Istoria Presei In Lume Si In Romania

Presa face parte din viața societății. Apariția ei este o necesitate obiectivă, întrucât de informează cetățenii cu toate aspectele din societate: evenimente politice, viața economică, socială, culturală etc, dar formeză și concepții morale. Presa devine echilibrul evoluției societății omenești și, de aceea, a fost supranumită a patra putere în stat. Orice societate civilizată și democrată își creează o presă puternică, diversificată și liberă.

Din aceste motive, la care se mai pot adăuga, multe altele, presa devine obiect de studiu la facultățile ce pregătesc jurnaliști. Ca orice fenomen social,, presa trebuie privită în mod istoric. O istorie a presei are datoria să oglindească fenomenul apariției și dezvoltări ziaristicii în devenirea sa. De aceea,istoria presei, ca obiect de studiu pentru studenții în jurnalistică își propune prezentarea cronologică a apariției primelor ziare în lume și în țara noastră, momentele istorice mai importante din evoluția ziaristicii, până în zilele noastre.

I.1 APARIȚIA PRESEI ÎN LUME

Ideea presei și necesitatea apariției ziarului, întâi ca foaie volantă, apoi ca gazetă sau sub forma unor buletine de știri, au apărut din timpuri vechi, pe măsura dezvoltării sociale, când statele aveau nevoie să aducă la cunoștință cetățenilor diferite legi și acte guvernamentale și să cunoască ce se petrece în rândul poporului.

Presa se constituie de-a lungul vremii într-un factor important al educației culturale, politice, sociale. Ea a luat ființă, deci, din anumite trebuințe, pornind din modeste începuturi, dezvoltându-se, satisfăcănd mai întâi nevoile politice, apoi a început să îmbrace mai multe ramurii ale culturii omeneștii, ajungând să fie un organism indispensabil și un factor de importanță hotărâtoare în viața popoarelor.

Primele ziare au apărut încă din epoca faraonului Thoutmes, ce a trăit cu 1750 ani înainte de Cristos. Acestea erau scrise pe papirus și conțineau diferite știri oficiale. Pe timpul imperiului roman existau așa numitele Acta diurna, ce cuprindeau dezbaterile din parlament, ceremoniile funerare, execuțile, icendiile, falimentele etc. Ei mergeau din loc în loc și relatau prin viu grai știrile cele mai proaspete și mai cu seamă scandaluri politice și familiale. Întâlnirile acestora aveau loc în fiecare seară, pentru a face schimb de vești. Mai tărziu, ei au expediat în provincii foi scrise, numite noutăți de mână, făcând să supravețuiască ziarul în această formă până în secolul al XVIII-lea, când apar publicațile imprimate.

În evul mediu, nuveliști, ca înaintași ai ziariștilor, aduceau cavalerilor, la castel, noutățile și mai ales cancanurile zilei, în timp ce pentru popor erau nuveliști publici, adică ziaristi de mână a doua care anunțau veștile în piețele publice. Primul nuvelist francez a fost Crpet, care a trăit mai mult prin pușcării. Alt nuvelist a fost Loret, care în 1665 obține de la rege permisiunea de a spune noutățile în versuri: Am colindat întreg Parisul Și-am vizitat chiaburii cu duiumul Am luat adesea la ei masa Nu atât pentru gustul bucateelor Cât pentru acela de a afla.

Printre primele publicați din lume amintim pe Nieuw Tijdinghe, apărută la Anvers între 1605-1629, fără periodicitate. Acesteia îi urmeză la Frankfurt pe Main, ziarul Frankfurter Zeitung, care durează aproape trei veacuri. La Paris, Theophraste Renaudot a scos, la 30 mai 1631, La Gazzete, care din 1 ianuarie 1762 devine La Gazzete de France, primul jurnal cu înțeles modern, care avea un centru de informații , un birou de adrese și convenții sub firma Cocoșul de Aur. La Gazzete se ocupa mai mult de curtea regală și îi avea colaboratori pe Ludovic al XIII-lea și pe cardinalul Richelieu.

În Germania evului mediu apăreau un fel de gazete cu liste de prețuri, pe lângă știrile politice. În secolul al XVI-lea, ziarișii germani strângeau știri din tară și din străinătate, le scriau de mână și le transmiteau săptămânal dau bisăpămânal prinților, oamenilor de stat și comercianților. Știrile le culegeau de la cântăreții ambulanți, studenți aflați în calătorii de studii, de la poștasii care poposeau pe la diferite hanuri.

În 1502 apare ziarul bavarez Neue Zeitung von Orient und Auffgenge, iar în 1606, la Strassbourg, apare un almanah cu cele mai importante evenimente ale anului, relatând și o serie de fapte din Moldova. Editorul almanahului, John Carolus, arăta să scoată asemenea publicații din 1575. primul ziar german a apărut, însă, la Leipzing, în 1660 și se numea Leipziger Zeitung.

Dar, mai repede decât în Franța, și Germania s-a dezvoltat presa engleză. Primul ziar în Anglia datează din 1588 și se numea English Mercuri. De remarcat este publicația The London Post, apărută în 1715, care a tipărit pentru prima dată, în foileton, romanul Robinson Crusoe de Daniel de Foe.

În Rusia, întemeietorul presei, a fost țarul Petru cel Mare, care a pus bazele primului cotidian, Curanty, ce publica știri despre realizările tehnice și culturale din Occident.

Vorbind despre apariția presei în principalele țări ale Europei, nu e lipsit de interes să reținem că în Statele Unite ale Americii prima gazetă a apărut în 1673, la Cambridge din Massachusset, fiind intitulată, May Flower. Ziarele americane se deosebeau de cele europene, întrcât ele puneu accent pe scandalui și știri exagerate, atrăgând astfel pe cititori. În goana după senzațional, multe dintre știri erau inventate. Apoi. Presa americană se baza pe rapiditatea informației, acordând mare importanță publicității.

II.2 ÎNCEPUTURILE ȘI DEZVOLTAREA PRESEI

ROMÂNEȘTI

Pentru o bună cunoaștere a trecutului presei românești, sunt necesare unele referiri de ordin istoric, social, economic, care vin în sprijinul aprecierii, a strădaniei înaintașilor noștri pentu un proces și civilizație. Astfel, se cunoaște faptul că mai multe împrejurări istorice au determinat poporul român să se dezvolte în evul mediu în trei state feudale separate: Țara Românească, Moldova și Transilvania.

Manuscrisele, care circulau greu și se copiau puțin, greu de descifrat, datorită lor s-a întemeiat o viață literară comună a tuturor românilor.

Atât tipăriturile lui Corsei, care au marcat momentul punerii bazelor culturii noastre originale, bazată pe comunitatea de limbă, viață psihică, obiceiurii și tradiții, cât și cărțile bisericeștii din secolul următor publicate, Cartea românească de învătătură, Noul testament, Biblia, au avut o puternică influență asupra cristalizării conștinței unității românilor.

În secolul al XVII-lea, prin operele cronicarilor români Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, alături de care amintim pe marele scriitor al vremii Dimitrie Cantemir, se exprimă mai pregnant unitatea tuturor românilor și originea lor latină.

Deși tiparul a fost cunoscut la noi din 1508, presa a apărut mult mai tărziu decăt în celelante țări europene. Explicația o găsim în zbuciumata noastră istorie. Primele încercări de a publica ziare, în limba română au avut loc în Transilvania, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și sunt legate de activitatea, Școli ardelene, Membrii filozofice a neamului românesc în marele principat al Ardealului, în frunte cu Ioan Molnar Piunriu de Mullersheim, solicită în 1789, aprobarea publicării, la Sibiu, a unei gazete pentru săteni, Foaie română pentru econom. Cu toate că s-a primit aprobarea pentru scoaterea foii, acestea n-a apărut din lipsă de fonduri, neprimind scutirea de taxe poștale. Gb Barițiu a susținut că ar fi, în 1791, un număr din această publicație, însă până acum aceasta nu se cunoaște.

Primul ziar, însă pe teritoriu țării noastre, la Iași, în anul 1790, dar în limba franceză, s-a intutilat ,, Courrier de Moldavie,,. El nu era alceva decât un buletin al armatelor ruse conduse de cneazul Potemkin împotriva turcilor.

Despre primul periodic scris în limba română se poate vorbi doar din 1820, când apare la Cernăuți, sub redacția lui Theodor Racoce. El aduce ca argument faptul că ziarele consituie, istoria viețuitoare împreună cu noi, iar românii sunt îndreptățiți a avea un ziar potrivit.

În 1821, Zaharia Carcalechi, editor si răspânditor al cărților românești, publică la Buda un almanah-magazin sub titlul Biblioceca românească, care apare fără periodicitate. La 1830, Biblioteca românească, avea peste o mie de cititori.

În 1829 apare, Curierul românesc, în Țara Românească, și Albina românească, în Moldova. Acest lucru, a însemnat, cum aprecia și Mihail Kogălniceanu, o adevărată revoluție între români, deschizând, o lume nouă, punându-i în cntact cu celelante popoare noi civilizate, arătându-le faptele, propășirile, și mai ales, driturile. Alte publicații care au mai apărut: Foaia de săptămână din Transilvania-Brașov, 1837, România-București, 1837, Gazeta Teatrului național-București, 1935.

Curierul românesc, Albina românească și Gazeta de Transilvania, formează bazele începutului presei românești. Din 1840, anul apariției, Daciei literare sub conducerea lui M.Kogalniceanu, care a promovat curentul poporal, național și istoric începe o nouă etapă în dezvoltarea publicisticii româneștii. Din această perioadă, până la revoluți din 1848, amintim: Arhiva românească-1847, Organul național-1848, Magazin istoric pentru Dacia-1845.

Ziarul, Românul, publică în numărul său din 7-20 noiembrie1981, manifestul Către popoarele lumii, în care se afirmă fără echivoc: Națiunea română din Ungaria și Transilvania, ținută de veachuri în robia trupească și sufletească de către clasa stăpânitoare a poporului maghiar.. a declarat voința sa de a se constitui în stat liber și independent spre a-și putea validita nelimitat forțele sale în serviciul culturii și al libertăți omenești..

Idealul unutății noastre naționale se împlinise, ziarul Românul, consemnând: gândul unirii tuturor românilor și inima României mari.

Măiestria statutului național român este moștenirea cea mai de preț lăsată de înaintași nostri, costinduindu-se în cel mai important eveniment pentru devenirea istorică a țării noastre, întrucât a fost realizat cadrul național pentru renașterea poporului român spre civilizație și progres.

Întreaga viață materială și spirituală se dezvoltă, în noile condiții create, în direcția reorganizării economiei care suferise multe distrugeri în timpul războiului, instaurarea administrației românești, organizarea administrativă și legislativă, scoaterea școlii de sub tutela confesionalismului și realizarea unui învățământ unitar pe tot cuprinsul patriei.

I.3 CULTURA PROFESIONALĂ

În orice domeniu, pofesia dezvoltă un ansamblu de reprezentări- ele pot fi constructe, simbolice, simbolice, credințe, care fac referire la activitatea specifică, reprezentări care sunt legimite în plan social, și își atribuie o anumită sarcină, dar și un ansamblu de norme, prin care se controlează sistemul specific de competențe și criteriile de aplicare a acestora. Toate acestea sunt împărțite în diferite texte, ca și legile și regulamentele, manualele de bune practci, gidurile profesionale, studiile ștințifice privind istoria și dezvoltarea profesiei, codurile etice. Toate acestea produse formeză cultura profesională.

Mulți teoreticienii au dezvoltat definiți pentru cultura profesională.

G. ferreol, definește cultura pofesională-ansamblu coerent al atitudinilor conune tuturor salariaților într-un context de muncă.

Jary, aduce și el o definiție interesantă pentru a definii cultura profesională-aceea configurație specifică de norme, valori, credințe și moduri de comportament ce caracterizează felul în care grupurile sau indivizi colaborează într-o instituție.

În formula, lui G. Kreps, activitațile organizației sunt făcute să aibă un sens și un scop pentru membrii organizației prin cultura organizițională. Cultura le oferă acestor logici colectiv acceptate pentru a da sens vieții organizației. Elementul fundamental al culturii organizationale este ansamblul interpretărilor colective pe care membrii organizației le construiesc despre activitățile organizației și rezultatele acestora.

Cultura unei organizați este alcătuită din:

a. valori specifice: acestea sunt idei și convingeri care legitimează în plan intern și extern activitatea unei organizații

b. o tradiție: concretizează în personajele model sau într-un ansamblu de ceremonii, care mențin vii în memoria angajaților evenimente și personaje de referintă

c. rețea de counicare: formală și informală, cu ajutorul ei, valorile organizației sunt transmise nou- veniților, dezbătute, cofirmate și remodelate.

Într-un studiu realizat de, W. Breed, a arătat că tânarul învățăcel, proaspăt intrat într-o redacție, interiorizează valorile și normele organizaționale, datorită puterii de influențare exercitată:

a. autoritatea instituțională și sancțiunile: directorul, este de obicei, și deținătorul ziarului și din motive de eficiență a afacerii sale, așteaptă supunere din partea angajaților. El are puterea să concedieze sau să demită pentru nesupunere.

b. sentimentul de obligație și de respect pentru superiori: reporterul se poate simți obligat față de ziar că a fost angajat. Respectul, admirația și mulțumirea sunt adeseori sentimente pe care le are pentru unuii dintre șefii.

aspirația spre mobilitate: redactorii tineri sunt mânați de ambiția de a avansa pe scară ierarhică.

absența conflictelor externalizate: breasla nu se implică decât în cazuri excepționale în probleme de politică internă ale redacților.

e. natura placută a activității: un reporter are un statut ierarhic inferior, dar el nu este trata ca un muncitor, ci conlucrează cu șefii săi, într-un dialog contiunu, care face ca întreaga redacție să coopereze în realizarea știrilor.

f. știrile devin o valoare: consacrate cadrului organizațional la care se desfășoară munca jurnaliștilor.

De îndată ce sunt interiorizate, aceste norme devin o competență majoră a culturii profesionale și capătă statutul unor adevaruri de la sine înțelese- ele sunt astfel naturalizate, taansformându-se în competențe constante și valori axiomatice, în afara oricărei interogații critice. Jurnaliștii le aplică și au încredere în ele, ca și cum ar constitui un ansamblu de principii și norme derivate de însăși esența muncii jurnalistice, și nu din experiențe și convenții, care au o istorie și o aplicabilitate limitate în spațiu. În aceste birocrații, însă ne birocratice care sunt organizațile mass-media, absența unor instanțe și mecanisme instituționale de control, de selectare, de evaluare și de promovare, face traiectoria unui jurnalist în ierarhia redacției să fie supusă accidentelor oferite de diverse întâmplări și ocazii, capacitați de integrare ântr-o rețea, puterii de a construii relații personale, abilității de a accepta compromisuri sau de a schimba diverse servicii reciproce și ca ea să depindă adeseori de bunul plac al șefilor.

Din altă perspectivă, într-o organizație își fac loc mai multe culturi profesionale: cultura jurnaliștilor, cultura managerilor, cultura artiștilor, cultura vedetelor, cultura inginerilor, cultura ingineirilor.

Într-o instituție de presă, cultura managerilor este orietantă către valori precum eficiența economică și profitul; cultura vedetelor vizează succesul la public și atingerea celebrității; cultura tehnicienilor este dominată de valori precum organizarea și planificarea muncii și respectarea standardelor tehnice; cultura muncitorilor este orientată către obținerea salariilor cu minimul de efort; cultura jurnaliștilor este neomogenă, deoarece, pentru reporteri, valoarea de referință este prestigiul în fața colegilor, prestigiu câștigat prin obținerea de informații în mod exclusiv și rapid, iar pentru editori, valoarea referențială este controlul- aspura reporterilor, asupra clasei politice și chiar asupra clasei politice.

Cultura profesională a jurnalișttilor este, de fapt, o subcultură în ansamblul mai larg al manifeestărilor culturale naționale și internaționale.

De aceea relațile dintre cultura globală și cultura profesională a jurnaliștilor au fost investigate din trei perspective:

a. felul în care cultura în ansamblul ei influențează cultura jurnalistică: jurnaliștii sunt produsul unui sistem educațional, consumă opere culturale elevate sau produse ale culturii de masă

b. felul în care cultura jurnalistică influențează mediul înconjurător: ne putem gândi aici la influențe sectoriale, spre exemplul rolul scriiturii jurnalistice în modelarea romanului modern

c.felul în care diferențele culturi jurnalistice se influențeză reciproc: jurnaliști comunică între ei, își transmit diverse practici profesionale, iar modelele de educație jurnlistică, inspirate din filozofii educaționale de scuces circulă de la o tară la alta.

Înainte de a analiza modul în care, jurnaliștii își definesc propria identitate profesională, rolurile asumate și reprezentările de referință, trebuie să vedem cine sunt jurnaliștii, într-un alt mod spus care este statutul lor social.

II.4 ÎNĂLȚAREA ȘI DECLINUL PRESEI

CULTURALE

Pentru tinerii din ziua de astăzi, lectura nu reprezintă interes, și fug de tot ce ține de lectură. Gafe culturale sunt la tot pasul, și uneori stârnesc râsul. Internetul, filmele, și multitudinea de emisiuni televizate, își propun să înlocuiască cuvântul scris, și lectura atentă. Presa culturală, traversează un moment extrem de dificil, plin căutari, și chiar neliniști. Dar trebuie precizat, că nici presa culturală nu depune mari eforturi pentru a-și apropia cititori.

Sorin Preda, aduce câteva constatări în legătură cu acest lucru:

în România există prea multe reviste literare, ținute în mod artificial în viată, mai ales prin subvenții de la stat: Lucefărul, Conteporanul, Literatorul etc;

foarte multe reviste apar în provincie( trei-patru în același oraș), adeseori trădând multiple orgolii locale, grafomanii și complexe provinciale;

haotică și greu de înțeles se arată politica ziarelor cotidiene, care găzduiesc pagini de cultură. E vorba despre spațiul acordat, dar și din lipsa unei politici editoriale clare. Adeseori, în loc ca ziarul să semnaleze dinamic și atrăgător cele mai importante evenimnte culturale, se preferă rubrici de autor- o adunătură de recenzii, articole critice si opinii. Suntem departe de performanțele unor cotidiene ca Le Monde, Le Figaro, New York Times- ziare capabile, prin prestigiul și seriozitatea lor, să nemurească numele unui artist, sau dimpotrivă, să-i curme brutal cariera.

Este limpede că presa cultuală românescă nu mai poate urma modelul României literare, o revistă interesantă și bine făcută la vremea ei, dar care după 89, a început să-și arate defectele: tematică generalistică, rubrici statice, colpotraj de știri preluate de la alte reviste occidentale etc. O analiză a publicației arată că, prin subiecte și stil, editorii nu știu cui se adresează: scriitorilor sau profesorilor, debutanților sau celor consacrați, oamenilor de artă sau unor simpli cittori faptul că românia literară își păstrează încă prestgiul, iar tirajul său rămâne de 8000 de exemplare nu trebuie să ne mire: redacția a păstrat mai multe nume importante- Manolescu, Buzea, Țoiu, în timp ce revistele concurente apelează la veleitari sau colaboratori mediocri. Asta nu înseamnă că în ciuda unor tentative succesive de înoire, revista este bună și adaptată timpurilor moderne. Ne mulțumim cu ce avem, dar, în realitate cititorul interesat de cultură merită mai mult.

Atunci când concentrarea este îndreptată pe critică și prezentare, o bună revistă devine punctul de mijloc între diferite edituri și publicul larg. Revista își creează propria actualitate, introducând elemente de context- anotimpul, decernarea unor premii etc. Cand o revistă culturală se bazează pe articole critice, revista își dezvoltă un sumar cât mai variat, care este susținut de o multitudine de genuri jurnalistice: de la opinie la divertismnt, dar și de la interviu la anchetă.

Forța unei reviste stă în coernța tematică, în dinamismul gnurilor jurnalistice folosite, în valorizare- cărți excepționale, bune, mediocre, dar mai ales în informația inedită; un bun exemplu îl reprezintă un număr din revista Lire, care prezenta o întâmplare inedită din biografia lui Hemingway, o zi pariziană din viața lui Erns Juger- care pe vremea aceia era un ofițer ce avea simpatii naziste, o fotografie necunoscută a adolescentului Gerard Philipe, un reportaj realizat în librăriile din Sarajevo sau memoriile unui fost spion si agent dublu. De aici, putem observa o altă strategie pe care revistele străine o abordează, mult diferită de politica și strategia revistelor din România.

CATITOLUL II.

ROLUL, FUNCȚILE ȘI GENURILE MASS-MEDIA

II.1 ROLUL PRESEI ÎN SOCIETATE

Libertate sau control?

După ce tiparul a fost descoperit, sa dezvoltat și o nouă clasă socială, interesată să paricipe la gestionarea puterii, dezbaterii publice ale ideiilor, dar și la accesul public.

Pe masură ce publicul devenea interesat de toate aceste ideii, tipografiile au început să imprime și ele alături de Biblii, o explozie de cărți, buletine, reviste, texte de legi, documente religioase și mai apoi publicații cotidiene.

În fața unei asemenea explozii de produse, care distribuie informații și idei, instituțile puterii au fost nevoite să gasească răspuns la o întrebare dezarmantă, prin simplitatea ei, dar striviitoare prin implicațiile politice și social: cine are dreptul să difuzeze cărții, ziare și reviste? ,, Trebuie oare statul să stăpânească aceste mijloace de contactare ale individului-cetățean; pot fi ele instrumente semi-independente, supuse unui control din partea statului, sau pot fi accesibile oricărei persoane care, prin activitatea trecută sau prin aspirațiile prezente, dovedește că nu se va amesteca sau nu se va opune intereselor puterii?”

II.1.1 Modelul autoritarist

În ordinea în care a evoluat mass-media, modelul reprezintă prima concretizare filosofică și instituțională a relației dintre stat și presă.

La începutul secolului al XVII-lea, atunci când imprimatele ocazionale, adică acele foi tipărite cu prilejul unor evenimente deosebite, încep să capete o anumită periodicitate, și să ia forma unor publicații lunare sau săptămânale, monarhiile vremii au perceput aceste instrumente de informare ca pe o amenințare directă. Ca urmare, ele sau grăbit să le ,,absoarbă”, fie să le supună unui control riguros. În felul acesta a fost configurat unul dintre principiile de bază ale modelului autoritarist-controlul exercitat de instituțile statului asupra funcționării organelor de presă și a conținuturilor vehiculate de acestea. Propietatea privată și economia de bazează pe sistemul liberei inițiative, deci pe dreptul indivizilor de a acționa în conformitate cu interesele lor și, dacă este nevoie, în direcții ce nu sunt covergente cu acelea preconizate de reprezentanții Puterii. Din prespectiva unei filosofii autoritariste, indivizii ar trebui să se supună autorităților superioare-biserica, regalitatea, statul. Drept urmare, ei ar trebui să sprijine, prin activitatea lor, scopurile și căile de acțiune propuse de aceste instanțe, considerate, considerate capabile să cunoască mai bine decât oricine ceea ce este necesar, folositor sau dezirabil pentru fiecare om în parte și pentru societate în ansamblul ei. Este evident că, într-o asemenea logică, presa nu poate acționa decât interiorul câmpului de teme și de interese fixate de strategia generală a autorităților: ea trebuie să sprijine intențile și faptele acestora, să le justifice, să fie într-un cuvânt, un instrument de promovare a intereselor lor. De aici derivă și ,, dilema” sistemelor autoritariste, ce s-ar rezuma a următoarea formulă: cum poate fi controlat individul, fără a se atenta la valoriile individalismului? Cum poate fi controlată întreprinderea de presă privată, fără a se atenta la principiile economiei de piață?

Sistemele autoritariste au încercat să facă față acestei dificulăți, utilizând două mijloace: privilegiile și restricțiile. Acestea și-au găsit concretizarea într-o multitudine de forme: ,, legislația, controlul direct al statului asupra produc coduției, codurile restrictive de conduită, folosirea textelor și a altor forme de penalizare, controlarea importului de presă străină, dreptul guvernului de a numi conducerile instituților de presă, suspendarea publicaților”.

II.1.2 Modelul comunist

Din perspectiva comunismului, presa nu poate fi decât o armă a Puterii, dotată cu misiunii și sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndelinirea unor obiective politice și economice, precum combaterea dușmanilor, preamărirea realizărilor regimului. În consecință, presa este concepută ca o formă de exercitare și de legitimare a puterii, ca un instrument al propagandei, menit să modeleze gândirea și comportamentul indivizilor, ca o arenă a luptelor împotriva dușmanilor ideologici, ca un loc al prezentării mitologizate a superiorității regimurilor comuniste. Realizarea acestor obiective nu era posibilă fără obținerea controlului total asupra mass-mediei. Acestea se pot exercita prin stăpânirea tuturor resurselor implicate în publicații și programe audiovizuale, prin controlarea mesajelor mass-media înainte de difuzarea lor. Regimul comunism se caracterizează prin distribuția centralizată a resurselor: un grup restrâns de oamenii de partid, dețin controlul aspura diferitelor categorii de resurse și fixează criteriile de distribuire, conform intereselor lor specifice. Din această perspectivă esențial este că ,, resursele generate în cadrul societății să rămână în interiorul aparatului puterii, mai curând să dispară prin consum”

II.1.3 Modelul liberal

Conform concepției liberale, drepturile individului sunt sacre, iar fericirea și binele sunt reprezentate de valori supreme și scopuri bine definite. Omul este considerat deținătorul unor ,,drepturi naturale”, în urma unui contract social, el își poate ceda o parte din drepturile sale unor alte instituții-precum statul, partidele, lideri politici-, asupra cărora își exercită puterea și controlul prin mecanismele democrației: alegeri, referendumuri, dezbateri politice, grupuri de presiune, asociații civice. Instituțile puterii au obligația să respecte drepturile și aspirațile individului și să lucreze pentru satisfacerea lor; în caz de eșec vor fi supuse judecății acestuia și, prin sistemul alegerilor, vor fi scimbate ori ameliorate. Pentru ca indivizii să poată dezbate și să ia decizii corecte, ei trebuie să cunoască adevărul. Din perspectiva teoriei liberale, adevărul se poate obține prin confruntarea liberă a ideilor și opiniilor.

Presa trebuie să fie o întreprindere economică stabilă, puternică, plasată, prin chiar eficiența ei economică, în afara câmpului de putere și de influență a politicului. Libertatea de expresie, tinde să devină similară cu libertatea de a publica, dar mai exact cu libertatea de a crea o întreprindere care difuzează mesaje de interes general: libertatea presei depinde de propietatea privată asupra mijloacelor de comunicare. Conform doctrinei liberale, presa nu contribuie numai la circulația ideilor și a informaților, ci și la controlarea instanțelor Puterii. Deoarece indivizii nu pot urmări permanent activitățile instanțelor politice și administrative, ei transferă aceste atribuții unei alte instanțe: mass-media.

II.2 GENURILE COMUNE PRESEI CULTURALE ȘI

A CELEI DE OPINIE

Un ziar sau o revistă culturală fac eforturi să ofere cititorilor o mare diversitate de genuri. Prin urmare, în ziare și reviste, vom întâlni informații propriu-zise, anchete, reportaje, dar și interviuri. Inclusiv toate textele vor purta amprenta tematicii revistei, dar și a ziariștilor.

De aici putem distinge:

– alegere după peferinte a anumitor subiecte;

– libertate stilistică dezvoltată;

– ritm al scrierii mai lent și mai amplu.

Deoarece sunt puternic rubricate, revistele contează mai mult pe semnătură, decât pe aptitudinile gazetărești ale autorului, care se va bucura de o mare libertate de exprimare. Acesta are la dispoziție un spațiu tipografic generos în comparație cu un ziar.

Cele mai importante genuri comune presei culturale și a celei de opinie:

II.2.1 Portretul

Marii teoreticieni consideră portretul un reportaj despre o persoană. Prin urmare, recunoaștem o trăsătură specifică acestui gen: amestecul de procedee. În concluzie, portretul este un gen caracteristic discursului de presă, ce rezultă din combinarea mai multor modele discursive (descriere, explicație, comentariu) a căror punere în scenă variază după constrângerile impuse de un personaj sau altul, de suportul mediatic alocat: scris sau audiovizual. Materialitatea însăși a canalului de transmitere este determinată: suportul scris influențează organizarea spațiului scriptural și scrierea articolului după criterille de claritate și dramatizare; imaginea de televiziune percepe lumea într-un mod direct și global, având drept consecință o iluzie de transprenta; în fine, radioul impune criterii de inteligibilitate auditivă particulare, mizând pe emoție și seducție.

În altă ordine de idei, se pot folosi și alte expresii sugestive ale portretului: a da viață personalități, a face opera de biograf. Orice scriere biografică, prilejuită de o aniversare, de un premiu important obținut, sau chiar de moartea celui în cauza oferă ziaristului șansa de a-și exersa talentul în scrierea unui portret. Biografia riscă să devină un text oarecare, atunci când este prinsă între starea civilă și curiculum vitae, iar acest lucru se acceptă cu greu într-o revista literară.

În portret ziaristul trebuie să observe semnele exterioare și distictive, ale subiectului: talia, silueta. Putem reunoaște personajul după chipul său, după culoarea și strălucirea ochilor, după desimea și lungimea părului, după mustață sau barbă, după timbrul voci sau debitul verbal, după felul său de a merge sau de a se așeza pe scaun, după felul cum se îmbracă, după ticuri și vorbe preferate.

Un bun potret presupune o curiozitate pe măsură, simpatie și inteligență critică, aplicată pe o solidă documentare -pe cât posibil, pe o cunoaștere directă și nemediată a subiectului.

Ca și gen jurnlistic, portretul este un mozaic de imformație bigrafică, reportaj descriptiv, anchetă de personalitate și, eventual, interviu.

În cartea sa Sorin Preda, aduce în discutie cateva sfaturi ce ar trebuie ocolite pentru a realiza un portret de succes:

„ evitați panoramările bigrafice generale. Detalile punctuale sunt mai evocatoare decat o imagine de ansamblu, comună si fară un relief anume.

Cronologia este, aproape fară excepție, inutilă. Scopul unui asemenea portret nu îl reprezintă adevarul final al vieții unui artist, ci pregnanța sa. Cronologia aparține biografilor si istoricilor literali.

Dați viață portretului evocând o intalnire comună și citând o propoziție interesantă spusă de personaj. Chiar și atunci când, in diferte motive, nu l-ați cunoscut personal, puțeti suplini întâlnirea fie imaginând-o, fie exprimânfu-vă regretul de a nu-l fi cunoscut.

În lipsa mărturiei directe, puțeți compensa adiționând cu elegantă mărturiile altora.

Nici o evocare nu poate fi validă daca este scrisă neutru, constativ.

Prin urmare, nu vă temeți de puțină nostalgie, regret, uimire sau chiar sentimentalism.

II.2.2 Interviul

Interviul are la bază următoarea definiție: ,,convorbire cu caracter informativ intre un ziarist si o personalitate sau un martor al unui eveniment,, . Putem distinge mai multe tipuri de interviu:

-biografic

-expres

-informativ

Presa culturală abordează o formă de redactare:

întrevederea și conversația.

Întrevederea presupune ca cei doi parteneri de dialog să aibă egalitate de statut, să trateze o temă cu o competență presus egală, amândoi încercând să-și utilizeze competența pentru o mai bună înțelegere a unei probleme. Dimpotrivă, conversația nu implică nimic deosebit nici în statutul partenerilor, nici în tema aleasă. Ea se caracterizează prin diversitatea abordărilor, prin posibilitatea de a schimba tema fără o justificare anume, in timp ce alternanța intervenților celor doi este necontrolată, fiecare luând cuvântul după inspirația de moment.

În această circumstanță, elementul cheie al interviului, dialogul iese din zona inactivă, și altsfel îl obligă pe ziarist să obțină mărturia interlocutorului.

Orice interviu este produsul unei relații între două persoane. Calitatea interviului este strâns legată de calitatea acestei relații interpersonale. Înainte de a fi o manieră de lucru, interviul este o manieră de a fi.

Sorin Preda, descrie câteva sfaturi pe care ar trebui evitate în cadrul unui interviu:

-întrebările închise, la care se răspunde cu da sau nu;

-întrebarile lungi si stufoase și nelare;

-întrebările prea generale, incapabile să provoace interlocutorului o circumstanțiere precisă și, așa că cum întrebi, așa ți se va răspunde;

-întrebările stupide, banale sau lipsite de inteligență;

-întrebările care să sugereze răspunsul;

-întrebările agresive sau, dimpotivă, slugarnice;

Sorin Preda, ne aduce la cunoștință câteva observații:

1. Șapoul poate fi foarte bine suplinit de un portret al scriitorului sau de un mic reportaj de atmosferă. Prezentarea convențională și seacă reprezintă un spațiu tipografic ocupat în mod abuziv. Șapoul poate fi construit pe o informație de bază, la care adaugă cîteva contestări personale.

2. Evitați interviul cu întrebări prezentate anterior și răspunsuri primite prin fax. În ciuda oricăror eforturi redacționale, textul final va fi stastic si neconvingator.

3. Evitați stereotipurile sau locurile comune: ,, Ce pregațiti în laboratorul dumneavoastră literal?,, , Ce sentimente aveți atunci când terminați o nouă carte?,, , Violenta in care traieste lumea contemporana va creeaza teama?

În final, ziaristul nu trebuie să mulțumească interlocutorului pentru interviul acordat. E un gest de politețe inutil, dacă ne gândm că cel avantajat de publicarea textului este chiar interlocutorul.

Un mare pericol îl reprezintă verbozitatea. Ziaristul încercând să strlucească, să își scoată în evidență cultura și inteligența, deseori efectul este catrastofal. Ne vom mulțumi cu acest procedeu numai în cazul unor mari artiști. Câstigul exclusivități poate fi mai important decat orice alt incovenient.

Un alt pericol al interviului cultural îl constituie laconismul, dar mai ales indecizia si schimbarea bruscă a planului de atac:

Lucrați încă la o carte cu subiect românesc[..].Din discutile noastre, pot confirma că stiți foarte multe despre istoria României[….] Vă plac Bucovina, Mateiu I. Caragiale, Creangă….Ce cautați de fapt?[…] Stiu că sunteți un mare admirator al Jurnalului lui Sebastian[…] Ce artist român v-ar fi plăcut să fiți?[…] De ce reveniți în România?[…] Cum găsiți bucătaria românească ?[….] V-ați plimbat mult prin librariile bucureștene; ce v-a atras atenția?[…]Vă plac româncele?

Revistele culturale diferă foarte mult de un ziar, o revistă culturală impun în timpul interviului exigențe calitative si dezvoltate.

(Când interlocutorul este un scriitor important, dezvăluirile de duzină se cuvin a fi depăsite ( Ce mănâncă? Cum se inspiră? Ce tabieturi are? Cum se pregăteste pentru un nou proiect literar?).

Acestea fiind spuse, nu trebuie să ne mire faptul că majoritatea interviurilor culturale, pot căpăta proporțile unei cărți.

Într-o carte deja celebră, Henri Montant, ne propune câteva trucuri folositoare în timpul unui interviu:

Încercați să memorați întrebările, pentru a nu le citi scolăreste. Evitați întrebarile prea tehnice. Nu uitați să puneți întrbări personale despre ticuri, tabieturi sau hobby-uri; ele detensionează convorbirea și oferă un necesar stop de umor. Însoțiți uneori întrebarea cu o confesiune, cu o întâmplare din viața dumneavoastră, pentru a stimula interlocutorul să facă același lucru.

În timpul unui interviu cultural, ziaristul, afisează o prezență mai discretă. Întrebările nu mai i-au forma comentariului și nici nu mai mai se întrerupe discursul partenerului. De regulă, scoplul interviului este ca cititorul să pătrundă, în intimitatea biografiei scriitorului, fie în misterele creației.

Invitatul se bucură de un grad mai mare sau mai mic de notorietate, deși numai simplul fapt că i s-a solicitat un interviu reprezintă o probă a notorietați. Jurnalistul joacă difrite roluri discursive ale intimității, ale încrderii sau ale entuziazmului și încearcă să scoată la lumină detalii neștiute ale creației[…]. Interviul cultural se concentrează pe întrebarea ,, Cum se face? ,, și se opune întrebării ,,Cum funcționează?,, .

Credibilitatea, fluența, gradul de noutate și de inters al confesiuni reprezintă exigențe obligatorii oricărui interviu cultural.

II.2.3 Ancheta

Uneori revistele cu profil cultural vin încearcă să propună cititorilor o anumită diversitate de genuri publicistice, din categoria genurilor publicistice face parte fară îndoială și ancheta. Ea exprimă dinamism revistei respective și are o mare putere de convingere asupra cititorului, atragând atenția asupra problmelor care țin de domeniul cultural. Singura condiție ar fi ca tema să conțină cât de cât subiecte de actualitate iar concluzia să fie redată corect, onest și fără alte încărcături care să iasă în evidență. Patrick Charaudeau, evită să vorbească despre anchetă, ca un gen inactiv, el consideră că acest proces de investigare își propune să dezvăluie prin intermediul unei povestiri mai ample, o acțiune. Gen hibrid și totodată independent, ancheta este un demers jurnalistic menit să dezvăluie o adevăruri incomode si acunse despre o persoană publică, despre un rup de interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, încălcări ale legii, evenimente neelucidate de mai mult timp.

Teoreticianul, Jose Brouker, identifică două mari tipuri de anchetă: informativă care vizează relevarea unor informații ascunse și cea interpretativă care vizează semnificațile ascunse ale unor fapte în bună parte cunoscute; nu se adreează cunoașterii, ci judecății.

În presa culturală domină mai mult ancheta interpretativă. Clar este și faptul că nu putem scrie un articol de investigație despre mondul suspect de decernarea premiilor literale, atâta vreme cât comentarile doveditoare nu sunt susținute și de fapte( mici atenții, relațile de rudenie, de prietenie, între cei care sunt premiați si membrii comisie).

După cum remarcă și Michel Voirol, ancheta nu își va pierde niciodată specificul.

Ancheta este o demonstrație. Dacă reportajul arată, ancheta dovedeste. Subiectul unui reportaj este un spectacol. Subiectul unei anchete este o problemă. Demersul unei anchete seamană cumva cu munca unui cerctător stiințific, ea implicând cinci etape:

a pune o problemă interesantă ca premisă si a o formula clar;

a acumula cunostințe despre subiect;

a formula ipoteze de lucru;

a verifica ipotezele pe teren, mergând la sursă;

a ajunge la o concluzie;

O anchetă demnă de acest nume nu poate ignora nici una dintre etapele de mai sus. Din păcate, practica presei pare a ne contrazice. Prea multe anchete se vădesc a fi doar compiliații pe un subiect dat. Altele nu sunt decât demonstrații partizane ale unei concluzii preexistente. De aceea jurnalistul de investiație trebuie să știe ceea ce caută, nu ceea ce vrea să dovedească. O anchetă nu trebuie să rămână nu expozeu rece și abstract. Trebuie să furnizeze exemple, mărturii, lucruri văzute, care să ilustreze etapele demonstrației. O anchetă importană poate să justifice chiar si un editorial. În acest sens, putem spune că ancheta este genul genurilor.

Ancheta culturală este de mic calibru și nu își propune mari dezvăluiri. Ancheta culturală trebuie să fie credibilă și convingătoare, și să ridice niște semne de întrebare, și să atragă atenția asupra unei realități, aici putem da câteva exemple: situația scriitorilor debutanți, plagiate celebre, mari nedreptați litereare, situația uniunilor de creație etc.

În presa culturală se mai practică și un gen mai aparte și fară prea multă fantezie, si anume sondajul de opinie considerat de mari teoreticieni o formă ai interviului. În urma acestor spuse, este foarte simplu să trimiți unor critici și scriitorii câteva întrebări și să publici răspunsurile ca atare. Care de multe ori sunt nu sunt însoțite de dezbatere, încadrare teoretică tema propusă se va pierde în anonimat.

O bună anchetă cultuală va strălucii în primul rând prin acuitatea și originalitatea ideii.

II.2.4 Reportajul

De cele mai multe ori, în presa culturală întâlnim reportajul ce se suprapune cu notele de călătorie, cu portretul sau cu paginile de jurnal. Semnătura este foarte importantă, dar și prospețimea stilului contează foarte mult. Cel mai puțin contând subiectul, și actualitatea sau dinamismul narativ.

Reportajul se bazează pe existența unui fenomen social, pe care încearcă să îl explice. El nu este legat într-o manieră directă de actualitate, chiar dacă depinde de a. Reportajul există ca o realitate dobândită, ce face obiectul unei observații jurnalistice. Reportajul trebuie să adopte un punct de vedere distant și global și trebuie să propună în același timp o interogare a fenomenului tratat. Astfel se explică utilizarea resurselor figurative și vizualizante, pentru a satisface pe de o parte condițile de credibilitate.

În viziunea lui Jose de Broucker, reportajul este un text scris la fața locului, o experiență de viată trăită nemediat. „Reporterul este un martor. De la el așteptăm curiozitate activă și obiectivitate critcă.”

Ziaristul în calitate de martor nu trebuie să devină pasiv. Un reportaj literar, trebuie să fie evocator și subiectiv în cel mai înalt înțeles, oferind sugestia unei realități, la care cititorul, din diferite motive, nu are acces. Reportajul trebuie sa negocieze un raport între cuvânt și imagine.

În viziunea lui Tudor Vianu, care analizează profund scrierile lui Geo Bogza, dar și ale lui Tudor Arghezi, în reportaj expresia memorabilă este fundamentală:

Reportajul urmărește să obțină impresia puternică, aceea care fixează atenția cam dispersantă a cititorului solicitat de atâtea ecouri ale actualitații. Cine străbate scriierile lui Bogza nu poate să nu remarce mulțimea adjectivelor-adverbe cu mare incărcătură afectivă, cele care exprimă o apreciere drastică sau o reacție vehementă a sensibilitații, precum: dur, arid, tragic, enorm, cumplit,uimitor, teribil. Unele dintre adjective-adverbe sunt întrebuințate pentru a exprima gradul suprlativ al comparației. Superlativul absolut este indicat, în limba curentă, printr-un adverb care, prin gramaticalitatea sa, și-a pierdut forța exprsivă: foarte, prea. Scriitorul simte nevoia împrospătării formelor superlativului absolut, culegandu-le din bogata colecție a adjectivelor drastice: un câmp fulgerător de pustiu, torențial dezolant… Superlativul relativ nu este nici el rar: cea mai scumpă îndeletnicire, tentarea celorlante fințe de a se arunca în vid. S-ar părea că scriitorul nu cunoaște formele, dimensiunile sau situațile mici sau intermediare. Totul îi apare enorm în sine, cel puțin, în raport cu lucruri asemănătoare. Ceea ce îl atrage și îi reține atenția este mărirea comparată sau incomparabilă. Orice aspect al lumii este pentru el monumental și sentimentele cu care îl întâmpină sunt vehemente și zguduitoare. Tehnica intensificări este caracteristica reportajului.

Reportajul de calitate aspiră și reușește să devină literetură. Nu-și propune doar să îmbrace informația în veșminte mai potrivite. Centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificația lui. Faptul rămâne un punct de plecare indispensabil. În această literatură a autenticului, exacitatea punctelor de pornire stabilește pentru cititor o atitudine, un sistem de judecăți și de sentimentul covârșitor de măsluire ne modifică atitudinea.

O memorialistică în cea mai mare parte inventată, o literatură facută în jurul unor fapte înfățisate ca autentice stimulează cel mai mult un yâmbet de apreciere a îndemânării. Condiția autenticității creează cadrul. Faptele se străduiesc să treacă universul trimedisional. Numle proprii devin personaje, datele se organizează-deși nu neaparat epic. Relatarea capătă individualitatea cu complexe relații interioare a literaturii. În raport cu celelate tipuri de literatură clădită pe faptul real, reportajul se lovește de dificultăți speciale. Axat în conteporanitate sau în trecut imediat, reportajul simte condiția genezei sale- exaccitatea faptului. Extraexploatarea, imaginea verosmilului alături de real constituie aici o soluție facilă și indiscretă, artistic șubrezită.

Reportajul, poate fi numit specie literală, dar și gen jurnalistic. Reportajul are forța de a nula prejudecați și formule împetrite. Reportajul modern, câstigă teren in fața reportajului literar, reportajul modern, fiind inventiv și lipsit de complexe.

II.2.4 Scrisoarea deschisă

Scrisoarea deschisă nu este un gen jurnalistic, care să atragă atenția asupra autorului, în aceest caz strigătul de disperare, devine un punct important. Nu orice articol polemic sau cu tente de pamflet aparține genului jurnalistic. Dimpotrivă, scrisoarea deschisă poate conține o adâncă decepție- a unui fost îndrăgostit, care a fost trădat de persoana iubită. Într-o scrisoare deschisă, textul trebuie să reprezinte ultima șansă de îndreptare pe care îi este acordată destinatarului. Furia nu poate fi in totalitate, într-o scrisoare deschisă. Un punct, sau chiar două, trebuie să fie constructive și cu bune intenții. Altfel, sunt permise și alunecările pasionale. Un bun exemplu ar fi, ziaristul Cristian Tudor Popescu.

Eram convins că am devenit, după atâta vreme, insensibil la orice ticăloșenie tipărită. Eram convins, pe de altă parte, mizeria umană, în toate mucilagiile ei vierzui și tremurătoare, așa cum se întinde pe foile Atacului la persoană sau ale Academiei cațavencu, nu-și va găsi vreodată locul în pagiinle unei publicații de înaltă ținută cum este România Literară. Este meritul lui Mircea Mihăieș de a-mi fi clătinat aceste convinegeri. Cu metode specifice presei comuniste, având la bază principiul „ Dacă patidul o cere, demonstrăm orice pornind de la orice” dl Mihăieș fabrică din câteva trăsături d condei un proces de intenție înmărmuritor. Încerc, fără mare nădejde, să transmit spre nuronii singuratici a lui dlui Mihăieș câteva propoziții raționale. Oricum, orice demers rațional este trimis în derizoriu de cogitația ultimă a dlui Mihăieș. Curat spectacol! Și atât de complet, că ne-a făcut pe noi, cei care construim zi de zi un ziar, să ne crăcănăm de râs.

Scrisoarea deschisă, acordă și dreptul la replică, ea fiind chiar încurajată și tolerată de redacție. Trecând peste politica revistei sau de interesele redactorului-șef, care poate fi constrâns de amiciții și dușmănii literare, orice scriitor, are dreptul de a răspunde cuiva prin intermediul unui ziar. Aici intervine o singură cerință, decență, și un limbaj lipsit de vulgarități. În rest, întreaga răspundere aparține autorului.

Redacția are dreptul de a respinge sau de a corecta textul.

II.2.5 Curierul

O revistă literară care se respectă, trebuie să aibă o rubrică destinată răspunsurilor către ctitori. Chiar dacă uneori numărul de texte este foarte mare, redacția are obligația de a răspunde tuturor, cu riscul ca întârzierea să fie foarte mare. Uneori printre corspondnții își fac loc și cei mai ambițioși. Ei nu trebuiesc respinși, ci ar trebui să ne gândim că majoritatea sunt tineri, și asteaptă cu emoție o părere din partea redacției. Nu tot timpul doresc să fie publicați. Doresc în primul rând să afle, dacă au sau nu talent, dacă merită să meargă îninte sau nu. De cele mai multe ori majoritatea tinerilor sunt descurajați. Șeful de rubrică, trebuie să fie deținător mult tact și răbdare. Răspunsurile categorice nu sunt rcomandate.

In această rubrică contează foarte mult semnătura. Cei care trimit texte așteaptă cu nerăbdare răspunsul cuiva care este matur, dar și celebru. Nu se recomandă ca titularul de rubrică să fie un critic, și mai degrabă se recomandă ca acesta să fie un poet.

Cele mai mari pericole în cadrul curierului sunt reprezentate de formalizare, grabă și suprficialitate. Dacă există răbdare, inteligență, această rubrică poate dobândi dimensiunile unui articol de sine stătător, care are menirea să remarce cele mai bune articole primite în redacție.

Un bun exemplu îl reprezintă, Constanța Buzea, cea care îi premiază pe cei mai talentați corespondenți cu laude și citate consistente.

Părea că textele dvs uitaseră drumul încoace. Apar acum sub înfațisarea unor luminoase elegii. De fiecare dată, în anii care au trecut, lăsați impresia unui bun cititor de poiezie, informat si activ. Memorabile momente în care lăsați o provocare către colegi și cititori, de a recunoaște și sărbători cl mai valoros poem apărut pe durata unui întreg an în România literară.

Chiar dacă pentru cel care are sarcina să ofere răspunsuri cititorilor, poate părea o muncă grea, semnatarul trebuie să fie conștient de munca pe care o face. În mâinile sale stă puterea, să deturneze sau să încurajeze un posibil talent.

II.2.6 Revista presei

Revista presei, oferă un strop de actualitate unei publicați literare. În revista presei, se regăsesc gesturi colegiale, dar și puneri la punct acide. Într-o revistă culturală, revista presei marchează un alt gen, și anume: nota de lectură. Ironia sau acceptarea plictisită complectează o succesiune de texte scurte și, de regulă, polemice.

Citim un intrviu pe picior și prima tentație este sa-l suduim pe cineva-ul întrebat că și-a lăsat inspirația și fraza bună în altă parte. Nu zic că nu așa se întâmplă de obicei, dar ce te faci când gazda îți pune întrebări de două rânduri la care, n-ai încotro, răspunzi cu da sau nu. Un bun exemplu este un interviu apărut în Observatorul cultural. Ovidiu Șimonca a reusit să o intrevieveze pe Florina Ilis. Și ce a ieșit. O așezare de romane pe cântar, în care ne interesează când se apucă scriitorul de scris, cât scrie, de unde a apărut, plus alte întrebării asemenea. Plictisitor, și nu din vina invitatei. Vorba accea, dacă nu este rost de scandal, degeaba.

Primejdile care amenință, revista presei și care sunt comune tuturor genurilor sunt: pasivitatea și simpla inventariere. Concluzia nu este obligatorie. În revista presei, se impune minima informare a cititorului și stârnirea curiozități. Cheia succesului, o reprezintă gestionarea citatului.

II.3 FUNCȚIILE SOCIO-CULTURALE ALE MASS-MEDIA

II.3.1 Tipologii și terminologii

După gândirea unor mari terorticieni, societatea umană este un ansamblu de elmente, care duce la bun sfârșit o activitate specifică. Prin urmare aceste activități răspund unor nevoi individuale și colective de, integrare, conducere, adaptare. Mass-media ca ansamblu social răspunde la diferite necesități și îndplineste anumite funcții. Stabilirea unei liste de funcții nu este o sarcină, foarte ușoară, deoarece nevoile omenilor se schimbă pe parcursul timpului.

De-a lungul timpului mulți teorticieni au încercat să definescă diferite funcții.

Un bun exemplu îl reprezintă, sociologul american Leo Thayer, care identifică șapte funcții ale presei: de socializare( oferă material pentru discuțile dintre oamenii); de identitate( ritmează existența noastră cotidiană, dându-i un contur specific); de mitologizare( creează modele simbolice de profunzime ale culturii noastre); de compesare( oferaă experiente afectiv, vicariale); de informare ( distribuie date despre realitate); de divertisment( transmite mesaje care ocupă timpul liber); de educație( contribuie la modelarea indivizilor).

F. Bale, a rămas fidel unui model bazat pe trei funcții: de inserție socială, de recreere, de purificare sufletească.

Varietatea de funcții este foarte dezvoltată, și complexă, putem face o analiză, a celor mai importante funcții.

II.3.2 Funcția de informare

Funcția de informare, este prima funcție din familia de funcții, se referă la nevoile indivizilor și grupurilor de a controla mediul înconjurător. Oamenii selectează pe baza informaților pe care le primesc prin intermediul mass-media, și fac o selecție la cele mai importante informații, care ar putea să îi afecteze în mod direct, anticipează unele tendințe ale vieți ecoomice, sociale sau politice, și în funcție de acestea, i-au anumite decizii.

Dimensiunea pragmatică a acestei funcții este subliniată, în terminologia americană, prin utilizarea expresiei funcție de supravegere, ce accentuează statutul de instrument de control al realului pe care îl are presa. Din fluxul mesajelor ce pătrund zilnic în casele noastre, doar o parte oferă informații de imediată utilitate-starea vremii, situația prețurilor, transportul în comun. O altă parte se referă la fapte și procese mai puțin legate de miediul nostru imediat: știrile privitoatre la o lovitură de stat, moartea unui scriitor, descoperirea unei noi panete. În schimb asemenea informații formeayă un repertoriu cultural specific, care se adaugă reprezentărilor simbolice și sistemelor de valori dobândite prin alte canale și din alte experiențe; acest ansamblu de cunostințe și convingeri contribuie la creerea concepției despre lume pe care se întemeiază toate decizile cotidiene ale indivizilor.

Informațile generale-răspunde nevoilor indivizilor de a supraveghea lumea, o informație nu trebuie să aibă actualitate imediată.

Informațile generale-în prezent, pentru a răspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea înconjurătoare, o informație nu trebuie să aibă o actualtate imediată.

Informațile instrumentale- în ziua de astăzi, o multitudine de produse mass-media, distribuie informații: posturile locale, posturile de radio, televiziunile care transmit:situația veremii, situația zonelor blocate, rapoarte date de poliție, anunturile primăriei etc.

Informațile de prevenire-mesajele care vin din partea presei, nu prezintă doar ce sa întâmplat, ci si ce se poate întâmpla în viitor. Materialele care vin partea presei, sunt axate pe funcția de prevenire.În mod normal, informațiile de prevenire, ar trebuii să permită mobilizarea colectivități și evitarea catastrofelor, dacă oamenii sunt anunțați din timp, ei își pot lua măsuri de protecție. Prin funcția de prevenire, mass-media își confirmă statutul de instrument al decocrației vieții sociale: Deoarece informația este accesibilă maselor, și nu numai unei elite- avertismentele transmite prin presă relevă o funcție suplimentară, de dezvoltare a sentimentelor de egalitarism în interiorul societății: toată lumea are șanse egale de a scăpa de primejdia astfel anunțată.

II.3.3 Funcția de interpretare

O știre nu este doar o sursă de informații, conținutul unei știri oferă cele mai importante informații. Tot odată oferă și o interpretare a acestora.

Prima și poate cea mai importantă formă de inerpretare constă în decizia de a face publică o anumită informație. Simplu gest de a selecta, din noianul de date care asaltează zilnic o redacție, un număr limitat de știri și materiale implică atât o judecată de valoare, cât și un proces nu întodeauna perfect conștentizat, de interpretare a realului în funcție de un ansamblu de norme, reprezentări, simboluri, principii etc. După acest prim filtru urmează o altă treaptă de interpretare: stabilirea piorităților. Astfel, în fiecare zi, un grup restrâns de oameni stabilește o ierarhie a evenimentelor, plasându-le în partea superioară a paginiilor de ziar sau în partea inițială a programelor de știri de radio sau televiziune. Acest act, devenit un simplu gest de rutină, impică o profundă responsabilitate socială: dacă acceptăm adevărul că tot mai multe colectivități depind, pentru cunoașterea lumii în care trăiesc de informațile oferite de presă și dacă stim că ierarhiile pe care jurnaliști le p cu propun influențează judecățile publicului, atunci este evident că alegerile și clasificările ofrite de mass-media configurează imaginea socială a evenimentelor zilei, cu vârfurile și coborâșurile ei, cu priorități și zon de dezinteres.

Funcția de interpretare, nu vine doar ca o cmpletare în conținutul unei știri, ea se concretizează și prin forme proprii, în genuri jurnalistice bine determinate:

Editorialul-reprezintă poziția ziarului într-o anumită problemă, editorialul de cele mai multe ori apare fără semnătură.

Comentariul- reprezintă un punct de vredere personal, ce implică exclusiv opinile și răspunderea autorului său.

Pe lângă funcția de interpretare, își fac loc și alte genuri ale mass-media, care direct sau indirect exprimă anumite opinii: cum ar fi cronica, pamflet, caricatura. Prin toate aceste aspecte mass-media transmite un punc de vedere asupra realului și le oferă oamenilor ocazia să-și clarifice anumite probleme și să-și confrunte părerea personală cu alte opinii.

II.3.4 Funcția de legătură

Consumând produse mass-media, milioane de oamenii sunr legați prin numărate căi de acces care nu sunt văzute, sunt expuși constant acelorași mesaje, ei ajung să împărtăsească aceleași valori și reprezentări culturale. Posedă cunostințe asemănătoare, gândesc prin informații, idei și povesti comune.

În fiecare seară, timp de o jumătate de oră, jurnalul de la actualități de la televiyiune trece în revistă cele mai importante evenimente ale zilei; cu toate acestea, faptul social cel mai important despre care jurnalul nu vorbeste niciodată, este acela că cel puțin jumătate din poulație este imobilizată, timp de o jumătate de oră, în fața jurnalului televizat.

Presa se dovedește a fi o creeatoare de public , deci o făuritoare de rețele sociale, adeseori mai ample și mai active decțt cele uzuale. Datorită presei oamenii descoperă că împărtăsesc aceleați valori, că se pot mobiliza pentru aceleși scopuri, într-un cuvât că pot face parte dintr-o comunitate umană cu dimensiuni infinit mai complexe decât aceelea ale comunități în care își desfăsoară viața și activitatea de zi cu zi. În acest sens mulți cercetători consideră că cea mai importantp funcție mass-media este tocmai aceea de a creea un public, adică o comunitate imaginară, un ansamblu de oamenii delocalizați, neglijați prin mecanisme sociale, ori prin dependențe economice , un ansamblu de oamenii care împărtășesc însă aceiași preocupare de a fi în contact cu mass-media, și, prin aceasta cu milioane de oamenii.

Privind lucrurile din această perspectivă, multți socilologi susțin că presa deșfășoară o acțiune prin care reușeste să construiască o forță care apropie, unifică și dă coerentă colectivităților din întreaga lume.

II.3.5 Funncția de culturalizare-educare

Odată cu apariția și creșterea valorii mass-media, cea mai mare parte din activitățile de rărpândirea valoriilor și modelelor culturale, de educare a gândirii, și a comportamentului, au fost introduse de către mesajele mass-media. Foarte mulți cercetători consideră că mesajele presei au forța necesară de a confirma, de a întări normele unei societați, chiar și atunci când prezintă comportamente marginale și unele acțiuni de deformare a normelor curente.

Un foarte bun exemplu legat de programul de viață al copiilor, îl dă teoreticianul L. Grossberg: ,,Să presupunem că aveți 20 de an, și că ați stat în fața televizorului, de la vârsta de 2 ani, cam 3 ore și jumătate. Asta înseamnă că, în acest moment, ați acumulat 29.900 de ore de stat la televizor, adică aproape un an și jumătate de zile integrale de vizionare, ceea ce reprezintă cu 1, 8 mai mult decât timpul petrecut la scoală, adică 16.000 de ore.”

Prin diferite acțiuni pe care le oferă publicului, presa apare ca o forță care în egală măsură este conservatoare, dar și inovatoare, stabilizatoare, dinamizatoare, păstrează valorile tradiționale, și este generatoare de noi valori.

II.3.6 Funcția de divertisment

Sute de mii, sau mai bine zis milioane de oamenii ascultă emeisiuni radio preferate, emisiunii, muzică, teatru, sau alte genuri preferate. Toate aceste produse mass-media, au responsabilitatea de a răspunde nevoiilor de relaxare a oamenilor, pentru a evada de grijile de zi cu zi.

În socitatea modernă timpul muncii a scăzut dramatic în ultimul timp, dar timpul destinat relaxări a crescut, tot mai mulți oamenii au început să folosească mass-media ca principalul motiv de petrecere a timpului liber.

Consumul de divertisment, nu răspunde, numai dorinței de relaxare și refacere, după oboseala unei zile pline de activitate; din altă perspectivă, consumul de divertisment și nevoile omului de a evada din și ași găsi refugiul într-o lume imginară. Psihologii consideră că, odată ce oamnenii intră în universul simbolic al unui film sau a unei cărții, ei trăiesc experiențe vicariale, și beneficiază de trăiri pe care în viașa reală, nu le+ar putea trăii niciodată.

CAPITOLUL III.

STUDIU DE CAZ

DILEMA VECHE

Dilema Veche a fost fondată în anul 1993 sub numele de Dilema. Până în ianuarie 2004 revista a aparut sub tutela Fundație Culturale Române. Din ianuarie 2004 revista, își schimba numele și sursa de finanțare. Dilema devine astfel Dilema Veche cu aceași echipa redacțională dar cu surse private de finanțare. Din 2006 Dilema veche este preluată de trustul Adevărul Holding.

Pe 4 ianuarie 2004, după 11 ani de funcționare a revistei Dilema, colectivul editorial transmitea următorul comunicat de presă:

COMUNICAT DE PRESA

Începând cu 1 ianuarie 2004, întreaga redacție a revistei Dilema și-a încetat activitatea la Institutul Cultural Român.

După cum se știe, Fundația Culturală Română – care a editat revista Dilema începând cu 1993 – s-a transformat recent în Institutul Cultural Român (ICR). Conform legii de organizare, președinte de onoare al Institutului este Președintele României, iar Consiliul de conducere este format din membri numiți de Președinție, Guvern și câteva ministere.

În aceste condiții, redacția și-a exprimat temerea că noua structură instituțională ar putea pune probleme privind independența, credibilitatea și echidistanța revistei și ar putea afecta spiritul care a impus-o în consșiința publicului. Prin urmare, încă din luna septembrie, când Institutul abia se înființase, i-am solicitat d-lui Augustin Buzura, președintele ICR, o discuție cu toată echipa redacțională, pentru a lămuri statutul Dilemei în cadrul noului institut precum și statutul nostru profesional. Discutia era cu atât mai necesară cu cât nimeni din conducerea Fundației Culturale Romane nu ne informase vreodata în legatură cu schimbările presupuse de noul Institut, membrii redacției nefiind niciodată convocați la ședintele Fundației. Lipsa de interes a conducerii față de Dilema ne-a determinat ca, împreună cu dl Andrei Pleșu – director fondator al revistei, să-i propunem d-lui președinte al ICR soluția unei despărțiri cordiale: să ne cedeze, pe căile prevăzute de lege, denumirea "Dilema" (asupra căreia redacția are dreptul moral), urmând să găsim o sursă privată de finanțare, pentru a asigura continuitatea revistei în spiritul ei originar. Dl Augustin Buzura a respins ideea de a ceda denumirea și nu a dat curs solicitării de a discuta cu echipa redacțională.

În această situație, având în vedere și tensiunile acumulate în ultima vreme între redacție și conducerea Fundației Culturale Române/Institutului Cultural Român, membrii redacției au solicitat încetarea contractelor de muncă, iar președintele ICR a fost de acord cu această soluție.

Pe 14 ianuarie, se împlinesc 11 ani de la înființarea revistei Dilema. După 11 ani, aceeași echipă redacțională va înființa o altă revistă, Dilema veche, avându-l ca Director fondator tot pe dl Andrei Pleșu. Dilema veche va continua să promoveze exprimarea liberă a tuturor punctelor de vedere, să-și pună întrebări fară a formula răspunsuri definitive, să cultive dialogul intelectual și dezbaterea de idei. Deși cu o nouă denumire, spiritul Dilemei din ultimii 11 ani va continua.

Le mulțumim cititorilor dilematici pentru că au fost alături de noi în tot acest răstimp. Sperăm să devină cititorii noii noastre reviste, Dilema veche.

În numele redactiei,

Mircea Vasilescu

Redactor-șef

4 ianuarie 2004

Colectivul redacțional a motivat decizia de a părăsi tutela Fundația Culturală Română, care a devenit Institutul Cultural Român, în 4 ianuarie 2004 din cauza metodologiei de numire în funcție a organelor de conducere a acestei instituții și a refuzului președintelui din 2004 -Augustin Buzura de a ceda denumirea „Dilema” și de a găsi o sursă de finanțare privată. De asemenea, membrii redacției „Dilema” nu au fost convocați niciodată la ședințele Institutului Cultural Român unde s-au discutat diferite schimbări legate de statutul revistei.

Pentru a nu fi afectată imaginea revistei, în special independența și credibilitatea care a impus-o în fața publicului redacția a hotărât să păstreze continuitatea publicației și încetarea contractelor de muncă, măsură aprobată de conducerea Institutului Cultural Român. În urma acestei decizii, echipa redacțională cu o vechime de 11 ani la activat în cadrul jurnalismului cultural a înființat o nouă publicație: „Dilema Veche” avându-l ca director fondator tot pe Andrei Pleșu.

Unul dintre obiectivele pe care revista continuă sa le promoveze sunt: exprimarea liberă a tuturor punctelor de vedere, formularea unor întrebări pe care indivizii și le ridică fară să ofere răspunsuri definitive, să cultive dialogul intelectual și să dezbată de idei.

Astfel, după o demisie în masă generată de presiunile politice, pe 16 ianuarie 2004, cu aceași echipă redacțională apărea primul număr Dilema Veche.

Dilema Veche este o revistă culturală ce apare săptămânal având numere tematice. Revista pune accentul pe eseu, dezbatere de idei și publicistică literară. Fondată de Andrei Pleșu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu și Radu Cosașu în 1993, Dilema Veche (Dilema până în 2004), este singură revistă post-comunistă cu un format original.Revista deține și un supliment lunar numit Dilemateca axat pe teme literare, iar din 2011 organizează și un festival la Alba Iulia cu aceelași nume.

Revista Dilema Veche

„Dilema Veche” este un săptămînal de opinii și dezbateri pe teme din actualitatea culturală, socială, politică, adresat unui public care reflectează asupra problemelor societății, are opinii proprii și dorește să și le exprime, să comunice, să poarte un dialog cu un public fidel care este deja familiarizat diversificat cu stilul publicației. Publicul-țintă al revistei „Dilema Veche” este, de obicei, cu studii superioare și cu venituri peste medie, având o vârstă cuprinsă între 23-55 de ani. Tirajul publicației a ajuns în 2010 de 31 669 de exemplare pe ediție, conform BRAT. Designul a rămas unul simplu și accesibil pentru publicul cititor având în vedere faptul că mediul de distribuție este urban și are loc la nivel național. Cele 24 de pagini alb-negru/color cuprind texte, majoritatea opinii și analize, iar paginile de mijloc constituie dosarul „Dilema Veche” care abordează o temă cultural-socială diferită în fiecare săptămână. Editorii au hotărât să diferențieze dosarul tematic prin intermediul hârtiei de ziar pe care o utilizează, de altă culoare.

Revista „Dilema Veche” și-a păstrat structura și stilul cumpătat, temeinic și cosmopolit timp de optsprezece ani, de la primul număr Dilema începând cu anul 1993, când se afla sub conducerea lui Andrei Pleșu. Deși a avut numeroși colaboratori de-a lungul timpului politica editorială a rămas neschimbată. Publicația a rămas apolitică, iar conceptul și tonul general al articolelor au rămas constante, deschise spre pluralism și toleranță. Astfel gazeta a reușit să își contureze clar o imagine puternică, fără să fie implicată în lupta politică care încă se desfășoară în România. Revista „Dilema Veche” a reușit astfel să își definească clar publicul căruia i se adresează, deoarece părerile exprimate în paginile revistei au respectat tot timpul acel standard al dezbaterii calme și civilizate, fără să lase loc interpretărilor politice cu vederi de stânga sau de dreapta.

Valorile pe care a fost continuat discursul jurnalistic al colectivului redacțional de la „Dilema” au rămas aceleași și pentru revista „Dilema Veche”. Ele se bazează pe exprimarea liberă a opiniilor într-un mod argumentat, respecând opinia ceiluilat în același timp, fără a-l jigni sau ataca persoal. Se poate observa clar că în fiecare număr are loc un dialog dintre elite și societate. Sunt prezentate puncte de vedere ale unor intelectuali asupra diferitelor probleme cu care se confruntă societatea. Cititorul este astfel invitat să delibereze la tema săptămânală aleasă de redacție, fără să citească verdicte ferm formulate. Tonul relaxat, umorul, ironia oferă rafinament, „clasă” și „stil” publicației.

Profilul revistei nu este clar definit, există atât argumente pro cât și argumente contra care susțin că publicația e reprezentativă pentru genul jurnalismului cultural, însă nu e o revistă culturală „propriu-zis”. Subiectele pe care le tratează prezintă o perepectivă cultural-intelectuală, dar fac parte din sfera ziaristică care clasifică o publicație generalistă. Subiectele prezentate sunt din diverse domenii: politic, social și economic, însă sunt tratate dintr-o perspectivă culturală. De asemenea, urmărește fenomenul cultural și toate materialele prezentate sunt obiectiv, cu un ton care să prezintă evenimentele care au loc în spațiul cultural contemporan, însă nu are loc o urmărire sistematică, ci una selectivă în funcție de evenimentele și personalitățile culturale care definesc tematica săptămânală. Principalii colaboratori provin din sfera culturii, însă structura publicației nu respectă domeniile culturii, asemenea revistelor culturale.

Dosarele tematice din „Dilema Veche” au făcut ca publicația să se evidențieze în presa culturală din România deoarece a invitat cititorul la o dezbatere publică, creând totodată o atmosferă ce ține de actualitate pentru că a afișat de fiecare dată puncte de vedere diferite asupra aceluiași subiect. În primul număr „Dilema Veche” a fost vorba despre „Catastrofa la români”, apoi a urmat o serie de cazuri istorice: „Cazul Carol al II-lea”, „Cazul Lucretiu Patrascanu”, „Cazul Ion Antonescu” și cazurile culturale: „Cazul Nae Ionescu”, „Cazul Noica”. A stârnit atenția opiniei publice atunci când a publicat dosare tematice despre modul în care sunt perecepute diferite etnii în România: „Ei, maghiarii…”, „Ei, evreii…”, „Ei, țiganii…”, a prezentat o analiză asupra diferitelor domenii ale culturii în dosarele: „Starea dansului”, „Starea filmului”, „Starea teatrului” sau a radiografiat cu umor și stil felul în care se desfășoara polemicile în: „De ce se ceartă intelectualii.Temele sociale au fost de asemenea abordate în paginile dosarelor tematice: „Starea sanatatii” ori a educatiei, nu au lupsit nici cele politice: „Stânga-dreapta” și spre divertismentul unora din cititori au fost analizate cu seriozitate chiar teme care par „frivole”: „Injuratura”, „Alcool, tutun, femei”, „Lenea”, „Plictiseala”. A fost printre primele ziare care a început să dezbată integrarea României în spațiul european încă de pe vremea când acest subiect părea de neconceput.

Publicația este una generalistă prin definiție, deși dezbaterile au o tentă culturală subiectele pe care le oferă în fiecare săptămână sunt politice, sociale, culturale și religioase. Sunt prezentate în acest mod comentarii ale actualității, din partea colobaratorilor de toate vârstele și din toate „grupările” idelogice sau culturale – scriitori, artiști, politicieni, experți în diferite domenii – au asigurat substanța dezbaterilor și au făcut ca revista să fie una dintre cele mai citite publicații culturale, atât în varianta tipărită cât și în cea on-line

Structura publicației se împarte în mai multe categorii. Prima pagină sau pagina de titlu este cea mai importantă dintre toaate, ea conține elementele de identificare ale publicației. Manșeta este plasată desupra titlului și atrage atenția asupra valorilor pe care se bazează publicația, deoarece este prezentat un citat al lui Ion Luca Caragiale pe care „dilematicii” îl utilizează ca și moto: „Sunt vechi, domnule!”. Moto-ul este plasat în partea stângă sus, iar în partea dreaptă a manșetei etse trecut directorul fondator al publicației: Andrei Pleșu. Frontispiciul conține titlul publicației: „Dilema Veche”, modificat din punct de vedere grafic. Sub titlu este plasată banda care oferă informații cititorului despre profill publicației: săptămânal de tranziție, anul, numărul, perioada în care apare și poate fi găsit pentru a putea fi cumpărat. De asemenea, mai este menționat tot în bandă site-ul publicație, numărul de pagini: 24+8 pagini și prețul la care poate fi achiziționat.

Tot pe prima pagină urmează un element vizual care definește atât ziarul „Dilema Veche”, cât și dosarul tematic dezbătut. Fotografia de pe prima pagină are un caracter puternic și încearcă să atragă cititorul să cumpere revista prin impactul vizual pe care dorește să îl transmită. Colectivul redacțional a ales să folosească această abordare pentru a completa titlul dosarului tematic care apare sub cele trei casete cu titluri de articole și fotografii ale jurnaliștilor care scriu pentru ziarul „Dilema Veche”. Cele trei casete sunt amplasate sub frontisipiciul publicației. De fiecare dată, este folosit un text foto sugestiv care să susțină fotografia care ocupă cel mai mult spațiu pe prima pagină. Alte elemente de identificare care mai apar sunt codul de bare ISBN al publicașiei și adresa redacției Dilema Veche”, numărul de telefon, fax și e-mail.

Prima pagină din interiorul publicației se numește Dilematici din toate țările, vă ascultăm și este poșta redacției unde li se permite cititotrilor să comenteze anumite articole scrise de jurnaliști, să își exprime părerile și să adauge informații kegate de materiale apărute în numărul trecut al revistei. În mijlocul pagini în partea de jos se regăsește căsuța redacțională unde sunt trecuți membrii redacțieie și funcțiile pe care aceștia le ocupă în cadru publicației, directorii diferitelor departamente: financiar, marketing, publicitate și distribuție alături de cel general. Tot în căsuța redacțională, cu caractere mai mici este trecut tirajul de 16 000 exemplare/număr (noimebrie 2011), ISBN+ul , faptul că revista a fost editată de trustul de presă Adevărul Holding și unde a fost tipărită. În colțul din dreapta jos sunt prezentate propunerile de Dileme vechi pentru viitor. Astfel redacția menține vie relația dintre jurnalsit și cititor și îi permite celui din urmă să intervină în procesul jurnalistic. Tot aici găsimm o fotografie care are trecut la text foto album dilematic și autorul, iar deasupra ei este prezentat un citat reprezentativ pentru politica editorială a ziarului „Dilema Veche”. Textul apare pe patru coloane tipografice pentru a faculita lectura mai rapidă a maetrialelor de presă.

Pagina cu numărul trei , numită de uni teoreticieni în mass-media, drept una dintre cele mai importante datorită faptului că este prima pagină pe care cititorul o parcurge atunci când deschide ziarul deoarece se află pe partea stângă, se numește Situațiunea. Ea conține editoriale scrise de membrul fondator al publicației: Andrei Pleșu și unul dintre jurnaliștii aflați la conducerea ziarului: redactorul-șef Mircea Vasilescu, redactorul-șef adjunct Andrei Manolescu sau chiar de colaboratorii cu vechime la „Dilema Veche”: Radu Cosașu, Marius Chivu sau Cristian Ghinea. Rextul este „spart” cu câte un elemnt de accentuare textual sau unul grafic. Elementul de accentuare textual folosit pentru a atrage atenția asupra unei noi ideii sau a unui nou paragraf în editoriale este letrina cunoscută și sub numele de literă îngropată. Elementele de accentuare vizuală care apar în partea dreaptă de fiecare dată când autorul își începe editorialul sunt ilustrații alb-negru. Ocazional textul este spart cu un intertitlu, alt element de accenturare textuală folosit pentru a „aerisi” și a nu îngreruna lizibilitatea.

Pe ce lume trăim este tilul celei de-a patra pagini din „Dilema Veche”. Ea conține un articol structurat pe patru coloane tipografice și publicitate. Textul atrage atenția prin tag-ul care apare sub numele autorului, acest tag definește rubrica la care este încadrat articolul: Euro-skepsis. Tot la Pe ce lume trăim se regăsesc pe pagina 5 încă două rubrici EU-UE și Axa dus-întors. Toate textele din categoria Pe ce lume trăim se referă la o analiză a felului în care românul e privit ca cetățean al Uniunii Europene și care este poziția sa în această societate care tinde să devină un „sat-mondial”.

Pagina Bordeie și Obiceie are de asemenea elemente vizuale pentru a oferi o idee cât mai clară cititorului despre ce dezbate în materiale de presă redactate, dar și elemente de accentuare textuală cum sunt intertitlurile-citat care stârnesc curiozitatea cititorului. În această pagină sunt prezente două rubrici: SOS București și SOS Provincia. Ambele dezbat starea în care se află diferite obiective turistice din patrimoniu mobil și imobil al României, atât în capitală, cât și în afar ei.

Tîlc-show cu rubricile sale din Vieața unui extremist de centru și Fără doar și coate are ca și resul paginilor, elemntele grafice specifice fiecărei rubrici, în alb-negru. Materiale prezintă o situație și oferă informații cmplete despre cine, ce face. De ce s-a ajuns în situația respectivă, fără să arate cu degetul sau să formuleze concluzia. Autorii își exprimă ideile și invită publicul să reflecteze pe marginea subiectului, oferind astfel șsansa unei dezbateri. Una din coloanele tipografice este uneori ocupată de o casetă în care apare un articol scris sub rubrica Tolo-sport semnată Cătălin Tolontan. Tot în cadrul Tîlc –Show regăsim în paginile 8, 9 – texte la rubricile Libertatea de impresie și [anonimizat], iar restul spațiului tipografic este alocat publictății.

Pagina 10 apare sub numele Ieri cu vedere spre azi vine cu două rubrici Povești suprapuse, Ceaslov story și o casetă care separă rubrica Anti-nostalgia unde sunt publicate fragmente din cărți care fac referire la personalități culturale care nu merită uitate.

Stiluri și stilouri prezintă un jurnalism care apropie cititorul de autor, prin tonul pe care îl folosește, prin subiectele pe care le alege și unghiul de vedere, complet personal, asemeni unei mărturisiri. În cadrul acstei pagini au fost introduse rubricile de Legende urbane, Lăsă-ți copiii să vină la tine și Bazar. Urmează pagina 12 numită și O, Tempora!… unde sunt rubricile Atitudini mic-burgheze și Negustori și mușterii. În prima este prezentată un eveniment social, un fragment dint-o carte care ridică probleme actuale în dicuție. La cea de-a doua rubrică regăsim prezentarea pitorească a restaurantelor, a târgurilor sau diferitelor instituții care se ocupă cu servirea mâncărurirlor și băuturilor alcoolice prin prisma unui reprotaj cu ușoare urme de ironie sau sarcasm.

Pagina „…Din Polul Plus” face cronica de călătorie punând totodată accentul pe clădirile cu arhitectura specifică locului, pe atracțiile turistice mai puțin explorate care rămân la fel de valoroase deși nu sunt incluse pe traseul ghidului turistic. Aceste articole sunt completate de elemnte vizuale reprezentative pentru materialul de presă: fotografii, cărora le lipsește din păcate textul foto. Acest lucru ar putea să stârnească interesul publicului pentru lecturare sau ar putea să-l dezamăgească deoarece nu oferă suficientă informație.

În Regimul Artelor și muniților sunt incluse 4 pagini. Ele cuprind următoarele rubrici: Feedbook, Pe de altă carte, Craii de burta veche, Ce mi se-ntămplă, Mapamonudul de buzunar, Trecerea prin reviste, Biografitti, Audio și n-am cuvinte și Dilematograf. Acestea sunt paginile care definesc caracterul cultural al revistei „Dilema Veche”, deoarece sunt prezentate pe domenii analize, recenzii și interviuri din sfera culturală. Feedbook și Pe de altă carte după cum le spun și numele sunt două rubrici în care sunt prezenate ultimele apariții în librări, citite și recenzate de autori deja celebri pentru munca depusă în sfera jurnalismului cultural, aici îl regăsim de obicei pe Marius Chivu, dar și pe Claudiu Constantinescu. Dacă pagina 14 este oucpată de recenzii de carte, în următarea găsim un interviu cu o personalitate culturală – actor, scriitor, deputat, regizor. Spre deosebire de alte texte doar aici se regăsește unul dintre cele mai des utilizate elemente de accentuare textuală: șapoul cunoscut și sub numele de lead. Acesta are rolul de a „agăța” cititorul. Poate fi un lead rezumativ care prezintă pe scurt interviul sau unul incitativ care prezintă doar anumite părți ale intervievatului, cele mai „ciudate” pentru a stârni interesul publicului și pentru a susține lecturarea întregului material. Sunt introduse elemente de accentuare vizuală definitori pentru acest gen jurnalistic, fotografi gen portret pentru a oferi o perspectivă cât mai intimă între intrvievat și autor, și totodată pentru a crea o „punte” emoțională între intervievat și cititor. Coloana tipografică de pe partea dreaptă conține recomandări din partea revistei „Dilema Veche” și o rețetă gastronomică trecută la rubrica Craii de burta veche.

În rubrica Mapamond de buzunar sunt prezentate dileme actuale din lumea în care sunt prezentate diferite subiecte sociale. Apatra coloană tipografică din partea dreaptă este dedicată rubricii Trecerea prin reviste în care sunt prezentate diferite interviuri cu personalități culturale, prin intermediul preluării de informații.

Dan C. Mihăilescu este unul din autorii care scriu constant în cadrul rubricii Ce mi se-ntîmplă. Sunt prezentate situații din viața de zi cu zi ale unei personalități culturale pentru a oferi astfel cititorului ovazia de a parcurge un portret jurnalistic realizat chiar de către autor.

Biografitti după cum îi spune și numele este una din rubricile în care e prezentată și recenzată o carte, cu un conținut mai mult sau mai puțin biografic dar care „provoacă răspunsuri li întrebări dilematice”. La rubrica Audio și n-am cuvinte regăsim o recenzie muzicală a ultimelor apariții muzicale. Dilematograful este rubrica realizată de Andrei Gorzo –critic de film, despre ultimele apariții cinematografice pe care le recomandă sau doar le prezintă cît mai obiectiv.

La porțile Orientului este titlul unei pagini în care sunt prezentat un reportaj despre situația politică, economică, socială a unei țări. Textul nu conține fotografii, doar intertiluri care „aerisesc” materialul pentru a-l face mai ușor de parcurs. La pagina 21 găsim un reportaj social despre unul din fenomenele care se dezvoltă în societatea contemporană și impactul pe care îl are acest fenomen. Pagina poartă titlul de Alternanța la putere.

Pagina Mass-comedia după cum reiese din titlu cuprinde analize și reportaje despre și din sfera mass-media. Prima coloană din stânga este ocupată de rubrica Cultura pe sticlă. Penultima pagină La singular și plural prezintă poveștii ale unor personaje care s-au confruntat cu dileme de-a lungul vieții. Sunt povești de viață, transfromate în materiale de presă cu fotografii care să ilustreze cât mai exact „dilema” cu care se confruntă astfel de persoanje. Ultima pagina face parte tot din La singular la plural, însă are un statut distinct: ea nu este ultima în ordinea importanței, dar nici nu are o valoare egală cu prima pagină, în ciuda faptului că, în ordinea lecturii, ocupă locul al doilea, dupa prima pagină. În funcție de conceptul editorial, rolul ultimei pagini poate fi diferit: fie e rezervat știrilor și informatiilor de ultimă oră, fie e rezervat actualitații internaționale, fie chiar plasprii editorialului sau a unui editorial alternativ. Oricare ar fi rolul conferit, acesta va ține cont de faptul ca ultima pagină este, cel mai adesea, pagina care ocupă locul doi în ordinea lecturii. Rubrica care apare pe ultima pagină se numește Cu ochii-n 3,14 și prezintă diferite afirmații politice, sloganuri publicitare sau fotografii amuzante pentru a descreți fruntea cititorului după ce s-a informat din punct de vedere cultural, politc și social.

,Dilema veche” impresionează prin rubricile constante, structura care curge prin aliniere și design simplu, articole (unele încadrate în chenar) care fac referire la cultură pe o tematică stabilită și nu numai. Intertitlurile, ca element de identificare sunt foarte rare, mici și elegante, bolduite și încadrate între două linii diluate de o nuanță gri.

Cei care citesc texte pe Internet sant obișnuiți să parcurgă textele în diagonală, în câteva secunde – și atunci și intertitlurile le sant de ajutor. Asemenea trucuri ieftine par, pentru cititorul de ziar redundante. Daca a hotarât să-și cumpere un ziar înseamnă că e dispus să investească și timp pentru a-l citi, așa că de ce să-i furi plăcerea oferindu-i un rezumat alcătuit din trei titluri și-un citat scos în vedetă ? – Matei Martin, pag.9 – Dilema veche – 14-24 ianuarie 2010: ,,De ce nu moare jurnalismul bun ?„

Suplimente

Revista Dilema Veche editează trei suplimente: Dilemateca – supliment dedicat literaturii, Dilematix – supliment pentru copii și Dilema studiilor postuniversitare – suplimente destinat absolvențiilor de studii universitare și studențiilor din anii terminali. Dilema Veche este în prezent singura revista de cultură din Romania ce editează trei suplimente diferite din punct de vedere informațional și pentru tipuri diferite de public.

Dilemateca

Este un supliment marca Dilema Veche lansat pe 25 mai 2006. Dilemateca conține 80 de pagini color în format A4 cu o grafică atractivă. Nu este o revista de literatură, ci “o revistă dedicată cărților, autorilor, oamenilor din spatele cărților”(dilemaveche.ro\publicitate). Dilemateca nu se axează pe un singur tip de literatură. Suplimentul conține recenzi pentru toate tipurile de cărții (știință, istorie, psihologie, etc).

Rolul suplimentului este acela de a familiariza cititorul cu lumea cărților și ceea ce implica acesta, de la edituri la librării de la interviuri cu scriitori la anchete și scrisori.

Conținutul Dilematecii este structurat în secțiuni care îmbină noutățile din lumea editorială cu anchete și serii de articole pe aceeași teamă sau despre același autor:

– Info- știri scurte nationale și internaționale despre lumea literară, apariții editoriale, evenimente, fragmente din presă culturală, cele mai citite cărți din lume și ce anume pregătesc anumiți autori.

– Dosar – conține articole și interviuri redactate de mai mulți autorii dar pe o singură temă. De exemplu în numărul 67 al revistei tema dosarului este legată de literatura română tradusă în alte limbii.

– Recenzii – noutăți editoriale din toate domeniile: literatura română, traduceri, istorie, sociologie, cărti pentru copii, ghiduri practice, arta, stiință.

– Profil – prezentarea unui personaj din lumea culturală

– Interviu – conturează profilul unui autor de succes

– Avanpremieră – conține un fragment dint-un volum în curs de apariție.

– Anchetă – o serie de scrisori și scrieri ale literaturii despre un anume subiect.

Suplimentul conține și alte rubruci precum Meridian, Eseu, Poemul lunii,

Dilematix

Este suplimentul Dilema Veche destinat copiilor cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani și scrisă, în proporție de 90%, de către copii și apare de patru ori pe an. Scopul suplimentului este de a determina copii să își dezvolte capacitățiile creatoare în domeniul artistic și literar și de a face lectura o principală preocupare pentru aceeștia.

Primul număr Dilematix a apărut în 28 mai 2008 sub numele Cărțile copilăriei, iar la apariția celui de-al doile numar, septembrie 2008, suplimentul și-a schimbat denumirea în Dilematix. Fiecare număr al revistei are o anumită temă.

Dilematix încearcă să elucideze atît dilemele copiilor cât și dilemele părinților. Astfel suplimentul încearcă să determine ce anume citesc copii de astăzi, ce cărți să recomande părinții copiilor, dacă mai cred copii în povești și basme și câți părinți sau bunici e mai citesc acestora povești, dacă școala contribuie necesar la dezvoltarea gustului pentru lectură și creație literară și ce rol au dascălii în alegerile copiilor referitoare la viitoarea lor carieră. Dilema de bază a suplimentului este, bineînțeles, cât de interesați sunt copii să scrie texte literare care să fie publicate.

Suplimentul este structura în mai multe secțiuni ce abordează subiecte diferite:

– Pagini tematice – fiecare număr al suplimentului propune cititorilor câte o temă care poate fi corelată cu preocupările și “dilemele” copiilor de astăzi sau poate fi strict un exercitiu de imaginație. Temele sunt anunțate din timp printr-o campanie de informare în școli și prin intermediul publicatiilor aferente Adevărul Holding.

– Recenzii scrise de copii (cărți pentru copii recomandate cititorilor);

– Reportaj – pagina, uneori cu tentă socială, ecologică etc. care conține reportaje realizate de copii și jurnale de călătorie.

– Pagina de interviu – realizată de copii, cu personje reale sau imaginare și care au sau nu legatură cu tema lansată.

– Timp liber – un top trimestrial al filmelor pentru copii (realizat de un unic rubricant copil, recomandari de jocuri pe computer, de site-uri pentru copii și știri despre evenimente dedicate copiilor).

Dilematix conține și rubrice de genul “știați că…”, pe un ton mai modern și mai putin didactic, știri amuzante sau fragmente de texte preluate din cărți și reviste pentru copii

Dilema studiilor postuniversitare

Este primul supliment educațional marca Dilema Veche, lansat în iulie 2009, ce analizează și oferă informații legate de studiile masterale atît din țară cât și din străinătate și importanța acestora în pentru reușita în carieră.

Suplimentu apare de două ori pe an, în lunie iulie și septembrie, conține 16 paginii color, se distribuie național și are un tiraj mediu de 12.500 de exemplare.

Suplimentul este adresat persoanelor cu studii superioare definitivate și studenților din anii terminali. Dilemateca studiilor postuniversitare apare de două ori pe an și pune la dispoziția cititorilor ofertele instiutuțiilor educaționale. Suplimentul de bucură de un real succes în contiunuare și datorită faptului că în proporție de 60 % din cititorii revistei Dilema Veche sunt absolvenții de studii superioare.

Stuctura suplimentului este determinată de abordarea urmatoarelor teme:

Relația între studiile de master și loc de muncă:

– „Studii afară, slujba în țară” – analizează masura în care un master în străinatate ajută la găsirea unei slujbe în Romania)

– „Studii în țară, slujba tot în țară” – cât contează absolvirea unui master în Romania la angajare

– anchetă cu absolvenți de master, cu profesori și angajatori.

Relația între licență și master: cum își aleg studentii masterul și de ce ( dacă optează pentru aceeași specialitate în care au absolvit sau o altă) – ancheta cu studenți și profesori.

Interviuri – cu coordonatori de programe de master.

Povești – cu masteranzi și doctoranzi: impresii de la cei care studiază în afara țării, poveștile acestora despre integrare, viața în campus, diferențele sistemului de învățământ.

(www.dilemaveche.ro\publicitate)

Festival

În octombrie 2011, Dilema Veche a organizat prima ediție a festivalului cu același nume. Festivalul a avut loc la Alba Iulia sub coordonarea lui Mircea Vasilescu, redactorul-șef al revistei Dilema veche.

“De 18 ani, revista noastră se străduiește să creeze o comunitate de oameni care reflectează asupra lumii din jurul lor, care au opinii și știu să le argumenteze, dar știu– în egală măsură – să asculte și să respecte opiniile altora. La majorat, ne-am gîndit că s-ar cuveni să comunicăm și altfel cu publicul nostru, să le dăm cititorilor și alte posibilități de a-și manifesta apartenența la această comunitate de oameni care încearcă să parcurgă „tranziția“ păstrîndu-și normalitatea, umorul, zîmbetul. Așa că am organizat un festival. În lume e ceva obișnuit, în România e o noutate: un festival organizat de o revistă, care adună în jurul unei teme scriitori, muzicieni, artiști, lideri de opinie” (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/festivalul-dilema-veche).

Sub tema Plăcerile vieții, festivalul a reunit la Alba Iulia personalității din Romînia și din străinătate ce au transformat orașul pentru 3 zile în capitala culturală a țării.

Florin Iaru, Radu Pavel Gheo, Ana Maria Sandu, Robert Șerban au dezbătut în cadrul festivalului deliciile lecturi și necesitatea acesteia. În sprijinul acestora a venit și criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu realizatorul emisiunii Omul care aduce cartea.

La capitolul muzică, festivalul Dilema Veche, a îmbinat stiluri diferite: de la recitaluri de vioară, Alexandru Tomescu împreună cu vioara sa Stradivarius, la indie și alternative, Toulouse Lautrec, The Mono Jacks, Speak Floyd la blues, Adi Bărar Band și rock Cargo, Celelalte Cuvinte, Sarmalele Reci.

Festivalul a inclus în Plăcerile vieții și filmul românesc, caricaturile, dansul contemporan, expoziții și vernisaje, lansări de carte și teatru.