Istoria Mentalitatilor Privind Fumatul In Literatura

ISTORIA MENTALITĂȚILOR PRIVIND FUMATUL ÎN LITERATURĂ

CUPRINS

Argument………………………………………………………………………………………………………………………..5

Capitolul I – Istoria și evoluția tutunului……………………………………………………………………………..7

I.1. Apariția tutunului, definiții și concepte cheie……………………………………………………….7

I.2. Răspândirea la nivel mondial…………………………………………………………………………..12

I.3. Evoluția tutunului în România………………………………………………………………………….16

I.4. Principalele metode de utilizare……………………………………………………………………….19

I.5. Despre fumat: apariție și dezvoltare………………………………………………………………….22

Capitolul II – Semnificația fumatului în literatură……………………………………………………………….26

II.1. Apariția narcoticelor în literatură…………………………………………………………………….26

II.2. Tutunul în cultura românească………………………………………………………………………..28

II.3. Semnificația fumatului în diferite publicații literare…………………………………………..29

Capitolul III – Studiu de caz: Istoria mentalităților privind în fumatul în literatura universală………………………………………………………………………………………………………………………34

III.1. Charles Baudelaire – semnificația fumatului în publicatia literara „Florile răului”…………………………………………………………………………………………………………………………..34

III.2. Gustave Flaubert – aspecte ale tutunului și fumatului în romanul „Madame Bovary”…………………………………………………………………………………………………………………………37

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………….45

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………46

ARGUMENT

Am ales să abordez tema „Istoria mentalităților privind fumatul în literatură” deoarece consider că, deși experiența narcoticelor nu a beneficiat de un spectru larg de analiză în literatură, au existat însă suficiente fenomene reale sau ficționale atât în literatura română, cât și în cea universală.

În termeni generali, tutunul este o plantă industrială a cărui frunze sunt utilizate pentru fumat sub formă de: țigarete de toate tipurile; țigările de foi; tutun pentru pipă și de asemenea, pentru mestecat sau prizat. Acesta își are originea în continentul american de unde a fost adus în Europa de membrii expediției lui Columb, răspândindu-se foarte repede, începând cu Franța în anul 1560.

După părerea lui Adrian Marino, cel care a inaugurat în România „literatura stupefiantelor, ca procedeu artistic de factura romantic” a fost Alexandru Macedonski. Lista scriitorilor care au recurs la narcotice fie ca anestezice, fie pentru a experimenta reacțiile produse de acestea, sau care și-au populat scrierile cu narcomani, fără a se putea dovedi că și autorul consumase amestecurile respective, este mai lungă decât ne-am fi așteptat, pe ea figurând numele lui Maiorescu, Eminescu, Odobescu, Davila, Carmen Sylva, Mateiu Caragiale, Pillat, Max Blecher, Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Sorana Gulian, Ioana Postelnicu, Henriette Yvonne Stahl, Vasile Voiculescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Emil Botta, Tristan Tzara, Paul Celan, Eliade, Cioran, Eliade, Victor Brauner, Benjamin Fondane, Geo Bogza, Gellu Naum, neurologul Gheorghe Marinescu, pictorul Corneliu Michăilescu, Petru Comarnescu, Culianu, Andrei Codrescu, Dragoș Bucurenci, Alexandru Vakulovski etc.

Având în vedere obiectivul enunțat mai sus, am decis să-mi structurez cercetarea în trei capitole fundamentale, după cum urmează:

În prima parte a lucrări am trecut în revistă istoria evoluției tutunului. De asemenea, am abordat modul de utilizare al tutunului în funcție de regiune și cultură și răspândirea acestuia la nivel mondial și în România. În finalul primei părți am realizat o clasificare a tutunului, precum și a fumatului.

Partea a doua a lucrării tratează apariția primelor semnificații narcotice în literatură, urmată de evoluția tutunului în cultura româneasca. În finalul celei de-a doua părți sunt prezentate cele mai importante publicații literare în care tutunul joacă un rol important.

În ultima parte a lucrării am realizat un studiu de caz despre istoria mentalităților privind fumatul în literatura universală. Astfel, am ales să abordez două opere semnificative în cultura franceză, și anume: poemul „Florile răului” de Charles Baudelaire, respectiv romanul „Madame Bovary” de Gustave Flaubert. Scopul acestui studiu a fost de a evidenția semnificația și rolul narcoticelor, și în principal a tutunului în marile creații literarii ale lumii.

I – Istoria și evoluția tutunului

I.1. Apariția tutunului, definiții și concepte cheie

Tutunul sau „tabacul” (Nicotiana tabacum) este o plantă din familia „Solanaceae”, familie de care aparțin și tomatele, cartoful, și mătrăguna. Tutunul ajunge în Europa după descoperirea Americii (1492). Francezul Jean Nicot a contribuit la introducerea tutunului în Franța ca plantă medicinală. Mai târziu s-a reușit izolarea nicotinei din frunzele de tutun. Inițial, acest alcaloid a fost folosit ca insecticid, dar ulterior a fost trecut la categoria droguri.

Prin definiție, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, 2000, fumatul este obiceiul „de a aspira, a trage fumul de tutun din țigară sau din pipă” având etimologia din franțuzescul „fumer”, la rândul său inspirat din latinescul „fumare”, cu toate că, din izvoarele istorice, utilizarea tutunului la latini nu este consemnată.

Planta de tutun este din regnul Nicotiana, una dintre cele mai mari diviziuni din familia Solanaceae, cunoscută sub numele de umbra. Există șaizeci de specii din regnul Nicotiana, 60% sunt native pentru America de Sud, 25% pentru Australia și Pacificul de Sud, și 15% pentru America de Nord.

Potrivit lui Thomas Goodspeed, originea genului se află în partea de sud a Continentului American, de unde a fost răspândită în toate celelalte continente, inclusiv în Australia. Cele mai multe autorități în domeniu sunt de acord cu buna – viteză, deși unii contestă transferul intercontinental. Există în continuare un acord și anume, că din toate speciile existente, numai două, tabacum și rustică, au fost cultivate, aceste două fiind înlocuite în general de speciile sălbatice, cel puțin în America. De-a lungul timpului Nicotiana tabacum a fost cultivată în principal în regiunile tropicale , în timp ce Nicotiana rustică a putut fi găsită în mai multe domenii, inclusiv în pădurile din partea de est, Mexic, Brazilia și la extremele de activitate agricolă în Chile și Canada. Ambele specii de tutun sunt anuale. Tabacum este o plantă mare între 1 și 3 metri înălțime, cu frunze mari ; rustica este mică în comparație cu tabacum, variind în înălțime între 0.5-1.5 metri, și produce frunze cărnoase și mici. Rustica este acum subgen minor, fiind limitată în principal în doar câteva părți ale lumii, fosta URSS, India, Pakistan și părți din Africa de Nord.

Tutunul este cultivat din semințe microscopice ca dimensiune –(o probă poate să conțină trei sute de mii de semințe sau mai multe). Ori de câte ori tutununul este cultivat, cultura trebuie să treacă prin anumite etape înainte de a fi gata pentru piață. Există variații, dar modelul general este după cum urmează:

Datorită faptului că sămânța este minuțioasă și răsadurile produse foarte fragile, este nevoie să fie ridicate în răsadnițe înainte de a fi plantate în domeniu. Odată aflate pe cont propriu, plantele cresc în general, apoi florile sunt eliminate. La maturitate plantele sunt recoltate fie prin amorsarea frunzele de pe tulpină sau pur și simplu prin tăierea plantei la tulpina. Întărirea este alta etapă. Operația de bază presupune altceva decât uscarea frunzelor sau a întregii tulpini, presupune reducerea conținutul de umiditate și forțarea frunzei pentru a producerea aromei. Aceasta se poate face într-unul din următoarele moduri, în condiții de mediu diferite: în aer liber și cu umbră, numit – aer de întărire; în aer liber, dar cu soare în întregime, numit soare – de întărire; într-un hambar, cu un fum de foc deschis, de obicei din lemn, numit foc – de întărire și în cele din urmă, într-un hambar cu căldură uscată furnizată de hornuri, numit gaz de întărire. Tutunul (cu excepția celui oriental) este acum clasificat în două moduri principale: tutunul închis sau deschis, conform metodei de întărire.

Planta de tutun are o compoziție generală care poate fi găsită în cele mai multe plante. Chimia frunzei este simplă: în jur de 90 procente este apă, iar restul este format din materii minerale și compuși organici (azot). Reprezentare proporțională a componentelor chimice din tutun variază considerabil în funcție de tipul și metoda de întărire utilizate, precum și de regiunea în care tutunul este cultivat.

Nicotina este cel mai important compus cu azot în tutun și în fum. Acesta este un alcaloid, o substanță vegetală de reacție bazică, care produce schimbări fiziologice în organism. Există alți alcaloizi prezenți în tutun, cum ar fi nornicotină și anabasine, dar nicotina este alcaloidul principal din ambele soiuri comerciale de tutun, tabacum și rustica: aceste două soiuri, au mai mare concentrații de nicotină decât oricare dintre speciile sălbatice.

Nicolas Louis Vauquelin, profesor de chimie din Paris, identifica principiul activ azotat din frunzele de tutun. Nicotina – una dintre componentele tutunului – este principalul, dacă nu singurul agent răspunzător pentru dependența pe care o exercită tutunul asupra organismului uman. Țigara este considerată a fi o seringă cu nicotină. Nicotinei îi trebuie 7 secunde pentru a ajunge din alveolele pulmonare la creier. În 1843, o dată cu începutul industrializării, are loc și fabricarea primei țigări.

Istoria tutunului debutează odată cu descoperirea Americii de către Cristofor Columb, în 1492, în insula numită mai târziu Cuba. Primele însemnări despre obiceiul de a fuma ne parvin de la Cristofor Columb, care arată că la debarcarea sa în insula Guanahani (San Salvador) a constatat că populația indigenă fumează din niște pipe de bambus „ceva” preparat din frunzele plantei de tutun, numită simplu de ei, tabac. Indienii din America practicau fumatul și își otrăveau săgețile cu suc” de tutun. Tutunul era fumat în ceremoniile religioase din America de Sud și era, probabil, doar un privilegiu al samanilor, preoților și vindecătorilor.

Fumul de tutun este un complex chimic și este de obicei analizat în două părți, faza solidă și cea gazoasă. Au fost deja identificați în fum 4720 de compușii. Faza gazoasă conține multe substanțe chimice, care sunt bine cunoscute: monoxid de carbon, dioxid de carbon, oxid de azot, amoniac, formaldehidă, benzen și acid cianhidric; faza de particule include printre altele nicotină, fenol, naftalină și cadmiu. Compușii din faza de particule, cu excepția nicotinei, sunt denumiți colectiv gudron. Cu cât nicotină are randament, cu atât este mai mare conținutul de gudron și vice-versa. Fumul de tutun poate fi clasificat în principal și secundar. Aproximativ o jumătate din volumul fumului este reprezentat de fiecare tip în parte. Fumul principal este tras de fumător jos, prin lungimea țigării și atunci când circulă temperatura sa scade dramatic. Fumul secundar scapă prin arsurile de țigaregetală de reacție bazică, care produce schimbări fiziologice în organism. Există alți alcaloizi prezenți în tutun, cum ar fi nornicotină și anabasine, dar nicotina este alcaloidul principal din ambele soiuri comerciale de tutun, tabacum și rustica: aceste două soiuri, au mai mare concentrații de nicotină decât oricare dintre speciile sălbatice.

Nicolas Louis Vauquelin, profesor de chimie din Paris, identifica principiul activ azotat din frunzele de tutun. Nicotina – una dintre componentele tutunului – este principalul, dacă nu singurul agent răspunzător pentru dependența pe care o exercită tutunul asupra organismului uman. Țigara este considerată a fi o seringă cu nicotină. Nicotinei îi trebuie 7 secunde pentru a ajunge din alveolele pulmonare la creier. În 1843, o dată cu începutul industrializării, are loc și fabricarea primei țigări.

Istoria tutunului debutează odată cu descoperirea Americii de către Cristofor Columb, în 1492, în insula numită mai târziu Cuba. Primele însemnări despre obiceiul de a fuma ne parvin de la Cristofor Columb, care arată că la debarcarea sa în insula Guanahani (San Salvador) a constatat că populația indigenă fumează din niște pipe de bambus „ceva” preparat din frunzele plantei de tutun, numită simplu de ei, tabac. Indienii din America practicau fumatul și își otrăveau săgețile cu suc” de tutun. Tutunul era fumat în ceremoniile religioase din America de Sud și era, probabil, doar un privilegiu al samanilor, preoților și vindecătorilor.

Fumul de tutun este un complex chimic și este de obicei analizat în două părți, faza solidă și cea gazoasă. Au fost deja identificați în fum 4720 de compușii. Faza gazoasă conține multe substanțe chimice, care sunt bine cunoscute: monoxid de carbon, dioxid de carbon, oxid de azot, amoniac, formaldehidă, benzen și acid cianhidric; faza de particule include printre altele nicotină, fenol, naftalină și cadmiu. Compușii din faza de particule, cu excepția nicotinei, sunt denumiți colectiv gudron. Cu cât nicotină are randament, cu atât este mai mare conținutul de gudron și vice-versa. Fumul de tutun poate fi clasificat în principal și secundar. Aproximativ o jumătate din volumul fumului este reprezentat de fiecare tip în parte. Fumul principal este tras de fumător jos, prin lungimea țigării și atunci când circulă temperatura sa scade dramatic. Fumul secundar scapă prin arsurile de țigară, astfel fumătorul și cei prezenți vor inhala fumul. Fumul secundar este nediluat prin trecerea prin filtrul de țigară, concentrațiile de produse chimice din fum sunt mult mai mari decât în curentul principal de fum, mai mult de o sută de ori pentru anumite produse chimice. Când tutunul nu este fumat, nicotina este încă prezentă.

Există două fapte despre nicotina, care sunt acum de necontestat, dar care, până de curând, nu au fost confirmate. Acestea sunt: în primul rând, că oamenii consumau tutunul în orice formă, în scopul de a administra nicotina pentru ei înșiși și în al doilea rând, că nicotina dă dependență, în sensul că utilizarea tutunului este regulată și compulsivă și un sindrom de retragere, de obicei, însoțește abstinența de tutun.

În anul 1519 când s-au întors în Europa, navigatorii spanioli ai lui Columb, conduși de căpitanul Francesco Romano Pace, i-au oferit ambasadorului Franței în Portugalia, Jean Nicot, un mănunchi de frunze de tutun aprinse, povestind cu acest prilej ce au văzut ei că fac băștinașii sud-americani cu ele. Unul din ofițerii căpitanului Romano Pace, pe numele său Diego Rodriguez, a îndrăgit fumatul și la întoarcerea în Europa aduce tutun și continua să fumeze acasă, dar în urma reclamației soției sale că „înghite foc și scoate fum pe nas” este judecat și condamnat la 10 ani de muncă silnică de către inchiziția spaniolă, pentru „legătură cu diavolul”.

Istoria fumatului se poate dovedi de prin anii 5000 î.Hr, fiind prezentă în diferite culturi din întreaga lume. Tutunul a fost cultivat și de asemenea fumat pe continentul american de peste 5000 de ani, sursa de origine fiind din Anzii peruvieni și ecuadorieni. Fumatul cannabisului în India este practicat de peste 4000 de ani. La început, fumatul s-a propagat în combinație cu ceremoniile religioase; ca ofrande aduse zeităților, în ritualuri de purificare, care să le permită preoților sau conducătorilor religioși să se detașeze de limpezimea minții în scopul de a comunica cu divinitatea sau de a induce viziuni spirituale. După explorările europene din Americi, obiceiul s-a răspândit cu repeziciune în tot restul lumii. În regiuni precum India și Africa subsahariană, s-a combinat cu obiceiurile existente de fumat (de obicei cannabis). În Europa, s-a răspândit ca un nou tip de activitate socială și ca modalitate de consum a substanțelor farmaceutice care până în acel moment nu fusese cunoscut. Percepțiile culturale care învăluie fumatul au variat cu timpul și locul, de la spiritual la păcat, de la sofisticat la vulgar, de la plagă socială la pericol mortal asupra sănătății. Doar de curând, și numai în societățile vestice, fumatul a început să fie privit într-o lumină negativă. Dovezile clare privind pericolele aduse sănătății au condus la luarea unor măsuri de impunere a unor taxe mari asupra produselor din tutun și la inițierea de campanii anti-fumat, în încercarea de a opri consumul acestor substanțe. Mai multe țări au interzis fumatul în majoritatea locurilor publice.

Indienii Huron din America de Nord au un mit despre originea tutunului. Se spune că odată a fost o foamete mare și că întreg pământul era neroditor. După mule rugăciuni, Marele Spirit a trimis o fecioară fără straie să facă pământul din nou roditor și să salveze oamenii. Ea a atins pământul cu mâna stângă, și acolo au răsărit cartofii și pământul a devenit fertil. Apoi l-a atins cu mâna dreaptă și acesta a dat naștere vegetației și porumbului. S-a așezat, și pe tot pământul rămas a încolțit tutunul. Există două interpretări ale acestei legende: Prima că tutunul a fost un dar pentru minte, așa cum cartofii și porumbul au fost pentru stomac și a doua că tutunul a fost un mesaj (sau un blestem), ce arată că darurile zeilor nu sunt nelipsite de preț. Oricare i-ar fi fost originea, tutunul era extrem de folosit de către amerindieni la vremea la care sosea Columb. În secolul al XVI-lea doi căpitani de vas au convins trei amerindieni să-i însoțească la Londra. Aceștia își făcuseră rezerve serioase de tutun pentru perioada călătoriei, iar unii dintre marinari l-au încercat, le-a plăcut și au realizat că le este foarte greu sa renunțe la el.

Pentru a-și satisface propriile nevoi marinarii și exploratorii au plantat terenuri în Africa, Europa și America. Echipajul lui Magellan a lăsat semințe în porturile din Philippine, precum și în alte porturi. Nemții au adus tutunul de la hotentoți (bosimanii și populația Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la polinezieni. Curând, oriunde mergeau navigatorii, tutunul îi aștepta, și pe la începutul secolului al XVII-lea micile parcele deveniseră mari plantații, extinse peste tot în lume. Navigatorii fumau oriunde ar fi crescut acesta, așa că plantațiile s-au extins și mai mult. Ca o boală contagioasă, fumatul s-a extins de la un număr mic de indivizi la întreaga populație. Consumatorii au înțeles rapid ceea ce amerindienii știau de generații: o dată ce ai început, este greu să renunți.

Sunt pierdute originileplantei de tutun. Istoria sa începe în jurul a opt sute de ani în urmă, când două specii deplante, Nicotiana rustica și Nicotiana tabacum, au fost dispersate de amerindieni prin sud, precum și partea de nord a continentului american. Tutunulcomercial modern estedescendentdirect din ultimele specii. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, nimeni din afara continentului american nu avea cunoștință de soiurile cultivate ale acestei plante .Astăzi este cultivat și fabricat în peste 120 de țări. Produsele sunt cunoscute în aproape toată lumea. Ce este de tutunul? Un răspuns necesită o analiză în mai multe domenii-cheie. Tutunul există în patru dimensiuni principale: botanica, chimie și farmacologie, economieși istorie.

I.2. Răspândirea la nivel mondial

Tutunul are o lungă istorie în America de Sud. Mayașii au reprezentări în piatră ale plantei datând din anii 600-900. Ei fumau tutunul dintr-o pipă, actul având însemnătate religioasă și medicală. Tutunul crește în Americi de aproape 8000 de ani. În secolul al 16-lea, medicul spaniol Nicolas Monardes, autor al unei cărți despre plantele medicinale din Lumea Nouă, susține că tutunul poate vindeca peste 36 de boli.

În același secol, Thomas Harriet propune fumatul ca metodă de consum al tutunului, dar se înregistrează multe decese pentru că persistă obiceiul de a se fuma pe nas. Este prima cultură dezvoltată exclusiv pentru bani din America de Nord, prima sursă de venit a coloniștilor din Jamestown, 1612. Revoluția americană își dobândește fondurile pentru războiul cu Marea Britanie prin comerțul cu tutun. La 1800 oamenii încep să consume regulat tutun, fie mestecat, fie fumat. Cantitatea consumată nu depășește însă 40 de țigări pe an. În 1826 se descoperă forma pură de nicotină.

Primele țigări destinate consumului individual încep să se vândă în 1865, la inițiativa lui Washington Duke, care deține o mare cultură în Raleigh, California. Țigaretele rulate sunt vândute soldaților participanți la războiul civil. Practica fumatului se extinde considerabil o dată cu inventarea de către James Bonsack, în 1881, a mașinii de făcut țigări. Mașina putea rula 120.000 de țigări zilnic. Primul brand poartă numele de Duke of Durham, Washington Duke și fiul său fiind cei care pun bazele primei companii de profil din America, American Tobacco Industries. Producția crește considerabil în perioada celor două războaie mondiale, producția ajungând în 1944 la 300 de miliarde de țigări pe an. Șase companii importante se dezvoltă: Philip Morris, R.J. Reynolds, American Brands, Lorillard, Brown & Williamson, and Liggett & Myers. În 1965 Congresul adoptă legea The Cigarette Labelling and Advertising Act, conform căreia fiecare pachet trebuie să conțină o etichetă care să avertizeze asupra riscurilor la care se expun consumatorii. În anii ’80 apar noi branduri cu conținut mai scăzut de gudron și nicotină și filtre îmbunătățite. Războiul gudronului are drept cauză competiția agresivă dintre companiile care vizează producția a peste 100 de feluri de țigări cu conținut scăzut de gudron. În 1984 Congresul adoptă legea denumită Comprehensive Smoking Education Act, care obligă companiile să modifice eticheta de avertizare o dată la 3 luni, dar industria tutunului este în continuare în plin avânt.

Pipa este adusă în Europa prin Anglia, după cucerirea statului Mississippi de către englezi (1586). În 1561 prizatul era cea mai veche formă de consum a tutunului, introdus la Curtea Franței de Ludovic XIII. În 1625, în Anglia se impune impozitul pe tutun și înființarea monopolului de stat, iar în 1670, în Austria tabacul devine simbolul rangului social. Soldații fumau pipa, iar marinarii mestecau tutun.

Regina Elisabeta a Angliei a fost inițial, sub influența favoritului său – Walter Raleigh, protectoarea tutunului. Ulterior, însă, a oprit prizarea tutunului în biserici și a dat porunca să se confiște tabacherele. Regele Iacob, dușman declarat al tutunului, l-a închis și i-a tăiat capul lui W. Raleigh. În 1660 capitala Rusiei a fost incendiată datorită neglijenței unui fumător, țarul Mihail Fedorovici a interzis folosirea tutunului și a introdus pedeapsa cu bătaia sau tăierea capului pentru cei care erau prinși că îl foloseau. Șahul Safi al Persiei și Amurad al IV – lea al Turciei, pe baza Coranului, au poruncit tăierea nasului celor care prizau tutun. Șahul Abis I al Persiei tăia buzele fumătorilor.

Anul 1558 este considerat ca fiind data la care a început raspândirea tutunului în Europa și apoi în restul lumii. În acest an, Jean Nicot a trimis tutun Caterinei de Medicis, regina-mamă a Franței, recomandându-l ca o iarbă vindecătoare a tuturor suferințelor și în special a grețurilor de care suferea suverana, decoctul de tutun fiind proslăvit repede ca panaceu, idee subliniată de numele de „herba panacea” sau „herba sancta” , atribuite în acele vremuri tutunului. De la curtea Franței, și apoi în întreaga țară, el a câștigat lumea în câteva decenii.

Trecerea de la utilizarea lui în scop terapeutic, ca și calmant, la utilizarea lui în scop de relaxare s-a făcut aproape în toata lumea spre sfârșitul secolului al XVI-lea, mai ales prin comerțul practicat de cetățile italiene. După Europa, tutunul a fost introdus în Orientul Apropiat și apoi în Africa, Asia și Oceania. În China și India, marinarii spanioli l-au introdus pe la anii 1600-1605. Pătrunderea tutunului în unele țări și extinderea obiceiului de a fuma nu a fost lipsită de rigurozitate. În unele țări, atitudinea față de tutun a fost de opoziție netă, în altele a fost ambiguă. Tutunul a fost folosit inițial pentru fumat-tutun de pipă sau pentru prizat. Tot pentru fumat era folosit și în Orient, în amestec cu alte plante, substanțe iritante sau stupefiante. Pipa a apărut în secolul al XVII-lea. De atunci, nimic nu i-a mai putut opri succesul în creștere. Treptat, s-a trecut la țigările de foi, care s-au fabricat în special în Cuba, iar apoi în Spania dar și în alte țări din Europa și din restul lumii. Pătruns la început în palate, tutunul s-a extins apoi în mase. În scurt timp, însă, oamenii au început să observe că tutunul avea multe urmări neplăcute, chiar foarte grave pentru organism. Din acest moment începe interzicerea fumatului în diverse țări, măsurile prohibitive fiind deosebit de aspre. În Anglia secolului al XVI-lea, pedepsele mergeau până la decapitare, capetele fumătorilor fiind expuse în piețe, cu pipa în gura, pentru a îngrozi populația. În anul 1619, regele Iacob I al Angliei combate fumatul cu vehemență într-o publicație, atrăgându-le supușilor atenția că, dacă nu-i ascultă sfaturile „vă vătămați sănătatea, cheltuiți în deșert banii, dezonorați națiunea”. Cei prinși fumând, erau condamnați la 10 zile de arest și 6 silingi pentru fiecare pfund (0,5 kg.) de tutun fumat.

În 1881, în America apare prima mașină de fabricat țigări (200 per minut). Fumatul țigărilor a cunoscut o explozie în timpul Primului Război Mondial, când țigările au fost denumite „fumul soldaților”. În 1923 „Camel” controla 45% din piața Statelor Unite, motiv pentru care Phillip Morris a început să scoată pe piață „Marlboro” ca țigară a femeilor. Ca să facă față concurenței, Compania Americană de Tutun, producătoarea gamei „Luky Strike” a scos pe piață țigările sale pentru femei, câștigând 38% din piață. Incidența fumatului printre femei și adolescenți s-a triplat în timp scurt, între anii 1925-1935, ca urmare a acestei concurențe.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), țigările erau incluse în rația soldaților. Companiile de tutun au trimis gratis milioane de țigări soldaților, iar când aceștia s-au întors acasă, companiile au avut consumatori loiali. În 1910, în Europa au fost înregistrate 20.000 de mărci de țigări (patentate).

În timpul anilor 80 a început războiul împotriva industriei de tutun, datorită efectelor dăunătoare ale fumatului. Companiile de tutun nu au mai avut susținere politică și au apărut tot mai multe locuri publice unde fumatul a fost interzis.

Recent, au apărut tot mai multe dovezi că industria de tutun avea informații despre efectele dăunătoare ale fumatului asupra sănătății, dar cu toate acestea au continuat să vândă tutun. Sunt, de asemenea, dovezi că ele știau că nicotina duce la dependență și au ascuns aceste informații pentru ca milioane de oameni să devină dependenți de acest obicei periculos. Actualmente, concernele de țigări americane produc anual 1/5 (un trilion de țigări) din toată producția lumii.

Tutunul a pătruns în țara românească în secolul al XVI-lea, mărturie fiind descoperirile arheologice cum ar fi o lulea de pământ descoperită în 1971. În anii 1812 în Moldova și 1821 în Muntenia au apărut primele fabrici rudimentare de prelucrare a tutunului. O amploare mai amplă a consumului de tutun în Moldova, ca și în multe alte țări europene, se manifestă după al doilea război mondial.

În iunie 1968 conform Hotărârii Guvernului RSSM a fost creată Filiala Moldovenească a Institutului Unional de Tutun și Mahorcă (IUTM) (Krasnodar) cu sediul la Chișinău. În componența filialei a fost creat laboratorul de ameliorare și semiologie, agrotehnică, protecția plantelor, analize chimice, economie, mecanizare și post-recoltarea tutunului.

Probabil unul dintre motivelece a cauzat lipsa de creștere a consumului de tutun pe cap de locuitor a fost de disponibilitatea. Pentru prima jumătate a secolului al XVII-lea, Londra a dominat comerțul cu tutun. În anii 1620 și 1630 în Londra, cota de importuri de tutun a fluctuat între 80% și 90%. Restul a fost importat, prin porturile din coasta de sud, cum ar fi Plymouth și Southampton, precum și Bristol. Transporturile de tutun interioare sau de-a lungul coastei trebuie să fi ridicat prețul final al tutunului, ceea ce compensează într-o anumită măsură, scăderea prețului en-gros de la portul de intrare. Dovezi directe referitoare la difuzia spațială a tutunului englezesc lipsesc, dar resturi de tevi de lut (modul în care consumau tutun șefii în aceea perioadă) acest consum confirmă rolul predominant al Londrei. Fabricarea pipei (țeavă) a început în Londra spre sfârșitul perioadei secolului al XVI-lea , probabil în 1570 , și a continuat să fie centrul acestei activități industriale , până la mijlocul următorului secol. Prin urmare, nu este surprinzător să aflăm că producția de pipe (țeavă lut)în afara Londrei, înainte de 1640 a fost în mare parte limitată la Bristol, Newcastle și Gateshead. Locul fabriării pipei a fost stabilit în Northampton, Hull , Liverpool , Chester și York în 1640 și Norwich în 1660. Odată stabilite centrele din provincie, realizarea de pipe a continuat să crească pentru restul secolului și în primele decenii din secolul al XVIII-lea .

Papa Urban al VIII-lea excomunica printr-o bulă papală pe cei care fumau în biserici, autorizând gardienii să confiște toate tabacherele cu tutun, cele de aur urmând sa fie reținute. În Rusia, unde tutunul a fost adus la începutul sec. al XVII-lea de englezi, fumatul și vânzarea tutunului erau pedepsite la început cu 60 lovituri de cnut la tălpile goale, iar mai târziu cu tăiatul nasului și deportarea. La a treia recidivă, se aplica pedeapsa capitală. În Turcia, Murad al IV-lea interzicea fumatul, considerând că tutunul îmbăta, astfel Coranul oprește beția. Fumătorilor li se tăiau buzele și nasul.

Inventarea instalației industriale de fabricat țigarete, în anul 1881, industrializarea manufacturii tutunului și automatizarea fabricației produselor, spre mijlocul secolului XX, au făcut posibilă producerea în mari cantități a țigaretelor gata de consum, ceea ce a constituit marele salt spre răspândirea actuală a fumatului la o însemnată proporție a populației, ajungându-se azi la un consum de 600 miliarde țigarete la nivel mondial.

I.3. Evoluția tutunului în România

Adus în Europa în 1518, tabacul s-a răspândit repede și în Țările Române. Obiceiul de a fuma este datat aici încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Boierii preferau tutunul turcesc, scump și considerat cel mai aromat și mai rafinat, în timp ce țăranii îl consumau pe cel produs în propria gospodărie. ”Sorbitul” tutunului a devenit o modă și o artă. Boierii erau atât de atașați de acest obicei, încât imediat după rugăciunea de dimineață porunceau să se umple pipele cu tutun. Sluga care avea menirea de a se ocupa de această muncă (curățarea, umplerea și aprinderea lulelei stăpânului și a invitaților săi) se chema ciubucciu. Leafa lui nu era mare, dar bacșișul era îndestulător și se bucura de mare apreciere printre slugile casei. Unul dintre acești ciubuccii – Iordache Boian – a ajuns chiar președinte al Judecătoriei Iași.

Luleaua lungă de peste un metru a boierului era confecționată din lemn de iasomie sau trandafir, iar pe toată lungimea era gravată cu pietre prețioase și placată cu aur sau argint. Era de bon ton ca la orice întâlnire, plimbare, eveniment public sau privat bărbații din lumea bună să apară sorbind tutun. Femeile erau, dimpotrivă, prost văzute dacă îndrăzneau să „pufăie” în fața străinilor, de aceea, pentru a-și satisface curiozitatea de a fuma se retrăgeau în intimitarea propriei camere.

Pe micuța insulă de pe Dunăre s-au produs până la cel de-al Doilea Război Mondial produse din tabac printre cele mai căutate din Europa. Casele Regale ale României și Marii Britanii se aprovizionau cu produse din tutun de pe această insulă, detonată în 1970 pentru construirea barajului și a hidrocentralei de la Porțile de Fier. Existau pe insulă havane care concurau cu cele cubaneze, iar țigaretele de foi aveau o aromă profundă și consistentă, așa cum rar se putea regăsi la alte produse din tabac. Deși aparținea României, locuitorii insulei erau toți turci, iar narghilelele puteau fi văzute la tot pasul pe acea palmă de pământ pe care creșteau portocali și trandafiri, iar aerul era înmiresmat cu tot felul de mirodenii.

Tutunul devine chiar monocultură pentru unele regiuni alese, fiind un produs vandabil atât în stare brută, cât și prelucrat. „Tutunul cultivat de țărani, alături de celelalte semănături, era strâns și uscat de aceștia, pentru a fi vândut intermediarilor «samsari», care îl depozitau în locuri speciale aflate pe moșii boierești sau în apropierea culturilor de tutun. Se cultivau mai multe soiuri de tutun; turcesc, rusesc și chiar românesc, la întâmplare, după cerințele celor care îl cumpărau. Prețurile erau stabilite de negustori”.

Se importau totuși diferite soiuri de tutun precum Iaca, Samson, Persicean, Bafra, Ermia, Manita, Giuma, Jenige. La inceput de veac XIX, apar primele manufacturi de prelucrare a foilor de tutun. Autorii îi menționează pe fabricanții de tabac din Moldova: Petre Ionescu și Piler; Carl von Hertl, „fabricant de tutun și tabac din Vaslui” în 1837; Dumitru Carastat care, din 1827, „cerea monopol pe 12 ani pentru fabrica de tabac” pe care o avea.

În Muntenia funcționa un depozit de tutun „pe moșia Golestilor la Belvedere“, administrat de Kir Panaiote.

Începând cu anul 1864, se introduce legea Monopului Statului asupra tutunului sub guvernul Nicolae Crețulescu, legea intrând în vigoare începând cu 1 mai 1865, iar „dreptul de a fabrica tutun sau tabac era rezervat statului, care trebuia să înființeze fabrici în trei orașe principale în apropierea localităților unde se cultiva mai mult tutun indigen”.

După o scurtă pauză (867-1872) , monopolul tutunului a fost reînființat în februarie 1872, când noua lege asigura statului dreptul de a cultiva, de a fabrica și de a vinde tutunuri în țară. Astfel, au dispărut intermediarii care luau câștigul cultivatorilor, aceștia începând să lucreze după instrucțiunile obligatorii ale Regiei, care treptat le asigura asistență și chiar capital. Acesta este debutul industriei moderne a tutunului în România.

La Belvedere, în locul vechiului depozit al lui Kir Panaiote, se naște treptat, în a doua parte a secolului al XIX-lea, o industrie modernă: laborator de chimie și culturi experimentale în 1894 și 1899.

În 1906 a fost înființată stațiunea experimentală pentru cultura tutunului. Manufactura de tutun Belvedere din București a obținut medalia de aur pentru cele mai bune produse, la Expoziția jubiliară din acel an.

12 ani mai târziu, în 1918, pe lângă manufacturile din București și Iași, mai apar încă patru: Timișoara, Cluj, Sfântu Gheorghe și Chișinău. Regia Monopolurilor Statului se ocupă de organizarea și dezvoltarea culturii tutunului, de organizarea muncii în manufacturi, de procurarea mașinilor de tăiat și împachetat tutun, pentru fabricarea și împachetarea țigaretelor.

În 1929, Regia Monopolului Statului este înlocuită cu Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, unde intră și industria tutunului. De aici, drumul către expansiunea acestei industrii s-a deschis larg pentru toate regiunile românești, centrul cel mai dezvoltat rămânând cel de la București-Belvedere. Prin grija acestei societăți în expansiune, apare și cartierul Grant, unde locuiesc în mare măsură muncitorii și funcționarii întreprinderii, alături de cei care îi deservesc pe aceștia în plan secundar: ateliere de cizmărie, ceasornicărie, tâmplărie, farmacii, băcănii, cârciumi, cafenele, cantine etc.

Pentru fermentarea și depozitarea tutunului s-au construit 10 noi depozite, prevăzute cu instalații moderne de manipulare și aerisire. Existau 25 de depozite de fermentare aflate la următoarele localități: București-Belvedere, Arad, Bazargic, Bârlad, Careii Mari, Chișinău, Craiova, Crevedia Mare, Florești, Găești, Ghimpați, Gherghița, Isaccea, Oltenița, Oltina, Orhei, Timișoara, Titu, Urziceni, Valea lui Mihai, Vlăduleni, Satu-Mare, Silistra, Soldănești și Giurgiu.

În 1930 a fost inaugurat Institutul Experimental care avea patru secții: agricolă, chimică, de fermentare și fitopatologică, iar în 1940 din cauza războiului rămân doar 3 manufacturi de țigarete: București-Belvedere, Iași, Timișoara. La sfârșitul anului au fost puse în funcțiune fabricile de țigarete de la Târgu Jiu și Râmnicu Sărat.

În anul 1964 se instalează o linie complet mecanizată și parțial automatizată de confecționat țigarete, cu o producție de 1800 țigarete pe minut. În 1970, Direcția generală a tutunului s-a transformă în Combinatul industrializării Băuturii și Tutunului, iar un an mai târziu apare Centrala pentru Cultură și Industrializarea Tutunului, care se subordona Ministerului Agriculturii, Silviculturii și Industriei Alimentare.

În anul 1990 Centrala industriei tutunului a revenit la numele de Regie, iar în 1997 Regia s-a transformat în Societatea Națională Tutunul Românesc SA.

În urma procesului de privatizare, Societatea Națională Tutunul Românesc SA devine Galaxy Tobacco, în anul 2004.

I.4. Principalele metode de utilizare

Până în secolul XVII, tutunul era considerat plantă medicinală folosită în afecțiunile oculare. Ca plantă de cultură sunt folosite în prezent (2009) numai două varietăți dintre Nicotiana tabacum din „Virginia” este cea mai răspândită. Recoltarea tutunului se face în mod deosebit pentru producerea țigărilor. Tutunul de culoare închisă obținut prin uscarea frunzelor plantei Nicotiana rustica este un tutun mai apreciat decât tutunul de culoare deschisă. În prezent, industria farmaceutică caută obținerea din tutun a unor medicamente. Tot din tutun se obțin extracte pentru industria de parfumuri.

Tutunul face parte din plantele al căror genom este bine cunoscut; de acea este o plantă utilizată frecvent în cercetările genetice. O altă utilizare a plantei este ca plantă ornamentală, cu variantele Nicotiana sylvestris, Nicotiana x sanderae, „Nicotiana forgetiana și Nicotiana alata. Prin încrucișări s-au obținuți produși cu flori cu un colorit variat și cu aromă plăcută ca de exemplu „Regina nopții” (Nicotiana alata)

Nicotina este un drog puternic și complex . Acesta reacționează cu celule excitabile în multe părți alecorpului și creierului . Efectul nicotinei este bifazic, în funcție de diferitele niveluri de dozare poate avea un alt impact : o doza mica produce un efect stimulant în timp ce o doză mare acționează ca un depresor ; o supradoză blochează neurotransmisia, ceea ce poate duce la o moarte instantanee . De asemenea, s-a dovedit că poate elibera multe alte tipuri de emițătoare nervoase , inclusiv noradrenalina , epinefrina , serotonina și dopamina , unele dintre care s-au dovedit a fi legate de halucinogene . Prin toate aceste modificări chimice în organism rezultatămodificări fiziologice și psihologice , inclusiv schimbări în sânge, presiunea, pulsul și respirația crescătoare s-audescrescătoare; scăderea temperaturii pielii; sentimente producătoare de bunăstare , excitare ,vigilență și multe altele. Nicotină pare să acționeze într -un mod critic în organism. Există mai mult de o suspiciune că acționează pentru a elibera unități primare similare foamei.

Fumul de tutun conține, de asemenea, alte medicamente, eventual, halucinogene. Din păcate, sunt inclusi, și mulți compuși care care dezvoltăcancer. Există cel puțin cincizeci de astfel de compuși , inclusiv cadmiu , arsenic și formaldehidă .

Înafară de țigări mai sunt și alte feluri de produse din tutun…

Tutunul fără fum.

Tutunul de prizat „Snuff” este un amestec aromatizat (mentă, caise, zmeură), obținut din combinarea tutunurilor din America și Africa și pisarea lor sub formă de pudră de tutun. După descoperirea tutunului în secolul al XV-lea, snuff-ul a fost primul produs din tutun savurat de către pătura nobiliară din acea vreme. De-a lungul a 500 de ani a prezenței tutunului în cultura europeană, numeroase personalități au folosit snuff-ul ca o modalitate de revigorare sau de savurare a tutunului: Napoleon, Schiller, Kant, iar dintre contemporani pot fi amintiți Beckenbauer, Helmuth Schmidt, Sepp Maier și alții. Țările cu tradiție în utilizarea tutunului de prizat sunt: Franța, Germania, Spania, Anglia, Italia, Cehia, Austria, Polonia, Elveția. Snuff-ul se utilizează în locurile în care fumatul este interzis

Trabucurile

Băștinașii din Caraibe și Cuba numeau tutunul "Cohiba", nume păstrat de cea mai vândută marcă de trabucuri cubaneze din lume. La fel, denumirea de "havane" s-a impus datorită recunoașterii internaționale a calității trabucurilor fabricate în Cuba.

Numele "cigar" este denumirea internațională recunoscută a trabucurilor. Primele trabucuri au fost fabricate în Spania, la sfârșitul secolului al XVII-lea, devenind în scurt timp cel mai frecvent mod de consumare a tutunului, la concurență cu pipa olandeză. Țigările, popularizate după 1850, au căpătat prioritate abia în timpul Primului Război Mondial, când sărăcia populației și ușurința transportării de către militari au jucat un rol important în alegerea felului în care se poate consuma tutunul. Popularitatea trabucurilor a crescut de la instituirea embargoului SUA asupra Cubei, în 1963.

Narghileaua

Originea narghilelei este veche de peste o mie de ani și se pierde pe tărâmurile Indiei de nord-vest, la granița cu Pakistan. La început construcția narghilelei era simplă, având la bază nuca de cocos și un tub atașat acesteia. Era folosită pentru fumatul opiumului si hașișului.

Istoria narghilelei se continuă în Imperiul Persan care cuprindea atunci Pakistanul, Afganistanul, o mare parte din Asia Mică și câteva regiuni din nordul Africii. În această călătorie, narghileaua a căpătat savoarea dată de o specie deosebită de tutun negru iranian, cultivat și astăzi. Acest tutun este umezit și împachetat în capătul de ceramică deasupra căruia se așeză direct cărbuni pentru a oferi o aromă puternică. Narghilele create în Imperiul Persan erau confecționate manual din lemn, având diverse forme.

Narghileaua a pătruns în Imperiul Otoman acum 500 de ani și s-a bucurat de o mare popularitate cu precădere în rândul oamenilor înstăriți si intelectualilor. Treptat, narghileaua clasică a suferit schimbări în formă și în mărime, apropiindu-se de forma existentă azi. Alama și sticla au înlocuit lemnul, iar mozaicul și pictura au devenit elemente estetice.

O creștere în popularitate a fost cunoscută odată cu apariția cafenelelor ca locuri de întâlnire în Imperiul Otoman, acum câteva sute de ani. Umezirea și împachetarea tutunului au fost ridicate la rang de mare artă. Atingerea cărbunilor de către neinițiați era considerată lipsă de politețe. De aici, narghileaua s-a răspândit în lumea arabă, fiind foarte folosită și apreciată în state ca Egipt, Maroc, Liban, Siria, Arabia Saudită, Kuwait, Emiratele Arabe Unite.

În zilele noastre, localurile unde se fumează narghilea sunt locuri de întâlnire pentru toate categoriile sociale, locuri în care se discută evenimente mondene și politică. În Kuwait și Arabia Saudită aceste localuri sunt frecventate doar de bărbați. În alte țări musulmane narghileaua este considerată un subiect tabu.

Tutunul folosit astăzi la narghilea este o combinație de tutun și un amestec făcut din miere și fructe uscate. Fumul este filtrat prin apă rece pentru a-i oferi consistență. Trecutul marcat de fumatul opiului și hașișului au adus o imagine negativă narghilelei din zilele noastre. Treptat, societatea acceptă narghileaua ca pe o pipă pentru tutun și nu ca un mod de a fuma droguri. Popularitatea narghilelei în Statele Unite și Europa este în continuă creștere de la introducerea sa în anii 1960, bucurându-se de o largă utilizare și în Japonia.

I.5. Despre fumat: apariție și dezvoltare

În Lumea Nouă tutunul era folosit în toate modurile imaginabile: fumat în țigări de foi, țigarete sau pipe, băut, mestecat, prizat, transformat în sirop subțire, picurat pe diferite cleiuri spre a fi mestecat etc. Fapt interesant și semnificativ, felul europenilor de a fuma tutunul a fost influențat în mare măsură de metodele de fumat caracteristice regiunilor Americii cu care au venit în contact. Țările nordice ­ Anglia, țările scandinave, Olanda ­ au devenit în mare parte națiuni fumătoare de pipă. Spania, sub influența Indiilor Occidentale devine o națiune fumătoare de țigări de foi. Restul sud-europenilor devin fumători de țigarete, imitându­-i pe băștinașii din America de Sud. Francezii în schimb, preferau să prizeze tutunul. În zilele noastre, cea mai mare răspândire o are fumatul țigaretelor.

Toate acestea arată că de la bun început răspândirea fumatului a fost în mare parte o consecință a tendinței unor oameni de a imita, și, în special de a imita obiceiurile membrilor unui grup sau ai unei clase sociale considerate superioare. Această stare de lucruri este și mai evidentă dacă se reține faptul că "moda" pariziană de a priza tutunul, "modă" care s­-a răspândit rapid în rândul maselor, a fost lansată la curtea regală de către Ecaterina de Medicis, mama regelui aflat pe tron.

În timp, s-au observat efectele negative ale fumatului, luându-­se măsuri uneori foarte severe atât împotriva consumatorilor cât și a comercianților. Dar tăierea nasului, condamnarea la moarte sau deportarea care se practicau în Turcia, Anglia și respectiv, Rusia, n­-au putut să stopeze răspândirea acestui fenomen. Aceasta se datorează în parte faptului că în încercarea disperată a înaintașilor noștri de a eradica acest fenomen, plantațiile de tutun ­ care erau adevărata lui cauză ­ au rămas neatinse, ba chiar suprafețele lor s­-au extins.

În secolul XX s-­au ridicat tot mai multe voci împotriva fumatului. Doar că de această dată vocile au fost cele ale reprezentanților lumii medicale care în 1954 au pus semnul egalității între fumat și unele boli ale aparatului respirator și cardiovascular. Congresul internațional al nicotinei din 1964 la Stockholm și Conferința inițiată la New York în 1967 de către Council on Smoking and Health din S.U.A., au fost două din multele manifestări ale lumii științei medicale împotriva tutunului, considerat de atunci ca inamic public nr.1 al condiției umane. Astăzi fumatul este considerat o maladie care are toate caracteristicile unei epidemii sau mai precis pandemii a secolului.

În sec al XVII-lea, în unele țări, se interzice fumatul în public, instituindu-se taxe mari pentru fumători. Constatând că pedepsele nu dau rezultate, unele guverne s-au gândit să profite de perseverența fumătorilor și au introdus „monopolul tutunului ”, de pe urma căruia au obținut și continuă să obțină și azi frumoase beneficii. În 1811, Napoleon a creat în Franța monopolul tutunului, instituție care nu a încetat să se consolideze și să aducă statului venituri substanțiale.

Psihologii și sociologii au încercat să schițeze portretul­-robot al fumătorului, fără a ajunge însă la un consens în această privință. Tabagismul este un fenomen social, el nu se poate defini sau circumscrie precis; nu se poate vorbi de o națiune, de un grup social, de vârstă, sex sau individ cu o personalitate aparte; fumatul și fumătorul pare a fi ceva universal. Totuși, unii au încercat unele tipizări­-robot ale fumătorilor. Astfel, s­-a observat că se începe fumatul întotdeauna într­-o fază critică a vieții, el compensând "iluzoriu" o traumă emoțională. Pornind de la această constatare unii au ajuns la concluzia că în general, fumătorul este temperamental un extrovertit, iubește noul, imită repede are o anumită tentație spre risc, este impulsiv, schimbă des serviciile, bea alcool, cafea și consumă mâncăruri condimentate; este superficial în sentimente, și comite destul de des accidente de circulație.

Dar, bineînțeles, cu greu se poate afirma că acest portret corespunde tuturor fumătorilor, iar acest fapt singur arată cât de dificil e de definit acest fenomen. Ca urmare a acestei stări de lucruri, sociologii, psihologii și medicii au încetat să mai caute acest portret al fumătorului și, în schimb, și-au concentrat atenția asupra obiceiului în sine.

Astfel s­a observat că fumatul se împarte în șapte tipuri distincte. Acestea se regăsesc în proporții diferite în comportamentul fiecărui fumător, dar întotdeauna unul dintre ele este dominant. Tind să coexiste în special tipurile toxicomanic, automatic, stimulant și calmant, reprezentând un model de fumat chimico-toxicomanic general valabil. Totuși, s­a observat că de obicei, un fumător nu-și părăsește tipul de a fuma predominant. În funcție de acesta se poate realiza o clasificare orientativă a fumătorilor, clasificare considerată de specialiști ca fiind foarte importantă și utilă în cazul în care dorim să ajutăm o persoană să se lase de fumat. Iată mai jos clasificarea tipurilor de fumat propusă de Russell în 1974. Este vorba de o clasificare evolutivă, orientată deci asupra felului în care se învață, se continuă și se menține fumatul.

•Fumatul psihosocial. În acest caz, recompensele sunt de natură psiho­socială. Fumatul psihosocial este caracteristic adolescenței și are o valoare simbolică, fiind folosit pentru a da impresia de forță, precocitate, cutezanță și sofisticare. El contribuie la creșterea încrederii în sine și la căpătarea dreptului de a face parte din grupurile celor de aceeași vârstă. Fumatul psihosocial este intermitent. Absorbția de nicotină ­ substanță care duce la dependență ­ poate fi absentă și fumatul nu are loc în afara grupului pentru că dorința de a fuma nu apare decât legat de acesta sau de alte situații sociale. Curând, absorbția nicotinei determină evoluția spre fumatul pentru recompensele (efectele) farmacologice. Totuși, un număr redus de persoane care nu aspiră fumul pot prezenta ani de zile un fumat intermitent de tip psihosocial.

•Fumatul senzoriomotor. Este caracterizat prin savurarea senzațiilor farmacologice ale fumatului și folosirea mișcărilor buzelor, limbii, mișcărilor respiratorii, gesturilor, în scopul de a obține senzația de satisfacție și ca o varietate foarte complexă de ritual menit să relaxeze, să destindă. Aspectul pachetului, senzația țigaretei între degete, procesul aprinderii, proiectarea în afară a fumului, mirosul, gustul și altele contribuie la edificarea unui act senzoriomotor foarte elaborat. Repetarea în sine a actului, mai mult ca efectele farmacologice, este cea care procură plăcerea. Faptul este evident la fumătorii de pipă la care un adevărat ritual de curățire, umplere și aprindere se poate solda doar cu câteva pufăituri și deci cu o absorbție foarte mică de nicotină. Comparativ cu fumatul pentru senzațiile de natură farmacologică, acest tip de fumat este relativ lipsit de importanță: numai 11% din fumători consideră important pentru ei acest aspect.

•Fumatul moderat. Acesta este tipul cel mai frecvent întâlnit și este caracteristic majorității fumătorilor care nu depășesc 20 de țigarete pe zi. Fumatul moderat tinde să apară mai ales în momentele de odihnă și relaxare când este gustat în mod deliberat. Există multe asemenea momente: după mese, în pauzele de la locul de muncă etc. Acest tip de fumat se asociază în special cu consumul de ceai, cafea sau băuturi alcoolice. De asemenea, el contribuie la relaxarea și savoarea atmosferei unor reuniuni sociale (banchete, pauza de cafea și fumat la congrese etc). Spre deosebire de fumatul psihosocial, fumatul moderat apare frecvent și când persoana este singură. Totuși nu este vorba de un fumat de mare regularitate. Astfel, persoanele care fumează moderat pot sta 2-3 ore fără țigări, mai ales dacă sunt ocupate sau absorbite, deși în anumite ocazii, frecvența fumatului poate crește. Exceptând aceste ocazii, nu există nici o atracție deosebită pentru fumat și uneori nici atunci, chiar dacă persoana nu are țigarete la dispoziție în momentele în care s-ar permite să fumeze. Fumatul moderat presupune de obicei inhalarea fumului. Foarte probabil, o mare parte din plăcerile lui sunt de natură farmacologică.

Fumatul calmant. În acest caz, fumatul are ca scop calmarea, alinarea, în stări de tensiune și neliniște neplăcute. Numărul de țigarete fumate variază în funcție de starea emoțională. Nu se cunoaște în ce măsură destinderea se datorează acțiunilor farmacologice ale nicotinei sau efectului calmant al mișcărilor caracteristice ale mâinilor. Fumatul calmant este mai frecvent la femei și la persoanele nervoase. El se mai asociază cu fumatul toxicomanic și s­-ar putea ca în cazul ultimului, tensiunea și neliniștea să nu fie un simptom de nevroză, ci unul de abstinență. Prin urmare, efectul liniștitor al tutunului nu s­-ar realiza prin acțiunea asupra unor simptome nevrotice, ci prin refacerea "rezervei" de nicotină din organism.

Fumatul stimulant. Fumatul stimulant apare când persoana este ocupată, activă. În aceste situații, fumătorul face apel la acțiunile stimulante ale nicotinei pentru a realiza un avânt subiectiv, pentru a veni în sprijinul concentrării și gândirii, a atenua oboseala, a­-și menține capacitatea de lucru în timpul activităților monotone și a-­și mări posibilitățile de a reuși în situațiile care solicită și stresează în cel mai înalt grad. Spre deosebire de fumatul calmant, la care se recurge pentru a evita stresul, fumatul stimulant este practicat în ideea că el mărește capacitatea de a suporta și depăși un stres. Fumatul stimulant este caracterizat printr­-un aport mare de nicotină. Fumul este tras adânc în piept și consumul de țigarete este ridicat, mai ales în situațiile care solicită, când se ajunge frecvent să se aprindă țigară după țigară, uneori prin "sudura" lor. Fumatul stimulant este deseori asociat tipurilor toxicomanic și automatic.

Fumatul toxicomanic. În cazul acestuia, dacă trec 20­30 de minute fără să se fumeze, apar simptome de abstinență. Fumătorul aprinde țigara tocmai pentru a evita sau atenua neplăcerile acestei stări. Fumatul nu mai este gustat. El a devenit o necesitate. Frecvența sa nu variază decât puțin în raport cu situațiile în care se poate afla fumătorul. El începe curând după trezire și încetează doar înainte de somn. Se consideră că scopul principal al fumătorului toxicomanic este menținerea unei concentrații mari de nicotină în creier.

Fumatul automatic. Acest tip este întâlnit numai la marii fumătorii care practică fumatul stimulant și toxicomanic sau, mai frecvent, ambele. Adesea este aprinsă o nouă țigară în timp ce precedenta arde încă. Fumatul a devenit automatic dar în special aprinderea se face în mod inconștient. Nu se mai înregistrează nici o trăire, nici o senzație care pot fi puse pe seama fumatului, în afara unei puternice emoții ce apare ori de câte ori fumătorul nu are la dispoziție nici măcar o țigară.

II – Semnificația fumatului în literatură

II.1. Apariția fumatului în literatură

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut proprietățile narcoticelor. Acestea erau folosite în cadrul ceremoniilor religioase,al ritualurilor mistice, în scopuri terapeutice, dar și pentru a induce o stare de plăcere, având în vedere tocmai efectele pe care drogurile le produc asupra organismului uman. Astfel, în urmă cu circa 7.000 de ani, macul, din care se producea opiul și derivatele sale, era menționat în tăblițele sumerienilor din Mesopotamia.

Boema literară merge mână în mână cu alcoolul, stupefiantele, cafelele și țigările. Majoritatea scriitorilor apăreauprin poze sau în documentare cu o țigară în mână sau în colțul buzelor. Unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului trecut, Kurt Vonnegut, ale cărui romane au dat bătăi de cap multor cititori, dar au creat și pasiuni literare reale, fuma Pall Mall. Într-un interviu publicat în revista Rolling Stone el spunea: „Fumez Pall Mall fără filtru de la 12 sau 14 ani. Și am de gând să-i dau în judecată pe cei de la Brown & Williamson Tobacco Company, care le fac. Și știi de ce? Am 83 de ani! Mincinoșii! Pe pachete scria că o sa mor și eu încătrăiesc!”

Celebrul jurnalist, Hunter S. Thompson, mereu în căutare de senzații tari, nu putea trăi fărățigările sale marca Dunhill. În mai toate pozele apare cu una în colțul gurii. El folosea un filtru, de fapt avea o colecție impresionanta de filtre.Aventurile sale nenumărate, presărate cu alcool, țigări, sex și droguri au făcut senzație mai ales după ce a publicat romanul autobiografic „Spaime și scârbe în Las Vegas”, ecranizat de Terry Gilliam cu Benicio Del Toro și Johnny Depp în rolurile principale. Hunter S. Thompson a fost fumător de cursă lungăși s-a dedicat pasiunii sale narcotice până la moarte. El s-a sinucis în 2005 la vârsta de 67 de ani.

Thomson descria tutunul ca fiind „un termen folosit pentru a descrie ploaia și divinitatea munților, precum și un protector al omenirii, pentru că are grijă de corpurile noastre. Există oameni care mestecă frunze de tutun în fiecare zi din momentul în care se trezesc dimineața … La auzul tunetelor, oamenii scotfrunzele de tutunși le păstreazăpe obraz, iar în acest fel nu va tuna prea tare. Când murim frunzele de tutun ne apără.”

Michel Houellebecq, "l`enfant terrible" al literaturii franceze, fumează țigară de la țigară, preferând marca Philip Morris. Întrebat ce obiceiuri are când scrie, el a declarat: „Alcoolul nu ajută, dar țigările da.”

Fiecare carte a lui a fost o lovitură pe obrazul Franței și a lumii. A scris cum a vrut, ce a vrut și nu i-a păsat de nimic. Chiar dacă Franța nu-l va ierta niciodată, i-a oferit totuși binemeritatul Prix Goncourt în 2010 pentru romanul „Harta și Teritoriul”.

William S. Burroughs preferațigările franțuzești. Nu se știe exact ce fel de țigări fuma acest autor bizar, însă în mai multe povestiri și romane apare marca franțuzească Boyard. Așadar, presupunem că ar fi fumat și el aceeași marca, iar la rândul său Jack Kerouac prefera Camel Red.Aceasta este doar o supoziție bazată pe amintirile prietenilor. Se pare că celebrul beatnic, autorul romanului cult „Pe drum”, ar fi fumat cam orice.Dar de cele mai multe ori, în buzunarul său se afla un pachet de Camel Red.

Celebrul autor al poemului Howl, Allen Ginsberg, fuma se pare, Lucky Strike. Printre poemele sale este și unul dedicat țigărilor: „Put down your cigarette rag (don`t smoke)”, o critică adusă Americii, bineînțeles.

Poate unul dintre cei mai citiți și deopotrivă neînțeleși scriitori și filozofi ai secolului trecut, Jean-Paul Sartre, fuma țigări irlandeze marca Sweet Afton.Aceste țigări au dispărut din păcate, dar se pare că nu numai Sartre le prefera. În celebrul film „Le Feu Follet” al lui Louis Malle, personajul principal masculin, Alain Leroy, fumează Sweet Aftont, tot filmul.Marele creator de lumi sucite și personaje bizare era un mare fumător al țigărilor franțuzești Gauloises. Dacă pleca undeva, avea grijă săîși facă aprovizionarea din timp, pentru că se temea că nu va găsi marca lui preferată.Nici nu e de mirare că multe dintre personajele lui fumează. Cine a citit Sotron, își aduce aminte de atmosfera relaxată unde timpul curgea lin și se aprindeau țigări.

Unul dintre marii dandy și un hedonist desăvârșit, Oscar Wilde, nu-și putea începe ziua fără o țigară. Sunt celebre cuvintele lui: „Țigara este plăcerea perfectă. Este selectăși te lasănesatisfăcut la sfârșit. Ce săîți dorești mai mult?” Nu știm exact ce marcă de țigări fuma Oscar Wilde, dar știm că preferățigările franțuzești de lux.

Virginia Woolf își rula singurățigările. Dacă-i citim opera, ne dăm seama că perfecționismul autoarei a fost desăvârșit. Așadar, e absolut normal faptul că autoarea își rula singurățigările, din tutun de cea mai bună calitate, ales de ea cu mare grijă. Doar personajul ei, Miss Dalloway „a decis să-și cumpere singură flori.”

Așadar, fumatul este o parte a istoriei, a culturii și a vieții. Acesta a fost și este unul dintre cele mai practicate moduri de exprimare a personalității.Scriitorii s-au jucat cu stupefiante dintotdeauna. Fie că încercau să intre într-o stare de fericire pasivă fumând opiu, cum făceau Poe, Wilde sau Dickens, fie că erau în căutarea paradisului artificial cum era Baudelaire.

II.2. Fumatul în cultura românească

În 1873, că arheolog, Alexandru Odobescu a purtat o polemică publică cu Cesar Bolliac pe tema narcoticelor cu care se intoxicau în antichitate geto-dacii. Cesar Bolliac susținuse că dacii inhalau fum de „mac și [de] cânepă mai ales”. Respectivă „buruiană narcotiva” nu era doar aruncată în foc sau pe pietre încinse, pentru a fi inhalat fumul (cum susțin Herodot și alți istorici antici), ci și fumată în lulele de lut. Astfel de pipe fuseseră descoperite de Bolliac în săpături arheologice din Muntenia. Prin urmare, a conchis Bolliac, termenul kapnobatai, folosit de Strabon (Geografia, VII, 3, 3) pentru a-i denumi pe preoții traci, ar trebui tradus nu prin "cei care umblă prin fum”, ci prin „cei care umblă fumând” din lulele (Trompetă Carpaților, 1873).

Alexandru Odobescu a contestat într-un pamflet concluziile lui Bolliac. Tracii inhalau într-adevăr fumul unor plante halucinogene, a susținut Odobescu, dar nu folosind lulele. El a considerat că Cesar Bolliac are halucinații, lăsându-se purtat „prin regiunile închipuirii” de „fumuri archeologice ce ies din lulele prehistorice” (Columna lui Traian, 1873).

În spațiul rural românesc, fumatul amăgea foamea. Conform mitologiei populare românești, tutunul – că și vită de vie – este „iarbă dracului”. Când Ivan întreabă la poartă Raiului dacă acolo va găsii „tabacioc” și „votchi”, Sf. Petru îi răspunde tranșant „La iad Ivane, nu aici”..

Vechile texte creștine îi amendau pe fumători, amenințându-i cu iadul.

Nu doar în textele bisericești erau sancționați fumătorii. Primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat (1680-1730), a scris în greacă un foarte interesant text, ce se traducea „Discurs împotriva tutunului”.

II.3. Semnificația fumatului în publicațiile literare

După părerea lui Adrian Marino, cel care a inaugurat la noi „literatură stupefiantelor, că procedeu artistic de factură romantică” a fost Alexandru Macedonski. „Numai cine aiurează / Nu oftează”, scria Macedonski în 1892 (Porunci verlainiene). Poetul a fost influențat de Théophile Gautier (La pipe d’opium, Le hachich, Le club des hachichins, 1846) și de Charles Baudelaire (Les paradis artificiels, 1860). Într-o „nuvela originală” de tinerețe, scrisă în 1875, Macedonski descrie „un june palid la față"care plonjează în „lumea viselor hașișului” după ce a înghițit una dintre „pilulele de hașiș ușor aurite”, păstrate cu grijă într-o "mică bombonieră de argint cizelat”.

De unde ar fi putut să preia Macedonski astfel de deprinderi, la o vârstăatât de frageda? Poate din călătoriilesale prin Europa (Austria, Elveția, Italia), în perioada 1870-1873, în timpul cărora întâlnește, cum singur se exprima, tineri vicioși care trăiesc„numai din orgii”. Adolescent fiind (16-19 ani), el încearcă să reziste tentațiilor: „Eu însă nu fac parte din acei desfrânați,/ De bani șisănătate ce se-ntorc ruinați”. Este un motiv epic si etic cunoscut, pe care îl va folosi ulterior și Mihai Eminescu, în ultima parte a poemului Scrisoarea III în anul 1881.

Mai târziu, Macedonski elogiază „extazul” și „beția cugetării” provocate de tutun (amestecat sau nu cu hașiș sau opiu), „atât de trebuincios acelora cari visează și scriu” (Palatul fermecat, 1881 și În sunetul muzicii, 1882). Despre „planta veninoasă” tutun, Macedonski scrie: „În norii ei albaștri se află cu uitarea/ Un fel de nouă viață, un fel de cântec lin,/ Ciudată ei aromă îmbată cugetarea,/ Iar cine nu fumează nu este om deplin” (Tutunul, 1884).

Pentru Macedonski tutunul este un „stupefiant poetic”, cum se exprimă Adrian Marino. Într-adevăr, fumul de tutun nu doar suspendă durerea și provoacă euforia, ci și generează starea poetică: „Să facem o țigare/ și înc-o poezie/ Că să-mi fumez orice durere/ și orice bucurie” (În sunetul muzicii, 1882).

Mai târziu, și prozatorul Mircea Eliade va folosi fumul de tutun că declanșator al reveriei și al inspirației literare: „Când nu-mi place ceva- își notă în jurnal la 23 iulie 1941 -, mă opresc din scris, fumez, visez și apoi trec mai departe”.

Cu un secol înainte, Vasile Alecsandri vorbea – într-o scrisoare către Ion Ghica din 1844 – despre „țigară poetică”, fiindcă este nu numai un „încântător tovarăș de drum”, dar și un provocator de călătorii imaginare (vezi și C.A. Rosetti, Influență țigaretei asupra mea, 1843). Este un motiv uzual la poeții romantici. Lord Byron, de pildă, aflat în Grecia otomană, a închinat un imn „sublimului tabac”, „magnific peste poate în Stambul”, tutun care provoacă „tihna turcului”, fiind „opiului egal”. Tutunul era „divin în narghilea” și „grozav în pipă”, dar Byron îl preferă „în pielea goală”, în formă de trabuc (poemul Insula, 1823).

Fiind student la Berlin (1861-1863), Iacob Negruzzi folosea tutunul ca pe un narcotic. Fumatul unei țigări era un fapt important, demn de a fi consemnat în jurnal: „Sunt foarte obosit, deci nu voi mai scrie nimic și, după ce voi fuma o țigară (…), mă voi culcă” (1 decembrie 1861). Era o atitudine firească pentru un om al cărui tată a trăit mereu „într-un nor de fum că un zeu olimpic”. Eugen Lovinescu a descris portretul făcut de tânărul Iacob tatălui sau, boierul Costache Negruzzi: „Când ochii ți se deprindeau[atâta fum], zăreai în fund, șezând grecește pe o sofa, un om bine închegat, stand de vorba cu Kogălniceanu. Alături, feciorul[]aștepta în picioare. Când boierul [Negruzzi] bătea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, îl punea în gură trăgând câteva fumuri de încercare, apoi îl trecea stăpânului. Obiceiuri de boier bătrân…”.

Și Eminescu a fost un mare fumător și un cafegiu în exces. În anii de studenție de la Viena (1869-1872), de pildă, poetul își cheltuia puținii bani primiți de-acasă – scrie G. Călinescu – pe cărți, pe tutun și pe „cafeaua cu caimac”- „un aliment subtil, sugerând calitatea ascetică a existenței sale și o aromă stupefiantă, dând ușoară iluzie a Orientului”. În camera să era mereu un „zăduf” greu de suportat de către vreun musafir, pentru că „fumul țigărilor se amestecă cu aburul de cafea și alcool denaturat [folosit la «mașină de spirt»], învelind în cețuri pe locatar” .

De asemenea, Alexandru Macedonski se abandona (că mai târziu Regina Maria) narcozei provocate de miresmele grele emanate de „crinii extatici”: „Să mă-mbăt de dulci lumini,/ De mirosul de pe crini” (Gândului, 1882) sau „În moartele vremi, mă-mbătară,/ Când fragezi și primăvărateci,/ în ei mă sorbiră, extatici,/ și pe aripi de răi mă purtară/ în crini e beția cea rară” (Rondelul crinilor, 1916). Încă din tinerețe (1881) poetul visa să aibă un dormitor plin cu „plantele cele mai rare” care să „umple aerul cu niște parfume îmbătătoare”.Moare la 24 noiembrie 1920, inhalând cu nesaț parfum de trandafiri.

„O risipă de flori rare” își face în casă și un dandy imaginat de Mateiu Caragiale (în nuvela Remember, scrisă în 1913, publicată în 1921). „Mireasma ce răspândea” androginul Aubrey de Vere era aceeași cu cea a florilor din casă –„atât de îmbătătoare că treaz te făcea să visezi”.

Tema halucinațiilor senzoriale produse de beții olfactive era uzuala nu doar la Macedonski, ca in poemul Ospățul lui Pentaur(„Și pe când se schimbă vorbe și se bea cu prisosință,/ Pe metalice tripede ard parfumuri arapești”), ci si la „micii simboliști crescuți în umbra maestrului”. La Al. Obedenaru, de pildă, în Purpura fatală („sub cer de-azur și diamante/ De smirnă, roze, îmbătat…”) sau la Mircea Demetriad în Invocație(„Păduri nemărginite cu boababi învolți,/ Cu flora tropicală ce-mbată și omoară”). Mici sau mari, poeții simboliști români știau că „parfumurile arăpești” trebuie folosite cu precauție. Ele „îmbată[]și omoară”.

În ultimii ani, câțiva scriitori români au început să vorbească mai liber despre experiențele lor psihedelice. Deocamdată sunt puțini și sfioși, dar fenomenul s-a declanșat. Curajul de a vorbi despre un viciu tinde să devină o virtute.

Într-un recent articol din Dilema veche, Alex Leo Șerban își povestește deziluziile privind efectele asupra să al câtorva țigări de marijuana: „Senzația a fost de compresă fierbinte pusă direct pe creier, gândurile (acelea care erau) mi-au zburat din minte câteva minute și mi s-au întors greoi înapoi”. Criticul de film a găsit și o explicație convenabilă, menită să-l oprească de pe „drumul pierzaniei”: „Sunt ceea ce se cheamă un control freak (un maniac al controlului), iar drogurile se pun de-a curmezișul acestei savuroase manii”. „Eseistul afirmă, de fapt, că ființă care se controlează este superioară celei care se abandonează”, a comentat ulterior Adrian Mihalache.

Imunitate față de acțiunea diferitelor substanțe psihotrope prezintă și un straniu personaj din Orbitorul lui Cărtărescu: „Am încercat să beau și n-am făcut decât să-mi vărs mațele, mi-am vărat shit [heroină] în vană și m-am simțit că după un ceai de măceșe, am tras pe nări [cocaină] până mi-am perforat sep­tul, cu singurul rezultat că am strănutat zile-n șir".

Romanul de debut al lui Alexandru Vakulovski, Pizdet (2002), conține elemente autobiografice. Fiind stu­dent basarabean în România, protagonistul își povestește viață plină de promiscuitate din căminele studențești: beții, prostituate, droguri. Se fumează „iarbă” (travca, în argoul ruso-basarabean) și se înghit pastile în diverse combinații: tramadol, efedrină, glutetimid, demetrin s.a.

Narcoticele sunt considerate „vize gratis la cer” și „calea spre Dumnezeu”. Clișee facile (precum cel al „Paradisului artificial”) și imagini banale supraviețuiesc tenace: „Iarba [marijuana] îți da sentiment de eliberare, de pace. Când nu te mai interesează ce se întâmplă în jurul tău. Nici de tine nu te interesezi, dar îți simți existența, simți că e frumoasă, acele culori, acea fascinație a urcării în ceruri (…) în acele clipe crezi că Dumnezeu există, că toate au un rost”.

Reprezentată de câțiva tineri scriitori (Vakulovski, Bucurenci s.a.), „literatură stupefiantelor” de astăzi și-a găsit și un tânăr exeget avizat: Marius Chivu. El abordează frontal subiectul „existențialismului narcotic”, fără false pudori morale, punându-l în context internațional. „Cartea [lui Vakulovski] – comentează Chivu – nu-și va găsi admiratori printre critici, dar pentru tinerii care, atunci când piață drogurilor e în criză, se internează la dezintoxicare pentru a supraviețui cu substitute Pizdet ar putea fi o carte-cult. Căci, în fond, romanul lui Al. Vakulovski este mărturisirea unei crize existențiale a unui tânăr narcoman, o mărturie a unei realități nebănuite în care alcoolul, drogurile și prostituția sunt imaginile existenței zilnice”.

În 2004 Vakulovski a recidivat cu un român similar, Letopizdet, „o (auto)pastișă, ceva mai consistentă”, scrie M. Chivu, observând în final subțirimea mizei: „în loc (…) să facă politică atitudinii, să-și justifice, până la urmă, modelul existențial, Yo, naratorul romanelor lui Vakulovski, da un pumn și sparge o mu­tra, după care trage un joint și/sau un gât de vodcă cu aerul că face dizidența social-politică. Refugiul în (i)realitatea narcotică nu exclude problematizarea crizei”.

Până la urmă, ar fi vorba într-adevăr de o „dizidența” socio-politică, dar una – constată criticul – plină de locuri co­mune: „Femeile sunt curve și proaste, școală sucks pentru că induce conformismul social, societatea manipulează, legile sunt nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hoție, americanii – imperialiști ș.a.m.d., astfel că existențialismul dependenței chimice devine un soi de haiducie narcotică proliferatoare de clișee stângiste în slang basa” .

Cu unele excepții, cultura româna nu a beneficiat – precum cea franceză sau britanică – de o literatură propriu-zisă a extazului artificial. Totuși, experiențe narcotice reale sau ficționale nu lipsesc în literatura română.

Capitolul III – Studiu de caz: Istoria mentalităților privind în fumatul în literatura universală

III.1. Charles Baudelaire – semnificația fumatului în publicatia literara „Florile răului”

Charles Baudelaire a fost un poet francez născut pe 9 aprilie 1821, a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât și pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluționat întreaga lirică franceză și europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal („Florile răului"). Va avea o influență puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.

În perioada de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat, Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiștilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură, acolo întâlnindu-i pe Nerval și Balzac.

Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moștenește o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viață de dandy parizian. Începe să iubească hainele și își petrece zilele în galeriile de artă și cafenelele din Orașul luminilor. Tot atunci, incepe să folosească drogurile, în special hașiș și opium.

Se îndrăgostește de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secțiunea „Venus cea neagră” a volumului Florile răului, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moștenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăți financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire și îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieții. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.

Pentru a-și suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, și cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix și Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care știe să facă diferența între arta adevărată și kitsch.

Poetul francez a fost un loial susținător al hașișului, într-o vreme in care oamenii legii nu interveneau, așa cum o fac astăzi pentru cantități mult mai mici. Baudelaire mărturisea că slăvea acest drog (în combinație cu opiul), considerând ca este cel mai eficient drog ce poate fi folosit in crearea „ideilor artificiale”. De asemenea el mai folosește termenii „convenabil” si „la îndemână”, lucru care mai este posibil astăzi doar daca trăiești în Olanda.

Auguste Poulet-Malassis publică prima ediție din "Les Fleurs du mal" și veghea apariția cărții. În luna august, are loc procesul „Florilor răului” cu un rechizitoriu susținut de același procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul și editorii sunt condamnați, iar șase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicția a fost ridicată în Franța abia în 1949.

În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecție. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert și Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Ați găsit o cale de a injecta o nouă viață Romantismului, sunteți diferit de toți, și aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeții romantici, Baudelaire se inspira din viața citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumusețe chiar și din cele mai josnice și non-poetice situații. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole și eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri și teme.

În 1869 a publicat și poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziții în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradițională a versificației.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coșmaruri și temeri, iar sănătatea i s-a șubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să țină o serie de conferințe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parțială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris și îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.

Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Charles Baudelaire ilustrează in volumul „Florile răului” tragismul condiției umane moderne, incluzând si cele 18 poeme din ciclul Tablouri pariziene. Sentimentul scepticismului, fumatului și viciile, dezgustul, plictiseala, “spleenul”, unite cu revolta, străbat în versurile sale.

Un poem reprezentativ pentru fumat si multitudinea de stări provocate de acesta, este „Pipa”:

„PIPA

Sunt pipa unui autor;

Privindu-mi afumata mină

De cafră sau de abisină

Veți ști că-i mare fumător.

De-i chinuit și gânditor,

Fumeg bogat ca vatra plină

Unde se pregătește cina

Celor întorși de pe ogor.

Îi legăn sufletul domol

În plasa-mi învăluitoare

Urcând din gura-mi arzătoare,

Iar gândurile-i, negru stol,

I le alin și-i vindec iar

Al inimii zbătut hotar.”

În primul rând, putem vedea că pipa are două personalități. Pe de o parte este reprezentată ca o pipă de lucru, aspect foarte clar în metafora: „Sunt pipa unui autor; / Privindu-mi afumata mină / De cafră sau de abisină” (V.2).

Abisina și cafrina semnifică popoarele din Etiopia și Africa. Caracteristica acestor oameni, printre alte lucruri, este că aceștia sunt negrii, Baudelaire menționând în metafora lui, că pipa cea mai utilizata este cea neagră.

Există, de asemenea contemplarea pe termen lung în acest poem, ce ar putea însemna că pipa are o anumită mândrie în a fi neagră și uzată. Ea este mulțumită cu ceea ce a realizat în timp și cu faptul că este o pipă folosită la lucru. Mulțumirea ei cu privire la muncă poate fi interpretată ca un paradis artificial. Există o mulțime de comparații și personificări în acest poem, cum ar fi: „Fumeg bogat ca vatra plină” (V.6). Pipa este personificată ca fiind cea care lucrează și vorbește. Aceasta se referă la vatră ca figură reprezentativă pentru toată lumea (femei și bărbați), semnificând totodată bunăstarea și întoarcerea la domiciliu și siguranță.

Toate aceste metafore și personificări din poezia „Pipa” (Florile răului) ne indică un paradis artificial, destul de frapant, în care Baudelaire se presupune că ar fi trăit.

Pe de altă parte, pipa este reprezentată ca fiind ceva eliberator și reconfortant. Aceasta este din nou în comparație cu ceva efemer după cum se poate observa în următoarele versuri: „Unde se pregătește cina/ Celor întorși de pe ogor.” (V.7-8). Baudelaire compară pipa cu o femeie ce își așteaptă bărbatul cu o masă bună și caldă, ceea ce reprezintă pe deplin confortul și eliberarea după o zi grea de muncă. Comparând pipa cu locul în care oamenii se simt cel mai confortabil, Baudelaire a reușit într-adevăr să atingă direct paradisul artificial.

III.2. Gustave Flaubert – aspecte ale tutunului și fumatului în romanul „Madame Bovary”

Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821 în orașul Rouen din Normandia. Era fiul doctorului Achille-Cléophas Flaubert, chirurg-șef la spitalul din Rouen, una din celebritățile medicale ale timpului. Dotat cu un înalt simț al datoriei, doctorul Flaubert se bucura pentru devotamentul și bunătatea lui de recunoștința și stima tuturor concetățenilor.

Opera lui Gustave Flaubert, situată la un moment de răscruce în evoluția literaturii franceze, este una din marile culmi ce jalonează istoria realismului critic. Metoda de creație pe care Stendhal și Balzac o ilustraseră în deceniile precedente își pierduse mult din vigoare și se discreditase în mâinile mai puțin îndemânatice ale celor ce-i imitau. Gustave Flaubert a căpătat de la tatăl său respectul pentru muncă și a învățat să se aplece cu atenție și răbdare asupra realității. Până la vârsta de optsprezece ani a locuit chiar în incinta spitalului, și adeseori, pe când era copil, privea pe ascuns în sala de disecție, unde lucra doctorul Flaubert.

Atmosfera apăsătoare, tristă, caracteristică locului, i-a influențat firea, imprimându-i o anumită gravitate și dezvoltându-i din primii ani gustul pentru o existență retrasă, fără manifestări zgomotoase. Mai târziu, aceste trăsături, favorizate de o serie de împrejurări, se accentuează. La liceul din Rouen, unde se înscrie în 1832, Flaubert are de îndurat multe suferințe morale, și încă din această perioadă se precizează atitudinea lui de nemulțumit, de revoltat, ura lui împotriva burghezilor, pe care o vom regăsi și mai puternică la scriitorul matur.

În jurul lui Flaubcrt, elevi ai liceului din Rouen se lasă târâți de vicii, unii ajung la sinucidere. La nouăsprezece ani, când își dă bacalaureatul, tânărul Flaubert este o fire închisă, iritabilă, plină de melancolie. Mărturiile celor ce l-au cunoscut atunci ni-l arată ca pe un timid, dureros conștient de inadaptabilitatea lui și care bravează totul cu o superbă indiferență, disprețuind laolaltă religia, politica și afacerile bănești.

Ascultând îndemnul familiei, Flaubert se înscrie la Facultatea de drept din Paris, unde rămâne până în 1846. Dar dacă studiile nu-l atrag, el se ține departe și de distracțiile zgomotoase ale studenților de pe-atunci, rămânând zile întregi închis în casă. Din când în când iese din amorțeală și vizitează atelierul sculptorului Pradier. Acolo întâlneștc într-o zi pe Victor Hugo, poetul pentru care avea un adevărat cult, precum și pe Louise Colet, scriitoare uitată astăzi, dar foarte cunoscută la vremea ei.

Cu o îndârjire neîntrecută poate decât de Balzac, el citește, ia note, întocmește planuri de opere, redactează, rămânând de cele mai multe ori cu pana în mână – o pană adevărată de gâscă – de la 10 seara până la 4 dimineața. Flaubert împingea până la marginile posibile exigența față de perfecțiunea stilului. Își impunea constrângeri deosebit de grele, uneori chiar inutile, cum ar fi aceea de a nu întrebuința de două ori pe o pagină același cuvânt. El voia mai ales ca proza lui să fie plină de armonie, să aibă un ritm ascuns, prezent în toate frazele, dar fără stridențe supărătoare pentru cititor. Pentru el nu existau sinonime, și adesea petrecea ore întregi în căutarea termenului exact. Lucra, de obicei, pe faze distincte: juxtapunerea cuvintelor alese fără a ține seamă de construcția gramaticală, apoi construirea frazelor cu aceste elemente, și, în fine, proba fonetică, cititul cu glas tare. Rar i se întâmpla să fie satisfăcut de forma frazelor sale. Suferea de aceea necontenite descurajări și disperări. Mereu își „dărâma" frazele – cuvântul e al său – schimba construcția paragrafelor, refăcea capitolele. Discursul cuprins în fragmentul consacrat serbării agricole din Doamna Bovary a fost refăcut de șapte ori, iar descrierea orașului Rouea cunoaște cinci redactări.

Moartea l-a surprins în plin efort creator. Doamna Bovary, Salammbô, Educația sentimentală, Ispitirea sfântului Anton, Trei povestiri și Bouvard și Pécuchet sunt rezultatele mai importante ale strădaniilor lui.

Romanul Doamna Bovary, care ilustrează practic teoriile estetice alo lui Flaubert, a fost, în 1856, un eveniment de cea mai mare însemnătate tn viața literară a Franței. Influența lui avea să fie covârșitoare asupra unei întregi generații de tineri scriitori, care vedeau în el un îndreptați pentru activitatea lor artistică. Deși n-a fost un fenomen izolat, ci a apărut cam în același timp cu alte opere realiste, Doamna Bovary a rămas romanul tip, deoarece era cu mult superior celorlalte producții contemporane și este de crezut că, fără el, curba ascendentă a realismului ar fi fost mai puțin armonioasă.

Subiectul Doamnei Bovary i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare dramatică petrecută în împrejurimile orașului Rouen și care stârnise multa vâlvă prin partea locului. Iată despre ce era vorba: Eugène Delamare, un medic de țară stabilit în târgușorul Ry, din apropiere de Rouen, se căsătorește, în 1843, cu Delphine Couturier, în vârstă de 23 de ani, fiica unor fermieri din Blainville. Frumoasa Delphine dovedise de tânără că înțelege să-și îndeplinească prin orice mijloace dorințele. Pentru, a se căsători cu Delamare, ea recursese la o înșelătorie ingenioasă. Tatăl ei, un lăudăros care făcea pe bogătașul, îi respingea pe toți pețitorii fetelor sale (Delphine mai avea o soră), pentru a nu fi silit să-și mărturisească averea. Plictisită de toate acestea, Delphine se preface că e însărcinată, și câteva prosoape abil înfășurate în jurul taliei dau o aparență de adevăr spuselor sale. În aceste împrejurări, tatăl fetei se arată bucuros s-o mărite cât mai repede.

Nunta cu Delamare are loc, și Delphine își urmează soțul în localitatea Ry, situată la vreo douăzeci de kilometri de capitala Normandiei. Acolo însă începe să se manifeste și la ea trăsătura dominantă a caracterului tatălui său.

Tânăra doamnă Delamare își dă toată silința să ia ochii celorlalte „doamne" din localitate și reușește curând să le stârnească invidia. Fata de țăran care o slujește e instruită cu grijă să i se adreseze la persoana a treia, salonul casei e împodobit cu elegante perdele galbene și negre, vinerea devine ziua ei de primire. Dar vizitele se lasă așteptate la nesfârșit, si ea se plictisește. Nașterea unei fetițe o ocupă o vreme, dar plictiseala revine. Se refugiază atunci în citit, devorând toate romanele pe care i le pot furniza cabinetele de lectură din Rouen. Însă cărțile, de un gust îndoielnic, sentimental-romantice, departe de a fi un îndreptar în viață, trezesc în sufletul ei dorințe deșarte, care, adăugându-se la conștiința tinereții și frumuseții, accentuează dezgustul ei pentru existența monotonă și lipsită de orice strălucire pe care o ducea alături de un soț mărginit.

Delphine devine amanta unui oarecare Louis Campion, proprietarul unui domeniu din apropiere. Acestuia îi urmează altul – practicant în biroul unui notar. Cât despre Louis Campion, ruinat de o viață de desfrâu, după ce încearcă să-și refacă averea în. America, revine în țară, și, în 1852, se împușcă în plină stradă. Aceste ultime detalii nu apar însă în carte, unde Campion se numește Rodolphe Boulanger de la La Huchette. Este drept că economia romanului nu le reclamă în nici un fel. Flaubert a omis și alte câteva amănunte, după cum a și completat cu fantezia acolo unde a găsit de cuviință. Sfârșitul lui Charles Bovary, care nu-i supraviețuiește Emmei decât scurt timp, e identic cu cel al lui Delamare. De altfel, Charles Bovary reproduce personajul real și în cea ce privește trăsăturile morale: e greoi, mărginit, dar cumsecade.

Primul personaj din opera lui Flaubert ce este surprins fumând o țigară este „domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în niște afaceri cu recrutarea și silit în acea vreme să-și dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale că să pună mâna la repezeală pe o dota de șaizeci de mii de franci, care i se înfățișa sub chipul unei fete de negustor de tricotaje, ce se îndrăgostise de înfățișarea lui.”

Acest aspect poate reieși din următorul paragraf: „Era mereu pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocați, la președintele tribunalului, nota scadențele polițelor, obținea amânări, iar acasă citea, cosea, spăla, supraveghea lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolență îmbufnată, din care nu se trezea decât pentru a-i spune lucruri neplăcute, sta și fuma la gura sobei, scuipând în cenușă.”

Fumatul, este relatat de către Flaubert, ca fiind un obicei normal, întreprins de cât mai multe personaje.Tatăl Emmei Bovary, moș Rouault, este surprins fumând în diferite momente. „Doamna Bovary-mama nu-și descleștase gura toată ziua. Nu-i ceruse nimeni părerea nici asupra toaletei nurorii, nici asupra întocmirii ospățului; se retrase devreme. Bărbatul ei, în loc s-o urmeze, trimise după havane la Saint-Victor și fumă până la ziuă, bând groguri de rachiu de cireșe, amestec necunoscut de ceilalți, ceea ce-l făcu să crească și mai mult în stima generală.”

„Domnul Bovary-tatăl mai rămase o luna la Yonville, minunând tot orașul cu nemaipomenita lui bonetă militară cu galoane de argint, pe care-o purta dimineața, fumându-și pipa în piață.”

„Pe drum, la întoarcere, moș Rouault începu să fumeze, tacticos, o pipă; ceea ce Homais, în sinea lui, socoti că nu e prea cuviincios.”

„Spre sfârșitul lui februarie, moș Rouault, în amintirea vindecării lui, îi aduse chiar el ginerelui o curcă minunată și rămase trei zile la Tostes. Charles fiind mereu pe la bolnavi, Emma îi ținu de urât. Fumă în odaie, scuipă pe grătarele sobei, vorbi despre agricultură, viței, vaci, păsări și consiliul municipal; așa încât, atunci când plecă, Emma închise ușa după el cu un sentiment de ușurare care-o surprinse și pe ea.”

Printre fumătorii din „Madame Bovary”, îl regăsim și pe Charles Bovary, „un simplu doctor de la țară”, soțul personajului principal, Emma Bovary. „Aruncând o ultimă privire asupra hamurilor, Charles văzu ceva pe jos, între picioarele calului, și ridică o tabacheră, brodată toată cu mătase verde, având la mijloc un blazon care semăna cu o ușă de capelă.

– Sunt și două trabucuri înăuntru, zise el; am să le fumez diseară, după masă.

– Cum, fumezi? întrebă ea,

– Câteodată, când am ocazia.

Vârî tabachera în buzunar și dădu bici căluțului. Când ajunseră acasă, masa nu era gata. Doamna se înfurie. Nastasie răspunse obraznic.

– Pleacă! strigă Emma. Asta-i bătaie de joc, te dau afară!”

„Apoi, cât li se aranja odaia, stătură la căldură în bucătărie. Charles începu să fumeze. Fuma țuguind buzele, scuipând tot timpul, lăsându-se pe spate la fiecare pufăitură.”

Flaubert, încearcă să aducă o egalitate între clasele sociale, făcându-i fumători chiar și pe țărani.

„Sta acolo, văicărindu-se sub niște paturi groase, palid, cu o barbă lungă, cu ochii înfundați în orbite și din când în când întorcându-și capul nădușit pe perna murdară, năpădită de muște. Doamna Bovary venea să-l vadă. Îi aducea cârpe pentru cataplasme și-l consola, îl îmbărbăta. De altfel, nu prea stătea singur, în zilele de iarmaroc mai ales, când în jurul lui țăranii țăcăneau bilele de biliard, se opinteau să dea cu tacurile, fumau, beau, cântau, zbierau.”

Leon este un funcționar care are o aventură cu Madame Bovary. El este a două persoană cu care Emma are o aventură, după Rodolphe Boulanger. Acesta este surprins fumând relaxat și voios.

„A doua zi, Léon, cu fereastra deschisă și fredonând pe balcon, își lustrui singur și de mai multe ori pantofii. Își puse un pantalon alb, ciorapi fini, o haină verde, turnă-n batistă tot parfumul pe care-l avea, apoi, după ce puse să-i onduleze părul, și-l mai descreți, ca să pară de-o eleganță naturală. „E prea devreme!" își spuse el, uitându-se la ceasul cu cuc al frizerului, care arăta ora 9.Răsfoi un vechi jurnal de modă, ieși, fumă o țigară de foi, cutreieră trei străzi. Chibzui că se apropie clipa și se-ndreptă încet spre piața din fața catedralei Notre-Dame”.

Emma este protagonista romanului și este principala sursă de titlul a romanului. Ea are o vedere extrem de romanțată a lumii și dorește frumusețe, bogăție, pasiune și înaltă societate. Aceasta este diferența dintre aceste idealuri romantice și realitățile din viață ei de la țară care conduce cea mai mare parte a romanului, mai ales fiindcă o duce în două aventuri amoroase extraconjugale. Cu ajutorul Emmei, Flaubert aduce tutunului și fumatului propriu zis, o notă de eleganță, de romantism și de nebunie.

„Ce dezlănțuire, joia următoare, la hotel, în odaia lor, cu Léon! Emma râse, plânse, cântă, dansă, ceru să-i aducă siropuri la gheață, vru să fumeze; lui i se păru nebunatică, dar adorabilă, minunat de frumoasă.”

Rodolphe este un localnic bogat care o seduce pe Emma ca un plus față de un lung șir de amante. Deși, ocazional fermecat de Emma, Rodolphe simte puțină emoție adevărată față de ea. Cum Emma devine din ce în ce mai disperată, Rodolphe își pierde interesul pentru ea. După decizia sa de a scapă de Emma, el demisionează, iar ea se simte incapabilă să se descurce mai ales cu existența noii ei fiice, Berthe. Plasând-l ca și fumător, Flaubert dă fumatului, un aer de rafinament, bogăție și superioritate.

„Rodolphe sta în fața focului, cu amândouă picioarele pe marginea căminului, fumându-și pipa.”

Monumente literare, care sunt cele mai de durată și in care a fost evocata pipa în Anglia, încă, nu s-ar ridica la nivelul aparitie tigarilor, dar când au aparut în cele din urmă, au fos peste tot în lume, nu doar în Statele Unite ale Americii.

Turgheniev relevă curajul unui personaj din povestea lui scurta „Focul pe mare”, spunându-ne că, în aceste condiții un om „fuma liniștit trabucul și ne intervieva pe fiecare la rândul său, cu o expresie batjocoritoare de milă.", Stendhal a scris că, „Într-o dimineață rece în timpul iernii, un Trabuc Toscan fortifică sufletul". Atât Kipling cat și Lord Byron au compus poiezii despre fumat; primul care plânge faptul că logodnica lui, Maggie, vede țigara ca pe o concurență pentru afecțiunea lui.

„Aprinde-mi un alt Cuba;

Am spus pentru primele jurăminte,

Dacă Maggie nu va avea nici un rival,

Nu o voi avea pe Maggie ca soție.”

Apoi a fost săracul și greoiul Charles Bovary, deci lipsit de haruri. „Conversația lui era la fel de plată ca un pavaj stradal ca și ideile tuturor, iar promenada sa cu toată îmbrăcămintea lor banală, neaducând nici o emoție, nici un zâmbet, nici o privire de contemplare.” Soția sa a venit la el cu dispreț din aceste motive si multe altele, printre care stupiditate sa la manipularea unui trabuc, pe care a făcut-o neîndemânatic. Madame Bovary nu a putut suporta să se uite la soțul ei în ale carui mâini, țigara arăta atipic.

Flaubert, elocvează fumatul în cât mai multe pasaje din romanul „Madame Bovary”, acesta vede fumatul ca pe un „viciu:” normal, fără clase sociale, fără rasism sau diferențe de sexe. Pentru Flaubert, fumatul este un obicei normal, banal și totuși rafinat și plin de încărcătură emoțională.

CONCLUZII

Obiectivul principal al acestei lucrări a fost prezentarea modului în care era privit fumatul în publicațiile literare, atât în cultură românească, cât și în cea universală.

În acest sens, am încercat să pun în evidență apariția și dezvoltarea tutunului de-a lungul timpului, precum și modul de utilizare al acestuia.

Astfel, în conformitate cu abordările diferiților autori din literatură de specialitate, am relevat că apariția tutunului s-a produs în urmă cu aproximativ 500 de ani, o dată cu descoperirea Americii, iar în prezent se află în plină dezvoltare în întreagă lume, deși este utilizat îndeosebi pentru fumat, un obicei care a pus stăpânire pe o mare parte a populației.

Pe timpul cercetării, am reușit să evidențiez semnificația fumatului în operele literare, precum și utlizarea tutunului de către marii clasici.

Din cele analizate, a rezultat că fumatul nu era privit ca un viciu periculos, cum este în prezent, ci mai degrabă că pe un mod de relaxare, făcând totodată și o diferență între clasele sociale.

În acest sens, semnificația fumatului, precum și practicarea acestuia în diferite moduri, le-am evidențiat prin intermediul studiului de caz realizat din două opere semnificative ale literaturii universale, și anume: culegerea de poezii „Florile răului” de Charles Baudelaire, respectiv romanul „Madame Bovary” de Gustave Flaubert.

Operele studiate sunt reprezentative pentru fumat și multitudinea de stări provocate de acesta. În publicația „Florile răului”, Baudelaire își imagina un paradis artificial, comparând țigară cu locul în care oamenii se simt cel mai confortabil. În schimb, Gustave Flaubert, în romanul „Madame Bovary”, vede fumatul că pe un obicei normal, practicat atât de femei, cât și de bărbați, indiferent de vârstă sau clasă socială.

BIBLIOGRAFIE

BORLAND R., Balmford J. – Understanding how mass media campaign impact on smokers – Tobacco Control, 2003, 12, pag 45

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History: The Cultures of Dependence, Ed. Routledge, 2005 p. 12

G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1986, p. 521

MATEIU CARAGIALE, Opere, ediție de Barbu Cioculescu, Editura Univers enciclopedic, 2001, p. 39.

MIRCEA ANGHELESCU, Literatura română și Orientul, Editura Minerva, 1975, pp. 167-168.

JAMES STUART Olson,Robert Shadle, Historical Dictionary of European Imperialism, Ed. Greenwood Press, 1991, p. 160

ANTIGONA TROFOR, Florin Mihălțan, Ștefan Mihăicuță, Monica Pop, Doina Todea,Noțiuni Generale De Tabacologie, Supliment introductiv al Ghidului de Renunțare la Fumat și Asistență de Specialitate a Fumătorului”, Editura Tehnopress, p. 9

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History and Culture: An Encyclopedia, 2005, p. 388

ADRIAN MIHALACHE, Euforia bine temperata, în Secolul 21, nr. 1-4, 2004, pp. 199-208

MIRCEA CARTARESCU, Orbitor. Aripa dreapta, editura cit., p. 519

MARIUS CHIVU, Existentialism narcotic, în Romănia literară, nr. 24, 2002

DAN NICOLAIRE, „Istoria Tutunului”, Bursa – Ziarul oamenilor de afaceri, 21 februarie 2011,ediția din 14.04.2011,supliment Tabac, p.1

EUGEN ȘENDREA, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia 2011, p. 31

GATELY, I., TOBACCO: A Cultural History of How an Exotic Plant Seduced Civilization, Ed. Grove Press, 2003, p. 3

CRISTIANA NICOLAE, Revista Știință și Tehnică,Implicațiile sociale ale fumatului, 2011-02-17, editia 1-2, ianuarie/februarie 2003),

TONY WHITE, Working with Drug and Alcohol Users: A Guide to Providing Understanding Assessment and Support, Jessica Kingsley Publishing, 2012, p. 17

CHRIS HARRALD,FLETCHER WATKINS, The Cigarette Book: The History and Culture of Smoking, Skyhorse Publishing, 2010

RENE DUMESNIL, La publication de „Madame Bovary", colecția Les grands événements littéraires. Edition Edgar Malfer, 1928.

GUSTAVE FLAUBERT, Madame Bovary, (Moeurs de province), Garnier Frères 1961, p.10

MARIUS CHIVU, Pizdet contrafacut, în România literară, nr. 26, 2004; vezi și Idem, Joint-uri, doze & lecturi, în Maxim, februarie 2008

EUGEN LOVINESCU, Revizuiri, Editura Paralela 45, 2003, p. 154

COE, SOPHIE D, America's first cuisines, Ed. Univ Of Texas Pr, 2002 p. 24

SIR POPE-HENNESSY, Sir Walter Raleigh in Ireland, Ed. Juniper Grove, 2007, p. 117

ALFONS BALBACH, Tutunul și sănătatea, Ed. a 2-a rev, Făgăraș: editura Păzitorul Adevărului, 2010, p. 5

CHARLES BAUDELAIRE, Les Fleurs Du Mal, David R. Godine Publisher, 1982, p. 25

ION CREANGA, Ivan Turbincă, 1878

A DE MUSSET, La Confession d'un enfant du siècle, Paris, 1840

ALFRED KNIGHT, Utter Justice: Verbal Glimpses Into Fifteen Hundred Years of Our Legal History, Ed. iUniverse, 2008, p. 68

ALEXANDRU MACEDONSKI, Opere, ediție de Adrian Marino, Editura pentru literatură, vol. VI, 1973, pp. 311, 630

ERIC BURNS, The smoke of the gods : a social history of tobacco, Ed. Temple University Press Philadelphia, 2007, p. 107

A. MARINO, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru literatură, 1966, p. 98

ANCUȚA-LĂCRĂMIOARA CHIȘ, Ucu Bodiceanu, Ziarul Romania Libera, Art. Cum au învățat românii să fumeze, editia din 19 septembrie 2013, p. 5

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History and Culture: An Encyclopedia, 2005,p. 726

MARIA DUȚU, Aurel Duțu, Manufactura de tutun Belvedere,București:Muzeul Municipiului București, 2000, p. 52

BIBLIOGRAFIE

BORLAND R., Balmford J. – Understanding how mass media campaign impact on smokers – Tobacco Control, 2003, 12, pag 45

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History: The Cultures of Dependence, Ed. Routledge, 2005 p. 12

G. CĂLINESCU, Istoria literaturii române, Editura Minerva, 1986, p. 521

MATEIU CARAGIALE, Opere, ediție de Barbu Cioculescu, Editura Univers enciclopedic, 2001, p. 39.

MIRCEA ANGHELESCU, Literatura română și Orientul, Editura Minerva, 1975, pp. 167-168.

JAMES STUART Olson,Robert Shadle, Historical Dictionary of European Imperialism, Ed. Greenwood Press, 1991, p. 160

ANTIGONA TROFOR, Florin Mihălțan, Ștefan Mihăicuță, Monica Pop, Doina Todea,Noțiuni Generale De Tabacologie, Supliment introductiv al Ghidului de Renunțare la Fumat și Asistență de Specialitate a Fumătorului”, Editura Tehnopress, p. 9

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History and Culture: An Encyclopedia, 2005, p. 388

ADRIAN MIHALACHE, Euforia bine temperata, în Secolul 21, nr. 1-4, 2004, pp. 199-208

MIRCEA CARTARESCU, Orbitor. Aripa dreapta, editura cit., p. 519

MARIUS CHIVU, Existentialism narcotic, în Romănia literară, nr. 24, 2002

DAN NICOLAIRE, „Istoria Tutunului”, Bursa – Ziarul oamenilor de afaceri, 21 februarie 2011,ediția din 14.04.2011,supliment Tabac, p.1

EUGEN ȘENDREA, Istoria pe placul tuturor, Editura Vicovia 2011, p. 31

GATELY, I., TOBACCO: A Cultural History of How an Exotic Plant Seduced Civilization, Ed. Grove Press, 2003, p. 3

CRISTIANA NICOLAE, Revista Știință și Tehnică,Implicațiile sociale ale fumatului, 2011-02-17, editia 1-2, ianuarie/februarie 2003),

TONY WHITE, Working with Drug and Alcohol Users: A Guide to Providing Understanding Assessment and Support, Jessica Kingsley Publishing, 2012, p. 17

CHRIS HARRALD,FLETCHER WATKINS, The Cigarette Book: The History and Culture of Smoking, Skyhorse Publishing, 2010

RENE DUMESNIL, La publication de „Madame Bovary", colecția Les grands événements littéraires. Edition Edgar Malfer, 1928.

GUSTAVE FLAUBERT, Madame Bovary, (Moeurs de province), Garnier Frères 1961, p.10

MARIUS CHIVU, Pizdet contrafacut, în România literară, nr. 26, 2004; vezi și Idem, Joint-uri, doze & lecturi, în Maxim, februarie 2008

EUGEN LOVINESCU, Revizuiri, Editura Paralela 45, 2003, p. 154

COE, SOPHIE D, America's first cuisines, Ed. Univ Of Texas Pr, 2002 p. 24

SIR POPE-HENNESSY, Sir Walter Raleigh in Ireland, Ed. Juniper Grove, 2007, p. 117

ALFONS BALBACH, Tutunul și sănătatea, Ed. a 2-a rev, Făgăraș: editura Păzitorul Adevărului, 2010, p. 5

CHARLES BAUDELAIRE, Les Fleurs Du Mal, David R. Godine Publisher, 1982, p. 25

ION CREANGA, Ivan Turbincă, 1878

A DE MUSSET, La Confession d'un enfant du siècle, Paris, 1840

ALFRED KNIGHT, Utter Justice: Verbal Glimpses Into Fifteen Hundred Years of Our Legal History, Ed. iUniverse, 2008, p. 68

ALEXANDRU MACEDONSKI, Opere, ediție de Adrian Marino, Editura pentru literatură, vol. VI, 1973, pp. 311, 630

ERIC BURNS, The smoke of the gods : a social history of tobacco, Ed. Temple University Press Philadelphia, 2007, p. 107

A. MARINO, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru literatură, 1966, p. 98

ANCUȚA-LĂCRĂMIOARA CHIȘ, Ucu Bodiceanu, Ziarul Romania Libera, Art. Cum au învățat românii să fumeze, editia din 19 septembrie 2013, p. 5

JORDAN GOODMAN, Tobacco in History and Culture: An Encyclopedia, 2005,p. 726

MARIA DUȚU, Aurel Duțu, Manufactura de tutun Belvedere,București:Muzeul Municipiului București, 2000, p. 52