliberare și comisarii Republicii le utilizaseră pentru a se adresa populațiilor, dar din luna decembrie 1944, guvernul provizoriu, dornic de a restabili pretutindeni autoritatea puterii centrale, obligă posturile regionale să se lase înlocuite de radiodifuziunea pariziană și să reducă durata emisiunilor locale. RTF este foarte centralizată.
Trebuia reorganizată administrația radioului; primul director general, Jean Guignebert, a fost înlocuit, la sfârșitul anului 1945, de către o personalitate mai gaullistă, Claude Bourdet. Acesta din urmă a fost eliberat din funcție la 6 februarie 1946 de către secretarul de stat al Informației, Gaston Deferre, fapt ce a deschis o lungă perioadă de loc vacant din moment ce de-abia pe 13 martie 1946 a fost numit un nou director general, Wladimir Porche, care a rămas până în 1957. De-abia după întoarcerea generalului de Gaulle în 1958, o ordonanță din februarie 1959 a dat RTF-ului statutul de instituție publică.
RTF difuza mai întâi două programe: Programme national și Programme parisien, la care s-a adăugat în 1947 Paris-Inter; în afară de acestea mai exista un canal pentru colonii. Radioul anilor de după război era mai cultural (mai ales programul național); dar gusturile publicului nu coincideau întotdeauna cu cele ale directorilor de programe pe care le îndrumau înspre emisiunile de varietăți animate de Andre Gillois, Jean Nohain sau Jean Nocher. Informația era dezvoltată. Conducerea “Ziarului vorbit” era asigurată de către Vital Gayman din 1945 și până în iulie 1958; acesta, fost comunist, a trebuit să suporte atacurile atât ale dreptei cât și ale extremei stângi. Chiar dacă radioul se afla sub controlul strâns al ministerului, guvernanții nu reușeau întotdeauna să-l stăpânească, ba chiar au fost aduși în situația să-și explice sau să-și justifice și mai mult politica lor la radio; acesta a fost mai ales cazul lui Pierre Mendes France care, în timpul ministeriatului său, a pronunțat 26 de alocuțiuni radiodifuzate, aproape în fiecare sâmbătă seara. Odată cu războiul din Algeria, controlul guvernamental asupra informației radiodifuzate a devenit mai strict.
La sfârșitul anului 1945, existau 5,345 milioane de aparate declarate; acest număr se ridică la 10,7 în 1958. Audiența era importantă mai ales seara către orele 20.30 și către ora 13. Emisiunile cele mai ascultate erau Le Grenier de Montmartre (duminica pe Chaine parisienne) și Reine d’un jour (pe Radio-Luxembourg).
În Germania, imediat după război, radioul a fost luat în sarcina armatelor aliate. Un control aliat s-a exercitat până în 1955 dar din 1948 în Germania de Vest, stațiile de radio au funcționat în cadrul Lander. Este vorba despre organisme independente de guverne. Aceste “institute” au constituit în august 1950 un organism comun, ARD (Arbeitsgemeinschaft der Offentlichrechtlichen Rundfunkanstalten der Bundesrepublik Deutschland), stabilind o coordonare în domeniul tehnic, în cadrul programelor, în relațiile cu UER. Numărul de aparate receptoare scăzuse la sfârșitul războiului, el urcă de la 9 milioane în 1950 la peste 15 milioane începând cu 1959. Deutsche Welle a fost creat ca o stație comună pe unde scurte difuzând programe în germană sau în limbi străine pentru Africa, America sau Asia și a fost inaugurat la 3 mai 1953 de către cancelarul Adenauer; el a devenit o instituție federală la fel ca și Deutschland-funk stabilit mai ales pentru a difuza programe pentru Germania de Est.
În Italia, RAI (Radio Audizione Italia) fusese constituit de către regele Umberto în 1944, în timp ce Mussolini naționalizase EIAR în republica fascistă.
Un decret din 3 aprilie 1947 definește statutul RAI și îi acordă monopolul de exploatare a radioului sub controlul ministerului Poștelor și Telecomunicațiilor, și îi precizează atribuțiile în cadrul comisiei parlamentare însărcinată să vegheze asupra independenței politice a radioului și a Comitetului cultural care supraveghează calitatea emisiunilor artistice și educative; este o societate privată cu capital de stat cu o concesionare ce poate fi reînnoită în 1952 pentru 20 de ani. Numărul de aparate a trecut de la 2,5 milioane în 1949 (55 de aparate la mia de locuitori) la 8 milioane în 1960 (162 la mie); această progresie este cu atât mai sensibilă cu cât presa cotidiană în Italia nu atinge un tiraj ridicat.
În Belgia, la Eliberare, asociațiile de ascultători nu și-au regăsit locul în INR (Institutul național de Radiodifuziune) care a rămas până în 1960, data creării, prin legea Harmel, a RTB ce asigura în același timp autonomia culturală (două instituții publice distincte în franceză și în flamandă) și independența informației. Echiparea cu receptoare, scăzută la sfârșitul războiului la 635.000 în 1945, atinge 2.644.000 în 1960 (289 la mia de locuitori).
În Spania, regimul franchist, foarte conștient de importanța radioului pe care a știut să-l utilizeze, a creat în 1942 Redera (rețeaua spaniolă de radiodifuziune) construind un mare centru emițător la Arganda del Rey, inaugurat în iulie 1944, legat de studiourile din Madrid. Noul minister al Informației și Turismului în 1951 a instituit ARE (Administrația spaniolă de Radiodifuziune) care deschide o nouă eră în istoria radioului din Spania. Pe lângă rețeaua oficială a RNE (Radio Nacional de Espana) stațiile comerciale și-au continuat activitatea. În 1949, nu erau decât 604.746 aparate (22 la mia de locuitori); acest număr se ridică la 1.840.000 în 1955, iar în 1960 la 2.717.000 (90 la mie). În Portugalia, profitând de dezvoltarea economică a țării, neutră în cel de-al doilea război mondial, numărul de receptoare a trecut de la 27 la 99 pentru 1.000 de locuitori între 1950 și 1961 (902.000 aparate). Radioul a contribuit în aceste state autoritare la pătrunderea altor informații și unei alte mentalități decât cea a propagandei oficiale.
Nordul Europei se numără în continuare în 1960 printre regiunile cele mai bine echipate. Danemarca, 332 pentru 1.000; Norvegia, 285; Suedia, 367.
În Canada, CBC (Canadian Broadcasting Corporation) fusese instituită prin legea din 2 noiembrie 1936 și confirmată în 1952.
Un întreg lanț de emițătoare-relee automate fusese stabilit pentru a acoperi regiunile îndepărtate din Columbia britanică, Ontario, Alberta; existau 54 în 1956. Stațiile private, care obținuseră licență pe 5 ani, ce putea fi reînnoită, se află sub controlul CBC; multe aparțin unor societăți care editează ziare; numărul lor a crescut, trecând de la 88 în 1946 la 163 în 1956. Numărul de aparate receptoare a trecut de la 2 milioane în 1950 la 8 milioane la sfârșitul anului 1955, 97 % dintre familii având atunci radio.
Un loc deosebit trebuie lăsat Japoniei. După înfrângerea sa, radioul a fost supus cenzurii forțelor aliate până în 1949. Cu toate acestea, NHK (Nihon Hoso Kyokai) a rămas întreprindere de stat, dar controlul guvernului a fost suprimat. Legea din 2 mai 1950 a reorganizat-o, în timp ce radioul comercial era introdus și difuza programe mai atrăgătoare: în 1954 existau 57 de stații private și în 1963, 112. În 1958, cu 14 milioane de receptoare, peste 81 % dintre familiile japoneze aveau radio.
– Radioul în țările socialiste
Radiodifuziunea în țările socialiste este un instrument privilegiat de propagandă strâns legat de Partidul comunist. Până în 1960, radio-distribuția rămâne mijlocul cel mai răspândit în URSS: în 1949, 11.000 de centre retransmit emisiunile de la Moscova unor aproximativ 9 milioane de abonați ce au receptoare cu fir care nu pot fi conectate decât pe posturile astfel retransmise: aproape 3.000 de stații-releu adăugau câteva programe locale; existau de asemenea la această dată în jur de 4 milioane de receptoare fără fir și 6.000 de receptoare de ascultare colectivă erau instalate în regiunile neelectrificate. În 1960, din 44 de milioane de receptoare, 30,8 milioane încă mai erau cu fir.
În fiecare dintre cele 14 republici ce constituiau URSS-ul, două sau trei programe erau difuzate în rusă sau în limbile locale; 70 de limbi locale erau astfel folosite în 1949. Emisiunile de radio contribuiau mult la difuzarea directivelor planurilor cincinale. Totuși, jumătate din programe rămâne consacrată muzicii.
Radioul rămâne astfel un instrument al politicii externe sovietice; Radio-Moscova difuza 334 de ore pe săptămână emisiuni în 31 de limbi străine în 1948. Emisiunile pentru Iugoslavia s-au înmulțit după ruptura față de Tito, trecând de la mai puțin de 9 ore pe săptămână în 1946 la 55 de ore în 1950. În 1960, radioul sovietic difuza 996 de ore pe săptămână, 344 pentru Europa, 108 pentru America de Nord, 264 pentru Orientul Apropiat și sudul Asiei, 42 de ore pentru Africa. Alte emisiuni de propagandă comunistă erau de asemenea difuzate de către democrațiile populare; Radio-Budapesta în 1950 difuza 6 ore pe săptămână în 9 limbi străine.
În democrațiile populare, care cunoscuseră un alt regim al radioului, acesta a fost repede organizat după modelul sovietic. Radio-distribuția, care împiedica ascultarea emisiunilor străine la aparatele cu fir, a fost încurajată. Unii cunoscuseră deja o puternică implantare a radioului înainte de război, Germania de Est (5.574.000 în 1960, 323 pentru 1.000 de locuitori, cea mai mare proporție din tot blocul sovietic); Polonia (5.266.000 aparate în 1960, dintre care 1.331.000 cu fir); Cehoslovacia (2.346.000 aparate în 1949). În alte țări trebuia dimpotrivă generalizată audiența radioului, este cazul Bulgariei și al României. Ungaria se găsea într-o situație intermediară cu 432.000 aparate în 1949 (cu puțin peste 57 la mia de locuitori, mai puțin decât în 1939). În această țară emisiunile străine erau mai ușor de ascultat; ele au contribuit la revolta din 1956 (existau atunci în jur de 150 la 1.000 de locuitori). Din 26 octombrie Radio-Gyor și Radio-Miskolc se aflau în mâinile insurgenților maghiari, iar la 30 octombrie Radio-Budapesta a luat numele de Radio-Kossuth liber. În fața contraatacului trupelor sovietice, Imre Nagy și-a lansat la radio apelurile către opinia publică mondială în diferite limbi.
După perioada stalinistă, progresia stațiilor TFF a devenit mai rapidă decât cea a radiourilor cu fir și o mai mare importanță a fost acordată emisiunilor de divertisment, mai ales la Radio-Varșovia cu emisiunea “Familia Matysiak”.
În China, înainte de venirea la putere a comuniștilor, existau mai puțin de un milion de receptoare. Din 1945, comuniștii chinezi aveau un mic emițător la Yunan care difuza două ore pe zi. Odată cu venirea la putere a lui Mao, radioul devine un monopol de stat și este foarte centralizat începând de la postul din Pekin; analfabetismul face utilizarea radioului și mai indispensabilă pentru propaganda noului regim, dar diversitatea limbilor vorbite în China reprezintă o reală dificultate. Regimul maoist, după modelul sovietic, favorizează posturile de radio cu fir și instalarea de megafoane pentru ascultarea colectivă. Către 1960, în jur de 50.000 de echipe de propagandă vor încuraja orașele și satele să instaleze și să folosească radioul. Numărul de receptoare era estimat la 7 milioane.
– Țările Lumii a Treia
Radiodifuziunea în 1949 nu pătrunsese decât foarte puțin în Africa neagră. Era de asemenea cazul Asiei (cu excepția Japoniei, Israelului și Orientului Apropiat).
În contextul războiului se stabiliseră posturile din Brazzaville în Congo, cel de la Lusaka în Rodezia de Nord; englezii dezvoltaseră emițătoarele în coloniile lor după război, astfel în 1949 la Dar-es-Salaam (cu emisiuni în swahili începând din 1951). Stațiile mai vechi au fost modernizate, ca cea de la Freetown. Echiparea cu receptoare rămâne slabă, în 1949 nu există decât 10.000 de aparate pe Coasta-de-Aur (la Accra), 12.000 în Nigeria, 12.900 în Kenya, 1.300 în Tanganyka, 44.000 în Malaezia; în 1959, Ghana (independentă din 1957) nu avea decât 14.000 de receptoare, Nigeria în momentul independenței sale, în 1960, avea 143.000 (4 la 1.000), Kenya la aceeași dată, 57.000.
Pătrunderea radioului în coloniile franceze a fost mai târzie. De-abia în ianuarie 1956 s-a constituit SORAFOM (Societatea de Radiodifuziune din colonii) condusă de Pierre Schaeffer; ea a fost însărcinată în iulie 1957 să asigure echipamentul și exploatarea în Franța coloniilor, apoi s-a transformat în Oficiul de Cooperare după independența coloniilor; în 1960, există stații la Dakar, Saint-Louis, Bamako, Ouagadougou, Niamey, Abidjan, Cotonou, Lome, Libreville, Brazzaville, Bangui, Fort-Lamy, Yaounde, Douala, Tananarive. La această dată, implantarea nu era dezvoltată decât în Senegal (47 de aparate la 1.000 de locuitori în 1959) și în Gabon (48 la 1.000), în Coasta de Fildeș, în Rapublica Centrafricană, în Madagascar și în Congo existau între 10 și 15 aparate la 1.000 de locuitori. În Africa de Nord, emisiunile în limba arabă erau difuzate la Radio-Alger (integrat RTF-ului) și la Radio-Tunis. Implantarea radioului este foarte slabă în Indochina franceză (de ordinul a 2 aparate la mia de locuitori).
În 1960, 22 de state sau regiuni din Africa (din 60) au în continuare sub 10 stații la mia de locuitori, 9 în Asia, 1 în America (Haiti), nici unul în Europa și două insule în Oceania.
Dar, odată cu independența, radiodifuziunea a căpătat o nouă dimensiune; asftel Egiptul care, către 1949, nu avea decât 5 emițătoare pe unde medii și un emițător pe unde scurte și 238.000 de receptoare, în 1961 avea 28 de emițătoare dintre care 13 pe unde scurte și 1.750.000 de receptoare. În Republica indiană, încă din 1949, radioul este un important mijloc de informare; All India Radio (AIR) difuza știri în 24 de limbi; nu existau decât 230.000 de receptoare la începutul anului 1948, multe erau instalate de către guvernele din provincii pentru a permite o ascultare colectivă; numărul se ridică la 2,6 milioane în 1961 (de-abia 6 la mie); existau totuși 29.000 de centre de ascultare colectivă în 1957, iar India fabrica propriile receptoare.
În Maroc, două noi emițătoare fuseseră instalate la Rabat la 15 octombrie 1949, difuzând unul în arabă, celălalt în franceză. Odată cu întoarcerea lui Mohamed al V-lea din exil în noiembrie 1955, apoi cu independența, Radiodifuziunea marocană a dat o mai mare importanță informației.
În țările Americii Latine, coexistă adesea posturile de stat cu cele private; deja destul de implantat în Argentina, în Chile și Mexic, progresia radioului rămâne lentă înainte de 1960, Mexicul fiind cel care se va strădui cel mai mult să folosească radioul pentru educația populară, dar în majoritatea statelor din America Latină proliferează radiourile comerciale cu un public limitat.
Radioul își păstrează rolul internațional pe care l-a jucat în timpul războiului. Reorganizarea în martie 1946 la Bruxelles a UIR s-a lovit de cererea sovietică pentru o nuoă organizație internațională de radiodifuziune, OIR constituită la 27 iunie 1946. Imposibilitatea OIR de a constitui o unitate în jurul său provoacă, în toamna anului 1949, demisia a 10 din cei 26 de membri ai săi dintre care Belgia, ceea ce a făcut OIR, din ce în ce mai identificat cu influența sovietică, să-și stabilească sediul social la Praga. Trăgând concluzia din acest divorț, în februarie 1950, Uniunea europeană de Radiodifuziune s-a constituit la Torquay (Anglia) prin reprezentanții a 23 de țări cu un oficiu administativ la Geneva și un centru tehnic la Bruxelles.
Radioul este o armă folosită la fel de bine în Europa cât și în afara ei; de exemplu, radioul din Cairo a fost un instrument al naționalismului arab pe vremea lui Nasser, emisiunile fiind difuzate din Ungaria pentru algerienii fellagha. De la București emitea Radio Espana independiente împotriva regimului franchist. În informațiile difuzate de către fiecare țară, rolul știrilor internaționale crește.
Relațiile radiofonice internaționale nu se desfășoară totuși numai sub semnul antagonismelor: o convenție internațională a telecomunicațiilor a fost adoptată în 1947 la Atlantic City și, la 15 septembrie 1948, planul de la Copenhaga adoptat de 25 de țări europene repartizează lungimile de undă. Declarația universală a drepturilor omului adoptată de către ONU la 10 decembrie 1948 recunoștea dreptul de ascultare liberă a emisiunilor din străinătate; era mai ales o declarație de principii. În ciuda rivalităților lor, a inegalităților lor în stăpânirea tehnicilor, statele sunt solidare în progresele realizate.
Capitolul IV
ÎNCEPUTURILE TELEVIZIUNII
– Primele cercetări
Transmiterea de imagini fixe la distanță a preocupat cercetătorii europeni încă de la începutul secolului al XIX-lea. Italianul Giovanni Caselli (1815 – 1891) a pus la punct, în 1856, pantelegraful care, din 1863, a fost utilizat de către stațiile franceze pentru a transmite, pe liniile telegrafului electric, scurte mesaje autografe sau simple desene. Fototelegrafia, transmiterea de fotografii prin fir telegrafic sau telefonic a fost, după multe tatonări, realizată de către germanul Arthur Korn (1870 – 1945) care a reușit în 1907 o primă legătură Berlin-Paris, și de către inginerul francez Eugene Belin (1876 – 1963) care a perfecționat procedeul: din 1911, belinograful său era gata să difuzeze rapid (12 minute pentru o fotografie de 13 x 18 cm) fac-similul fotografiilor de actualitate pentru ziare.
Totuși, televiziunea nu derivă mai mult din fototelegrafie decât radioul din telefon sau cinematografia din fotografie. Ea s-a născut din conjuncția încâlcită a trei serii de descoperiri: cele care priveau foto-electricitatea, adică acea capacitate a anumitor corpuri de a transforma, prin radiere de electroni, energia electrică în energie luminoasă și reciproc, cele ale procedeelor de analiză a fotografiilor descompuse apoi recompuse în linii cu puncte deschise sau întunecate, și în sfârșit cele care au permis stăpânirea undelor hertziene pentru transmiterea de semnale. Complexitatea fenomenelor și sofisticarea procedeelor de stăpânit pentru a asigura, de 25 de ori pe secundă, prinderea, transmiterea și restituirea miilor de puncte ale fiecărei imagini face ca prezentarea cronologică a acestor descoperiri să fie foarte delicată.
În 1873, englezul May a demonstrat fotosensibilitatea seleniumului descoperit în 1817 de către suedezul Berzelius; în 1879, englezul G. R. Carey, apoi francezul Constantin Senlecq (1842 – 1934) cu telectroscopolul său, au expus principiile de analiză ale imaginilor ale căror prime încercări au fost tentate de un joc cu oglinzi oscilante sau rotitoare făcut de Maurice Leblanc (1857 – 1923) în 1880, apoi în 1890 de către Lazare Weiller; de partea sa, germanul Paul Nipkow (1860 – 1940) a propus în 1884 un foarte ingenios sistem de disc cu mici găuri care, învârtindu-l “citea” imaginea linie cu linie. În urma lucrărilor germanului Karl Braun, care a împărțit în 1909 premiul Nobel cu Marconi (1850 – 1918), asupra razelor și oscilografului catodice în 1897 și studiilor englezului Campbell Swinton (1908), rusul Boris Rosling a realizat între 1907 și 1911, la Sankt-Petersburg primul tub catodic.
– Primele încercări
În anii ’20 ai secolului XX, când tehnicile tuburilor catodice și ale celulelor lor fotoelectrice se rafinau, două căi se ofereau cercetătorilor pentru analiza imaginilor: cea a baleiajului mecanic printr-un fascicul luminos, derivat din discul lui Nipcow, și cea a baleiajului printr-un fascicul de electroni derivat din lucrările lui Rosling. Prima avea să se arate foarte repede fără ieșire în ciuda primelor sale succese: ea a fost ilustrată în Marea Britanie de către John Logie Baird (1888 – 1946). Cealaltă deriva din descoperirile lui Vladimir Zworykin (1889 – 1982), fost discipol al lui Rosling, care după un sejur în Franța se stabilise în Statele Unite în 1924: în 1927, el a pus la punct, pentru RCA, iconoscopul, cu care s-au echipat camerele electronice și care a ajutat la perfecționarea tuburilor catodice ale receptoarelor.
În Marea Britanie. Pus la punct definitiv în laborator în 1925, televisorul lui Baird a obținut o primă licență experimentală în 1926. Sistemul său cu 30 de linii și cu 12,5 imagini pe secundă nu era foarte faimos, dar l-a dus în mod succesiv la 60, la 90, la 180 de linii apoi, pentru a răspunde normelor cerute de BBC, la 240 de linii și 25 de imagini pe secundă în 1936. Din 10 septembrie 1929, la început o jumătate de oră pe zi, până la 5 februarie 1937, Baird a animat un program regulat de televiziune mecanică. Dar el a fost atunci abandonat de BBC deoarece lucrările lui Mac Gee, susținute de filiala Marconi, Electric and Musical Industries, care utiliza tehnici foarte asemănătoare cu cele ale iconoscopului, permiteau utilizarea unui sistem de televiziune electronică, mai fiabilă și perfecționată: din aprilie 1933, superioritatea sa era recunoscută de către specialiști și când, la recomandările comitetului prezidat de lord Selsdon, BBC-ul a hotărât lansarea unui program public, el a fost inaugurat la 2 noiembrie 1936 cu sistemul EMI cu 405 linii la studiourile din Alexandra Palace. În 1939, serviciul oferea pentru vreo 20.000 de receptoare din regiunea londoneză 24 de ore de program pe săptămână, dintre care deja mari reportaje din exterior (încoronarea regelui George al VI-lea, derby-ul de la Epsom…). Războiul a pus capăt în mod brutal acestor emisiuni, la 1 septembrie 1939: BBC-ul avea atunci, de departe, cea mai bună și mai bine rodată televiziune.
În Statele Unite. Din 1927, Bell Telephone Company, explorând procedeul de analiză mecanică al lui Ernst Alexaderson, a realizat una dintre primele experiențe publice de televiziune. Aceste experiențe s-au înmulțit în anii următori, fiecare dintre societățile producătoare de material radiofonic căutând să-și plaseze propriul procedeu. Această concurență, dacă ea a făcut să avanseze tehnica, ea a avut drept efect dezorientarea publicului solicitat să cumpere receptoare care deveneau repede perimate. Puternica RCA, utilizând descoperirile lui Zworykin, a luat repede conducerea: în 1931, ea a construit un emițător în vârful Empire State Building-ului la New York. În anii următori, aceeași dezordine a persistat în ciuda tentativelor făcute de FFC de a normaliza definițiile tehnice (1933: 240 de linii; 1935: 343 de linii; 1939: 441 de linii; mai 1941: 525 de linii). Numărul de receptoare era foarte scăzut: estimat numai la vreo 5.000 în 1941. Începând din 3 mai 1941, FFC a eliberat licențe stațiilor comerciale: ea acordat 15 în lunile următoare. În februarie 1942, după intrarea în război a Statelor Unite, guvernul federal, pentru a mobiliza toate eforturile industriei electronice către materialele militare, dintre care radarul, a interzis fabricarea televizoarelor: televiziunea americană intrând în letargie.
În Franța. Mai multe echipe lucrau în domeniul televiziunii. În 1926, Eugene Belin și Howeck au reușit receptarea de imagini pe ecran catodic; Compania generală de Televiziune a asigurat o legătură între Le Havre și Toulouse în 1931. Dar principalul animator era atunci Rene Barthelemy (1889 – 1954) care, în laboratoarele sale de la Compania de Contoare din Montrouge, a lucrat asupra sistemului Baird începând din 1927 și a realizat, la 14 aprilie 1931, prima transmisiune a unei imagini cu 30 de linii de la Montrouge la Malakoff. Începând din decembrie 1932, de la emițătorul instalat pe strada Grenelle la Școala superioară de Electricitate, el a realizat un program experimental de o oră pe săptămână: Paris-Television. Susținut de Georges Mandel, ministrul Poștelor, el a putut să instaleze în aprilie 1935 primul studiou veritabil și să treacă de la 60 de linii la 180 în noiembrie, turnul Eiffel servind drept antenă emițătoare. Adoptând iconoscopul, definiția a putut fi împinsă la 455 de linii. În 1936, al XIII-lea Salon al TFF a văzut primul succes public al televiziunii și, la Expoziția universală din 1937, s-a putut compara buna calitate a tehnicilor franceze cu cele ale Marii Britanii și ale Germaniei. Guvernul anunța lansarea unei vaste rețele de televiziune. În primăvara lui 1939, turnul Eiffel emitea, din studiourile de pe strada Grenelle, 15 ore de programe pe săptămână dar nu puteau fi numărate decât vreo câteva sute de receptoare dintre care multe instalate în locuri publice. În septembrie, emisiunile au încetat odată cu intrarea în război.
Celelalte televiziuni europene. Și în Germania s-a lucrat mult asupra televiziunii: în 1928, Oficiul Poștelor patronase experiențe cu 30 de linii. În 1933, Reichsrundfunk Gesellschaft lucra pe 180 de linii. În 1936, Jocurile Olimpice de la Berlin, televizate în direct au fost recepționate, în locurile publice, în 6 mari orașe germane. În 1937, a fost adoptat sistemul cu 441 de linii. Și aici războiul a intrerupt un timp avântul televiziunii. În Italia exista în 1940 o televiziune experimentală cu 441 de linii. În URSS, primele experiențe publice de televiziune “mecanică” datează de la 1 octombrie 1931 la Moscova (30 de linii), adus la 120 de linii în 1932. Sistemul electronic, adaptat în 1937, funcționa cu 343 de linii.
– După război
După război televiziunea a pornit din nou practic de la zero și noul său elan a fost foarte diferit în funcție de țări. Statutul său a fost în mod natural copiat după cel al radioului; aceleași organisme gestionau cele două medii audiovizuale. Firmele de material radiofonic s-au lansat în acestă nouă piață, atât pentru receptoare cât și pentru emițătoare. Progresele tehnice au ușurat acestă expansiune. Perfecționările cele mai notabile privesc camerele electronice prin îmbunătățirea tuburilor iconoscopice (tuburi orthicon în 1939 și vidicon în 1950), și, pe de altă parte, tuburile receptoarelor și amenajarea emițătoarelor. Adoptarea, în anii ’50, pentru transmiterea de unde video, a undelor metrice (VHF), apoi decimetrice (UHF), înmulțind canalele disponibile, a făcut televiziunea să iasă dintr-un impas tehnic în care o închidea undele mai lungi. Una din cele mai grave probleme a fost cea a definiției imaginilor și a normalizării lor. În timp ce Statele Unite păstrau sistemul cu 525 de linii și BBC-ul rămânea fidel celor 405 linii ale sale, Franța, care cu Henri de France capătă un sistem cu 1.000 de linii, se fixează la 819 linii, iar celelalte țări europene s-au raliat la un sistem de 625 de linii care a devenit un fel de standard mondial (sistemul cu 405 linii dă în jur de 160.000 de puncte luminoase pe ecran; cel cu 525, 200.000; 625, 400.000 și cel 819, peste 800.000). Înregistrarea imaginilor pe pelicula cinematografică cu ajutorul kinescopului era un procedeu lent și costisitor; descoperirea magnetoscopului de către societatea americană Ampex, în aprilie 1956, i-a subsituit banda magnetică și permite o mai mare suplețe în programarea emisiunilor înregistrate și în conservarea lor.
Expansiunea în Statele Unite. În 1945, nu supraviețuiseră decât 6 stații pentru vreo 10.000 de receptoare. În 1947, FCC a impus în sfârșit o normalizare tehnică și expansiunea s-a reluat: 17 stații în 8 orașe în ianuarie 1948, 51 în 23 de orașe în ianuarie 1949, 97 în 36 de orașe în ianuarie 1950. După o încetare a eliberării de licențe din septembrie 1948 și până în iunie 1952, FCC a prezentat un plan ce prevedea instalarea a 2.000 de stații (600 în VHF, 1.400 în UHF) dintre care 240 pentru televiziunea necomercială. În 1952 se numărau 108 stații, 455 în 1955, 580 în 1960. Progresia numărului de receptoare a fost fulgerătoare (1947, 30.000; 1948, 157.000; 1949, 876.000; 1950, 3,9 milioane; 1952, 15 milioane; 1961, 34,7 milioane). Din 1955, ansamblul imensului teritoriu este practic acoperit (1951, prima legătură a țării între est și vest). Publicitatea care finanța programele, din moment ce Statele Unite ignorau redevanța, a crescut în aceleași proporții: 9,8 milioane de dolari în 1948, 1,5 miliarde în 1960. Reglementarea împotriva concentrării ce interzicea unei aceiași întreprindere să aibă mai mult de șapte stații, marile societăți ale radiodifuziunii și-au instalat deci stațiile în cele mai mari orașe, dar aceste networks propuneau programele lor altor stații “afiliate”. NBC, CBS și, cu o oarecare întârziere, ABC și-au eliminat repede concurenții ca Dumont sau MBS: prin intermediul programării, aceste mari societăți dominau o piață care, și grație dezvoltării televiziunii în restul lumii, nu înceta să se lărgească. Codul National Association Broadcasters, agreat în 1952 de către majoritatea stațiilor, nu a impus, de fapt, decât niște limite foarte largi programelor. Prima lor caracteristică era prezența obsedantă chiar în timpul emisiunilor a anunțurilor publicitare, până la 20 % din timp în orele de prime time (audiență maximă). Programele erau, de fapt, supuse unor ratings: acești indicatori de audiență determinau menținerea sau dispariția emisiunilor și condamnau stațiile să difuzeze programe susceptibile să rețină în fața micilor ecrane un număr cât mai mare posibil de telespectatori.
Emisiunile de informație, marile dezbateri politice de tipul “Meet the Press”, au căpătat o importanță considerabilă. Televiziunea a amplificat anumite crize politice, cum a fost cea a maccartismului în anii 1952 – 1954. Ea a jucat un rol în campaniile electorale: după unele studii de sociologie politică, ea a favorizat alegerea lui Eisenhower împotriva lui Stevenson în 1956 și a jucat un rol decisiv în cea a lui Kennedy împotriva lui Nixon în 1960, în termenul a patru emisiuni de confruntare în fața camerelor, care au fost urmărite fiecare într-o proporție de 60 -75 de milioane de americani. Ea și-a găsit o și mai mare audiență grație reportajelor sportive, emisiunilor de jocuri (dintre care faimoasa 64.000 $ question, un fel de “chit sau dublu”, care s-a scufundat într-un mare scandal de trucare în 1959), shows-urilor de varietăți și serials, foiletoane fabricate în serie. Marile companii de cinematografie au persiflat la început televiziunea, apoi au fost constrânse, la sfârșitul anilor ’50, să-i încredințeze vechile lor filme, apoi au început să fabrice pentru ea telefilme sau foiletoane (soaps opera, povestiri familiare în serie, sau serials, foiletoane cu episoade). Cât despre emisiunile de nivel înalt cu vocație culturală sau de reflecție politică, ele au fost repede aruncate în afara prime time-ului.
Reușita britanică. BBC-ul și-a reluat emisiunile în iunie 1946 și a adoptat foarte repede sistemul cu 625 de linii. Frânat de încetinirea instalării rețelei sale de emițătoare (ansamblul teritoriului nu a fost acoperit decât în 1960), dezvoltarea a fost relativ lentă: 45.000 de receptoare în 1948; 240.000 în 1949; 590.000 în 1951; 1,5 milioane în 1952; 6,9 milioane în 1957; 11,8 în 1962. În stilul BBC, televiziunea oferea jurnale televizate pe un ton grav, prezentate de speakeri care nu erau ziariști. Ea exploata cu talent pentru dramatizările și foiletoanele sale marile opere ale literaturii britanice și dacă emisiunilor sale de varietăți le lipseau vitalitatea, ea știa să se folosească mult mai bine de marile întreceri sportive sau hipice, dar și de marile ceremonii oficiale (funeraliile lui George al VI-lea în 1952; încoronarea Elisabetei a II-a …). Televiziunea difuza puține filme. Crearea celui de-al doilea canal a antrenat o foarte mare dezbatere: BBC-ul înțelegea să-l gestioneze, dar puternice interese financiare și comerciale împingeau totul spre o ruptură a monopolului. Aceste interese au găsit un sprijin la conservatorii reîntorși la putere în 1951. Până la urmă, Television Act din iulie 1954 a încredințat, mijlocind respectarea regulilor comparabile celor de la BBC, explotarea noului canal Independent Television Authority. Aceasta a concesionat la 14 societăți regionale private dreptul de a produce programe fie individual pentru regiunea lor, fie în asociere pentru ansamblul rețelei: societățile dobândeau resurse confortabile din publicitatea comercială. Emisiunile sale au început la 22 septembrie 1955.
Programele stațiilor ITA au adoptat imediat formulele populare ale televiziunii americane: succesul destul de mare pentru a stimula, pe de o parte, vânzările de receptoare, și pe de alta, pentru a face, prin concurență, BBC-ul să adopte un ton mai puțin afectat. Din punct de vedere politic, televiziunea britanică scăpa în esență de criticile formulate împotriva multor canale continentale: tradiția toleranței și a bipartitismului permiteau conservarea unui echilibru al programelor care satisfăceau, în mod esențial, clasa politică și masa telespectatorilor.
Încetineala franceză. În aprilie 1943, televiziunea a fost reluată, la Paris, sub conducerea germană pentru a servi câtorva zeci de receptoare instalate în spitale și în centrele de odihnă ale forțelor de ocupație: în mai 1944 ea emitea 14 ore pe zi pe 441 de linii. Echipele franceze de tehnicieni și de realizatori au putut astfel dobândi o experiență foarte utilă.
După o emisiune experimentală la 24 martie 1945, echipele au menținut studiourile din strada Cognac-Jay în activitate și s-au rodat în câteva emisiuni episodice. În octombrie 1947, programarea se făcea regulat cu 12 ore pe săptămână, iar standardul de 441 de linii a fost menținut până în 1956. Dar la începutul lui 1949 el a fost dublat de un al doilea sistem cu 819 linii pus la punct de către Henri de France: acesta a fost adevăratul început al noii televiziuni. Durata săptămânală a programelor a trecut de la 20 de ore în 1950 la 34 în 1953 și la 50 în 1960. Progresia a fost lentă deoarece bugetul, care nu a fost autonom în raport cu cel al radioului decât în 1953, era foarte slab. Instalarea infrastructurilor a luat mult timp. Primul emițător din provincie a fost creat la Lille de-abia la 7 aprilie 1951, al treilea la Strasbourg de-abia în 1953. În acestă perioadă, doar 10 % dintre francezi puteau recepționa televiziunea; 50 % în 1957 (o treime din teritoriu); 70 % în 1959, iar rata de 90 % nu a fost depășită decât în 1969. Numărul de receptoare a crescut încet: 3.794 în 1950, 24.209 în 1952, 59.971 în 1953, 260.508 în 1955, 988.594 în 1958, 1,9 milioane în 1960: audiența colectivă din cafenele sau din tele-cluburile de la sate înmulțeau din fericire numărul de telespectatori. În acești ani de rodare a profesioniștilor și de descoperire naivă de către telespectatori, sub conducerea lui Jacques Armand, și a lui Jean Luc mai ales pe urmă, din 1952 în 1959, a lui Jean d’Arcy, realizatorii, adesea seduși de improvizare din lipsă de mijloace, reușeau să ofere francezilor programe de bună calitate.
În 1949, Jurnalul televizat născut de trei ori pe săptămână în ianuarie, a devenit zilnic în octombrie apoi de două ori pe zi în noiembrie. Mari emisiuni de varietăți (La Piste aux etoiles a lui G. Margaritis, 36 Chandelles a lui Jean Nohain, La Joie de vivre a lui Henri Spade), frumoase emisiuni culturale ca Lectures pour tous sau La Camera explore le temps, mari dramatizări care făceau adesea apel la Comedienii francezi, jocuri (Telematch în 1954, La Tete et les Jambes …), reportajele sportive, dar și marile documentare compuneau un ansamblu până la urmă destul de bine echilibrat în care filmele și emisiunile de informații sau de discuții erau rare. Primul foileton francez nu a fost turnat decât în 1957, Le Tour de France par deux enfants de C. Santelli. În 1957, reluarea studiourilor Gaumont la Buttes-Chaumont i-a crescut în mod notabil capacitățile.
In celelalte țări. În Germania federală, institutele de radio din Lander au patronat renașterea televiziunii, la Hamburg mai întâi pe 27 noiembrie 1950, la Berlin pe 11 octombrie 1951, la Koln pe 12 septembrie 1952. În 1952 de Crăciun, a fost inaugurat primul program național asigurat de către o asociație a primelor stații regionale, ARD. Succesul a fost foarte rapid, numărul de aparate atingând 1,2 milioane în 1957 și 4,6 milioane în 1960.
În Italia, RAI se interesează și de televiziune începând din 1949. Primele programe au fost emise în 1952 la Milano și la Torino, dar de-abia în ianuarie 1954 au fost lansate primele adevărate programe naționale.
În URSS, studiourile de la Moscova au fost redeschise pe 5 mai 1945. În mai 1948, stația de la Moscova emitea un program regulat; cea de la Leningrad a fost deschisă în 1950, cea de la Kiev în 1952. Imensitatea teritoriului reprezenta un obstacol redutabil în calea dezvoltării rețelei. În 1950, existau 15.000 de receptoare, 125.000 în 1955 și 4,8 milioane în 1960.
În Europa occidentală, emisiunile regulate au început în 1951 în Olanda; în 1953 în Belgia și Danemarca; în 1955 în Austria, Luxemburg și Monaco; în 1956 în Suedia și Spania; în 1957 în Portugalia; în 1958 în Elveția, Finlanda și Iugoslavia; în 1960 în Norvegia. În Europa de Est, televiziunile de stat au fost create în 1952 în Germania, în 1953 în Polonia și Cehoslovacia, și în 1958 în Ungaria și în România. În America, Cuba, Brazilia și Mexicul au avut televiziune din 1950; Argentina în 1951; Venezuela și Canada în 1952. În Japonia, primele stații comerciale și cele ale organismului public NHK datează din 1953. În Indii, primele programe regulate datează din 1959; în China, din 1958, la Pekin. Algeria are televiziune din 1956; Egiptul din 1960; Marocul din 1962 (după o încercare în 1954); Coasta de Fildeș, Gabonul și Congo din 1963; Tunisia și Senegalul din 1965; Zairul din 1966.
PARTEA A TREIA
ERA TELEVIZIUNII ÎNCEPÂND DIN 1960
Capitolul I
MIZE ȘI MIJLOACE
Începând de la sfârșitul anilor ’50, înmulțirea organizațiilor lor, diversificarea producțiilor lor, lungirea programelor lor cotidiene și rapida expansiune a audienței lor în toate regiunile omenirii au provocat, fără o ruptură aparentă, o adevărată mutație cantitativă și calitativă a mediilor audiovizuale. Dacă amploarea acestei mutații nu este discutată, efectele sale sunt în mod diferit apreciate. Radioul și televiziunea sunt agenții unei revoluții culturale care substituie civilizația discursului și a spectacolului celei a scrisului, ba chiar instrumentele unei revoluții politice care restabilește, în detrimentul corpurilor intermediare, contactul direct dintre guvernanți și guvernați, ce recreează la scara națiunilor un fel de forum electronic, și la scara lumii o “societate a ubicuității”. Totuși, intruziunea audiovizualului este și un factor de confuzie: valorizând observația pasivă a aparențelor în detrimentul reflecției, mediile electronice falsifică mecanismele și condițiile tradiționale de transmitere a culturii și poate chiar transformă, prin expresia pe care o dau, semnificația valorilor morale și sociale. De fapt, revoluția audiovizuală care se amplifică, încă în zilele noastre atât prin expansiunea sa în lume cât și prin noutățile tehnice care-i hrănesc progresele, este în continuare integrată de către sistemul social, politic și economic al națiunilor și este imposibil de a o judeca în mod global: efectele sale rămân foarte diferite în funcție de țări și de regimuri.
Apropierea radioului și a televiziunii poate să apară artificială într-atât sunt de evidente diferențele lor de natură și de folosire: de aceea prezentarea lor va fi făcută în cele două capitole următoare, ca și în cele precedente, separat. Rămâne totuși faptul că istoria le-a legat strâns în dezvoltarea lor: prevăzute cu un statut juridic și economic identice în fiecare țară, gestionate de către organizații comune sau similare, rezultate din aceleași tehnici ele sunt solidare și un destin comun le comandă viața lor separată. Un alt factor le apropie: situația lor în fața vechilor mijloace de transmitere a informației și a culturii, presa și cartea, cu care, se află în concurență sau în complementaritate, ele întreținând raporturi nesigure și prost adăpostite. Grație comercializării inregistrărilor pe casetă sau pe disc, radioul și televiziunea și-au pierdut efemeritatea lor primară: de acum înainte audiovizualul poate concura scrisul cu arme aproape egale.
– Statuturile audiovizualului
Monopolul emisiunii și repunerea sa în discuție. Încă de la nașterea sa și în toate țările, TFF-ul a fost asimilat telegrafului și ținea de monopolul poștal. Moștenitoarea TFF-ului, radiodifuziunea a fost în mod natural legată de acest monopol, chiar și atunci când statul îi concesiona exploatarea, în parte sau în totalitate, unor organisme publice, parapublice sau private. Televiziunea s-a turnat întotdeauna în forma instituțională a radioului. Dacă monopolul, în regie directă sau în concesionare, se găsea la origine justificat de necesitatea de a atribui lungimile de undă pentru a evita interferențele, evoluția tehnicilor a modificat astăzi în mod notabil situația. Utilizarea undelor din ce în ce mai scurte, decimetrice, centimetrice și poate în curând milimetrice a făcut să crească în mod deosebit numărul de frecvențe disponibile. Pentru radio, modularea frecvenței permite reducerea bătăii emițătoarelor și deci înmulțirea stațiilor locale. Pentru televiziune, difuzarea prin cablu mărește numărul de programe recepționate fără riscul de a “polua” eterul. Acești sateliți măresc la nivel de continente, ba chiar la scara întregii planete bătaia programelor recepționate direct prin antene speciale individuale sau legate de rețelele de cablu. Noile tehnici ale fibrei optice, generalizate începând cu anii ’80, și mai ales substituirea electronicii numerizate (digitalizată) actualei electronici analogice amorsată în anii ’90, măresc în proporții enorme capacitățile de difuzare și de receptare a programelor. Deja, în 1992, diferiți sateliți ofereau, numai în spațiul european, peste 100 de programe de televiziune. Monopolul nu mai este deci justificat din punct de vedere tehnic, iar înmulțirea canalelor l-a condamnat deja din punct de vedere economic.
Sistemele de finanțare. La fel ca și prin statutul lor juridic, regimurile naționale de radio-televiziune se diferențiază prin sistemul lor de finanțare. Nu există decât trei tipuri de resurse. Primul este recurgerea la subvențiile de stat (finanțarea de la buget a audiovizualului care funcționează din acel moment ca un serviciu public), sau private (emisiuni educative dependente de o universitate; radio liber finanțat de către militanți, un sindicat sau un partid politic; stații religioase în țările în care sunt trimiși misionari…). Al doilea tip este cel al plății utilizatorilor a unui abonament pentru serviciul primit, fie sub forma unei redevanțe pentru sistemele serviciului public, fie sub forma unei plăți a unui abonament către un canal particular (pay TV), ba chiar a unei emisiuni particulare (pay per view). Al treilea apel este făcut la publicitate, firmele închiriind timpi de emisie pentru a atinge clientela sperată. Prima și a treia metodă asigură consumatorilor un serviciu gratuit. În fapte, cele trei sisteme sunt cel mai adesea conjugate în proporții variabile. Astfel, toate statele finanțează emisiunile radiofonice pentru străinătate și adesea în întregime emisiunile educative; de asemenea, în mod frecvent, cheltuielile de infrastructură sunt, la originea minusului și în special pentru televiziune, acoperite din fonduri publice.
Regimurile și evoluțiile lor. Fiecare națiune, în funcție de situația sa economică și de orientările regimului său politic, și-a prevăzut mediile audiovizuale cu un statut special, diferit de cel al mediilor imprimate. Neglijând numeroasele variante, distingem patru grupe de țări.
Statele Unite. În logica respectului libertății de expresie și de acțiune, sistemul de licențe eliberat de FCC este foarte liberal și a permis înmulțirea stațiilor. Politica președintelui Reagan, dacă ea a ușurat constrângerile impuse de către FCC rețelelor de cablu, durata licențelor mărită la 5 ani și a dublat numărul de stații pe care le poate avea o aceeași societate, este departe de a fi “eliberat” sistemul audiovizual american. Finanțarea este asigurată prin publicitate pentru stațiile comerciale și prin subvenții pentru sistemul “public”, dar de acum înainte, prin cablu, prin satelit sau chiar pe cale hertziană, pay TV-ul capătă o dezvoltare rapidă.
Țările liberale. După al doilea război mondial, țările europene confirmaseră toate monopolul organismelor publice sau parapublice, finanțate prin redevanță. Acest monopol trebuia totuși adesea repus în discuție. Marea Britanie a încredințat intereselor private gestiunea celui de-al doilea canal de televiziune în 1954 și a unei a doua rețele de radio în 1972. Italia a ajuns și ea după 1976, într-un context puțin anarhic, la un sistem dublu, public pentru canalele naționale și privat pentru stațiile locale. Germania a intrat și ea după 1987 în “Dualordnung”, comercializând o parte crescută a audiovizualului ei. Sistemul mixt etse de asemenea și cel al majorității țărilor din America Latină, Oceania, Japonia și al anumitor țări din sud-estul Asiei.
În Franța, monopolul a existat mult timp; în realitate el era orientat în radio prin stațiile periferice, și în televiziune, în mod marginal, prin stațiile Tele-Luxemburg și Tele-Monte-Carlo. Când legea din iulie 1978 confirmase monopolul de emisie, legile din noiembrie 1981 și din 29 iulie 1982 au antrenat, în derogarea monopolului, crearea a aproape a 1.000 de stații de radio locale private, apoi nașterea în noiembrie 1984 a unui canal privat cu plată Canal ^, a două canale comerciale în februarie-martie 1986, apoi al unui al treilea în aprilie 1987 prin privatizarea TF 1.
În toate țările de tradiție și de practică liberală, adevărata dificultate a sistemului audiovizual este de ordin politic: respectul pluralismului informației și al comentariilor de actualitate, și în general echilibrul ideologic al programelor.
Fiecare țară a surmontat-o în maniera sa, dar este clar că cele în care bipartitismul și alternanța partidelor la putere reprezintă date stabile ale vieții politice au reușit mai ușor să asigure imparțialitatea dorită. În țările în care pluripartitismul sau instabilitatea face consensul politic dificil, echilibrul este mai dificil de găsit sau de menținut. Franța este, dintre toate țările europene, cea care a găsit cel mai greu o soluție satisfăcătoare: a IV-a Republică a menținut radio-televiziunea într-un statut provizoriu, iar cea de-a V-a i-a dat în mod succesiv șase (1959, 1964, 1972, 1974, 1982, 1986…). După modelul FCC-ului american, țările liberale au ajuns să-și doteze sistemele lor audiovizuale cu organisme de control și de reglare independente de puterea politică: în Marea Britanie, BBC-ul pentru serviciul public (1927) și pentru sectorul comercial IBA (1954), scindată în 1990 în ITC (Independent Television Commission) pentru televiziune și Radio Authority pentru radio. În Franța, Haute Autorite (1982), a devenit CNCL în 1986, apoi CSA (Conseil superieur de l’Audiovisuel) în 1989. În Germania, ARD (1952) controlează serviciul public și Landesmedienanstalten (1987) stațiile comerciale în fiecare dintre Lander.
Țările totalitare. Rarele democrații populare supraviețiutoare și anumite țări sărace din Lumea a Treia păstrează încă monopolul serviciului public, dar țările din Est eliberate de comunism au intrat toate în sisteme mixte în care stațiile comerciale private își fac loc. De mult timp, în radio și mai recent în televiziune cu antenele parabolice care înfloresc peste tot în lume odată cu începutul anilor ’80, monopolul emisiei nu mai reușește să asigure monopolul recepției, chiar și în regimurile cele mai autoritare unde programele naționale de propagandă, moralizatoare și didactice, reușesc din ce în ce mai greu să facă față radiourilor și televiziunilor străine.
Țările Lumii a Treia. Începând cu sfârșitul anilor ’50, progresele mediilor audiovizuale și în special cele ale radioului, mijloc mai ușor și mai puțin costisitor, sunt fulgerătoare. În ciuda diferențelor notabile care există între continente și între țări, radioul și televiziunea își văd, în mod prioritar, încredințate roluri de educare și de formare civică, care prea adesea se transformă în misiuni de îndoctrinare politică. Practicile se înrudesc mai mult cu cea a regimurilor de serviciu public decât cu cea a sistemelor pluraliste. Drept pentru care statul este singurul care poate finanța mediile sau garanta ajutoarele internaționale care le susțin; în aceste economii de penurie nu se poate conta nici pe publicitate, nici pe redevanță. Funcționarizarea completă a personalului și atenta supraveghere a guvernanților mărește și mai mult rigiditatea sistemelor ale căror infrastructuri sunt adesea mediocre sau fragile. Producția de emisiuni suferă din cauza acestei duble insuficiențe de credite și de mijloace. Responsabilii sunt deci în mod firesc obligați să facă apel la emisiuni produse de țările dezvoltate, dar al căror conținut este cel mai adesea prost adaptat curiozităților, nevoilor culturale ale locuitorilor și exigențelor de luptă împotriva subdezvoltării.
– Mondializarea și localizarea
De vreo 20 de ani lumea audiovizualului este marcată de o dublă tendință, cea a internaționalizării perspectivelor și producțiilor sale, și cea, în aparență contrară, a creării de stații și programe locale.
Internaționalizarea. Revoluția telecomunicațiilor, asociată celei a informaticii, noile capacități de înregistrare pe casete sau pe compact discuri, și creșterea numărului de canale hertziene sau prin satelit dau radioului, dar mai ales televiziunii, extraordinare capacități de internaționalizare pe care numerizarea le va accelera și mai mult. De la lansarea primului Sputnik în octombrie 1957 și a sateliților din ce în ce mai performanți, americani (Telstar, iulie 1962; Syncom, 1963; Early Bird ,1965…), rusești (Molnya, 1965; Gorizont, 1978), apoi europeni, japonezi, etc., schimburile de informații și de programe s-au înmulțit.
Aceste schimburi au fost, într-o primă etapă în anii’50 sau ’60, organizate prin cooperarea dintre canalele naționale asociate. În anii ’70 și ’80, canalele și producătorii americani, apoi europeni sau asiatici, și-au însoțit serviciile lor de emisiuni înregistrate de servicii prin satelit, mergând până la a crea, pe o piață din ce în ce mai bine aprovizionată, adevărate canale internaționale. Sectorul la început cel mai tentant a fost al imaginilor de actualitate: BBC-ul a fost pionierul său în 1974 cu Visnews reluat în 1988, apoi în 1992 Agenția Reuter (ReuterTV) și CNN (Cable News Network) creat în 1976 de Ted Turner la Atlanta, care a fost și cea mai strălucitoare și durabilă reușită. La începutul anilor ’90, s-au înmulțit canalele tematice internaționale (sport, spoturi de varietăți, vulgarizare, distracție …) și marile canale naționale și-au mărit, grație satelitului și cablului, audiența până mult dincolo de frontierele țărilor lor de origine.
Uniunea europeană de Radiodifuziune a fost fondată în 1950. Ea regrupa, în 1980, 39 de membri activi și 70 de asociați care reprezintă toți organisme de producție de programe din lumea occidentală sau din Lumea a treia. Există în lume și alte organisme ce asociază regional stații emițătoare: Organizația internațională de Radiodifuziune și de Televiziune (democrațiile populare); URTNA, 1962 (Africa); ABU, 1964 (Asia); AIR, 1965 (America); ASBU, 1969 (țările arabe); CBU, 1970 (țările din Caraibe), etc.
După primul schimb de imagini peste canalul Mânecii la 23 august 1950, săptămâna de schimb de programe franco-engleze, în iulie 1952, și transmisiunea “europeană” (Franța-Olanda-Germania) a încoronării Elisabetei a II-a pe 2 iunie 1953, a dat naștere, la ideea lui Jean d’ Arcy în iunie 1954, Eurovisiunii, sistem de schimb de programe, transpus în culori în 1967; din martie 1974, Bursa de schimb a filmelor de actualitate între toate televiziunile UER funcționează zilnic. De partea sa, OIRT a creat în februarie 1960 Intervision care se poate ocazional alipi Eurovisiunii. Într-o manieră generală, sportul ocupă un loc esențial în aceste schimburi de programe (peste 80 5 din schimburile de programe de actualitate între organismele UER în 1986).
Sateliții de comunicație se înmulțesc. Unii sunt asociați în rețele ca cele ale sistemului Intersputnik sovietic sau ale sistemului Intelsat occidental sau alături de vreo sută de țări Statele Unite reprezentate de Comsat (Communications Satellite Corporation), organism semipublic, care dețin un loc preponderent. Mulți sunt sateliți “regionali” sau “naționali” care servesc, din ce în ce mai mult, la difuzarea directă a programelor de televiziune.
Uniunea internațională a Telecomunicațiilor, instituție a ONU, a urmat, în 1932, Uniunii telegrafice internaționale fondată în 1965. UIT nu exercită nici o activitate de producție, dar ea asigură reglementarea internațională a undelor pe plan mondial. Din 1927, la Washington, la Atlantic City în 1947, la Geneva în 1959, țările membre UIT au repartizat frecvențele între națiuni. Conferința de la Geneva din septembrie-decembrie 1979 a reprezentat ocazia unei dezbateri dure: statele Lumii a Treia au cerut o repartizare a frecvențelor care să le fie mai puțin defavorabile din moment ce actualmente 90 % dintre frecvențele utilizabile sunt atribuite țărilor industrializate.
Stațiile locale. Utilizarea undelor decimetrice și centrimetrice, ba chiar milimetrice, și modularea frecvenței a condus la crearea de stații cu audiență locală. Fenomenul, american la origine și bine adaptat structurii mediilor și obiceiurilor de ascultare în Statele Unite, a rămas marginal în Europa unde, în anii ’50, el nu privea decât câteva “radiouri pirat” cu excepția Germaniei unde el se impusese, după război, din cauza penuriei de lungimi de unde medii. El a căpătat, din 1976, o enormă amploare în Italia și din 1981 în Franța. Aceste radiouri locale deschid noi căi: emisiuni de servicii foarte apropiate de ascultători cărora telefonul le permite intrarea în raport direct cu emițătorul, știri și publicitate locală. televiziunea prin cablu, în care receptoarele sunt legate de o antenă colectivă comună unui întreg cartier sau unei zone de întindere medie, și-a făcut debutul în 1949 în statul Oregon din Statele Unite pentru a reduce “zonele de umbră”. Interesul acestei tehnici a fost de a oferi posibilitatea receptoarelor unei rețele cablate de a primi între 6 și 36 de programe sau chiar peste 100 grație fibrei optice și a numerizării. Cel puțin unul dintre aceste canale poate fi utilizat pentru emisiuni care-și găsesc subiectele în viața colectivităților cartierului sau orășelului. Dacă această televiziune comunitară a putut să pară, după marea expansiune a televiziunii prin cablu în Statele Unite și Canada, că-și deschide după 1972 căile spre un nou tip de emisiuni care va zdrobi discursul magistral al televiziunii hertziene. Astăzi pare că acest caracter amator al acestor programe conduc, cel mai adesea și destul de repede, odată stinse entuziasmele primelor luni, la un dezinteres crescând al telespectatorilor locali.
Rămâne totuși ca aceste tentative și cele ale radiourilor locale să schițeze, pe marginea marilor stații cu programe internaționale, naționale sau regionale destinate marilor audiențe, un nou mod de utilizare al mediilor electronice.
Capitolul II
PROGRESELE ȘI DIVERSIFICAREA TELEVIZIUNII
Televiziunea este de acum înainte un fenomen mondial. În țările industrializate, fiecare cămin are un receptor; cantitatea de programe oferite crește cu lungirea duratei lor și înmulțirea canalelor; cablul și sateliții de difuzare directă deschid calea unei creșteri considerabile a acestei oferte. În țările Lumii a Treia, chiar dacă ea apare adesea ca un fel de lux costisitor și de slabă audiență, televiziunea se impune și ea. În total, numărul de receptoare a trecut de la 87 de milioane în 1959 (dintre care 65 % în Statele Unite ) la 419 milioane în 1977 (29 %) și la 1.129 de milioane în 1992 (16 %).
– Progrese și noutăți tehnice
Perfecționarea aparatajelor. Radioul și televiziunea au beneficiat, la fel ca și telecomunicațiile și informatica, de revoluția electronică. Tranzistoarele (1948), circuitele integrate (1950), apoi microprocesoarele au permis o ușurare a receptoarelor, a aparatelor de luat vederi sau sunete și a emițătoarelor. Generalizarea magnotofoanelor cu bandă (1950), apoi a magnetoscopului (1956), a bulversat metodele de lucru în studio și în exterior. Mai recent, progresele infografiei și a imageriei artificiale au dat imaginii televizate minunate capacități de răsucire și de metamorfoză.
Culoarea. Televiziunea policromă reprezintă un vechi vis care-l tentase și pe Baird în 1928: este vorba despre descompunerea imaginii în trei spectre galben, verde și roșu și a le suprapune pe un ecran tricrom, ce are de trei ori mai multe puncte decât cel alb-negru.
În Statele Unite, din 1944, CBS a propus un sistem dar FCC a impus, în 1947, norme precise și de-abia în 1953 a fost agreat, de către National Television System Committee, un procedeu inspirat de cel al RCA. Sistemul NTSC, puțin cam neșlefuit, prezenta unele dificultăți în înregistrarea sa și în stabilitatea nuanțelor, de atunci el fiind îmbunătățit. Canada în 1956 și Japonia în 1960 l-au adoptat. În Franța, cercetările lui Henri de France la Compania franceză de Televiziune au reușit, în 1959, punerea la punct a procedeului SECAM (Secvențial culoare cu memorie), mai complex decât NTSC, ale cărui culori sunt stabile și se pretează foarte bine la înregistrare. La 29 aprilie 1960, o transmisiune a avut loc între Paris și Londra și un emițător în culori a fost instalat în turnul Eiffel în decembrie 1961. Sistemul SECAM a fost de atunci perfecționat. Pentru societatea germană Telefunken, Wilhem Bruch a pus la punct în 1963 procedeul PAL (Phase Alternative Line), versiune perfecționată a NTSC. În anii 1962-1965, țările din Europa nu au știut să aleagă un sistem unic și astăzi, dacă PAL a câștigat piața principalelor țări europene occidentale, SECAM s-a impus în țările din Est după adoptarea sa, în martie 1965, de către sovietici, ca și în numeroase țări din Orientul Apropiat, în câteva țări din America Latină și în Africa francofonă. Cele două sisteme sunt convertibile și permit deci schimburi de programe în culori.
Sateliții de difuzare directă. Primii sateliți din anii ’60 nu aveau decât o foarte slabă putere și nu puteau difuza decât un singur program de televiziune. Receptarea semnalelor lor video impunea enorme stații terestre de recepție de tipul Pleurmeur-Bodou care injectau apoi programele în rețeaua de emițătoare hertziene. În mod progresiv, puterea sateliților a cresut în același timp în care creștea și densitatea semnalelor video. Într-o primă etapă, în anii ’70 și ’80, sateliții au putut asigura legături nu numai din punct în punct, ci și pe zone întinse: programele puteau fi deci direct recepționate de capetele rețelelor de cablu. Visul de difuzare directă era încă nerealizabil, deoarece ea cerea antene parabolice de mai mulți metri în diametru; neliniștiți să vadă, prin acest mijloc, năvălind pe teritoriul lor emisiuni subversive de propagandă occidentală, sovieticii s-au opus realizării sale. Începând cu mijlocul anilor ’80, dificultățile tehnice au fost depășite. Simpli sateliți de comunicație puteau retransmite 10 sau mai multe programe și semnalele lor puteau fi recepționate și amplificate până la receptoarele individuale cu mici antene parabolice de câțiva decimetri în diametru. Aceste posibilități au provocat înmulțirea programelor tematice lansate de marile canale de serviciu public sau comerciale și de către marile grupuri multimedia americane, europene sau asiatice (CNN, Murdoch, CLT, Viacom, Kirch, Canal ^ …). Unele dintre aceste programe, prevăzute cu mai multe bande sunet, pot fi recepționate în fiecare țară în limba sa națională.
Generalizarea difuzării prin satelit a bulversat în mod profund în trei decenii echilibrul mondial al televiziunii și a favorizat internaționalizarea sa. Temerile exprimate pe lângă UIT în ianuarie-februarie 1977 de către țările Lumii a Treia de a se vedea private de această nouă resursă nu s-au concretizat: numărul crescând al canalelor disponibile le-a permis și lor să beneficieze și adesea să-și ușureze rețeaua de retransmițătoare terestre. Rămâne faptul că producțiile naționale ale țărilor defavorizate rezistă astăzi cu greu concurenței programelor “venite din cer”.
Televiziunea prin cablu. Născută la origine în Statele Unite în 1949-1950 pentru a deservi căminele, pe care un obstacol de relief îl plasa “în umbra “ razelor emițătoarelor hertziene, și jucând deci rolul unei mari antene colective legată de receptoare, cablul a căpătat foarte repede un avânt. Primele cabluri cu axiale puteau difuza 6 programe; acest număr a fost dus la 36 și chiar la peste 50 în rețelele cu fibră optică net mai performante, fibră optică pusă la punct definitiv la sfârșitul anilor ’70. Foarte repede, rețelele de cablu s-au întins și numărul de cămine echipate nu încetează să crească. Când în Belgia aproape 90 % dintre locuințe erau cablate în 1991, 60 % în Statele Unite, 40 % în Germania, mai puțin de 1 % în Franța și în Anglia unde, este adevărat, se puteau număra aproape 20 % dintre locuințe înzestrate cu antene parabolice. Încasările rețelelor de cablu, dincolo de costul de instalare, provin dintr-un abonament plătit organismului care gestionează rețeaua, acesta plătind la rândul său o parte din aceste încasări producătorilor programelor difuzate. Televiziunea prin cablu, transmițând atât programele hertziene cât și cele spațiale, poate difuza în rețelele sale și programe locale. Ele vor constitui de asemenea în viitor mijlocul privilegiat de difuzare, pe lângă televiziune, a unei multitudini de servicii telematice interactive, printre care fără îndoială telefonul, accesul la multiple bănci de date, și toate derivatele actualului videotex: prin ele vor trece miticele autostrăzi ale informației care ne sunt promise în zorii secolului XXI.
Video. Inventarea, de către societatea Ampex în 1956, a înregistrării pe benzi magnetice a îmbunătățit în mod clar mai întâi munca din studiourile de televiziune ușurând recurgerea la înregistrare care, până atunci, nu putea fi asigurată decât prin cele mai dificile tehnici de cinematografie pe peliculă.
În anii ’70, magnetoscopul a pătruns în locuințe pentru uz domestic: înregistrarea emisiunilor în absența telespectatorului, difuzarea de mici filme video filmate cu camere video individuale, difuzarea de casete video cumpărate sau închiriate în magazine specializate. După un război comercial destul de îndelungat, producătorii japonezi au monopolizat fabricarea de magnetoscoape, apoi l-au adaptat noilor tehnici de înregistrare cu laser pe video disc a cărui comercializare a început în 1983.
Lumea video familială a căpătat o amploare considerabilă în lume: în Japonia, peste 80 % dintre locuințe erau echipate în 1993, 60 % în Statele Unite, peste 40 % în Franța și aproape 50 % în Marea Britanie.
Receptoarele de televiziune pot deci de astăzi să difuzeze, pe lângă televiziune, și programe alese de indivizii înșiși. În locuințe, videoteca completează sonoteca și biblioteca.
Televiziunea cu înaltă definiție (TVHD). Începând de la sfârșitul anilor ’80 și până în 1993, TVHD a făcut obiectul unei enorme bătălii. Transmiterea pe ecrane de televiziune a 16 / 9 imagini cu 1.125 sau 1.250 linii având deci o finețe comparabilă cu cea a unei pelicule cinematografice era posibilă: deja în anii ’40, H. de France și Barthelemy visaseră la ea. Cucerirea acestei noi piețe opuneau pe japonezi, care din 1981, au emis, pentru câteva zeci de mii de receptoare, programul lor MUSE, europenilor centrați pe Philips și pe CSF, și americanilor. În 1994, s-a renunțat la continuarea acestei căi, televiziunea numerică mobilizând toate eforturile și speranțele producătorilor de materiale: este vorba aici de o formidabilă provocare deoarece ea antrenează înlocuirea completă a tuturor aparatajelor (inclusiv a receptoarelor) în prezent concepute pentru televiziunea analogică.
Videotex și alte noi servicii.
Videotexul cablat de tip minitel, care utilizează firele telefonice a depășit cu mult videotexul difuzat care folosește ecranul televizorului pentru a oferi pagini scrise. Englezii realizaseră, în 1974, sistemul Ceefax (BBL) și în 1975 Oracle (IBA). TDF îi opunea remarcabilul său Antiope dat în folosință în 1977, care permitea “răsfoirea” a peste 3.000 de pagini de informații diverse: el nu a rezistat concurenței minitel. Aceste sisteme servesc în continuare la subtitrarea unor emisiuni pentru cei cu deficiențe de auz.
Televiziunea servește de asemenea și pentru teleconferințe: paricipanți întruniți în două sau trei săli-studio, pot să dialogheze în ciuda distanței care îi desparte.
Televiziunea pe ecran mare, în care s-au pus mari speranțe la sfârșitul anilor ’60 pentru a difuza spectacole în fața unui public numeros, nu mai este folosită decât pe stadioane sau la mitinguri …
– Televiziunea în țările occidentale
Statele Unite.
O creștere continuă. Televiziunea americană rămâne prima din lume. Numărul de receptoare nu a încetat să crească. În 1960, 64 % dintre locuințe erau dotate, 95 % în 1970, 97 % în 1980 și 99 % în 1990; la această dată se numărau în jur de 184 de milioane de receptoare, fie 2,4 pe locuință. Numărul de stații comerciale a trecut de la 580 în 1960, la 686 în 1970, și la 1.604 în 1990 dintre care 640 afiliate uneia dintre cele trei mari networks (ABC, NBC, CBS); cât despre stațiile de televiziune “publică”, ele au trecut de 59 în 1962, la 114 în 1964, 270 în 1982, și la 340 în 1994. Proporția televiziunii în investițiile publicitare a crescut de la 3 % în 1950, 13 % în 1960, 18,5 % în 1970, 23 % în 1980 și la 34 % în 1990. În 1993, trei sferturi dintre locuințe erau echipate cu un magnetoscop ale cărui progrese au fost fulgerătoare după 1978. Fenomenul cel mai semnificativ este reprezentat de dezvoltarea rețeleleor de cablu: 70 în 1950 deservind 14.000 de locuințe, 2.500 în 1970 (4,5 milioane), 4.225 în 1980 (15,5 milioane), 10.000 în 1993 (58 de milioane, adică în jur de 60 % dintre locuințe).
Televiziunea comercială. Păstrându-și supremația, cele trei networks și-au văzut scăzând partea lor de piață: 95 % în prime time în 1975, 60 % în 1990, mai puțin sub efectul concurenței celorlalte canale hertziene locale, cât din cauza multiplelor programe tematice difuzate prin cablu sau prin satelit. FCC care frânase, într-o primă etapă, dezvoltarea cablului și a Pay TV, ajunge în 1984 să permită celor trei networks să sporească de la 7 la 12 numărul de stații pe care fiecare îl avea în marile orașe și să le acorde dreptul de a produce direct o parte din programele lor de divertisment, dar ele nu pot avea în continuare fiecare decât o singură stație afiliată zonei de audiență. Grupul News Corp. al lui Rupert Murdoch, după ce răscumpărase Twenty Century Fox în 1985 și diferite stații comerciale, a reușit să constituie o a patra network: Fox Broadcasting Company. Proprietatea stațiilor comerciale, rețelele de cablu (pe care politica lui Reagan le-a deschis în mod larg, după 1990, accesului producătorilor de televiziune și apoi companiilor de telefoane) și a caselor de producție, fac obiectul unei piețe exterm de concurențiale și în general foarte lucrative. Numeroase holdinguri financiare și mari grupuri multimedia investesc în televiziune (și în vechii “șefi” ai cinematografiei de la Hollywood ale căror filme vechi constituie o categorie foarte apreciată): Time-Warner, Walt Disney, Viacom, News Corp., Telecommunications Incorporated, Cable News Network, Gulf and Western… Investitori japonezi (Sony, Matshushita, Toshiba) au intrat astfel pe piața americană.
Sub controlul nemilos al indicilor de audiență (ratings), producțiile americane se supun unor reguli foarte stricte care s-au definit și au evoluat începând de la sfârșitul anilor ’50: căutarea celei mai mari audiențe conduce în mod cert la o anumită doză de insipiditate a serialelor, în căutarea violenței în telefilme, a unei vulgarități în emisiunile de jocuri, la o mare superficialitate în emisiunile populare de dezbateri (talk show-ul, a cărui modă datează din anii ’70), sau de confidențe (real show, anii ’80); această căutare reușește totuși să dea niște produse de o mare calitate formală care satisfac publicul american și seduc publicul străin. Prin multe aspecte, televiziunea comercială americană nu a încetat să servească drept model și referință majorității televiziunilor din lume.
Avatarurile televiziunii publice. FCC eliberează de asemenea licențe unor stații care, refuzând publicitatea și renunțând la prezentarea știrilor, se consacră unor emisiuni educative și culturale. Prima care a funcționat a fost cea a Universității din Houston în 1952.
Aceste stații “educative” sufereau de o lipsă de resurse. Educational Television Facilities Act din 1962 a deblocat 32 de milioane de dolari pentru extinderea acestor stații: completând aceste fonduri generale, ajutoarele statelor și ale municipalităților au accelerat extinderea lor, și grație producțiilor de la National Educational Television (care a devenit în 1970 Educational Broadcasting Corporation) care susținea din 1952, Fundația Ford. La 28 februarie 1967, președintele Johnson a anunțat, după concluziile Comisiei Carnegie, o nouă etapă; pe 7 noiembrie, Public Broadcasting Act a dus la crearea Corporation for Public Broadcasting însărcinată să-și asume o a patra network națională, Public Broadcasting Service. Finanțarea PBS-ului a fost asigurată de către guvernul federal pe de o parte, și pe de alta de către state, municipalități, universități, Biserici și prin subscripție, ale asociațiilor, indivizilor sau ale unor fundații, cum ar fi Fundația Ford. PTV-ul a recurs și la patronare (sponsorizare) pentru finanțarea anumitor emisiuni.
Succesele PTV au fost remarcabile din 1968 și până în 1972. O treime din programe erau propriu-zis educative: emisiunea pentru copii Sesame Street a lui Joan Cooney, a fost din 1969, cea mai strălucitoare reușită. Restul, emisiuni dramatice sau artistice, dezbateri asupra marilor probleme ale societății americane, campaniile pentru promovarea negrilor sau apărarea consumatorilor, emisiunile pentru minoritățile etnice, emisiunile culturale preluate de către BBC-ul englez, etc., părea să se situeze la polul opus al programelor de televiziune comercială. Începând din 1973, ostilitatea președintelui Nixon în fața tonului judecat prea critic al programelor sale, apoi cea al ui Reagan au avut drept efect reducerea ajutorului federal (în 1982 de-abia 24 % din total, în 1984, 18 %). Dacă televiziunea publică rămâne, prin calitatea programelor sale ca o manieră de recurgere în fața insuficiențelor televiziunii comerciale, audiența sa este mediocră, de-abia între 1 și 2 % în orele de mare audiență, în ciuda progresiei programelor (2.186 de ore în 1961, 12.217 în 1970, 25.599 în 1978). În 1987, PTV-ul, cu un buget de 1,3 miliarde de dolari, avea resurse de 20 de ori mai mici decât stațiile comerciale.
Televiziunea prin cablu. Rețelele de cablu sunt de calitate și de dimensiuni foarte variabile. Cea mai mare este în Long Island și deservește 305.000 de abonați. În 1990, 65 % dintre rețele difuzau între 30 și 53 de programe și 18 % peste 54 contra numai a celor 6 difuzate în anii ’60. Existanța acestei noi piețe a suscitat crearea de programe tematice de toate genurile (vulgarizare, sport, economie, actualitate, tineret, distracție, spoturi muzicale, dezbateri parlamentare…) sau pentru minorități (negri, latino-americani, religii… ) și au atras noi producători. Cel mai novator a fost CNN-ul, program de informație non-stop al cărui succes este considerabil, din moment ce astăzi atinge telespectatorii din lumea întreagă.
Cablul rămâne vehicolul principal al Pay TV și al Pay per view care oferă spectacole de sport sau de varietăți în exclusivitate și filme foarte recente, la prețul mediu al unui bilet. Pay TV-ul avea, în 1993, peste 39 de milioane de abonați: cei doi principali producători sunt Home Box Office (Time-Warner) care a fost inițiatorul în 1972, și Show Times (Viacom).
Marea Britanie. Numărul de televizoare a crescut apoi a stagnat începând din 1975: 11 milioane în 1960, 16 în 1970, 18,5 în 1979, dintre care peste 60 % în culori: cum mulți englezi închiriază receptoare, modernizarea lor a fost mai rapidă decât în Franța. Al treilea canal, BBC 2 a văzut lumina zilei la 21 aprilie 1964: el a fost transpus în culori în 1967, iar celelalte două în noiembrie 1969. Channel 4 a apărut în noiembrie 1982.
Televiziunea comercială. ITA, care a devenit în 1972 Independent Broadcasting Authority după crearea radiourilor comerciale, animat de un consiliu format din 11 membri numiți de către guvern, a gestionat instalațiile tehnice dintre care 30 de emițătoare, a supervizat publicitatea și programele celor 15 stații autonome regionale de programere. Aceste 15 stații încredințau lui Independent Television News realizarea emisiunilor de informație comune. Fiecare societate își realiza propriile emisiuni regionale ale programului său (15 %) și colecta publicitatea; restul de emisiuni era realizat prin schimbul de programe dintre stații (51 %) sau împrumutate din exterior (27 %).
Stațiile au zone de difuzare foarte inegale: cele două stații londoneze și cea din Birmingham deservesc peste 10 milioane de receptoare; Channel TV de-abia 100.000 în insulele Mânecii. De fapt, esențialul programelor IBA erau produse de către 6 societăți “majore”: Thames TV și London Weekend TV la Londra, Granada TV la Manchester, Anglia TV la Birmingham, Yorkshire TV la Leeds și Scottish TV la Edimburgh. Publicitatea, 6 minute pe oră maxim, întrerup emisiunile ca și în Statele Unite. Al patrulea canal după o gestație dificilă a fost până la urmă încredințată sectorului comercial. Programele sale erau destinate unui public minoritar și au rămas mult timp deficitare. Guvernul Thatcher a făcut să se voteze un Broadcasting Act promulgat în noiembrie 1990 și care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. Radioul depinde de acum înainte de o Radio Authority, IBA și-a încredințat funcțiile sale unei Independent Television Commission, concesionările celor 15 societăți au fost redistribuite și unele dintre ele de acum înainte sunt regrupate într-o aceeași proprietate. Se prevede crearea în 1996 a unui al cincilea canal comercial național.
BBC-ul. Privat de monopolul său în televiziune în 1954 și în radio în 1972, BBC-ul și-a păstrat structurile. Un Consiliu format din 12 guvernatori supervizează, sub autoritatea ministerului de Interne (și nu celui al Poștelor începând din 1974), gestiunea Consiliului de Conducere care este asistat de 50 de consilii consultative regionale sau specializate. Resursele BBC-ului (radio și două canale de televiziune) provin din redevanță, din subvențiile de stat pentru emisiunile pentru străinătate, și din revânzarea acestor emisiuni. Refuzul doamnei Thatcher de a acorda creșterea redevanței pe care o reclama a pus BBC-ul într-o situație dificilă din 1983 și se avea în vedere chiar privatizarea sau constrângerea de a accepta publicitatea. BBC-ul a trebuit să-și reducă personalul și cheltuielile, să-și lichideze anumite active dintre care participarea sa la Visnews cedată Agenției Reuter. Carta sa trebuie reînnoită în 1996. BBC-ul a creat în 1994 un canal de informații BBC World TV. El animă de asemenea și Open University, învățământ radiotelevizat, care eliberează diplome la vreo 40.000 de studenți.
Concurența dintre televiziunea publică și televiziunea comercială. Succesul ITA, odată trecuți primii ani ai instalării sale, a fost remarcabil. Căutând programele de distracție după rețetele televiziunii americane, ITA a reușit să cucerească la începutul anilor ’60 aproape trei sferturi din audiența orelor de vârf și ITNews depășeau până și jurnalele televizate ale BBC-ului. Surprins în certitudinile sale emfatice de această concurență brutală, BBC-ul a reacționat în 1957; apariția canalului BBC 2, în care s-au putut descărca, după 1964, de partea esențială a emisiunilor culturale de calitate, i-a acordat o mai mare ușurință lui BBC 1 să se lanseze în recucerirea publicului prin emisiuni populare în care sportul ocupa un loc privilegiat. Venerabila casă a fost văzută chiar, sub conducerea lui Hugh Greene din 1960 în 1968, înmulțindu-și emisiunile satirice împotriva Establishment-ului. De partea sa ITA, puternic criticată pentru demagogia și lipsa de semnificație a programelor sale (raportul Pilkington, 1960), a trebuit să ridice puțin nivelul producțiilor sale. Din 1972, BBC-ul reține jumătate din telespectatorii britanici; BBC 2 are o slabă audiență dar a produs emisiuni remarcabile, ca Forsyte Saga, și BBC 1 joacă pe cartea televiziunii populare. În 1992, BBC-ul atrăgea, pe două canala, 44 % din audiență, IBA 51 % dintre care 10 % pentru Channel 4, iar programele tematice prin satelit 5 %.
Televiziunea prin satelit. În timp ce cablul stagna (de-abia 500.000 de abonați în 1993), Anglia a jucat cartea programelor tematice prin satelit începând din 1980 pentru a cuceri piața europeană, apoi mondială. După multiple eșecuri și acumulare de deficite, două societăți: Sky Channel, al grupului Murdoch, și BSB (British Satellite Broadcasting) s-au impus și propuneau fiecare, în 1989, un “buchet” de 5 programe. Până la urmă, cele două grupuri au fuzionat în 1991: B. Sky B. propunea, în 1994, 6 programe și anunța altele noi. În 1995, se numărau peste 4 milioane de antene de satelit în Anglia.
Franța.
Progresia. A V-a Republică a văzut Franța recuperând întârzierea sa în fața partenerilor europeni: de la 1,3 milioane în 1960 numărul de conturi ale redevanței a ajuns la vreo 20,3 milioane în 1992 (fie peste 25 de milioane de receptoare) dintre care 89 % în culori, contra 8 % în 1973, 21 % în 1976, 40 % în 1980. Al doilea canal a început pe 18 aprilie 1964, iar cel de-al treilea la 1 ianuarie 1973, amândouă pe 625 de linii. Colorarea a fost relativ lentă: al doilea canal la 1 octombrie 1967, al treilea de la crearea sa și primul în 1976 pe 625 de linii, al patrulea (cu plată în 1984, al cincilea și al șaselea în 1986). Publicitatea de marcă văzută ca sursă de încasări publicitare a fost introdusă la 1 octombrie 1968; ea a fost gestionată din 1968 în 1986 de către Regia franceză a Publicității. Limitată la început, de-abia 2 minute pe zi în 1970, ea depășește în 1985 20 de minute pe primele două canale: ea este admisă pe cel de-al treilea în 1984. În 1992, cifra de afaceri globală pe ansamblul televiziunii franceze putea fi estimată la vreo 28 de miliarde de franci, dintre care 40 % pentru serviciul public.
Criza cronică a instituțiilor. Audiovizualul a progresat întotdeauna în Franța prin crize, iar cea de-a V-a Republică a cunoscut multe. Voința puterii de a controla puterea politică a televiziunii, a condus-o la exercitarea asupra ei a unei tutele mult mai puternice decât la vecinii noștri, instabilitatea legată de aceste constrângeri a provocat un fel de proastă dispoziție în rândul personalului și a agravat erorile de gestiune. În toate statutele, până în 1982, nominalizarea principalilor responsabili ai radio-televiziunii a fost rezervată guvernului și a avut întotdeauna o semnificație politică evidentă.
Autoritarismul statutului RTF din 4 februarie 1959 a fost cu greu atenuat de cel din 26 iunie 1964 care nu a avut alt efect decât ușurarea controlului financiar asupra ORTF. Criza din mai 1968 a agitat profund Oficiul, prin greve, prin contestarea presiunilor guvernamentale și prin epurările care au urmat. Scandalurile publicității clandestine dezvăluite în 1971 au mărit și mai mult criza. Adevărata liberalizare a regimului televiziunii din 1970 în 1972 sub guvernul Chaban-Delmas nu a fost de-ajuns pentru a restabili situația. Dezordinile constatate alimentau multe critici care întăreau speranțele celor care sperau să obțină, după modelul englez, privatizarea unui canal de televiziune. Statutul din 3 iulie 1972, ultima tentativă de salvare a unității Oficiului crescându-i-se autonomia sa de gestiune și plasându-l sub conducerea unui președinte-director general în principiu atotputernic, sfârșește printr-un eșec.
Statutul din 7 august 1974, aplicat de la 1 ianuarie 1975, a dărâmat ORTF-ul creându-se 7 societăți: patru de programe (Television francaise 1, Antenne 2, France-Regions 3, Radio-France), trei de servicii (Telediffusion de France, pentru întreținerea infrastructurilor tehnice, Institut National de l’Audiovisuel, pentru arhive, cercetare și formarea personalului și Societe francaise de Production, pentru realizarea marilor emisiuni de televiziune). Dacă sistemul, în ciuda numeroaselor conflicte și greve, a funcționat bine până la urmă pentru societățile de programe și pentru TDF, nu la fel au mers lucrurile și pentru INA care a traversat grave crize financiare și care nu a reușit să-și dea niște obiective foarte clare, și pentru SFP care a trebuit să dispară în 1978-1979 din cauza deficitelor acumulate.
Evoluția începând din mai 1981. Prima legislatură a mandatului de șapte ani a lui Francois Mitterrand a transformat în mod profund peisajul audiovizual francez, odată cu autorizarea radiourilor locale private în noiembrie 1981 și noul statut din 29 iulie 1982 care înțelegea să plaseze audiovizualul public la adăpost de presiunile guvernului.
Înalta Autoritate a audiovizualului (9 membri numiți pentru 9 ani reînnoiți câte o treime la fiecare trei ani, numiți de către Președintele Republicii, președintele Senatului și de către președintele Adunării naționale) are sarcina de a numi președinții-directori generali ai societăților naționale și să vegheze la respectarea bunelor reguli. ea este asistată de către un Consiliu al comunicașiei audiovizuale care deține un rol consultativ. Societățile instalate în 1974 au fost menținute.
Guvernul a spart monopolul creând Canal ^, canal cu plată, încredințat grupului Rousselet-Havas apoi, în februarie-martie 1986, La 5, canal generalist și La 6, canal muzical. De asemenea era pregătit LA SEPT, canal cultural și a fost instalat TV 5, canal francofon prin satelit, realizat în asociere cu canalele publice belgian, elvețian romand și din Quebec.
Planul de cablu din noiembrie 1982, foarte ambițios din moment ce el prevedea generalizarea fibrei optice, a permis încă de la sfârșitul anului 1985 crearea primelor rețele moderne, dar succesul său, în ciuda unei relansări în 1986, a găsit puțini abonați: 0,5 milioane în 1987, 1,3 milioane în 1994.
Noua majoritate în 1986 a dat La 5 grupului Hersant și M 6 Companiei luxemburgheze de Teledifuziune. Hersant a trebuit să cedeze, la sfârșitul lui 1990, La 5 grupului Matra-Hachette, dar până la urmă a dispărut în aprilie 1992, din cauza deficitelor.
O lege din 27 noiembrie 1986 a reorganizat PAF. Comisia națională a Comunicației și a Libertăților formată din 13 membri, a înlocuit Înalta Autoritate. În aprilie 1987, TF 1 a fost privatizată și încredințată grupului Bouyghes. În ianuarie 1989, CNCL a fost înlocuită de către Consiliul superior al Audiovizualului. În octombrie 1990, urmare a LA SEPT, Arte, canal cultural franco-german difuzat seara pe cale hertziană în Franța, și prin satelit în Germania, și în ianuarie 1995, La Cinquieme și-a făcut debutul ca un canal educativ de zi.
Cele două canale supraviețuitoare ale serviciului public, France Television (F 2 și F 3) au fost plasate sub aceeași conducere în august 1989. Audiența serviciului public a scăzut, trecând de la 89,6 % în 1986, la 40,8 % în 1993 contra 39,2 % la TF 1, 10,2 % la M 6, 5 % la Canal ^, codificate ca Cine Cinema, Cinefil, sau nu cum ar fi Canal J și Canal Jimmy; Planete; LCI și Eurosport pe TF 1, Paris Premiere de la Lyonnaise des Eaux; RTL 9 și Serie Club de pe CLT.
Cele trei canale locale: Tele Toulouse (1988), Tele Lyon Metropole și 8 Mont-Blanc trăiesc cu greu și pe picior mic, susținute de comunitățile teritoriale locale.
Pionieră a apărării excepției culturale, Franța care, prin calitatea realizatorilor săi, reușise, în perioada RTF și a ORTF, să ofere o televiziune de calitate în ciuda prea marei supuneri ale informațiilor și emisiunilor sale politice inspirațiilor puterii politice, izbutește din ce în ce mai greu, în fața multiplelor concurențe străine, să furnizeze cu programe de înalt nivel cele cinci canale generaliste ale sale, dar emisiunile de informație și magazinele sale de actualitate sau de politică și-au regăsit o independență prea mult timp contestată.
Celelalte țări liberale.
Germania federală. Este dintre toate țările europene cea în care progresia televiziunii a fost cea mai rapidă: 1960 4,5 milioane de receptoare; 1964, 10; 1970, 16; 1976, 18,5; 1980, 19,5. ARD, care gestiona primul canal, a regrupat 9 institute regionale de televiziune care participau, fiecare după importanța sa, la finanțarea ansamblului: Westdeutscher Rundfunk la Koln, 25 %; Norddeutscher Rundfunk la Hamburg cu 20 %; Bayerischer Rundfunk la Munchen cu 17 %, Suddeutscher Rundfunk la Stuttgart, Sudwest Funk la Baden-Baden, Sender Freies Berlin și Hessescher Rundfunk, fiecare cu câte 8 %; Radio Bremen și Saarlandischer Rundfunk, fiecare cu câte 3 %. Gestionată de către un Consiliu de Intendenți al Institutelor participante, ARD-ul nu este un organism federal, ci o asociație de producție care furnizează programe lăsând autonomia fiecăruia dintre institute.
Zweites Deutsches Fernsehen, al doilea canal, a început să emită la 1 aprilie 1963; el este, spre deosebire de ARD, un organism centralizat al cărui sediu se află la Mainz. Conducerea sa asociază și ea intendenții institutelor locale sub controlul unui consiliu consultativ compus din delegați ai Parlamentelor Lander-urilor.
Al treilea canal, ARD 3 regionalizat, s-a născut în septembrie 1964. În 1987, în urma unui tratat dintre Lander, RFG-ul a intrat la rândul său într-un sistem mixt (Dualordnung) prin crearea de canale comerciale printre care se numără cele două principale RTL ^ (care a devenit RTL TV) și SAT 1. Grupurile de presă și de cinematografie și-au luat părți importante din aceste societăți. Aceste canale beneficiază, în difuzarea lor, de rețele de cablu apărute în 1982 și care numărau în 1992 peste 10 milioane de abonați. După reunificare, sistemul audiovizual al celor cinci noi Lander din Est a fost integrat fără dificultate celui din RFG.
Italia. De la 2,1 milioane, numărul de receptoare a ajuns la 9,7 în 1970 și la 12,7 în 1977; al doilea canal a intrat în serviciu la 4 noiembrie 1961 și cel de-al treilea, regionalizat, în 1979; în același an RAI lansa Telescuola, emisiuni educative de foarte bună calitate. După îndelungate ezitări, RAI a hotărât în 1978 să treacă la televiziunea în culori cu sistemul PAL. Monopolul RAI avea să fie reînnoit în decembrie 1972, dar afacerea a trenat. Curtea constituțională a intervenit pentru a condamna în iulie 1974 orientarea informației politice într-un sens prea sistematic favorabil Democrației creștine și o lege din 1975, reînnoind monopolul RAI, stabilea o egalitate de resurse între cele două canale și încredința primul canal democrat-creștinilor și cel de-al doilea Partidului socialist, apoi cel de-al treilea Partidului comunist: acesta era sistemul de lottizzazione. O nouă hotărâre a Curții constituționale din 23 iulie 1976 ce legaliza stațiile locale “libere”, a provocat o adevărată explozie a stațiilor de radio și de televiziune.
În câteva luni s-au înmulțit micile stații locale care difuzau mai ales filme, adesea pornografice; existau peste 1.000 în 1980. Sub conducerea marilor animatori care răscumpărau stații și le asociau în rețele, situația s-a decantat și Silvio Berlusconi a ajuns în 1981 să domine piața televiziunilor comerciale cu cele trei rețele Canale 5, Italia 1, Rete 4. După multe crize, o lege din 1992 a încercat să stabilizeze situația. RAI, în ciuda dificultăților, a reușit să-și păstreze o mică jumătate de audiență; în 1993, RAI a fost remaniat și sistemul de “împărțire pe loturi” a fost abandonat. Berlusconi, Sua Emmitenze, beneficiind de sprijinul televiziunilor sale, a devenit președintele Consiliului; după demisia sa în decembrie 1994, soarta imperiului său de televiziune comercială a fost pusă în joc.
Belgia. Legea din 18 mai 1960 a separat în mod definitiv BRT flamandă de RTB valonă și această ruptură a fost definitiv confirmată în 1977 prin legea din 18 februarie: un al doilea canal francofon a apărut în 1977, care se dezvoltă mai greu decât omologul său flamand deoarece, funcționând fără resurse publicitare, RTBF trebuie să suporte concurența programelor RTL și a canalelor franceze foarte pe larg redifuzate prin cele mai dense rețele de cablu din lume.
Canada a văzut, pe lângă cele două mari canale naționale în franceză și în engleză, Radio-Canada – CBC, apărute în 1952, alăturându-se stațiilor private la sfârșitul anilor ’50. televiziunea prin cablu s-a dezvoltat puternic pentru că ea permite recepționarea programelor din Statele Unite. La Quebec, cele două canale publice, plus un canal educativ și în funcție de locuri unul sau două canale private în franceză, sunt completate de către 160 de rețele de cablu dintre care cel mai important, Videotron la Montreal, oferă din 1961 celor 80.000 de abonați ai săi 35 de canale dintre care unul de televiziune comunitară deschis, 27 de ore pe săptămână, tuturor.
În Japonia consumul de televiziune este cel mai dezvoltat: de la 6,9 milioane de receptoare în 1960 s-a ajuns la 22,8 în 1970 și la 27,6 în 1977. Rețeaua NHK întreține două canale naționale. NAB, asociație a vreo 50 de societăți private animă 170 de stații emițătoare, finanțate prin publicitate.
– Televiziunea în URSS
Din 1960, mediile au făcut progrese enorme, îndeosebi televiziunea: 1960, 4,8 milioane de receptoare; 1970, 34,8; 1979, 77. În 1979, 80 % din populația sovietică avea acces la televiziune, grație stațiilor Orbita și Ekran legate de sateliții de difuzare Molnya și Gorizont dați în folosință în noiembrie 1977. Trecerea la televiziunea în culori a receptoarelor este încă slabă, chiar dacă 83 % dintre programele emise de Moscova sunt în culori, în sistemul SECAM adoptat în 1967. Lângă Moscova, la Ostankino, rușii au construit la aceeași dată un centru foarte modern cu un turn de 533 de metri înălțime. Există patru canale. Primul, cel mai vechi din moment ce el există de la adoptarea sistemului cu 625 de linii la 16 iunie 1949, este emis de la Moscova pe întreg teritoriul. El are o vocație națională și emitea, în 1979, 13 ore și jumătate pe zi; el transmitea de două ori pe zi o emisiune de informații comentate, Vremia (Vremea).Programele acestui prim canal sunt redifuzate înregistate pentru a ține cont de decalajul orar și aceasta, grație rețelei Orbita sau Ekran, în regiunile centrale și orientale ale Uniunii. Al doilea canal a apărut în 1956, al treilea în 1965 și al patrulea în 1972. Schimbarea politică din 1984 a modificat în întregime situația: vechiul organism de stat Gostelradio a fost înlocuit de către Ostankino care controlează primul canal rămas național. În republici, puterile locale au luat adesea sub controlul lor emițătoarele celorlalte canale și, în 1993, s-au născut primele canale private. În 1994, la Moscova se recepționau 6 programe dintre care cel al televiziunii de la Sankt-Petersburg, care a fost primul care s-a liberalizat, și două canale comerciale. Publicitatea a invadat undele rusești.
– Televiziunea în țările Lumii a Treia
Țările în curs de dezvoltare înregistrează, și în domeniul televiziunii, o mare întârziere în fața țărilor industrializate: în 1977, acestea din urmă au 322 de receptoare la mia de locuitori, contra a numai 24 ale primelor. Cele 51 de state sau teritorii care nu aveau televiziune în 1977 sunt toate țări subdezvoltate sau arhipelaguri izolate. În realitate, costul investițiilor necesare, și îndeosebi cel al extinderii rețelelor în afara marilor orașe, dar și cel al producției de programe originale, face adesea din televiziune o întreprindere de prestigiu a cărei audiență este limitată la zonele urbane. Adevărata justificare a televiziunii este adesea aici, nu atât informația sau distracția, cât formarea și educarea.
Imensele speranțe investite în televiziunea educativă au fost totuși decepționate deoarece, în țările în curs de dezvoltare, spre deosebire de țările dezvoltate, ea este concepută nu ca un complement pedagogic al unui sistem de educație clasic, ci ca un fel de substitut al unui sistem educativ insuficient și ca o completare a lipsei de profesori. UNESCO, la sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, a favorizat, în Indii și în America Latină, experiențe cu destinare școlară și în special pentru adulți, dar sistemul teleclubs-urilor a eșuat cel mai adesea. De asemenea, proiectele de lansare a programelor școlare în India în 1975 și în Brazilia în 1976, prin satelitul ATS 6, nu au produs efecte, mai puțin din cauza programelor cât din cauza imposibilității de a asigura receptarea lor în condiții convenabile. Mult mai ambițioasă și mai solidă apărea experiența din Coasta de Fildeș, condusă din 1969 de la stația din Bouake: televiziunea este folosită aici ca un element principal al instrucției primare și a primului ciclu gimnazial: în 1978 deja, 63 % dintre elevii ciclului primar urmăreau acest învățământ televizat. Cu toate acestea, experiența a fost abandonată până la urmă în 1982, deoarece eficacitatea sa a fost considerată insuficientă…
În anii ’80 și ’90, televiziunea a făcut mari progrese, chiar dacă ea a rămas prea adesea un fenomen urban. Antenele parabolice s-au înmulțit cu o rapiditate surprinzătoare pentru a recepționa programele străine difuzate prin satelit.
Capitolul III
RADIOUL ÎN EPOCA TELEVIZIUNII
Rapiditatea implantării televiziunii în Statele Unite, în Anglia, în Japonia a lăsat aparența, un timp, a unui declin al radioului; în mod cert, acesta își vede scăzând audiența într-o primă etapă (care nu se află la aceeași dată în țări diferite); dar erupția televiziunii a fost mai degrabă o provocare care a obligat radioul să-și modifice obiceiurile și stilul, profitând și el de progresul tehnic. În timp ce televiziunea se dezvolta în societățile industrializate și, de aici, în alte țări în care ea reproducea mai ales modelele culturale occidentale, radioul se implanta mai pe larg în Lumea a Treia.
– Revoluția tranzistorului și noile tehnici
Inventați în 1948 tranzistorii, dispozitive semi-conductoare ce pot să amplifice curentul electric și să îndeplinească funcții de modulare și detecție, nu s-au vulgarizat în fabricarea aparatelor receptoare decât după 1955, făcând să scadă prețurile mai ales după 1960 și permițând ascultarea radioului în regiunile neelectrificate ale Lumii a Treia.
Miniaturizarea, legată de tranzistori, ușurează deplasarea receptoarelor la locul de muncă pentru multe meserii din artizanat și pentru agricultori și, de asemenea, pentru grupurile rebele sau clandestine ale războaielor de eliberare națională. În timpul războiului din Algeria, Vocea arabilor, difuzată de la Cairo, avea o mare influență asupra populației musulmane. Extinderea radiourilor auto a redat o nouă importanță radiourilor în țările cele mai industrializate. O altă vulgarizare tehnică – care nu este totuși o noutate – a fost autorizarea tuturor talkies-walkies-urilor, emițătoare-receptoare de buzunar în Statele Unite, să funcționeze pe 27 MHz; este ceea ce se numește Citizen Band Radio. Numărul lor de deținători a trecut de la 2 milioane în 1975 la aproape 20 în 1977, foarte adesea automobiliști.
Producția anuală de aparate receptoare de radio continuă să se dezvolte, 82,6 milioane în 1973; două țări fabricau 10 milioane de aparate pe an, Japonia apoi Statele Unite, 11 între 1 și 10 milioane, URSS-ul, Germania federală, Coreea, Franța (3 milioane), Canada, Italia, Belgia, India (1,6 milioane), Marea Britanie, Brazilia, Polonia (1,15 milioane), 6 între 500.000 și 1 milion.
Organismele de radio au realizat de asemenea numeroase progrese în tehnicile de emisiune; vizând un public din ce în ce mai specializat în țările în care televiziunea s-a implantat puternic; combinația radio-telefon a ușurat contactul stațiilor emițătoare cu publicul. Postul Europe 1 în 1955 a fost dacă nu inventatorul cel puțin cel care a popularizat-o în Europa; dar animatorii săi, în special Louis Merlin, se inspirau după exemplul Statelor Unite unde radioul a trebuit, mai devreme, să se adapteze concurenței televiziunii, și îndeosebi să-și modifice grila de programe. Centrul de greutate a fost deplasat, din timpul serii (loc lăsat televiziunii) către prânz sau către începutul dimineții.
Radioul a trăit mult timp dacă nu în ignoranța publicului (radiourile comerciale au folosit foarte repede tehnicile de anchetă asupra audienței pentru a justifica tarifele de publicitate), cel puțin în convingerea că realizatorii săi știu mai bine decât publicul ceea ce-i convine pentru distracțiile sau informarea sa. tehnicile de sondaj ascuțindu-se au permis descoperirea faptului că publicul radioului nu este o masă monolitică, ci că este compus dintr-un mozaic de ascultători cu gusturi diferite ce permiteau programe diferențiate în funcție de orele zilei și în funcție de categoria de vârstă a ascultătorilor.
Criza studențească din 1968 (sau din anii precedenți în Statele Unite) a făcut să apară în lumină importanța căpătată de radio în rândul tinerilor; deja o emisiune ca Salut les copains, lansată în 1959 la Europe 1, cu Daniel Filipacchi, demonstrase influența radioului (la ora 5 după-amiaza) în rândul celor sub 20 de ani.
Grija de a se adapta publicului a îmbrăcat diferite forme; dezvoltarea radio-service în special în folosul automobiliștilor, dar și în favoarea consumatorilor, ca emisiunea “Checkpoint” animată de către Roger Cook la BBC în 1974, care ancheta reclamațiile consumatorilor. Alte emisiuni fac din radio un remediu al singurătății; jocurile radiofonice atrag ascultătorul prin perspectiva câștigurilor.
Radioul s-a descentralizat după 1960, mai întâi în Danemarca, în Suedia și în Norvegia, în Belgia, în Olanda. Concurența (sălbatică sau legală în funcție de țări sau de momente) radiourilor libere sau pirat a constituit un stimulent pentru organismele publice de radiodifuziune.
Costul scăzut al echipamentelor, în raport cu televiziunea, caracterul mai intelectual al sunetului fără imagine, posibilitățile de stereofonie permit difuzarea de programe culturale, de concerte de muzică simfonică și de atmosferă adresate unui public restrâns. Dar mai ales radioul a devenit mijlocul de informare cel mai rapid, de propagandă cel mai difuzat, de mobilizare cel mai masiv. De aceea se prezintă ca cel mai diversificat dintre mass-medii, de intimitate, generalist, fonduri sonore, radio de reflecție sau radio de animație.
– Radiodifuziunea se adaptează telecrației
În Statele Unite marile canale dețin în același timp stații de radio și de televiziune; astfel CBS, pe lângă sectorul său de televiziune, avea 7 mari stații radio ce difuzau 24 de ore pe zi, și 244 de alte stații erau afiliate rețelei sale în 1970. Posturile emițătoare s-au adaptat concurenței televiziunii, recunoscând-o ca atotputernică în timpul serii, ele și-au îndreptat eforturile către restul zilei și au țintit categorii de public mai diferențiate. Astfel numărul de aparate receptoare radio a continuat să crească, trecând de la 240 de milioane în 1965, la peste 400 în 1975 și la 560 în 1990. În 1971, se estima că 80 % dintre adulți ascultau radioul în fiecare zi, iar beneficiile înfloritoare ale stațiilor comerciale atestă faptul că publicitatea nu este indiferentă radioului. Numărul de stații continuă să crească, stațiile FM (5.020) sunt de acum înainte mai numeroase decât stațiile AM (4.793). 99 % dintre locuințele americane au radio, cu peste 5 aparate în medie pe locuință. Liberalizarea în domeniul radioului a făcut FCC-ul în 1984 să autorizeze un același grup să poată avea de acum înainte 24 de stații de radio, 12 FM și 12 AM (în loc de 7 de fiecare categorie).
Stațiile necomerciale s-au dezvoltat și ele, în special stațiile publice; Congresul american, prin Public Broadcasting Act, a hotărât în 1967 crearea CPB (Corporation for Public Broadcasting), lansată în 1969; în 1972, ea își difuza programul său într-o sută de stații ce compuneau o rețea, cea a National Public Radio; aceasta retransmite lucrările comisiilor parlamentare, discuțiile de la Clubul național de Presă, dări de seamă ale sesiunilor ONU. Stațiile publice în 1971 erau finanțate în proporție de 35,6 % de către universitățile de stat, de 8,9 % de către alte universități, pentru 18,6 % de către state sau autoritățile locale. Cu toate acestea, raportul Comisiei Carnegie publicat în 1979 constată slaba lor audiență în raport cu stațiile comerciale.
În Marea Britanie, când televiziunea familiarizase deja publicul cu programele sale, radioul a venit cu inovația cea mai sensibilă în domeniul mass-mediilor cu radiourile pirat, un calificativ care nu putea decât să placă opiniei publice engleze, și mai ales tineretului atras de latura romanescă a Radio-Caroline (a cărui administrație era instalată la Amsterdam) sau a Radio -London ce emitea de pe navele aflate cel mai adesea în afara apelor teritoriale, în special în 1966 și 1967. Aceste posturi au revoluționat stilul radiourilor; “disc-jockey”-ul improvizează cu dezinvoltură, vorbind chiar cockney cu această ocazie. Parlamentul britanic, la 30 iunie 1967, a votat Marine Broadcastig Offences Bill, care interzicea radiourile pirat de la 1 septembrie, amenințând cu închisoarea pe cei care-i ajută; marina englezească a desființat câteva, iar în 1968 dispăruseră. Dar BBC-ul simțise concurența și din toamna anului 1967 lansase Radio One asigurând un serviciu neîntrerupt de muzică populară. Pe de altă parte, au fost amenajate radiouri locale, în cadrul BBC, în număr de 20.
În 1964 Postmaster General (echivalentul ministerului Poștelor din Franța) autorizase o primă stație de radio comercial, Radio-Manx, în insula Man. Totuși, de-abia după întoarcerea conservatorilor la putere, ministrul Poștelor, Chataway, a depus în martie 1971 un proiect de lege care ajunge să formeze radiourile locale plasate sub autoritatea Independent Broadcasting Authority; dispariția monopolului radiofonic al BBC a luat mai mult timp decât dispariția monopolului său din televiziune. Între octombrie 1973 și aprilie 1976 s-a constituit o nouă rețea de radio local independent, ILR; cele 19 societăți care s-au constituit astfel sunt gestionate la nivel local și sunt stăpâne pe propriile programe, sub rezerva de a respecta reglementarea sistemului stabilit de IBA; presa locală, neliniștită în fața acestei inovații, rămâne încă foarte rezervată în anumite regiuni. Raportul Annan publicat în 1977 sugerează crearea unui nou organism (independent de BBC și de IBA) pentru a gestiona aceste radiouri locale care apar ca un element de renovare a radioului în Marea Britanie.
În Franța, în momentul dezbaterilor care au precedat legea din 27 iunie 1964 care a creat Oficiul de Radio-Televiziune franceză (ORTF), radiodifuziunea era în continuare mult mai influentă decât televiziunea și ocupa un loc important în cadrul discuției. Invers, televiziunea a ocupat aproape singură Parlamentul înaintea votării legii din 7 august 1974, care crea societățile naționale actuale de radio-televiziune.
RTF, apoi ORTF, difuzând o informație foarte guvernamentală, canalele periferice, în special RTL și Europe 1, a atras mai mult ascultătorii dimineața: la sfârșitul anului 1962, RTL era ascultat de către 42 % dintre francezi, Europe 1 de către 34 % și France-Inter de numai 24 %. Îmbunătățirile tehnice și înnoirea programelor au crescut audiența lui France-Inter, care a devenit postul de radio cel mai ascultat în 1967, până în 1973.
Criza din 1968 a reamintit calitățile rapidității și spontaneității radioului; radiourile periferice au fost chiar acuzate de a fi amplificat revoltele studențești prin reportajele lor în direct; lunga grevă a ORTF i-a făcut pe francezi să stea la pândă în fața tranzistoarelor lor și este semnificativ faptul că generalul de Gaulle s-a adresat francezilor prin intermediul radioului numai atunci când a dorit, la sfârșitul lunii mai 1968, să reia controlul asupra situației.
Controlul de stat asupra radiourilor periferice trebuia să fie întărit. Radio-Luxemburg abandonase formulele sale învechite atunci când Jean Prouvost, devenit administrator delegat în 1966 (după ce dobândise acțiunile la CFS) a făcut apel la Jean Farran, fost redactor-șef la revista Paris-Match, întinerind postul care se va numi de acum înainte RTL și recrutând la prețuri exorbitante animatori popularizați de către televiziune: Leon Zitrone, Michel Drucker, Philippe Bouvard. RTL este conceput ca un post de radio popular, ce păstrează audiența femeilor. Europe 1, aflat mai mult sub control guvernamental prin intermediul SOFIRAD care deținea 35,26 % dintre acțiuni (și care a provocat plecarea lui Maurice Siegel în 1976), dădea o mai mare importanță informațiilor și miza pe un public citadin, de cadre, difuzând emisiuni relaxante adresate tinerilor cu Jacques Martin, Stephane Collaro sau Coluche.
Emisiunile de radio au pus accentul pe comunicarea cu ascultătorii, prin jocuri, prin povestiri sau prin interviuri vivace în care Pierre Bellemare se specializase cu emisiunea “Vous etes formidable”; prin emisiuni servicii sau prin emisiuni de sfaturi în domenii odinioară dintre cele mai intime: Menie Gregoire a lansat genul în 1967 la RTL care prezenta radioul ca un remediu al singurătății.
Progresele stereofoniei au permis dezvoltarea emisiunilor muzicale de foarte înaltă calitate pe France-Musique, chiar dacă audiența se situa între 1 și 3 %. În fața televiziunii care este înaite de toate spectacol, radioul și-a regăsit o funcție culturală pe două nivele, un înalt nivel corespunzând postului France-Culture la ore de slabă audiență, adesea legat de publicarea de noi cărți, și un nivel de vulgarizare culturală cu emisiunile postului France-Inter ca “Radioscopie” a lui Jacques Chancel, “Tribune de l’Histoire” a lui Alain Decaux sau “Le Temps de vivre”; sau ale postului Europe 1: “Qui vive”, emisiune medicală, sau “Histoire d’un jour”.
Radioul a valorizat emisiunile sale de informație. Emisiuni ca “Les petits dejeuners politiques” de pe France-Inter sau “Le Club de la Presse” pe Europe 1, duminica seara, au căpătat un loc privilegiat în agenda oamenilor politici. Radiourile libere sau sălbatice, începând din 1977, au provocat o repunere în discuție a monopolului.
În fața televiziunii, radioul a făcut mai întâi pași înapoi; ascultat zilnic de către 70 % dintre francezii în vârstă de 14 ani și peste în 1961, doar 58 % în 1964, din 1967 el își regăsește ascultătorii (în special odată cu progresul recent al radioului din mașină) trecând de la 58 % la 65 % în 1977. În 1978, era estimat la 69 % (26 sau 27 de milioane de francezi în vârstă de 15 ani și peste) ascultătorii radioului zilnic și numărul de receptoare era estimat la 36 de milioane (dintre care 7 milioane în mașini) și la 48 de milioane în 1982.
După alegerea lui Francois Mitterrand, o nouă legislatură (legea din 9 noiembrie 1981, apoi legea din 29 iulie 1982 asupra Comunicației audiovizuale) a autorizat, în anumite condiții, radiourile locale private, în același timp în care se înmulțeau radiourile locale publice în cadrul Radio-France. Existau în 1985 peste 1.200 de radiouri locale private; dar radiourile asociative rămân în urmă și publicitatea radiofonică mai întâi interzisă apoi autorizată în 1984 împinge la o concentrare în folosul unui mic număr de stații din fiecare oraș, difuzând mai ales muzică și cântece moderne și legându-se de rețelele naționale.
În Germania, în majoritatea țărilor din Europa și în Japonia, televiziunea a adus un reflux al audienței radioului, fără a-l elimina totuși. În Italia, unde numărul de receptoare era evaluat la peste 38 de milioane în 1977, cel puțin jumătate din populația în vârstă de 15 ani și peste asculta radioul în fiecare zi; sfârșitul monopolului RAI, prin hotărârea Curții constituționale în iunie 1976, a antrenat o proliferare a stațiilor de radio, peste 1.000, dintre care vreo sută la Roma; unele sunt comerciale, altele susțin mișcările de stânga și înfierează partidele de stânga, ca Radio-Alice la Bologna în plin fief comunist în conflict cu municipalitatea de stânga sau Radio Citta Futura la Roma care revendica o audiență variind în funcție de ore, de la 70.000 la 700.000 de ascultători.
URSS-ul, în ciuda dezvoltării televiziunii, a văzut progresând audiența radioului (120 de milioane de receptoare în 1978).
Și URSS-ul a cunoscut din 1964 radiourile pirat ce sunt periodic denunțate de către presa sovietică, în Kazahstan, la Viciuga (lângă Ivanovo), lângă Kiev, la Samarkand; este vorba mai ales de tineri care difuzează în special muzică jazz. În democrațiile populare, poate și din cauza faptului că emisiunile din străinătate puteau fi mai bine ascultate, radiodifuziunea s-a străduit să răspundă aspirațiilor populației rămânând în continuare un mijloc de formare politică și culturală pe linia marxist-leninistă. Noi programe au fost introduse în Bulgaria pentru a atrage tineretul. În România, reportajele sportive au fost dezvoltate. Radioul polonez difuza pe trei canale și în 17 stații regionale 108 ore pe zi în 1970. Emisiunile educative au fost și ele modificate, înlocuind cursurile și lecturile prin discuții și jocuri.
– Radioul în țările Lumii a Treia și în Asia
Radioul devine principalul mijloc de informare, de divertisment și de cultură a Lumii a Treia, adică pentru trei sferturi din locuitorii lumii; în timp ce analfabetismul și dificultățile de distribuție limitează dezvoltarea presei scrise și televizorul rămâne un obiect de lux accesibil unei mici minorități bogate, aparatul de radio a pătruns deja satele din Asia sau America Latină și pătrunde din ce în ce mai mult în Africa. În 1977, numărul de receptoare radio din lume era estimat la 953 de milioane; când în Europa, la 1.000 de locuitori, existau 332 de aparate de radio și 245 de exemplare de cotidiene și 246 de televizoare, în Africa existau de 11 ori mai multe radiouri decât televizoare. Aceasta se datorează și faptului că radioul corespunde mai bine tradițiilor de oralitate ale culturilor africane și permite folosirea numeroaselor limbi indigene.
În Africa neagră, odată cu independența, noile state au beneficiat de moștenirea instalațiilor tehnice și, de asemenea, de monopolul radioului; chiar și în vechile colonii engleze, unde regimul BBC-ului, mai puțin etatizat, servise drept model, radiodifuziunea a trecut repede sub controlul strict al guvernelor, inspirându-se după modelul francez. Cooperarea tehnică a fost asigurată în principal de către statele occidentale, Franța (SOFAROM, apoi OCORA și mai apoi FR 3 și TDF), Anglia (BBC), Statele Unite (Agency for International Development și United States Information Agency), Canada și Germania federală și de către organisme internaționale, UNESCO și Uniunea internațională a Telecomunicațiilor.
Radioul a jucat un rol primordial în cadrul mișcărilor politice sau revoluționare care au afectat mai multe state africane. Instalațiile radiofonice au devenit o miză esențială în cadrul loviturilor de stat; astfel un comando, la 23 martie 1970, a pus mâna pe postul de radio din Brazzaville și a anunțat căderea guvernului Ngouabi, dar șeful statului congolez, care se afla într-o deplasare la Pointe-Noire, s-a servit de stația de radio din acest oraș pentru a prelua din nou controlul situației. Strânsa dependență a organismelor de radio-televiziune față de autoritățile politice dă informației radiodifuzate un caracter oficios; numele stației traduce adesea un angajament politic: astfel La Voix de la Revolution în Congo-Brazzaville, în Republica Centrafricană, în Burundi; La Voix du Renouveau în Volta Superioară.
Întinderea statelor, dificultățile climaterice pun probleme tehnice în asigurarea unei bune acoperiri radiofonice a teritoriilor; dar Nigeria este unul dintre rarele state africane care nu are un radio centralizat. Radioul servește la întărirea luării la cunoștință a unității naționale în jurul conducătorilor instalați la putere. Din ce în ce mai mult radioul difuzează emisiuni în limbi indigene dar utilizând în continuare franceza sau engleza: peste 150 de limbi africane sunt folosite la radio în 1978; printre cele principale, swahili folosită în Burundi, Kenya, Ghana, Rwanda, Tanzania, Zair; bambara folosită de către radiourile din Guineea, Mali, Senegal și Egipt…, dar accesul inegal al limbilor locale la radio nu poate, pe termen mediu sau lung, decât să provoace modificări ale ariilor lingvistice ce nu vor fi lipsite de repercusiuni politice.
Numeroase state africane au vrut să folosească radioul pentru a pune din nou în valoare culturile tradiționale; astfel emisiunea “Chansons de chez nous” la Radio-Mali, sau emisiunea lui Poi Kan Poi, creată în 1968, difuzată vinerea (zi de odihnă în lumea musulmană) ce amesteca informația, muzica tradițională, animația rurală și lecturarea curierului… Radioul educativ rural, prin emisiunea Disov, în Senegal, începând din decembrie 1968, a contribuit la îndiguirea nemulțumirii țăranilor de pe urma slabelor recolte. Un serviciu de radio rural a fost creat în 1969 în Volta Superioară.
Fondată cu capital gabonez și francez stația Radio-Africa nr. 1 ale cărei emițătoare sunt instalate la Moyabi funcționează din februarie 1981; resursele vin în principal din publicitate. Convenția a fost reînnoită în aprilie 1985. Cu patru emițătoare a 500 de kW fiecare, Africa nr.1, pe lângă propriile sale emisiuni, servește drept releu pentru Radio-France Internationale și pentru Radio-Japon. Acest post de radio s-a implantat bine mai ales în Camerun, Gabon, Congo, Coasta de Fildeș și în Senegal. Cu capital marocan și francez, Medi 1 s-a lansat tot în 1981 la Tanger și succesul său este mare în Maghreb.
Radioul în Africa rămâne tributar marilor constructori ai lumii industriale pentru rețelele de telecomunicații în general, pentru stațiile emițătoare și pentru echiparea cu receptoare. Acest continent este de asemenea atent la radiourile internaționale prezentate mai sus, ascultate mai ales de către păturile mai bogate și mai instruite. Radioul, în special în statele Africii negre, joacă un rol important pentru că el s-a integrat sistemului politic ce combină: personalizarea puterii – forțele armate – partidul unic – radiodifuziune.
Radioul joacă un rol mai mic în nordul Africii unde televiziunea cunoaște deja o mai mare dezvoltare. În Algeria, cu peste 3 milioane de receptoare în 1976 (contra 410.000 de televiziune), radioul are cea mai mare influență; în Tunisia, aparatele receptoare i-au permis președintelui Bourguiba să se adreseze adesea populațiilor din oaze și nomazilor. Tunisia a construit două rețele de modulare de frecvență ale cărei emițătoare sunt repartizate în 7 zone (principalele patru la Gafsa, Kasserine, Sfax și Zarzis).
În America Latină, radioul progresează cu atât mai mult cu cât procentajul analfabetismului rămâne ridicat; numărul (aproximativ) al aparatelor de radio a trecut în Argentina de la 3,5 milioane în 1960 la 21 de milioane în 1974 (838 de aparate la mia de locuitori), în Brazilia de la 4,5 la 16,9 milioane în 1975, în Peru de la 1,1 la 2 milioane, în Chile de la 700.000 în 1960 la 3,1 milioane în 1974; progresia este mai slabă în Bolivia și în America centrală. În Mexic, cu 301 aparate la mia de locuitori în 1975, 8 locuitori din 10 puteau asculta radioul a cărui cumpărare avea adesea prioritate asupra ustensilelor elementare.
Radioul este folosit pentru a întări acțiunea guvernamentală. Dar radioul este și o forță revoluționară. În Cuba, radioul jucase deja un rol în lupta împotriva lui Battista. După venirea la putere a lui Fidel Castro, radioul naționalizat a devenit un instrument de propagandă și de dezvoltare culturală. Începând din 1961 o stație pe unde scurte, Radio-Habana-Cuba, difuza pentru străinătate și a devenit un sprijin pentru forțele revoluționare din America Latină și din Africa; conducătorii cubanezi puneau în practică gândirea lui Che Guevara pentru care “importanța radioului este capitală”. “El explică, predă, excită, determină…”
În Chile unde radioul este mijlocul de informare cel mai popular, în timpul lui Allende în 1972, din 134 de stații de radio, 36 susțineau guvernul; 82 îi erau ostile și au propagat grevele ce au precedat luarea puterii de către armată.
Radioul în Asia joacă un rol important în viața politică; căderea clădirii radioului din momentul revoluției din Teheran, la 11 februarie 1979, a lăsat loc unei bătălii violente. Deja în 1960, la o reuniune asupra mijloacelor de informare organizată la Bangkok de către UNESCO, se spunea: “În Asia și în periferia sa, puterea radioului este deosebit de mare datorită receptivității “oarbe” a maselor analfabete. Pentru acestea, mesajul ce le parvine instantaneu pe calea undelor are autoritatea unui oracol”. În India, unde peste 14,8 milioane de posesori de aparate de radio își plăteau taxele la sfârșitul anului 1974, radioul este folosit pentru difuzarea de cunoștințe utile locuitorilor din mediul rural și de asemenea pentru dezvoltarea programului de limitare a nașterilor. Radioul ocupă un loc important pe piața publicitară în Indonezia (22,6 %), în Thailanda și în Filipine (17 %).
Radioul capătă în China populară o importanță din ce în ce mai mare; numărul de receptoare (cu fir sau fără fir) trece de la 12 milioane în 1970 la 300 în 1992. Stația centrală de la Pekin difuzează emisiuni în cinci dialecte chinezești retransmise de către stațiile locale și emițătoare prin fir, 2.000 în 1966, acoperind aproape tot teritoriul și putând astfel să dea informații locale. Radioul a jucat un rol important în revoluția culturală; cu ajutorul lui și prin ascultarea colectivă Gărzile Roșii au mobilizat masele populare. Întârzierea dezvoltării televiziunii în China a contribuit la creșterea rolului radioului.
Radio-Pekin, care în mai 1978 a luat numele de Stația de Radiodifuziune internațională a Republicii populare Chineze, difuzează emisiuni pentru străinătate, în rusă, în engleză, în franceză (dintre care jumătate pentru Africa francofonă), etc.. Invers, numeroase posturi străine emit pentru China, în principal Vocea Americii, BBC, Radio-Moscova și Radio-Taiwan; China populară se deschide colaborării cu Europa: în domeniul radio-televiziunii, un contract cu CLT prevede printre alte acorduri furnizarea de către RTL a programelor sonore în limba engleză pentru posturile de radio din Shanghai și Canton.
– Radioul la sfârșitul secolului XX
El rămâne mijlocul modern de informare cel mai răspândit în lume, 2,177 miliarde de aparate receptoare în lume, după estimarea BBC-ului, la sfârșitul anului 1992, în mod inegal repartizate (două aparate pe cap de locuitor în Statele Unite, 1 la 16 în Rwanda), dar pretutindeni prezente; când adresându-se ascultătorilor din mai multe țări, când agent al unei comunicări mai specializate, radioul adesea mai liber, ba chiar anarhic, este întotdeauna antrenat de noile progrese tehnice care-i favorizează în același timp atât caracterele sale de media de apropiere (radioul rural în Lumea a Treia în special) cât și funcțiile sale de media internațional.
Un serviciu public al radioului s-a menținut; adesea separat de televiziune. După reunificarea Germaniei, un contract de stat a fost semnat la 31 august 1991 de către cele 16 Lander cuprinzând 11 radiouri regionale ce compuneau ARD și Deutsche Welle pentru străinătate: două radiouri publice de informație și cultural din 1994 urmau să difuzeze în toată Germania, în timp ce până atunci nu existaseră decât posturi de radio regionale. Radiourile publice depășeau încă în Germania în 1995 (mai puțin la Berlin și la Hamburg) radiourile private, autorizate începând din noiembrie 1986.
În Anglia BBC, care a trebuit să-și reducă personalul, și-a văzut audiența pentru prima oară în 1994 lăsând primul loc celor peste 150 de posturi de radio comerciale cărora Radio Authority le-a acordat licențe; alături de posturile de radio comerciale locale, o lege din 1990 autorizează și radiourile comerciale naționale. Printre radiourile comunitare mai multe sunt etnice, cum ar fi Sunrise pentru indieni, Choice pentru cei din Antile.
În Franța unde numărul de receptoare era estimat la vreo 63 de milioane în 1993, radioul public era reprezentat de către Radio-France; alături de France-Inter generalist există posturi tematice France-Musique, France-Culture, Radio bleue (pentru vârsta a treia), France-Info (post de informații non-stop creat în 1987 și care a cunoscut un succes rapid); cu cele 39 de posturi de radio locale publice ale sale Radio-France a recuperat necesitatea radioului local în special în departamentele rurale ca Creuse. Serviciul public este reprezentat și de RFO care difuzează radio și televiziune către departamentele și teritoriile de peste mări, și RFI (Radio-France Internationale).
Legislația radiourilor locale private a fost adesea modificată; din noiembrie 1994 CSA a redefinit cinci categorii de radiouri private și a reglementat publicitatea; radiourile asociative reprezentau mai puțin de jumătate din cele 1.290 de stații private în 1994, unele adresându-se minorităților etnice ca Radio-Alfa pentru portughezi, France-Maghreb sau Radio-Orient la Paris, altele sunt religioase, cum ar fi Radio-Notre-Dame, Frequence protestante sau Radio-Communaute judaique. Dar mai ales rețelele de radiouri muzicale sunt cele care s-au dezvoltat cum ar fi NRJ sau Nostalgie. Radiourile periferice concurate de radiourile locale private au constituit și ele rețele ca Europe 2, și este de asemenea cazul lui RTL care rămâne în continuare radioul cel mai ascultat în Franța.
Radiouri FM au dezvoltat emisiuni de “antenă liberă” cum ar fi Fun Radio sau Skyrock, derapând uneori cu o supralicitare a provocării.
În Italia decretele din 1992 au clarificat situația acordând 7 concesionări RAI-ului, 14 unor radiouri private naționale, 2.400 unor radiouri private locale (dintre care 500 de radiouri catolice).
Căderea regimului sovietic a antrenat o liberalizare a undelor adesea cu participări străine. Radioul fusese deja liberalizat în timpul lui Gorbaciov odată cu decretul din 14 iulie 1990 ce pregătea sfârșitul monopolului Gostelradio și un nou organism Radio televidenie Ostankino conceput în 1992 ca un organism indivizibil al celor 11 republici ale CSI. În Rusia Europa Plus lansat de Polinski cu capital francez (Europe 1, 40 % în 1994, SOFIRAD, Ouest-France) are o rețea prezentă în 24 de orașe și este radioul privat cel mai ascultat la Moscova și la Sankt-Petersburg, după stațiile de stat Radio-Rusia și Radio-Mayak. Aproape toate locuințele sunt echipate cu radio la Moscova și la Sankt-Petersburg, dar televiziunea este mai mult folosită. Radioul are o rată a audienței zilnice de 66,9 % la Moscova și de 68,9 % la Sankt-Petersburg în 1992.
Republicile preiau controlul propriilor radiouri. Astfel Radio-Kirghiz emite în rusă și în kirghiză; radioul din Uzbekistan are două servicii în uzbecă, rusă, tadjică, tătară, cazahă; radioul din Ucraina emite trei servicii de programe. Există și stații locale.
În Polonia, suprimarea monopolului de stat nu a dăunat prea mult celor patru posturi de radio public ce dispun de o mai bună acoperire a țării în unde mari decât radiourile private de pe FM. 11 radiouri catolice au fost autorizate în 1989 și radiourile private în 1991, totalizând 118 în 1994.
În Japonia, NAB, asociația de radiodifuzori comerciali conținea în 1991, 85 de stații de radio (dintre care 36 pe FM, 1 pe unde scurte, un canal satelit) și 36 de stații mixte de radio și televiziune, cele mai importante adesea susținute de către marile ziare, cum ar fi Asachi. NHK, public, gestionează 3 posturi de radio (dintre care unul pe FM și unul educativ). Există și rețele cablate pentru radio ce difuzează posturi tematice de muzică sau posturi străine de informații (de exemplu, Can System care difuzează RFI).
Radiourile în Statele Unite au devenit mai ales un media local cu FM-uri, având resurse în publicitatea locală; vreo 20 de rețele își oferă serviciile în principal în domeniul informațiilor și al sportului. Din 9.756 de posturi de radio comerciale în 1993, doar 468 au o putere de 10 kW sau peste. Radiourile așa-zis publice privesc mai ales universitățile, colegiile și minoritățile etnice. Comerciale sau nu, existau 339 de radiouri hispanofone și 171 pentru negri în Statele Unite în 1992.
Dezvoltarea radiourilor locale și a celor private se explică prin reducerea costului echipamentelor, printr-o mai mică profesionalizare și prin liberalizarea care a pus capăt monopulurilor de stat. Există radiouri comunitare în aproape 100 de țări, Black Liberation Radio la Springfield (Statele Unite) ca și Tilos radio în Ungaria sau Radio-Venceremos în Salvador. O asociație mondială a radiourilor comunitare AMARC s-a consituit având sediul la Montreal.
În Africa unde monopolurile de stat chiar dacă șubrezite sunt foarte adesea menținute putem observa crearea de radiouri private la Ouagadougou, la Abidjan, Bamako, Dakar, Republica Sud-Africană. Dezvoltarea radiourilor rurale ce difuzează în limbi africane și care dă cuvântul locuitorilor din mediul rural se manifestă în mai multe țări, în special în Mali și Burkina Faso. Radioul este media cea mai răspândită în Africa subsahariană (75 de milioane de receptoare în 1993) ca și pe ansamblul Lumii a Treia unde el pune capăt izolării lumii rurale (80 de milioane de aparate în India în 1992, 10 milioane în Pakistan, 7 milioane în Columbia).
De asemenea, internaționalizarea radioului s-a accentuat. Radiourile internaționalereprezintă un serviciu public adesea aflat în legătură cu ministerul Afacerilor externe. Există peste 100 de radiouri internaționale; Vocea Americii (VOA) difuzează 2.400 de ore pe săptămână, în timp ce radioul din Cipru nu difuzează decât o jumătate de oră, de 3 ori pe săptămână. În 1992, 30 de state difuzau peste 100 de ore pe săptămână pentru alte țări. Radiourile internaționale cele mai ascultate în lume sunt BBC World Service care dispune de 90 de emițătoare pe unde scurte difuzând în 40 de limbi pe lângă engleză, VOA ce emite în 50 de limbi, RFI (Radio France Internationale) foarte ascultat în Africa unde joacă un rol de agenție de presă pe lângă radiourile africane, Deutsche Welle ce emite în germană și în alte 25 de limbi. RFI difuzează în 17 limbi fie pe unde scurte fie prin satelit, fie pe FM sau prin cablu în 50 de orașe străine: 17 orașe din Africa neagră, din 1991 la Dakar; dar și la București, Praga, Helsinki; câteva ore pe zi pe FM sau pe rețelele cablate la Ottawa, Montreal, Tokyo, Amsterdam, New York, Washington, Chicago.
Există și radiouri care se adresează unui grup de state dintr-o aceeași regiune. Europe 1, Medi 1(de la Tanger), Africa 1 instalat în Gabon (cu participarea SOFIRAD).
Dar internaționalizarea radioului se dezvoltă și prin pătrunderea capitalului străin (public sau privat) în cadrul radiourilor naționale. Grupul Europe 1 Communication de exemplu este prezent în Spania, Rusia, Germania, Praga. NRJ, alt grup francez, s-a implantat pe larg în strâinătate până într-acolo încât legislațiile naționale l-au obligat uneori să-și restrângă participările (în Belgia); el are posturi în Suedia și a achiziționat 30 % din rețeaua Rix ce numără 13 stații; tot el a cumpărat jumătate din Radio-Xanadu la Munchen.
Miniaturizarea emițătoarelor le face mobile și ușurează utilizarea radioului în războaie și în gherile încă și astăzi. Radioul a jucat un rol important în rezistența față de ocupația sovietică în Afganistan sau în răsturnarea lui Jean-Claude Duvalier în Haiti prin Radio-Soleil lansat în 1978 de către episcopi, ca și în retragerea militarilor în 1994 din Haiti unde reveniseră în 1987. Radiourile și animatorii lor nu fac mai puțin frecvent obiectul urmăririlor sau atentatelor, semn al impactului ce li se atribuie asupra publicului lor. În Angola, Radio-Vorgan Renovada era radioul UNITA; mai mulți ziariști de la acest radio sau de la Radio nacional de Angola au fost uciși în războiul civil. În Bosnia, ziariști de la Radio-Mostar au fost arestați de către soldații croați, Radio-Velkatan în enclava Bihac a fost ocupat de către partizanii președintelui Bosniei.Operațiunea “Radiouri pentru Sarajevo” în noiembrie 1993 atestă importanța radioului. Opoziția din Congo a lansat în octombrie 1993 Radio-Alliance; la 3 noiembrie armata a întreprins o operațiune pentru a distruge stația, ceea ce a dus la un conflict soldat cu 20 de morți. Radioul poate derapa și în apel la crimă, așa cum a fost Radio des 1.000 collines în Rwanda în 1994.
Dacă radioul este adesea un instrument de revoltă sau de eliberare, el este mai ales un mijloc de informare și de divertisment, acompaniament muzical al vieții cotidiene. Integrat în economia capitalistă cu publicitatea atotputernică în stațiile comerciale și absorbirea sa în grupuri multimedia (grupul Globo în Brazilia de exemplu, cuprinde 18 stații de radio), el permite și inovarea în cadrul radiourilor mai comunitare private sau publice.
CONCLUZIE
Rapiditatea punerii la punct și a implantării radioului și a televiziunii surprinde, în societățile noastre contemporane, obișnuite totuși cu mutațiile tehnice. A trebuit să treacă un secol și jumătate pentru ca gazetele să apară din invenția lui Gutenberg; în 20 de ani inventarea TFF a condus la radiodifuziunea publică; la mai puțin de 10 ani de la primele încercări, televiziunea intra în serviciu. Amploarea expansiunii lor nu este mai puțin remarcabilă: mediile electronice nu și-au găsit niciodată echilibrul în stabilitate; împinse neîncetat către o dezvoltare și mai mare prin progresele tehnicilor și prin dinamismul intereselor comerciale și politice care le susțin, ele au crescut și s-au diversificat în cadrul unui fel de cursă înainte al cărui scop este foarte incert. Trecutul lor, chiar și prezentul lor par mai puțin importante decât devenirea lor și istoricul nu poate decât cu greu să surprindă viața lor neterminată.
Năruirea sistemului sovietic și internaționalizarea crescândă la nivelul întregii planete a Comunicației au redus dimensiunea politică a radioului și a televiziunii și, dimpotrivă, a dezvoltat dimensiunea lor economică supunând legii pieții nu numai echipamentele lor, ci și programele lor, făcând să explodeze granițele dintre public și privat, dintre politică, economie și cultură. Progresele tehnice permit de acum înainte o comunicare instantanee nu numai a cuvântului, ci și a imaginii animate, antrenând integrarea opiniei publice și ale reacțiilor sale în cadrul evenimentelor în chiar momentul în care ea este informată.
Tot atât cât și povestirea etapelor progresiei lor, este aprecierea efectelor expansiunii mediilor audiovizuale asupra societăților și indivizilor care devin obiectul istoriei lor. Tentația este mare de a le face responsabile de schimbările constatate în comportamentele și în mentalitățile oamenilor de astăzi. La fel, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, presa fusese acuzată că a creat strămoșilor noștri “creiere de hârtie”. Putem acuza radioul și televiziunea că ne-au șlefuit creiere electronice? Nu ar trebui să li se recunoască și cunoștințele noi, plăcerile intelectuale și ocazii de distracții pe care ni le aduc fiecare dintre ele?
Radioul și televiziunea nu sunt decât niște suporturi ce vehiculează obiecte fabricate în altă parte, discuri, filme sau telegrame de agenție, ce înregistrează creații ce le sunt exterioare sau, prin mijlocirea lor constituie ele însele un nou tip de comunicație? Imaginea lumii pe care ele ne-o dau hrănesc, de asemenea, imaginarul. Nu există un răspuns global la aceste întrebări deoarece radioul și televiziunea izvorâte din tehnici învecinate sunt divergente în producțiile și în efectele lor. Televiziunea rămâne o producție a societăților industriale cele mai dezvoltate și un agent al dominației culturale generând societatea spectacolului; radioul, mijlocul de informare cel mai răspândit în țările în curs de dezvoltare prezintă un evantai de situații și de realizări răspunzând, nouă limbă a lui Esop, aspirațiilor celor mai antagonice de bine și de rău.
BIBLIOGRAFIE
ANUARE ȘI PERIODICE
Broadcasting, Washington; Cahiers d’Etude de Radio-Television, 1956-1960, Paris; Dossiers de l’audiosisuel, INA, Paris; Etudes de Radio-Television, Bruxelles, RTB; Inf’Radio, Paris; Journal of broadcasting, Athens, Statele Unite; La lettre du CSA, Paris; Multiplex, RFI, Paris; Revue de l’UER, Geneva, Uniunea europeană de radiodifuziune; Radio Times, Londra; Rundfunk und Fernsehen, Hamburg; World Radio and Television Receivers, IBAR, BBC, Londra; Les Cahiers du Comite d’histoire de la television, 4, avenue de l’Europe, 94366 Bry-sur-Marne; Les Cahiers d’histoire de la radiodiffusion, 11, rue Hamelin, 75783 Paris Cedex 16.
LUCRĂRI GENERALE
Balle, Francis, Medias et societe, Montchrestien.
Cayrol, Roland, Les medias, PUF, 1991.
Debbasch, Charles, Droit de l’audiovisuel, Paris, Dalloz, 1988.
Head, Sydney, World Broadcasting Systems, Belmont, California, 1985.
Huth, Arno, La radiodiffusion, puissance mondiale, Gallimard, 1937.
Pentru aspectele tehnice, a se consulta colecția “Que sais-je?” numerele: 30, La television, de P. Grivet și P. Herreng; 214, Les emeteurs de radiodiffusion et de la television, de M. Barroux; 760, Radiodiffusion et television, de J.-J. Matras; 3055, Les grandes dates de la television francaise, de M. Herve.
STUDII PRIVIND O REGIUNE A LUMII SAU O ȚARĂ
Barnouw, Eric, A History of Broadcasting in the United States, Oxford University Press, 3 vol., 1966-1976.
Bausch, Hans, Rundfunk in Deutschland, Munchen, DTV, 5 vol., 1980.
Bertrand, Claude-Jean, Les Etats-Unis et leur television, INA, Champ Vallon, 1989
Bourdon, Jerome, Haute fidelite: pouvoir et television, 1935-1994, Seuil, 1994.
Bourgeois, Isabelle, Radios et televisions publiques en Allemagne, Paris, Cirac,1995
– Radios et televisions privees en Allemagne, Paris, Cirac, 1995.
Briggs, Asa, The History of Broadcasting in the United Kingdom, 4 vol., 1961-1979
Brochand, Christian, Histoire generale de la radio et de la television en France, 2 vol., La Documentation francaise, 1994.
Crookes, Philip și Vittet-Philippe, Patrick, Local radio and regional development in Europe, European Institute for the media, 1987.
– Head, S. W., Sterling, Christopher, Schofield, B., Broadcasting in America, ed. a VII-a, Boston, 1994.
-Les chiffres cles de la radio, INA, CSA, Paris, Franța, 1993.
Duval, Rene, Histoire de la radio en France, Alain Moreau, 1979.
Herve, M., Les grandes dates de la television francaise, PUF, col. “Que sais-je?”, 1995.
Koch, U., Schroter, O., Albert, P., Rieffel, R., La radio en France et en Allemagne, Munchen, Reinhard Fischer, 1996.
Mariet, Francois, La television americaine, Economica, 1990.
Missika, J.-L., și Wolton, D., La folle du logis…, Gallimard, 1983.
Mousseau,J. și Brochand, C., Histoire de la television francaise, Fernand Nathan, 1982.
Musso, P., Pineau, G., l’Italie et sa television, INA, Champ Vallon, 1989.
-Pluralisme radiophonique en Afrique de l’Ouest, (2 volume), Paris, Panos-L’Harmattan, 1993.
Souchon, Michel, Petit ecran, grand public, La Documentation francaise, 1980.
Thoveron, Gabriel, Radio et television dans la vie quotidienne, Bruxelles, Institut de Sociologie, 1971.
Tudesq, Andre-Jean, La radio en Afrique noire, Pedone, 1984.
-L’Afrique noire et ses televisions, INA, Anthropos, 1992.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Radioteleviziunii (ID: 150910)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.