. Istoria Politiei Romane

Cuprins

LISTA ABREVIERILOR

C.N.R.C. Consiliul Național Român Central

D.A.N.I.C. Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale

ed. Ediția

Edit. Editura

f. fila, filele

f.a. fară an

f.edit. fără editură

p. pagina

pp. paginile

Reg. Regulament

S.S.I. Serviciul Special de Informații

vol. volumul

INTRODUCERE

Poliția are un rol major în organizarea instituțională a unui Stat, având misiunea grea și delicată în același timp, de menținere a ordinii și siguranței interne, de apărarea a drepturilor și libertăților cetățenești, drepturi specifice statului democratic.

Istoriografia noastră înregistrează puține lucrări care să trateze acest subiect, de aici și interesul pentru o temă prea puțin studiată și aprofundată. Limitele cronologice ale lucrării de față corespund în linii mari perioadei interbelice, mai precis perioadei dintre anii 1919-1940.

Lucrarea își propune să prezinte organizarea instituției poliției din punct de vedere legislativ, cât și o mai bună încadrare a acesteia în realitățile politice ale perioadei interbelice. În atingerea acestui țel am utilizat un material bibliografic cât mai extins posibil, astfel încât „rezultatul” sa fie cât mai aproape de cercetarea istorică științifică și de „adevărul istoric”.

În abordarea temei de față am urmărit ca prim pas lucrările apărute în perioada interbelică care abordează tangențial acest subiect. Dintre acestea se remarcă lucrările publicate de către D.E. Bianu, profesor la Facultatea de Drept din București, care a deținut și funcția de director general al Poliției si Siguranței Statului și anume Ordinea obștească și respectiv Știința veghei și pazei publice: îndreptar practic profesional publicate în 1938 și respectiv 1941. În ultima lucrare menționată sunt cuprinse „indicații” privind serviciul de pază, măsurile care se iau în cazul diverselor întruniri publice, lucrarea fiind un adevărat „manual polițienesc”. Pentru capitolul privind Siguranța Generală a Statului am folosit lucrarea lui Dimitrie Mântulescu, doctor în drept care a deținut și funcția de șef al Serviciului de Informații din Direcția Generală a Poliției, Poliție politică și poliție de siguranță de Stat, apărută la București în 1937, lucrarea lui Theodor Culitza, Poliție de informațiuni și contrainformațiuni apărută în 1938 și cea a lui Ion Negoescu, Poliția și Siguranța apărută în 1945. Dintre lucrările recente se remarcă lucrare lui Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete românești: de la Cuza la Ceaușescu care m-a ajutat în clarificarea unor probleme ce țineau de organizarea Siguranței Statului.

Pentru capitolul referitor la prefectura Poliției Capitalei am folosit lucrările apărute în perioada discutată și anume Istoricul poliției Capitalei: fosta Agie, a lui V.V. Dașchevici, inspector de poliție care a avut o impresionantă activitate publicistică, fiind și directorul revistei polițienești „Paza polițienească, administrativă și socială” apărută la București între anii 1921-1932, 1938-1940 și lucrarea Aspecte din viața poliției capitalei a lui Gabriel Marinescu, director al Prefecturii Poliției Capitalei în ultima decadă interbelică.

Singurele lucrări referitoare la istoricul instituției poliției au fost publicate în ultimul deceniu, dintre acestea remarcându-se lucrarea lui Vasile Bobocescu, Istoria poliției române și cea a lui Lazăr Cârjan, Istoria poliției române de la origini până în 1949, ambele apărute în anul 2000. Aceste lucrări prezintă evoluția instituției mai ales din punct de vedere legislativ, însă faptul că aparatul critic nu este întocmit într-un mod științific aduce un prejudiciu major lucrărilor, datorită imposibilității aprofundării unora din informații.

Alte lucrări privesc probleme mai generale și anume: organizarea Ministerului de Interne și a instituțiilor subordonate. Astfel în 1942 apare lucrarea lui Ion Toma intitulată Ministerul Internelor, însă având în vedere contextual în care a fost scrisă, lucrarea are un handicap major, fiind vizibil influențată politic. Autorul arată ineficiența organizatorică a instituțiilor subordonate Ministerului de Interne, susținând în același timp lărgirea atribuțiilor și autorității instituțiilor subordonate acestuia. O lucrare fundamentată care tratează acest subiect este cea intitulată Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944) a lui Vasile Bobocescu, lucrare care abordează în mod științific tema.

În primul rând am realizat istoricul instituției din punct de vedere legislativ, începând cu prima lege organică ale poliției, cea inițiată de ministrul de interne liberal, Vasile Lascăr, culminând cu legea de organizare a poliției din 21 iulie 1929. În acest sens, de un real folos a fost Codul de legi al lui C. Hamangiu. Pe baza acestor legi am putut realiza și anexele lucrării care prezintă schematic evoluția instituției din punct de vedere legislativ, ceea ce facilitează o mai bună înțelegere a problemei. Pentru Legea de organizare a poliției din 21 iulie 1929 am folosit atât textul legii, de un real folos fiind și discursul rostit de I.Gr. Periețeanu în ședința Adunării Deputaților de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii asupra organizării poliției. Unul din fruntașii Partidului Național-Țărănesc, D.R. Ioanițescu a avut un rol important în elaborarea și adoptarea legii poliției, în broșura Lege pentru organizarea poliției generale a Statului fiind prezentată sub forma unui scut istoric evoluția instituției poliției, problemele acesteia și spiritul novator pe care noua lege îl aduce.

Pentru organizare și atribuțiile polițienești ale jandarmeriei rurale am recurs la lucrările care se ocupa de istoricul jandarmeriei dintre care se remarcă lucrarea Istoria jandarmeriei române, lucrare coordonată de Anghel Andreescu și pentru perioada interbelică lucrarea lui Miron Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (1919-1941): mit și realitate. Alte lucrări utilizate sunt cele ale lui Constantin Gheorghe, O istorie a internelor în date, un adevărat „instrument de lucru” și cea intitulată Miniștrii de interne ai României (1862-2001), care a fost de un real ajutor în realizarea anexei Miniștrilor de Interne și nu numai.

Pentru buna încadrare din punct de vedere istoric am consultat tratatul de Istoria românilor, vol. VIII, București, Editura Enciclopedică, 2003, lucrarea lui Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernanți(1916-1938) apărută la București în 1996 ș.a.

În vederea unei mai bune documentări asupra temei, am cercetat „periodicele polițienești” care se găsesc astăzi la Biblioteca Academiei Române și cărora le-am acordat un interes sporit în vederea clarificării problemelor instituției și în special a dezideratelor funcționarilor polițienești. De multe ori, însă, acestea prezintă un punct de vedere „oficial”, în coloanele revistelor fiind elogiate persoanele aflate la conducerea instituției, fiind neglijate problemele majore cu care poliția se confrunta. Astfel, în coloanele ziarelor nu am găsit nici o referire la mișcările de extremă dreapta și stânga, având în vedere că în această perioadă organele de poliție s-au aflat într-o perpetuă confruntare cu aceste organizații. În această perioadă au existat peste zece astfel de publicații, toate fiind în proprietatea diverșilor funcționari polițienești (inspectori de poliție, șefi de poliție), care își propuneau să reprezinte interesele instituției și funcționarilor polițienești, multe dintre aceste având un timp de apariție efemer, totalizând doar câteva apariții. Dintre cele care au apărut pe o perioadă îndelungată au fost cele din București, „Paza polițienească, administrativă și socială”, „Poliția modernă” și „Revista poliției”, iar dintre cele din provincie se remarcă revista „Poliția” care a apărut la Cluj timp de două decenii (1920-1940).

În ceea ce privește informațiile culese din arhivă, acestea au fost extrase din fondul Direcția Generală a Poliției, aflat la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale. Acesta este unul dintre cele mai importante fonduri care conține documente care privesc instituția poliției române și nu numai. Dintre documentele cercetate au fost cupurile din ziare, notele și rapoartele informative ale Inspectoratelor Regionale de Poliție și ale brigăzilor de siguranță, telegrame secrete care priveau în mod deosebit siguranța și ordinea în Stat, minoritățile naționale, în special maghiarii și evreii, mișcările de extremă dreapta și stânga.

Am optat pentru prezentarea istoricului poliției române până în 1940, ca an de sfârșit al lucrării de față, datorită faptului că instituția poliției intră întră într-o nouă fază istorică, prin proclamarea României ca stat național legionar, având ca principală consecință eliminarea fizică a vechii elite polițienești care contribuise la reprimarea legionară și acapararea principalelor funcții de conducere a organelor polițienești. Totodată, datorită bogatului material documentar, am considerat că perioada de după această dată poate fi abordată de alte studii care să analizeze evoluția poliției după data de 6 septembrie 1940, în anii de desfășurare a celui de-al doilea război mondial sau după.

I. Evoluție sau involuție legislativă. De la legea lui Vasile Lascăr la legea excepțională din 1916

Existența și evoluția societății omenești nu poate fi concepută fără asigurarea liniștii și ordinii publice, fără recunoașterea și respectarea drepturilor omului, atributele fundamentale ale oricărei comunități umane. Instituția poliției are un rol important în stat prin măsurile de ordine și siguranță pe care le impune. Instituția trebuie organizată în așa mod încât să corespundă menirii pe care o are, „aceea de a fi în mod efectiv santinele neadormită a siguranței cetățenești, păzitoarea persoanelor și proprietății lor și să fie cu tact și pricepere, fără nesocotirea acelor garanții publice, peste care orice autoritate nu poate trece fără a deveni arbitrară și excesivă”.

În ceea ce privește definirea noțiunii de poliție se impune atenției noaste definiția care apare în Enciclopedia României de la 1938. Cuvântul poliție derivă de la πολιτια (gr.), care însemna „activitate de Stat”, de la grecescul πολης (oraș), adică activitate de interes public, și a fost asimilat și preluat succesiv de diverse națiuni, în același înțeles larg care, pe atunci cuprindea în sine întreaga gospodărire, guvernare și administrare a treburilor obștești. În țara noastră termenul a pătruns pe filieră grecească în timpul domnilor fanarioți.

Un rol important în dezvoltarea instituției poliției, în așezarea acesteia pe principii moderne de conducere, stabilirea atribuțiilor acesteia, care nu de puține ori au dat naștere la conflicte, l-au avut reformele ministrului de interne liberal, Vasile Lascăr (1902-1904). El dorea să facă din poliție „o a doua magistratură a țării”, de numele lui legându-se prima lege organică a poliției prin care se pun bazele moderne ale poliției generale a statului într-o formulă unitară, concepută pe realități românești și după principii științifice moderne. Aceste principii moderne priveau unitatea de conducere și execuție, admisibilitatea prin care se urmărea o mai bună selecționare a personalului polițienesc, stabilitatea personalului și moralizarea deprinderilor polițienești. Take Ionescu, membru al Partidului Conservator, în discuția „Legii asupra organizării poliției generale a statului” din 1903 spunea în ședința Senatului din 25 ianuarie 1903 că „poliția, domnilor, este prin natura ei chiar, cel din urmă organ în Stat la care trebuie să ne gândim”.

În ceea ce privește unitatea de conducere și execuție, prin reforma lui nducere și execuție, prin reforma lui Vasile Lascăr poliția generală a statului era pusă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, iar execuția ei în sarcina ofițerilor și agenților polițienești, sub conducerea în capitală a prefectului de poliție, iar în celelalte orașe și județe a prefecților de județ; în plăși, sub aceea a subprefectului și revizorului comunal, iar în comunele rurale sub conducerea primarului. Însă acest principiu a rămas mai mult un deziderat sub Vasile Lascăr deoarece nu erau clar stabilite atribuțiile de poliție ale funcționarilor din cadrul Ministerului de Interne.

Un rol important l-a avut statuarea principiului selecționării personalului polițienesc, lucru ce presupunea recrutarea personalului superior polițienesc pe baze meritorii, în funcție de titlurile academice și pregătirea profesională. Personalul inferior trebuia să treacă probe de capacitate și aptitudini printr-un examen. Vasile Lascăr a dorit să facă din ofițerii de poliție adevărați magistrați, iar agenții polițienești să fie niște auxiliari pregătiți și conștiincioși. Acest lucru a însemnat creșterea competenței instituției poliției deoarece în cadrul instituției au pătruns o serie de licențiați în drept.

Un principiu fundamental al legii a fost stabilitatea organelor polițienești. De aceea se înființează un tribunal disciplinar, independent de fluctuațiile politice. Din păcate acest principiu nu era suficient respectat deoarece tribunalul disciplinar nu avea atribuții precise, pentru ca stabilitatea să-i pună pe funcționari la adăpost de mutările abuzive. Prin legea Vasile Lascăr s-a urmărit scoaterea poliției din luptele politice, depolitizarea instituției, îndepărtarea din poliție a clientelei politice urmărind în același timp sporirea numărului polițiștilor inferiori. Odată cu Legea lui Lascăr este reformată și Poliția Capitalei care primește o înfățișare nouă. Numărul sergenților de oraș sporește și se suprimă multe posturi superioare care „păreau inutile”. Din păcat aceste principii moderne de conducere care au reprezentat importanța acestei legi au fost modificate printr-o suită de legi și decrete-legi care i-au succedat.

Ca poliție administrativă, legea lui Lascăr a fost ideală, însă îi lipsea partea informativă, tocmai cea mai importantă, mai ales că în 1907 a fost anul răscoalei țărănești. Răscoala de la 1907, datorată situației economico-sociale a țărănimii, a determinat în cadrul Ministerului de Interne necesitatea înființării „unei mici organizații de informațiuni” care ajunge în 1908 să-și creeze ramificații în întreaga țară, în orașele importante, precum și în străinătate. Au fost puse astfel bazele unei poliții de siguranță de stat, ce acționa ca ramură superioară a poliției politice generale și a unui serviciu de informații. Cel care a organizat serviciul se siguranță a statului a fost Iancu Panaitescu: „el a dat acea organizare care face mândria unei țări și care și-a dovedit cu prisosință temeinicia, în vremurile de liniște, ca și în vremea de mare cumpănă prin care am trecut”. Guvernul otoman a intervenit chiar pentru trimiterea lui la Constantinopol pentru organizarea poliției turcești. Un rol important în înfăptuirea idealului de unitate națională a revenit organelor Ministerului de Interne, în special a celor polițienești, în care activa și poliția de Siguranță de Stat, ce constituia principalul organ de informații și contrainformații al statului român.

Prin legea lui Grigore Cantacuzino din 17 iunie 1905 s-au modificat profund principiile selecționării personalului și stabilității. Prin noua lege se permite reintrarea în poliție a vechilor polițiști „experimentați și merituoși”. Astfel scad exigențele privind condițiile de studii prevăzute la încadrare, vechii polițiști putând reintra în poliție, deși nu îndeplineau condițiile de admisibilitate ale legii, cu condiția să treacă un examen de capacitate și să fi servit cel puțin un an în poliție. Nu mai era obligatoriu să aibă studii juridice considerându-se a fi suficiente alte titluri universitare sau numai Școala de Științe de Stat, care era școală particulară. Astfel militarii în rezervă începând de la gradul de locotenent puteau accede la funcțiile superioare din poliție.

Prin legea din 15 martie 1907 a lui Ion I.C. Brătianu, ministru de interne, este desființat examenul de capacitate și aptitudine la trecerea în poliție, fiind prima lege votată de noul guvern liberal D. A. Sturza. Se suspendă stabilitatea funcționarilor polițienești și administrativi și se prevedea ca numirea și înlocuirea din funcție să se facă prin formalitatea decretului regal. Această lege va fi abrogată de cea din 28 martie 1908 care prevedea că în atribuția Consiliului Administrativ Superior intra dreptul de a examina pe ofițerii de poliție și a-i judeca pentru abaterile disciplinare.

Prin legea Ion I. C. Brătianu din 25 martie 1908 s-a trecut Siguranța Generală a Statului în sarcina Direcției Poliției și Siguranței Generale iar personalul special de siguranță de pe lângă polițiile din țară a trecut în cadrul Direcției. S-a creat un Inspectorat General de Poliție, care a fost pus sub conducerea Ministerului de Interne; s-au creat polițiile de frontieră și porturi.

Prin legea Take Ionescu (20 iunie 1913), de organizare a serviciilor administrative centrale din Ministerul de Interne era prevăzută o mai bună stabilitate, nefiind permisă revocarea și punerea în disponibilitate fără prealabila hotărâre a autorității disciplinare. Prin legea excepțională din 1916, s-a creat posibilitatea pătrunderii în cadrul poliției a sergenților-majori, a sergenților instructori și a altor elemente fără pregătire profesională adecvată atribuțiilor pe linie de poliție. Prin statutul din 1925 s-a confirmat și s-a dat stabilitate personalului care a intrat în poliție din 1905, fapt ce a însemnat „recunoașterea” declinului instituției.

II. Organizarea polițienească în primul deceniu interbelic (1918-1928)

a) Organizarea poliției din punct de vedere legislativ

În primul deceniu interbelic poliția română a funcționat sub incidența legilor și regulamentelor de dinainte de război, în special a legii de organizare a poliției, adoptată în vremea ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-1904, cu modificările ulterioare) și într-o mai mică măsură sub influența legilor generale din prima decadă postbelică. Astfel activitatea poliției urbane s-a exercitat în baza Legii poliției comunale urbane din 19 decembrie 1902, modificată prin Legea asupra organizării Poliției generale a statului din 1 aprilie 1903 și prin Legea pentru unificarea administrativă din 13 iunie 1925. Poliția comunală în comunele rurale se executa în baza Legii privitoare la poliția rurală din 1868, modificată prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925, iar poliția țarinilor se realiza de guarzii comunali, conform Legii din 1 mai 1923 și a Regulamentului asupra serviciului sergenților rurali din 13 octombrie 1904, precum și a Regulamentului asupra serviciului agenților auxiliari ai poliției generale a statului din 20 iunie 1903.

În prima decadă interbelică din Ministerul de Interne s-au desprins direcții care îngreunau buna desfășurare a activității, trecând în cadrul ministerelor nou înființate (Direcția Generală a Poștei, Telegrafului și Telefoanelor, trece prin Legea din 28 martie 1926 la Ministerul Lucrărilor Publice, Direcțiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil, trece prin Legea din 25 aprilie 1922 la Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, creat la 30 martie 1920, Direcțiunea Generală a Serviciului Penitenciarelor trece prin Legea din 23 aprilie 1914 la Ministerul Justiției, Direcțiunea Monitorului Oficial și Imprimeriei Statului trece prin Legea din 31 decembrie 1927 la Ministerul Finanțelor).

În perioada menționată, Ministerul de Interne a fost împărțit în organe centrale din care făceau parte: Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcțiunea Administrației și Personalului, Direcțiunea Poliției de Siguranță și organe exterioare (teritoriale) din care făceau parte: Prefectura Poliției Capitalei, Inspectoratele regionale de poliție și siguranță, Chesturile de poliție din orașele reședință de județ, Brigăzile sau Serviciile de siguranță și Polițiile din orașele nereședință de județ, din porturi, gări și puncte de frontieră.

Direcția Poliției și Siguranței Generale în perioada 1924-1929, a fost condusă de un director general ajutat de un subdirector având următoarea structură împărțită în organe centrale și teritoriale. Din organele centrale făceau parte: Serviciul Poliției Tehnice, Serviciul Control și Inspecții, Direcția Administrației și Personalului, Direcția Poliției de Siguranță. În cadrul acesteia din urmă intrau Serviciul Siguranței, Serviciul Controlului Străinilor și patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general. Brigada I avea ca obiectiv urmărirea informativă a partidelor politice de centru și de dreapta, a studenților și ziariștilor. Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept comun. Brigada a III-a avea ca obiectiv urmărirea partidelor politice de stânga și a organizațiilor legale și ilegale. Brigada a IV-a se ocupa cu strângerea de informații asupra străinilor ce se aflau în București. Au existat și alte categorii de poliții: poliția sanitară, vamală, poliția monopolului vânzării băuturilor spirtoase, poliția măsurilor și greutăților, poliția vânzării, posedării și portului armelor, poliția servitorilor, poliția teatrelor care funcționa conform prevederilor legii pentru administrarea teatrelor și controlul spectacolelor din 1926, poliția presei, poliția vieții religioase, poliția circulației.

După război au existat Subinspectorate Generale de Siguranță la Chișinău, Cernăuți, Cluj și Constanța. Prefecturi de Poliție erau în număr de 10 la: București, Brăila, Chișinău, Cetatea Albă, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Ismail, Ploiești. Existau 81 de Poliții de orașe, 21 de Servicii Speciale de Siguranță, 47 de Brigăzi Speciale de Siguranță, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranță, 26 de Poliții de porturi și 22 de Poliții de gări.

Conform legilor mai sus menționate, ofițerii și agenții de poliție se aflau sub conducerea în București, Iași, Craiova, Galați, Chișinău, Cernăuți, Brașov, Cluj, Timișoara, Oradea și Sibiu, a prefecților de poliție, iar în celelalte orașe și restul județului a prefecților de județ. În orașele specificate, serviciul poliției funcționa independent de prefectura județului, având circumscripții polițienești, conduse de un comisar de poliție.

Cea mai dezvoltată organizare o avea poliția orașului București care era organizată în organe interioare și exterioare. La centru ca organe interioare era serviciul siguranței și al poliției administrative, cu diferite servicii alăturate. Aceste servicii aveau câte 6 birouri fiecare. Ca organe exterioare erau inspectoratele de poliție, sergenții de oraș, comisariatele și oficiile speciale de poliție. Capitala era împărțită din punct de vedere al execuției serviciului în circumscripții cu denumirea de comisariate. Comunele urbane erau împărțite în circumscripții, cheltuielile pentru întreținerea localurile polițienești (încălzire, iluminat, mobilier, echipamentul sergenților de oraș) fiind în atribuțiile administrației locale comunale.

În celelalte comune urbane, serviciul poliției era realizat de prefectura județului, fiind condus în orașele Brăila, Ploiești, Constanța, Ismail, Tighina, Cetatea Albă de către un prefect de poliție, iar în celelalte orașe de un polițist. În comunele urbane nereședință de județ, serviciul poliței era condus de un comisar sau subcomisar. În gări, puncte de frontieră, porturi, de un serviciu special de poliție, condus de un comisar sau subcomisar.

În ceea ce privește zona rurală, organul de executare a serviciului de poliție în comunele rurale era jandarmeria. Corpul jandarmeriei făcea parte integrantă din armată și era compusă din regimente de jandarmi care erau grupate și comandate după normele de organizare a armatei, în brigăzi. Regimentele se împărțeau în batalioane, companii, plutoane, secții și posturi de jandarmi, fiecare comună rurală având un post de jandarmi condus de un jandarm-plutonier sau „șef de post”.

Comandanții de companii, de plutoane, de secții și șefii de posturi pentru tot ce privește serviciul de poliție, precum și executarea legilor se aflau sub ordinele prefecților de județe și executau ordinele pe care le primeau. Șefii de posturi și de secții (mai multe posturi formează secția de jandarmi, conform Legii din 25 martie 1908, art. 3) erau datori a executa în această privință ordinele date direct lor de administratorii de plăși respectivi. Jandarmii erau datori a respecta ordinele în ceea ce privește siguranța și ordinea publică date de primar și notari. Jandarmeria, ca parte întregitoare a armatei, se afla sub ordinele Ministerului de Război, pentru tot ce privește disciplina, comandamentul și justiția militară a trupei; depindea de Ministerul de Interne pentru tot ce privește siguranța publică și menținerea ordinii, sub ordinele Ministerului de Justiție pentru atribuțiile de poliție judiciară. Pentru atribuțiile de poliție judiciară șefii imediat superiori ai unităților de jandarmerie sunt judecătorii de instrucție și procurorii în circumscripția lor. În ceea ce privește îndatoririle de poliție judiciară sau represivă, ofițerii de poliție stau sub controlul Parchetelor Generale de pe lângă Curțile de Apel, numindu-se auxiliari ai Ministerului Public.

Sunt ofițeri de poliție și auxiliari ai Ministerului Public: inspectorii generali de poliție și siguranță, prefecții de poliție afară de cei din București și Iași, directorii Prefecturilor de poliție și ai Polițiilor, subdirectorii, subinspectorii generali de poliție și siguranță, comisarii, comisarii speciali de siguranță și ajutoarele lor, subcomisarii și jandarmii rurali.

Îndeplinesc pe lângă atribuțiile speciale ale funcției lor și pe acele de ofițeri de poliție: subprefecții, pretorii, notarii, agenții vamali la punctele unde nu vor fi ofițeri de poliție, șefii și subșefii de gări sau înlocuitorii lor la gările unde nu vor fi ofițeri de poliție, ofițerii și subofițerii de grăniceri în zona de frontieră doar în cazul descoperirilor de crime și delicte. Îndeplinesc pe lângă atribuțiile speciale ale funcției lor și pe acelea de agenți de poliție: șefii de garnizoană din comunele rurale, guarzii vamali, cantonierii și șefii de cantonieri ai șoselelor și județelor, cantonierii și șefii de cantonieri telegrafopoștali, factorii poștali rurali, pădurarii și confiniștii statului, guarzii câmpeni comunali.

Numai ofițerii de poliție au dreptul de a încheia acte pentru constatarea infracțiunilor la legi și regulamente. Agenții de poliție au datoria de a informa pe ofițerii de poliție de orice infracțiune sau eveniment mai important care se întâmplă în locul unde fac serviciul. Competența ofițerilor și agenților de poliție este limitată în interiorul comunei sau circumscripției în care funcționează; în caz de flagrant delict ei pot continua să investigheze și în comunele sau circumscripțiile vecine, cu îndatorirea de a vesti despre acest lucru autoritățile polițienești locale.

Directorul Siguranței Generale a statului, inspectorii și subinspectorii generali de poliție și siguranță, șefii și subșefii de servicii de siguranță, comisarii speciali de siguranță și ajutoarele lor pot instrumenta în toată țara. Ministrul de Interne, prefecții de județe și prefecții de poliție ai Capitalei și Iașului, pot da ofițerilor și agenților de poliție însărcinări speciale de serviciu în tot cuprinsul teritoriului, peste care se întinde autoritatea lor.

Poliția rurală se exercită de pretori, jandarmi, notari și primari, care aveau dreptul să aplice și amenzi în cazuri de contravenții.

S-a prevăzut imediat după război, ca tot personalul netitrat, fie că sunt din administrația centrală, sau în serviciul exterior de poliție și siguranță, care fusese numit sau înaintat pe baza legii măsurilor excepționale din 1916, urmează să fie selecționat în interval de un an de la încheierea păcii. Dacă într-un an ei nu au fost înlocuiți, rămân în funcțiile ocupate ca și cum ar îndeplini condițiile prevăzute de lege. Cei titrați, licențiați în drept erau numiți de drept în condițiile legii. Astfel se urmărea modificarea prevederile Legii excepțională din 1916.

În decembrie 1920 se aduc modificări la Legea pentru controlul străinilor, controlul stabilimentelor publice și se prevede înființarea unui birou al populației. În comunele urbane pe lângă fiecare poliție și în comunele rurale pe lângă primării, se înființează câte un birou al populației cu atribuții de a înscrie într-un registru pe toți românii și străinii majori și minori care au reședință în comună, să se ocupe cu actele de stare civilă: nașteri, adopții, căsătorii, decese.

b) Organizarea poliției în teritoriile românești unite cu Țara

La sfârșitul primului război mondial în teritoriile românești alipite Basarabia, Bucovina și Transilvania deși dispăruseră administrația, aparatul polițienesc și serviciile secrete ale statelor învinse, a dominat timp de mai mulți ani anarhia, dezordinea și haosul.

După război, România Mare reprezenta un Stat de mărime medie între statele europene, cuprinzând între hotarele sale firești 295049 km2, față de numai 137000 km2 înainte de 1918 și o populație de peste 15 milioane locuitori în comparație cu circa 7250000 locuitori din aceiași perioadă. Această dublare a suprafeței cât și a populației a reprezentat o „piatră de încercare” pentru administrația românească. O altă problemă a reprezentat-o minoritățile naționale pentru că prin întregire, în anul 1920, în jur de 30% din populație era formată din minorități, față de 8% înainte de război: „minoritățile naționale trebuie să fie supravegheate, acțiunile iredentiste trebuind să fie reprimate, acest rol revenind instituției Siguranței statului”. Astfel, procesul de integrare politică și administrativă a provinciilor românești n-a fost simplu.

Instituția poliției din Regat s-a extins treptat atât în Basarabia și Bucovina, cât și în Transilvania, așa că, putem afirma că în momentele imediat următoare, unificarea constituia o realitate. De la 21 iunie 1921 organizarea poliției a fost uniformizată pe întreg teritoriul României Mari. Prin decretele legi ale guvernelor Marghiloman și generalul Coandă se extinde după 27 martie, respectiv 11 noiembrie 1918, în Basarabia și respectiv Bucovina organizarea poliției și a siguranței din Vechiul Regat. În Transilvania prin decretul-lege din 13 martie 1919 și cel din 26 iunie 1919 se înființează un serviciu de poliție și siguranță. Prin decretul-lege din 22 iunie 1919 se statua faptul că Ministerul de Interne se împarte în Servicii speciale și Servicii centrale. Din Serviciile speciale, Direcția Generală a Închisorilor nu mai exista potrivit legii din 1913. Din serviciile centrale existau Direcția Administrației Generale, Direcția Administrației Județene și Comunale, Direcția Secretariatului și Personalului, Cabinetul ministrului, Serviciul arhitecturii. Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii, subinspectorii, șefii și subșefii serviciilor de siguranță și poliție sunt investiți cu calitatea de ofițeri ai poliției judiciare în toată țara. Decretul din 16 noiembrie 1921 încadrează prefecturile regionale din Ardeal cu prefecturile de poliție.

În timpul stăpânirii ungare în Transilvania, singura poliție consacrată prin legea XXI din 1881 era la Budapesta, aflată sub autoritatea ministerului de interne. În orașele transilvănene conducerea poliției era încredințată căpitanilor de poliție urbană, aceștia fiind auxiliari ai Ministerului Public, aflându-se sub autoritatea primarilor și a prefecților. Căpitanii de poliție aveau sub ordinele lor pe ofițerii de poliție și pe gardiști. Poliția de siguranță de stat își exercita prerogativele prin organele administrative, în zonele rurale prin prefecți, subprefecți și prin pretori iar în zonele urbane prin primari și auxiliarii lor, un rol important avându-l notarul comunal, instituția notarilor fiind o instituție de tradiție în Transilvania. La Budapesta exista un corp de detectivi care avea în atribuții cercetarea infracțiunilor de drept comun, cât și cele care priveau siguranța de Stat.

După Unire prin decrete-legi emise de Consiliul Dirigent se organizează poliția pe întreg teritoriul Transilvaniei, atât în mediul rural, cât și urban. Se înființează cele 5 directorate (inspectorate) regionale de poliție cu sediul la Brașov, Cluj, Oradea, Sibiu, Timișoara; mai apoi se extinde în Transilvania poliția de Siguranță de Stat. Prin Legea din 8 noiembrie 1922 se vor desființa prefecturile regionale de poliție din Brașov, Cluj, Oradea, Sibiu și Timișoara.

Organul creat pentru conducerea și organizarea întregii activități în Transilvania a fost Consiliul Național Român Central (C.N.R.C.), care, încă de la sfârșitul lunii octombrie 1918, a început să ia o serie de măsuri politice, administrative și militare. Aceste măsuri priveau organizarea și pregătirea unei forțe militare capabilă să asigure ordinea și liniștea în interior și să intervină operativ acolo unde era cazul. S-au creat astfel Gărzile naționale „organe de ordine și informații ale mișcării naționale a românilor” care erau formate din români (muncitori, țărani, meseriași și intelectuali) reîntorși de pe frontul de luptă. Ele îndeplineau rolul de poliție prin faptul că au contribuit la menținerea ordinii, reprimarea actelor anarhice și teroriste, organizau paza la sediile unor instituții, în gări, la depozitele de alimente, poduri. Au supravegheat retragerea trupelor germane și au întreprins acțiuni de informații și contrainformații. Cu aceasta s-a ocupat secția militară din cadrul C.N.R.C., iar după 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent prin resortul de război. Gărzile naționale asigurau atât ordinea și siguranța publică, apărau bunurile publice și private, dar se îngrijeau și de aprovizionarea populației și întreținea legături cu organele similare ale altor naționalități. Numărul membrilor Gărzilor naționale a variat de la o zonă la alta, în funcție de numărul locuitorilor; cei care făceau serviciul de gardă fiind plătiți cu bani, mai rar în produse, de către localnici.

Din punct de vedere organizatoric existau două formațiuni, Garda națională și Garda civilă, prima fiind compusă exclusiv din soldați și ofițeri români, iar cea de-a doua din fruntași români mai în vârstă din zonele urbane sau rurale, aflați sub comanda unui subcomisar din localitate, făcând numai servicii locale. Gărzile naționale erau subordonate Consiliului național, dar și comandamentului Gărzii centrale și Consiliului Dirigent fiind organizate pe comitate, pe cercuri pretoriale (cercul electoral, district) și pe comune.

În Transilvania un rol important l-a avut Ștefan Cicio Pop care a fost numit șef al armatei și siguranței publice la 12 decembrie 1918, el urmărind organizarea Consiliului Dirigent care își avea sediul la Sibiu. Acesta la 30 decembrie 1918 cere populației înrolarea în rândul organelor de ordine și în special a unităților de jandarmi. După unirea Transilvaniei cu România, Consiliul Dirigent, prin decretul din 12 martie 1919 a hotărât ca serviciile de poliție din orașele municipii și cu consilii să fie considerate instituții de Stat, iar prin Ordonanța Resortului Afacerilor Interne din 22 aprilie 1919 se stabilesc atribuțiile poliției de Stat, dintre care amintim: menținerea ordinii publice și a siguranței interne a statului, apărarea libertății și siguranței persoanelor și averii, prevenirea infracțiunilor. În ceea ce privește organizarea se stabilește ca în orașele mai mari să funcționeze un căpitănat de poliție, iar în cele cu 10000 de locuitori un detașament de poliție.

În Basarabia și în Transilvania au apărut probleme datorate vechilor funcționari de Stat care aveau de regulă o atitudine ostilă față de noile realități politice. În Basarabia au fost trimiși funcționari din administrația de Stat și cadre ale Ministerului de Interne (polițiști, jandarmi) din Vechiul Regat, însă necesitățile administrative nu au fost îndeplinite datorită lipsei persoanelor abilitate, în special a intelectualilor basarabeni. De aceea mulți funcționari din Vechiul Regat ajunși în Basarabia au considerat trimiterea lor ca un exil întrucât această provincie era cea mai slab dezvoltată din cadrul statului român, ei recurgând adesea la abuzuri și ilegalități pentru a se îmbogăți și a se întoarce cât mai repede acasă. În Transilvania funcționarii maghiari au refuzat să depună jurământul față de țară și au demisionat sau au fost destituiți. Astfel în colaborare cu Serviciile de informații ale armatei, organele Ministerului de Interne au descoperit și contracarat acțiunea guvernului ungar de a incita funcționarii de Stat de origine maghiară din Transilvania, îndeosebi cei de la căile ferate, poștă, telefon și de la alte instituții publice, de a depune jurământul de fidelitate față de Statul român. Funcționarii maghiari de la căile ferate au fost îndemnați să împiedice circulația regulată a trenurilor, să provoace ciocniri și deraieri, urmărind subminarea economiei românești și crearea unei stări de haos în rândul populației, precum și folosirea consecințelor ei nefaste în propaganda din străinătate. Tendința a fost aceea de a se înlătura funcționarii polițieneștii de origine maghiară din funcțiile deținute așa cum reiese din adresa din 22 februarie 1922 în care se spune că șefii de poliție din localitatea limitrofă Salonta Mare cât și întregul aparat polițienesc este format din „unguri care nu prezintă nici o garanție, care poartă și acum uniforma ungurească”. Intelectualii transilvăneni au intrat în Gărzile Naționale făcând față necesităților atât în cadrul organelor administrative civile cât și polițienești sau militare, spre deosebire de Basarabia.

Pentru unificarea legislativă și administrativă a țării, guvernul dizolvă la 2 aprilie 1920 organele de conducere regională instituite prin actele de unire (Consiliul Dirigent din Transilvania și Directoratele Ministeriale din Bucovina și Basarabia). Din păcate în Transilvania au existat unele probleme legate de unificarea legislativă: „din anul 1918, până astăzi, timp de 5 ani, de când ținuturile ardelene s-au alipit la Vechiul Regat, asistăm la tristul spectacol că nu s-a putut face unificarea legislativă”. În Transilvania se aplica Codul Penal maghiar din 1878 luat după cel german și austriac, nu cel românesc din 1865 fapt ce ducea la unele probleme pentru ofițerii de poliție judiciară. În ziarul „Patria” din 3 august 1921 se arăta că trebuie menținută „organizarea particulară pe care o are poliția ardelenească, distincțiile în cadrul legii de organizare a siguranței generale” până la unificarea administrativă și judecătorească. Probleme privind atribuțiile de poliție și ierarhizarea competențelor polițienești au existat, relevantă fiind cererea din 4 octombrie 1920 a prefectului județului și orașului Arad către prim-ministru în care se arată că „domnul prefect de poliție de atunci nici până în ziua de astăzi nu recunoaște autoritatea prefectului de județ, ba se pune pe punctul de vedere: să vedem cine e mai tare”.

Armata română alături de poliție a reprezentat un real sprijin în administrarea teritoriilor eliberate. În mediul rural, jandarmeria a reprezentat, alături de organele de poliție, o importantă forță de asigurare a siguranței generale. Împotriva populației românești au fost îndreptate în perioada de după Unire, acțiuni organizate ale naționaliștilor unguri care nu puteau tolera pierderea Transilvaniei: masacrul din Lăpușul românesc (5 decembrie 1918), masacrul de la Ciucea (15 aprilie 1919) în urma căruia 18 soldați români au fost torturați și uciși de către trupele conduse de Bela Kun. Acte contra populației românești au avut loc și în zonele rurale, unde au fost uciși peste 160 de țărani. În arhivele istorice se găsesc peste 800 de rapoarte și procese verbale privind crimele săvârșite de naționaliștii unguri împotriva atât a populației civile cât și armatei în perioada dintre 1918-1919.

Din cauza înrăutățirii condițiilor social-economice ale maselor și a marilor distrugeri suferite de economia românească în anii războiului mondial, numeroasele greve muncitorești și demonstrații de stradă ce au avut loc în anii 1918-1921, care au culminat cu greva din toamna anului 1920, au periclitat ordinea internă iar unele dintre ele au constituit grave pericole pentru siguranța statului, necesitând intervenția fermă a organelor de stat însărcinate de lege a acționa în astfel de situații.

După Unire, atât Ungaria, cât și Rusia au condus acțiuni dușmănoase de contestare a statu-quo-ului teritorial prin diverse metode. Rusia bolșevică a rupt relațiile cu România în ianuarie 1918, nu recunoștea legitimitatea unirii cu Basarabia, refuza restituirea tezaurului trimis spre păstrare în 1916, recurgea la repetate provocări pe granița Nistrului, „atitudine” care a generat o atmosferă tensionată între cele 2 țări. Ungaria a urmărit destabilizarea siguranței și ordinii din Transilvania prin înființarea și conducerea de formațiuni paramilitare și teroriste cum au fost: Căștile de Oțel, Divizia secuiască, Garda Zdrențăroșilor, Divizia secuiască, Uniunea Ardeleană. Rusia bolșevică puternic revizionistă urmărea prin diverse mijloace destabilizarea ordinii interne în Basarabia, operă a serviciilor secrete sovietice CEKA și GPU. Astfel a fost constituit din inițiativa lui Lenin la 18 ianuarie 1918, la Petrograd – Colegiul Suprem pentru Problemele Ruso-Române și Lupta Împotriva Contrarevoluției în Sudul Rusiei, care se ocupa cu coordonarea activității organizațiilor bolșevice civile și militare din Odesa și din Basarabia, conducerea revenindu-i lui Cristian Racovski, fostul șef al socialiștilor români, considerat „inamicul principal” care urmărea destabilizarea ordinii interne în Basarabia. Pe fondul intensificării acțiunilor provocatoare ale Sovietelor se impunea necesitatea siguranței la hotarul Nistrului pentru că paza la Nistru trebuia făcută de „specialiști, de elemente polițienești și de siguranță exersate, de oameni care își înțeleg meseria și știu în ce chip să și-o îndeplinească, lângă grăniceri trebuie să existe și agenți de siguranță cu experiență”. Alături de revizionismul rus și ungar care au fost mai virulente, a fost și cel bulgar și ucrainean însă au jucat un rol minor, mai mult ca factor de presiune și intimidare.

În teritoriile românești s-au constituit unități polițienești identice cu cele din Regat, iar în comunele mai mari s-au înființat posturi de jandarmi și legiuni de jandarmi în orașele reședință de județ. Datorită influenței sporite a serviciilor secrete ale Ungariei și Rusiei era imperios necesară reorganizarea contraspionajului românesc prin stabilirea unor atribuții mai calare și precise a organelor și compartimentelor de contraspionaj și mai ales o mai bună coordonare a activității Serviciului Secret de Informații și a Secției a II-a de pe lângă Marele Stat Major, cu Direcția Siguranței Generale, Corpul Detectivilor, Prefectura Poliției Capitalei și Jandarmeria rurală.

În timpul dominației rusești în Basarabia conducerea poliției din întreg județul și din capitala județului o avea ispravnicul (prefectul de județ), care se găsea sub autoritatea guvernatorului provinciei. Orașele mai importante erau împărțite în cvartale conduse de către comisarul de poliție al secției (nadziratel), toate aflându-se sub autoritatea prefectului de poliție (politzmeister). Paza de zi și de noapte în orașe se făcea de către sergenții de stradă (gorodovoi), iar paza instituțiilor publice în centrele de județ era făcută de către strajnici (strajniki). Poliția de siguranță de stat era poliția secretă, organul central al acestei poliții fiind Ohrana care se ocupa de problemele referitoare la siguranța statului.

În Bucovina poliția era organizată după legile austriece. Poliția generală se exercita de către autoritățile administrative, iar poliția locală era exercitată tot de către autoritățile administrative, afară de cazul când atribuțiile ei ar fi fost exercitate de către comune. Controlul activității polițienești din orașe era de competența autorităților administrative, care aveau deplină împuternicire să ia toate măsurile necesare. Șeful poliției în plase purta denumirea de bezirkshauptmann, în provincie fiind căpitanul provinciei. În orașele mari se găseau autorități speciale de poliție denumite Polizeidirecktion sau Polizeikomisariat.

c) Probleme polițienești în primul deceniu interbelic

În primul deceniu interbelic cunoscut și sub denumirea decadei brătieniste (decembrie 1918- noiembrie 1928), s-au înființat partidele de extrema stângă și de extrema dreaptă, care își propuneau să lichideze sistemul democratic, parlamentar-constituțional.

Imediat după război situația internă a fost caracterizată de mișcările revendicative ale muncitorilor. Astfel, la 13 decembrie 1918 în urma manifestației muncitorilor tipografi au existat 6 morți și mai mulți răniți ca urmare a intervenției armatei și a poliției. I.G. Duca care era membru al guvernului arăta că „poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite”. Generalul Racoviceanu a fost cel care a intervenit în forță asupra protestatarilor luând decizii „peste capul prefectului de poliție”, Eracle Nicoleanu.

La Congresul Partidului Socialist desfășurat în zilele de 8-12 mai 1921, militanții socialiști din întreaga țară vor vota pentru afilierea necondiționată a partidului la Internaționala a III-a într-un raport covârșitor de 4:1. Acceptarea necondiționată a prevederilor de afiliere la Internaționala Comunistă venea în contradicție cu realitățile românești, înscriindu-se de la început pe o poziție antinațională, contestând integritatea teritorială a statului român. Astfel, printr-o mișcare abilă ministrul de interne Constantin Argetoianu a ordonat arestarea delegaților Congresului care au decis afilierea fără rezerve a partidului, fiind acuzați de complot împotriva siguranței statului. Au fost judecați în anul 1922 în procesul din Dealul Spirii. Procesul a generat frământări politice și discuții aprinse în Parlament prin care se arăta că măsurile represive luate de organele Ministerului de Interne erau ilegale, nefiind cazuri de înaltă trădare, regele semnând decretul de amnistie (4 iunie 1922), în baza căruia din 271 de arestați, doar 58 rămâneau în arestul poliției. Din decembrie 1923 Federația Comunistă Balcanică stabilea pentru Partidul Comunist din România sarcini antinaționale ce vizau contestarea apartenenței Basarabiei, Dobrogei și Transilvaniei ca provincii românești, țara noastră fiind considerată „Stat multinațional”. Rebeliunea din zona de sud Basarabia, de la Tatar-Bunar (septembrie 1924), unde în 12 septembrie 1924 în localitatea Nicolaevka din județul Ismail, o bandă compusă din 27 de indivizi mascați au intrat în localul primăriei împușcând primarul și mai apoi pe soția acestuia, după care au incendiat localul primăriei, acțiune prin care se urmărea contestarea apartenenței Basarabiei în cadrul statului român. Aceștia au citit un manifest în fața țăranilor strânși în târg prin care îi îndemna „să lupte contra autorităților burgheziei românești, care i-a aruncat în temnițe pe muncitori”, scopul urmărit fiind acela de a produce teroare în rândul populației și neîncredere în autoritățile românești. Rebeliunea de la Tatar-Bunar, organizată de Internaționala Comunistă și de serviciile secrete sovietice cu sprijinul populației minoritare, a determinat decizia guvernului român de a scoate PCR în afara legii, prin „Legea Mârzescu” adoptată în 19 decembrie 1924. Inspectoratul General de Siguranță Chișinău, de comun acord cu autoritățile militare, jandarmi au întreprins întinse măsuri care urmăreau distrugerea radicală a organizațiilor subversive și anihilarea tuturor nucleelor comuniste rămase încă nedescoperite. Au fost recrutați un număr mare de informatori cu ajutorul cărora s-au făcut numeroase arestări în rândul celor implicați în tulburările de la Tatar-Bunar. Astfel numărul celor arestați de organele polițienești ca urmare a mișcărilor subversive din Basarabia între 1918-1924 a fost de 4767 arestați în întreaga Basarabie, dintre care 1554 fiind condamnați, 1265 achitați și alți 1948 în curs de judecată. Tot În Basarabia până în 1930 au avut loc nu mai puțin de 12 atentate de cale ferată ale minorităților naționale care urmăreau să submineze puterea autorităților românești. În vasta acțiune de descoperire și anihilare a mișcării comuniste care, după punerea în ilegalitate va fi condusă numai de cetățeni români care aparțineau minorităților naționale sau străini până în 1944, cadrele poliției și siguranței generale, pe lângă merite, au săvârșit numeroase abuzuri și crime împotriva acestora, încălcând drepturile omului. Acest lucru a determinat mișcări contestatare în rândurile politicienilor vremii și opiniei publice din țară privitoare la activitatea organelor de siguranță ale statului. Secretarul general al Ligii Drepturilor Omului, C.G. Costa-Foru publică în 1925 o lucrare ilustrativă în acest sens însoțită de declarații ale victimelor, lucrarea fiind publicată la Paris în anul următor, în care se releva lipsa de discernământ în acțiunea poliției de anihilare a ideilor comuniste. Se vorbește în lucrare de sistemul basarabean prin care deținuții în afara diverselor torturi, erau amenințați că vor fi împușcați sub pretextul fictiv al evadării arestatului de sub escortă. R.P. Voinescu, șeful Siguranței Generale a Statului este considerat vinovatul moral datorită măsurilor autoritare aplicate deținuților.

Extremismul de dreapta a apărut ca o replică la extremismul de stânga prin înființarea de către A.C. Cuza la 4 martie 1923 a „Ligii Apărării Național-Creștine” a cărei ideologie se întemeia pe antisemitism. LANC avea și o „secție” paramilitară cunoscută sub denumirea de „lăncierii” care „umblau înarmați și recurgeau adesea la acte de violență, mai ales împotriva evreilor. În rândurile acestei mișcări antisemite, extremiste și național-șovine au intrat foarte mulți studenți din centrul universitar Iași unde profesa A.C. Cuza. Legionarii au introdus în viața politică românească metoda asasinatului pentru a-și îndepărta adversarii. Încă de la înființare, în septembrie 1923, Corneliu Zelea Codreanu, „discipol” al lui A.C. Cuza, pune la cale un complot ce viza asasinarea directorilor ziarelor Lupta, Adevărul și Dimineața care criticau acțiunile naționaliste și extremiste. Planul nu a putut fi pus în practică pentru că organele de poliție au fost informate la timp și au luat măsuri speciale de protecție. Cu toate aceste, însă în 25 octombrie 1924, Corneliu Zelea Codreanu, îl împușcă pe prefectul Poliției din Iași ca urmare a conflictului dintre organele de ordine și tinerii legionari. În acțiunile sale de ordine și siguranță exagerate, prefectul Constantin Manciu recursese adesea la numeroase măsuri ilegale (arestări, loviri, schingiuiri) care vizau această organizație, crima lui Codreanu fiind receptată ca un act de dreptate. Cu puțin timp înainte de asasinarea prefectului Manciu, fusese descoperit de către Generalul Eracle Nicoleanu, prefect al poliției Capitalei, complotul lui C.Z. Codreanu care urmărea asasinarea politicienilor liberali Al. Constantinescu și Gheorghe Mârzescu. Cu toate acestea, Codreanu este achitat în 1925, justiția cedând intervenției unor cercuri politice de dreapta și presiunii unor cercuri oculte. Asasinarea prefectului Manciu și achitarea în urma procesului, i-au adus lui C.Z. Codreanu o „popularitate nesperată” așa cum reiese dintr-un document al Siguranței generale. La 24 iulie 1927, C.Z. Codreanu va înființa „Legiunea Arhanghelului Mihail”, însă ea nu se bucura de influență politică, ilustrativ fiind eșecul în alegerile parlamentare din iulie 1927. De la început, legionarii au trecut la acțiuni de teroare și violență pentru a se impune în viața politică a țării, organizând „marșuri” în diverse județe ale țării, cu care ocazie provocau acte de dezordine și de tulburare a ordinii publice, atacând organele de ordine ale Ministerului de Interne și autoritățile publice. Între 4-6 decembrie 1927 la Oradea se va ține Congresul Asociației Naționale a Studenților Creștini în timpul căreia s-au înregistrat acte de violență împotriva evreilor din Oradea, dar și din alte localități transilvănene. Au fost devastate mai multe magazine evreiești fapt ce a necesitat intervenția poliției pentru a restabili ordinea, fiind arestați peste 20 de studenți. Guvernul liberal a fost acuzat prin faptul că suportase cheltuielile de transport și cazarea a studenților, considerându-se că actele de vandalism s-au făcut sub „oblăduirea oficialităților”. În perioada de după război mulți „trădători de țară și neam” vor ajunge prin eforturile poliției, în fața instanțelor de judecată primind pedepse relativ ușoare, dar care sub presiunea unor organizații ca „Liga drepturilor omului” și mai târziu „Comitetul pentru amnistie”, vor fi clasate, acestea fiind paravane pentru alte organizații de stânga care se vor afla într-o perpetuă luptă cu organele de ordine și siguranță. Mergând pe aceeași linie, la 13 mai 1929 au fost amnistiate toate infracțiunile politice încercate sau săvârșite de către cetățenii români până la 1 decembrie 1928, fie că faptele au rămas încă nedescoperite, fie că se găseau în curs de cercetare, instrumentare sau judecată, fără a fi intervenit o hotărâre definitivă.

Un rol important în cadrul instituției poliției l-a jucat presa de specialitate, în perioada interbelică existând mai multe periodice care își propuneau să reprezinte interesele poliției și polițiștilor. Primul ziar de această factură apărut după război, intitulat Revista Poliției, „o revistă pur administrativă” s-a aflat sub direcția lui G. Gologan, șef de serviciu în Siguranța Generală a statului. În coloanele revistei sunt reliefate principalele racile ale instituției și se stabilesc dezideratele, care constau în promovarea și apărarea unor principii care țineau de stabilitatea garantată a funcționarilor polițienești: „pentru că odată cu schimbarea guvernelor încep mutările, detașările sau revocările”, mărirea salariilor, avansarea după merit și vechime, indemnizații de transport și locuință, mutările și detașările să nu se mai facă în mod abuziv, o școală de poliție, reglementarea orelor de serviciu, scoaterea de sub influența politică a administrației.

În revista Paza polițienească, administrativă și socială, apărută în 1921, revistă aflată sub conducerea inspectorului de poliție Vasile V. Dașchevici se arăta că „breasla polițienească” se confruntă cu probleme ce țineau de vechile legi: modul în care se face recrutarea personalului polițienesc de toate gradele fiind defectuos. Potrivit legii asupra organizării Poliției Generale a Statului pentru postul de subcomisar, primul grad în ierarhia ofițerilor de poliție, era suficientă absolvirea cursului secundar inferior, însă potrivit legi se acordă același drept și sergenților din armată, elevilor de administrație, guarzilor de artilerie și geniu și jandarmilor rurali. Alte cauze erau salariile care prin faptul că erau insuficiente, determinau o securitate materială precară îndemnând funcționarii polițienești la abuzuri și amestecul poliției în politică. O altă problemă a instituției poliției a fost birocratismul cancelariilor polițienești prin multitudinea de proceduri, pentru că ofițerul de poliție trebuia „să aștepte prin curți până ce i se semnează dovada de primire a citației”. Această atribuție era realizată înainte de 1903 de subcomisarii de clasa a II-a (epistați), însă aceștia nu aveau atunci dreptul de a instrumenta. Această obligație a ofițerilor de poliție este subliniată într-un mod ironic și ilar de următorul pasaj: „ofițerii noștri de poliție, sunt nevoiți astăzi să bată drumurile, cu un maldăr de citații la subsuoară spre a le înmâna celor în drept, la periferie în concertul cacofonic al câinilor de mahala; iar în centru primiți în prealabil de slugi, la bucătărie, unde iau informații, dacă „domnul” a plecat, este acasă sau…nu primește”.

O problemă sensibilă a reprezentat-o alegerile electorale care de multe ori dădeau naștere la abuzuri prin faptul că liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziție pentru a-și asigura victoria la urne: mobilizau poliția, funcționarii civili și pe prefecții atotputernici pentru a-și promova propriile scopuri și a descuraja opoziția. Într-un mod ironic se arată modul desfășurări alegerilor înainte de 1918: „adio vremuri apuse ale chinorosului și bâtei, adio neuitată suveică!”, considerându-se că aceste „practici” sunt de mult apuse!.

Legea excepțională din 1916 privitoare la inamovibilitatea polițiștilor a fost adoptată într-un moment critic fapt ce a însemnat pătrunderea în cadrul instituției poliției a unor persoane fără pregătire de specialitate. Această situație s-a datorat faptului că „puternicii zilei au urmărit să plaseze în slujbe și să scape de front pe numeroșii lor protejați jertfindu-se astfel interesele superioare ale statului”. Problema personalului încadrat în poliție și siguranță a suscitat vii dispute în diferite articole din presa de specialitate care reliefau faptul că în întreaga țară nici 10% din personalul polițienesc nu este numit în urma pregătirilor școlare sau a aptitudinilor avute. Între 1921 și 1925 în Transilvania au fost suspendați din serviciu sau arestați de către autoritățile în drept opt șefi și subșefi de siguranță pentru abuzuri și incorectitudini săvârșite în serviciu, acest personal fiind „recrutat și trimis exclusiv de către Direcția Poliției și Siguranței spre a organiza, a descoperi comploturi și apăra avutul cetățenilor”.

Presa de specialitate polițienească nu a fost lipsită de „conflicte de presă”; între Revista Poliției al cărei director era G. Gologan, șef de serviciu în Siguranța Generală a statului Brașov și Directorul Siguranței Generale a Statului, R.P. Voinescu apare un conflict, acesta din urmă fiind considerat un „nerod înfumurat și ambițios” care urmărește „să profite de legea excepțională, care a suspendat inamovibilitatea, ca să revoce din funcție pe toți oamenii de cinste și de temperament, care n-ar fi consimțit să se facă uneltele sale docile”. Această poziție a revistei este determinată de revocările vechilor slujbași din poliție și Siguranță, acuzațiile fiind îndreptate spre șeful Siguranței, R.P. Voinescu. Explicația directorului Siguranței Generale este că funcționarii revocați: „consideră încă și azi pe Ion Panaitescu ca adevăratul lor director, și-l țin la curent zilnic cu tot ce se petrece la Siguranță. Așa se face că Vintilă Brătianu este informat înaintea guvernului și mai bine decât guvernul”. Într-o suită de alte articole șeful Siguranței este acuzat că a înscenat un complot împotriva regelui Carol I, că este autorul unor plagiate grosolane (a plagiat un studiu asupra moratoriului apărut la Torino în 1884). Din 1923, Revista Poliției trece în proprietatea lui Z. Rozescu, intrând într-o perioadă descendentă, limitându-se la prezentarea diverselor bande de infractori, a diverselor furturi minore până la omoruri, fiind neglijate problemele privitoare la instituția poliției.

Campania de presă dusă împotriva directorului Siguranței Generale este continuată de ziarul Paza, în care acesta este învinuit de lipsă de profesionalism, deoarece nu a știut să preîntâmpine atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920 (acțiune teroristă pusă la cale și realizată de evreul comunist Max Goldstein, care s-a soldat cu trei victime: episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Grecianu, Ministrul Lucrărilor publice și ad-interim la Justiție și senatorul Spirescu), deși știa că urmează „să se întâmple ceva”. Se prezintă faptul că senatorul Nicolae Buțureanu urmărește interpelarea ministrului de interne, Arthur Văitoianu și a celui de justiție în vederea stabilirii „situației” lui R.P. Voinescu. Ca urmare a acestei campanii de presă, Dașchevici este revocat din funcție iar în urma procesului dezbătut de Secția a III-a a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 27 octombrie 1922 se va respinge recursul de anulare a revocării din funcție, punându-se astfel capăt „conflictului”.

După Unire, doar în Transilvania a apărut un periodic de specialitate adresat polițiștilor, revista Poliția care a apărut la Cluj pe o perioadă de timp mai îndelungată, de două decenii (1920-1940). Demn de remarcat este faptul că deși directorul ziarului era Ovidiu Gritta, prefectul poliției Cluj, în coloanele revistei vor publica foarte mulți oameni de cultură cum a fost profesorul universitar Onisifor Ghibu sau profesori de drept administrativ de la Universitatea din Cluj. O perioadă relativ scurtă revista a fost bilingvă, articolele fiind și în limba maghiară. Și în Basarabia a apărut în 1929, la Chișinău, ziarul Tribuna Polițistului care însă a avut un timp de apariție efemer, totalizând doar trei apariții. O problemă stringentă a poliției române pe care presa polițienească a ridicat-o în primul deceniu interbelic a fost cea a școlilor de specialitate, deoarece în cadrul instituției trebuiau încadrați oameni cu o bună pregătire, aceștia având de îndeplinit o misiune grea și delicată „atât din punctul de vedere al cetățenilor, cât și din acela al statului”. În ceea ce privește Școala de poliție științifică din București ea nu-și îndeplinea adevărata menire deoarece din totalul de 3000 de ofițeri și agenți de poliție doar 1% urmau cursurile acesteia . Această situație se datorează faptului că „ministerul cere prefecturilor de județe și poliții din țară să desemneze câte un ofițer de poliție care să urmeze cursurile școlii; aceasta fiind însă considerată ca o corvoadă, un fel de serviciu peste rânduri, polițiile trimit la școală spre a îndeplini o formalitate, pe cei mai slabi ofițeri de poliție, oprind în serviciu pe cei mai răsăriți”.

III. Legea de organizare a poliției din 8/21 iulie 1929

Venirea la putere a guvernului național-țărănesc, prezidat de către Iuliu Maniu, la 8 noiembrie 1928 a determinat adoptarea unei noi legi care să reglementeze activitatea tuturor ministerelor și a organelor aflate sub autoritatea Ministerului de Interne. Preocuparea esențială a noului guvern a reprezenta-o reorganizarea aparatului de stat. La 2 august este dată Legea pentru organizarea ministerelor, al cărei scop era acela de a se conferi administrației centrale o înfățișare unitară, continuând cu Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930. În acesta se prevedea că atribuțiile Ministerului de Interne sunt de „conducere a administrației generale a țării, ordinea și siguranța statului”, atribuții care reformulează definiția dată de Regulamentele Organice. În timpul guvernării liberale, Iuliu Maniu criticase adesea măsurile legislative liberale și defectuoasa activitate a administrației, poliției și jandarmeriei. Prin această lege, Ministerul de Interne era factorul politic răspunzător de ordinea internă a statului, ocupându-se de administrația generală a țării prin reprezentanții guvernului (prefecții de județe, pretorii, notarii comunali și organele administrației locale) și cu apărarea ordinii publice și siguranței statului prin organele abilitate ale Direcției Generale a Poliției, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei, prefecții de județe, pretorii și notarii. În Ministerul de Interne existau direcții care îngreunau funcționarea normală: Direcțiunea Generală a Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor (P.T.T.), Direcțiunea Monitorului Oficial și Imprimeriei statului, Direcțiunea Serviciului Sanitar, care au intrat prin legea de organizare a ministerelor din 2 august 1929 în structura altor nou înființate ministere. În evoluția spre o instituție eficientă, modernă și europeană, anul 1929 a fost cel mai fast pentru polița română, în principal datorită necesității imperioase care a determinat adoptarea legii de organizare a poliției, considerată cea mai amplă și mai bine ancorată în realitățile românești. Legiuitorul arăta situația în care se găsea poliția în 1929 și carențele acesteia care țineau de „lipsa de unitate, lipsa completă de organizare, abuz de numiri, pletoră de funcționari și lipsa completă de pregătire profesională”.

Înainte de adoptarea acestei legi în cele 71 de județe ale țării existau 355 de oficii de poliție fără coeziune între ele. În 31 de orașe funcționau dezarmonic 2-4 oficii de poliție, de multe ori refuzându-și concursul fapt ce scădea prestigiul autorității. În ceea ce privește personalul polițienesc, erau încadrați 15942 polițiști din care 3607 ofițeri și agenți, 1503 personal de birou și 10942 sergenți de oraș. Dintre aceștia, 80-90% nu aveau calificarea necesară. Din 1184 ofițeri de poliție judiciară erau licențiați în drept doar 40 în întreaga țară și din 364 ofițeri de poliție nu mai puțini erau licențiați în drept. În cele 71 de județe funcționau 22 prefecți de poliție deși nu existau decât 17 municipii, 99 directori de poliție, 38 de inspectori de poliție, 71 șefi de serviciu de siguranță și 175 comandanți și ofițeri de sergenți fiind „un adevărat potop de demnitari fără atribuții precise.

O contribuție esențială în elaborarea și adoptarea acestei legi a avut-o ministrul de interne Alexandru Vaida-Voevod, D.R. Ioanițescu, Armand Călinescu, Anibal Teodorescu și Vintilă Dongoroz și profesorii de la Facultatea de Drept din București: Stelian Popescu, Eugen Bianu, specialist în probleme care priveau siguranța de Stat, acesta din urmă având și o activitate publicistică impresionantă. Noua lege a pornit de la neînțelegerile și fricțiunile permanente dintre organele de poliție, ea căutând să realizeze „principiul fundamental al unificării serviciilor polițienești într-un sistem armonic, științific și determinarea precisă a atribuțiilor importante ale poliției, prin specializare”. Această lege a fost inițiată de ministrul Alexandru Vaida-Voevod, în timpul ministeriatului său fiind adoptate legi de bază privind organizarea forțelor de ordine în Stat: Legea Jandarmeriei Rurale, Legea pentru organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție, Legea Ministerelor, Legea contraspionajului și trădării în timp de pace, Regulamentul de funcționare a Jandarmeriei Rurale. În această perioadă s-au înființat Inspectoratul Gardienilor Publici, Comandamentul Pompierilor Militari și Corpul Detectivilor.

Conform legii poliței din iulie 1929, Direcția Generală a Poliției se împărțea în Servicii Centrale și Servicii Exterioare. Din Serviciile Centrale făceau parte: Direcția Poliției Administrative, Direcția Poliției Judiciare, Direcția Poliției de Siguranță, Inspectoratul Gardienilor Publici și Biroul Jandarmeriei.

Direcția poliției administrative avea în atribuții: să îndrume acțiunea de poliție administrativă, să controleze buna executare a legilor și regulamentelor referitoare la poliția administrativă în general, la poliția specială și la poliția comunală și să vegheze la menținerea ordinii publice. Această direcție se compunea din două servicii: serviciul poliției administrative și al poliției de frontieră și serviciul personalului și controlului.

Direcția poliției judiciare avea ca atribuții: îndrumarea și controlul activității ofițerilor și agenților acestei poliții, referitoare la constatarea infracțiunilor și trimiterea făptuitorului înaintea justiției. Această direcție avea două servicii: Serviciul poliției judiciare cu două birouri (Biroul poliției judiciare și al cercetărilor și Biroul cazierului polițienesc, al controlului recidiviștilor și al statisticii) și Serviciul poliției tehnice cu trei birouri (Biroul central al urmăririlor internaționale, Biroul poliției tehnice și al școlilor și Laboratorul central de poliție tehnică).

Direcția poliției de siguranță conducea și controla activitatea tuturor ofițerilor și agenților acestei poliții, aduna și centraliza toate informațiile primite și îndeplinea prin ofițerii de poliție, prin detectivi, agenți de organe speciale, însărcinările serviciului, precum și dispozițiile referitoare la ordinea publică și Siguranța Statului. Această direcție era compusă din două servicii: Serviciul de informații cu patru birouri (Biroul siguranței generale, al poliției sociale și al informațiilor, Biroul secretariatului și cifrului, Biroul de studii, presă și al Buletinului poliției, Biroul evidențelor, statisticii, arhivei și registraturii) și Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor și Biroul extrădărilor și expulzărilor).

Inspectoratul Gardienilor Publici cuprindea cel mai numeros personal polițienesc și în sarcina sa intrau următoarele atribuții: efectuarea serviciului de pază publică pe teritoriul urban al țării, controla prin deplasările pe teren ale inspectorului, subinspectorului și ale controlorilor de gardieni publici, modul de îndeplinire a serviciului de pază și disciplina personalului.

Pe lângă Direcția Generală a Poliției funcționa ca oficiu de legătură, în interesul serviciului polițienesc, un birou al jandarmeriei, condus de un ofițer superior de jandarmi, doctor ori licențiat în drept, ajutat de un ofițer de jandarmi, de preferință dintre cei care au funcționat pe lângă serviciile de informații, fiind numiți prin decret regal de către ministrul de interne.

Din Serviciile Exterioare făceau parte: Prefectura Poliției Municipiului București, Inspectoratele regionale de poliție (Iași, Cluj, Craiova, București, Timișoara, Cernăuți și Chișinău), Chesturile de poliție din municipii, Polițiile din orașele reședințe de județ, Comisariatele și detașamentele de poliție. Inspectoratul regional de poliție București a avut sediul în București până la 20 decembrie 1934 când prin Legea pentru modificarea unor dispoziții din Legea de organizare a Poliției Generale a statului (21 iulie 1929) se hotărăște trecerea reședinței sale în municipiul Ploiești.

Prefectura Poliției Municipiului București se împărțea la rândul ei în Servicii Centrale și Servicii Exterioare: existau câte 4 chesturi, câte una în fiecare sector, acestea având ca servicii centrale câte 5 birouri iar ca servicii exterioare, comisariatele. Astfel prin această lege din cele 6 inspectorate s-au format 4 chesturi „desființându-se fără nici o justificare împărțirea teritorială a capitalei, în care centrul forma o diviziune aparte”.

Inspectoratele regionale de poliție se împărțeau în trei servicii care priveau polița administrativă, socială și de moravuri. Exista în fiecare orașe reședință de județ o singură poliție de județ corespunzătoare fiecărui județ, respectiv 71 de astfel de poliții. În municipiile capitală de județ existau câte o chestură, iar în celelalte orașe capitale existau poliții.

Chestura avea organizarea în organe centrale formate din trei birouri: Biroul de poliție administrativă, judiciară și de poliție de Siguranță și organe exterioare: comisariatele de circumscripții și detașamente de poliție. O inovație fericită a legii de la 1929 a fost unificarea conducerii polițienești județene în mâna conducerii centrale din capitala județului. Toate comunele urbane din județ și eventual toate celelalte comune care dispun de poliție sau detașamente, au fost puse sub conducerea unitară a poliției din capitala județului. S-a reglementat în mod fericit colaborarea organelor polițienești cu organele administrației comunale. Primarul putea cere intervenția poliției administrative pentru executarea și aplicarea regulamentelor și ordonanțelor comunale.

Comisariatele de circumscripții și detașamentele de poliție se găseau în orașele nereședință, în comunele rurale, punctele de frontieră, porturi, gări, stațiuni balneoclimaterice.

Polițiile din orașele capitale de județ care nu sunt municipii erau împărțite în organe centrale formate din două birouri și detașamente sau secții de gardieni și organe exterioare: detașamentele de poliție. Conform acestei legi, atribuțiile poliției generale a statului erau împărțite pentru prima dată ca poliție administrativă, judiciară și ca poliție de siguranță sau informativă.

Ca poliție administrativă avea următoarele atribuții care priveau apărarea libertății, proprietății și siguranța persoanelor precum și a drepturilor recunoscute prin Constituție și legi, a preveni infracțiunile la legi, regulamente și ordonanțe administrative, executa măsurile de poliție și orice îndatoriri ce-i sunt impuse prin legi, regulamente și ordonanțe, a sprijini opera de asistență în conformitate cu principiile de ocrotire socială, celor care ar avea nevoie, veghind la menținerea ordinii publice.

Ca poliție judiciară constata și urmărea orice infracțiune și trimitea pe făptuitori înaintea justiției, iar în ceea ce privește contravențiile, încasa și amenzi în condițiile legale, executa măsurile ordonate de justiție, potrivit legilor, fie contra persoanelor sau a bunurilor.

Ca poliție de siguranță culegea, instrumenta și aducea la cunoștința autorității superioare acele informații privitoare la fapte care erau contrare ordinii publice și siguranței statului.

Ministrul de Interne putea înființa oficii speciale de poliție pe lângă unele instituții publice și putea autoriza funcționarea de servicii particulare de pază și birouri particulare de informații polițienești care trebuiau să îndeplinească următoarele condiții care făceau referire la: moralitatea persoanelor care cer autorizație, pregătire profesională, exercitarea dreptului de control, obligativitatea serviciilor și organelor de poliție particulare de a da concursul lor poliției de Stat, secretul profesional.

Legea a mai prevăzut reorganizarea Școlii de poliție științifică înființată în 1920, în trei secții: o secție superioară pentru pregătirea profesională a polițiștilor superiori (de la comisari în sus), o secție pentru pregătirea profesională a funcționarilor polițienești inferiori (agenți, detectivi, comisari ajutori) și o secție pentru pregătirea profesională a gardienilor publici și șefilor de secție de gardieni publici, toate având o durată de un an școlar.

La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificare aparatului polițienesc prin crearea unei poliții cu unitate de conducere și execuție, cu servicii coerente care priveau specializarea, colaborarea, stabilitatea, intelectualizarea și încadrarea, responsabilitatea personală a polițistului, depolitizarea poliției. Principiul fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliției administrative și comunale, punându-se capăt conflictelor și antagonismelor dintre cele două poliții care au dus la slăbirea autorității de Stat.

Direcția Generală a Poliției exercita autoritatea sa asupra tuturor serviciilor de poliție și dădea directive organelor de poliție specială numai în cazul în care acestea aveau atribuții polițienești. Sub autoritatea ei s-au concentrat peste 8000 formațiuni polițienești elementare în comunele rurale și urbane, cu 500 de secții de jandarmi în plăși, cu 70 de chesturi de poliție și poliții județene, cu 4 chesturi de sector în Prefectura de Poliție a Capitalei și cu 7 Inspectorate regionale, reprezentând mari unități polițienești: Ploiești, Craiova, Cernăuți, Iași, Chișinău, Cluj, Timișoara. Inspectoratele regionale aveau atribuții care vizau îndrumarea și controlul activității polițiilor din regiune, verificând și centralizând toate informațiile dobândite, transmițându-le apoi Direcției Generale a Poliției făcând legătura între Direcție și serviciile polițienești din circumscripția lor, în tot ce privește acțiunea polițienească și inițierea în tehnica polițienească.

Ministrul legiferator considera că principala direcție a fost aceea de „a face pe tot întinsul țării 71 de poliții unitare, corespunzând celor 71 de județe, conduse fiecare de câte un singur șef responsabil având sub autoritatea lui toate unitățile de poliție urbană din întreg județul său, cuprinzând deopotrivă și poliția administrativă, judiciară și de siguranță: „fiind o singură mână, vor dispare fricțiunile, patimile, invidia și clevetirea”; „vom avea o singură poliție de sus până jos, o singură concepție și un singur suflet”. Legiuitorul din 1929 considerau că „în fiecare punct din țară, oricât de numeroase ar fi organele de poliție o singură persoană trebuie să aibă conducerea activității tuturor și răspunderea ei; polița este un serviciu eminamente centralist și el nu se poate îndeplini în bune condiții decât numai prin cea mai strânsă colaborare a tuturor ramurilor sale”.

Potrivit principiului specializării, polițistul trebuia să aibă o pregătire specială, adecvată ramurii pe care o profesează. Potrivit legii, poliția administrativă era împărțită în poliție socială, de moravuri, a circulației și poliția de pază. Polița socială și de moravuri reprezentau inovații în organizarea instituției. Principiul colaborării organelor poliției generale cu organele speciale respective prevăzute de diferitele legi speciale, vamale, fiscale, rezida în urmărirea și constatarea contravențiilor și delictelor speciale, prevăzute în diferite legi speciale, care se făcea fie de organele poliției generale, fie de organele speciale care sunt obligate să se adreseze întotdeauna organelor poliției generale, dacă astfel de organe existau în localitate. În cazul în care nu există ofițer de poliție, organul special avea dreptul să instrumenteze singur, având îndatorirea de a anunța cel mai apropiat post de poliție. Principiul stabilității se impunea ca urmare a abuzurilor care se făceau în cazul transferărilor, detașărilor pe criterii politice, conform principiului inamovibilității. Șeful fiecărei formațiuni teritoriale de poliție având dreptul de a distribui personalul după nevoi; dreptul de transferare în cazul funcționarilor din Direcția Generală a Poliției aparținea însă directorului general. Încadrarea personalului polițienesc se făcea în funcție de pregătirea profesională la care se adaugă: trecerea funcționarilor fără studii sau pregătire specială în funcții inferioare gradului lor, pensionarea din oficiu în funcție de vârstă și vechime în muncă, trecerea funcționarilor găsiți disponibili în cadrul de disponibilitate, destituirea celor care au făcut declarații false pentru a putea intra în serviciu. În presa de specialitate au existat lungi discuții cu privire la dreptul titraților conform noii legi de a ocupa funcțiile superioare în poliție, în defavoarea celor netitrați, dar cu vechime în poliție: „dar prin a spune, că locurile prime vor fi oferite titraților chiar acum, dar nu cu scurgerea vremei, și că funcționarilor cu drepturile câștigate, li se vor lăsa gradele și salarul luându-li-se însă funcțiunea și dându-li-se una inferioară, este o greșeală de neiertat”.

Ablațiunea consta în dreptul ofițerilor și agenților de poliție de a constata contravențiile de simplă poliție și de a încasa amenzile legale, recunoscute și plătite de contravenienții prinși în flagrantă contravenție. Legiuitorul de la 1929 preciza: „dăm ofițerilor și agenților de poliție, pe lângă dreptul de a constata contravențiile de simplă poliție și pe aceea de a încasa amenzile legale, cu o procedură care să garanteze cât mai mult interesele societății, cât și interesul acelora care s-ar presupune că sunt nedreptățiți”. Un principiu de o mare importanță prin implicațiile pe care le-a avut a fost cel al responsabilității personale a polițistului, legea recunoscând polițistului dreptul de a cere ordin scris și de a nu executa ordinele evident ilegale. Principiul anterior reprezenta un mijloc ce combatere a imixtiunii politicului în domeniul polițienesc. Prefectul județului, în calitatea sa de reprezentant al guvernului și șef al administrației județene, era și șeful poliției și jandarmeriei din județ. S-a permis polițistului dreptul de a nu executa ordinul prefectului de județ atunci când măsurile sunt evident ilegale: „vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale și telefonice și să se dea ordine scrise și chiar atunci încă, polițistul să nu fie obligat să execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertățile cetățenești”. Astfel organul de execuție, poliția, avea dreptul de a pretinde un ordin scris din partea prefectului de județ înainte de a interveni. Pretorul îndeplinea atribuții de poliție de siguranță de Stat, pe care le executa prin organele jandarmeriei și în colaborare cu ofițerii de poliție. Pretorul avea aceleași atribuții ca și prefectul, cu deosebirea că nu putea emite ordonanțe polițienești, în schimb avea calitatea de ofițer de poliție judiciară, pe care prefectul nu o avea. Primpretorii erau ofițeri de poliție administrativă și judiciară. Notarul era reprezentantul puterii centrale în comunele rurale și organ de îndrumare și control al administrației comunale; el era șeful poliției administrative din comună și putea ordona organelor jandarmeriei executarea măsurilor de poliție administrativă; era și ofițer de poliție judiciară, dar nu putea pune în mișcare forța publică. Tot în 21 iulie a fost adoptată Legea administrativă în care se prevedea că ministrul de interne nu mai putea numi primarul comunelor, ei fiind aleși prin sufragiu universal. Prevederile acestor texte de legi constituie inovația cea mai fericită a reformei din 1929, pentru stoparea abuzurilor de putere ale prefecților de județe: „dar moravurile s-au dovedit și în această împrejurare, mai viabile, mai rezistente și mai impunătoare decât legea; reforma n-a avut decât efecte foarte slabe, rar de tot găsindu-se câte un ofițer de poliție sau de jandarmi care să facă uz de garanțiile legii și să se opună, cu orice risc, arbitrariului politic, tradițional al prefecților de județe”. Dimitrie Mântulescu, doctor în drept și fost șef al Serviciului de Informații din Direcția Generală a Poliției afirma în lucrarea sa că „înainte de a reforma instituțiile, trebuiau reformate moravurile, trebuiau educați oamenii, trebuiau luminate mințile, disciplinate voințele și trebuiau șlefuite caracterele”.

IV. Organele polițienești în anii 1930-1940

După trei ani de la moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927), în ziua de 6 iunie 1930, principele Carol sosește în țară, iar la 8 iunie devine rege al României sub numele de Carol al II-lea. La scurt timp va sosi și Elena Lupescu (12 august 1930) în jurul acesteia constituindu-se camarila regală, care va juca un rol foarte important în politica României, acționând pentru creșterea rolului monarhiei în viața de Stat, pentru discreditarea regimului parlamentar-constituțional existent, pentru dezbinarea principalelor partide politice, sprijinind deschis oameni politici și grupări prodictatoriale care au avut efecte dintre cele mai negative asupra siguranței și ordinii în Stat.

Între 10 noiembrie 1928 și 3 ianuarie 1934 s-au succedat la conducerea țării 10 guverne, perioadă care a coincis atât cu instabilitate politică cât și socială datorată marii crize economice mondiale care a atins și România. Deteriorarea situației materiale a populației a generat grave tensiuni sociale în special în centrele muncitorești din Prahova și București. Ca urmare la 3 februarie 1933 a fost introdusă starea de asediu și cenzură pe o perioadă de 6 luni în principalele centre muncitorești. În baza acestora au fost făcute arestări în rândul „petroliștilor” și „ceferiștilor” și s-a trecut la evacuarea în forță a muncitorilor de la atelierele „Grivița” care s-a soldat cu morți și răniți. Cei arestați au fost duși la chestura de poliție, însă autoritățile au fost nevoite să-i elibereze la scut timp ca urmare a protestelor muncitorilor (unii dintre aceștia având arme confiscate de la jandarmi), care au încercat să ia cu asalt sediul de chestură al poliției. Această situație de criză a fost amplificată și de curbele de sacrificiu, prima fiind introdusă la 1 ianuarie 1931, prin care salariile erau diminuate cu 10-15% și cea de-a treia din 1 ianuarie 1933 prin care salariile și pensiile se reduceau cu 10-12%. În plan politic, în această perioadă (14 ianuarie – 9 noiembrie 1933) guvernul a avut o atitudine contradictorie. Prim-ministrul Al. Vaida Voevod încuraja mișcarea legionară ca metodă de combatere a comunismului în timp ce Armand Călinescu, subsecretar de Stat de la Ministerul de Interne, cerea Poliției și Jandarmeriei să percheziționeze sediile organizațiilor legionare. Ministrul de interne din acea perioadă, Gheorghe Mironescu (14 ianuarie-9 noiembrie 1933) denunța pericolul Gărzii de Fier și a încercat în timpul ministeriatului său să îngrădească activitatea acesteia, având în același timp o atitudine anticomunistă.

În ceea ce privește personalul polițienesc prin legea din 19 decembrie 1934 s-a prevăzut ca posturile de: inspector, subinspector, chestor de poliție, șef de poliție, secretar de chestură și secretar de poliție, vor putea fi ocupate în afară de calea obișnuită a avansărilor, de către licențiații sau doctorii în drept, actualii sau foști magistrați, funcționarii polițienești, ofițeri din jandarmerie sau avocați. Acest fel de recrutare de personal s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit, cariera de polițist cerând o pregătire care nu se poate dobândi decât trecând prin toată ierarhia funcționărească. Astfel în 1938 această prevedere va fi abrogată și se va institui o comisie de examinare a candidaților pentru ocuparea funcțiilor în poliție care să fie compusă în viitor din funcționari polițienești superiori și profesori universitari, toți desemnați de Ministerul de Interne.

După 1930, și ca urmare a crizei economice și datorită carențelor regimului democratic, s-a creat treptat în opinia publică o reacție negativă față de instituțiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forțelor de extremă dreaptă, în același timp intensificându-se manevrele regelui Carol al II-lea care vizau instaurarea unui regim autoritar. Partidele politice au început să fie privite ca niște „coterii politice”, adică grupuri de interese care luptă între ele pentru cât mai multe avantaje materiale obținute de partizanii proprii. Ascensiunea forțelor de dreapta era o caracteristică pe plan european, ea culminând cu venirea la conducerea Germaniei a Partidului Național-Socialist condus de Adolf Hitler, unul din statele mari europene revizioniste care a încurajat și sprijinit efectiv organizațiile extremiste de dreapta din România. La 10 decembrie 1933, datorită acțiunilor ilicite ale Legiunii se va trece la dizolvarea acesteia considerându-se că activitatea legionarilor „constituie un izvor permanent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autorităților statului, și contribuind prin aceasta la crearea unei stări de natură a aduce anarhie în țară”, însă la nu mai puțin de un an s-a creat partidul „Totul pentru Țară” sub această denumire continuând să funcționeze aceeași organizare legionară. La scurt timp după punerea în ilegalitate a legionarilor, primul-ministru I.G. Duca este asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de o „echipă a morții”, evidențiindu-se astfel „nereguli în activitatea Poliției de Siguranță, a Poliției în general, care nu a reușit să asigure paza și securitatea premierului”, acest atentat fiind înfăptuit cu acordul tacit al regelui.

Situația internă, dar și influența externă a determinat creșterea fulminantă a mișcării de extremă dreaptă: între alegerile din 1931 și 1937, Garda de Fier a devenit o mișcare de masă, voturile câștigate de aceasta ridicându-se de la 1% la 15,58%. Într-o notă informativă a Inspectoratului regional de poliție Timișoara cu privire la curentele politice din țară și efectele lor în Ardeal și Banat se arăta la 7 noiembrie 1936 că: „Falimentul uluitor al tuturor guvernelor democratice de după război, dezastrul economic, dezorganizarea îngrijorătoare a statului, decadența morală a populației, paralel cu ascensiunea economică a elementelor străine de neamul și religia noastră au fost sursa care a alimentat ideologia național-rasistă și a produs în sufletul poporului plămada unei viguroase reacțiuni”, conchizând în final că „în mâinile tinerimii intelectuale de azi este soarta de mâine a statului nostru! Un popor nu trăiește decât prin viitor, iar viitorul este necontestat al Gărzii de Fier!”. S-au impus măsuri de consolidare a Ministerului de Interne, pentru creșterea rolului atribuțiilor organelor polițienești, pentru dotarea lor tehnică cu mijloace tehnice moderne și ridicarea profesionalismului. Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuțiile Ministerului de Interne si a organelor din subordine. Dimitrie Mântulescu în lucrarea sa Poliție Politică și Poliție de Siguranță de Stat considera că prin această lege s-a sporit autoritatea organelor administrației locale dar și centrale. Prefectul putea da ordine tuturor organelor polițienești și jandarmeriei, care erau obligate să le execute de îndată, punându-se astfel la „îndemâna prefecților de județ o armă foarte periculoasă, pe care ei o vor folosi ca și întrecut, cu multă energie, dar și cu multă patimă contra adversarilor politici. Se acorda calitatea de ofițeri ai poliției judiciare și pretorilor și notarilor comunali, trecându-se „peste orice principii de drept public”.

Între 1936-1937, Garda de Fier a cunoscut un adevărat avânt, bucurându-se de sprijinul material al marilor capitaliști și moșieri: Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Al. Cantacuzino și a oamenilor politici: Ion Inculeț, Al. Vaida Voevod, Mihail Manoilescu, aceștia doi din urmă deținând și funcția de miniștri de interne, urmărind prin aceasta „să se pună bine” cu C.Z. Codreanu pentru eventualitatea unui succes politic al legionarilor. Urmând îndeaproape politica regelui, guvernul Gh. Tătărăscu (5 ianuarie 1934- 14 noiembrie 1937), transformat într-un „cabinet cvasipersonal” al regelui Carol al II-lea, a încetat acțiunile represive împotriva mișcării legionare, admițând forme de manifestare care încălcau legile existente (deplasări în coloane, portul de arme și uniforme, arderea presei democratice). În această atmosferă de „tolerare” din partea autorităților, în iunie 1936, legionarii au atacat „Casa Poporului” în care se afla sediul central al Partidului Social Democrat și al Confederației Generale a Muncii. Echipele morții făceau „vizite” și trimeteau scrisori de amenințare „dușmanilor”.

Cu ocazia alegerilor parlamentare din decembrie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între C.Z. Codreanu și Carol al II-lea în care regele i-a expus liderului legionar dorința de a instaura un regim personal, bazat pe sprijinul legionar. C.Z. Codreanu nu a acceptat oferta fapt ce a determinat „ruperea relațiilor” cu Mișcarea Legionară și adoptarea unor măsuri antilegionare la care organele polițienești au avut o contribuție esențială. Această „nereușită” a regelui de a se substitui la conducerea Gărzii de Fier, a pregătit terenul pentru lovitura de stat de la 10 februarie 1938 și instaurarea regimului de autoritate monarhică. Carol al II-lea și colaboratorii lui, în special Armand Călinescu care între 28 decembrie 1937 și 21 septembrie 1938, a deținut funcția de ministru de interne, erau hotărâți să treacă la distrugerea Gărzii de Fier și la aducerea sub tăcere a liderului legionar, care se bucura de o reală popularitate. În urma unui proces înscenat Codreanu este condamnat în aprilie 1938 la 6 luni de închisoare. Tot în aceeași lună a apărut decretul lege pentru „apărarea ordinii în Stat”, care îi viza în mod direct pe legionari. Numai Prefectura Poliției Municipiului București, condusă de generalul Gabriel Marinescu, a organizat în acest an 631 de descinderi și percheziții la sediile și domiciliile legionarilor, operând arestarea a 1226 de legionari care au fost închiși sau internați în lagăre. Mergând pe aceeași linie, la ordinul ministrului de interne în noaptea de 18-19 aprilie 1938, organele de ordine au făcut percheziții în sediile Gărzii de Fier făcând numeroase arestări. Între 23-26 mai 1938 s-a desfășurat procesul cestora deși avea un fățiș caracter politic, justiția fiind subordonată regimului; alți legionari arestați cărora nu li s-a intentat proces au fost închiși în lagăre special amenajate printre cei arestați aflându-se Nae Ionescu și Mircea Eliade.

O nouă etapă în organizarea poliției va interveni în anul 1938, când la inițiativa ministrului de interne Armand Călinescu, regele a semnat, la 18 iunie 1938, Legea „pentru trecerea poliției urbane din județe sub conducerea comandantului Legiunii de jandarmi” cu precizarea că Poliția Municipiului București în fruntea căreia se găsea Gabriel Marinescu, membru al camarilei regale, și cele ale orașelor Sinaia și Oltenița nu intrau sub incidența noii legi. La 3 octombrie 1939 este înființat Ministerul Ordinii Publice, având în atribuțiile sale conducerea Poliției generale a statului și jandarmeriei, fiind o creație „dictatorială”, la scurt timp fiind desființat (23 decembrie ). Prin această lege considerată „o aberație legislativă”, se dădea dreptul Comandantului legiunii de jandarmi de „executare a poliției generale pe întreg cuprinsul județului”, autorii ei urmărind prin această lege realizarea unei coeziuni între poliția urbană și cea rurală, pentru ca supravegherea și toate măsurile polițienești să fie omogene, simultane și spontane, dar această unitate nu s-a putut realiza în activitatea polițienească datorită carențelor care porneau de la subordonarea ineficientă la nivel central sau datorită amestecului de atribuții și competențe. La scurt timp (martie 1939), legea este abrogată, poliția revenind sub autoritatea Ministerului de Interne.

În ziua de 28 noiembrie a avut loc atentatul asupra rectorului Universității din Cluj, pe care guvernul l-a pus pe seama legionarilor. Profitând de acest lucru, regele a decis să treacă la suprimarea a liderului legionar. Codreanu este asasinat împreună cu Decemvirii și Nicadorii de către jandarmii pregătiți pentru aceste crime în timp ce erau transportați din închisoarea de la Râmnicu Sărat la cea din Jilava, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938. Ca o răzbunare legionarii îl vor asasina la 21 septembrie pe ministrul de interne, Armand Călinescu ceea ce a determinat crunta represiune ordonată de rege în timpul căreia au fost ucise peste 300 de persoane, în special fruntașii Mișcării Legionare. În toate județele au fost împușcați câte 3-4 legionari și expuși în piețe publice „în ștreang” pentru ca publicul să știe „ce vor păți” toți cei care s-ar încumeta la acte similare. Acesta era climatul de „ordine și siguranță” pe care regele Carol al II-lea a urmărit să-l instaureze în lupta pentru consolidarea supremației în cadrul regimului de autoritate monarhică, climat care a reprezentat cel mai puternic factor de instabilitate social-politică, cu urmări catastrofale pentru prestigiul statului român, dar și pentru suveranitatea și integritatea teritorială.

Începând cu luna martie 1940, în urma mai multor decizii ale ministerului de interne s-a trecut la eliberarea legionarilor închiși ca urmare a declarațiilor de renunțare la convingerile lor politice și de loialitate față de Carol al II-lea și de regimul său. S-a observat tendința regelui de apropiere de noii legionari în frunte cu liderul Horia Sima, în condițiile internaționale de după invadarea și cotropirea Poloniei și expectativa Angliei și Franței. În aceste circumstanțe regele Carol al II-lea se dispensează de serviciile generalului Gabriel Marinescu, cel care a avusese un rol important în camarila regală și în reprimarea organizației legionare. În locul său este numit generalul Rodrigue Modreanu, urmărindu-se prin această numire, reconcilierea relațiilor cu organizația legionară.

Cu toate acestea, Horia Sima este arestat în noaptea de 17-18 mai 1940, în timp ce urmărea să intre ilegal în țară (se întorcea de la Berlin unde se retrăsese de teama măsurilor represive ordonate de regele Carol al II-lea). Horia Sima va sta un timp în arestul Corpului Detectivilor fiind salvat de intervenția lui Mihail Moruzov, șeful Serviciului Special de Informații, care „nu numai că l-a împăcat cu regele Carol al II-lea, realizând destinderea cu legionarii, dar l-a propulsat direct în Guvern”. În „realizarea destinderii cu legionarii” s-a mers până la implicare lui Gabriel Marinescu în procesul industriașului Max Auschnit, care-l sponsorizase în construcția Palatului Prefecturii Poliției Municipiului București, însă ca urmare a notele ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940 și ocuparea Basarabiei și nordului Bucovinei de către Armata Roșie, regele Carol al II-lea va fi forțat să semneze actul de abdicare. Ca urmare a noilor realități politice la 6 septembrie 1940 se va instaura guvernul condus de generalul Ion Antonescu care la 14 septembrie va proclama România ca „Stat național-legionar”, inaugurându-se o noua perioadă de crime odioase. Astfel legionarii vor acapara principalele funcții de conducere a organelor polițienești iar în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 vor trece la asasinarea a peste 65 de demnitari de stat aflați în detenție la penitenciarul Jilava. Între aceștia se aflau foști conducători ai organelor polițienești și serviciilor secrete românești care în timpul regimului de autoritate monarhică, participaseră la represiunea gardistă: generalul Gabriel Marinescu, generalul Ion Bengliu, fost inspector șef al Inspectoratului General al Jandarmeriei (1938-1940), Mihail Moruzov, fost șef al Serviciului Secret de Informații Român, Niky Ștefănescu, fost director al Corpului Detectivilor din Direcția Siguranței Generale, comisarul Gheorghe Comșa, care participaseră la reprimarea Gărzii de Fier în vremea dictaturii regale.

V. Siguranța Generală a Statului

Conform legii de organizare a poliției generale a statului, atât poliția administrativă (de ordine) cât și cea judiciară (represivă) se găseau sub autoritatea Ministerului de Interne.

În afară de organizarea poliței generale a statului mai exista o organizare specială, aceea a „Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale” creată prin legea de la 25 martie 1908, cunoscută sub numele de „Siguranța Generală a Statului”, ale cărei atribuții țineau unele de poliția administrativă, altele de poliție judiciară, rurală, sanitară, afară de cele exclusiv ale poliței de siguranță: expulzări, extrădări, controlul pașapoartelor: „prin urmare din punctul de vedere al unității de organizare polițienească, avem două direcțiuni, care lucrează separat una de alta făcând ambele dublu emploie în ceea ce privește poliția judiciară”. Soluția acestei situații era după unii specialiști în drept polițienesc, ca poliția administrativă și poliția judiciară să fie puse sub conducerea unui singur șef independent și să fie mai clar delimitate atribuțiile „cel puțin pentru crime și delicte”. Siguranța Generală a Statului înființată la 25 martie 1908 își avea agenții și ofițerii ei speciali, care lucrau independent de ceilalți ofițeri de poliție judiciară sau administrativă, sub ordinele Directorului General al Siguranței, nefiind supusă controlului Curților de Apel: „sub raportul unității de organizare polițienească avem două direcții care lucrează separat una de alta, dispunând ambele după trebuință în ceea ce privește poliția judiciară”, afirma E.C. Decusară, doctor în drept la Paris. Această situație determina necesitatea unei poliții unificate deoarece existau numeroase foruri polițienești care trebuiau să coopereze, dar care însă se contraziceau, ceea ce avea efecte dintre cele mai negative pentru prestigiul instituției, pentru că „o instituție de importanța Siguranței Generale este o armă cu două tăișuri, o armă folositoare când este pusă cu sinceritate, dragoste și pe temeiul legilor în serviciul dreptății cauzei celei mari, a poporului și invers ea se poate transforma într-un junghi, când se abate de la sfânta sa destinațiune, fie punându-se în slujba unui partid sau persoană, fie că-și înțelege altfel de cum trebuie, menirea sa”. Siguranța Generală a Statului își avea organele sale: brigăzile și serviciile de siguranță, inspectoratele și subinspectoratele, poliția prefecturilor de județe și prefectura polițiilor de provincie, poliția jandarmeriei rurale, poliția militară a consiliilor de război și comenduirilor care: „fiecare se orientează și se conduce de către centre diferite și care își fac fără scrupule o dăunătoare concurență”. Datorită complexității atribuțiilor și îndatoririlor, în cadrul Siguranței Generale apar „conflicte” de atribuții cu poliția administrativă, în capitalele de județ existând două poliții independente una de alta, cea administrativă și cea de siguranță fiecare cu câte un șef și un subșef. Acestor „conflicte” de atribuții și activităților paralele se mai adăuga o distribuție neuniformă a brigăzilor de siguranță care nu se făcea în funcție de numărul locuitorilor și de problemele specifice zonei: „în comuna Brad din județul Hunedoara care are o populație de numai 4 mii de locuitori în majoritate absolută români, actualmente pe lângă plutonul de jandarmi se mai găsește brigada de siguranță și poliție ca în comunele urbane, în timp ce în comunele de frontieră cu populație străină de câte 20000 de locuitori, cum este Satu Mare, nu se găsește decât o brigadă de siguranță cu 3 agenți și un subșef care necunoscând limba locuitorilor se înțelege cu aceștia prin translator”.

Potrivit legii pentru unificare administrativă din 14 iunie 1925, țara era împărțită în județe și comune care puteau fi urbane și rurale. Comunele erau conduse de primar, în articolul 59 primarul fiind proclamat șeful poliției comunale, el reprezentând un factor al poliției preventive, el nefiind ofițer de poliție judiciară decât în materie de poliție comunală. Pretorul era cel mai important factor polițienesc rural care prin rolul și însărcinările date de legi, pregătirea și menirea pe care o avea trebuia să fie călăuzitorul efectiv al tuturor organelor polițienești din plasă. El reprezenta în plasa sa puterea executivă și avea ca atribuție menținerea ordinii și siguranței publice fiind șeful poliției din circumscripția sa. Atribuțiile sale de poliție administrativă erau: să îndrume autoritățile comunale, să reglementeze chestiunile ce privesc binele și liniștea obștească, să supravegheze, să îndrume prin ordine și instrucțiuni scrise și verbale autoritățile comunale și jandarmeria: „este o veșnică plângere din partea majorității colegilor, că jandarmii nu ascultă de ordinele pretorului ca factor al poliției represive”.

Prin legea de organizare a Poliției din iulie 1929 se înființează într-o formulă superioară și evoluată a poliței politice, aceea a Poliției de Siguranță de Stat care avea rolul de observare, supraveghere și de informații. Polița de Siguranță de Stat era definită ca o ramură specială a Poliției Generale a Statului care avea menirea apărării ordinii publice și siguranței statului român. Conform Legii de organizare a poliției din 21 iulie 1929, cel mai important serviciu interior din Direcția Poliției Generale a fost Direcția Poliției de Siguranță care conducea și controla activitatea tuturor ofițerilor și agenților acestei poliții, aduna și centraliza toate informațiile primite și îndeplinea prin ofițerii de poliție, prin detectivi și agenții de organe speciale, însărcinările serviciului, precum și dispozițiile referitoare la ordinea publică și siguranța statului. Această direcție era compusă din două servicii: Serviciul de informații care avea patru birouri (Biroul siguranței generale, al poliției sociale și al informațiilor, Biroul secretariatului și cifrului, Biroul de studii, presă și al Buletinului poliției, Biroul evidențelor, statisticii, arhivei și registraturii) și Serviciul controlului străinilor cu două birouri (Biroul controlului străinilor și Biroul extrădărilor și expulzărilor) și patru Brigăzi centrale de siguranță. În 1931, Brigăzile centrale de Siguranță s-au transformat în Corpul Detectivilor, instituție care până în 1939 a fost condusă de Vintilă Ionescu, iar de la această dată până în luna august 1940, de către Niky Ștefănescu. Corpul Detectivilor a desfășurat activitatea de culegere a informațiilor prin toate procedeele: agentură secretă, filaj-supraveghere, interceptări telefonice și de corespondență. Mai avea atribuții în domeniul prevenirii și descoperirii infracțiunilor contra ordinii publice și siguranței statului; era subordonat Direcției Poliției de Siguranță reprezentând organul informativ de teren, de căutare și alegere de informații, desfășurându-și activitatea cu precădere în București, dar acționa uneori și în provincie, prin echipe volante. Era organizat pe grupe, secțiuni, echipe și birouri.

Grupa I urmărea organizațiile și partidele de dreapta și extrema dreaptă, asociațiile fără scop lucrativ, sectele religioase, nerecunoscute legal, corpurile profesionale și lojile francmasonice. Grupa a II-a (Brigada Mobilă) se ocupa cu cercetarea infracțiunilor de drept comun (1931-1938), între 1938-1941 cu supravegherea mișcării comuniste și mai apoi cu urmărirea activității partidelor politice, a sectelor religioase și a evreilor. Grupa a III-a supraveghea organizațiile și partidele politice ale minorităților naționale suspectate de acțiuni contra intereselor statului. Grupa a IV-a s-a ocupat până în octombrie 1938 de urmărirea activității mișcărilor comuniste, a partidelor de stânga, iar până în 1944 a asigurat paza familiei regale în colaborare cu Prefectura Poliției Municipiului București și Inspectoratul General al Jandarmeriei. În schema de organizare a Corpului Detectivilor figurau și două echipe speciale: una care se ocupa de probleme economice și alta cu interceptarea convorbirilor telefonice. Aceasta din urmă a funcționat în localul Societății Anonime a Telefoanelor (care își făcea adesea reclamă în coloanele revistelor oficiale polițienești), iar interceptările puteau fi solicitate de Direcția Generală a Poliției, Direcția Poliției de Siguranță, Serviciul Secret de Informații al Armatei Române, Marele Stat Major, Parchetul Militar și Civil. În subordinea Poliției de Siguranță se mai aflau: Biroul de Siguranță al Gării de Nord care semnala deplasările persoanelor date în urmărire și primea reclamațiile referitoare la infracțiunile săvârșite pe calea ferată, pe care le îndruma spre cercetare autorităților polițienești și Poliția Aeroportului Băneasa care îndeplinea atribuții de poliție de frontieră: controlul documentelor de călătorie, identificare a persoanelor urmărite și date în obiectiv. Direcția Poliției de Siguranță era condusă de un director și un subdirector. Din 10 februarie 1920 până în 1927 Siguranța a fost condusă de Romulus P. Voinescu, iar de la această dată funcția a fost ocupată de Eugen Cristescu (n. 3 aprilie 1895, Grozăvești, jud. Buzău- m. 12 iunie 1950, Văcărești), căruia i-au succedat Eugen Bianu și Dimitrie Mântulescu. În primul deceniu interbelic Siguranța a avut unele „neîmpliniri” care derivau din ineficiența măsurilor adoptate. Astfel la scurt timp după Unirea s-a simțit nevoia de a „monitoriza” presa de limbă maghiară. Într-o adresă a Subinspectoratului General de Siguranță din Transilvania către Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale din 14 februarie 1920 se arată necesitatea urmăririi stricte a ziarelor ungurești și se propunea „ajutorarea formării unui ziar bun maghiar, cu nuanță politică, stând în mod deghizat sub controlul și direcția noastră, care să fie în stare a câștiga publicul cititor maghiar”, astfel încât maghiarii nu vor mai avea nevoie de ziarele care apar la Budapesta și necesitatea înființării unui institut comercial unguresc cu rol de cenzură a publicațiilor maghiare care intră în țară. Astfel în munca de contrapropagandă la 2 aprilie 1920 se înființează revista săptămânală maghiară Uj Ember (Omul nou). Într-o notă confidențială a prefectului de Cluj și Cojocna din 20 mai 1920 se arată că „tovarășii” care publică în ziarul „Uj ember” au fost în serviciile lui Bela Kun. Cu toate acestea va exista o „scurgere de informații”, în ziarul Dacia din 19 iunie 1920, apărând un articol cu titlul „Cenzura deghizată” cu subtitlul „Libertatea presei în pericol”, ceea ce reliefa organizarea ineficientă și totodată un insucces al Siguranței statului în ceea ce privește munca contrainformativă. Astfel de insuccese au mai existat: într-o cerere a Subinspectoratului de Siguranță Transilvania către Siguranța Statului la conducerea căreia se găsea R.P. Voinescu, se cerea aprobarea pătrunderii ziarului maghiar Jövö în țară, fiind redactat de către un grup de unguri expulzați care se găseau la Viena și care scriau articole „favorabile intereselor țării noastre”. La 3 martie 1921 este aprobată această inițiativă, însă la scut timp printr-o nouă cerere din 26 iunie 1921 se cerea revocarea dispozițiilor de pătrundere a ziarului în țară ca urmare a articolelor „tendențioase” apărute în ziar.

Eugen Cristescu, șef al Siguranței (1927-1934), a fost membru al Comisiei Internaționale de Poliție, ce se întrunea periodic la Haga având întinse legături și chiar relații prietenești cu șefii serviciilor de siguranță din multe State europene. În 1924, Mihail Moruzov (n. 8 noiembrie 1887, Zibil, Tulcea- m. 26/27 noiembrie 1940, Jilava) a fost numit șef al Serviciului Special de Informații (S.S.I.) al armatei române, funcție pe care o va onora până la 6 septembrie 1940. Rivalitatea sa ireconciliabilă, pornită din orgolii și interese personale, mai întâi cu R.P. Voinescu, Șeful Siguranței până în 1927, când moare acesta din urmă, apoi cu Nicolae Titulescu, ministru de externe până în 1936, cu șeful Siguranței, Eugen Cristescu, cu Constantin Maimuca, comisar de Siguranță și chiar cu generalul Ion Antonescu, fapt ce a determinat o stare conflictuală în cadrul serviciilor de informații, ordine și siguranță ale statului cu implicații dintre cele mai negative. În 1934 Eugen Cristescu este „transferat” din funcția de director general al Siguranței într-o funcție de conducere în Administrația Ministerului de Interne, datorită refuzului acestuia de a se preta la amestecul în combinațiile politice ale partidelor, acțiune sugerată de cercurile Palatului regal. În spatele acestei „marginalizări” se aflau în principal mașinațiunile lui Mihail Moruzov, pornite în primul rând din invidie. Din septembrie 1940, Eugen Cristescu este „reabilitat” de noul regim, devenind omul de taină al mareșalului Ion Antonescu, cel care a „îndeplinit una dintre cele mai controversate, misterioase și deloc invidiate funcții din administrația statului”, aceea de director general al Serviciului Special de Informații. A fost arestat imediat după actul de la 23 august 1944, petrecându-și ultimii ani din viață în închisorile Aiud, Dumbrăveni și Văcărești unde moare în 12 iunie 1950. A fost anchetat de către Securitate, începând cu 1949, fiind „exploatat ca bază de date”, în această perioadă elaborând lucrarea Organizarea și activitatea Serviciului Special de Informații, considerată prima lucrare despre istoria serviciilor secrete românești. Moruzov a fost arestat în ziua de 6 septembrie 1940, odată cu prăbușirea regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, iar în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 a căzut victimă alături de alți 64 de foști demnitari, ofițeri, polițiști și oameni politici, execuțiilor legionare de la închisoarea Jilava, lăsând Serviciul Special de Informații într-o situație haotică. Activitatea Siguranței a fost marcată atât de „neîmpliniri”, dar și de reale succese în ceea ce privește ordinea și siguranța, în perioada interbelică fiind deferite justiției numeroase grupări teroriste, comuniști, legionari, bandiți, spioni, traficanți, diversioniști, criminali, toate acestea în contextul în care nu întotdeauna se foloseau metode și mijloace legale dintre cele mai pașnice.

Au existat însă și probleme, Serviciile de siguranță din Basarabia, datorită corupției, au ajuns să fie penetrate de către serviciile secrete sovietice. Într-un document întocmit de Serviciul Secret în 9 aprilie 1930 se arată că personalul Siguranței din Basarabia era în realitate o secție a GPU, organizată solid pe teritoriul nostru. Această situație în care instituțiile statului însărcinate cu identificarea, prevenirea și contracararea pericolelor deveneau tot mai slabe și lipsite de coeziune, a determinat o situație negativă în întreaga țară.

Direcția Generală a Poliției întocmea zilnic un „Buletin informativ” care conținea date privitoare la siguranța statului, fiind transmis vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, Ministrului Afacerilor Interne, Secției a II-a și propagandei din Marele Stat Major, Comandantului militar al Capitalei, Inspectoratului General al Jandarmeriei. „Buletinul informativ” avea un caracter strict secret, după „folosire” fiind distrus prin ardere. Acest buletin cuprindea informații de politică externă, starea de spirit a populației, mișcările subversive, minoritățile naționale.

În perioada interbelică Siguranța a avut un rol important în reprimare mișcărilor cu caracter extremist, însă din cauza conflictelor dintre conducătorii Siguranței și Șeful Serviciului Special de Informații, Moruzov au determinat scăderea prestigiului și eficienței muncii informative, cu consecințe dintre cele mai negative pentru țară.

VI. Prefectura Poliției Municipiului București

Reorganizând instituțiile statului, Regulamentul organic a denumit instituția ce se ocupa de păstrarea ordinii în București din Agie în „Polița Capitalei”. În realitate, instituția a funcționat sub denumirea de Agie, denumire împrumutată de la conducătorul ei căruia Regulamentul organic îi păstra tradiționala denumire de „agă”. Această denumire a purtat-o până în 1848, când odată cu spiritul înnoitor revoluționar s-a schimbat titulatura de agă cu aceea de „șef al poliției capitalei”, iar instituția nu s-a mai numit Agie, devenind Poliția Capitalei. După Unirea din 1859, șeful Poliției Capitalei se va numi prefectul poliției capitalei, iar în celelalte orașe de peste 3000 de locuitori se numea cap sau comisar de poliție. Prin Legea din 1 aprilie 1882, intitulată „Lege pentru organizarea poliției capitalei” este fixat personalul acestei instituții și retribuțiile acestuia. Prin „Legea poliției generale a statului” din 1 aprilie 1903, se preciza că Polițiile din București și Iași funcționau independent de prefectura județului, formând prefecturi speciale sub conducerea prefecților de poliție; aveau câte un director și mai mulți inspectori, comisari și subcomisari. Directorii și inspectorii reprezentau organele de control, exercitându-și acest drept în tot cuprinsul orașului; comisarii și subcomisarii funcționau în circumscripțiile comisariatelor de poliție, care se fixau prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Aceste prefecturi dispuneau pe lângă ofițerii de poliție, de un corp de sergenți de oraș, de jandarmi pedeștri și călări, precum și de agenți speciali de siguranță. Conform acestei legi, structura organizatorică cuprindea următoarele servicii interioare: telegrafic și telefonic, exterioare: inspectori, comisari, subcomisari, agenți speciali de siguranță și odăiași; biroul de servitori și paza orașului formată din sergenți, sergenți majori, ofițeri de sergenți și comandanți de companii. Prin legile dintre 1903-1904 se oficializează pentru prima dată denumirea instituției ca Prefectura Poliției Capitalei, iar prin legea din 21 iulie 1929 se va numi Prefectura Poliției Municipiului București, fiind considerată de acum un serviciu exterior al poliției generale a statului. Prin această lege va crește numărul personalului și vor apărea noi servicii în cadrul Prefecturii poliției municipiului. În cadrul acesteia existau servicii centrale (Serviciul poliției administrative, Serviciul poliției judiciare, Serviciul poliției sociale, al moravurilor și informațiilor, Serviciul controlului străinilor, hotelurilor, hanurilor și camerelor mobilate și Serviciul circulației, Serviciul medical, al contabilității și casieriei, Serviciul gardienilor publici) și servicii exterioare sau teritoriale împărțite în birouri.

Serviciile exterioare ale Prefecturii poliției municipiului erau divizate din punct de vedere teritorial și administrativ în 4 sectoare, corespunzătoare celor 4 chesturi polițienești, fiecare chestură fiind divizată la rândul său în mai multe circumscripții polițienești numite comisariate. Fiecare chestură de sector (galben, negru, albastru, verde) era condusă de un chestor de poliție ajutat de un secretar, iar serviciile exterioare ale chesturilor erau reprezentate prin comisariatele polițienești de circumscripție și comisariatele de poliție atașate pe lângă diferite instituții sau servicii publice. Existau 37 de astfel de circumscripții de poliție aferente diferitelor cartiere bucureștene. În cadrul fiecărei chesturi funcționau următoarele birouri: biroul administrativ, biroul populației, controlul străinilor, hotelurilor și camerelor mobilate, ordinii și asistenței sociale, al detașamentului de gardieni publici. Biroul administrativ avea atribuții privind transmiterea diferitelor ordonanțe și dispoziții cu caracter polițienesc și administrativ, primite de la prefectură; Biroul populației, controlului străinilor, hotelurilor și camerelor mobilate avea atribuția de a urmări și coordona întreaga mișcare a populației stabile sau flotante din raza chesturii; Biroul servitorilor avea atribuția de a exercita controlul polițienesc asupra servitorilor, de a întocmi libretele de serviciu și fișele individuale și de a rezolva eventualele conflicte dintre stăpân și servitor; Biroul ordinii și asistenței sociale se ocupa de transmiterea către prefectură a tuturor datelor referitoare la diferitele activități colective: întruniri publice, cluburi, asociații, prostituție și Detașamentul de gardieni publici. Chesturi de poliție au funcționat în marile orașe ale țării care erau centre administrative cu mare putere economică, cu o populație numeroasă, cu o dezvoltare instituțională puternică și care se confruntau cu probleme deosebite pe linia poliției siguranței de Stat și asigurării ordinii interne. În celelalte orașe funcționau Poliții care aveau aceleași atribuții ca și chesturile însă cu un personal polițienesc mult diminuat.

Legea din 21 iulie 1929 a menținut dreptul Prefectului Poliției Municipiului București de a da ordonanțe, el trebuind să colaboreze în permanență cu Direcția Generală a Poliției pentru tot ceea ce privește paza ordinii publice și a legalității. Avea dreptul de decizie generală pe calea ordonanțelor polițienești în orice domeniu polițienesc. El era funcționarul public cu cele mai mari puteri de poliție, culminând pe deplin atât calitatea de organ de decizie cât și calitatea de organ de execuție polițienească. Prin aceeași lege s-a prevăzut și organizarea unui Corp de Jandarmi municipali care să constituie o rezervă a poliției de ordine, în cazul în care corpul de gardieni de zi și de noapte ar fi insuficient. În ceea ce privește personalul din cadrul Prefecturii Poliției Capitalei (ofițeri de poliție, agenți, ofițeri de gardieni, gardieni), s-a atins apogeul doar în 1929 când erau încadrați 344 ofițeri de poliție (erau ofițeri de poliție în următoarea ordine ierarhică: 1.Directorul General al Poliției și Prefectul Poliției Municipiului București, 2.Subdirectorul general al poliției și secretarul general al Poliției Municipiului București, 3.Directorii din Direcția Generală a Poliției și inspectorii de poliție, 4.Chestorii de poliție, subinspectorii, chestorii de sector din Prefectura Poliției Municipiului București, 5.Șefii de poliție din orașele reședință de județ, secretarii chesturilor de poliție și secretarii chesturilor de sector din București, 6.Secretarii polițiilor din orașe reședință de județ și comisarii șefi, 7.Comisarii, 8.Comisarii ajutori), 284 agenți (erau agenți de poliție în următoarea ierarhică: 1.Agenții din serviciile și birourile de poliție judiciară și detectivii de la serviciile și birourile de siguranță, 2.Agenții repartizați la birourile administrative, 3.Gardienii publici), 109 ofițeri de gardieni și 2532 gardieni. După Marea Unire au existat și probleme, constatându-se insuficiența numărului existent de polițiști care nu mai făceau față persoanelor flotante sau străine care erau în trecere prin București.

În primul deceniu interbelic (1920-1930) unul dintre cei mai capabili prefecți ai Prefecturii poliției capitalei a fost generalul Eracle Nicoleanu, „omul regelui Ferdinad I”, adus din rândurile armatei, până în 1920 aflându-se la conducerea Secției I de pe lângă Marele Stat Major. După restaurație va fi înlocuit din 6 iunie 1930 cu omul de încrederea al regelui Carol al II-lea, generalul Gabriel Marinescu, care va conduce Prefectura Poliției Capitalei până în noiembrie 1939, perioadă în care va fi un membru de seamă al camarilei regale; pentru scurt timp va deține și funcția de ministru de interne (21-28 septembrie 1939). Atât timp cât la conducerea Prefecturii Poliției Capitalei s-a aflat generalul Gabriel Marinescu, instituția a fost practic scoasă din subordinea Direcției Generale a Poliției și chiar a conducerii Ministerului de Interne, executând unele atribuții pe linia asigurării pazei și siguranței familiei regale, executarea ordinelor primite din partea regelui Carol al II-lea și a concubinei sale Elena Lupescu. El transformă poliția de siguranță într-o poliție politică care este pusă în slujba intereselor regelui, acesta urmărind instaurarea dictaturii sale personale, prin compromiterea regimului parlamentar-democratic și slăbirea partidelor politice. Între anii 1929-1933, generalul Gabriel Marinescu a sprijinit din umbră mișcarea legionară, iar după 1938 va reprima sângeros Garda de Fier. La Congresul studenților legionari de la Târgu Mureș din aprilie 1936 acesta este trecut pe „listele morții”, alături de metresa regelui, Elena Lupescu și de alți politicieni și oameni de cultură: Armand Călinescu, Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, Nicolae Titulescu și Nicolae Iorga. Cu puțin timp înainte de a fi asasinat de legionari, Nicolae Iorga declara la 10 septembrie 1940 că „legionarii îmi pregătesc o răzbunare cruntă; nu mă tem de ei [legionari] fiindcă nu merită nici să mă gândesc la asemenea emanații ale clasei noastre de nemulțumiți și dacă vor încerca să aplice clasica lor răzbunare cu toporul, vor izbuti să arate încă o dată țării, că nu merită să fie tolerați”.

În timpul ultimului guvern național-țărănesc condus de Iuliu Maniu, regele va scoate Jandarmeria rurală și Prefectura poliției municipiului de sub autoritatea ministrului de interne Ion Mihalache (20 octombrie 1932- 8 ianuarie 1933) urmărind subordonarea acestor organe polițienești intereselor monarhiei. Ion Mihalache va protesta față de aceste măsuri, fapt ce a determinat conflictul cu Gabriel Marinescu, prefectul poliției și comandantul Jandarmeriei, generalul Constantin Dumitrescu, conflict care s-a soldat cu demisia din guvern și din funcția de ministru de interne a lui Ion Mihalache. Acest lucru l-a iritat pe prim-ministrul Iuliu Maniu care la 13 ianuarie 1933 și-a prezentat demisia, în audiența la rege cerând destituirea prefectului fapt care nu s-a întâmplat. Presa oficială polițienească s-a solidarizat cu prefectul de poliție considerându-se că „prefectului de Poliție al Capitalei, nu poți, tu Ministru [de Interne], să-l tratezi de sus ca pe orice subaltern. Este egal cu tine și chiar cu mai întinse puteri chiar decât tine” pentru că „prefectul nu e prepusul guvernului, el este, întâi de toate, persoana de încredere a M.S. Regelui”. În pofida aspectelor negative din viața și activitatea lui Gabriel Marinescu, acesta a fost un bun gospodar, organizator, pe această line numărându-se măsurile luate pentru desființarea raportului ce se ținea zilnic la Prefectura Poliției Capitalei, care dura ore întregi, îngreunând rezolvarea unor probleme concrete ale muncii profesionale și activității polițienești în teren, a înființat în 1935 Muzeul Prefecturii Poliției Municipiului București, muzica gardienilor publici, pe lângă Prefectură a înființând un serviciu de poliție judiciară care avea în atribuții distribuirea în Capitală a tuturor procedurilor polițienești. A reînființat și a pus în funcțiune, începând cu data de 1 ianuarie 1939, judecătoria Poliției care relua o mai veche tradiție de pe vremea Agiei, cea a judecătorii ot vel Agă (judecătoria de pe lângă poliție), din vremea lui Alexandru Ipsilanti (1775) care a funcționat până în anul 1866. Această reînființată instituție a funcționat doar în perioada regimului de autoritate monarhică, având ca atribuții judecarea infracțiunile mai puțin periculoase pentru ordinea socială și siguranța statului așa cum era prevăzut și în Regulamentele Organice. A contribuit la înființarea Școlii de poliție a ofițerilor de poliție, agenților și gardienilor din Prefectura Poliției Municipiului București care din 7 iulie 1931 va funcționa pe lângă Institutul de medicină legală unde predau profesorii Mina și Niculae Minovici. Școala avea 3 secții: o secție superioară pentru pregătirea profesională a ofițerilor de poliție, o secție pentru funcționarii inferiori (agenți și detectivi) și o a treia pentru gardienii publici.

Din inițiativa acestuia s-a construit Palatul Prefecturii Poliției Municipiului București, una din marile înfăptuiri ale generalului Marinescu, poliția funcționând până atunci în localuri nu tocmai potrivite. Localurile în care au funcționat organele polițienești nu au fost întotdeauna încăpătoare și corespunzătore activității organelor de ordine și siguranță ale statului. Până în 1866 organele polițienești au funcționat în diferite localuri. Prefectura Poliției Capitalei a funcționat până în 1866 în „casele colonelului Voinescu”, când regele Carol I mută Prefectura în imobilul de pe Calea Victoriei (casele Racoviță), imobil construit în 1831, care a servit ca locuință pentru baronul Meitani. În „noul” amplasament, care din 1855 devenise proprietatea și reședința Ministerului de Război va funcționa din 1866 până în 1935 Prefectura Poliței Capitalei. Cu toate acestea până în 1871 în localul Prefecturii vor continua să funcționeze birouri ale Ministerului de Război: Comandamentul Diviziei, Consiliul de Război și Statul Major al Geniului. În timpul prefectului general Algiu, în 1890 s-a realizat restaurarea clădirii care ajunsese „într-o completă dărăpănare”, serviciile Prefecturii mutându-se în aripa dreaptă a Hotelului de France. Și în 1927 prin grija directorului poliției Gh. Săulescu, clădirea va „suferi o radicală reparațiune”, păstrându-se aspectul inițial. Însă clădirea Prefecturii nu mai făcea față noilor realități, fiind neîncăpătoare și improprie pentru personalul polițienesc care se mărise ca urmare a noilor realități social-politice de după război. Astfel din inițiativa generalului Gabriel Marinescu s-a construit în anul 1935, printr-o sponsorizare a industriașului evreu Max Auschnit, un local modern care s-a numit Palatul Prefecturii Poliției Municipiului București, clădire care a servit fără întrerupere ca local al Prefecturii Poliției Capitalei până în zilele noastre. Noul edificiu modern cu 6 etaje avea 250 de camere și săli în care se vor instala servicii polițienești care până atunci erau răspândite în diferite cartiere ale Capitalei: serviciul circulației, biroul de servitori, serviciul pentru controlul hotelurilor și camerelor mobilate, serviciul central al populației și serviciul medical, în diverse localuri pentru care Statul plătea înainte „chirii”. Tot prefectul Marinescu a susținut înființarea în cadrul Prefecturii a unui laborator de cercetări științifice cu un serviciu special de identificare dactiloscopică și un serviciu al cazierelor pentru o mai bună desfășurare a activității, astfel de servicii existând doar în cadrul Siguranței Statului și la Parchetul Ilfov (din 1914) unde a funcționat un astfel de serviciu sub denumirea de „Serviciul de Identitate Judiciară”. La noi frații Minovici au fost cei care au înființat pentru prima dată un serviciu tehnic de cercetări criminale, punându-se bazele poliției științifice. Astfel la inițiativa profesorului Mina Minovici a luat ființă în 1892 un birou antropometric, care a funcționat pe lângă Ministerul de Justiție și pe lângă Ministerul de Interne. Șeful Serviciul de Identitate Judiciară între 1919-1925 a fost Dr. Gheorghe Andrei Ionescu care a înlocuit antropometria cu metoda dactiloscopică care era mijlocul „de identificare prin excelență a recidiviștilor”. Până la înființarea Cazierului Central Polițienesc, poliția nu a avut decât un clasament alfabetic care însă era greoi și ineficient, neputându-se identifica un individ până atunci, ca fiind recidivist. Prin legea de organizare a poliției din 21 iulie 1929 la articolul 10 din lege era prevăzut înființarea unui astfel de birou. La 1 aprilie 1932 se va înființa pe lângă Direcția Poliției Judiciare un birou al Cazierului Polițienesc.

La 6 iunie 1932 se va da în folosință Cazarma Gardienilor Publici „Carol al II-lea”, „grație râvnei și muncii stăruitoare” a prefectului Gabriel Marinescu. Clădirea a fost inaugurată în prezența regelui Carol al II-lea, principelui Mihai, a prim-ministrului Al. Vaida Voevod, C. Argetoianu, Eugen Bianu, director general al poliției. În cuvântul de deschidere, Gabriel Marinescu a precizat că: „gardienii publici alcătuiesc un corp militarizat, căruia îi revine sarcina de a veghea la ordinea și siguranța publică”. Vechea cazarmă nu făcea față nevoilor de cazare a gardienilor publici care până atunci locuiau prin „funduri de mahalale” având în vedere că în cazurile „grave de dezordine, nici nu puteau fi aduși în timp util, acolo unde nevoia îi reclama”. Cazarma avea 234 de săli mari: dormitoare pentru gardienii publici, săli de masă, bucătării, spălătorii, săli de baie, 2 săli pentru școala gardienilor, sală de gimnastică, un muzeu al gardienilor publici, ateliere și un spital. În noaptea de 26-27 noiembrie 1940, fiind închis la Jilava alături de alți demnitari și foști polițiști, va fi asasinat de către legionari prin împușcare.

Ca urmare a sporirii problemelor privind ordinea publică și siguranța generală în București, în urma creșterii puterii sale economice și demografice, creșterea pericolului legionar precum și amplificarea serviciilor secrete ale statelor fascist-revizioniste pe teritoriul Capitalei, cercurile conducătoare au trecut prin decretul pentru organizarea Ministerului de Interne din 7 ianuarie 1936 și a Legii din 26 ianuarie 1937, la realizarea unei organizări mai ample și la lărgirea atribuțiilor Prefecturii Poliției Municipiului București. Astfel prin această lege se crea o mai mare autonomie Prefecturii, ea îndeplinind pe teritoriul Bucureștilor atribuțiile pe care le avea Direcția Generală a Poliției în cuprinsul țării: menținerea ordinii publice, prevenirea și reprimarea oricărei violări a legilor și regulamentelor care priveau ordinea publică și siguranța statului, culegerea de informații, precum și atribuțiile de poliție judiciară prevăzute de Legea pentru organizarea poliției generale din 1929. Dispar din structura Prefecturii Poliției Municipiului București, chesturile de poliție prevăzute în Legea din 1929 ca servicii exterioare, îndrumarea, controlul și coordonarea circumscripțiilor de poliție realizându-se de către organele de linie de la centru. Prin aceeași lege, Prefectul Poliției Capitalei era funcționarul public cu cele mai întinse puteri de poliție, el cumulând complet și calitatea de organ de decizie și calitatea de organ de execuție polițienească. În cursul anului 1936, Prefectura număra 3015 persoane, dintre care 322 de ofițeri de poliție, 19 ofițeri de jandarmi publici, 2063 de gardieni publici, 122 de funcționari de birou, 24 de telefoniști, 64 persoane de serviciu, 2 fotografi și alte categorii. Personalul Prefecturii a continuat să crească în anii ce au urmat, astfel că numai Corpul Gardienilor Publici a ajuns în anul 1938 la 2463 personal încadrat.

Un aspect important la avut și Decretul-Lege din 1940 prin care se contopesc Direcțiunea Generală a Poliției, Corpul de Jandarmi și Prefectura Poliției într-un singur organism, denumit Direcțiunea Generală a Polițiilor și Siguranței Statului, lucru ce se face cunoscut prin circulara din 22 august 1940. Prin noua lege, Prefectura Poliței Municipiului București pierde caracterul de autonomie ce-i fusese creat prin legile anterioare. Însă prin acest proiect s-a creat confuzie și mai ales nu s-a putut face o uniformizare a serviciilor polițienești: „Fostele Chesturi de Poliție de reședință aveau structură și organizarea lor proprie care diferă și este mai complexă din punct de vedere al organizării interioare decât aceea a Legiunilor de jandarmi, astfel că operațiunile de contopire întâmpină oarecare greutăți până la definitivare”. Instituția a funcționat până în anul 1949 când la 23 ianuarie ia ființă Miliția, instituție cu atribuții diferite de cele ale fostei poliții.

CONCLUZII

În prima decadă interbelică poliția română a funcționat sub incidența legilor adoptate în timpul ministrului de interne liberal Vasile Lascăr (1902-1904) care a realizat prima lege organică de organizare a poliției, bazată pe principii moderne de conducere. Prin modificările legislative ulterioare s-a imprimat instituției o organizare deficitară, care s-a menținut de-a lungul primului deceniu interbelic, al așa numitei decade brătienistă. Astfel primul capitol prezintă evoluția legislativă a instituției până la Legea de organizare a poliției din 21 iulie 1929.

Marea Unire a însemnat atât întregirea teritorială, dar și o „piatră de încercare” pentru administrația românească și implicit pentru poliția română care a trebuit să facă față noilor realități postbelice cauzate de război și revenirea la normalitate: deteriorarea situației economice care a avut implicații sociale prin desele greve muncitorești. Instituția poliției s-a extins treptat în regiunile românești unite cu țara, trebuind să facă față atât problemelor care țineau de dublarea teritoriului țării și a populației, dar și de creșterea ponderii minorităților naționale. Astfel Ungaria a contestat statu-quo-ul teritorial, susținând formațiuni paramilitare și incitând funcționarii unguri la refuzul de a depune jurământul de credință către statul român și boicotarea administrației românești în Transilvania. Rusia sovietică a incitat și sprijinit minoritățile din Basarabia la revoltă contra administrației românești, cunoscută fiind revolta de la Tatar-Bunar. Se urmărea în principal destabilizarea ordinii interne și crearea unei atmosfere de haos și neîncredere în administrația românească. Poliția a trebuit să facă față acestor realități generatoare de stări conflictuale și insecuritate, însă cu o organizare destul de ineficientă. Aceasta organizare ținea în special de selecționarea personalului polițienesc potrivit aptitudinilor, stabilitatea în funcție, birocratismul cancelariilor polițienești, salarizare meritorie. Un aspect sensibil a fost cel al alegerilor electorale care de cele mai multe ori dădeau naștere la abuzuri, datorită atribuțiilor de poliție ale diferiților funcționari din administrația de Stat. De cele mai multe ori liberalii au recurs la mobilizarea poliției, funcționarilor civili și în speciali a prefecților de județ prin care se urmărea descurajarea opoziției.

Afară de acțiunile de destabilizare a ordinii interne inițiate de cele două țări profund revizioniste: Rusia sovietică și Ungaria, poliția română s-a confruntat cu apariția mișcărilor extremiste. Extremismul de stânga influențat de acceptarea prevederilor de afiliere la Internaționala Comunistă venea în contradicție cu realitățile românești, înscriindu-se pe o poziție antinațională, prin contestarea integrității teritoriale a statului român. Extremismul de drepta se baza în principal pe antisemitism și naționalism, ridicând asasinatul la rangul de metodă de rezolvare a diferendelor. Astfel în vasta lor acțiune de ordine, organele polițienești pe lângă merite, au săvârșit numeroase abuzuri și crime împotriva mișcării comuniste și legionare, de multe ori fiind folosite metode violente care încălcau drepturile și libertățile cetățenești.

După venirea la putere a Partidului Național Țărănesc în 1928, a urmat o „reformare” aparatului de Stat, a ministerelor și în special a poliției. Prin legea din 21 iulie 1929 s-a dat o nouă organizare poliției române, bazată pe principii moderne de conducere, printr-o mai clară specificare a atribuțiilor polițienești și unificarea serviciilor polițienești.. Pentru prima dată atribuțiile polițienești sunt împărțite pe Direcții: poliția administrativă, de moravuri și de siguranță. Conform acestei legi organizarea Direcției Generale a Poliției era împărțită în servicii centrale (Direcția Poliției Administrative, a Poliției Judiciare și a Poliției de Siguranță, Inspectoratul Gardienilor Publici și un Birou al Jandarmeriei) și teritoriale (Prefectura Poliției Municipiului București, Inspectoratele regionale de poliție, Chesturile de poliție din municipii, Polițiile din orașele reședințe de județ, Comisariatele și detașamentele de poliție). Cel mai important serviciu din cadrul Direcției Generale a Poliției a fost Direcția Poliției de Siguranță care deținea largi atribuții. Se punea astfel capăt diverselor conflicte de atribuții dinte Poliția administrativă și Poliția de Siguranță de Stat. Dintre serviciile teritoriale se remarcă Prefectura Poliției Capitalei care își va schimba titulatura în Prefectura Poliției Municipiului București. La conducerea acesteia au fost generalul Eracle Nicoleanu (1919-1930), omul de încredere al regelui Ferdinad I care din 1930 este înlocuit cu Gabriel Marinescu (1930-1940) viitor membru de seamă al camarilei regale.

La baza acestei legi au stat principii moderne de conducere care au constat în unificare aparatului polițienesc, prin crearea unei poliții cu unitate de conducere și execuție, cu servicii coerente care țineau de specializarea, colaborarea, stabilitatea, intelectualizarea, încadrarea și responsabilitatea personală a polițistului și depolitizarea instituției poliției. Un principiu fundamental pe care s-a clădit această lege a fost unificarea poliției administrative și comunale, punându-se capăt conflictelor și antagonismelor dintre cele două poliții care au dus la slăbirea autorității de Stat.

După restaurația de la 8 iunie 1930, regele Carol al II-lea a urmărit instaurarea regimului propriu de autoritate monarhică, aceasta în atmosfera generală de degradare a instituțiilor democratice, de neîncredere în partidele politice și în contextul influenței crescânde a mișcării legionare care avea efecte negative, de perturbare a ordinii și siguranței interne. Regele a urmărit subordonarea poliției intereselor monarhice astfel că una din cele mai importante instituții polițienești, Prefectura Poliției Capitalei este pusă în slujba intereselor monarhice în timpul prefectului Gabriel Marinescu (1930-1939), membru de seamă al camarilei regale. Cu toate acestea, Gabriel Marinescu a contribuit la creșterea prestigiului instituției poliției din inițiativa acestuia fiind construite importante edificii cum este Cazarma Gardienilor Publici „Carol al II-lea” (1932) și Palatul Prefecturii Poliției Capitalei (1935).

După instaurarea regimului de autoritate monarhică s-a urmărit sporirea puterii represive a poliției, ilustrativă în acest sens fiind legea din 18 iunie 1938 prin care poliția urbană din județe este trecută sub conducerea comandantului Legiunii de jandarmi, însă la scut timp este abrogată datorită ineficienței practice. Poliția a avut un rol important în reprimarea mișcării legionare după asasinarea ministrului de interne Armand Călinescu (21 septembrie 1938).

Poliția română intră într-o nouă fază, odată cu proclamarea României la 14 septembrie 1940 ca Stat național-legionar, în principal datorită suprimării fizice a vechii elite polițienești și acapararea principalelor funcții de conducere a organelor polițienești de către legionari.

În perioada interbelică au existat o serie de aspecte cu caracter intern cum ar fi creșterea numărului locuitorilor, procesul accelerat de urbanizare, industrializarea, sporirea potențialului economic și dezvoltarea mijloacelor de comunicare, factori care au contribuit la creșterea rolului și atribuțiilor organelor administrativ-polițienești din cadrul Ministerului de Interne, în vederea menținerii ordinii și siguranței tuturor locuitorilor.

Evoluția poliției române în perioada interbelică a fost strâns legată de procesele istorice care au avut loc în cele două decenii, trecerea de la o etapă la alta marcând atât în sens pozitiv cât și negativ această instituție importantă a Statului.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. IZVOARE

A. IZVOARE DOCUMENTARE :

Inedite:

Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, fondul Direcția Generală a Poliției, dosare 37/1919, 53/1919, 5/1920, 56/1920, 59/1920, 56/1921, 54/1924, 32/1925, 227/1929, 106/1930, 191/1940.

Edite:

1. Murgescu, Bogdan, Istoria României în texte, București, Edit. Corint, 2001.

2. Scurtu, Ioan, Stănescu-Stanciu, Theodora, Scurtu, Georgiana Margareta, Istoria românilor între anii 1918-1940: documente și materiale, București, Edit. Universității din București, 2001.

B. JURIDICE :

Hamangiu, C., Codul General al României, vol. VIII, IX-X, XI-XII, XVII, București, Tipografia Leon Alcalay & Viața Românească, 1900-1942.

Legea asupra organizării poliției generale a Statului, București, Imprimeria Statului, 1920.

Mihalache, Vasile, Suciu, Ioan, Din istoria legislației jandarmeriei române, București, Edit. Societății Tempus, 1995.

Monitorul Oficial nr. 75 din 10 aprilie 1864, nr. 1 din 1 aprilie 1882, nr. 169 din 2 august 1929, nr. 19 din 25 ianuarie 1930.

C. PERIODICE :

„Cronica poliției”, București, (1931)

„Paza polițienească, administrativă și socială”, București, (1921-1932, 1938-1940)

„Păzitorul”, Dorohoi, (1929)

„Poliția Modernă”  București, (1926-1940)

„Poliția română”, București, (1939-1943)

„Poliția Românească”, București, (1927-1946)

„Poliția", București, (1943-1944)

„Poliția”, Cluj, (1920-1925, 1927-1929, 1939-1940)

„Polițistul”, Cluj, (1925)

„Revista arhivelor”, Anul XI, nr. 2, 1968, pp. 153-164.

„Revista pentru Siguranța Statului”, București, ( 1925-1927)

„Revista Poliției”, București, (1919/1920, 1923-1928, 1933-1946)

„Tribuna Polițistului”, Chișinău, (1929)

II. LUCRĂRI:

A. SINTEZE-TRATATE:

***, Enciclopedia României, București, Imprimeria Națională, vol. I, 1938.

***, Istoria României, București, Edit. Enciclopedică, 1998.

***, Istoria românilor, vol. VIII, București, Edit. Enciclopedică, 2003.

B. INSTRUMENTE DE LUCRU

Alexianu, George, Repertoriu general alfabetic al tuturor codurilor, legilor, decretelor-legi, convențiuni, decrete, regulamente, 1 ianuarie 1860- 1 ianuarie 1940 publicate în Monitorul Oficial, colecția C. Hamangiu, consiliul legislativ și în alte colecțiuni similare, București, Edit. Monitorul Oficial, 1941.

Anuarul funcționarilor de Stat ai Ministerului de Interne pe anul 1923, București, Imprimeria Statului, 1923.

Anuarul funcționarilor Prefecturii Poliției Municipiului București, București, Tipografia Poliției Municipiului București, 1938.

Îndrumător în Arhivele Statului. Municipiul București, vol. I, București, f.edit., 1976.

C. LUCRĂRI GENERALE:

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. a II-a, București, Edit. Enciclopedică, 2002.

Mamina, Ion, Scurtu, Ioan, Guverne și guvernanți (1916-1938), București, Edit. Silex, 1996.

Neagoe, Stelian, Istoria guvernelor României (1859-1995), București, Edit. Machiavelli, 1995.

Scurtu, Ioan, Istoria contemporană a României (1918-2004), București, Edit. Fundației „România de Mâine”, 2004

Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Edit. Paideia, 1999.

Scurtu, Ioan, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, București, Edit. Tempus, 1994.

D. LUCRĂRI SPECIALE:

Andreescu, Anghel, Burcin, Octavian, Munteanu, Neculai, Androne, Viorel, Istoria jandarmeriei române, București, Edit. Ministerului de Interne, 2000.

Arimia, Vasile, Gărzile naționale în lupta pentru înfăptuirea unității de Stat a României în „Revista arhivelor”, București, Anul XI, 1968, pp. 153-164.

Barbu, Vasile, Introducere în dreptul polițienesc român unificat, Oradea, Tipografia „Cosmos”, 1927.

Bianu, D. Eugen, Ordinea obștească, București, f.edit., 1938.

Bianu, D. Eugen, Știința veghei și pazei publice: îndreptar practic profesional, București, Tiparul „Cartea Românească”, 1941.

Bobocescu, Vasile, Istoria poliției române, București, Edit. Ministerului de Interne, 2000.

Bobocescu, Vasile, Momente din istoria Ministerului de Interne (1821-1944), București, Edit. Ministerului de Interne, f.a.

Buzescu, Mihail, Călăuza polițienească, București, Tipografia „Tiparul Românesc”, 1925.

Cârjan, Vasile, Istoria poliției române de la origini până în 1949, București, Edit. Vestala, 2000.

Călătorescu, Alex., Manual practic de poliție urbană, București, Tipografia și Zincografia „Valuna”, 1940.

Cojoc, Marian, Cojoc, Mariana, Propagandă, contrapropagandă și interese străine la Dunăre și Marea Neagră (1919-1939), București, Edit. Universității București, 2003.

Costa-Foru, C.G., Abuzurile și crimele Siguranței Generale a Statului. Declarațiile victimelor, București, f.edit., 1925.

Culitza, Theodor, Poliție de informațiuni și contrainformațiuni, București, f.edit., 1938.

Dașchevici, V.V., Istoricul poliției Capitalei: fosta Agie, București, Tipografia „Cultura”, 1934.

Gheorghe, Constantin, O istorie a internelor în date, București, Edit. Ministerului de Interne, 2001.

Gheorghe, Constantin, Șerbu, Miliana, Miniștrii de interne ai României (1862-2001), București, Edit. Ministerului de Interne, 2001.

Ghinea, Aurel, Probleme polițienești, București, Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, 1944.

Ioanițescu, D.R., Lege pentru organizarea poliției generale a Statului, București, Curierul Judiciar, 1929.

Mântulescu, Dimitrie, Poliție politică și poliție de siguranță de Stat, București, f.edit., 1937.

Marinescu, Gabriel, Aspecte din viața poliției Capitalei, București, Edit. Eminescu, f.a.

Mihalache, Vasile, Suciu, I.P., Jandarmeria română (1850-1949), pagini dintr-o istorie nescrisă, București, Edit. Ministerului de Interne, 1993.

Miron, Ovidiu Marin, Jandarmeria română în perioada interbelică (1919-1941): mit și realitate, Lugoj, Edit. Dacia Europa Nova, 2003.

Negoescu, Ion, Poliția și Siguranța, București, Imprimeriile ziarului „Curierul”, 1945.

Periețeanu, I.Gr., Organizarea poliției: discurs rostit în ședința Adunării Deputaților de la 26 iunie 1929 în calitate de raportor al legii asupra organizării poliției, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1930.

Sultănescu, Ion, Gaiță, M., Din cronica poliției la curbura Carpaților, Buzău, Edit. MAD Linotype, 1996.

Toma, Ion, Ministerul Internelor, București, f.edit., 1942.

Troncotă, Cristian, Istoria serviciilor secrete românești: de la Cuza la Ceaușescu, Edit. Ion Cristoiu, 1999.

Turcu, Nicolae, Manual polițienesc, București, f.edit., 1935.

LISTA ANEXELOR

Guvernele și miniștrii de interne ai României (1918-1940).

Șefii Direcției Poliției de Siguranță și ai Prefecturii Poliției Capitalei în perioada interbelică.

Schema de organizare a Ministerului de Interne între 1893-1908.

Schema de organizarea a Ministerului de Interne prin Legea din 20 iunie 1913.

Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale între 1924-1929.

Organizațiile polițienești cu organele lor până la Legea de organizare a poliției din 21 iulie 1929.

Organizarea Direcției Generale a Poliției conform Legii poliției din 21 iulie 1929.

Organizarea Direcției Generale a Poliției conform Legii din 26 ianuarie 1937.