Istoria Ministerului Afacerilor Externe 1945 1950

ISTORIA MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE IN PERIOADA 1945 – 1950

CUPRINS

Capitol metodologic…………………………………………………………..p 1 – 8

Introducere……………………………………………………………………p 9

Capitolul 1 Ministerul de Afaceri Straine si importanta sa in sovietizarea Romaniei

Scurt istoric al contextului international…………………………………….p 10 – 15

Ministerul Afacerilor Externe – satelit important in sovietizarea Romaniei….p 16-20

Stalinizarea…………………………………………………………………………..p 20 – 32

Instaurarea Guvernului Petru Groza…………………………………………p 32 – 36

Gheorghe Tatarescu – Ministru de Externe in Guvernul Petru Groza..p 36 – 41

Capitolul 2 Evolutia politica a Romaniei dupa perioada 1944 – 1947

2.1. Premisele instaurarii regimului comunist……………………………..p 41 – 53

2.2. Regimul politic in Romania in timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej…p53 – 65

Capitolul 3 De la Ministerul Afacerilor Straine pana la Ministerul Afacerilor Externe de astazi

3.1. Activitatea ministerului dupa perioada 1945 – 1950……………………p 66-77

3.2. Relatiile internationale ale Romaniei in anii 1947 – 1956………………p 77 – 81

Concluzii

Bibliografie

CAPITOL METODOLOGIC

Argument

Diplomația reprezintă cheia desfășurării relațiilor interstatale și a comunicării cu toți actorii internaționali, fie că vorbim despre organizații internaționale sau despre state. Diplomația românească a fost greu încercată în această perioadă (1945-1957) de schimbări politice complexe la nivelul aparatului de stat, fiind obligată să respecte noile cerințe impuse de liderii politici agreați de Moscova, ajungând pe bună dreptate un instrument de promovare a intereselor partidului în exterior și de respectare pe linie de partid a directivelor sovietice. Modificările survenite la nivelul aparatului diplomatic central și din exterior, prin înlocuirea diplomaților cu experiență și studii în străinătate cu oameni fideli regimului comunist, a afectat semnificativ munca diplomatică de relații. Influența regimului comunist asupra aparatului diplomatic al României a fost strictă, toate propunerile și evaluările pentru ocuparea unui post în cadrul misiunilor diplomatice erau discutate și analizate de Secția Relații Externe a Comitetului Central, iar ulterior Secția Cadre din Exterior evalua constant activitatea tuturor reprezentanților României la misiunile diplomatice din străinătate și realiza frecvent verificări și evaluări menite să țină sub control strict colectivul de reprezentare aflat la post în străinătate. Mandatul Anei Pauker în fruntea Ministerului Afacerilor Externe a vizat subordonarea strictă a diplomației românești intereselor de partid și obiectivelor de politică externă ale Moscovei în regiunea Balcanilor, fiind totodată perioada în cadrul căreia s-au produs cele mai radicale schimbări de cadre la nivelul aparatului diplomatic cu scopul de a îndeplini cu fidelitate sarcinile de partid. În acest sens corpul diplomatic al României a resimțit nu doar presiunea constantă a Comitetului Central și a liderilor politici care instrumentalizau deciziile partidului, în ce privește problemele de politică externă, dar și ineficiența cooperării instituționale a aparatului de stat față de pregătirea și susținerea anumitor obiective de politică externă.

În perioada 1945-1957, rapiditatea desfășurării disputei între cele două superputeri și impunerea intereselor acestora la nivelul zonei Balcanilor a surprins România pe un făgaș fidel Moscovei și intereselor sale în această regiune. Atât la nivelul relațiilor bilaterale, dar și pe fundamentul momentelor de tensiune din spațiul balcanic România a activat ca un potențial cal troian invizibil al intereselor sovietice.

În perioada cercetată (1945-1950), aflându-se constant sub presiunea prezenței militare sovietice, dar și a intereselor aparatului decizional de partid de promovare a deciziilor PCUS, politica externă a statului român a funcționat pe două coordonate distincte: promovarea unor relații bilaterale în cadrul cărora relațiile pe linie de partid au ocupat un loc distinct și respectau parametrii politicii externe sovietice, iar cel de-al doilea cadru de funcționare a fost reprezentat de susținerea intereselor sovietice față de statele din Balcani în momente cheie precum diferendul Tito-Stalin, cooperarea în cadrul Cominformului, problema dezarmării și a reglementării controlului privind armele nucleare în Europa. Liderii politici de la București nu s-au rezumat doar să respecte sarcinile trasate de PCUS, dar au încercat, chiar dacă destul de firav, în măsura în care nu periclitau existența regimului față de conducerea politică de la Moscova, să profite de natura relației cu puterea de la Kremlin. Din această perspectivă putem susține că România a fost, în perioada războiului rece, un actor cu o dinamică interesantă în ce privește programul de cercetare nucleară, fiind în atenția structurilor de informații ale SUA pentru capacitatea extraordinară de cercetare și totodată privind posibilitatea folosirii Uraniului îmbogățit.

Scop

În lucrarea de față am suspus cercetării identificarea dinamicii politicii externe românești, respectiv a Ministerului Afacerilor Externe, în perioada 1945-1950, în ce privește poziționarea față de interesele sovietice și occidentale în această regiune. Deopotrivă am analizat demersurile diplomatice românești in aceasta perioada și intervenția sovietica până la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.

Lucrarea urmărește o introspecție asupra modului în care politica externă românească și-a făcut loc între interesele marilor puteri în Balcani, pe fondul confruntării între cele două blocuri politico-militare, subliniind, totodată, în ce măsură a reușit România să se distanțeze de politica sovietică în această regiune, în perioada amintită (1945-1950).

Metodologia folosită și obiectivele asumate

Planul de cercetare al lucrării a cunoscut o adaptare permanentă în raport cu volumul în creștere de surse primare inedite și edite, coroborate cu studii și lucrările de specialitate, pentru identificarea anumitor interpretări și evaluări analitice ale unor istorici și analiști, de renume, britanici și din fostul spațiu iugoslav.

Conștienți fiind de numărul extrem de mare de evenimente desfășurate în aceasta, în cadrul unei perioade instabile politic, social și militar am încercat să evităm capcana abordării exhaustive a subiectului și să ne propunem obiective realiste care să ofere substanța necesară demersului nostru metodologic. Având încă de la început în atenție lucrările foarte bine documentate ca ,, Romania si organizarea postbelica a lumii 1945-1947,, a domnului Valeriu Florin, Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul comunist în România, București, Editura Albatros, 1992, Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956, Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, București, 1998, DENIS DELETANT, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej și statul polițienesc, 1948-1965. Editura Polirom, București, 2001, DENIS DELETANT, Pompiliu Teodor, Mihai Bșrbulescu, Isoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, VLADIMIR TISMĂNEANU, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iași, 2005, Interviurile cu Apostol Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere Nicolae Ceaușescu”, Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995, precum și din cadrul Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe și Arhivele Naționale Istorice Centrale.

Permanent ancorați în ce privește identificarea dinamicii politicii externe românești, față de interesele Moscovei și ale Occidentului, în perioada cercetată (1945-1950) în Balcani am urmărit câteva obiective primare: fragmentarea spațiului balcanic pe coordonatele confruntării superputerilor; cursul politic pe care România a fost obligată să îl urmeze după momentul întoarcerii armelor împotriva Germaniei naziste; schimbările politico-diplomatice pe care statul român le-a suportat pe toată durata staționării trupelor sovietice și care au contribuit decisiv la impunerea unui anumit curs al politicii externe; evaluarea percepțiilor diplomatice românești privind evenimentele desfășurate în acea perioada asupra cărora ne-am aplecat cu predilecție pentru a fi cercetate; importanta Ministerului Afacerilor Straine, asa cum era denumit in acea perioada pentru diplomatia romaneasca, componenta si liderii acestuia. În subsidiar am încercat să acoperim aspecte relevante ale relațiilor diplomatice în perioada 1945-1950, fără să urmărim abordarea exhaustivă a dinamicii relațiilor bilaterale. Totodată ne-am propus o abordare tangențială a activitatii Ministerului de Externe de dupa aceasta perioada pana in prezent, sprijinindu-ne pe teoria realismului politic în relațiile internaționale. Totodată am considerat necesar să identificăm din această perspectivă modalitatea în care sistemele cognitive și epistemice ale elitelor politico-decizionale și-au pus amprenta asupra sistemului de luare a deciziilor în politica externă.

Istoriografia temei

Istoriografia românească are reprezentanți reputați în ce privește studierea acestei perioade sau care au atins tangențial în lucrările publicate și aspecte ce priveau evenimente marcante ale acestui spațiu în perioada amintită. Amintim aici pe reputatul profesor Ioan Chiper, profesorul Mihai Retegan, regretatul academician Florin Constantiniu, cercetătorii: Miodrag Milin, Mihai Pelin, Dan Cătănuș, Ovidiu Bozgan ș.a.

Declasificarea constantă a numeroase documente din fondurile de arhivă românești, ne-au folosit pentru a intelege poziționarea statului român față de Moscova

Sursele folosite

Principalul fond documentar pentru realizarea acestei lucrări a fost reprezentat de numeroase documente needitate găsite în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale. Am avut la dispoziție Fondurile C.C. al P.C.R.: Secția Relații Externe (1945-1965), Secția Cancelarie, Secția Agitație și Propagandă. Totodată am folosit și Fondul Consiliului de Miniștri (Stenograme) pentru valorificarea stenogramelor ședințelor guvernamentale. În cadrul Secției Relații Externe am putut valorifica aspectele ce priveau relațiile cu Uniunea Sovietică și spațiul balcanic, dar și chestiuni ce vizau analizarea evenimentelor internaționale și formularea unui răspuns în acest sens de către aparatul de partid. Totodată am putut identifica relația de cauzalitate între aparatul de partid și instituțiile de stat privind funcționarea politicii externe a României.

În cadrul Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, se oferă o imagine interesantă asupra activității diplomatice a reprezentanților aparatului consular și diplomatic al României, evaluări pertinente asupra evenimentelor desfășurate la nivel internațional, precum și aspecte ale vieții politice interne ale statului acreditant.

Lucrările de specialitate au constituit un izvor util pentru identificarea modalităților de analiză avansate de diferiți cercetători, precum și pentru conexarea anumitor aspecte și informații utile temei asumate. În acest sens putem considera lucrările cercetătorilor și profesorilor români extrem de utile pentru tratarea problematicii avansate. Enumerăm doar câteva dintre acestea cu mențiunea că se regăsesc toate în cadrul secțiunii Bibliografie: Laurențiu Constantiniu – ”Uniunea Sovietică între Obsesia Securității și Insecurității” (Editura Corint, București, 2010); Cezar Stanciu – ”Devotați Kremlinului. Alinierea Politicii Externe Românești la cea sovietică în anii 50” (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008); Mihai Retegan, ”Povestea unei trădări” (Editura RAO, București, 2010), Contribuții românești la colaborarea balcanică multilaterală” (Editura Politică, București, 1988), ,, Guvernarea Nicolae Radescu,, – Dinu C. Giurescu (Editura Vremea, Bucuresti, 2004).

Structura lucrării

În cadrul lucrării am urmărit cu predilecție anivel internațional, precum și aspecte ale vieții politice interne ale statului acreditant.

Lucrările de specialitate au constituit un izvor util pentru identificarea modalităților de analiză avansate de diferiți cercetători, precum și pentru conexarea anumitor aspecte și informații utile temei asumate. În acest sens putem considera lucrările cercetătorilor și profesorilor români extrem de utile pentru tratarea problematicii avansate. Enumerăm doar câteva dintre acestea cu mențiunea că se regăsesc toate în cadrul secțiunii Bibliografie: Laurențiu Constantiniu – ”Uniunea Sovietică între Obsesia Securității și Insecurității” (Editura Corint, București, 2010); Cezar Stanciu – ”Devotați Kremlinului. Alinierea Politicii Externe Românești la cea sovietică în anii 50” (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008); Mihai Retegan, ”Povestea unei trădări” (Editura RAO, București, 2010), Contribuții românești la colaborarea balcanică multilaterală” (Editura Politică, București, 1988), ,, Guvernarea Nicolae Radescu,, – Dinu C. Giurescu (Editura Vremea, Bucuresti, 2004).

Structura lucrării

În cadrul lucrării am urmărit cu predilecție analizarea aspectelor, pe care le-am considerat semnificative privind politica externă a României, în perioada 1945-1950, în ce privește Ministerul Afacerilor Externe, având ca scop final desprinderea modalităților în care aparatul decizional al statului român a ales să se poziționeze față de politicile celor trei actori care au dovedit o apetență sporită pentru această zonă: Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

Lucrarea a fost structurată în cadrul a trei capitole, susținute de Introducere și Concluzii, în cadrul cărora am urmărit treptat analizarea tematicii asumate, fără să ne impunem ca obiectiv țintă epuizarea exhaustivă a subiectului, dar în schimb să identificăm acele aspecte care au putut să ofere o anumită consistență dinamicii politicii externe românești sub povara controlului sovietic.

În cadrul primului capitolul intitulat ” Ministerul de Afaceri Straine si importanta sa in sovietizarea Romaniei,, am prezentat un scurt istoric al contextului international si viata politica a Romaniei, avand in vedere ca factorul sovietic era determinant in formularea oricaror demersuri.Presiunea exercitată de Moscova asupra României s-a manifestat fără întreruperi în perioada cercetată, alternând însă predilecția liderului de la Kremlin, I.V. Stalin, pentru impunerea anumitor decizii și pentru determinarea unei stări de aparentă independență, folosită ca instrument pentru a identifica comportamentul liderilor politici de la București. Stalin a folosit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej rețeta pusă în practică și cu liderul albanez Enver Hodja, o reținere afișată consistent la început și ulterior, pentru fidelizarea conducerii de partid, acordarea unor sarcini, considerate aproape fără ieșire.

În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat ,, Evolutia politica a Romaniei in perioada 1945 -1947, respectiv premisele instaurarii regimului comunist, impunerea modelului stalinist in timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, o scurta prezentare a Ministerului Afacerilor Externe din acea perioada.

Capitolul 3 prezinta evolutia Ministerului Afacerilor Externe din acea perioada pana astazi.

În perioada stalinismului asistăm la impunerea unei discipline de forță în cadrul glacisului sovietic, iar în ce privește politica externă observăm câteva aspecte definitoriii privind comportamentul acestor state: așezarea relațiilor bilaterale ale acestor state pe coordonatele politicii externe sovietice prin realizarea de ”relații de tip rețea” cu toate statele din regiune în vederea creării unui climat de cooperare pașnică, promovarea și aplicarea intereselor Moscovei pe linie de partid în cadrul blocului, propagarea la nivel internațional prin intermediul reprezentanțelor diplomatice a intereselor Moscovei și a ideologiei privind confruntarea politică dintre cele două blocuri, precum și temperarea oricăror tendințe naționaliste sau regionale în cadrul blocului în vederea asigurării unei permanente coeziuni.

Procesul de sovietizare săvârșit în primii ani ai războiului rece a așezat România pe un drum ireversibil al relației de apropiere și aliniere față de politicile Moscovei. Schimbarea puterii de stat la București, în 6 martie 1945 prin impunerea guvernului condus de Petru Groza, alegerile fraudate grosolan în 19 noiembrie 1946, abdicarea regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 și în cele din urmă proclamarea republicii au reprezentat preluarea treptată a puterii de către comuniști, susținuți de Uniunea Sovietică.

După semnarea tratatului bilateral cu Uniunea Sovietică, la 4 februarie 1948, asistăm la impunerea unui set compact de obiective care au vizat transformarea treptată a statului român într-un aliat supus Moscovei. Transformarea aparatului diplomatic prin înlăturarea diplomaților cu o bogată experiență și studii în străinătate, și înlocuirea acestora cu ”oameni fideli regimului” a afectat serios munca diplomatică și a substituit sistemul diplomatic intereselor de partid și promovării obiectivelor asumate ale regimului.

România a respectat, după moartea lui Stalin, sarcinile transmise de conducerea colectivă de la Moscova, conducerea de partid a PMR încercând să își conserve puterea și să pună în aplicare observațiile transmise de liderii politici în cadrul vizitei din iulie 1953 din capitala sovietică.

INTRODUCERE

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând și concepția lui Tacitus de a scrie istoria "sine ira et studio" întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova și a fost sincronizată cu situația politică internațională.

Comuniștii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezența Armatei Roșii pe teritoriul țării noastre ca armată de ocupație, În timp ce opoziția democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

La 6 martie 1945 depunea juramantul, in fata regelui Mihai I, guvernul impus prin ultimatum-ul si santajul exercitat de Andrei Ianuarievici Vasinski, in numele conducerii de la Moscova. Ne aflam in aceasta perioada tulbure a istoriei Romaniei in care P.C.R. a uzurpat, a acaparat in mod fraudulos controlul statului roman.

In aceasta perioada au avut loc importante schimbari, care prevesteau dramaticele rasturnari ce vor urma incepand cu 1947.

La 4 si 5 februarie 1946, oficialii de la Washington si Londra recunosc executivul impus cu 11 luni inainte la Bucuresti si hotarasc sa reia relatiile cu acesta.

Singurele ministere din aceasta perioada care nu erau conduse de lideri comunisti erau Ministerul Externelor, a Economiei si a Finantelor.

Guvernul de la 6 martie si-a consolidat puterea in asa masura incat administratia centrala si teritoriala, politia, jandarmeria, armata, informatiile (cu impunerea unei duble cenzuri erau controlate de partidul communist.

Anii 1945-1950 sunt considerati de istoriografia natională ca o etapă aparte a istoriei contemporane: reinstaurarea regimului totalitar-comunist. În această perioadă au avut loc evenimente care au zguduitromânismul din Basarabia: seceta, foametea organizată de rusi, colectivizarea gospodăriilor individuale tărănesti din dreapta Nistrului, lichidarea chiaburimii (tărani înstăriti) ca clasă, deportarea a mii de oameni.Genocidul fizic a fost completat de cel cultural si spiritual: acesti ani reprezintă momentul de ruptură al evolutiei firesti a românilor basarabeni (est-moldoveni) si includerea lor fortată în sistemul statului sovietic (URSS).

CAPITOLUL 1

MINISTERULUI DE AFACERI STRĂINE SI IMPORTANȚA SA ÎN SOVIETIZAREA ROMÂNIEI

1.1.SCURT ISTORIC AL CONTEXTUL INTERNATIONAL

După ce generalul Ion Antonescu a devenit „conducător al statului” și regele carol al II-lea a fost constrâns să abdice, la 5/6 septembrie 1940, politica externă românească va parcurge rapid și decisiv ultimii pași pe drumul către integrarea în sistemul politic și diplomatic al Axei. La scurt timp după sosirea trupelor germane pe teritoriul românesc, în octombrie 1940, în pregătirea războiului împotriva URSS, Ion Antonescu va semna, în noiembrie 1940, adeziunea României la Pactul Tripartit. câteva luni mai târziu, la 12 iunie 1941, la München, în cursul întrevederii cu Adolf Hitler, Ion Antonescu s-a angajat, în numele poporului român, că România va participa, alături de Germania, cu toate forțele sale la războiul din Est.

La sfârșitul acțiunilor militare, care s-au finalizat cu eliberarea provinciilor istorice românești, anexate de URSS în urma notelor ultimatimative din iunie 1940, generalul Ion Antonescu a optat, în contradicție cu poziția exprimată de către reprezentanții partidelor istorice aflate în opoziție, pentru continuarea participării armate la războiul din Est. În opinia sa, doar astfel România putea să spere, după infrângerea URSS, că va determina Germania să anuleze Arbitrajul de la Viena din august 1940.

Pe plan extern, în condițiile în care și Ungaria, și Finlanda au continuat să participe activ la războiul antisovietic, Marea Britanie va declara război acestor state și României, la 5 decembrie 1941. La câteva zile după intrarea în război a SUA, după atacul japonez asupra bazei navale americane de la Pearl Harbour, România, urmând exemplul Germaniei și Italiei, le va declara la rândul ei război. SUA, la insistențele Moscovei, se vor considera în stare de război cu statul român începând cu 5 iunie 1942, iar câteva zile mai târziu, la 12 iunie, va avea loc și primul bombardament aerian american asupra regiunii petrolifere Ploiești.

Evoluția nefavorabilă a războiului din Est, începând cu sfârșitul anului 1942, îl va determina pe vicepremierul si ministrul Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, să caute soluții pentru pregătirea ieșirii din război a României. În acest scop, oficialul român va obține sprijinul și colaborarea ministrului italian la București, Renato Bova Scoppa, cu care împărtășea convingerea că aliații Germaniei, inclusiv Italia, trebuie să încerce să evite dezastrul care se prefigura pentru Reich și statele Axei. Memorandumul convenit cu Mihai Antonescu va fi înmânat de Scoppa contelui ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, în ianuarie 1943. Acesta nu l-a putut însă convinge pe Duce, Benito Mussolini, de justețea și oportunitatea propunerilor înaintate de Mihai Antonescu, rezultatul obținut fiind respingerea acestora și demiterea sa din funcția de ministru de Externe.

Acest prim eșec al tentativei de flexibilizare a coordonatelor politico-diplomatice fixate de aderarea la Pactul Tripartit și de participarea la războiul antisovietic nu îl va dezarma însă pe Mihai Antonescu. Ministrul român va opta pentru o nouă abordare, și anume încercarea de a se valoriza, de către diplomații români aflați la post, a oportunităților pe care le ofereau statele neutre pentru inițierea de contacte directe cu reprezentanți ai anglo-americanilor.

Această efervescență a acțiunilor românești în cercurile diplomatice din statele neutre nu a trecut însă neobservată la Berlin. În cursul întrevederii de la Klessheim, din 13-14 aprilie 1943, Hitler i-a prezentat mareșalului Ion Antonescu un material amplu privind inițiativele diplomatice românești în statele neutre, subliniind că responsabilitatea acestora aparține ministrului român al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu. Mareșalul s-a arătat uimit și a reafirmat lealitatea României față de Germania până la sfârșitul războiului, dar a ținut și să-și apere principalul colaborator, afirmând că nu este posibil ca acesta să fi inițiat negocieri de pace cu anglo-americanii.

Mihai Antonescu își va reorienta demersurile înspre Italia și, la 1 iulie 1943, îi va propune lui Mussolini, în cursul întrevederii avute la reședința acestuia de la Rocca della caminate, să ia inițiativa unei oferte de pace către aliații anglo-americani, cu sprijinul și în numele tuturor micilor aliați ai Germaniei. Ducele și-a arătat disponibilitatea, dar la 25 iulie 1943, va fi înlăturat de la putere, consecința directă fiind sfârșitul proiectului avut în vedere de ministrul român.

Înfrângerile suferite de către armatele germane pe frontul de Est și ofensiva generalizată a Armatei Roșii l-au determinat pe mareșalul Ion Antonescu să se implice în încercările de intrare în negocieri directe cu anglo-americanii, cu scopul de a-i convinge să pătrundă cu forțe armate în România înaintea sosirii trupelor sovietice.

Din ordinul mareșalului, la 30 septembrie 1943, colonelul Traian Teodorescu, atașatul militar al României la Ankara, i-a comunicat atașatului militar britanic, generalul A.c. Arnold, că românii vor coopera cu trupele anglo-americane care ar intra în România și că acestora li se vor pune la dispoziție importante resurse financiare și alimentare, combustibil și 22 de divizii complet echipate.

Speranțele românești puse într-o debarcare anglo-americană în Balcani, variantă sprijinită de premierul britanic Winston churchill, vor fi însă risipite la conferința celor Trei Mari de la Teheran, din 28 noiembrie-1 decembrie 1943. Din acel moment, Uniunea Sovietică va fi cea care va decide asupra viitorului României, dar și al spațiului sud-est european.

Iminenta pătrundere a Armatei Roșii în Balcani și perspectiva ca trupele rusești să-și deschidă drumul spre Mediterana îi vor convinge pe britanici să înceapă tratative cu sovieticii pentru delimitarea sferelor de influență în Europa de Sud-Est. La 5 mai 1944, ministrul de externe britanic, Anthony Eden, și ambasadorul sovietic, F. Gusev, au început negocieri, la Londra, pentru recunoașterea preponderenței sovietice în România, în schimbul celei britanice în Grecia. Președintele SUA, F.D. Roosevelt, ignorând Departamentul de Stat, și-a dat acordul pentru o înțelegere anglo-sovietică, valabilă pentru o perioadă de trei luni.

Guvernul român și Opoziția de la București, care nu erau la curent cu aceste evoluții din tabăra Aliaților, au continuat să spere într-o înțelegere cu anglo-americanii. La cairo, prințul Barbu Știrbey, emisar al Opoziției plecat în primăvara anului 1944 cu aprobarea mareșalului Ion Antonescu, negocia, secondat ulterior de constantin Vișoianu, cu reprezentanții Marii Britanii, SUA și Uniunii Sovietice. Aliații occidentali nu vedeau însă în aceste tratative decât un mijloc de a-i induce în eroare pe germani cu privire la regiunea unde urma să aibă loc debarcarea aliată în Europa. După debarcarea din Normandia (6 iunie 1944), puterile aliate nu vor mai continua negocierile de la cairo cu Opoziția, deși aceasta transmisese planul de acțiune pentru înlăturarea de la putere a guvernului Antonescu.

În paralel cu discuțiile de la cairo, sovieticii negociau la Stockholm concomitent cu reprezentantul guvernului Antonescu și cu cel al Opoziției. Ambasadoarea Alexandra Kollontai și diplomatul Vladimir Semionov au avut discuții cu ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, respectiv cu consilierul de legație George I. Duca, acesta din urmă acționând fără știința șefului său de misiune diplomatică. Diplomații apropiați de Iuliu Maniu, liderul PNȚ, care activau în centrala Ministerului Afacerilor Străine, erau dirijați de directorul

cifrului, Grigore Niculescu-Buzești. Acesta era la curent cu toate rapoartele diplomatice trimise la București, îl informa pe Iuliu Maniu și transmitea instrucțiunile Opoziției reprezentanților diplomatici partizani ai acesteia.

Condițiile de armistițiu ale URSS au fost comunicate lui Nanu, la Stockholm, și lui Știrbei și Vișoianu, la cairo, la 12 aprilie 1944, și prevedeau: revenirea la frontiera româno-sovietică rezultată în urma ultimatumului din iunie 1940; participarea armatei române la lupta împotriva Germaniei; plata unor despăgubiri de război neprecizate și caducitatea Arbitrajului de la Viena. În cursul negocierilor de la Stockholm, sovieticii vor agrea la solicitările transmise din partea mareșalului Ion Antonescu: acordarea unei perioade de 15 zile pentru reglementarea relațiilor cu Germania, la expirarea căreia, dacă aceasta nu era de acord să-și retragă trupele din România, trupele române declanșau operațiunile militare; delimitarea unei zone care să nu fie ocupată de trupele sovietice și unde se va afla reședința guvernului român; înțelegere pentru situația grea a economiei românești în fixarea de către sovietici a despăgubirilor de război.

Guvernul și Opoziția au reacționat diferit față de ofensiva declanșată de către Armata Roșie la 20 august 1944 pe linia Iași-chișinău și la perspectiva reală a unei ocupații militare sovietice a României. Ion Antonescu continua să susțină că negocierile de armistițiu nu pot fi începute decât după informarea Germaniei, iar Mihai Antonescu dorea ca guvernul turc să acționeze ca mediator al armistițiului dintre România, SUA și Marea Britanie. Opoziția, Blocul Național Democratic, sprijinită de regele Mihai și de unii comandanți militari, a decis declanșarea acțiunii de răsturnare de la putere a regimului Antonescu. În cursul întrevederii din 23 august 1944, la refuzul mareșalului de a începe imediat negocierile de armistițiu, regele a ordonat arestarea celor doi Antonescu, și apoi a colaboratorilor cei mai apropiați ai mareșalului. A fost instituit un nou guvern prezidat de generalul constantin Sănătescu, șeful casei Militare a regelui, cu Grigore Niculescu-Buzești ministru al Afacerilor Străine.

Pentru noua putere de la București, imperativul momentului l-a reprezentat discutarea condițiilor de armistițiu. O delegație condusă de reprezentantul comuniștilor în guvern, Lucrețiu Pătrășcanu, căreia i s-au alăturat cei care negociaseră în numele fostei Opoziții la cairo, Barbu Știrbey și constantin Vișoianu, s-a deplasat în acest scop la Moscova. convenția

de armistițiu semnată la 12/13 septembrie 1944 prelua condițiile comunicate la 12 aprilie 1944, fixa cuantumul reparațiilor de război la 300 milioane de dolari, plătibili în decurs de șase ani prin livrări de produse, impunea, printre altele, pedepsirea criminalilor de război și

dizolvarea organizațiilor fasciste, obligații care urmau să fie supervizate de către Înaltul comandament Aliat (sovietic).

Instalarea trupelor sovietice în România și Bulgaria, și pericolul ca Armata Roșie să ajungă în Grecia și la Marea Mediterana l-au determinat pe premierul britanic, Winston churchill, să-i propună liderului sovietic, I.V.Stalin, împărțirea sferelor de influență în Europa de Sud-Est. Prin acordul de procentaj din 9 octombrie 1944, în contrapondere la influența sovietică în România, stabilită la 90%, s-a fixat același procent pentru influența britanică în Grecia.

În noiembrie 1944, administrația română din Ardealul de Nord a fost înlocuită cu autorități militare sovietice. Prin această măsură, Moscova își sporea presiunea asupra guvernului român, atât în ce privește îndeplinirea obligațiilor economice stipulate în convenția de armistițiu, cât și în domeniile politicii interne si externe ale României.

Intervenția directă și brutală a Kremlinului a fost decisivă în impunerea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de dr. Petru Groza, cabinet aflat, în realitate, sub controlul Partidului comunist din România. Vicepremier și ministru al Afacerilor Străine a devenit Gheorghe Tătărescu, fostul prim-ministru din timpul lui carol al II-lea (1934-1937), politician care dorea să arate Moscovei că în România mai sunt și alte forțe politice în afara comuniștilor dispuse să promoveze cooperarea cu URSS. Imediat după instalare, noului guvern i s-a comunicat că Uniunea Sovietică este de acord cu revenirea administrației române în Transilvania.

La insistențele regelui Mihai, care solicita un guvern reprezentativ, Moscova a acceptat, în cele din urmă, ca în cabinet să fie introduși câte un reprezentant al PNȚ și PNL, ca miniștri fără portofoliu, pentru a obține din partea Washingtonului și Londrei recunoașterea guvernului dr. Groza.

La conferința de Pace de la Paris, din 1946, delegația oficială română, condusă de

Gheorghe Tătărescu, asistat de comuniștii Gheorghe Gheorghiu-Dej și Ion Gheorghe Maurer,

și-a desfășurat activitatea sub controlul strict al delegației sovietice. În apărarea intereselor legitime ale României au intervenit mari diplomați și oameni politici români aflați în exil, printre care foști miniștri ai Afacerilor Străine, foști miniștri șefi de legatie și un fost prim-

ministru: Grigore Gafencu, Grigore Niculescu-Buzești, Al. cretzianu, constantin Vișoianu, Viorel Tilea, generalul Nicolae Rădescu. Memoriile, articolele de presă și interviurile în care aceștia au prezentat opiniei publice internaționale și oficialilor occidentali situația țării sub ocupație sovietică și au solicitat condiții corecte de pace pentru România, nu au avut însă nici un rezultat.

Tratatul de pace semnat de România la 10 februarie 1947 consfințea pierderea, în favoarea URSS, a Basarabiei, nordului Bucovinei, ținutului Herța și a unor insule de pe Brațul chilia, precum și staționarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, pană ce Uniunea Sovietică încheia tratat cu Austria.

Până la sfârșitul anului, România va deveni un stat satelit al URSS, care i-a impus prin forță, prin mijlocirea comuniștilor români, modelul sovietic de socialism. La 6 noiembrie 1947, gruparea PNL-Tătărescu va fi eliminată din guvern, iar ministru al Afacerilor Străine va deveni Ana Pauker, secretară a cc a PcR. coordonatele democrației românești – pluralismul politic și regimul de monarhie constituțională – vor dispărea începând cu abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, România fiind proclamată republică populară.

1.2 MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE – SATELIT IMPORTANT IN SOVIETIZAREA ROMÂNIEI

În primii ani ai puterii comuniste, guvernul de la București s-a afirmat ca unul dintre cei mai docili sateliți ai Uniunii Sovietice, factorul sovietic fiind determinant în formularea oricăror demersuri de politică externă. Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat cu URSS, la 4 februarie 1948, cu o valabilitate de 20 de ani, avea prevăzută obligativitatea consultării guvernului sovietic în toate problemele de politică externă. Prin acest act, România renunța la promovarea unei politici externe proprii, relațiile sale diplomatice, exceptând statele frățești, fiind complet înghețate. În acest context, legăturile cu statele occidentale aproape că au încetat, iar reprezentanțele diplomatice din capitala României, mai ales cele americană, britanică și franceză, au fost supuse unor presiuni constante din partea aparatului de represiune.

Între 1948 și 1954, izolarea diplomatică a României a fost aproape completă. Orice decizie sovietică era îndeplinită fără rezerve. O primă aliniere la deciziile venite de la Moscova a fost schisma sovieto-iugoslavă (1948), evenimentul transformând România într-unul dintre principalele centre ale campaniilor anti-titoiste. consecința directă a fost mutarea sediului cominformului la București și denunțarea tratatului încheiat cu Iugoslavia.

În dorința de a-și consolida pozițiile strategice la Gurile Dunării, Uniunea Sovietică a preluat, la 23 mai 1948, Insula Șerpilor, fiind încălcate astfel prevederile Tratatului de Pace de la Paris din 1947. cedarea s-a realizat prin semnarea unui simplu proces verbal de către Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar al ambasadei sovietice la București, și Eduard Mezincescu, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RPR.

Subordonarea completă față de URSS și ritmul accelerat al sovietizării au dus la apariția unor zvonuri referitoare la iminenta transformare a României într-o republică unională. Numit ambasador la Moscova, George Kennan (mai 1952), considera că transformările pe care România le suferise în cei patru ani de la instalarea guvernului comunist făceau din aceasta candidata ideală pentru fuzionarea cu Uniunea Sovietică. În opinia ambasadorului american, un argument în plus în favoarea uniunii era poziția strategică a României, care întărea sistemul defensiv sovietic la Dunăre și Marea Neagră.

Zvonurile au persistat până la începutul anilor ’50, când moartea lui Stalin a determinat o reformulare a strategiilor sovietice pentru consolidarea regimurilor staliniste din Europa central-Răsăriteană.

Ca urmare a dispariției lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor ’50, o adevărată ofensivă pacifistă: își reconcilia relațiile cu Iugoslavia, promitea, în spiritul Genevei, o cooperare pașnică între Est și Vest și își retrăgea trupele din Austria. Sceptică în privința „noului curs“ și a destalinizării, conducerea de la București s-a aliniat directivelor sovietice în planul politicii externe. Și de această data, România lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care a încetat atacurile împotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acționat pentru a-și normaliza relațiile cu Tito. La 19 iunie 1954, România relua relațiile diplomatice cu Iugoslavia, iar în august era semnată convenția pentru redeschiderea căilor de comunicație dintre cele două țări, întrerupte în 1950. Între 1954 și 1956, România lui Gheorghiu-Dej a încheiat mai multe acorduri și convenții referitoare la legăturile feroviare, aeriene, vamale, poștale, culturale, și reglementa problemele de graniță și pe cele ale traficului pe Dunăre.

Normalizarea relațiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul. SUA răspundeau favorabil cererii guvernului român din 7 martie 1956 prin care se solicita „începerea tratativelor în problemele financiare nerezolvate“, precum și redeschiderea altor capitole litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informații de la București, problemele cetățenilor americani din România, restricțiile impuse legației americane, ridicarea embargoului comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomații români de la Moscova transmiteau la București că existau semnale că Franța era interesată în normalizarea relațiilor economice și culturale cu România. Sub impactul destalinizării, România comunistă iniția primele demersuri timide de reluare a relațiilor diplomatice cu țările occidentale.

Deschiderea tratativelor cu țările occidentale (în special Franța, Marea Britanie, SUA), chiar și în domenii marginale cum era cel al culturii nu a rămas neobservată de către partea sovietică. Potrivit unei informări primite de la Moscova deschiderea culturală amenința primatul culturii ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizărilor obținute în România după 23 august 1944. Unul dintre funcționarii Direcției a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deținea informații conform cărora franceza continua să fie una dintre limbile favorite ale românilor, iar relansarea relațiilor culturale cu Occidentul venea în întâmpinarea scopurilor „dușmănoase“ ale celor trei state capitaliste. La 15 august 1956, însărcinatul cu afaceri a.i. sovietic la București, F.V. Nikolaev, solicita în cadrul unei audiențe cu locțiitorul ministrului de Externe, Ștefan cleja, ca MAE român să-i pună la dispoziție informații din care să reiasă „amestecul SUA și al Angliei în treburile interne ale RPR“.

Treptat, după 1956, liderii PMR au început să submineze toate pârghiile de influență sovietice existente în România. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenția în forță a sovieticilor, l-au convins pe Gheorghiu-Dej că era necesară o schimbare a politicii față de Moscova. Potrivit mărturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a cerut să pregătească pentru Biroul Politic o analiză a situației internaționale și să indice mijloacele prin care România putea să-și dezvolte un curs politic independent care „să arate, în special, poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naționale și nu ca până acum celor sovietice“. În paralel, liderul partidului a cerut și schițarea unui program economic și cultural care să ducă la eliberarea României din „îmbrățișarea ursului sovietic“.

La rândul său ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea în cadrul ședinței Prezidiului consiliului de Miniștri, din 28 februarie 1957, că Biroul Politic decisese luarea unor „măsuri practice“ în domeniul politicii externe prin scoaterea din inerție a aparatului diplomatic: „S-a pus problema să se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice reacționare, care joacă un rol în țările respective, de a nu ne izola discutând numai cu cercurile comuniste din acele țări. […] S-a înțeles în felul acesta că politica noastră externă să devină tot mai mult o politică activă“. Ministrul de Externe sublinia că Biroul Politic ceruse ca politica externă a statului român să reflecte interesele naționale și să aibă un caracter distinct. România urma să părăsească statutul deranjant de satelit și să-și construiască un drum propriu.

Pe fondul ambiguităților conducerii sovietice, liderii de la București au căutat formulele pentru afirmarea unei politici externe proprii. Desființarea sovromurilor în 1954, retragerea trupelor Armatei Roșii în 1958, a consilierilor și a specialiștilor au fost măsuri la care sovieticii au consimțit în condițiile în care regimul de la București nu mai avea nevoie de sprijin militar extern pentru a se menține la putere.

Începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază a relațiilor româno-sovietice. Politica de distanțare față de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a țării (mai ales a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea și deschiderea către Occident și afirmarea statului român în planul relațiilor internaționale. După 1958, tendința de control și coordonare a economiilor statelor membre a devenit tot mai apăsătoare pentru un stat ca România, aflat în căutarea unor formule menite să ducă la atenuarea decalajele care o despărțeau de celelalte țări mult mai dezvoltate din blocul comunist (cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).

Planurile lui Hrușciov de a coordona economiile țărilor frățești prin intermediul CAER-ului s-au lovit de opoziția românilor. Profitând de destinderea intervenită în relațiile Est-Vest, liderii de la București au lansat un adevărat program de deschidere către Occident, fiind în principal interesați de achiziționarea de tehnologii performante, prin care să-și susțină programul de industrializare. Planurile de coordonare, înființarea organismului unic și specializarea economiilor intrau în contradicție cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii români. Încurajați de ritmul de dezvoltare economică, de interesul arătat de statele occidentale pentru deschiderea și dezvoltarea de noi piețe, mai ales în domeniul industriei grele, conducerea română a interpretat încercările de coordonare a economiilor naționale preconizate în cadrul cAER ca posibile piedici în calea unei creșteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.

Individualizarea liderilor români în cadrul blocului comunist s-a manifestat în timpul a două mari evenimente: criza rachetelor și schisma sovieto-chineză. În primul caz, decizia sovietică de a amplasa rachete în cuba compromitea planurile României de a-și normaliza relațiile cu țările occidentale, în special cu Statele Unite. Legată de Uniunea Sovietică prin prevederile Tratatului de la Varșovia, România, la fel ca și celelalte state comuniste, era obligată să-și respecte obligațiile care decurgeau din tratat și să se implice într-un eventual conflict. Liderii români și-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea față de acțiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intențiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. Angajată pe linia desprinderii de URSS, prin opoziția față de planurile de integrare din cAER, România risca să ajungă într-o situație imposibilă: într-un război economic cu Moscova și compromisă față de Vest. Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui conflict declanșat de URSS, similare celei din cuba, România avea să rămână neutră“. Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că guvernul de la București, ca membru al Tratatului de la Varșovia, nu fusese consultat în privința deciziei de a se amplasa rachete în cuba, și pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre corneliu Mănescu și Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul de la București de a relansa relațiile oficiale cu SUA.

1.3. STALINIZAREA

După cel de-al doilea război mondial, modelul stalinist a fost impus tuturor statelor aflate în zona de influență sovietică, indiferent de nivelul de dezvoltare economică sau de cultură politică a populației. Urmând exemplul bolșevicilor ruși, comuniștii au început imediat după preluarea puterii eradicarea vechii societăți, reconstruind-o în conformitate cu programul și necesitățile lor. Acțiunile au avut la bază o tehnică general valabilă în toate țările din blocul sovietic. Dezarticularea vechii societăți a presupus: 1) mobilizarea societății; 2) demontarea instituțiilor democratice; 3) lichidarea autonomiei economice și sociale; 4) monopolizarea structurilor intermediare; 5) distrugerea factorului uman.

Dominația sovietică asupra României a fost impusă, în principal, în trei direcții: politică, militară și economică.

Politic, România a fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea regimului de tip sovietic, obiectiv realizat începând din 1945. Transformarea politică a țării s-a produs treptat, prin acapararea de către comuniști a principalelor pârghii de conducere ale statului și prin înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice și militare ale țării.

Principalele instituții sunt copiate sau transformate după tiparul sovietic. Politica generală a statului român este una de inspirație sovietică.

De la venirea lor la putere, comuniștii, în speranța consolidării regimului Partid – Stat, s-au străduit să-și întemeieze dictatura pe legi fundamentale. Constituțiile (1948 și 1952) au permis monopolizarea vieții politice, acestea fiind inspirate după legea fundamentală sovietică din 1936.

Din punct de vedere militar, dominația sovietică asupra României s-a realizat nu numai prin prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, dar și prin schimbarea sistemului militar, prin transformarea armatei într-un instrument important în cucerirea și menținerea puterii. În țările unde staționează „Armata Roșie nu ezită să facă presiune, prin abuzuri și violențe.” Deși, prin Convenția de Armistițiu, Comisia Aliată de Control trebuia să vegheze prezența trupelor sovietice în România, din rațiuni pur militare, în mod real, ea s-a transformat într-un instrument de control militar al ocupației sovietice în România. Asupra numărului de militari staționați după terminarea războiului și până la semnarea Tratatului de pace (1947) este foarte greu să ne pronunțăm. Niciodată organele militare sovietice n-au înștiințat autoritățile române în acest sens. O estimare a cifrei este în jurul a 500.000 de persoane.

Promovarea „societății oficiale” avea să se realizeze tot cu ajutorul U.R.S.S. O armată imensă de propagandiști era repartizată în toate domeniile de activitate ale societății. Unii membrii – numiți „agitatori” căutau să „lămurească” și să dinamizeze personalul. Presa comunistă, avea ca obiect nu atât prezentarea de știri, cât convingerea opiniei publice să adere la ideile și programul partidului. O dată cu venirea comuniștilor la putere, se produce o transformare a conținutului și prezentării presei. Se distinge abundența textelor politice și a articolelor despre economie și progres tehnologic. În coloane mari, se disting ambițiile mari ale regimului și sloganurile campaniilor de presă.

Sub aspect economic,după încheierea Convenției de Armistițiu, U.R.S.S. a exploatat sistematic întreaga economie românească.

Deținând controlul asupra relațiilor internaționale ale țării, U.R.S.S. a urmărit ca, concomitent cu controlul asupra economiei românești prin Sovromuri, să obstrucționeze orice alte încercări ale României de a încheia tranzacții economice cu alte state. Uniunea Sovietică putea exploata în voie resursele țării prin intermediul acestor societăți denumite „Sovromuri”, care-și desfășurau activitatea, cu preponderență, în domeniul petrolier, bancar, al transporturilor navale și aeriene. Prin construcția și mecanismele lor de funcționare, Sovromurile aveau un statut privilegiat și urmau să joace un rol important în economia românească. Statul sovietic a devenit partener egal cu statul român în cadrul Sovromurilor înființate, fără a aduce nici un fel de capital propriu, ci doar prin preluarea fostelor acțiuni germane din societățile românești și prin preluări abuzive de materiale din timpul războiului. Toate societățile mixte au fost înființate pe o durată nelimitată și erau scutite de orice taxe de timbru și înregistrate către stat. Conducerea Sovromurilor era sovietică, directorii generali și majoritatea funcțiilor-cheie erau deținute de sovietici. Doar președintele Consiliului de administrație era român, vicepreședintele fiind obligatoriu sovietic.

Sovromurile au constituit societăți de spoliere de către ruși a economiei românești, o „formă mascată de jefuire a resurselor economice românești.”

Încă din primele zile ale anului 1948 (4 ianuarie), s-a constituit Comisia Centrală pentru organizarea Congresului de unificare a P.C.R. cu P.S.D. și s-au aprobat instrucțiunile pentru alegerea organelor de conducere locală și a delegațiilor la Congres. S-a trecut la contopirea organizațiilor comuniste și social-democrate, în perioada 10-20 ianuarie, având loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituții și circumscripții, precum și a delegațiilor pentru conferințele de plasă și județene. În intervalul 20-25 ianuarie, s-au desfășurat conferințele județene, la care au fost alese comitetele județene de partid și delegații la Congresul general.

Creat în februarie 1948, în urma „fuziunii” Partidului Social-Democrat cu Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) se baza pe ideologia „marxist-leninist-stalinistă”. Obiectivul declarat al P.M.R. era construirea socialismului, iar regimul politic era definit ca „democrație populară”.

Secretar general al C.C. al P.M.R. a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 27 februarie 1948, s-a constituit o organizație cu caracter electoral, numită Frontul Democrației Populare (F.D.P.). Acesta era condus de un Consiliu Național alcătuit din următorii delegați: P.M.R. – Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chișinevschi; Frontul Plugarilor – Dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Național-Popular – Petre Constantinescu – Iași, Mihail Dragomirescu, Alexandru Șteflea; Uniunea Populară Maghiară – Kácko Alexandru, Ludovic Tákács, Cziko Ferdinand. Președintele Consiliului Național al Frontului Democrației Populare a fost ales dr. Petru Groza, secretar general – Vasile Luca, secretar adjunct – Iosif Chișinevschi. Pe 28 martie 1948, alegerile s-au încheiat cu victoria Frontului Democrației Populare, care a obținut 93,2% din voturi și 405 mandate.

Aparatul C.C. al P.M.R. a fost organizat după modelul aparatului P.C.(b) al U.R.S.S., model după care au fost organizate toate partidele comuniste, devenite prin voința Moscovei, partide de guvernământ, din țările europene intrate în sfera de influență sovietică.

La 23 februarie 1948 se alegea Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român format din: Apostol Gh., Alexa Augustin, Bodnăraș Emil, Borilă Petre, Chivu Stoica, Chișinevschi Iosif, Constantinescu Miron, Crăciun Constanța, Coliu Dumitru, Chișinevschi Liuba, Dalea Mihai, Drăghici Alexandru, Florescu Gh., Gheorghe Gheorghiu-Dej, Georgescu Teohari, Iordăchescu Theodor, Luca Vasile, Levin Mișa, Maurer I. Gheorghe, Moghioroș Alexandru, Moraru Mihai, Mateescu Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion Pârvulescu Constantin, Popa Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheț Iosif, Răutu Leonte, Rădăceanu Eugenia, Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam, Sălăjan Leontin, Solomon Barbu, Șerban Avram, Tănase Zaharia, Țenescu Olimpia, Voitec Ștefan, Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile. Membrii supleanți: Bughici Simion, Bunaciu Avram, Bontea Ștefan, Braeșter A., Ceaușescu Nicolae, Doncea Constantin, Drăgoescu Petre, Ionescu Vasile, Manea Anton, Manole Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu Dumitru, Roșianu Mihail, Stoica Gheorghe, Vass Ghizela, Vințe Ion.

În ședința Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost ales Biroul Politic al Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Iosif Chișinevschi, Vasile Luca, Alexandru Moghioroș, Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi, Ștefan Voitec. Ca membrii supleanți ai Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheț, Zaharia Tănase, Vasile Vaida. În aceeași zi, ședința Biroului Politic al P.M.R. alege Secretariatul Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu și Lothar Rădăceanu – secretari. (Anexa 1).

Organul superior al partidului, congresul, trebuia convocat cel puțin odată la 4 ani pentru determinarea liniei generale a partidului, pentru revizuirea statutelor, controlarea activității din trecut a Comitetului Central și procedarea la alegerea noilor organe de conducere. Comitetul Central, care între Congrese constituia organismul superior al partidului, avea mai mult aparența decât realitatea puterii. El număra în rândurile sale pe toți marii demnitari ai regimului, însă alcătuirea sa nu era rezultatul unei autentice alegeri democratice, ci mai curând a unor manevre de culise. Realitatea puterii nu se afla în organele de stat, ci în organele de partid. Biroul Politic își asuma funcția de executiv, adică lua inițiative și hotărâri plecând de la informațiile date de diferitele secții subordonate Comitetului Central.

Secțiile Comitetului Central al P.M.R. făceau parte din aparatul Comitetului Central al P.M.R. Ele se ocupau cu selecționarea și repartizarea cadrelor, cât și cu controlul executării hotărârilor P.M.R. și ale Guvernului în domeniul lor de activitate. Fiecare secție studia diferite probleme din domeniul ei de activitate, pe baza unui plan de muncă aprobat de Secretariatul Comitetului Central, care avea răspunderea secției respective sau pe baza unor însărcinări speciale date de C.C. al P.M.R.

Secțiile subordonate C.C. al P.M.R. pregăteau materialele informative necesare Comitetului Central, iar, atunci când era nevoie, din însărcinarea Secretariatului și potrivit indicațiilor lui, elabora proiecte de hotărâri ale Comitetului Central. Fiind o parte a aparatului C.C. al P.M.R., secțiile nu aveau dreptul să dea directive, în afara situațiilor când primeau însărcinarea din partea Comitetului Central de a da indicații, cu caracter de directive, în probleme ce intrau în competența lor. Fiecare secție era alcătuită dintr-un număr de sectoare, fiecare sector având sarcina controlului îndeplinirii hotărârilor P.M.R. și Guvernului, cât și selecționarea și repartizarea cadrelor pentru organele sau organizațiile din sfera sa de activitate, în conformitate cu nomenclatura sa.

Multitudinea sectoarelor subordonate Secției Economice a C.C. al P.M.R. justifică politica economică planificată după modelul sovietic. Nici un sector din economia României nu a scăpat Partidului – Stat, care a decis să gestioneze toate serviciile cu caracter industrial, comercial și agricol.

Una din cele mai radicale schimbări au vizat structurile agricole, care, în câțiva ani au fost remodelate. Secția Agrară a Comitetului Central al P.M.R. se ocupa cu selecționarea și repartizarea cadrelor și cu controlul executării hotărârilor partidului și ale guvernului în domeniul agrar.

Problemele administrative de partid cu caracter intern erau rezolvate de Secția Gospodăria de Partid a C.C. al P.M.R.

Hotărârile Comitetului Central al P.M.R. privind relațiile cu „partidele frățești” și munca de propagandă în străinătate intrau în sarcina Secției Relații Externe a C.C. al P.M.R.

Secția Cancelarie a C.C. al P.M.R. ocupa un loc important în structura organizatorică, ea deservea Secretariatul Comitetului Central și Biroul Politic.

Structura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român o copia pe cea a aparatului central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a funcționat, din punct de vedere organizatoric, ca un Comitet Executiv sau ca un Consiliu Directorial al Comitetului Central al partidului. Comitetul Central la rândul lui, era un grup de mai multe sute de persoane alese (în teorie) de congresul partidului. Această ierarhie cu trei etaje, cu adaosul Secretariatului ei, era tipică pentru partid la toate nivelele, de la cel unional până la cel al unei fabrici.

În practică, secretarul general, mai degrabă, decât Comitetul Central, era cel care îi selecta pe membrii Biroului Politic. Acest din urmă organism a apărut la 23 octombrie 1917, data la care Lenin a decis să-i cheme pe bolșevici să preia prin forță puterea în Rusia. De la mijlocul anilor '20 până în 1952, Biroul Politic a fost alcătuit din 12-13 membrii; apoi Stalin a ridicat acest număr la 25, iar Biroului Politic i-a dat numele de Prezidiu al Comitetului Central al Partidului Comunist.

Pentru a-și defini structura aparatului central, și pentru a studia modul de organizare al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Ana Pauker considera că „țară în care nu există nici imperialiști, nici clase exploatatoare, nu există nici tendințe imperialiste, nu există dorința sa intenția de a acapara pământ străin, de a robi popoare, de a le exploata” o delegație română a plecat la Moscova. La întoarcere a fost înaintat Biroului Politic al C.C. al P.M.R. o Informare, considerată „Strict-Secret” în care se menționa: „Prezentăm o dare de seamă colectivă. Am stat trei săptămâni. În acest răstimp am vizitat: toate secțiile C.C. al P.C.(b) U.R.S.S. (afară de una) toate sectoarele principalelor două secții: Comisia de Control; Academia de Științe Sociale, Școala Superioară de Partid, Cabinetul de Partid.

Am înțeles sarcina noastră în felul următor: studierea funcționării aparatului de partid și problemele vieții de partid.

Este firesc că am acordat atenția cea mai mare acelor probleme care sunt deosebit de actuale pentru noi. Am căutat răspuns la întrebările pe care practica noastră de partid le-a pus în fața noastră. În multe cazuri am găsit confirmarea părerilor ce începuseră să se închege și la noi, chiar totodată și forma organizatorică în care aceste păreri pot fi traduse în viață. În alte cazuri – destul de multe – practica P.C. (b) a demonstrat caracterul greșit a unor metode și forme organizatorice folosite de noi.

Am acumulat un material uriaș pentru toate sectoarele de activitate. Problema este să tragem concluziile practice.”

Studierea, în paralel, a structurii organizatorice a C.C. al P.C.U.S. și a C.C. al P.M.R., aduce în prim-plan o asemănare izbitoare. De la denumirile secțiilor și sectoarelor Comitetului Central, până la atribuțiile ce reveneau acestora, până la cele mai mici detalii.

Urmând exemplul bolșevicilor ruși de după octombrie 1917, P.M.R. după preluarea puterii, a trecut la schimbarea structurii vechii societăți, reconstruind-o în funcție de programul și cerințele lui.

Acțiunile au avut la bază o tehnică general valabilă în toate țările din blocul sovietic. Dezarticularea vechii societăți a urmat un algoritm care a presupus:

1). mobilizarea societății;

2). demontarea instituțiilor democratice;

3). lichidarea autonomiei economice și sociale;

4). monopolizarea structurilor intermediare;

5). distrugerea factorului uman.

Potrivit aceleași concepții, s-a acționat pentru consolidarea regimului Partidului-Stat, care beneficia de o economie centralizată, iar, în plan politic, a cunoscut o concentrare

absolută a puterii; în planul vieții sociale, regimul s-a bazat pe structuri egalitare.

Desființând toate formele și instituțiile democratice, lichidând proprietatea privată și distrugând adversarii politici (aruncați în temnițe și lagăre), Partidul Muncitoresc Român a instaurat un regim totalitar, bazat pe dictatura partidului unic și ideologia marxist-leninistă a acestuia, a acaparat toate pârghiile mecanismului puterii de stat, societatea civilă fiind practic anulată. Procesul de construcție a “societății noi” a însemnat: introducerea unui centralism cuprinzând toate sectoarele vieții economice, sociale și politice; industrializarea planificată, în ritm rapid, și neglijarea principiilor economiei de piață; colectivizarea brutală a proprietății agricole mici și mijlocii; desființarea sistemului tradițional de valori și a instituțiilor culturale și spirituale; o amplă politică ideologică în vederea creării “omului nou”.

Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o amplă activitate represivă și impunerea sistemului sovietic în toate domeniile vieții sociale și de stat; mii de oameni au fost arestați, iar vechea elită politică a fost lichidată. După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de oarecare relaxare.

Impunerea modelului stalinist, împins până la ultimele sale limite, a reprezentat una dintre cele mai grave măsuri economico-sociale luate de regimul comunist din România, mai ales în condițiile în care, alte țări din lagărul sovietic, se delimitau de procesul colectivizării.

Întrebându-ne care au fost motivațiile liderilor comuniști din România, putem spune că explicația s-ar găsi în acțiunea de constantă disoluție națională, socială, culturală a țării, concepută și aplicată de cominterniștii implantați în România care au deținut multă vreme pârghiile puterii în aparatul de stat și de partid. Ei nu au fost eliminați, în 1952, o dată cu înlăturarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu, din posturile de conducere. Printr-un angrenaj abil construit, cominterniștii au reușit să influențeze în continuare evoluțiile politice, economice și sociale, generând un autentic program antinațional.

Copierea modelului sovietic ușura, desigur, sarcina diriguitorilor „frontului istoric” din țările de „democrație populară”, dar, în același timp, apărea și un mare semn de întrebare. Uniunea Sovietică, în calitatea ei de putere hegemonică, urmărea anularea identității naționale a popoarelor aservite.

Memoria istorică, altfel spus trecutul fiecărui popor astfel cum s-a fixat în conștiința colectivă a acestuia, constituie o componentă esențială a identității naționale. Pentru a înlesni subjugarea națiunilor din noul Imperiu sovietic, era necesar ca identitatea lor națională să fie diminuată până la dispariție.

Subminarea memoriei istorice, anihilarea valorilor istorice tradiționale, eliminarea personalităților și datelor istorice referențiale făceau parte din programul de „spălare a creierelor”, pregătit de ocupantul sovietic și executat de marionetele sale din țările satelizate.

Într-un asemenea context, colectivizarea trebuie văzută nu doar ca un simplu transplant al “experienței” sovietice, nu numai copierea mecanică a colhozului bolșevic, colectivizarea a vrut în fond lichidarea țăranului român, distrugerea satului românesc, tradiția și continuitatea neamului românesc.

Distrugerea societății civile a fost obiectivul politic principal al P.M.R.. Sistemul de legi a fost reconceput pentru a văduvi cetățeanul de orice sentiment de protecție. Justiția revoluționară potolea setea de răzbunare socială a P.M.R., înverșunat împotriva fostelor partide istorice și a tuturor celor care ar fi putu exprima un dubiu privind validitatea obiectivelor economice și politice propuse de conducători. Întregul sistem de legi a fost răsturnat. Au fost numiți noi judecători, întreaga procedură judiciară a fost schimbată. Adevărat deținător al puterii era aparatul politic al P.M.R.

Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieții intelectuale și a culturii. Partidul a urmărit să înlăture toate diferențele de opinii, atât dinăuntru, cât și din afară. Marxism-leninismul, așa cum era el sistematizat de Stalin, a devenit deținătorul singurei ideologii acceptate. Proiectul ideologic stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe deplin controlabil de către partid. Scriitorii dizidenți sovietici vorbesc de un om nou, denumindu-l “homo sovieticus.” Formularea conține ambiția stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare socială, ci și una umană.

Pentru a-și asigura monopolul asupra puterii, partidele comuniste au inițiat o distrugere metodică a culturii tradiționale. Un rol deosebit l-a jucat Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R.. Parcurgerea stenogramelor ședințelor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. sau ale ședințelor Secției Propagandă și Agitație, prezentarea directă a modului în care se discuta în ședințe, vorbirea liberă, expresiile folosite între membrii P.M.R., greșelile de exprimare, dactilografierea greșită a stenogramelor, indică o îngustare a orizontului cultural.

Constituțiile din 1948 și cea din 1952, nu sunt doar adaptări locale ale unor formule sovietice, ci sunt și creatoare de cadru legislativ pentru justificarea acțiunilor întreprinse în implementarea modelului sovietic. Constituția, din martie 1948, aliniază evoluția românească la aceea că întreaga putere de stat emană de la popor și aparține poporului prin Marea Adunare Națională și Consiliile Locale.

Cu toate că drepturile cetățenilor sunt garantate prin Constituție, statul are mijloace de a interpreta restrictiv aceste drepturi.

Pentru a duce la bun sfârșit acțiunea de dezagregare a societății civile, puterea comunistă nu a ezitat să utilizeze teroarea, prin campanii de denunțări, procese populare, arestări secrete și execuții epurări. În închisoarea de la Pitești, apoi de la Gherla, din decembrie 1949, până în august 1952, pe baza teoriilor lui Eugen Țurcanu pe deținuții politici se practica în mod sadic “tratamentul” de transformare a “reeducatului” în “reeducator”.

Modelul uman în această societate a fost individul depersonalizat, gata să informeze asupra celor mai apropiați prieteni și rude. Trădarea în interesul partidului era considerată o virtute. Abținerea de la cooperarea cu miliția era, desigur, o crimă politică. În perioada proceselor, atmosfera devine de nesuportat: obsesia dușmanilor infiltrați, celebrarea geniului universal, umilirea tradiției naționale au determinat crearea unui climat general de neputință și disperare.

Ruptura dintre Moscova și Belgrad a distrus mitul monolitului comunist în Europa. De asemenea,a compromis în ochii lui Stalin presupusa probitate și credință a partidelor comuniste, determinându-l să inițieze epurări în conducerile comuniste ale sateliților U.R.S.S. Într-o serie de procese din 1949-1952, comuniștii și necomuniștii au fost acuzați de complicitate cu Tito și cu puterile occidentale. Prin aceste procese – care aminteau de procesele din Uniunea Sovietică de dinainte de război, când Stalin și-a eliminat rivalii, elitele comuniste postbelice din statele-satelit au fost epurate de comuniștii pe care poliția stalinistă nu-i considera în totalitate credincioși. Epurarea a atins, între 1948 și 1951, aproximativ 50% din efectivele P.M.R.. Numărul membrilor P.M.R. a scăzut în acest interval a scăzut de la 1.500 000 la circa 700.000. Între 5 și 10 procente dintre persoanele epurate au fost întemnițate. Pe acest fond de suspiciune, teamă și teroare, P.M.R. s-a aliniat la linia impusă de Moscova. Modelul conducătorului sovietic se multiplica, doctrina Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se aplica, indiferent de tradiții și mentalități.

Documentele depistate în Arhiva C.C. al P.M.R. abundă în elogii la adresa Uniunii Sovietice și binefacerilor sistemului sovietic asupra societății românești. Valorile și metodelor elitelor ideologiei de tip sovietic au fost racordate la dorințele lui Stalin. Erau creațiile dictatorului, modelate după chipul și asemănarea lui Stalin. Tandemul Iosif Chișinevschi – Leonte Răutu a împins cultura națională într-un impas fatal. Moștenirea latină și orientarea pro-occidentală a culturii române au fost rapid anihilate în numele unor pretinse legături tradiționale româno-ruse.

Unui proces de transformare fundamentală a fost supusă și istoria românilor. Începând cu anul 1948, timp de un deceniu, se va desfășura etapa decisivă a stalinizării istoriografiei române, sub oblăduirea lui Mihail Roller. De fapt, cu precădere în anii 1948 – 1953, a avut loc un amplu proces de stalinizare a societății românești, în latura oficială a acesteia. Obediența regimului de la București față de Moscova și conducătorul de la Kremlin (care în 1949 a împlinit 70 de ani, iar cultul personalității sale a atins cote maxime, inclusiv în România) va cunoaște, în această perioadă forme diverse.

Statui colosale au fost ridicate la București și Brașov. Orașul Brașov va fi botezat orașul Stalin. (anul 1950). Denumiri de instituții, piețe publice și străzi vor primi numele lui Stalin.

Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. se ocupa cu toate aniversările importante ale poporului rus, sărbătorindu-se mai mult cele sovietice, decât cele române. Mai mult, legea fundamentală a țării – Constituția din 27 septembrie 1952 – deși, proclama că “statul român democrat – popular” este “stat unitar, suveran și independent” (Art.17), un amplu Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în practica constituțională românească, dezvolta amintita obediență către Uniunea Sovietică.

Sovietizarea istoriografiei române s-a realizat până la detaliu, pentru a dovedi obediența față de Moscova.

După 1948, era considerată necesară cunoașterea temeinică a culturii și experienței sovietice.

Traseul sovietizării României nu a ocolit Biserica Ortodoxă Română, o instituție fundamentală a statului român, care trebuia viciată cu spiritul comunist-ateist. Biserica majoritară, a fost mult timp considerată privilegiată față de celelalte culte din România, Biserica Romano-Catolică și Unită fiind și ea lovită de noua orânduire ateistă. Politica aplicată cultelor din România avea un precedent în aplicarea acelorași metode în Uniunea Sovietică.

În conformitate cu Art.84 din Constituția din 1952: “Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Române.

Școala este despărțită de biserică. Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, și nu numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului. Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase se reglementează prin lege.”

Armata a fost, de asemenea, reorganizată ca “Armata Populară”, după modelul sovietic, ca să corespundă nevoilor noii democrații populare. La 28 martie 1948, a fost creată Direcția Politică Superioară a Armatei. Același lucru este valabil și pentru crearea aparatului de represiune Miliția și Securitatea, considerate ca simboluri ale dictaturii proletariatului.

Comunismul românesc a aplicat dogma leninistă și interpretările ei din anii stalinismului. A promovat același tip de construcție instituțională, bazată pe represiune.

Faptul că regimul comunist era unul de ocupație a fost exprimat cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării sale. Teohari Georgescu, în cadrul unei lecții ținută la Universitatea Serală de Marxism-Leninism, afirma: “Specificul condițiunilor în care s-au născut țările de democrație populară constă în aceea că armata puternicului stat sovietic a zdrobit principala forță de șoc a imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste țări să dezlănțuie un război civil și a dat în felul acesta proletariatului, în frunte cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei puterea politică, s-o lipsească de principala ei forță economică și să treacă la construirea socialismului”.

În România, sovietizarea s-a produs prin teroare și presiune. Aparatul poliției politice a avut un rol esențial în acțiunea de consolidare a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa atribuție a constat în inocularea și administrarea sentimentului de frică. Practic, acesta a fost rolul Securității în regimul comunist din România.

Mijloacele de teroare utilizate de stat au urmărit menținerea fricii în stare difuză. Frica, mai întâi cultivată și apoi întreținută de poliția politică în beneficiul puterii comuniste, a avut aceleași rezultate obținute cu două secole înainte de absolutismul monarhic și la mijlocul secolului XX de către nazism. Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un motiv plauzibil, avea un efect devastator nu numai asupra victimelor și a familiilor celor ce luau calea închisorii, ci și asupra vecinilor și cunoscuților. După eliberarea foștilor deținuți politici, brutalitățile din anii instalării și consolidării regimului comunist au fost conștientizate cu o și mai mare pregnanță, iar teama față de poliția politică a ajuns să se transforme în reflex.

Iată ce declara Romulus Vulcănescu, referindu-se la “jocurile memoriei”: “În detenție, memoria mi-a fost supusă unor torturi psihastenice, pe cât de absurde pe atât de insistente, care urmăreau să-mi smulgă mărturisiri din presupuse acțiuni, ce nu-mi aparțineau, ca probe pentru o vină ce nu-mi fusese adusă la cunoștință, în vederea stabilirii unei infracțiuni a cărei încadrare juridică nu o bănuiam.”

Într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, din revista “Memoria”, scriind despre “ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” încerca să surprindă tragedia omului care își aștepta deznodământul, bântuit de o tristețe deprimantă: “Rostul meu în viață s-a terminat – spunea Mircea Vulcănescu. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărțit de studenții pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetățean față de această țară hăituită și jefuită cu nerușinare, față de acest neam însângerat. M-am înșelat. N-am fost decât un vanitos. Am ținut să vin aici lângă cei în suferință, cei care au visat libertatea și-au sângerat pentru ea. Studenții mei nu mai pot aștepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăște pentru ultima picătură de viață. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura și-a întins tentaculele ca o caracatiță. Nu știu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier.” Caracterul totalitarist al comunismului este strâns legat de aspectul ideologic al acestuia. Credința în deținerea adevărului, certitudinea controlului teoretic asupra istoriei sunt punctele de pornire ale îndârjirii cu care s-au aplecat comuniștii asupra realității spre a o transforma. “Omul nou”, format prin totalitarism, devine scop și unealtă a comunismului.

Au fost valorificate contribuțiile istoriografice ale specialiștilor români și străini, au fost folosite memoriile unor contemporani (între care Gheorghe Apostol, Gheorghe Gaston-Marin, Dumitru Popescu, Paul Niculescu-Mizil, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Pavel Țugui, Sorin Toma, Paul Sfetcu, Valeriu Anania, Constantin C. Giurescu, Ion Eremia, Paul Goma, Radu Ciuceanu).

1.4. INSTAURAREA GUVERNULUI PETRU GROZA

6 martie 1945 este data la care a fost impus de către sovietici guvernul doctorului Petru Groza. Acest moment reprezintă în istoria românilor oficializarea dominației Kremlinului asupra țării noastre și intrarea în linie dreaptă a instaurării comunismului în România. După ”întoarcerea armelor” de la 23 august 1944, pentru România a urmat o perioadă în care, pe front, s-a alăturat de partea Uniunii Sovietice în războiul împotriva nazismului. În același timp, în politica internă, avea loc o luptă între comuniști și partidele istorice pentru întâietate.

După arestarea mareșalului Ion Antonescu, au fost alese două noi guverne conduse de constantin Sănătescu. Dar perioada Sănătescu nu a avut viață lungă, iar la 2 decembrie 1944 cel de-al doilea avea să fie dizolvat, la presiunea Moscovei, și înlocuit cu unul condus de generalul Nicolae Rădescu. În compoziția guvernului Rădescu apar și primii miniștri comuniști în poziții importante, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej la transporturi sau Lucrețiu Pătrășcanu ministru al justiției.

Însă momentul în care regimul comunist a pătruns definitiv în România a fost instaurarea primului guvern Petru Groza, la data de 6 martie 1945. Această schimbare de guvern a venit după vizita, din 26 februarie, a adjunctului lui Molotov în România, Andrei Vîșinski.

În prima dintre întrevederile cu regele român, Vîșinski i-a cerut lui Mihai să îl demită pe constantin Rădescu deoarece acesta era incapabil să mențină ordinea, iar apoi să instaleze un guvern bazat pe ”adevărate forțe democratice”. Apoi a avut loc o altă întâlnire în care sovieticul i-a spus monarhului României că îi acordă timp să se gândească la propunerea sa, pentru ca ultima audiență a adjunctului ministrului de externe la Mihai să fie și cea mai tensionată.

După solicitarea ce-l viza pe Nicolae Rădescu, Vîșinski a cerut și numirea noului președinte al consiliului de Miniștri, în persoana dr. Petru Groza. Celebru în istorie a rămas gestul lui Vîșinski care, spre a-l intimida pe tânărul suveran, a bătut cu pumnul în masă și a trântit ușa cabinetului. Deși sfătuit de către Iuliu Maniu să reziste cu orice preț intervenției Moscovei prin Vîșinski, regele Mihai I nu s-a putut opune acesteia, mai ales că ajutorul solicitat anglo-americanilor întârzia să apară. Astfel, regele Mihai I a fost nevoit să accepte un guvern Petru Groza fără niciun reprezentant al partidelor istorice, PNL și PNȚ.

Drept urmare, în ziua de 6 martie 1945, ora 19:30, Petru Groza depunea jurământul de credință în fața regelui Mihai I. Impunerea la 6 martie a guvernului Petru Groza a însemnat instaurarea la putere a regimului comunist. Totuși, ca recompensă pentru supunere, la 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Groza și Stalin, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat în stăpânirea României.

Prima dintre deciziile noului guvern a fost realizarea unei reforme agrare prin intermediul căreia comuniștii au dorit să câștige simpatia poporului. Au fost expropiate peste 1.400.000 ha de pământ, care au fost date la 900.000 de familii de țărani.

Deși puțin studiată în manualele de istorie, data de 6 martie 1945 a fost un moment de cumpănă al istoriei României. Odată cu instalarea guvernului Petru Groza, evoluția ulterioară a vieții politice, economice, sociale și culturale din România avea să sufere mari modificări, devenind direct dependentă de deciziile și bunul plac al Rusiei staliniste.  Sub guvernul Groza va avea loc abdicare regelui Mihai și transformarea Regatului în Republica Populară Română. Groza va conduce până la venirea la putere, în 1952, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. După eșuarea grevei regale, Mihai a adoptat o poziție mai prudentă cu guvernul. În vederea alegerilor, forțele politice guvernamentale au constituit, pe 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democratice pentru a depune liste comune la alegeri. BPD era format din PcR, PSD, PNL-Tătărescu, PNȚ-Alexandrescu, FP și PNP. În schimb, partidele democratice, PNȚ, PNL și PSDI, au eșuat în tentativa de a crea un front comun al opoziției. Guvernul a modificat și legea electorală, astfel că pentru prima dată în istorie, la procesul electoral puteau participa și femeile. Campania electorală s-a desfășurat în tradiționalul stil românesc, prin săvârșirea a grave și numeroase abuzuri de către forțele guvernamentale și atacurile exacerbate ale opoziției împotriva acestora. Deși Washington și Londra au dat de repetate ori garanții lui Maniu că alegerile ce se vor organiza vor fi libere și supravegheate de puterile occidentale, guvernul nu a ezitat să folosească în procesul electoral dictonul lui Stalin: „Nu contează cine cu cine votează, contează cine numără voturile”. Alegerile au avut loc pe 19 noiembrie 1946, prezența la vot fiind masivă. Rezultatele oficiale publicate au fost: BPD – 69,81%, PNȚ – 12,88%, UPM – 8,32%, PNL – 3,78%, PȚD – 2,36%.

Imediat, opoziția a acuzat guvernul de fraudă, Maniu afirmând că rezultatele fusese inversate, astfel că, în fapt, PNȚ era cel care obținuse victoria . În schimb, partidele guvernamentale afirmau că rezultatele alegerilor reflectau adeziunea cetățenilor la programul BND, iar incidentele minore care au avut loc au fost provocate de opoziție.

De altfel, era aceeași tradiție electorală românească ca puterea să declare că alegerile au fost corecte, în timp ce opoziția îi acuza de fraudă. Aceeași divergență exista între Moscova și oficialitățile engleze și americane. La Washington au sosit rapoarte din partea misiunii diplomatice a puterilor occidentale și din partea Ministerului de Interne de la București, care avea același conținut divergent. SUA și Marea Britanie s-au limitat la niște declarații formale, înțelegerea privind împărțirea sferelor de influență fiind luată demult.

Memoriile întocmite de Maniu și Brătianu nu au fost luate în considerare, iar pe 1 decembrie1946, regele Mihai a rostit Mesajul de deschidere a lucrărilor Adunării Deputaților: Sunt fericit să mă găsesc în mijlocul reprezentanților țării, întruniți astăzi pentru întâia oară, după o îndelungată întrerupere a vieții parlamentare.

Pe 10 februarie 1947, România semna Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, astfel că regimul convenției de armistițiu se încheia în mod oficial . Acest fapt însemna că Marea Britanie și SUA nu mai dispuneau de nici o pârghie pentru a interveni în favoarea opoziției, România trecând sub controlul exclusiv al URSS.

Componența Guvernului Petru Groza

Președintele consiliului de Miniștri

Petru Groza (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Vicepreședintele consiliului de Miniștri

Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de interne

Teohari Georgescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de externe

Gheorghe Tătărăscu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul justiției

Lucrețiu Pătrășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul de război

General Constantin Vasiliu-Rășcanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul finanțelor

Dumitru Alimănișteanu (6 martie – 11 aprilie 1945)

Mircea Duma (11 aprilie – 23 august 1945)

Alexandru Alexandrini (23 august 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul agriculturii și domeniilor

Romulus Zăroni (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul industriei și comerțului

Petre Bejan (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul minelor și petrolului

Tudor Ionescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul comunicațiilor și lucrărilor publice

Gheorghe Gheorghiu-Dej (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cooperației

Anton Alexandrescu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul muncii

Lotar Rădăceanu (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul asistenței și asigurărilor sociale

Gheorghe Nicolau (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul sănătății

Dumitru Bagdasar (6 martie 1945 – 24 aprilie 1946)

ad-int. Petre Constantinescu-Iași (24 aprilie – 30 noiembrie 1946)

Ministrul educației naționale

Ștefan Voitec (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul propagandei (din 5 martie 1946, Ministrul informației)

Petre Constantinescu-Iași (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946)

Ministrul cultelor

Preot Constantin Burducea (6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946) [1]

Ministrul artelor

Mihail Ralea (6 martie 1945 – 19 august 1946)

Octav Livezeanu (19 august – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat

Emil Hațieganu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

Ministru secretar de stat

Mihail Romniceanu (7 ianuarie – 30 noiembrie 1946)

1.5. GHEORGHE TĂTĂRESCU – MINISTRU DE EXTERNE IN GUVERNUL PETRU GROZA

Gheorghe Tătărescu era fiul generalului Nicolae Tătărescu (1850-1916) din satul Vlăduleni, comuna Bîlteni-Gorj și al soției sale Speranța, născută Pârâianu (1858-1920). Nicolae Tătărescu a avut o carieră militară strălucită: intrat în școala militară în 1867, a devenit sublocotenent în 1869, maior în 1884, colonel în 1892 și general de brigadă în 1898, îndeplinind, pentru o vreme, funcțiile de secretar general la Ministerul de Război și seful de Stat- major al armatei române. Era fiul lui Gheorghe Tătărescu (1824-1872) și al soției acestuia, Dumitrana născută Hurezeanu (1835-1909). Pârâienii, familia mamei politicianului interbelic, făceau parte din vechea boierime a Olteniei, putând fi urmăriți documentar până în sec. al-XV-lea și se trăgeau din vechii boieri din Baia de Fier și Alun. Speranța era fiica pitarului Zamfir Pârâianu, prefect de Gorj, și a Sevastiței, născutăFrumușanu (1819-1911). Așadar și bunica maternă a omului politic aparținea unei cunoscute familii boiereștii gorjene. Ea i-a călăuzit pașii copilăriei viitorului om politic, iar tatăl său îi era model, fiindcă luptase pe frontul pentru cucerirea Plevnei la 1877 și era militar cu renume de membru în comisia de pace cu turcii. 

După 23 august 1944, invocând calitatea sa de secretar general al P.N.L., Gheorghe Tătărescu, care începuse o acțiune politică proprie, susținut de un grup de partizani, încă din vremea dictaturii lui Ion Antonescu, a încercat să strângă în jurul său întregul partid și să imprime orientarea pe care o socotea acum necesară: elaborarea unei politici interne de centru-stânga, de reforme sociale și politice menite să adapteze România evoluției europene generale în acest sens, în perioada de după război. Despre politica externă, Tătărescu considera că ea trebuia dusă pe raporturi prioritare de alianță cu Uniunea Sovietică în a cărei sferă de influență era convins că România intrase odată cu încheierea conflagrației mondiale.

Credința lui Gheorghe Tătărescu, împărtășită în anumită măsură și de reprezentanți ai P.N.L. de sub șefia lui c. I. Brătianu, era că numai prin această adaptare la împrejurările create în urma războiului, partidul putea să supraviețuiască.

Tătărescu a încercat, în mai multe rânduri, să ia legătura cu Dinu Brătianu în vederea înfăptuirii unității liberale. El considera că „gravitatea problemelor ce interesează viitorul nostru” îl îndeamnă la aceste demersuri, iar neînțelegerile din partid trebuiau lăsate la o parte. Dinu Brătianu a rămas, însă, intransigent la cererile lui Tătărescu nerăspunzându-i la nici una din scrisori. În aceste condiții, Tătărescu a început o laborioasă campanie în toată țara pentru reorganizarea Partidului Național Liberal în jurul său. La 1 iulie 1945, Delegații de la congresul general al partidului au proclamat, în unanimitate, pe Gheorghe Tătărescu președintele noului Partid Național Liberal. Erau acum oficial două partide liberale: P.N.L.- Dinu Brătianu și P.N.L.- Tătărescu.

A fost viceprim-ministru și ministru al Afacerilor Străine în Guvernul Groza.

Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre puținii oameni politici români care în anii celui de-al Doilea Război Mondial nu și-a făcut iluzii în mult așteptatul sprijin anglo-american pentru România. În septembrie 1943, el îi spunea diplomatului român Raoul Bossy: „Pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești”.

La sfârșitul anului 1944, România se afla sub ocupația trupelor sovietice. Regimul instaurat pe 23 august nu putea fi schimbat însă peste noapte cu unul comunist. Partidul comunist din România nu avea capacitatea să preia singur puterea, iar, pe de altă parte, sovieticii voiau să menajeze eventualele suspiciuni ale aliaților ei occidentali. Tătărescu s-a arătat dispus la colaborare, probabil în ideea că înțelepciunea și prestigiul său politic îi vor da câștig de cauză în fața sovieticilor. Dar în tot timpul colaborării sale guvernamentale, Gh. Tătărescu nu a putut să depășească condiția de „tovarăș de drum” pe care Kremlinul i-o fixase tacit.

După mai multe discuții pe această temă, liderii comuniști au ajuns la concluzia că ar putea avea benficii dintr-o colaborare cu Tătărescu. Gheorghiu-Dej spunea că „Tătărescu cunoaște foarte multe fapte. Dacă am putea să-l convingem pe Tătărescu, care este un tip realist, să ia poziție impotriva lui Maniu, ar fi bine. De o mie de ori este mai compromis Iuliu Maniu decât Tătărescu”. Și Lucrețiu Pătrășcanu era de acord cu colaborarea cu Tătărescu: „…cred că Tătărescu trebuie păstrat ca o rezervă întru-cât reprezintă o figură care poate fi ușor manevrată”. Prin apropierea lui Tătărescu de F.N.D., comuniștii urmăreau să atragă în noua formațiune politică și câteva personalități liberale sau țărăniste loiale acestuia. Liderii comuniști, chiar dacă nu recunoșteau, se temeau, totuși, de calitățile diplomatice ale fostului premier. De aceea, o condiție unanimă pentru colaborarea cu Tătărescu era interzicerea ca acesta din urmă să facă parte din guvern. Vasile Luca spunea că „ …este exclus ca Tătărescu să fie membru al guvernului”.

Stalin a trimis la București pe A. I. Vâșinski, la 28 februarie 1945, iar pe 6 martie acesta a impus noul guvern Petru Groza. cu toată opoziția celor din F.N.D., Gheorghe Tătărescu și unii dintre adepții săi au intrat în guvernul nou format, Tătărescu fiind vicepreședinte al consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine. Dușmanii și adversarii politici ai lui Tătărescu nu au aprobat intrarea politicianului în Guvernul Groza și l-au calificat drept trădător.

A fost, deasemenea, seful delegației române la conferința de Pace de la Paris.

În august 1946, delegația română condusă de Gheorhe Tătărescu pleacă la conferința de Pace de la Paris. când a luat cuvântul, ministrul român de Externe s-a mulțumit să ceară ușurarea clauzelor economice din partea Angliei și Americii, dar chestiunile vitale – frontierele de nord-est și plecarea trupelor rusești din țară – nu au fost atinse. Despre aceasta, generalul constantin Sănătescu spunea că „Nu se poate ca Gheorghe Tătărescu să nu răspundă de aceste abuzuri”.

La 10 februarie 1947, Gheorghe Tătărescu, în calitate de viceprim-ministru, ministru de Externe și conducător al delegației române, își va pune semnătura pe Tratatul de Pace. conștient de istorica răspundere, Tătărescu simte nevoia unei justificări prin declarații care le face în preajma plecării la Paris. El afirma că Tratatul de Pace „Trebuie considerat ca un sfârșit și, totodată, ca un început… El lichidează un război pierdut… și constituie un punct de plecare pentru o viață nouă…” Pe când se afla în fruntea delegației României la Paris, Gheorghe Tătărescu a fost îndemnat de oamenii politici români din emigrație să nu semneze și să rămână în străinătate. Răspunsul demnitarului a fost unul calm, cu liniștea celui care se sacrifică: „Gestul refuzului de a semna mi-ar folosi mie, nu țării, deoarece nu ar schimba nimic. Rușii vor continua să rămână. Eu nu cred într-un război între Occident și comunism. Datoria mea este să semnez Tratatul de Pace ca să salvez ce mai rămâne din România. La Ialta, Occidentul ne-a predat rușilor. conștiința mea de român îmi poruncește să mă întorc în țară și să sufăr cu compatrioții mei […] Eu aleg, conștient de toate riscurile, lupta pentru români, pentru libertatea lor. Resping eroismul prin procură dată altora”.

Înlăturarea din Guvern.

Odată semnat Tratatul de pace, încep atacurile fățișe la adresa lui Tătărescu și a grupării sale. În mai 1947 se dă clandestin publicității memoriul pe care Gheorghe Tătărescu intenționa să-l prezinte și să-l discute în Guvern.

În memoriu se aduceau numeroase critici reformelor economice și măsurilor politice opresive ale Guvernului din care încă făcea parte. Organul central de presă al P.N.Ț. „Dreptatea” titra: „P.c.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat…”.

Văzând că nu mai poate salva nimic, Tătărescu a încercat să se justifice într-un articol publicat în propria gazetă, „Drapelul”. El declara că participarea sa și a partizanilor săi la această guvernare a vrut să reprezinte o forță de echilibru și de armonizare în guvernul Groza.

Toate încercările lui Tătărescu de a ieși dintr-o situație devenită imposibilă au fost zadarnice. La 3 noiembrie 1947, comisia afacerilor externe a Parlamentului adoptase „moțiunea de neîncredere” față de activitatea ministerului de Externe. În ziua următoare toți miniștri tătărescieni sunt demiși. Gheorghe Tătărescu se retrage de la conducerea partidului în favoarea secondantului său, Petre Bejan. Însă în noaptea de 5/6 mai 1950, aproape toți foștii miniștri tătărescieni, în frunte cu liderul lor, sunt arestați și întemnițați la Sighet.

Politicianul nu a rămas în închisoarea din Sighet decât până în decembrie 1950, când este adus la București și depus în vestitul arest “B.J” al Securității, situat în calea Plevnei.

Nedumerit asupra motivelor pentru care fusese adus de la Sighet la București, Tătărescu încearcă să aducă din proprie inițiativă un supliment de informații despre activitatea sa politică trecută, întocmind un foarte lung memoriu referitor la istoria politică a României în care a fost direct implicat în perioada 1912- 1947. Așa se face că la 20 iulie 1951 termină de scris și semnează respectivul memoriu, în sprijinul anchetatorilor care să-i cunoască trecutul politic dar și vederile de viitor, si în credința că autoritatea superioară va judeca în cunoștință de cauză și va decide cu un ceas mai devreme asupra situației sale de deținut politic încercat și de o grea suferință fizică, pe lângă încărcătura morală și presiunea psihică cauzate de starea în care se afla.

Memoriul este un document de istorie politică, în care sunt menționate cele mai multe din acțiunile politice ale lui Gheorghe Tătărescu, minus, evident, cele care prin natura împrejurărilor i-ar fi îngreunat și mai mult situația de deținut politic. Din decembrie 1950, când fusese adus de la penitenciarul Sighet, în arestul din București al Securității, și până în vara anului 1951, nu se hotărâse încă nimic în privința sa.

În vreme ce Gheorghe Tătărescu era ținut în arestul Securității din calea Plevnei, lucrătorii din serviciul Evidență al Ministerului Securității Statului căutau în arhive probele incriminatorii din activitatea trecută a lui Tătărescu, pentru a le putea folosi în scop de intimidare în anchetele la care era supus, legate nemijlocit de “cazul Pătrășcanu” .

În cele din urmă, Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să scrie și să semneze cu propria-i mână declarația atât de așteptată de Gheorgiu-Dej și oamenii sai. Toți cei din cazul Pătrășcanu au fost condamnați, unii la moarte, alții la închisoare. Tătărescu n-a fost judecat sau condamnat și, totuși, a rămas în închisoare. când a fost, mai târziu, eliberat, aproape concomitent au fost amnistiați de restul pedepsei și condamnații din “Procesul Pătrășcanu” .

Cu două zile înainte de moartea sa, pe 18 martie 1957, la Spitalul Panduri, Gheorghe Tătărescu, i-a spus fiicei sale, Sanda Tătărescu-Negropontes: “ cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule!”.

CAPITOLUL 2

EVOLUȚIA POLITICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1944-1947

2.1. PREMISELE INSTAURARII REGIMULUI COMUNIST

Evoluția politică a României, de la semnarea armistițiului și până la abdicarea regelui Mihai, cunoaște câteva etape distincte. Până la 6 martie 1945 putem vorbi de existența unui regim democratic embrionar care, încercând să se dezvolte, era împiedicat de o forță externă ostilă. Totuși, în aceste prime luni, regula jocului politic a fost oarecum respectată, obstrucțiile venind tot mai frecvent pe măsura trecerii timpului. Regele este cel care numește guvernul, iar componența acestuia este oarecum relevantă pentru întreg spectrul, deși există o înclinare exagerată spre stânga în raport cu realitatea.

De la 6 martie 1945 până la 30 decembrie 1947 esența regimului s-a modificat radical. Acceptat de către rege sub puternica presiune a rușilor, guvernul Groza și-a depășit gradual atribuțiile, fiind la nivel politic, un puternic factor al sovietizării. Semnele încălcării Constituției sunt, și ele, numeroase. Cel mai important s-a consemnat odată cu „greva regală” (august-decembrie 1945). Atunci suveranul a fost practic deposedat de o prerogativă esențială: aceea de a numi și destitui un guvern. Relativa deturnare n-a fost confirmată prin desfășurarea unor alegeri corecte. Rezultatul votului de la 19 noiembrie 1946 era un nou indiciu al ireversibilității involuției democrației în România.

După semnarea tratatului de pace (la 10 februarie 1947) s-a renunțat la orice subtilitate diplomatică. Au fost interzise partidele democratice și chiar tovarășii vremelnici de drum au fost înlăturați. Sub privirile pasive ale Occidentului, România devenea republică populară și pășea spre un drum de tip stalinist.

Un rol esențial în receptarea corectă a vieții politice a anilor 1944-1948 îl joacă înțelegerea cadrului economic și a condițiilor de ordin social. Aceasta pentru că România a cunoscut rigorile a patru ani de război, fiind devastată, iar sistemul de comunicații funcționa în mod deplorabil. De aici, a rezultat o rezistență ineficientă față de măsurile de sovietizare, iar ideologia de stânga, abil prezentată, avea șanse de reușită.

Dificultățile economice au fost accentuate de condițiile în care s-au aplicat prevederile Convenției de armistițiu, de ocupația sovietică și, apoi, de acordul comercial cu U.R.S.S. din mai 1945. în toamna anului 1944 situația era agravată de scoaterea de către ruși a autorităților române din nordul Transilvaniei, de starea generală a Moldovei și de prezența, potrivit unor surse, a peste 80.000 de dezertori ruși. Eforturile depuse pentru revenirea la normalitate cunoșteau o piedică suplimentară în urma introducerii în circulație, de către organele sovietice din România, a rublei și a leului comandamentului militar al trupelor sovietice (paritatea era: o rublă = 100 lei românești; un leu al comandamentului militar sovietic = 5 lei românești). Astfel, deși guvernele Sănătescu și Rădescu au depus o activitate susținută, rezultatele nu au putut fi pe măsură. Aceasta cu toate că, la 25 septembrie 1944, au fost reconstituite cele 12 circumscripții administrative în scopul unei descentralizări și a distribuirii responsabilităților la nivelul județelor.

Eșecul redresării rapide a fost determinat, după cum am menționat, și de dereglarea sistemului de comunicații. În Moldova a fost lărgit ecartamentul liniilor ferate Iași – Ploiești și Cernăuți – Focșani, ceea ce a dus la paralizarea liniilor secundare din zonă. La sfârșitul războiului, în iulie 1945, existau peste 350 km de linii cu ecartament rusesc. De asemenea, porturile de la Dunăre, dar și Sulina și Constanța, au fost folosite după bunul plac al Armatei Roșii.

Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu, se constituia guvernul Constantin Sănătescu, care avea girul Blocului Național Democratic. Acest guvern, prin declarația din 24 august 1944 se angaja să înfăptuiască un regim democratic în care drepturile și libertățile democratice să fie garantate, să asigure participarea României la război alături de coaliția antifascistă.

Printr-un decret regal emis la 31 august a reintrat în vigoare Constituția din 1923. Acest decret se constituie într-un izvor de drept pentru măsurile legislative ulterioare. Prin el Consiliul de Miniștri a fost împuternicit să organizeze Reprezentanța Națională și a stabilit că până atunci puterea legislativă să se exercite de către rege și guvern. A fost abrogată întreaga legislație elaborată din 1940 până în 1944, prin care o parte a prerogativelor regale au fost preluate de Conducătorul statului.

La 10 octombrie 1944, decretul sus-menționat a fost completat cu un nou articol care dădea dreptul Consiliului de Miniștri să ia măsuri împotriva celor care au participat la instaurarea dictaturii. Au fost anulate, în fapt, art. 15 și 101 din Constituția din 1923 care prevedeau că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor și că nu se pot crea tribunale excepționale în vederea judecării anumitor persoane.

Sistemul de partid s-a refăcut, dar era mult diferit de cel interbelic. Asistăm acum la o creștere foarte mare a numărului de partide și grupări politice, dintre care doar câteva erau viabile: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor. Este relevant faptul că, cu o singură excepție – fascismul, interzis prin lege – toate marile curente vor renaște în noile condiții.

În plus, măsurile preconizate de guvernele române au fost sabotate sistematic, cel puțin până la 6 martie 1945. Astfel, cabinetul Rădescu adopta, la 26 ianuarie 1945, o lege prin care urmărea, în special, eliminarea speculei, controlul transporturilor de cereale, inventarierea disponibilităților existente în județe și întocmirea unui plan general pentru aprovizionarea populației și îndeplinirea clauzelor armistițiului. Efectele posibile ale legii au fost lovite de nulitate datorită intereselor politice ale Moscovei, care nu dorea un guvern puternic la București, ci unul obedient.

În acest context, se înscrie și agitația în legătură cu problema reformei agrare. Aceasta a fost transformată într-o chestiune ideologică, motiv pentru care agricultura a suferit daune însemnate. Pe lângă dezorganizarea acestui sector extrem de important, putem așeza și un efect imediat: foametea din unele zone.

Un indicativ al crizei este, fără îndoială, scăderea drastică a nivelului de trai al populației.

După 6 martie 1945, Partidul Comunist a preconizat un program pentru depășirea crizei, prin soluții pe termen lung. În acest cadru, industrializarea era privită ca o necesitate. S-a încercat, de asemenea, atragerea capitalului străin care, în 1946, era de 62,7 miliarde lei. Rentabilizarea agriculturii a fost considerată a altă supapă de scăpare. În acest sens, fermele de stat și centrele de închiriat mașini agricole au format Regia Exploatărilor Agricole, Zootehnice, Industriale și Mașini Agricole (R.E.A.Z.I.M.). Dar, cu toate încercările, în 1947, productivitatea muncii reprezenta doar 40 % față de nivelul anului 1938, etalonul interbelic.

Preluând puterea într-o stare de haos economic, guvernul dr. Petru Groza a încercat să rezolve situația prin măsuri ce arau, în fapt, pașii spre societatea de tip socialist. Pe aceeași linie, a măsurilor pre-socialiste, se înscrie și etatizarea Băncii Naționale a României cu începere de la 1 ianuarie 1947. Această lege, ca și propunerile Partidul Comunist Român privind redresarea economică și refacerea monetară din 15 iunie 1947, acea în principal un caracter politic, afectând în primul rând pe liberalii din ambele fracțiuni .

Legea 287 din 15 august 1947, privind stabilizarea monetară, reglementa raportul de schimb la 20.000 lei vechi pentru un leu nou, plafonând suma de schimb la 3 milioane lei vechi pentru salariați și pensionari, 5 milioane pentru familiile de agricultori și 1,5 milioane pentru liber profesioniști. În realitate nu a fost o stabilizare ci o confiscare de avere. Efectul imediat a fost ruinarea completă a comercianților și țăranilor.

Deși susținea guvernul Groza, U.R.S.S. îl împiedica în realitate să redreseze economia României. Două elemente vin în sprijinul acestei afirmații: crearea Sovrom-urilor și acordul comercial din 8 mai 1945. Primele au apărut încă din 1945 ca societăți cu capital mixt (româno-sovietic), pe bază de paritate, partea rusă preluând acțiunile deținute de Germania. Astfel de societăți au fost înființate în toate țările ocupate de Armata Roșie. Sovrom-urile erau o modalitate aparent legală prin care s-a obținut spolierea economică a României, ca o formă suplimentară de exploatare pe lângă condițiile impuse de armistițiu.

Principalele companii de acest tip au fost, printre altele, Sovrompetrol (care controla 30 % din industria petrolieră) și Sovrommetal (cu uzinele confiscate de la Max Auschinitt), Sovromtransport (în navigație), Sovrom-banc (Banca Sovieto-Română), Sovromlemn.

Practic, nu se poate înainta o cifră susținută de o documentație serioasă privind suma totală a daunelor provocate de României de către U.R.S.S. prin intermediul Sovrom-urilor. Aceste societăți au luat ființă în urma protocolului de colaborare economică dintre România și U.R.S.S., din 8 mai 1945, semnat la Moscova de către Mircea Durma și A. I. Mikoian.

În condițiile în care, în multe zone, nu mai exista nici o forță capabilă să mențină ordinea și legalitatea, consecințele au apărut repede. A fost afectat stocul de cereale, dispărând și orice posibilitate de a mai controla situația. De aici, au apărut regiuni lovite de o lipsă acută de grâu și porumb. În plus prețurile au explodat. La începutul anului 1946, inflația era o ecuație fără soluție pentru guvern. Grija zilei de mâine era obsesivă.

Una din zonele cele mai puternic lovite a fost cea dintre Dunăre și Marea Neagră, încă din septembrie – octombrie 1944, dar treptat întreaga țară va fi afectată. În Moldova exista o situație specială. O parte din teritoriul ei fusese teatru de război, iar administrația românească fusese retrasă de Antonescu înainte de 23 August. După această dată reinstalarea autorităților administrative și polițienești române a fost împiedicată de sovietici. În multe orașe prefecții și primarii au fost desemnați de Comandamentul sovietic.

Cei mai mulți dintre ei nu îndeplineau condițiile cerute de lege, în special acelea de studii. Atât la orașe cât și la sate, funcționează o poliție compusă din elemente locale. în special la orașe, această poliție era formată din membri ai Partidului Comunist fără nici o pregătire de specialitate.

Sub conducerea premierului N. Rădescu, și-a început activitatea o comisie interministerială, abilitată să rezolva cazul Moldovei. La 25 decembrie 1944, aceasta lua o serie de hotărâri, cele mai importante fiind: numirea tuturor prefecților și primarilor recomandați de comisie; reîntoarcerea de urgență a tuturor funcționarilor publici, acceptați de comisiile de epurație; aprovizionarea populației cu strictul necesar etc.

Rezolvarea stării de criză a Moldovei era însă dificilă, cu atât mai mult cu cât problema îmbrăca și un aspect politic. Astfel, conferința prefecților din zonă, desfășurată la Iași (februarie 1945), vedea soluția doar printr-o reformă agrară imediată și instalarea unui guvern al Frontului Național Democrat.

Departe de a se ameliora, în 1945, situația țării evolua spre colaps. În continuare administrația sovietică acționa în nordul Transilvaniei și în portul Constanța. În paralel continuau deportările, rechizițiile, iar fabrici și uzine întregi erau demontate și trimise în Uniunea Sovietică.

Treptat, lipsa hranei a început să devină obsesivă. Rapoartele oficialităților vorbesc tot mai mult despre extinderea foametei și a tifosului. Toate acestea făceau ca spitalele să fie arhipline și, din nenorocire, în imposibilitate de a interveni eficient, datorită absenței medicamentelor. În zonele afectate de secetă și foamete situația nu s-a ameliorat nici în 1947.

Atingerea unei crize atât de profunde a fost favorizată pe lângă situația generală postbelică, și de abuzurile și jafurile sistematice ale soldaților Armatei Roșii, aflați în trecere sau staționați pe teritoriul României. Se impune precizarea că nu a fost vorba doar de simple excese datorate războiului, inerente am putea spune, care nu ocolesc nici o armată, oricât de disciplinată ar fi. Este vorba despre o acțiune sistematică, de multe ori favorizată de primele eșaloane ale comandamentului sovietic, în scopul prezentării imaginii unei Românii neguvernabile. În acest fel se spera că Occidentul nu va protesta față de imixtiunea brutală a sovieticilor în afacerile interne ale Bucureștiului.

Analizând intensitatea și modalitatea de acțiune a soldaților și dezertorilor din armata sovietică, observăm că perioada septembrie 1944 – februarie 1945 este critică. Apoi, după instalarea guvernul Groza și îndepărtarea frontului, actele ostile s-au redus, fără a dispărea totuși.

Premeditarea jafurilor este dovedită și prin structura etnică a primelor trupe rusești pătrunse în România, formate din cazaci și alte neamuri asiatice, recunoscute pentru cruzimea lor. Ei erau temuți chiar de către populația civilă din teritoriile Uniunii Sovietice prin care trecuseră. Cele mai multe jafuri aveau loc, de regulă, noaptea și sub influența alcoolului.

Situația s-a generalizat la nivelul întregii țări pe măsura avansării trupelor sovietice.

O altă coordonată a abuzurilor era reprezentată de cumpărăturile masive efectuate în marile orașe, inclusiv în București, de către soldații și ofițerii sovietici. Au fost semnalate cazuri în care rușii cumpărau baloturi întregi de stofe, sute de perechi de ciorapi etc. De această stare de lucruri au profitat și speculanții indigeni, care achiziționau mărfurile în vederea stocării prin intermediul sovieticilor.

Efectele s-au văzut repede, ducând la dispariția de pe piață a articolelor de îmbrăcăminte, încălțăminte și alimente de bază. Cazarea soldaților rămași pe loc, în special datorită atitudinii lor față de gazde, constituia o altă problemă delicată.

Încercările guvernelor române de a controla situația n-au avut prea mari șanse de reușită. Exemplele încălcării legalității sunt prea numeroase pentru a insista asupra lor. O evaluare a distrugerilor de până în februarie 1945 nu poate fi decât aproximativă.

Deși, după 6 martie 1945 și apoi încheierea războiului s-au redus, incidente izolate continuă să se înregistreze până în 1947 și chiar mai târziu.

Contextul internațional de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial a fost dominat de împărțirea sferelor de influență între marile puteri aparținând Coaliției Națiunilor Unite. În cadrul Conferințelor de la Teheran (noiembrie – decembrie 1943), Yalta (februarie 1945) și Postdam (iulie – august 1945), liderii U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii au convenit asupra organizării lumii postbelice. Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, aflat în vizită la Moscova în octombrie 1944, i-a propus lui Iosif Visarionovici Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul și sud-estul Europei; în privința României, proporția era de 90 % pentru Uniunea Sovietică și 10 % pentru Aliați (S.U.A. și Marea Britanie). La rândul său, I. V. Stalin era convins că orice armată care ocupa un teritoriu își impunea acolo propriul regim politic.

Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru soarta Europei. Continentul a fost împărțit în două: partea centrală și de răsărit (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania) a trecut sub dominația sau influența sovietică, iar partea occidentală a devenit „Lumea Liberă”. Regimul de la Moscova și-a impus propriul său sistem social-politic în zona ocupată. Partea de vest a evoluat pe o linie democratică, beneficiind de sprijinul S.U.A.

În anii 1944-1947 au avut loc ample confruntări politice. Partidul Comunist Român a devenit principalul instrument prin care Kremlinul și-a impus linia politică în România. Acest partid a promovat o politică de alianțe în scopul atragerii de partea sa a cât mai multor forțe și de a izola partidele istorice – Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal.

La 26 septembrie 1944 a publicat Proiectul de Platformă al Frontului Național-Democrat, la care au aderat, alături de Partidul Comunist Român și Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, M.A.D.O.S.Z.-ul (Uniunea Populară Maghiară), sindicatele și alte organizații. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Național-Democrat, care a declanșat o susținută luptă pentru cucerirea puterii.

Sub presiunea Frontului Național-Democrat, la 4 noiembrie 1944 s-a format un nou guvern, prezidat de Constantin Sănătescu, care avea un caracter politic; posturile ministeriale s-au împărțit între Frontul Național-Democrat, Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal. Din inițiativa comuniștilor s-a declanșat campania de înlocuire a primarilor și prefecților aflați în funcție, cu membri ai Frontul Național-Democrat. Ministrul de interne, național-țărănistul Nicolae Penescu, a refuzat să confirme asemenea „alegeri”, iar Frontul Național-Democrat a cerut înlocuirea lui. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu, din care Penescu nu mai făcea parte, fapt ce reprezenta un succes al Frontului Național-Democrat.

În ianuarie 1945, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o vizită la Moscova, unde a discutat cu I. V. Stalin, care a sugerat începerea „asaltului decisiv” pentru cucerirea puterii politice de către Frontul Național-Democrat. La 28 ianuarie 1945 a fost dat publicității Programul de guvernare al Frontul Național-Democrat, după care s-a trecut la organizarea unor mari manifestații împotriva guvernului Rădescu. În februarie 1945, la Frontul Național-Democrat a aderat Partidul Național-Țărănesc, prezidat de Anton Alexandrescu (desprins din Partidul Național-Țărănesc), și s-a încheiat un acord de colaborare între Frontul Național-Democrat și gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu (exclusă din Partidul Național-Liberal).

La 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor a lansat un apel către țărani, prin care aceștia erau îndemnați să ocupe pământurile moșierilor și să realizeze „de jos” reforma agrară, promițând că guvernul Frontului Național-Democrat va legifera exproprierea marilor proprietari și împroprietărirea sătenilor. În ziua de 24 februarie s-a desfășurat în București o manifestație a Frontului Național-Democrat împotriva guvernului Rădescu, în timpul căreia s-au înregistrat altercații între participanți și forțele de ordine, 6 manifestanți fiind omorâți.

Cu puțin timp în urmă, între 4 și 11 februarie 1945, avusese loc Conferința de la Yalta, la care liderii marilor puteri (U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie) au confirmat împărțirea sferelor de influență. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 februarie, A. I. Vîșinski, primul locțiitor al comisarului poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., s-a deplasat la București, impunând regelui Mihai demiterea generalului Rădescu și formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza.

După a tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanții Frontului Național-Democrat și ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forța politică decisivă era Partidul Comunist Român, care urmărea lichidarea adversarilor politici și instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. Primele acțiuni nu lăsau să se întrevadă adevărata esență a regimului. În urma unui schimb de telegrame între Petru Groza și Stalin, la 9 martie 1945, partea de nord-est a Transilvaniei (care în noiembrie 1944 trecuse sub administrație sovietică) a fost reintegrată României. La 23 martie a fost legiferată reforma agrară, în baza căreia au fost expropriate 1.470.000 ha, dintre care 1.100.000 ha au fost împărțite la circa 990.000 familii de țărani.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945 a avut loc, la Potsdam, Conferința liderilor Uniunii Sovietice, S.U.A: și Marii Britanii. S-a discutat problema organizării Europei după încheierea războiului mondial, la 9 mai, prin capitularea necondiționată a Germaniei. Liderul național-țărănist Iuliu Maniu a trimis la Conferința de la Potsdam mai multe memorii, prin care arăta că guvernul Groza nu avea un caracter democratic și denunța măsurile acestuia, îndreptate împotriva opoziției (cenzurarea presei, împiedicarea întrunirilor, arestarea unor adversari politici). Guvernele S.U.A. și Mari Britanii au decis să nu se poarte discuții de pace cu România și Bulgaria, deoarece în aceste țări nu existau guverne democratice. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a anunțat stabilirea de relații diplomatice cu România, începând din ziua de 6 august 1945. Cu o lună în urmă, la 6 iulie, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. decisese decorarea regelui Mihai I cu cea mai înaltă distincție sovietică – Ordinul „Victoria”.

La rândul său, monarhul român, sfătuit de liderii național-țărăniști și liberali, precum și de reprezentanții S.U.A. și Marii Britanii în România, a cerut primului-ministru să demisioneze (21 august 1945). Sprijinit de oficialitățile sovietice, dr. Petru Groza a refuzat. În replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri și, până la primirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernul, intrând în așa-numita grevă regală.

În plină criză politică, s-a desfășurat prima Conferință Națională a Partidului Comunist Român (octombrie 1945). Programul adoptat viza industrializarea țării, desăvârșirea reformei agrare, creșterea rolului statului în economie. În funcția de secretar general al Partidul Comunist Român a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La 8 noiembrie 1945 – ziua regelui Mihai – a avut loc în București o mare manifestație antiguvernamentală. Cu acest prilej s-au produs ciocniri între opozanții regimului și „muncitorii” aduși să spargă întrunirea din Piața Palatului Regal, înregistrându-se nouă morți și mai mulți răniți. Forțele de ordine au intervenit, operând numeroase arestări.

În decembrie 1945, Conferința miniștrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii și U.R.S.S. a decis să acorde „sfatul” cerut de regele Mihai; astfel, în ianuarie 1946, în guvern au fost incluși câte un reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și al Partidului Național-Liberal, iar guvernul trebuia să organizeze alegeri libere, cât mai curând posibil. În februarie 1946, S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut guvernul Groza. După ce, în august 1945, marile puteri occidentale declaraseră că nu vor semna tratatul de pace cu un guvern nedemocratic, după șase luni au acceptat prezența delegației României la Conferința de pace de la Paris. La rândul său, regele Mihai a primit „Legiunea de merit” din partea lui Harry Truman, președintele S.U.A.

Campania electorală, lungă și încărcată cu acuzații reciproce, s-a desfășurat practic între forțele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea Partidului Comunist Român), și opoziția reprezentată de Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal. În timpul campaniei electorale s-a judecat așa-numitul „proces al marii trădări naționale”, în urma căruia Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte și executat (1 iunie 1946). Procesul a fost conceput ca un mijloc de „demascare” a partidelor istorice, acuzate că au susținut regimul dictatorial și războiul antisovietic.

În octombrie 1946, Conferința de pace de la Paris a aprobat textul tratatului cu România, care prevedea reintegrarea nord-estului Transilvaniei la statul român și anularea Dictatului de la Viena. Guvern Groza a folosit această hotărâre a marilor puteri în propaganda sa electorală.

Alegerile parlamentare desfășurate în ziua de 19 noiembrie 1946 s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor Democrate. Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în cabinetul ministrului de interne, comunistul Teohari Georgescu. Partidele istorice au contestat vehement rezultatul alegerilor, adresând memorii de protest guvernului, regelui și Marilor Puteri. La rândul său, Mihai I a acceptat să deschidă Adunarea Deputaților, citind mesajul Tronului, în ziua de 1 decembrie 1946, act ce semnifica recunoașterea legalității acesteia.

În perioada următoare s-a trecut la etatizarea Băncii Naționale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizarea monetară (august 1947).

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele sovietice rămâneau pe teritoriul României până la semnarea tratatului de stat cu Austria. După încheierea tratatului de pace a fost desființată Înalta Comisie Aliată de Control, care a funcționat în perioada armistițiului. Astfel, nici măcar formal, S.U.A. și Marea Britanie nu mai puteau influența evoluția situației din România, care a rămas, practic, sub ocupație sovietică.

În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor aflate sub dominația sa să respingă planul Marshall, propus de S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de război. Totodată, Uniunea Sovietică a decis să accelereze procesul de lichidarea a forțelor democratice din aceste țări.

Pe acest fundal, sub pretextul că un grup de fruntași ai Partidului Național-Țărănesc, sub conducerea lui Ion Mihalache, a încercat să părăsească ilegal țara pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la arestarea tuturor liderilor național-țărăniști, iar Partidul Național Țărănesc a fost desființat. Procesul care a urmat (octombrie – noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toți arestații. În august 1947, Constantin I. C. Brătianu a suspendat activitatea Partidului Național-Liberal. Astfel, cele două partide istorice părăseau arena politică.

La 6 noiembrie 1947, Partidul Comunist Român a renunțat la tovarășii de drum din gruparea Tătărescu, care a fost nevoită să părăsească guvernul pentru a face loc unor comuniști recunoscuți pentru fidelitatea lor față de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe) și Vasile Luca (la Ministerul de Finanțe).

Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către comuniști îl constituia monarhia. La 12 noiembrie regele a plecat la Londra, pentru a participa la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de a părăsi țara, Mihai I semnase decretul prin care împuternicea guvernul ca, în lipsa sa, să întreprindă toate măsurile necesare conducerii țării, inclusiv numirile și revocările de funcționari. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renunțând la prerogativele sale esențiale.

În fapt, România era singura țară din blocul sovietic care avea regim monarhic. Cehoslovacia și Polonia erau republici încă din 1918, Iugoslavia din 1945, Albania și Ungaria din 1946. evident, regele Mihai nu putea să neglijeze o asemenea realitate. De aceea, la Londra, a avut discuții cu diferiți oameni politici. Regele George al VI-lea i-a aranjat o întâlnire particulară cu ministrul britanic de externe, pe care Mihai avea să o descrie astfel: „Timp de peste două ore, mama mea și cu mine i-am povestit toate evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenționează să facă pentru a ne veni în ajutor.

– Nu vreau să vă las speranțe deșarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră.

Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerității! Pe moment am fost șocați. Anglia era totuși una dintre cele trei Mari Puteri victorioase. Am înțeles atunci multe lucruri referitor la împărțirea lumii”.

Imediat după întoarcerea sa în țară, la 22 decembrie, regele a avut o discuție cu dr. Petru Groza, care a ținut să precizeze că lumea s-a schimbat, că monarhia este trecătoare. Mihai I a declarat: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune”. În aceeași zi, suveranul a semnat decretul de numire al fruntașului comunist Emil Bodnăraș în funcția de ministru de război. În discursul rostit la 24 decembrie 1947, cu prilejul prezentării noului ministru, dr. Petru Groza preciza: „Instalarea prietenului Emil Bodnăraș la acest minister nu este numai un schimb de titulari, ci are rosturile ei adânci”.

Aceste „rosturi” aveau să fie deslușite în numai câteva zile. La 29 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a adoptat planul de măsuri politice și de siguranță pentru înlăturarea monarhiei și proclamarea Republicii, care urma să fie aplicat în ziua următoare.

În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, regele i-a primit în audiență, la Palatul Elisabeta din București, pe dr. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej, care îl constrâng pe Mihai I să abdice.

A urmat ședința Adunării Deputaților, la care s-a luat act de abdicarea regelui Mihai, iar România a fost proclamată Republică Populară. Deputații au ales Prezidiul Republicii Populare Române, alcătuit din cinci persoane: (C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Șt. Voitec, Gh. Stere și I. Niculi), care exercita puterea executivă conferită șefului statului până la adoptarea unei noi Constituții.

2.2. REGIMUL POLITIC DIN ROMÂNIA ÎN TIMPUL LUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ

2.2.1. IMPUNEREA MODELULUI STALINIST

La sfârșitul anului 1947 și începutul lui 1948 s-a trecut la impunerea regimului stalinist, la implementarea modelului sovietic. Un pas decisiv s-a făcut în octombrie 1947, când a început acțiunea de contopire a Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat, în vederea făuririi Partidului Unic Muncitoresc. Au fost elaborate Platforma (programul) și Statutul, s-a stabilit planul organizatoric pentru operațiunile unificării.

La 4 ianuarie 1948 s-a constituit Comisia centrală pentru organizarea Congresului de unificare și s-au aprobat instrucțiunile pentru alegerea organelor de conducere locală și a delegaților la Congres. S-a trecut și la contopirea organizațiilor comuniste și social-democratice. În perioada 10-20 ianuarie au avut loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituții și circumscripții, precum și alegeri ale delegaților pentru conferințele de plasă și județene; în intervalul 20-25 ianuarie s-au desfășurat conferințele județene la care au fost alese comitetele județene și de partid și delegații șa Congresul general. Operațiunea alegerilor a însemnat, în fapt, completarea organelor Partidului Comunist cu reprezentanți ai Partidului Social-Democrat. Din totalul de 8.243 cadre de conducere (la nivel de județ, plasă și sector) numai 1.501 proveneau din Partidul Social-Democrat, iar din cei 760 delegați, doar 194 erau social-democrați.

Congresul general pentru constituirea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, s-a desfășurat în zilele de 21-23 februarie 1948 în sala Ateneului Român. Congresul a ales Comitetul Central, care în prima sa ședință, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic și Secretariatul Comitetului Central (format din Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu – secretari). Unificarea a însemnat preponderența absolută a comuniștilor în toate organele de conducere.

În perioada imediat următoare Congresului, s-a trecut la aplicarea hotărârilor acestuia, întreaga conducere politică aflându-se, practic, în mâinile Partidului Muncitoresc Român, care și-a realizat modelul propriu de organizare a societății. Acest model era cel stalinist, sovietic, impus în toate țările de „democrație populară”.

În epocă s-a folosit denumirea de „regim democratic-popular”, o formulă pleonastică, deoarece demos înseamnă popor; era utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte democrații (sclavagistă, burgheză); denumirea a fost preluată din limba rusă și impusă tuturor țărilor ocupate de sovietici în 1944-1945. astfel, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Bulgaria, dar și Iugoslavia și Albania au avut regimuri de „democrație populară”.

Din 1948, statutele și programele partidelor aflate la putere în aceste țări menționau că „democrația populară se realizează prin dictatura proletariatului”; clasa muncitoare (proletariatul) fiind clasa cea mai avansată a societății, exprimând interesele generale ale poporului, își impunea propria dictatură împotriva celor care se opuneau înaintării pe calea „bunăstării și fericirii poporului”; dușmanul de clasă era identificat cu burghezia și moștenirea, care acționau „deschis, dar și perfid”, reușind uneori să-și strecoare „agenții” chiar în conducerea partidului și a statului; de aceea, lupta hotărâtă, „necruțătoare”, împotriva „dușmanului” trebuia dusă cu toate mijloacele, până la lichidarea lui.

După abolirea monarhiei se impunea adoptare unei noi Constituții, care să consacre forma de stat republicană. În același timp, se aveau în vedere transformările economice și politice înregistrate în ultimii ani. La 23 ianuarie 1948, Adunarea Deputaților a adoptat o nouă lege electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie 1948, Adunarea Deputaților, alesă la 19 noiembrie 1946, s-a autodizolvat, în vederea organizării de noi alegeri, pentru Marea Adunare Națională, cu caracter de Constituantă.

Peste două zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul Democrației Populare , menit să asigure „unitatea de acțiune a forțelor democrației populare din România”. Acesta era condus de un Consiliu Național, compus din următorii delegați: Partidul Muncitoresc Român: Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chișinevschi; Frontul Plugarilor: dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Național-Popular: P. Constantinescu-Iași, Mihail Dragomirescu, Alexandru Șteflea; Uniunea Populară Maghiară: Kuko Alexandru, Ludovic Tákács, Cziko Ferdinand. Președintele Consiliului Național al Frontului Democrației Populare a fost ales dr. Petru Groza; secretar general Vasile Luca, iar secretar adjunct Iosif Chișinevschi.

Alegerile, desfășurate în ziua de 28 martie 1948, s-au încheiat cu victoria Frontului Național-Democrat, care a obținut 93,2 % din voturi și 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului în care au mai existat și alte liste, alături de cea guvernamentală. Partidul Național- Liberal (Petru Bejan) a obținut 7 mandate, iar Partidul Țărănesc-Democrat (dr. N. Gh. Lupu), 2 mandate.

Obiectivul fundamental al Marii Adunări Naționale era adoptarea unei noi Constituții. Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Încă din primul articol se stabilea noua formă de stat: „Republica Populară Română este un stat popular, unitar, independent și suveran”. Spre deosebire de Constituțiile anterioare, această lege fundamentală introducea în definiția statului calitatea de „popular, independent și suveran”. Desigur că o asemenea precizare avea un caracter propagandistic, în condițiile în care România era, practic, o țară ocupată de sovietici, care aveau aici Armata Roșie, consilieri, agenți K.G.B., societăți mixte (sovromuri), iar liderii politici români nu întreprindeau nici o acțiune fără avizul prealabil al Kremlinului. În Constituție erau prevăzute drepturile și libertățile cetățenești. Toți cetățenii Republicii Populare Române, „fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură sunt egali în fața legii” (art. 16); dreptul de a alege în aveau toți cetățenii (bărbați și femei) de la 18 ani împliniți, iar cel de a fi ales – de la 23 de ani împliniți. După cum se poate observa, limita dreptului de vot se reducea de la 20 de ani la 18 ani. Pentru prima dată, prin Constituție, femeile aveau drepturi egale cu bărbații, „în toate domeniile vieții de stat, economic, social, cultural, politic și de drept privat. La muncă egală, femeia are drept de salarizare egal cu bărbatul” (art. 21). Se mai prevedea „libertatea conștiinței și libertatea religioasă”; „libertatea individuală a cetățenilor este garantată”; „domiciliul este inviolabil”; „libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, a mitingurilor, cortegiilor și manifestațiilor este garantată”: cetățenii aveau „drept de a se asocia și organiza, dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituție”; „cetățenii au drept la învățătură”.

Desigur, proclamarea acestor drepturi era importantă, dar esențială era aplicarea lor. Din acest punct de vedere, chiar Constituția conținea și anumite restricții în domeniul politic. Astfel, nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art. 18); „orice asociație cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă și pedepsită de lege” (art. 32). Erau lipsiți de drepturi numeroși cetățeni, adversari ai regimului, sub acuzația că desfășoară activitate fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice. De asemenea, nu erau îngăduite organizațiile „antidemocratice”; guvernul fiind considerat a avea caracter „democrat popular”, orice activitate potrivnică era interzisă.

Constituția desființa principiul democratic al separării puterilor în stat, subliniind că „Organul suprem al puterii în stat în Republica Populară Română este Marea Adunare Națională” (art. 37). Aceasta ea „singurul organ legislativ al Republicii Populare Române” (art. 38). Marea Adunare Națională avea următoarele atribuții: alegea Prezidiul Marii Adunări Naționale; hotăra formarea guvernului, modificarea Constituției; stabilea numărul, atribuțiile și denumirile ministerelor, desființarea sau contopirea; vota bugetul statului, încheia exercițiile bugetare, fixa impozitele și modul de percepere; decidea în chestiunile războiului și ale păcii, consultarea poporului prin referendum; acorda amnistia (art. 39). Durata mandatului Adunării Naționale era de 4 ani. Parlamentarii nu puteau promova alte opinii decât cele ale partidului, astfel că Marea Adunare Națională a devenit un instrument în slujba politicii Partidului Muncitoresc Român.

Atribuțiile de șef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naționale, care era alcătuit din președinte, trei vicepreședinți, un secretar și 14 membri, aleși pe o perioada de 4 ani. Prezidiul era răspunzător de întreaga sa activitate în fața Marii Adunări Naționale și avea următoarele atribuții: convoca Marea Adunare Națională în sesiuni ordinare și extraordinare; emitea decrete; interpreta legile votate de Marea Adunare Națională; exercita dreptul de grațiere și comuta pedepsele; conferea decorații și medalii; reprezenta Republica Populară Română în relațiile internaționale; acredita și rechema reprezentanții diplomatici ai României; primea scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților statelor străine în intervalele din sesiunile Marii Adunări Naționale; numea și revoca miniștrii la propunerea președintelui Consiliului de Miniștri; stabilea gradele militare, rangurile diplomatice și titlurile onorifice la propunerea guvernului; făcea numiri și confirmări în funcții publice, la propunerea miniștrilor de resort sau a guvernului; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naționale, la propunerea guvernului, declara starea de război și mobilizarea parțială sau generală; ratifica sau denunța tratatele internaționale la propunerea guvernului. Prezidiul Marii Adunări Naționale aera un organism colectiv al cărui președinte nu se individualiza decât prin faptul că semna, împreună cu secretarul, decretele. Comparativ cu puterile regale, cele ale președintelui Marii Adunări Naționale erau mai mici, deoarece acesta nu putea refuza sancționarea legilor, nu era „capul puterii armate”, nu putea numi (și destitui) guvernul, nu putea dizolva Parlamentul.

Organul „suprem executiv” era guvernul (art. 66); acesta era răspunzător pentru activitatea sa în fața Marii Adunări Naționale, iar în intervalul dintre sesiuni, în fața Prezidiului Marii Adunări Naționale. Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona și dădea directive generale ministerelor de resort, dirija și planifica economia națională, realiza bugetul statului, asigura ordinea publică și securitatea statului; conducea politica generală în domeniul relațiilor internaționale; organiza și înzestra forțele armate.

Teritoriul României era împărțit, din punct de vedere administrativ, în comune, plăși, județe și regiuni; organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese prin vot universal, direct, egal și secret, pe timp de 4 ani. Noua Constituție introducea denumirea de „regiuni” și de „consilii populare” (care o înlocuia pe ce de „consilii” din vechile Constituții), prefigurând o nouă organizare administrativă și instaurarea puterii sfaturilor (sovietelor) la nivel local.

Constituția avea un titlu special – inexistent în vechile legi fundamentale – intitulat Structura social-economică, în care se preciza: „În Republica Populară Română, mijloacele de producție aparțin statului, ca bunuri ale întregului popor sau organizațiilor cooperative, sau particulare, persoane fizice sau juridice” (art. 5). De asemenea, se prevedea: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă, în aer, poșta, telegraful, telefonul și radioul aparțin statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se aflau în mâinile particulare” (art. 6). Calea unor exproprieri era deschisă prin articolul 10: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”. De asemenea, și prin art. 11, care prevedea: „Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică un bun al poporului, în condițiile prevăzute de lege”. Art. 15 introducea ideea de planificare centralizată: „Statul îndrumează și planifică economia națională în vederea dezvoltării puterii economice a țării, asigurării bunei stări a poporului și garantării independenței naționale”. Prin toate aceste prevederi se anticipa o masivă reorganizare a economiei naționale, în baza concepției Partidului Muncitoresc Român, potrivit căreia „mijloacele de producție aparțin statului”, drept care se putea trece la naționalizare și la planificarea economiei naționale.

Într-o formă sau alta, asemenea prevederi existau și în Constituțiile celorlalte state de „democrație populară”, adoptate până în aprilie 1948, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Polonia, toate inspirate din Constituția U.R.S.S. Era o lege fundamentală menită să asigure trecerea de la capitalism la socialism.

Pe baza noii Constituții au fost alese organele de conducere a statului: Prezidiul Marii Adunări Naționale, alcătuit din 19 membri, care avea ca președinte pe savantul de renume mondial C. I. Parhon. De asemenea, s-a constituit un nou guvern. Dr. Petru Groza a fost reinvestit în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, Gh. Gheorghi-Dej era prim-vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (funcție nou înființată), președintele Consiliului Economic Superior, președintele Comisiei de Redresare Economică și Stabilizare Monetară, coordonator al activității ministerelor economice și financiare. Astfel, secretarul general al Comitetului Central al activității ministerelor economice și financiare. Astfel, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român devenea îndrumătorul întregii politici economice a țării.

Obiectivul economic fundamental al Partidului Muncitoresc Român era naționalizarea principalelor mijloace de producție. Încă din decembrie 1946 s-a introdus, prin naționalizarea Băncii Naționale a României, controlul de stat asupra tuturor instituțiilor naționale de credit; în iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică, ale cărei atribuții vizau controlul materiilor prime, producției și desfacerii mărfurilor. La 4 februarie 1848 au trecut în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile, Așezămintelor Brâncovenești, precum și ale Eforiei Sfântului Spiridon din Iași. La 27 mai au fost trecute în proprietatea statului bunurile Casei Regale.

În octombrie 1947 s-a realizat inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale și de transport, apoi s-au constituit Comisia Superioară de Naționalizare, comisii județene de naționalizare și colective pentru fiecare întreprindere, având menirea de a duce la îndeplinire operațiunile de naționalizare pe întreg cuprinsul țării. Aceste comisii și colective își desfășurau activitatea ca organe ale Consiliului Superior Economic.

În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, care a aprobat lucrările premergătoare privind naționalizarea principalelor mijloace de producție. În dimineața zilei de 11 iunie, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost depus în Marea Adunare Națională. După discuții sumare, acesta a fost votat în unanimitate, în aceeași zi. Potrivit art. 1, „se naționalizează toate bogățiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituției Republicii Populare Române, precum și întreprinderile industriale, societățile de orice fel și asociațiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații”. Legea din 11 iunie a fost completată cu noi acte legislative de aceeași natură; la 3 noiembrie au fost naționalizate industria cinematografică și cinematografele (în total 383 cinematografe și un platou de 200 m2). În aceeași zi au fost naționalizate instituțiile medico-sanitare, astfel că întreaga asistență medicală a trecut în seama statului.

Prin naționalizările realizate în 1948 s-a făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietății private, desființării economiei de piață concurențiale. Cetățenii nu mai erau siguri că-și vor păstra averea, trăind cu teama că în orice moment ar putea fi expropriați. La 1 iulie 1948 s-a creat Comisia de Stat a Planificării, organ guvernamental de planificare economică, iar în decembrie, Marea Adunare Națională a adoptat primul plan anual de dezvoltare economică a României (pe 1949). În domeniul agriculturii, principala decizie luată în 1948 a fost înființarea Stațiunilor de Mașini și Tractoare (S.M.T.) pentru mecanizarea lucrărilor agricole.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a elaborat programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca această ramură a economiei naționale să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, s-au înființat Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) și Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.). Practic, ele erau conduse de către stat, care indica tipurile de cultură și fixa prețurile bunurilor agricole. Membrii cooperatori aveau voie să-și păstreze mici loturi de pământ, care nu depășea 0,15 ha.

În septembrie 1952 a fost adoptată o nouă Constituție, care consacra, pentru prima oară în istoria României, rolul politic conducător al unui partid politic (Partidul Muncitoresc Român).

Politica externă a României – ca și a celorlalte țări de „democrație populară” – se caracterizează printr-o deplină docilitate față de Moscova. În ziua de 4 februarie 1948 a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu Uniunea Sovietică; acesta prevedea angajamentul părților de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei amenințări, de a participa la toate acțiunile internaționale având drept scop asigurarea păcii și securității popoarelor; în cazul în care una din cele două părți ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte i-ar fi dat ajutor armat și de altă natură. Părțile se obligau să nu încheie nici o alianță și să nu ia parte la nici o coaliție și nici la alte acțiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte părți și să se consulte cu privire la toate chestiunile internaționale importante care atingeau interesele lor, să acționeze în spiritul prieteniei și colaborării pentru a dezvolta și întări legăturile economice și culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independenței și suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest tratat, semnat de Petru Groza și V. M. Molotov, era primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un fost inamic, fapt ce era prezentat de conducătorii români ca un mare succes.

În realitate, formulele diplomatice nu puteau ascunde realitatea că România era ocupată de Uniunea Sovietică, iar aplicarea principiilor „respectului reciproc, al independenței și suveranității naționale, al neamestecului în treburile interne” era o pură ficțiune. În temeiul înțelegerii dintre Petru Groza și V. M. Molotov, din 4 februarie 1948, a urmat acordul de predare a Insulei Șerpilor către U.R.S.S., semnat la 23 mai de Eduard Mezincescu (din partea Ministrului de Externe al României) și N. Șutov (primul-secretar al ambasadei sovietice la București). Astfel, România pierdea încă o parte a teritoriul național în favoarea „marelui frate” de la Răsărit.

Pe linia subordonării tuturor statelor aflate în sfera sa de influență, guvernul sovietic le-a „sfătuit” să încheie între ele tratate de colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu Bulgaria (16 ianuarie 1948) și Cehoslovacia (21 iulie 1948). La conferința de le Belgrad, din 30 iulie – 18 august 1948, privind problemele navigației pe Dunăre, s-a creat o nouă Comisie a Dunării, cu sediul la Budapesta, din care au fost înlăturate statele neriverane; în Comisie rolul hotărâtor îl avea Uniunea Sovietică.

În zilele de 20-29 iunie s-au desfășurat la București lucrările Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești, la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia, în frunte cu Iosip Broz Tito (neinvitat la ședință). Sovieticii i-au cerut liderului comunist român să prezinte raportul de condamnare a lui Tito, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a conformat. În decembrie 1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar, după hotărârea Biroului Informativ, relațiile româno-iugoslave au cunoscut o puternică deteriorare.

În 1949 s-a creat Consiliul de ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – organizație internațională de colaborare economică între statele socialiste. Membrii fondatori erau: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria, U.R.S.S. Ulterior au aderat: Albania – 1949 (din 1962 nu a mai participat); R.D.G. – 1951; Mongolia – 1962; Cuba – 1972 și Vietman – 1978. Constituit după modelul și teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea față de Moscova a țărilor membre, atât pe plan economic, cât și politic. Obiectivul acestui organism consta în armonizarea planurilor economice și organizarea unor schimburi „avantajoase” privind produsele de bază necesare economiilor naționale. Țările satelizate față de U.R.S.S. au fost plasate într-o totală dependență față de economia sovietică, cu asentimentul deplin al liderilor comuniști locali (naționali), în special cominterniștii vechi, aserviți Moscovei.

Economia românească a fost puternic afectată de existența sovrom-urilor, create în 1945, prin care o bună parte din avuția națională a fost exploatată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost desființate în 1956.

În 1955 s-a creat Tratatul de la Varșovia, prin care armatele statelor socialiste erau puse sub comanda Uniunii Sovietice. Tratatul de la Varșovia era o replică a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), constituit în 1949 sub conducerea S.U.A.

La 25 octombrie 1954, România a adresat o nouă cerere de a fi primită la O.N.U.; forurile de decizie ale organizației mondiale nu s-au grăbit să satisfacă acest demers, întrucât totul depindea de atitudinea celor patru Mari Puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie și Franța. În cadrul Conferinței de la Geneva a miniștrilor de externe ai celor patru, desfășurată în zilele de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955, s-a discutat și problema primirii în O.N.U. de noi state, între care și România. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955, țara noastră, împreună cu alte 16 state, a fost admisă în O.N.U. În Consiliul de Securitate, România a avut nouă voturi pentru și două abțineri (S.U.A. și Taiwan). În Adunarea Generală s-au înregistrat 52 de voturi pentru și 7 abțineri.

În primii ani, delegația României la O.N.U. a urmat întru totul linia de conduită a U.R.S.S. De regulă, înaintea deschiderii Adunării Generale, miniștrii de externe din țările socialiste erau convocați la Moscova (sau altă capitală din zona de dominație sovietică) și „instruiți” asupra modului de acțiune, a votului pe care aveau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de zi. La New York, în timpul sesiunilor, consfătuirile se desfășurau zilnic, astfel că, de fapt, U.R.S.S. dispunea de o „mașină de vot”, care era contrapusă celei controlate de S.U.A.

În plan social s-au produs importante mutații. În condițiile trecerii de la o economie agrar-industrială spre o societate industrializată, în prima perioadă, forma principală de manifestare a mobilității forței de muncă a fost deplasarea dinspre activitățile agricole spre cele industriale.

Oamenii au fost confruntați, după 1948, cu rezultatele „revoluției socialiste”: desființarea proprietății private și, prin aceasta, a burgheziei și moșierimii, încadrarea într-un anumit plan de activitate, impus de stat. Ulterior, mica burghezie a fost și ea afectată, atât prin actele de naționalizare și confiscare, cât și prin politica generală a regimului. În vidul social creat a fost promovată o clasă muncitoare obedientă față de directivele partidului comunist.

Pentru tineri, perioada de instruire și pregătire profesională a fost mai scurtă, astfel că ei au putut trece, chiar în primii ani de muncă, dintr-o categorie socio-ocupațională în alta. Originea socială determina evoluția profesională a descendenților. Mulți tineri, provenind din familii de burghezi, moșieri, chiaburi, foști legionari etc., nu au putut urma școala, au suferit alături de părinții lor, nu au avut dreptul de a ocupa anumite funcții în aparatul de stat. În același timp, numeroși tineri din lumea satului au străbătut treptele educaționale, devenind intelectuali.

In perioada 1945-1950 au fost ministri de externe urmatorii:

Gheorghe Tatarescu – 06.03.1945 – 06.11.1947

Consantin Visoianu – 04.11.1944 – 28.02.1945

Ana Pauker – 06.11.1947 – 11.07.1952

Ana Pauker

Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, (n. 28 decembrie 1893, Codăești, Vaslui – d. 3 iunie 1960, București)] a fost o militantă comunistă ilegalistă din România, lideră a grupării „moscovite” a Partidului Comunist Român, vicepremier și ministru de externe al României între 1947-1952. În 1952 Pauker a fost îndepărtată de către Gheorghe Gheorghiu-Dej de la putere și din partid, împreună cu Vasile Luca și Teohari Georgescu, cei trei fiind acuzați că fac parte dintr-un „grup antipartinic”. Ana Pauker s-a reîntors în România în 1944, îmbrăcată în uniforma sovietică, după ce Armata Roșie a intrat în țară. A fost aleasă secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a jucat un rol important în organizarea guvernului de coaliție, intitulat "de largă concentrare democratică", de fapt, controlat de comuniști, prezidat de Petru Groza, în anii 1945-1947. În 1947 a fost numită ministru de externe și vice-prim ministru, fiind prima femeie din lume care a deținut această funcție guvernamentală. În această calitate, a semnat, între altele, actul prin care România ceda Uniunii Sovietice Insula Șerpilor. Ca lideră a PCR și a regimului dictatorial comunist, deosebit de nepopular și de represiv, și-a câștigat o reputație negativă.

"Raportul Vladimir Tismăneanu" (pagina 56), menționează că la sfârșitul anilor 40 circula, în România, sloganul "Ana, Luca, Teo, Dej – bagă spaima în burgheji", iar succesiunea numelor, în afara nevoii de rimă, ar fi indicat ordinea după importanța pe care o aveau respectivii conducători în partid, aceștia fiind: Ana Pauker, Vasile Luca (László Luka), Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Ana Pauker a participat activ la procesul de impunere în România a comunismului prin crimă și teroare. În plan extern România a devenit un stat satelit al Uniunii Sovietice și a rupt sau răcit relațiile diplomatice cu statele din vestul Europei. În anul 1948 România a denunțat unilateral Concordatul din 1927, primul pas care a deschis drumul spre persecuția Bisericii Catolice din România.

În anul 1952, în cadrul unui val de epurări, inițiat de Gheorghiu-Dej și inspirat după modelul altor campanii și procese orchestrate în URSS și în toate țările aflate sub dominație sovietică, a fost acuzată de "cosmopolitism", de "deviere de dreapta" și de activități "antipartinice", de sabotarea colectivizării agriculturii și de legături cu legionarii, cu agenți străini, cu sioniști etc. A fost exclusă din Partidul Muncitoresc Român (cum se numea atunci partidul comunist). În februarie 1953 a fost supusă unui șir de interogatorii în vederea unui proces politic, dar la numai o lună și jumătate după moartea lui Stalin, în luna aprilie 1953, a fost eliberată din închisoare și ținută mai mulți ani în arest la domiciliu.

Constantin Visoianu

A studiat la Facultatea de Litere a Universității din București, luându-și apoi doctoratul în drept la Paris. Revenit în România, Vișoianu a activat (din 1926) ca avocat la baroul Olt, apoi la baroul din București (1937). A fost secretar al Tribunalului mixt de arbitraj de la Paris (1926-1929), consilier tehnic la Liga Națiunilor, expert la departamentul pentru limbi și naționalități de la Geneva. În perioada 1931-1933, Constantin Vișoianu a făcut parte din delegația permanentă a României la Conferința de dezarmare a Ligii Națiunilor, îndeplinind apoi funcțiile de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Haga (1933-1935) și la Varșovia (1935-1936).

Vișoianu s-a făcut remarcat și ca publicist, fiind autorul mai multor articole de politică externă publicate în Viața Românească, Prezentul, Jurnalul, Jurnalul de dimineață etc. În aprilie 1944, a fost trimis la Cairo pentru a negocia încheierea armistițiului cu Aliații, dar tratativele au fost infructuoase. După arestarea guvernului antonescian, a fost numit ministru al afacerilor străine (4 noiembrie 1944 – 5 martie 1945) în guvernele conduse de generalii Constantin Sănătescu și Nicolae Rădescu.

Vișoianu a plecat din România în 1946 și a trăit restul vieții în SUA. În noembrie 1947, Vișoianu a fost condamnat în contumacie de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a din București la 15 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică, confiscarea averii și 50,000 de lei cheltuieli de judecată.[2] El a făcut parte din prima generație a exilului politic.

În 1950 a fost numit de Regele Mihai în Comitetul Național Român, pentru a exprima opoziția față de regimul comunist. Vișoianu a fost acuzat, împreună cu Alexandru Cretzianu, că nu a pus la dispoziția Comitetului Național Român un fond de 6 milioane de franci elvețieni.

A îndeplinit o lungă perioadă funcția de președinte la Comitetul Național Român (1948) (1948-1975) și a fost membru al mai multor organisme asemănătoare. A încetat din viață la 4 ianuarie 1994, în Washington, D.C..

CAPITOLUL 3

DE LA MINISTERUL AFACERILOR STRĂINE PÂNĂ LA MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE DE ASTĂZI

3.1. ACTIVITATEA MINISTERULUI AFACERILOR EXTERNE DUPĂ PERIOADA 1945 – 1950

Ca urmare a dispariției lui Stalin, URSS a lansat, la mijlocul anilor ’50, o adevărată ofensivă pacifistă: își reconcilia relațiile cu Iugoslavia, promitea, în spiritul Genevei, o cooperare pașnică între Est și Vest și își retrăgea trupele din Austria. Sceptică în privința „noului curs“ și a destalinizării, conducerea de la București s-a aliniat directivelor sovietice în planul politicii externe. Și de această data, România lui Gheorghiu-Dej s-a remarcat nu numai prin graba cu care a încetat atacurile împotriva Iugoslaviei, dar mai ales prin rapiditatea cu care a acționat pentru a-și normaliza relațiile cu Tito. La 19 iunie 1954, România relua relațiile diplomatice cu Iugoslavia, iar în august era semnată convenția pentru redeschiderea căilor de comunicație dintre cele două țări, întrerupte în 1950. Între 1954 și 1956, România lui Gheorghiu-Dej a încheiat mai multe acorduri și convenții referitoare la legăturile feroviare, aeriene, vamale, poștale, culturale, și reglementa problemele de graniță și pe cele ale traficului pe Dunăre.

Normalizarea relațiilor sovieto-iugoslave a permis reluarea contactelor cu Occidentul. SUA răspundeau favorabil cererii guvernului român din 7 martie 1956 prin care se solicita „începerea tratativelor în problemele financiare nerezolvate“, precum și redeschiderea altor capitole litigioase (reglementarea statutului oficiului american de informații de la București, problemele cetățenilor americani din România, restricțiile impuse legației americane, ridicarea embargoului comercial). De asemenea, la 16 mai 1956, diplomații români de la Moscova transmiteau la București că existau semnale că Franța era interesată în normalizarea relațiilor economice și culturale cu România. Sub impactul destalinizării, România comunistă iniția primele demersuri timide de reluare a relațiilor diplomatice cu țările occidentale.

Deschiderea tratativelor cu țările occidentale (în special Franța, Marea Britanie, SUA), chiar și în domenii marginale cum era cel al culturii nu a rămas neobservată de către partea sovietică. Potrivit unei informări primite de la Moscova deschiderea culturală amenința primatul culturii ruse, ceea ce ar fi dus la diluarea realizărilor obținute în România după 23 august 1944. Unul dintre funcționarii Direcției a V-a din cadrul MAE sovietic, P. Galicenko, deținea informații conform cărora franceza continua să fie una dintre limbile favorite ale românilor, iar relansarea relațiilor culturale cu Occidentul venea în întâmpinarea scopurilor „dușmănoase“ ale celor trei state capitaliste. La 15 august 1956, însărcinatul cu afaceri a.i. sovietic la București, F.V. Nikolaev, solicita în cadrul unei audiențe cu locțiitorul ministrului de Externe, Ștefan Cleja, ca MAE român să-i pună la dispoziție informații din care să reiasă „amestecul SUA și al Angliei în treburile interne ale RPR“.

Treptat, după 1956, liderii PMR au început să submineze toate pârghiile de influență sovietice existente în România. Evenimentele din Ungaria, dar, mai ales, intervenția în forță a sovieticilor, l-au convins pe Gheorghiu-Dej că era necesară o schimbare a politicii față de Moscova. Potrivit mărturiei lui Silviu Brucan, ambasador la Washington, Gheorghiu-Dej i-a cerut să pregătească pentru Biroul Politic o analiză a situației internaționale și să indice mijloacele prin care România putea să-și dezvolte un curs politic independent care „să arate, în special, poporului român că noi acordăm prioritate intereselor noastre naționale și nu ca până acum celor sovietice“. În paralel, liderul partidului a cerut și schițarea unui program economic și cultural care să ducă la eliberarea României din „îmbrățișarea ursului sovietic“.

La rândul său ministrul de Externe, Grigore Preoteasa, transmitea în cadrul ședinței Prezidiului Consiliului de Miniștri, din 28 februarie 1957, că Biroul Politic decisese luarea unor „măsuri practice“ în domeniul politicii externe prin scoaterea din inerție a aparatului diplomatic: „S-a pus problema să se termine cu teama aceasta de a lua contact cu diferite cercuri politice reacționare, care joacă un rol în țările respective, de a nu ne izola discutând numai cu cercurile comuniste din acele țări. […] S-a înțeles în felul acesta că politica noastră externă să devină tot mai mult o politică activă“. Ministrul de Externe sublinia că Biroul Politic ceruse ca politica externă a statului român să reflecte interesele naționale și să aibă un caracter distinct. România urma să părăsească statutul deranjant de satelit și să-și construiască un drum propriu.

Pe fondul ambiguităților conducerii sovietice, liderii de la București au căutat formulele pentru afirmarea unei politici externe proprii. Desființarea sovromurilor în 1954, retragerea trupelor Armatei Roșii în 1958, a consilierilor și a specialiștilor au fost măsuri la care sovieticii au consimțit în condițiile în care regimul de la București nu mai avea nevoie de sprijin militar extern pentru a se menține la putere.

Începutul anilor ’60 a marcat o nouă fază a relațiilor româno-sovietice. Politica de distanțare față de Moscova s-a dezvoltat din perspectiva a trei parametri: dezvoltarea economică a țării (mai ales a industriei grele); consolidarea regimului intern prin realizarea pactului cu societatea și deschiderea către Occident și afirmarea statului român în planul relațiilor internaționale. După 1958, tendința de control și coordonare a economiilor statelor membre a devenit tot mai apăsătoare pentru un stat ca România, aflat în căutarea unor formule menite să ducă la atenuarea decalajele care o despărțeau de celelalte țări mult mai dezvoltate din blocul comunist (Cehoslovacia, RDG, URSS, Polonia).

Planurile lui Hrușciov de a coordona economiile țărilor frățești prin intermediul CAER-ului s-au lovit de opoziția românilor. Profitând de destinderea intervenită în relațiile Est-Vest, liderii de la București au lansat un adevărat program de deschidere către Occident, fiind în principal interesați de achiziționarea de tehnologii performante, prin care să-și susțină programul de industrializare. Planurile de coordonare, înființarea organismului unic și specializarea economiilor intrau în contradicție cu strategiile de dezvoltare proiectate de liderii români. Încurajați de ritmul de dezvoltare economică, de interesul arătat de statele occidentale pentru deschiderea și dezvoltarea de noi piețe, mai ales în domeniul industriei grele, conducerea română a interpretat încercările de coordonare a economiilor naționale preconizate în cadrul CAER ca posibile piedici în calea unei creșteri economice care ar fi eliberat-o de controlul sovietic.

Individualizarea liderilor români în cadrul blocului comunist s-a manifestat în timpul a două mari evenimente: criza rachetelor și schisma sovieto-chineză. În primul caz, decizia sovietică de a amplasa rachete în Cuba compromitea planurile României de a-și normaliza relațiile cu țările occidentale, în special cu Statele Unite. Legată de Uniunea Sovietică prin prevederile Tratatului de la Varșovia, România, la fel ca și celelalte state comuniste, era obligată să-și respecte obligațiile care decurgeau din tratat și să se implice într-un eventual conflict. Liderii români și-au exprimat, chiar dacă nu în mod oficial, dezaprobarea față de acțiunile sovieticilor. Din perspectiva intereselor României asocierea cu intențiile agresive ale Uniunii Sovietice ar fi dus la blocarea planurilor de deschidere către Occident. Angajată pe linia desprinderii de URSS, prin opoziția față de planurile de integrare din CAER, România risca să ajungă într-o situație imposibilă: într-un război economic cu Moscova și compromisă față de Vest. Acesta era motivul pentru care reprezentantul României la ONU, Corneliu Mănescu declara, un an mai târziu, la 4 octombrie 1963, secretarului de Stat al SUA, Dean Rusk, că „în cazul unui conflict declanșat de URSS, similare celei din Cuba, România avea să rămână neutră“. Ministrul de Externe român îl asigura pe oficialul american că guvernul de la București, ca membru al Tratatului de la Varșovia, nu fusese consultat în privința deciziei de a se amplasa rachete în Cuba, și pe teritoriul României nu se afla amplasat armament nuclear. Întâlnirea dintre Corneliu Mănescu și Dean Rusk a fost apreciată ca prima mare oportunitate folosită de guvernul de la București de a relansa relațiile oficiale cu SUA.

Schisma sovieto-chineză a oferit ocazia liderilor PMR de a interveni în disputa ideologică și de a-și afirma propria poziție. Chiar dacă în primii ani ai conflictului, 1961-1962, Bucureștiul a continuat să-și afirme loialitatea față de Moscova, în anii următori, conducerea PMR și-a nuanțat poziția față de conflict, ceea ce a avut ca rezultat apariția unor „neînțelegeri“ în relațiile cu puterea sovietică. Această schimbare poate fi explicată, pe de o parte, prin nevoia conducerii PMR de a găsi un aliat, care să aibă aceeași orientare ideologică și care să susțină programul de dezvoltare economică (industrială), iar pe de altă parte prin dorința Chinei de a crea o breșă în spațiul de influență sovietic. Din 1964, mai ales după publicarea Declarației din aprilie, România și-a manifestat public deschiderea față de China. În plan diplomatic, conducerea de la București și-a continuat demersurile pentru recunoașterea Chinei populare ca membru al ONU ceea ce a dus la îmbunătățirea relațiilor bilaterale. Poziția față de ruptura chino-sovietică i-a permis lui Gheorghiu-Dej să-și construiască propria zonă de autonomie în procesul distanțării de Moscova.

Deschiderea către Occident a fost graduală și s-a realizat sub forma schimburilor culturale și științifice cu trei dintre foștii parteneri tradiționali ai României: Franța, Marea Britanie, SUA.

Plenara CC al PMR din 5-8 martie 1963 confirma că România începea să aibă o evoluție distinctă în cadrul blocului comunist. Ca urmare, ambasadorul american la București, William Crawford, cerea Departamentului de Stat revizuirea politicii americane față de România. Amabsadorul american la București a devenit foarte activ în susținerea demersurilor românești. El a informat în mai multe rânduri Departamentul de Stat că era nevoie de impulsionarea relațiilor bilaterale și de încurajarea schimburilor comerciale. În urma informațiilor primite de la București, președintele Kennedy menționa, la 26 iunie 1963, în cadrul unui discurs ținut la Universitatea Liberă din Berlinul de Vest, că România reprezenta „un exemplu de dizidență politică și economică în cadrul blocului sovietic“. O lună mai târziu, Consiliul pentru Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat aprecia că din punct de vedere economic lărgirea comerțului cu țările comuniste avea o importanță redusă. Dar din punct de vedere politic, aceasta ar fi dus la slăbirea pozițiilor Uniunii Sovietice în Europa de Est. La 15 iulie 1963, un raport al CIA remarca orientarea tot mai evidentă a comerțului exterior român către piețele Europei Occidentale (35% din total), România fiind capabilă să facă față unui eventual embargo sovietic.

Un alt episod important al apropierii româno-americane a fost vizita, la București, la 3-5 august 1963, a lui Orville Freeman, secretar al Departamentului Comerțului. După vizitarea unor obiective agricole din regiunile Brașov, Banat și Dobrogea, Orville Freeman l-a întâlnit pe liderul PMR, la cererea acestuia. Gheorghiu-Dej a subliniat interesul României pentru achiziționarea de instalații industriale, mai ales în domeniul industriei chimice. Oficialii români anunțau un nou curs al relațiilor româno-americane prin eliminarea restricțiilor de călătorie pentru diplomații americani (impuse în toamna lui 1956), precum și prin ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă. Semnarea Tratatului de interzicere a experiențelor nucleare în aer, în spațiu cosmic și sub apă a fost un bun prilej pentru Gheorghiu-Dej de a tatona reacțiile americane față de dezvoltarea relațiilor bilaterale. Gheorghiu-Dej transmitea subsecretarului de Stat, Averell Harriman, că statul român avea propria sa politică externă, nu era subordonat Uniunii Sovietice, iar în interiorul blocului comunist statele își proiectau relațiile pornind de la principiul egalității și suveranității. Mircea Malița era trimis în SUA pentru a perfecta condițiile în care se puteau obține de pe piața americană instalații, mașini, brevete, licențe pentru domenii precum chimie, petrol, celuloză, hârtie, cauciuc, radio și televiziune.

Îmbunătățirea relațiilor româno-americane s-a tradus prin invitarea, în vara-toamna lui 1963, în SUA de către Dean Rusk, a ministrului de Externe român, Corneliu Mănescu. Una dintre concluziile lui Corneliu Mănescu, după întoarcerea din turneul realizat în SUA, Argentina, Brazilia, Franța, era că prestigiul României crescuse foarte mult, fiind considerată un „interlocutor de talie internațională“.

După asasinarea lui J.F. Kennedy, politica de deschidere către țările Europei de Est a continuat și sub noua administrație. În sinteza elaborată de Departamentul de Stat, în februarie 1964, intitulată „Conduita politică a Statelor Unite față de comerțul cu Europa de Est“, România era indicată, într-un capitol special, drept un caz-test. Potrivit acestui document, obiectivele administrației americane erau: prevenirea extinderii comunismului; limitarea surselor de conflict dintre cele două blocuri și încurajarea mișcărilor de independență. România era un exemplu atât prin distanțarea de Moscova, cât mai ales prin demersurile (oficiale și neoficiale) de îmbunătățire a relațiilor cu SUA. Declarația din aprilie a dat un nou imbold relațiilor româno-americane. În acest sens, o delegație guvernamentală condusă de Gh. Gaston Marin, a negociat la Washington, între 18 mai-1 iunie 1964, încheierea unui acord comercial. Fără să obțină tot ceea ce ceruseră în plan economic – două fabrici de cauciuc, trei fabrici de sticlă, instalații pentru producerea glicerinei sintetice, amoniac și piele sintetică, turbine, utilaje de colectare și prelucrarea a petrolului, o centrală electrică nucleară –, românii dobândeau în plan simbolic încrederea americană.

Guvernul de la București nu și-a limitat acțiunile numai la SUA. Concomitent, erau declanșate acțiuni pentru normalizarea relațiilor și cu alte state occidentale, în special cu partenerii tradiționali Marea Britanie și Franța. În martie 1963, Franța anunța prin intermediul ministrului său de Externe, Maurice Couve de Murville, că se intenționa extinderea relațiilor politice cu România. Destinderea relațiilor cu țările occidentale a devenit vizibilă odată cu înlăturarea restricțiilor personalului diplomatic, precum și cu ridicarea legațiilor la nivel de ambasadă (cazul celei britanice și franceze din decembrie 1963).

Deschiderea către Occident nu a fost rezultatul unei acțiuni singulare a conducerii de la București. Detensionarea relațiilor Est-Vest și reevaluarea politicii americane față de țările din Europa de Est sunt coordonatele principale cărora li s-a subscris politica de desprindere a liderilor români.

În 1964, opoziția României față de Uniunea Sovietică a căpătat forme neașteptate prin două gesturi spectaculoase: respingerea publică a planului Valev și Declarația din aprilie 1964. Suveranitatea și independența au fost cele două idei fundamentale ale Declarației. Sub titlul „normelor juste“, prin Declarația din 22 aprilie 1964, PMR formula principiile relațiilor dintre statele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul exclusiv al unui de partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și alege conducerea și de a-și stabili orientarea în politica internă și externă. Erau denunțate practicile abuzive din „ultima perioadă de existență a Cominternului“, precum și cele din perioada Cominformului, extinderea cultului personalității asupra relațiilor dintre state. Uniunea Sovietică înceta să mai fie centrul mișcării comuniste internaționale: „Nici un partid nu are și nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia și părerile sale“.

Declarația a reprezentat o premisă pentru menținerea autonomiei atât în cadrul CAER, cât și în cadrul Tratatului de la Varșovia. Prin această declarație, conducerea de la București își redefinea principiile politicii sale interne și externe. Urmărind câștigarea unui important capital politic, liderii PMR au relaxat regimul prin eliberarea unei mari părți a deținuților politici și au definitivat procesul de derusificare, concretizat prin eliminarea obligativității studierii limbii ruse, desființarea institutelor de limbă rusă, rescrierea istoriei de pe poziții naționale.

Prin acțiunile sale – promovarea unei politici externe proprii în paralel cu consolidarea poziției interne, axată în special pe dezvoltarea economică –, conducerea de la București a urmărit distanțarea și nu ruptura de Moscova. România a continuat să rămână membră a Tratatului de la Varșovia și a CAER. Eforturile conducerii comuniste de la București au avut ca rezultat scoaterea din anonimat a României și creșterea interesului occidental pentru acțiunile sale.

Pentru o evaluare cât mai exactă a politicii externe a României din anii 1965-1989 câteva elemente pot oferi posibilitatea unei analize pertinente. Elementele de continuitate sunt evidente. Artizani importanți ai noilor orientări în politica externă a ultimilor ani ai regimului Gheorghiu-Dej – Ion Gheorghe Maurer și Corneliu Mănescu, din 1961 prim-ministru, respectiv ministru al Afacerilor Externe – își vor continua activitatea în perioada cea mai fastă a politicii internaționale a statului român din perioada comunistă. Naționalismul economic și corolarul său – industrializarea masivă –, care au determinat poziția particulară a României în cadrul CAER și deschiderea spre Occident, prin vizita efectuată de Maurer în Franța în vara anului 1964 (primul premier al unei țări din blocul sovietic care vizitează Franța în epoca postbelică), sunt menținute și dezvoltate. Dar, există și elemente de noutate care prevalează în analiza politicii externe a regimului Ceaușescu. Două aspecte frapează în politica internaționlă a regimului Ceaușescu: activismul fără precedent al politicii externe și personalizarea sa completă. Cantitativ, primul aspect înseamnă mărirea numărului statelor cu care România avea relații diplomatice de la 67, în 1965, la 138, în 1985 (același fapt poate fi constatat în privința relațiilor economice, pentru același interval, evoluția fiind de la 120 la la 155 de state). Personalizarea politicii externe și confiscarea succeselor – reale sau imaginare – este un fapt indiscutabil și face parte din cultul personalității care cunoaște o creștere exponențială. Într-adevăr, Nicolae Ceaușescu – devenit, din 1967, președintele Consiliului de Stat și, din 1974, președintele Republicii Socialiste România – nu-și exercită simple prerogative regale, ci are ambiția de a se proiecta pe scena internațională ca lider mondial. În procesul de luare a deciziei în domeniul politicii externe, pe parcursul anilor 1965-1989, rolul Ministerului Afacerilor Externe și al Guvernului, în general, se diminuează drastic în avantajul instanțelor restrânse ale partidului, unde liderul era suveran.

În anii ’80, aparatul de propagandă inventase o doctrină Ceaușescu, simplă sinteză a declarațiilor, pozițiilor, inițiativelor și propunerilor șefului statului român. Printre ingredientele acestei doctrine stufoase, banale, de multe ori fără originalitate, figura și dialogul la nivel înalt „ca modalitate fundamentală de decizie politică în sfera conlucrării bilaterale”. Indiscutabil, Ceaușescu a excelat în privința dialogului la nivel înalt. Pe de altă parte, doctrina Ceaușescu, fără nici o omologare internațională, se suprapunea direcțiilor de bază ale politicii externe românești, evidente încă din anii ’60: dezvoltarea relațiilor cu toate statele socialiste (inclusiv cu China, cu ajutorul căreia regimul de la București dorea să reducă dependența față de URSS), intensificarea relațiilor cu țările în curs de dezvoltare, în cadrul politicii de combatere a imperialismului, colonialismului și a neocolonialismului, concepte la care discursul oficial nu a renunțat niciodată, de multe ori utilizate duplicitar și ambiguu, relații multilaterale cu toate statele indiferent de „orânduirea socială”.

În fond, România lui Nicolae Ceaușescu era dispusă să coopereze pe multiple planuri cu toate țările lumii, dar plecând de la un prealabil, care a devenit un ritual discursiv și la limită acceptabil de aproape toți potențialii parteneri și anume pe baza principiilor deplinei egalități în drepturi, respectării independenței și suveranității naționale, neamestecului în treburile interne, avantajului reciproc, renunțării la forță și la amenințarea cu folosirea forței. O preluare fidelă a principiilor dreptului internațional. La această enumerare de principii se adăugau angajamentele României în favoarea dezarmării – în primul rând cea nucleară, expresie care devenise un tic verbal –, a lichidării subdezvoltării și a promovării noii ordini economice internaționale, a creșterii rolului ONU și a participării statelor mici și mijlocii la soluționarea problemelor internaționale, a stingerii focarelor de încordare și conflict și a soluționării tuturor diferendelor exclusiv prin mijloace pacifice.

Dincolo de asumarea acestor principii, multe din ele corecte, se află realitățile vieții internaționale, care introduc o altă perspectivă asupra politicii externe românești din anii 1965-1989. O simplă viziune cronologică asupra perioadei duce la decuparea unor etape care corespund unei faze dinamice și chiar spectaculoase, unei faze intermediare care se fundamentează pe dividendele provenite din prima fază și, în fine, ultima fază de decredibilizare și izolare. Această perspectivă pare mai tentantă și mai sugestivă prin apelul la evenimente care țin de cunoașterea comună din domeniul istoriei diplomatice recente.

În primii ani ai regimului Ceaușescu, inițiativele și gesturile de politică externă accentuează senzația că România este o membră indisciplinată și incomodă a blocului sovietic. În 1967, România stabilește relații diplomatice cu RFG (dar și cu Spania încă franchistă, fapt mai puțin evocat) și refuză să urmeze exemplul partenerilor săi din Organizația Tratatului de la Varșovia, care au rupt relațiile cu statul Israel cu ocazia războiului de șase zile. În 1968, România este vizitată de președintele de Gaulle, vizită utilizată intens și pentru creșterea pe plan intern a prestigiului regimului, trecându-se cu vederea că liderul francez conferea României, în cadrul strategiei sale estice, doar locul trei, după URSS și Polonia, vizitate în 1966 și, respectiv, 1967. Dar, în același an, se produce evenimentul cel mai memorabil al regimului – cu excepția prăbușirii sale – și care a conferit țării un imens capital de simpatie în Occident: condamnarea, pe un ton vehement, la 21 august 1968, a invaziei Cehoslovaciei de către URSS și alte patru state membre ale Tratatului de la Varșovia. În aceste condiții, vizita președintelui SUA, Richard Nixon, în august 1969 nu este insolită. Politica externă din anii 1967-1969 și atitudinea principalului ei protagonist, au permis României intensificarea cooperării cu lumea occidentală și, în primul rând, accesul la credite și tehnologie.

În mod frecvent, Ceaușescu dialoghează cu lideri occidentali care-i rezervă primiri atente, care satisfac orgoliul tot mai hipertrofiat al liderului. În 1970, Ceaușescu este primit de Georges Pompidou, în 1973 vizitează Italia, ocazie cu care este primit de papa Paul al VI-lea, RFG și SUA, iar România nu este deloc evitată în acești ani de occidentali. Spre iritarea URSS, care nu și-a disimulat această stare de spirit – cu tot efortul autorităților de la București, Brejnev nu a venit în România în 1970 pentru reînnoirea tratatului româno-sovietic, abia în 1976 întreprinzând prima sa vizită oficială – regimul a ameliorat substanțial relațiile cu SUA, de la care a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate. Această opțiune occidentală, care au indus impresia unei politici externe independente, chiar riscante, nu au pus sub semnul întrebării apartenența României la blocul sovietic și nu au dus nici la atrofierea reflexelor internaționaliste și a solidarității cu state și forțe politice apropiate ideologic. Atât în cadrul Tratatului de la Varșovia, cât și în cadrul CAER, România și-a promovat propriile poziții, deseori pragmatice, dar care nu erau ireconciliabile cu cele ale partenerilor, regimul de la București păstrând mereu o distanță convenabilă de pragul critic.

Ambițiile de a fi perceput ca un lider mondial, principial și totdeauna dispus să ofere soluții, dar și ajutor, aparent dezinteresat, l-au îndreptat pe Ceaușescu spre statele din Africa, Asia și America Latină, grupate generic în Lumea a treia. Prima irumpere pe o scenă atât de înșelătoare și vulnerabilă are loc în 1972 când Ceaușescu – de fapt cuplul prezidențial, care monopolizează reprezentarea internațională – vizitează Algeria, Republica Centrafricană, Congo, Zair, Zambia, Tanzania, Sudan și Egipt. Din acel moment, turneele sale în Africa devin un ritual până spre finalul regimului, din convingerea naivă că puteau fi surse de legitimare a staturii internaționale a liderului. Anul următor este consacrat Americii Latine, fiind vizitate Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador și Peru (era prevăzută și o vizită în Chile dar lovitura de stat a lui Pinochet a intervenit inelegant în agenda președintelui român). Ceaușescu devine un obișnuit al statelor din Orientul Mijlociu extins, în 1974 vizitând Libia, Liban, Siria și Irak. Desigur, vizitele în statele Lumii a III-a nu au ca singur obiectiv exprimarea elogiilor, de cele mai multe ori nesincere, pentru care Ceaușescu demonstra o sinceră predilecție. Recunoașterea României ca actor important al vieții internaționale era unul dintre obiective. Autoritățile de la București încercau să aplice în relațiile cu aceste state, scheme corecte economic privind schimburile comerciale și transferul de tehnologie românească, din care statul român spera să obțină beneficii considerabile.

Printre componentele așa-zisei doctrine Ceaușescu figura și securitatea europeană, România investindu-se cu entuziasm în acest proces, cu atât mai mult cu cât, pentru autoritățile comuniste de la București, ideea a fost lansată la reuniunea Comitetului Politic Consultativ de la București din 1966 (în realitate, procesul securității europene începe efectiv cu apelul Comitetului Politic Consultativ, reunit la Budapesta în 1969). România este extrem de activă încă de la începutul negocierilor, în 1972, prezintă numeroase propuneri în toate fazele iar Actul Final semnat la Helsinki în 1975 conține și contribuții ale diplomației românești. Dar, calculul URSS și al aliaților în momentul în care au declanșat procesul CSCE, a fost anulat de promovarea drepturilor omului ca obligație pentru statele contractante, fapt ce s-a dovedit letal pentru comunismul european.

Dacă până atunci, România nu inhiba cancelariile occidentale din cauza naturii staliniste a regimului politic, a derapajelor naționaliste și a cultului personalității în impetuoasă expansiune, nerespectarea drepturilor omului începe tot mai mult să preocupe opinia publică din lumea democratică, preocupare care este preluată treptat și de guvernele occidentale. În plus, declinul galopant al economiei românești, ineficiența cu care se utilizau creditele, deplorabila calitate a produselor, acumularea datoriei externe și posibila insolvabilitate, făceau din România un partener economic de evitat.

Totuși, în anii ’70, faza intermediară, România continuă să fie un interlocutor valabil, să stimuleze unele iluzii, iar menținerea autonomiei față de URSS și în cadrul organismelor integrate ale blocului sovietic merita încă gesturi din partea Occidentului. Datorită poziției sale particulare în conflictul din Orientul Mijlociu, România poate media în anii 1977-1979, fapt apreciat în Occident. În 1978, Ceaușescu întreprinde vizite oficiale în SUA și Marea Britanie, în 1979-1980 au loc schimburi de vizite la nivel înalt cu Franța iar în iulie 1980, România este primul stat al blocului sovietic care încheie un acord comercial cu CEE și se constituie o comisie mixtă.

În antiteză, anii ’80 vor reprezenta tot mai mult reversul situației anterioare, regimul Ceaușescu eșuând în autarhie, dispreț față de obligațiile internaționale și reușind contraperformanța de a pierde complet onorabilitatea internațională. Imputabile sunt indiscutabil reconfigurarea mediului internațional – pe care Ceaușescu, ”titan al timpurilor noastre” cum era supranumit în titlul unei cărți apărute la Calcutta în 1984 și sponsorizată de la București, a fost incapabil să o înțeleagă – și deciziile nefaste ale conducătorului. În această a treia și ultimă fază, situația internă are un efect substanțial asupra politicii externe și ajunge să o compromită definitiv. În 1982, Ceaușescu ia decizia de rambursare a datoriei externe, propaganda reînviind vechii demoni ai dependenței de puterile străine, ai efectului malefic al capitalismului și pierderii suveranității. Decizia, luată în contextul în care falimentul economic era previzibil, a antrenat accentuarea aspectelor opresive, a degradat până dincolo de limitele suportabilului calitatea vieții populației și a făcut din România o adversară a drepturilor omului, tratată în consecință de organizațiile și organismele internaționale. Venirea la conducerea URSS a unei echipe reformatoare în 1985 a depreciat complet statutul internațional al României.

În 1987-1988 regimul contabilizează tot mai multe înfrângeri care prefigurează dezastrul final. În 1987, vizita lui Gorbaciov în România este prilejul de a se constata contrastul dintre un lider modern și un personaj desuet, paralizat de propriile manii și cauză a situației intolerabile a propriului popor. În toamna aceluiași an, apariția memoriilor lui Pacepa, are un efect devastator asupra regimului. Iar în 1988, pe fondul degradării continue a relațiilor româno-americane, SUA retrage României clauza națiunii celei mai favorizate. Evident, turneele lui Ceaușescu din 1987 în India, Bangladesh, Birmania, Nepal, Angola, Zair și Congo sau cel din 1988 care l-a condus prin Ghana, Liberia, Guineea, Mauritania, mai târziu prin Kenya și Tanzania nu puteau compensa, dimpotrivă chiar, ostracizarea sa.

Ironia sorții face ca, în disperare de cauză și în completă derută, Ceaușescu să-și exhumeze sentimentele internaționalismului proletar și să renunțe temporar, după aproape un sfert de veac, la retorica sa despre independență și suveranitate și să propună ”partidelor frățești”, în august 1989, în momentul în care la Varșovia un premier necomunist forma guvernul, o întâlnire care să dezbată situația Poloniei și a socialismului în general. De fapt, circumstanțele în care se găsea, unele provocate de el însuși, altele pe care trebuia să le suporte, invalidau total singurele două ipostaze posibile pentru Ceaușescu, de comunist intransigent și de înverșunat naționalist dar îl propulsau implacabil drept candidat sigur la dispariția din istorie. Rămânea ca după decembrie 1989, în politica externă românească, succesorii să reconstruiască ceea ce fusese compromis, să construiască o nouă politică externă și să fructifice aspectele pozitive care mai subzistau discret.

3.2. RELATIILE INTERNAȚIONALE ALE ROMANIEI IN ANII 1947-1956

La 10 februarie 1947 a fost semnat Tratatul de pace între România pe de o parte, și Puterile Aliate și Asociate de cealaltă parte. Astfel, România ieșea de sub regimul ConvenŃiei de armistiŃiu (semnată la 12 septembrie 1944), devenind un stat independent și suveran. În realitate, România a continuat să fie ocupată de trupele sovietice. Tratatul de pace prevedea: „Toate fortele Aliate vor fi retrase din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de fată, Uniunea Sovietică rezervându-și dreptul de a păstra pe teritoriul român fortele armate care i-ar putea fi necesare pentru mentinerea liniilor de comunicatie ale Armatei Sovietice în zona sovietică de ocupatie din Austria“.

După cel de-al doilea război mondial, politica externă a României, ca și a celorlalte state de „democratie populară“, s-a caracterizat printr-o deplină docilitate fată de Moscova, care le-a impus încheierea unor „tratate de prietenie“, colaborare și asistenŃă mutuală. România a semnat acest tratat la 4 februarie 1948. Tratatul prevedea angajamentul părtilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea oricărei amenintări, de a participa la toate actiunile internationale având drept scop asigurarea păcii și securitătii popoarelor; în cazul în care una dintre cele două părti ar fi fost antrenată într-un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu aceasta, cealaltă parte îi va acorda ajutor armat și de altă natură. Părtile se obligau să nu încheie nici o aliantă și să nu ia parte la nici o coalitie și nici la alte actiuni sau măsuri îndreptate împotriva celeilalte Părti și să se consulte cu privire la toate chestiunile internationale importante care atingeau interesele lor, să actioneze în spiritul prieteniei și colaborării pentru a dezvolta și întări legăturile economice și culturale între ele pe baza principiilor respectului reciproc, al independentei și suveranitătii nationale, al neamestecului în treburile interne ale celuilalt stat. Acest Tratat, semnat de dr. Petru Groza și V.M. Molotov, a fost primul document de acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un stat fost inamic.

Dincolo de formulele diplomatice, Tratatul consemna rolul determinant al Uniunii Sovietice în politica externă a României, care se angaja „să se consulte“ cu marele vecin de la Răsărit, „în toate chestiunile internatonale“. Formularea potrivit căreia erau respectate principiile „respectului reciproc al independentei și suveranitătii nationale, al neamestecului în treburile interne“ era lipsită de orice bază reală, în conditiile în care România era practic ocupată de Armata Roșie, consilierii sovietici erau prezenti în toate întreprinderile și institutiile, fără avizul lor neputându-se lua nici o decizie, iar conducerea Partidului Muncitoresc Român se afla, practic, în subordinea Kremlinului și în special a lui I.V. Stalin.

Uniunea Sovietică a semnat tratate similare cu Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania. De asemenea, tările socialiste au semnat, între ele, tratate de prietenie, colaborare și asistentă mutuală, după modelul primit de la Moscova.

Relatiile internationale ale României erau limitate aproape numai la cele cu „statele frătești“, legăturile cu statele occidentale fiind înghetate.

În temeiul întelegerilor dintre P. Groza și V. M. Molotov, la 23 mai 1948 a fost semnat acordul de predare a Insulei Șerpilor către URSS. Astfel, după Basarabia și nordul Bucovinei, România mai pierdea o parte din teritoriul său national în favoarea Uniunii Sovietice, producându-se o modificare de granită, neprevăzută în Tratatul de pace din 10 februarie 1947.

O expresie a modului în care actionau statele aflate sub dominatia sovietică este relatia lor cu Iugoslavia. Deteriorarea raporturilor dintre Stalin și Iosiph Broz Tito s-a răsfrânt și asupra celorlalte state socialiste. În zilele de 20-29 iunie 1948 s-au desfășurat la București lucrările Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia. Ca urmare, toate statele socialiste, precum și partidele comuniste au rupt relatiile cu Iugoslavia și cu partidul comunist din această tară.

Liderii comuniști români s-au conformat și ei acestei directive, I.B. Tito fiind prezentat ca un agent al imperialismului american, care urmărea instaurarea capitalismului în Iugoslavia. La granita româno-iugoslavă au fost masate trupe, s-au efectuat lucrări de fortificatie, iar populatia sârbă din Banat a fost deportată în Bărăgan.

În 1949 s-a constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) din initiativa Moscovei, la care participau: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria și URSS. Ulterior au aderat la CAER și Albania, Republica Democrată Germană, Mongolia, Cuba și R.P.D. Vietnam. În fond, acesta era un organism prin care Uniunea Sovietică își impunea propriile conceptii și interese celorlalte tări socialiste. Obiectivul CAER era armonizarea planurilor economice și realizarea unor schimburi „avantajoase“ privind produsele de bază ale economiilor nationale.

O altă cale de exploatare economică a fost aceea a societătilor mixte. Încă din 1945 au fost înfiintate societăti mixte româno-sovietice, numite Sovrom-uri, care au vizat toate bogătiile tării (petrol, lemn, gaz metan etc. etc.).

Nici o decizie semnificativă nu era luată de conducerea de la București fără avizul prealabil al sovieticilor. De exemplu, textul proiectelor de Constitutie din 1948 și 1952 au fost trimise la Moscova, unde s-au făcut numeroase observatii, care au fost rezolvate și apoi supuse votului Marii Adunări Nationale. De asemenea, planurile de dezvoltare economică erau elaborate în tară cu participarea consilierilor sovietici, iar Gheorghiu-Dej se deplasa la Moscova pentru a obtine acordul lui Stalin, după care erau adoptate în Plenarele C.C. al Partidului Muncitoresc Român.

Moartea lui I.V. Stalin în martie 1953 a fost urmată de unele modificări în privinta politicii interne și externe a Uniunii Sovietice. N.S. Hrușciov s-a pronuntat pentru coexistenta pașnică a socialismului cu capitalismul, pentru o destindere în relatiile internationale. De asemenea, a actionat pentru normalizarea relatiilor sovieto-iugoslave.

Conducerea de la București a primit cu satisfactie noua orientare în politica externă a Kremlinului; în iunie 1954 au fost reluate relatiile diplomatice româno-iugoslave, după care au urmat mai multe acorduri de colaborare, cel mai important vizând construirea în comun a nodului hidroenergetic și de comunicatie pe Dunăre la Portile de Fier.

Anul 1955 a fost marcat de evenimente importante. La 14 mai a fost creat, din initiativa Kremlinului, Tratatul de la Varșovia, prin care armatele statelor socialiste europene (mai putin Iugoslavia) au fost puse sub comanda sovietică. În fond, Tratatul de la Varșovia era o replică a Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), constituită în 1949 sub comanda SUA.

A urmat semnarea Tratatului de stat cu Austria la 15 mai, prin care această tară redevenea suverană, pe baza neutralitătii permanente, fapt ce a impus retragerea trupelor străine, inclusiv a celor sovietice. Ca urmare, Gheorghiu-Dej a initiat unele discutii cu membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. vizând retragerea trupelor sovietice din România, deoarece prezenta lor nu mai avea o justificare legală. În august 1955, cu ocazia vizitei lui Hrușciov în România, liderul comunist Emil Bodnăraș a ridicat problema retragerii Armatei Roșii. Luat prin surprindere, Hrușciov a ripostat vehement. Gheorghe Apostol, în acel moment prim-secretar al C.C. al P.M.R., relata că liderul sovietic „a sărit în picioare, aprins la fată și ne-a calificat pe toti drept nationaliști și antisovietici“

În anul 1955 România a fost primită în ONU. Încă din 1947, guvernul român s-a adresat secretarului general al ONU cu cererea de acceptare a României în organizatia mondială, dar nu a avut succes. În septembrie 1954 a adresat o nouă solicitare. La Conferinta de la Geneva a miniștrilor de externe ai SUA, Marii Britanii, Frantei și Uniunii Sovietice desfășurate în zilele de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955 s-a discutat și problema primirii în ONU a noi state. Pe baza acordului convenit, România, împreună cu alte 16 tări, a fost primită, în decembrie 1955, în ONU. În primii ani de activitate la ONU, România, asemenea celorlalte state socialiste, a urmat întrutotul linia trasată de sovietici. De regulă, înainte de deschiderea Adunării Generale a ONU, miniștrii de externe ai acestor tări erau convocati la Moscova și instruiti asupra modului de actiune, a votului pe care urmau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de zi. La New York, în timpul sesiunilor Adunării Generale, aveau loc „consfătuiri de seară“ la care se stabileau activitătile pentru ziua următoare. La rândul său, și SUA dispunea la ONU de o „mașină de vot“, asigurată de tările aliate, astfel că organizatia mondială era adesea locul de confruntare a celor două blocuri politico-militare.

CONCLUZII

Regimul comunist a stârnit controverse încă de la începuturile sale atât in occident cât și în rândul popoarelor aflate sub cortina roșie. Și în ziua de azi după căderea majoritătții regimurilor comuniste oamenii și chiar istoricii nu-și pot explica de unde atâta violență? De unde atâtea crime? De ce au fost ținuți oamenii în întuneric? De ce au fost distruse elitele valoroase ale societății și nu au avut drept la cuvânt, la apărare? Cum au reișit oamenii de cultură medie să conducă aproape jumătate din lume?

Sunt întrebări la care s-a încercat de-a lungul timpului căutarea unui răspuns exact de către istorici dar nu s-a reușit cu adevărat. Întrebările referitoare las ideologia comunistă nu au gasit răspunsuri exacte deoarece multe dintre documentele comuniste au fost mult timp secrete, iar altele mai sunt încă.

Istoricii erau considerați de către comuniști periculoși tocmai pentru că acestia caută adevarul, iar acesta nu este mereu convenabil. Cercetarea istorică despre propria epocă, comuniștii au încredințat-o activistilor de partid, iar ceea ce au scris ei nu putea fi considerat adevăr istoric.

În această lucrare am realizat o prezentare a începuturilor comuniste în România, procedeul de instaurare care a dus la sovietizarea României.

Sursa mea de informație fiind foarte restrânsă am reușit sa aflu câteva lucruri interesante despre relațiile româno-maghiare din această zonă, despre cea mai mare parte a elitelelor politice din această zonă, despre felul în care a fost implicat aici regimul comunist și felul în care puterea centrală reacționa la cele întâmplate.

Cu toate acestea, nu am reușit să găsesc toate răspunsurile la întrebările existente. Nu cred că cineva poate face acest lucru deoarece mereu mai există un document de cercetat și mereu se mai descoperă ceva nou.România stăruie să se afirme drept o țară a paradoxurilor. După ce a trecut printr-una din cele mai dure dictaturi, cea ceaușistă, pe când în celelalte țări ale blocului sovietic dezghețul din ultimii ani ai ciumei roșii a fost vizibil, după o perioadă post '89 plină de poticniri, pe când celelalte țări intrau mult mai direct în democrație, în NATO și în UE, spre cinstea sa, România este prima țară ex-comunistă care condamnă comunismul. Care ar fi diferența substanțială dintre Herta Muller și intelectualii mainstream din România? Păi în cazul celor din urmă, ascuțimea spiritului critic, capacitatea de interpretare a unor texte profunde, exprimarea complicată ș.a.m.d. nu sunt niciodată dublate de rigoare morală.

Comunism, „democrație populară”, „epoca de aur” – există în mintea noastră atâtea denumiri pentru o perioadă pe care noi, cei tineri, nu o cunoaștem decât din povestirile părinților, bunicilor, din cărți, ori vizionând diverse documentare. Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulțăi dintre noi, ce continuă să lase urme adânci în societate și în mentalități chiar și astăzi, o perioadă de moarte a spiritului! Multe din aspectele vieții cotidiene sunt categorisite, chiar, după momentul ’89 sau înaintea lui!

Deși se află încă la începuturile sale, studiul regimului comunist din România a făcut de-a lungul timpului progrese inseminate, în special în ultimele două decenii. Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privați de accesul direct la surse de arhivă, mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiționată de evoluția generală a studiilor privind spațiul est-european în timpul războiului rece.

Odată cu instaurarea regimului comunist, cercetarea academică din domeniul studiilor est-europene s-a axat în principal pe investigarea procesului de distrugere a elitelor politice interbelice și implementarea graduală a modelului politic totalitar sovietic, definit ca un nou tip de regim politic dictatorial bazat pe un sistem oragnizat de teroare, represiune și “control total” asupra cetățenilor.

Politica externă din prima fază a conducerii dejiste (1948-1956) se caracterizează printr-o obediență totală față de direcțiile impuse de „centrul moscovit”, fapt ce i-a inspirat pe unii cercetători să susțină că în cazul Republicii Populare Române, și de fapt a întregului bloc est-european, nu se poate aduce în discuție ideea de politică externă propriu-zisă. Se poate aprecia că resortul cultural care a articulat poziția externă a Bucureștiului până la moartea lui Stalin și începutul „noului curs” a fost unul deosebit de „primitiv”, centrat pe menținerea puterii cu orice preț; acesta s-a păstrat și în epoca post-stalinistă, suscitând un șir de conflicte diferite ca intensitate cu autoritățile sovietice.
Ghiță Ionescu observă cu acuitate precaritatea culturală ce a impregnat strategia de politică externă a comuniștilor români în cadrul evenimentelor circumscrise și potențate de siajul destalinizării, oferind o pertinentă și necruțătoare diagnoză a profilului ideologic al conducerii de la București și a modului său de manifestare în acele nesigure și riscante împrejurări:

Dintre toate guvernele Europei răsăritene, cel român era cel mai puțin afectat de convulsiile destalinizării. Calmul din România era, dintr-un punct de vedere, o dovadă a slăbiciunii și apatiei din P.M.R. Dacă el ar fi avut ceva rădăcini în popor, dacă ar fi fost cât de cât sensibil la curentele de opinie și și-ar fi dus lupta cu idei originale, corespunzătoare problemelor specific naționale, atunci cu siguranță ar fi fost mai vizibil afectat. Însă, din cauza slăbiciunii sale, a lipsei de ideologie, tradiție națională și a oamenilor cu o postură remarcabilă, partidul comunist din România ramânea preocupat doar de un singur lucru – să rămână la putere. La mai puțin de o lună de la declarația că "…guvernul sovietic nu urmărește scopuri de cucerire a nici unei părți din teritoriul românesc, sau de schimbare a regimului social existent… ", a început acțiunea "România în jug"- sub conducerea lui A.I.VÂȘINSKI.

Mii de țărani din Bucovina și-Basarabia au fost duși în lagărele de exterminare din Carelia, Ladoga, Tuia, Donbas și supuși la exterminare prin munca forțată.

Peste 160.000 de ostași ridicați și duși cu forța, presărați în lagăre de exterminare până la coasta Oceanului Pacific (în afară de prizonierii deja duși până dincolo de Cercul polar…).

Peste 62.000 de ființe umane fugite din fața tăvălugului rusesc au avut aceeași soartă groaznică. Delegații lor au încercat totul ca să fie salvați. Gheorghiu Dej nu a primit delegația; iar Petru Groza "îmbibat până la buze cu înșelăciune și trădare", după ce i-a ascultat, le-a spus cu nerușinare: "Din cauza voastră, a basarabenilor, nu putem stabili relații bune și sincere cu guvernul URSS. Nu avem ce să vă facem." Peste o sută dintre acești nefericiți s-au sinucis, iar restul au luat drumul Siberiei în vagoane de animale și acolo marea majoritate a murit în condiții de exterminare.

O altă categorie de cetățeni români, de origine germană, circa 35.000 de șvabi din Banat și alți 15.000 din regiunea Satu Mare, între 17 și 45 ani, au luat drumul lagărelor de exterminare, unde au murit, după estimări adunate de Franz Schuttack, peste 4000…

O soartă asemănătoare au avut-o și circa 30.000 de sași din județele Sibiu, Brașov, Bistrița-Năsaud…

Toate aceste acte de genocid s-au petrecut între 1944-1945, ele fiind urmate de altele și mai sălbatice.

După indicațiile lui Stalin…"Nu fiți zgârciți cu cuvintele…. promiteți…", acest călău ce și-a trimis la moarte sute de mii de conaționali, a condus exportul comunismului în lume prin fapte și minciuni nerușinate… Chiar ambasadorul Marii Britanii (Archibald Clark Kerr, în Raportul către Ministrul său de Externe preciza: "…el (Vâșinski) conduce România întocmai ca o provincie ruseasca…".

Pe 7 Martie 1945 a sosit la București o comisie formată din Evgheni Suhalov (reprezentantul Cominternului),Vasile Prisenko (sectia sindicate URSS), general Feodor Zurcov (din Statul Major politic al lui Malinovschi), Nicolae Afcev (atașat special pe lângă Ana Pauker) și Sulmab Berezinsky (trimis special al lui Stalin).

Ana Pauker, Constantin Doncea și Constantin Pârvulescu au primit, printre altele sarcinile de rezolvat în 3 ani:

– Desăvârșirea reformei agrare…

– Desființarea armatei și crearea uneia noi…

– Desființarea micilor gospodării țărănești…

– Abdicarea Regelui și exilul Familiei regale…

– Suprimarea firmelor de export-import și îndreptarea exportului spre URSS și țările satelite ei…

– Suprimarea partidelor istorice și uciderea și răpirea membrilor…

– Întemeierea unei "politii populare" de tip NKVD…

– Îndreptarea populației rurale către industrie…

– Interzicerea intrării străinilor din țările capitaliste…

– Lichidarea tuturor băncilor…

DISTRUGEREA SOCIETĂȚII ROMANEȘTI

Acesta era obiectivul celor zece porunci prin care cei trei școliți la Moscova urmau să ducă poporul român la remorca URSS-ului. Imediat s-a trecut la reorganizarea aparatului represiv, înlocuind pe vechii conducători ai SSI-ului și ai siguranțelor județene cu foști agenți comuniști și elemente venite din Rusia.

Acești conducători, numiți de o putere străina și menținuți de aceasta cu forța armata, se fac vinovați de crimă contra poporului român, deoarece au furat voința națiunii, fapt fără precedent. Când, după teroarea generalizată organizată de Moscova prin agenții din guvernele impuse într-o jumătate de Europa, s-a hotărât (de Marile Puteri) să se țină alegeri libere, atunci a intrat panică în teroriștii impuși. Tot Stalin i-a liniștit, spunându-le să nu se teamă, că nu cotează cine votează, ci numai cine numără.

Anunțarea ținerii alegerilor a fost urmată de recrudescența terorii, mergându-se până la asasinate împotriva opoziției. Exemplele sunt numeroase și menționate în anexele mărturiilor. Începând din Ianuarie 1946, până în Decembrie același an, au fost semnalate agresiuni criminale: la Arad, Timișoara, Vânju Mare (Turnu-Severin), Craiova, Turnu Măgurele, Pitești, Târgoviste, Constanta, Bacău, Suceava, Dej, Cluj, Cugir, Sibiu; într'un cuvânt, pe tot cuprinsul țării a curs sânge…

Acești trepăduși ce alergau mereu la Moscova să primească ordine, se fac vinovați de trădare și crime pentru tot ce făcuseră până acum și pentru ce vor face în continuare; iar pe deasupra și pentru vânzarea solului și subsolului, după cum vom vedea. Până atunci, mai aveau un obstacol major de înlăturat și acesta înscris în cele 10 porunci: suprimarea partidelor istorice…SI UCIDEREA și RĂPIREA MEMBRILOR.

Putem spune ca aceasta perioada a fost inceputul ororilor comuniste si a furtului pe care comunistii l au facut asupra tarii noastre.

Cu alte cuvinte, șocul destalinizării nu a fost perceput în RPR la nivel ideologic, valoric, nu a reprezentat, ca pentru alți comuniști, o turnură bruscă și dureroasă, o abatere de la moștenirea veridică a marxism-leninism-stalinismului, și nu a avut, în definitiv, pe cine să dezamăgească; legitimată doar printr-un surogat ideologic, elita politică de la București, alcătuită într-o proporție zdrobitoare din persoane cu o educație care nu depășea cele patru clase elmentare, a fost pur și simplu speriată de noua orientare sovietică, fiind preocupată exclusiv de aferentele măsuri de precauție care i-ar fi permis să supraviețuiască acestei încercări, percepută ca zguduitoare doar pe filieră politică.
Turbulențele survenite în Polonia și Ungaria în anul 1956, o consecință directă a efectelor destalinizării, a surprins conducerea de la București pe aceleași poziții. Docilitatea, servilismul și promptitudinea de care au dat dovadă liderii români în reprimarea revoluției maghiare a compensat parțial neîncrederea Moscovei în eficiența destalinizării românești, iar Dej și acoliții săi și-au păstrat în continuare pozițiile, reușind chiar, în 1958, să obțină retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României.
Se poate presupune că, în timpul acestor ani tulburi, principalul resort motivațional al elitei politice de la București l-a reprezentat frica, în principal frica de „fratele cel mare”. Concluziile impuse de revoluția maghiară au fost temeinic asimilate, și regimul a operat, temporar, o decongestionare a raporturilor sale cu societatea. Stelian Tănase investighează, pornind de la exemplul maghiar, efectele pe care le-au produs dramaticele evenimente din 1956 asupra psihologiei și strategiilor de politică internă adoptate de elitele din lagărul socialist în perioada imediat următoare.

Teama unei clase politice ține adesea loc de «legi istorice». Nu trebuie să căutăm foarte adânc pentru a observa că reformele regimului Kádár (Ungaria, n.m.) au fost consecința sperieturii trase de nomenclatură în octombrie 1956. Mulțimile pe străzi, armata fraternizând cu insurgenții, clădirile guvernamentale în flăcări, agenții poliției secrete și aparatcici linșați au lăsat amintiri de neuitat liderilor comuniști. Prioritatea absolută a regimului Kádár a fost: «Să nu se repete 1956!» Contractul social tacit de la începutul anilor ’60 (prin care s-a oferit societății o viață decentă din punct de vedere material și toleranță în schimbul acceptării regimului) a fost produsul acestei amintiri.

BIBLIOGRAFIE

1.Izvoare
a.Documente oficiale (arhive, documente oficiale, legi):

– Nuclear Proliferation Survey: The Next Generation. An Intelligence Assessment, Central Intelligence Agency, Directorate of Intelligence, Secret, November 1988, file: IV, 14, Digital National Security Archive.

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secția Organizatorică, dosar 112/1948, f. 24;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale ,fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, dosar 172/1949, f.1 ;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale ,fond C.C. al P.C.R. – Secția Propagandă, dosar 60/1949 , despre Hotărârea C.C. al P.C.R. privind studierea istoriei Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice ;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, dosar F.N.,f. Glasul Patriei,anul I,nr.1, 10 dec.1955, Berlin;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, f. Georgeta Filitti, T1, 1954-1955, Vocea Libertatii, anul I, nr,1,1 ianuarie 1954, Atena;

– Arhivele Nationale ale Romaniei, dosar F.N., Studii revista de istorie, nr. 1-6, 1956;

– Arhivele Nationale ale Romaniei, nr. inv. 3034, Ziare, Broșuri și Documente cu Caracter Politic, Cultural-Democratic și Antifascist (colecție), nr. f. 190, nr. u.a. 647;

– Legea nr. 877 din 21 februarie 1948 pentru retragerea naționalității române acelora care, în străinătate au purtări potrivnice îndatoririi de fidelitate față de țară, în „ Buletinul Oficial al R.P.R.”, Partea I, Nr.43, 21 februarie 1948;

– Decretul 358 din 2 decembrie 1948, privind stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, în “Buletinul Oficial al R.P.R.”, Partea I, Nr.281, 2 decembrie 1948 ;

– Decretul 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, în ”Buletinul Oficial al R.P.R..”, Partea I, Nr. 178, 4 august 1948;

– Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Documentar privind istoria P.C.R.. Sinteză, CapitolulVII, Partidul Comunist Român în lupta pentru construirea socialismului, 1948-1965, București, 1982;

b.Instrumente de lucru( dictionare, enciclopedii):

– Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români , Editura  Fundației Culturale Române, București, 1995;

– Eugen Simion (coordonator): Dicționarul General al Literaturii Române. Edit. Univers Enciclopedic, București, 2005;

2.Lucrari si studii
a.Lucrari generale :

-Denis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej și statul polițenesc, 1948-1965, Editura Polirom, București, 2001;

– Dan Ionescu, „The Posthumanus Cult of Ceaușescu and It’s High Priests”, Report on Eastern Europe, 31 mai 1992;

– Eugen Negrici , Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008;

– Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia I, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006;

– Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, București, 1998, pag.78-84;

– Frunza Victor, Istoria Stalinismului în România, Editura Humanitas, 1991, Bucuresti;

– Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, vol.1 Polirom, 2004;

– Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol. I,București, Editura Fundației Culturale Române, 2003;

– Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 1997;

– Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998 ;

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României de la Solagra la Sovrom: 1936-1956, București, Editura Nemira, 2004 ;

– Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în prezent, București, Editura Humanitas, 1992;

-Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, București, Editura Univers Enciclopedic,2002;
-Șerban Rădulescu-Zoner, Daniela Bușe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, Editura Cavallioti, 1995 ;

– Istoria ilustrata  a românilor- Giurescu Dinu C., Editura Corint, Bucuresti, 2010;

– Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007 ;

– Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptătorii din munți: Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției, București, Editura Vremea, 1997;

– Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, volI, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului , 2001 ;

– Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Radescu, Editura All Bucuresti, 1996;

– Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul comunist în România, București, Editura Albatros, 1992;

– Arendt Hannah, Originile totalitarismului, Trad. rom, Ion Dur și Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, 1944;

– Baciu, Nicolae, Agonia României. 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;

– Romania si organizarea postbelica a lumii 1945 – 1947, Dobrinescu, Valeriu Florin, Editura Academiei Bucuresti, 1988;

– Denis Deletant, Pompiliu Teodor, Mihai Barbulescu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998;

– Instaurarea regimului comunist în România, Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu , București, Ed. Humanitas, 2002;

– Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999;

– Rusan Romulus , Anul 1946 – Începutul sfârșitului, Editura Fundația Academia Civică, București, 1996;

– Onișoru, Gheorghe, Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Fundația Academia Civică, București, 1996;

– Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1994;

– Dumitru Popescu – Panorama răsturnată a mirajului. Memorii II, apărută la Curtea Veche, 2006;

– Uzurpatorii, Romania, 06 martie 1945, Dinu C. Giurgescu, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004;

– Lichidatorii, Romania din 1947- Giurescu, Dinu C., Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2010.

b. Lucrari si studii speciale

– Thomas S. Blanton, „Ce știa președintele Truman despre România. Un raport al Serviciilor Secrete Americane, 1949”, Fundației Academia Civică, București, 1997;

– Despre evoluția Comitetului Central Sovietic în intervalul 1917-1991: The Soviet Elite from Lenin to Gorbachev. The Central Committee ans its members, 1917-1991, by Evan Mawdley and Stephen White Oxford Unviersity Press, 2000;

3. Surse de presa

– Revista Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/2004
– Interviurile cu Apostol Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere

Nicolae Ceaușescu”, Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995;

– Revista Scânteia”, Anul XVII, Nr. 1158, 1 iulie 1948 ;

– Nicu Ioniță, Psihofiziologia terorii, în „Memoria”, Nr.2/2003;

– Ion Constantinescu-Mărăcineanu ,Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, în „Memoria”, Nr.2/2003, pag. 27;

– Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956;

4. Surse de internet 

– Site minister afaceri externe- Arhive diplomatice , http://www.mae.ro/node/1529.

BIBLIOGRAFIE

1.Izvoare
a.Documente oficiale (arhive, documente oficiale, legi):

– Nuclear Proliferation Survey: The Next Generation. An Intelligence Assessment, Central Intelligence Agency, Directorate of Intelligence, Secret, November 1988, file: IV, 14, Digital National Security Archive.

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secția Organizatorică, dosar 112/1948, f. 24;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale ,fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie, dosar 172/1949, f.1 ;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale ,fond C.C. al P.C.R. – Secția Propagandă, dosar 60/1949 , despre Hotărârea C.C. al P.C.R. privind studierea istoriei Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice ;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, dosar F.N.,f. Glasul Patriei,anul I,nr.1, 10 dec.1955, Berlin;

– Arhivele Nationale Istorice Centrale, f. Georgeta Filitti, T1, 1954-1955, Vocea Libertatii, anul I, nr,1,1 ianuarie 1954, Atena;

– Arhivele Nationale ale Romaniei, dosar F.N., Studii revista de istorie, nr. 1-6, 1956;

– Arhivele Nationale ale Romaniei, nr. inv. 3034, Ziare, Broșuri și Documente cu Caracter Politic, Cultural-Democratic și Antifascist (colecție), nr. f. 190, nr. u.a. 647;

– Legea nr. 877 din 21 februarie 1948 pentru retragerea naționalității române acelora care, în străinătate au purtări potrivnice îndatoririi de fidelitate față de țară, în „ Buletinul Oficial al R.P.R.”, Partea I, Nr.43, 21 februarie 1948;

– Decretul 358 din 2 decembrie 1948, privind stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, în “Buletinul Oficial al R.P.R.”, Partea I, Nr.281, 2 decembrie 1948 ;

– Decretul 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase, în ”Buletinul Oficial al R.P.R..”, Partea I, Nr. 178, 4 august 1948;

– Biblioteca Academiei Române, Arhiva Istorică, Documentar privind istoria P.C.R.. Sinteză, CapitolulVII, Partidul Comunist Român în lupta pentru construirea socialismului, 1948-1965, București, 1982;

b.Instrumente de lucru( dictionare, enciclopedii):

– Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul scriitorilor români , Editura  Fundației Culturale Române, București, 1995;

– Eugen Simion (coordonator): Dicționarul General al Literaturii Române. Edit. Univers Enciclopedic, București, 2005;

2.Lucrari si studii
a.Lucrari generale :

-Denis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej și statul polițenesc, 1948-1965, Editura Polirom, București, 2001;

– Dan Ionescu, „The Posthumanus Cult of Ceaușescu and It’s High Priests”, Report on Eastern Europe, 31 mai 1992;

– Eugen Negrici , Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, București, 2008;

– Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Poezia I, Editura Fundației Pro, ediția a II-a, București, 2006;

– Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, București, 1998, pag.78-84;

– Frunza Victor, Istoria Stalinismului în România, Editura Humanitas, 1991, Bucuresti;

– Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, vol.1 Polirom, 2004;

– Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001), vol. I,București, Editura Fundației Culturale Române, 2003;

– Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iași, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, 1997;

– Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iași, Editura Polirom, 1998 ;

– Florian Banu, Asalt asupra economiei României de la Solagra la Sovrom: 1936-1956, București, Editura Nemira, 2004 ;

– Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în prezent, București, Editura Humanitas, 1992;

-Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece, București, Editura Univers Enciclopedic,2002;
-Șerban Rădulescu-Zoner, Daniela Bușe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, București, Editura Cavallioti, 1995 ;

– Istoria ilustrata  a românilor- Giurescu Dinu C., Editura Corint, Bucuresti, 2010;

– Florin Constantiniu, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007 ;

– Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, Luptătorii din munți: Toma Arnăuțoiu. Grupul de la Nucșoara. Documente ale anchetei, procesului, detenției, București, Editura Vremea, 1997;

– Cristina Păiușan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, volI, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului , 2001 ;

– Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Radescu, Editura All Bucuresti, 1996;

– Gheorghe Boldur-Lățescu, Genocidul comunist în România, București, Editura Albatros, 1992;

– Arendt Hannah, Originile totalitarismului, Trad. rom, Ion Dur și Mircea Ivănescu, Editura Humanitas, 1944;

– Baciu, Nicolae, Agonia României. 1944-1948, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;

– Romania si organizarea postbelica a lumii 1945 – 1947, Dobrinescu, Valeriu Florin, Editura Academiei Bucuresti, 1988;

– Denis Deletant, Pompiliu Teodor, Mihai Barbulescu, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998;

– Instaurarea regimului comunist în România, Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu , București, Ed. Humanitas, 2002;

– Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, București, 1999;

– Rusan Romulus , Anul 1946 – Începutul sfârșitului, Editura Fundația Academia Civică, București, 1996;

– Onișoru, Gheorghe, Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Fundația Academia Civică, București, 1996;

– Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1994;

– Dumitru Popescu – Panorama răsturnată a mirajului. Memorii II, apărută la Curtea Veche, 2006;

– Uzurpatorii, Romania, 06 martie 1945, Dinu C. Giurgescu, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004;

– Lichidatorii, Romania din 1947- Giurescu, Dinu C., Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2010.

b. Lucrari si studii speciale

– Thomas S. Blanton, „Ce știa președintele Truman despre România. Un raport al Serviciilor Secrete Americane, 1949”, Fundației Academia Civică, București, 1997;

– Despre evoluția Comitetului Central Sovietic în intervalul 1917-1991: The Soviet Elite from Lenin to Gorbachev. The Central Committee ans its members, 1917-1991, by Evan Mawdley and Stephen White Oxford Unviersity Press, 2000;

3. Surse de presa

– Revista Arhivele Totalitarismului, nr. 1-2/2004
– Interviurile cu Apostol Maurer și Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere

Nicolae Ceaușescu”, Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995;

– Revista Scânteia”, Anul XVII, Nr. 1158, 1 iulie 1948 ;

– Nicu Ioniță, Psihofiziologia terorii, în „Memoria”, Nr.2/2003;

– Ion Constantinescu-Mărăcineanu ,Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, în „Memoria”, Nr.2/2003, pag. 27;

– Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956;

4. Surse de internet 

– Site minister afaceri externe- Arhive diplomatice , http://www.mae.ro/node/1529.