Istoria Leului Si A Sistemului Bancar Romanesc

Economie

Istoria Leului Si A Sistemului Bancar Romanesc

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS:

INTRODUCERE

Dupa razboi, cand au fost refacute hartile, lumea noua ce a rezultat era in mare parte nedrept alcatuita. Prea multe limite i-au fost impuse omenirii: sociale, politice, economice, morale. Unele prin tratate, altele prin linii trase apasat cu creionul rosu de-a lungul si de-a latul planiglobului. Iata de ce, adeseori, pe tabla de sah a istoriei, intr-o parte sau alta a planetei, prin miscari violente sau pasnice, piesele au fost imprastiate, apoi reasezate; iar jocul, reluat cu noi deschideri, a marcat decisiv vietile a milioane sau sute de milioane de oameni.

In zorii capitalismului romanesc, in vremuri de speranta, a fost semnat cerificatul de nastere al leului. Era in 1867, primavara. Primea astfel raspuns nevoia unei legaturi puternice intre bani, munca si aspiratia de propasire a Romaniei noi, moderne.

…. Stramosii nostri, vreme indelungata, n-au avut moneda nationala. Si, pana in veacul al XIX-lea, nici nu si-au dorit-o.

Unificarea triburilor geto-dacice, sub Burebista, pusese in evidenta un paradox economic. Dezvoltarea societatii, pe multiple planuri, a dus la scoaterea treptata din circulatie a monedelor locale. Piata banilor a fost ocupata de denari romani si de drahme grecesti. Cei mai cautati fiind banii de aur.

Erau asadar preferati banii straini tari. Fiindca erau universali: circulau pe toate pietele lumii. Veac dupa veac, goana dupa banii tari s-a intensificat. Si chiar daca, fie Mircea cel Batran, Vlad Tepes ori Mihai Viteazul, iar mai tarziu Brancoveanu in Tara Romaneasca, fie Stefan cel Mare in Moldova au batut moneda, in Tarile Romane au circulat si s-au aglomerat monede straine, cu deosebire turcesti, austriece, olandeze, rusesti, franceze, germane. Batute in aur, in argint sau in metale comune. Ele dominau circulatia baneasca.

La 1830, cand a capatat viata Regulamentul Organic, Tarile Romane aveau deja o moneda proprie: leul. Moneda etalon din acea vreme (ducatul olandez din aur) era cotata in lei. Ea valora 31 de lei si 20 de parale.

Dar leul era doar o moneda de calcul. O fictiune. Atat. La care erau raportate monedele straine, in incercarea de-a i se pune capat haosului. Un deputat al vremii, la tribuna Parlamentului, intreba intrigat: Ce este acel leu? Cine a vazut moneda de un leu? Si tot el raspundea ca leul nu exista in realitate, ca e doar o moneda fictiva. Victor Slavescu a numit-o "leul vechiu". O cantitate imaginara. O idee si atat, fara forma fizica. Desi valoarea leului era stabilita in raport cu monedele straine de aur si argint, nu putea fi folosit la plati. Tranzactiile se faceau in aur. Cand nu se recurgea la troc. Pe masura ce activitatile economice si financiare se intensificau, in conditiile istorice noi, leul vechi a inceput sa dispara din tranzactii.

Haosul monetar facuse casa cu istoria Tarilor Romane de-a lungul mai multor secole. Populatia o ducea greu. Foarte greu. Fluctuatiile exagerat de mari ale cursurilor monedelor straine influentau direct cresterea costului vietii. Totodata, ingradeau dezvoltarea economica.

Nici dupa Unirea din 1859, in conditii economice noi, haosul nu a putut fi atenuat. Dimpotriva, s-a agravat. In cele doua Principate fusesera practicate cursuri diferite ale monedelor in circulatie. Asa ca incercarile guvernului roman de a mentine un curs stabil al leului de calcul, in raport cu o grupa de monede europene, s-au lovit de mari obstacole. Si nici nu putea fi altfel atat timp cat nu exista un sistem monetar unitar.

O moneda reala – nu una ideala – era o urgenta. Iata de ce, dupa Unirea Principatelor Romane, intre problemele de stat cele mai importante s-a numarat si chestiunea monetara. Cuza si-a trecut-o in propria agenda. In mai 1860, gandind ca refoma banilor nu mai putea intarzia, a incheiat cu Monetaria Franceza un contract in vederea baterii unei monede romanesti. Cum insa nu avea finantare interna, a negociat un credit pe piata franceza, care insa a cazut. Parlamentul Romaniei a refuzat sa accepte imprumutul.

A cazut si proiectul unei monede nationale. Pentru un timp. Au ramas, de la Alexandru Ioan Cuza, doar probele monedei proiectate sa fie batute la Paris, in 1860.

A doua incercare a lui Cuza s-a soldat tot cu un esec. Ne-au ramas insa probele unei alte monede, ce ar fi urmat sa intre in circulatie in anul reformelor din 1864.

Cuza n-a reusit sa dea tarii moneda de care avea nevoie. Fiindca tara nu avea bani sa infaptuiasca o lucrare de anvergura unui sistem monetar. In general, atunci, Romania intampina mari dificultati in acumularea de capital.

Dar dezordinea monetara s-a accentuat. Circulatia baneasca dupa Unire insemna, de fapt, miscarea unei multimi amestecte de monede straine. De calitati diferite si de forme diferite.

Circulau, in paralel, bani reali si bani fictivi, de calcul. Bani cu variatie foarte mare – de la o zi la alta, de la o localitate la alta – a puterii lor de cumparare si a cursurilor de schimb. Dezordinea monetara era resimtita de romani si era resimtita de strainii care ne vizitau tara. In plus, parca pentru a accentua dezordinea, circulau multe monede false.

Pe data de 22 aprilie 1867 a fost adopată "Legea pentru înființarea unui sistem monetar și pentru fabricarea monedei naționale". Astfel, leul a devenit moneda națională, reprezentând echivalentul a circa 0,30 grame de aur.

CAPITOLUL I – INFIINTAREA PRIMULUI SISTEM MONETAR NATIONAL

1.1.Primul sistem monetar national din 1867

Întemeierea si evolutia sistemul monetar national în România

La mijlocul secolului XIX dezvoltarea productiei si circulatiei de marfuri din România înregistra dificultati majore în lipsa unei monede nationale. Circulatia monetara se baza pe existenta unui numar mare de monede, noi si vechi, apartinând altor state, cu o putere de cumparare diferita de la o localitate la alta sau de la o perioada la alta. Implicatiile economice ale acestei situatii erau diverse: existenta speculei (practicata de zarafi si camatari), îngreunarea platilor, a economisirii si acumularii capitalurilor, descurajarea initiativelor capitalistilor autohtoni sau din strainatate si altele.

Dupa Unirea Principatelor Române, instituirea sistemului monetar national a reprezentat obiectul numeroaselor dezbateri si chiar proiecte ce formulau principiile unei reforme monetare.

Insuficienta resurselor financiare interne, greutatile întâmpinate pentru contractarea unui împrumut extern necesar finantarii acestei reforme si opozitia exprimata de Poarta Otomana au întârziat adoptarea unui sistem monetar menit sa asigure o circulatie baneasca ordonata.

Baza sistemului monetar bimetalist din tara noastra a constituit-o Legea monetara din 1867 prin care se prevedea baterea unei monede nationale având denumirea de leu cu o greutate de 5 grame argint cu titlul 835‰ sau 0,3226 grame aur cu titlul 900‰1. Pâna la cucerirea independentei de stat,

circulatia monetara s-a sprijinit pe moneda divizionara întrucât autoritatile nu dispuneau de mijloacele financiare pentru baterea pieselor din aur si argint, iar guvernul român nu accepta cerinta Turciei, în calitate de putere suzerana, de a bate monede din aur si argint cu însemnele Imperiului

Otoman.

În lipsa unei banci de emisiune, autoritatile române au emis primii bani de hârtie în anul 1877, sub forma unor bilete ipotecare de 5, 10, 20, 50, 100 si 500 lei în valoare totala de 26260000 lei, ca împrumut realizat pentru procurarea resurselor financiare necesare purtarii razboiului de independenta, garantat cu domenii si alte bunuri ale statului. Dupa anul 1879 s-a emis, în general, moneda de argint batuta la Monetaria Statului sau în strainatate.

În 1880 conducerea politicii monetare si de credit din tara noastra a fost preluata de Banca Nationala, ce avea atât rolul de banca unica de emisiune, cât si pe cel de banca comerciala. Din anul 1882, dupa retragerea biletelor ipotecare ale statului, Banca Nationala a emis propriile bilete de banca

care circulau alaturi de hârtiile de valoare ale altor institutii mandatate de stat. În urma dificultatilor înregistrate în circulatia monetara nationala, generate de scaderea valorii argintului pe piata monetara internationala, în tara noastra a fost introdus sistemul monometalist, bazat pe aur. Astfel, din anul 1890 unitatea monetara a României a fost reprezentata de leul-aur, având o valoare egala cu a 3100-a parte dintr-un kilogram de aur cu finete 9/10. Banca Nationala era obligata sa acopere biletele emise în aur într-o proportie de cel putin 40% si sa le preschimbe în acelasi metal, la prezentare.

Pâna la primul razboi mondial, emisiunea biletelor de banca a avut acoperire în aur si devize, Banca Nationala respectând principiile clasice în relatiile cu autoritatile publice centrale, marginind posibilitatea statului de a recurge la sprijinul sau banesc, prin stabilirea valorii maxime a bonurilor de

tezaur scontate la 20% din capitalul social al bancii. Si creditul acordat economiei nationale a fost restrâns la 10% din circulatia monetara, Banca Nationala reusind astfel, prin manevrarea taxei scontului sa restrânga creditul în perioadele de expansiune economica, când tendintele speculative ale pietei amenintau echilibrul financiar si sa acorde sprijinul banesc necesar în momentele de depresiune economica.

În perioada primului razboi mondial, si mai ales în primii ani dupa terminarea conflictului militar, leul s-a depreciat puternic reducându-si puterea de cumparare pâna la 1/40 fata de valoarea antebelica. Cauza principala a dezechilibrului monetar a fost reprezentata de necesitatea finantarii operatiilor militare prin contractarea unor împrumuturi importante pe piata interna si externa, circulatia monetara crescând în intervalul 1914-1918 cu 2 miliarde lei la care s-a adaugat si emisiunea Bancii Generale de la Bucuresti în timpul ocupatiei germane.

La originea problemelo r monetare ale economiei românesti s-au aflat, însa, si alti factori:

agravarea pozitiei internationale a leului în urma prabusirii exportului românesc în primii ani postbelici si înlocuirea rublelor si coroanelor (monedele aflate în circulatie pe teritoriile românesti ocupate pâna în 1918 de catre imperiile rus si austro-ungar) la o valoare mai mare decât cea reala,

urmarindu-se protejarea puterii de cumparare a populatiei din provinciile unificate.

Dupa 1923, refacerea economiei românesti a condus la stabilitatea externa a leului fata de alte valute. Prin politica deflationista consacrata oficial în urma conventiilor încheiate cu Banca Nationala în 1925 s-a încercat revalorizarea monedei românesti.

La sfârsitul anului 1927, autoritatile române au renuntat la politica de revalorizare a leului în conditiile în care cursul monedei românesti nu mai putea fi mentinut la nivelul anterior. În anul 1928, în urma contractarii unui important împrumut extern, s-au creat conditiile reglementarii legale a

situatiei monedei românesti dupa primul razboi mondial. Legea monetara din 1929 a impus obligativitatea convertirii leului în valuta aur, constatând oficial rata devalorizarii monedei nationale (leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 9/10, reprezentând cea mai mica unitate monetara din Europa). În acest fel, s-a ajuns, si în România, la adoptarea solutiei utilizarii mecanismului devizeaur, recomandata la Conferinta Internationala de la Geneva (1922) si menita sa transforme leul într-o moneda stabila, convertibila în aur, capabila sa raspunda necesitatilor dezvoltarii economice a tarii.

Efectele crizei economice mondiale dintre anii 1929-1933 si sporirea gradului de îndatorare a tarii în urma împrumuturilor contractate în vederea realizarii reformei monetare au determinat, în scurt timp, o noua deteriorare a monedei românesti, ce va culmina dupa al doilea razboi mondial cu cea mai grava criza a sistemului monetar national. În intervalul 1944-1947 s-a înregistrat o depreciere fara precedent a monedei nationale, determinata de sporirea circulatiei monetare cu mult peste necesarul normal al economiei nationale, în condatiei monetare cu mult peste necesarul normal al economiei nationale, în conditiile unei cresteri exagerate a nivelului preturilor cu

amanuntul (de peste 8365 ori în anul 1947 fata de anul 19387). În contextul adoptarii unor masuri cu caracter etatist-dirijist, menite sa limiteze consecintele grave ale celui de-al doilea razboi mondial, la 15 august 1947 s-a efectuat reforma monetara prin punerea în circulatie a unor noi semne monetare si preschimbarea celor vechi în anumite limite.

1.2. Inființarea B.N.R.

1.2.1 Precursorii Băncii Centrale de Emisiune

Principala cale de punere în circulație a bancnotelor era acordarea creditelor de reescontare. Existența Băncii de Emisiune presupunea existența unei rețele de bănci comerciale care să preia bancnotele emise de Banca de Emisiune și să le repartizeze sub forma unor credite de scont.

În capitalism, între sistemul bănesc și sistemul de credit, între Banca de Emisiune și băncile comerciale există o legătură organică. Prin credit, capitaliștii utilizează banii ca mărfuri pentru producerea profitului. Banii capătă astfel, în afară de valoarea de întrebuințare pe care o au ca bani, o valoare de întrebuințare suplimentară, anume aceea de a funcționa în calitate de capital. Valoarea lor de întrebuințare constă în profitul pe care-l produc atunci când sunt transformați în capital, banii devenind astfel o marfă.

Caracteristic pentru această marfă este faptul că în anumite cazuri ea nu se cedează definitiv, ci numai se împrumută, reîntorcându-se la proprietar, după ce s-a realizat valoarea ei de întrebuințare, adică după ce s-a produs plusvaloarea. Dezvoltarea sistemului de credit capitalist, deci posibilitatea comercianților și industriașilor de a dispune, prin intermediul bancherilor, de economiile bănești ale tuturor claselor societății, constituie o cerință legată de dezvoltarea comerțului cu mărfuri.

În țara noastră, sistemul de credit capitalist s-a format pe două căi:

1) transformarea zarafilor și cămătarilor în bancheri capitaliști; aceștia împrumutau mai puțin burghezia industrială și comercială și mai mult pe domnitori și boieri.

Ex. la București – Ștefan Băltărețu, Ștefan Meitani, Hagi Moscu; la Iași – Andrei Pavli, Kirkor Adamachi, Spiro, Acatu, etc.; Michel Daniel (Iași) împrumuta pe domnitorul Mihail Sturdza și pe boieri.

Riscul bancherilor de a rămâne neachitați la scadență era mare, deci aceștia practicau dobânzi foarte ridicate (18, 24, 30, 40% pe an). Dobânzile nu conveneau burgheziei, deoarece reduceau plusprodusul însușit de acesta, iar capitalul bancherilor era redus (aveau doar capitaluri proprii).

2) crearea unor bănci pe acțiuni, cu ajutorul statului

Moșierii cereau înființarea unei bănci de credit funciar, negustorii doreau bănci de scont și circulațiune.

Obșteasca Adunare exprima în 1832 dorința de a crea o bancă națională.

La 1850, domnitorul Știrbey tratează cu doi capitaliști din Prusia înființarea unei bănci de scont și circulație.

În Moldova se cunoaște, până în 1859, existența unor proiecte de bănci, din care trei întocmite de economistul N. Șuțu, iar altul (1852) întocmit de Grigore Alex Ghica.

În 1856 ia ființă Banca Națională a Moldovei.

Între 1859-1880 mai apar încă 18 proiecte, din care 8 elaborate de miniștrii de finanțe sub presiunea burgheziei interesate. Numai două dintre acestea se înfăptuiesc: sucursala din București a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol și Creditul financiar rural.

Inițiativa înființării băncii capitaliste a fost susținută de burghezia

industrială și comercială, care urmărea ca aceste bănci să beneficieze de privilegiul emisiunii de bancnote. Problema acoperirii marilor nevoi de bani pentru satisfacerea cerințelor comerciale și industriale nu s-a rezolvat prin creșterea producției de aur și argint și prin adoptarea bimetalismului, ultima soluțe rămânând banii de credit, în special bancnotele.

O altă categorie de interesați în crearea unei bănci de emisiune era moșierimea, care ar fi dorit un credit pe termen lung și cu dobândă mică. Inițial, moșierimea a manifestat o rezervă față de crearea Băncii de Emisiune, deoarece aceasta trebuia să acopere, în primul rând, nevoile de credit ale comercianților și industriașilor.

Contribuția statului la crearea băncilor capitaliste a fost proporțională cu interesul pe care cele două clase care-l conduceau (moșierimea și burghezia) îl aveau în înființarea unui sistem bancar, menit să acopere deficitul prin împrumuturi în sume mari, cu dobândă mică.

Și capitaliștii străini aveau interes în constituirea băncilor pentru a înlesni pătrunderea capitalului străin în Țările Române și transformarea capitalului inactiv autohton în capital activ, aducător de profit pentru capitaliștii străini.

Banca Națională a Moldovei și-a început activitatea la 12/24 martie 1857, la Iași. Capitalul băncii așa-zis "naționale" nu putea fi exprimat, pe vremea aceea, decât în bani străini: în speță 10 mil. de taleri de Prusia, împărțiți în 50.000 de acțiuni a câte 200 de taleri fiecare. Capitaliștii din Moldova dețineau doar 10% din numărul total de acțiuni.

Banca Națională a Moldovei avea privilegiul să emită bancnote convertibile al vedere, cu valori de la 40 de sorocoveți în sus, cu acoperire în aur și argint de cel puțin 1/3 din volumul bancnotelor în circulație. Pentru rest, banca trebuia să dispună de cambii și alte valori cu scadențe până la 90 de zile. Pe lângă emisiunea de bancnote, banca mai avea dreptul să facă oricare alte operații mai mult sau mai puțin bancare: scont, împrumut pe ipotecă, amanet, etc.

Din cauza opoziției Turciei, banca a început să funcționeze abia la 24 martie 1857, neajungând să emită bancnote. La 14 iunie 1858 banca a fost declarată în stare de faliment, cauza principală fiind politica de credite (credite neachitate datorită împrumuturilor acordate în sume foarte mari).

În ce privește creditul funciar destinat moșierimii, eforturile s-au concretizat într-o vastă acțiune de propagandă și într-o serie de proiecte care s-au succedat la intervale foarte scurte în anii 1872-1873. În cele dinn urmă, după dezbateri aprinse în parlament, care scoteau la iveală diferitele interese de grup din sânul burgheziei și moșierimii, proiectul marilor proprietari funciari a devenit în aprilie 1873 legea pentru creditul funciar român.

Pentru constituirea "Primei societăți de credit funciar român din București" s-au asociat 136 moșieri, ale căror moșii, înscrise la ipotecă și cuprinzând terenuri arabile, vii, păduri și munți aveau o valoare declarată după venit de 26 156 434 lei. Societatea a fost înființată în iunie 1873, iar creditele, acordate pe bază de scrisuri funciare și pe termene între 10 și 60 de ani, au totalizat până în anul 1915 suma considerabilă de 725 113 900 lei aur.

Pe baza acelorași principii organizatorice a fost înființat în 1875 Creditul funciar urban București, iar în 1881 Creditul funciar urban Iași, în vederea sprijinirii marilor proprietari de imobile urbane. Ca și Creditul funciar rural, aceste institute au contribuit la accentuarea contradicțiilor care în economia țării, în stadiul ei de atunci existau, firesc.

Succesul obținut de moșierime prin înființarea creditului funciar era incomplet fără înființarea băncii de emisiune.

1.2.2 Înființarea Băncii Naționale a României și emisiunea de bancnote

Proiectele anterioare în acest sens prevedeau înființarea de bănci mixte, comerciale și de emisiune, deoarece în țară nu existau suficiente capitaluri, băncile comerciale urmând să-și procure fondurile pe baza emisiunii de bancnote.

Tendința care se contura era crearea unei bănci de emisiune și a unor bănci comerciale care să atra

La 28 februarie 1880 s-a adus palamentului proiectul de lege pentru înființarea BNR. Pretextul vehuculat pentru înființarea ei era dezvoltarea tranzacțiilor comerciale și industriale. Legea a stârnit numeroase dispute, moșierimea temându-se că banca va neglija interesele ei. Astfel, ea ar fi preferat crearea unei instituții de credit funciar, banca urmând a fi înființată atunci când comerțul avea să se mai dezvolte.

Proiectul a devenit lege la 17 aprilie 1880, și cuprindea 30 de articole. Forma juridică a băncii era societatea anonimă pe acțiuni, statul subscriind 1/3 din capital. S-a adoptat sistemul mixt de colaborare a statului cu particularii. Drept de vot aveau acținarii care dețineau cel puțin 4 acțiuni.

Operațiunile pe care le putea efectua banca:

sconta/cumpăra efectele de comerț ale capitaliștilor (polițe, bilete la ordin)

făcea comerț cu aur și argint

acorda avansuri de gaj pe aur și argint, precum și pe baza depozitelor de efecte publice (adica pe bază de obligații ale împrumuturilor de stat) ~ "lombard"

emisiunea de bancnote (fiind singura bancă din țara noastră care deținea privilegiul de emisiune).

Legea prevedea, pe lângă dreptul de emisiune al băncii și obligațiile

care derivau: existența unui portofoliu de scont lesne de realizat; a anumită mărime a stocului metalic de acoperire; libera convertibilitate a bancnotelor. Pentru stabilirea mărimii stocului de acoperire, autorii legii au avut în vedere două metode: școala monetară și școala bancară.

Școala monetară, reprezentată prin bancherul englez Lloyd, apăra înteresele bancherilor. Susținea că emisiunea de bancnote trebuie făcută în două tranșe: prima reprezentând cantitatea minimă de bancnote de care are nevoie economia naturală în orice moment, a doua reprezentând cantitatea suplimentară la care economia națională poate recurge în perioadele de vârf și poate renunța în perioadele de acalmie. Prima se poate emite fără acoperire metalică, a doua trebuie acoperită în întregime.

Școala bancară, reprezentată de Tooke, Newmarch, Fullarton, apăra interesele burgheziei comerciale și industriale. Susținea că circulația bancnotelor poate fi asigurată și fără impunerea unor norme rigide de acoperire. Emisiunea bancnotelor nu trebuie să fie orientată asupra cantității de aur pe care o poate procura banca.

Banca Angliei a adoptat, prin legea Peel din 1844, ideile școlii monetare. Băncile de emisiune de pe continentul european au adoptat principiile școlii bancare, totuși au menținut un stoc de metal prețios de circa 1/3 din valoarea bancnotelor emise, care a servit la operațiuni de convertire, iar emisiunea bancnotelor s-a făcut pe baza cambiilor comerciale reescontate.

În comparație cu școala monetară, școala bancară a avut o ncredere prea mare în rolul reglator pe care creditul bancar îl joacă în determinarea cantității de bancnote necesare unei țări.

Apariția BNR a constituit un pas înainte în ceea ce privește organizarea finanțelor capitaliste ale României.

1.2.3 BNR și interesele ce au determinat politica sa bancară

Politica bancară a BNR avea un profund caracter de clasă. Emisiunea de bancnote era un instrument pentru sprijinirea financiară a guvernului și pentru acoperirea nevoilor de credit ale burgheziei comerciale și industriale, ale moșierimii. Relația dintre bancă și guvern se concretiza in acoperirea de către BNR a deficitului bugetar.

Un alt scop al politicii bancare și de credit a Băncii Naționale era sprijinirea burgheziei, moșierimii prin intermediul creditelor pe scont de portofoliu comercial și al avansurilor pe titluri. Faptul că banca acorda mai multe avansuri pe titluri decât pe credite dovedește:

că burghezia subscria diponibilitățile bănești în obligații ale împrumuturilor de stat, iar banii obținuți îi utiliza pentru cumpărarea de aur și alte obligații

în relațiile de credit dominau moravurile "patriarhale", capitaliștii nerespectând condițiile necesare pentru obținerea unui credit de scont

punând emisiunea de bancnote la dispoziția deținătorilor de rente, BNR sprijinea statul burghezo-moșieresc.

Cu timpul, preponderența avansurilor pe titluri față de creditele de

scont a încetat. Portofoliul de reescont a crescut mai mult decât avansurile pe titluri.

Apariția BNR ca instituție de credit a determinat o scădere a dobânzilor la credite (înainte de 1880, dobânda nu era mai mică de 15%, iar după 1880, a variat între 5-9%).

Folosirea privilegiilor obținute de la stat ca mijloc de stoarcere a unor profituri cât mai mari a făcut din activitatea băncii de emisiune o sursă excepțională de îmbogățire pentru un mănunchi de profitori. Acționarii Băncii Naționale au obținut an de an, din operațiile care valorificau aceste privilegii, profituri de o mărime nemaiîntâlnită în România.

Astfel, câștigurile obținute prin creșerea cursului acțiunilor Băncii Naționale, la baza cărei creșteri se aflau privilegiile băncii, au fost uriașe. Este știut că acțiunile BNR aveau o valoare nominală de 500 lei, din care acționarii vărsaseră numai 25% (125 lei). În 1911, acțiunea Băncii Naționale ajunsese să coteze 5900 – 6000 lei. Rata anuală a profitului a fost deasemenea neobișnuit de ridicată: în primii 20 de ani de activitate, ea a variat între 15,4 – 38,3 %.

Beneficiarii principali ai câștigurilor realizate de banca de emisiune au fost vârfurile Partidului Liberal, care, printr-o organizare adecvată a subscrierii capitalului băncii, au acaparat de la început majoritatea acțiunilor.

La caracterizarea în ansamblu a activității băncii de emisiune trebuie adăugate și unele trăsături pozitive:

banca a pus la dispoziția economiei un mijloc comod și ieftin de circulație și plată, al cărui volum – în principiu – era adaptabil nevoilor efective

BNR împreună cu rețeaua de sedii în provincie a mobilizat o mare parte din disponibilitățile bănești ale economiei, precum și ale tezaurului, folosindu-le pentru acordarea de credite industriei, comerțului și agriculturii; dezvoltarea economiei, creșterea continuă a producție în ultimele două decenii ale sec. XIX sunt strâns legate de activitatea Băncii Naționale

prin acordarea de credite capitaliștilor autohtoni a mai sprijinit creșterea, într-o oarecare măsură, a rolului capitalului intern în dezvoltarea unor ramuri ale economiei.

CAPITOLUL 2 – REFORMELE MONETARE

Reformele monetare din 1929, 1947 si 1952

1929, 1947 si 1952 au fost trei momente de incercare a stabilitatii monedei nationale
Înca din perioada neutralitatii Romaniei, in anii 1914-1916, aparusera primele semne certe, care anuntau o depreciere drastica a monedei nationale. Economia Romaniei resimtea razboiul din Europa, in ciuda faptului ca ramasese neutra.
Leul traversa momente repetate de depreciere atat interna, cat si externa. La inceputul anului 1914, de exemplu, un franc francez echivala cu un leu, pentru ca in iunie 1915 sa fie cotat cu 1,12 lei; francul elvetian, de asemenea echivalent cu leul, ajunsese sa valoreze 1,21 lei in iunie 1916; lira sterlina era cotata la 25,50 lei, in iulie 1914, pentru ca doi ani mai tarziu sa ajunga la 31 de lei. De fapt, perioada de neutralitate fusese folosita pentru pregatirile de razboi, extrem de costisitoare si cu mult peste previziunile din bugetele alocate pentru Ministerul de Razboi.

În 1916, Romania a intrat in razboi, moment in care, pentru moneda nationala a inceput cea mai neagra perioada. În patru ani, circulatia monetara a crescut de peste noua ori, de la 500 milioane de lei, valoarea emisiunii monetare a Bancii Nationale in 1914, la 4,6 miliarde lei (cifrele sunt consemnate in lucrarea „Sistemul banesc al leului si precursorii lui“, de Costin Kiritescu). Atunci s-a inregistrat prima mare inflatie de la aparitia monedei nationale a Romaniei. În 1919, preturile crescusera de aproape noua ori fata de 1914 si de aproape 19 ori in 1922. Spre deosebire de anul 1913, valoarea leului in 1918 era de 3,6 ori mai redusa, pentru ca in 1926 sa ajunga la cel mai scazut nivel, inregistrandu-se o depreciere de 42 de ori.

Stabilizare in pragul crizei mondiale

În anul 1926, Banca Nationala a Romaniei impreuna cu autoritatile romane incep pregatirile pentru stabilizarea leului, operatiune care s-a realizat abia la inceputul anului 1929. De fapt, inca din 1924, mai multe state incercau sa-si intareasca moneda prin reforme monetare: Germania, Suedia, Austria, Anglia, Italia, Belgia, Polonia, Franta, Danemarca si Norvegia.

În Romania, stabilizarea monetara din 1929 (realizata dupa modelul francez) s-a facut cu ajutorul unor imprumuturi externe, contractate special in acest scop. Dar incercarile de a readuce leul la valoarea antebelica au esuat. Devalorizarea leului a fost atunci recunoscuta oficial. Moneda nationala reprezenta 0,010 gr. aur, fata de 0,3226 gr. aur cat reprezenta leul antebelic. Moneda nationala, odata printre cele mai puternice monede europene, ajunsese din acel moment una din cele mai slabe de pe continent. În literatura economica a acelei vremi, starea monedei nationale era caracterizata astfel: „Leul de pana la razboi era numit leu aur, iar cel din perioada inflatiei si a stabilizarii, leu hartie“. Politicienii vremii, liberalii, vorbeau atunci despre „deschiderea portilor spre viitor“, dar inceperea crizei mondiale, in acelasi an cu stabilizarea monetara in Romania, a facut imposibil de realizat acest deziderat. Stabilizarea din 1929 a pastrat semnele monetare de pana la 1918 si a adus in circulatie bancnote noi, de 500, 1.000 si 5.000 de lei. Încheierea perioadei de criza, in anul 1933, a prins leul in continua alunecare, astfel incat, in 1936, Banca Nationala a confirmat deprecierea oficiala cu 38%. În 1940, leul inregistrase o devalorizare de 10%, fata de momentul stabilizarii din 1929, pe fondul cheltuielilor implicate de cel de-al doilea razboi mondial. Cantitati imense de hartie monetara au fost puse in circulatie, fapt ce a determinat cresterea inflatiei de peste 8.500 de ori in 1947, fata de 1938. Atunci, biletele de banca emise de BNR au inregistrat cele mai mari valori nominale: 10.000, 100.000, 1.000.000 si 5.000.000 de lei.
Cifrele redate de istoricii economici ofera dimensiunea deprecierii monedei nationale comparativ cu dolarul SUA, in timpul si dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial: 966 lei in 1941, 4.830 lei in 1944, 179.676 lei in 1946, 6.055.854 lei pentru un dolar SUA in 1947.
Reforma din 1947 s-a bazat pe nationalizare
Cel de-al doilea razboi mondial a afectat sanatatea economiilor si a monedelor din toate statele implicate in ostilitati. Noi reforme monetare s-au produs pe continent in acea perioada. Corsica, Franta, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehoslovacia, au inceput mult mai devreme operatiunile pentru o noua stabilizare, in perioada 1943 – 1945. Majoritatea a recurs la inlocuirea vechilor hartii cu altele si a speculat aceasta decizie reducand din masa banilor aflati in circulatie.
În Romania, reforma monetara s-a produs in anul 1947. Prin decizia Bancii Nationale a Romaniei, paritatea de schimb leu/dolar a fost stabilita la 150 lei pentru un dolar SUA (inaintea stabilizarii, cotatia dolarului ajunsese la 450.187,60 lei). Unitatea monetara a fost stabilita, oficial, ca avand un continut de aur de 6,6 mg, reprezentand, astfel, aproape 60% din continutul de aur ce definise leul cu ocazia reformei anterioare din anul 1929.

Principalele caracteristici ale reformei monetare din 1947 au fost: bancnotele vechi si piesele metalice s-au retras din circulatie, puterea lor incetand chiar din ziua reformei (15 august 1947); locul acestora a fost luat de „leii noi“ care erau preschimbati contra a 20.000 lei vechi, in limita unui plafon prestabilit. Rezultatul reformei monetare din 1947 a constat in reducerea insemnelor monetare in circulatie la 1.377,6 milioane lei de la 48.451 miliarde lei, intr-o singura zi. A fost primul pas catre noua oranduire socialista, pentru ca a lovit in primul rand in burghezie care reusise sa acumuleze capitaluri.

Între reformele monetare care au avut loc in anii 1929 si 1947 exista deosebiri substantiale, in primul rand pentru ca cea din 1947 nu s-a bazat pe imprumuturi externe, inlaturand, astfel, povara datoriei externe in anii viitori. Istoricii considera reforma din 1947 un succes: a oprit inflatia, a creat conditii pentru relansarea economiei nationale.
Totusi, preturile au continuat sa urce, iar emisiunile monetare sa sporeasca, ceea ce a determinat autoritatile romane sa recurga, cativa ani mai tarziu, la o noua stabilizare, ultima din secolul XX.

Economia de comanda a sustinut stabilizarea din ’52

În 1952, statul socialist roman ia decizia de a initia o noua stabilizare monetara, in scopul declarat de a reduce surplusul de moneda aflata in circulatie si de a intari moneda nationala. În ce a constat reforma din 1952? Preturile si veniturile populatiei s-au redus de 20 de ori, noile semne monetare aveau, de asemenea, valori mai mici de 20 de ori in comparatie cu cele vechi. Au fost introduse in circulatie piesele monetare divizionare ale leului: 1, 3,5,10 si 25 de bani si bancnote din hartie de 1, 3, 5, 10, 25 si 100 lei. Stabilitatea monetara, conferita de o economie de comanda, sub regimul comunist s-a mentinut aproape o jumatate de secol, in perioada 1952 – 1990. Istoricii amintesc de aceasta perioada a leului, asemanand-o cu cea a stabilitatii leului aur, din perioada 1868 – 1915, care a durat, de asemenea, tot o jumatate de veac.

Economia de comanda din perioada 1952-1990 a condus la o variatie a cotatiei leului in raport cu dolarul, intre 12 si 18 lei. Desi preturile au variat nesemnificativ in tot acest timp, totusi, in Romania exista o inflatie nevazuta, in special in ultima perioada a socialismului, protejata de lipsa de bunuri si servicii de larg consum.

Reformele monetare din 1947 si 1952 au avut un numitor comun: nici una, nici cealalta nu au conferit leului convertibilitate, ambele realizandu-se pe baza resurselor interne

CAPITOLUL 3 – SISTEMUL BANCAR DIN ROMANIA

3.1.EVOLUȚIA SISTEMULUI BANCAR ÎN ROMÂNIA PÂNĂ ÎN 1989

In secolul al XVIII și inceputul secolului al XIX, activitatea bancara în Tarile Romanesti se materializa sub forma zarafiei ce consta în cumparari și vanzari de monede, în scopul obtinerii de castiguri banesti.Cu timpul zarafii au devenit camatari, ei acordand imprumuturi în bani, beneficiarii acestor imprumuturi facand parte din toate clasele sociale : tarani, clacasi, razesi, boieri, targoveti, clerici și chiar vistieriile.

Astfel intalnim, pentru inceput doua forme de credit : creditul politic și creditul de consum.

Capitalul camataresc provenea atat din surse interne dar și externe iar dobanda, desi plafonata în Principate, prin dispozitii legale la 10 % (in timp ce în statele apusene varia intre 4 și 6 %), în realitate se ridica la 12-24 % și chiar mai mult.

In mediul rural, dobanzile se plateau în natura, produse sau munca, a caror valoare în bani ajungea la sume reprezentand 300 %.

In urma razboiului ruso – turc din 1828 – 1829 s-a incheiat tratatul de pace de la Adrianopole prin care s-a pus capat monopolului turcesc asupra Principatelor Romane. în aceasta perioada, camatarii au efectuat tot mai multe operațiuni de banca, iar o parte din creditele acordate au inceput sa aiba și un scop productiv, dupa 1929 aparand astfel creditele productive, economice.

Din 1829 și până în 1860 Tarile Romane au cunoscut o puternica creștere economica. în aceasta perioada camatarii efectuau tot mai multe operațiuni comercial bancare : faceau plați în țara și peste hotare, primeau depuneri spre fructificare , arendau veniturile statului, exploatau salinele și alte mine, acordau imprumuturi visteriilor și particularilor pe amanete ( gaj ) și ipoteci, reprezentau case straine în Principate, faceau afaceri de import – export, transformandu-se în puternice case de bancheri – camatari, care impleteau activitatea comerciala cu cea bancara.

In legatura cu circulatia monetara e de subliniat faptul ca proportia dintre valoarea intrinseca și nominala a monedelor, marita prin avarierea lor în greutate și calitate, dadea nastere la mari pagube pentru bastinasi.

Pentru inlaturarea cametei impovaratoare, se impunea tot mai mult infiintarea unor bănci romanesti, de la care sa se obtina credite ieftine, necesare dezvoltarii economiei.

Cel mai serios proiect, din punct de vedere al calculelor financiare, cu privire la infiintarea unei bănci apartine lui Nicolae Balcescu pentru crearea unei bănci ipotecare și de scont, proiect elaborat în 1851.

Desi existau capitaluri autohtone, datorita neincrederii intr-o institutie neobisnuita până atunci în Tarile Romanesti, infiintarea Băncii Naționale a Tarii Romanesti și a Moldovei s-a apelat la Copagnie Francaise de Credit Mobilier.

Prima banca de emisiune romaneasca Banca Naționala a Moldovei, formata în primavara anului 1856 ca urmare a unei concesiuni semnata cu bancherul german F.I. Nulandt, cu capital german, englez, francez și foarte putin romanesc a dat faliment dupa numai un an ,datorita urmatoarelor cauze :

Gresita repartizare a capitalului băncii pe destinatii, prin statutele acesteia, care era contrara nevoilor economiei. Astfel 66 % din capital a fost afectat comerțului în timp ce numai 33 % din capital a fost afectat agriculturii ce avea nevoie de imprumuturi pe termen lung.

Nesinceritatea concesionarului F.I. Nulandt, care a urmarit în primul rand.

sa faca speculății la bursa și abia apoi sa faca o banca serioasa.

Proasta administrare a băncii și a creditelor.

Speculatiile facute asupra cambiilor.

La 26 iunie 1858 a fost declarat falimentul și a fost anulata concesiunea.

La instaurarea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, economia Principatelor se gasea intr-o situatie dificila, datorita crizei economice din 1857, manifestata prin importante deficite bugetare, reducerea brusca a exportului și a importului, incetarea plaților și extinderea falimentelor, în care se inscrie și cel al Băncii Naționale a Moldovei.

Casa de Depuneri și Consemnatiuni a luat nastere prin publicarea legii de infiintare în Monitorul Oficial numarul 268 din 1 decembrie 1864, fiind semnata printre altii și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Aceasta institutie nu a necesitat capital initial, caile de constituire a fondurilor fiind :

Fonduri apartinand domeniului privat

Fonduri apartinand domeniului public ( taxe, disponibilitatile intreprinderilor publice, disponibilitatile serviciilor autonome,disponibilitatile autoritatilor locale ).

Dobanda plațita depunatorilor era de 5 %, iar imprumuturile puteau fi folosite în urmatoarele scopuri:

Crearea de intreprinderi industriale, ferme model, asezaminte de cultura, direct sau impreuna cu particularii sau cu alte institutii de credit.

Finantarea bugetului pentru nevoile temporare și prin participarea la emisiuni de rente, bonuri de casa, pentru acoperirea imprumuturilor lansate de stat.

Imprumuturile erau acordate statului fara nici o garantie. în 1877, pe baza de lege s-au introdus biletele ipotecare în vederea finantarii Razboiului de Independenta, controlul tuturor operațiunilor legate de emisiunea biletelor ipotecare fiind incredintat Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

In 1865 Grupul Băncii Imperiale Otomane, a obtinut de la guvernul roman, concesiunea băncii de emisiune, transformand sucursala Băncii Otomane din Bucuresti în Banca Romaniei.

Banca Romaniei s-a constituit la 17 octombrie 1865, conform actului de concesiune și statutelor, cu un capital de 40 de milioane de franci, cu privilegiu de a emite, timp de 30 de ani, bancnote cu curs liber și cu dreptul de a fi primite la plata de oficiile publice, dar dupa trei ani ,legea din 4 iunie 1869 a consfiintit anularea concesiunii contra unei despagubiri de 750 mii de franci.

In aprilie 1867 s-a votat Legea pentru infiintarea unui sistem monetar nou, precum și pentru fabricarea monedelor Naționale, care a adoptat ca unitate monetara leul impartit, la randul sau în 100 de bani. în urma conferintei monetare interNaționale din 17 iunie – 6 iulie 1867 de la Paris, România a adoptat bimetalismul, reprezentand o mare deschidere spre vest.

Creditul Funciar Rural Bucuresti a luat fiinta în 1873, fiind constituit pe baza principiului asociatiei directe și a garantiei mutuale a proprietarilor de pamanturi fiind prima institutie financiara cu capital romanesc. Imprumuturile acordate proprietarilor se acordau pe termen de minim 10 ani și maxim 60 de ani, fiind garantate cu ipoteca .Achitarea imprumuturilor se facea prin anuitati semestrial în numerar sau în cupoane, dobanda maxima fiind stabilita la 10 %.

Prin Decretul domnesc din 17 decembrie 1874, a luat fiinta Creditul Funciar Urban din Bucuresti iar în 1881 Creditul Funciar Urban din Iasi, organizății intemeiate pe principiile de asociere mutuala a proprietarilor urbani ce urmau sa primeasca imprumuturi sub forma de scrisuri funciare cu ipoteca pe imobile și avea drept scop finantarea constructiilor, reparatiilor și intretinerea imobilelor urbane.Imprumuturile ipotecare se acordau pe termen lung intre 10 și 40 de ani și pe termen scurt sub 10 ani.

Prima institutie bancara cu capital mixt Marmorosch Blank & Co a luat fiinta în 1874, avand o activitate complexa, implicata în toate ramurile economiei romanesti prin politica sa de credite. Banca a deschis credite avantajoase comerțului și agriculturii, a ajutat la aprovizionarea armatelor în 1877, a finantat constructia de cai ferate, repararea sistemului de canalizare a capitalei. în 1895 banca a participat pentru prima data la emiterea unui imprumut public roman în intelegere cu Deutsche Bank, a contribuit la infiintarea în 1897 a Societății Romane de Asigurari Generale din Braila.

Infiintarea și rolul Băncii Naționale a Romaniei până la primul razboi mondial Dupa mai multe incercari nereusite, la 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finante I.C. Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a Romaniei ce urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880. Legea avea urmatoarele prevederi mai importante :

Banca avea privilegiul sa emita bilete de banca la purtator,rezerva metalica fiind de o treime din suma biletelor emise, biletele fiind de 20, 100, 500, 1000 de lei.

Sediul principal era la Bucuresti.

Capitalul băncii s-a stabilit la treizeci de miloane de lei, impartit în saizeci de mii de actiuni a cate sase sute de lei,din care zece milioane depuse de stat și doua zeci de milioane depuse de particulari.

● Beneficiilor nete, dupa ce se repartiza actionarilor un prim dividend de 6 %.

Operațiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare erau urmatoarele:

Sa sconteze sau sa cumpere efecte de comerț ( polite, bilete la ordin ) avand ca obiect operațiuni comerciale.

Sa sconteze bonuri de tezaur, până la concurenta sumei de 20 % din capitalul varsat.

Sa faca comerț cu aur și argint.

Sa dea avansuri pe aur și argint

Sa primeasca în depozit metale, sume de aur și argint sau sume de bani în cont curent.

Sa dea avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat.

Sa faca serviciul de casierie al statului, fara nici o indemnizatie, în conditiile stabilite printr-o lege speciala.

Organele de conducere ale Băncii Naționale a Romaniei erau : Consiliul de administratie, Guvernatorul, sase directori de sectoare, Consiliul de cenzori format din sapte cenzori, Consiliul general, Comitetul de scont, Comisarul guvernului, Adunarea generala a actionarilor.

In perioada 1880 – 1890, în activitatea Băncii Naționale a Romaniei principala operațiune – emisiunea de bilete – a inregistrat unele variatii, situate în limita acoperirii legale, a avut loc o promovare a creditului de scont cu precadere în sectorul agricol, banca a tiparit formulare de cambii și bilete la ordin pentru impulsionarea comerțului.

Datorita activității de urmarire în permanenta a mersului pietii, adaptandu-se cu elasticitate la cerintele acesteia, asigurand respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei tarii, ingrijindu-se de garantarea și existenta disponibilitatilor de fonduri în lei și în moneda straina, Banca Naționala a contribuit efectiv la depasirea cu succes a perioadelor de crize ciclice, cu care s-a confruntat în aceasta perioada economia tarii.

Aceasta activitate a consolidat , an de an, pozitia Băncii Naționale obtinand în perioada 1881 – 1900 urmatoarele rezultate :

-milioane lei-

Ca urmare a crizei din 1899 – 1900 statul a fost silit sa vanda cota sa de participare la capitalul Băncii Naționale. Astfel, de la 1 ianuarie 1901, statul a iesit din asociatie, Banca Naționala devenind institutie cu caracter privat.

Activitatea sintetica a Băncii Naționale, din perioada 1901 – 1914 se prezenta astfel :

– milioane lei –

Dezvoltarea rapida a agriculturii și industriei în Transilvania resimtea lipsa capitalului autohton, pentru lupta impotriva cametei, s-au inființat “Case de pastrare și imprumuturi “ romanesti dupa modelul celor sasesti. în 1872 a luat nastere Banca Albina din Sibiu care la randul ei a sustinut infiintarea a numeroase reuniuni de credit în satele din Transilvania. Reuniunile de credit aveau drept scop principal asigurarea unei legaturi directe intre Banca Albina și taranii posesori de pamant. Participantii reuniunii garantau, reciproc și solidar, pentru toate imprumuturile ce se acordau de Banca, care se puteau ridica până de la cinci ori valoarea nominala a cotelor lor.Banca Albina a emis în 1880 primele scrisuri funciare în titluri de 6 % care, de la inceput, au fost cautate de oameni de afaceri din Transilvania, dar și din Viena și Budapesta.

Dupa infiintarea Băncii Naționale și până la primul razboi mondial, s-au creat în țara noastra 195 de institutii bancare, cara au constituit la acea data sistemul bancar romanesc. Dintre acestea noua dintre care opt cu sediul în Bucuresti erau băncile mari, considerate de profesorul Victor Slavescu “marea finanta romaneasca” : patru cu capital romanesc – Banca Agricola, Banca Comerțului din Craiova, Banca de Scont a Romaniei și Banca Romaneasca -, patru cu capital strain – Banca Generala Romana, Banca de Credit Roman, Banca Comerciala Romana și The Bank of Roumania Limited – și una cu capital mixt – Banca Marmorosch & Co.

Resursele financiare totale ale celor noua bănci în perioada antebelica 1911-1915 au evoluat și au prezentat urmatoarele aspecte mai deosebite :

Bursele în contextul activității bancare din România 1881 – 1918. în baza “legii asupra burselor, mijloacelor de schimb și mijlocitorilor de marfuri “ s-a deschis deschis în decembrie 1882 Bursa de comerț de pe langa Camera de comerț din Bucuresti.Un timp indelungat Bursa a avut un rol neinsemnat, datorita numarului redus de societati anonime și a monopolului introdus ce permitea operațiuni de bursa numai pentru agenti de schimb, dar prin legea din 9 mai 1904 s-a introdus principiul libertății tranzactiilor, ceea ca a inviorat activitatea bursei, creascand numarul de actiuni inscrise la cota paralel cu inmultirea valorilor cu venit fix.

Dinamica emisiunilor de titluri în perioada 1908-1914:

-milioane lei-

La izbucnirea primului razboi mondial, Bursa din Bucuresti ca urmare a inchiderii burselor europene si-a inchis activitatea la 11 iunie 1914. Dupa calculele facute, titlurile detinute de straini, plasate în România în perioada 1905-1906 se ridicau la 150 milioane de lei.

Activitatea bancara în perioada primului razboi mondial (1914-1916) s-a caracterizat prin participarea băncilor romanesti, în frunte cu Banca Naționala, la solutionarea problemelor financiare deosebit de grele prin care a trecut țara noastra în acele momente în timp ce băncile cu capital strain au adoptat o atitudine expectativa.

Incepand cu 1914 Banca Naționala a Romaniei sub imperiul economiei de razboi si-a indreptat aproape intreaga activitate spre satisfacerea nevoilor banesti ale statului, activitate materializata în principal prin acordarea de imprumuturi statului sau prin lansarea unui imprumut Național de catre guvernul Romaniei, la sugestia Băncii Naționale pentru reducerea datoriei statului la Banca.

In conditiile grele ale razboiului, Banca Naționala s-a mutat la Iasi, tezaurul în valoare de 321 580 456,84 lei fiind transportat la Moscova, spre pastrare guvernului rus, la 3 august fiind depuse și valorile și efectele primite spre pastrare.

In bilantul din 1918 datoria statului contractata în timpul ostilitatilor figura cu 1596,1 milioane de lei.

Activitatea Casei de Economii și Consemnatiuni în timpul razboiului a fost aproape paralizata, disponibilul de 1,2 milioane de lei a fost confiscat în mare parte de ocupantii germani, în perioada 1915-1917 cele mai mari credite au fost acordate statului.

Băncile comerciale cu capital romanesc si-au sporit capitalul social, fianantand nevoile sporite ale tarii, cea mai mare creștere a capitalului find inregistrata la Banca Romaneasca, respectiv de la 26,2 milioane lei în 1914 la 60 milioane lei în 1916.

Banca Generala Romana a jucat cel mai nefast rol, emitand bilete de banca în folosul ocupantilor, dupa inchiderea Băncii Naționale, care a avut drept consecinta inflatia monetara și scumpirea vietii.

Dupa razboi, prin convertirea în lei a celor patru monede care circulau în țara fara nici o acoperire, centralizarea administratiei cailor ferate și reorganizarea transporturilor feroviare, impozitul pe cifra de afaceri și alte masuri s-a trecut la consolidarea statului unitar roman.

Banca Naționala a fost prezenta în efortul general de refacere a economiei prin activitatea de creditare și de mentinere a stabilității monetare.Banca Naționala a acordat statului imprumuturi fara dobanda, a sprijinit activitatea economica, în special la lichidarea datoriilor comerciantilor.

Alaturi de Banca Naționala au avut un rol deosebit și Casa de Economii și Consemnatiuni și Banca Romaneasca.

Prin legea din 19 iunie 1923 a luata nastere “Creditul Industrial “ scopul legal al sociatății fiind acordarea de credite pentru industrie, inlesnirea mobilizarii creantelor industriale, incurajarea dezvoltarii industriale în România.In anul 1928, anul de prosperitate maxima Creditul Industrial finanta 490 unitati din totalul de 3966 intreprinderi existente în România.

Intre anii 1924-1928 a avut loc la Bursa o creștere fara precedent și de mare amplitudine acursurilor,exceptie facand scaderea drastica a cursurilor actiunilor petroliere.

Din initiativa Băncii Naționale a luat fiinta la 30 decembrie 1919 și în țara noastra Casa de Compensății urmarindu-se dezvoltarea plaților fara numerar și a usura astfel tranzactiile.Aceasta institutie era alipita și functiona pe langa Banca Naționala.

Criza mondiala din 1929-1933 a avut o deosebita amploare și intensitate în România. Inflatia și deficitele bugetare ale primilor ani postbelici au intensificat deprecierea leului, ceea ce constituia un pericol pentru dezvoltarea economiei. Dupa dezbaterea mai multor solutii posibile, la 7 februarie 1929 guvernul taranesc a legiferat stabilizarea monetara –fixarea convertibilității la un curs inferior celui legal și apropiat celui atins efectiv- la 1 leu Aur pentru 32,25 lei stabilizati, leul cantarind zece miligrame de aur.

Urmarindu-se inaugurarea unei politici monetare s-a adoptat un “ Program pentru stabilizare monetara și dezvoltare economica “ și a fost contractat un imprumut de stabilizare în valoare de 17,4 miliarde lei pe diferite piete financiare.

Cele mai afectate de criza au fost cooperațivele de credit de la sate și băncile comerciale mici ce au declarat falimentul, intre 1928-1933 numarul băncilor scazand cu 20,4 %, capitalul bancar mentinandu-se la acelasi cuantum.

Casa Generala de Economii si-a schimbat denumirea în 1932, în Casa Naționala de Economii și Cecuri Postale –CEC, urmare a cresterii activitati sale, prin preluarea operațiunilor de cecuri postale.

Dupa incheierea crizei în economia romaneasca s-a produs un reviriment, activitatea bancara a intrat intr-o noua etapa la 7 aprilie 1934 cand a aparut “ Legea asanarii datoriilor agricole și urbane “ care a clarificat situatia debitorilor fata de institutiile de credit și ale acestora fata de deponentii și creditorii lor. în aceasta perioada Banca Naționala a avut un rol deosebit în economia romaneasca initiindu-si participand la constituirea Consiliului Superior Bancar, punandu-se astel bazele supravegherii comerțului bancar – 8 mai 1934.

La 20 aprilie a aparut “Legea pentru inlesnirea și refacerea creditului “ în scopul incurajarii fuziunilor băncilor, ceea ce a dus la concentrarea și centralizarea comerțului bancar, asa cum rezulta din tabelul de mai jos :

Pentru prima data s-au introdus în România reguli precise cu privire la forma și continutul bilantului bancar, contul de profit și pierdere și ale celorlalte situății contabile, precum și criterii de evaluare a diferitelor elemente din activul și pasivul băncilor.

In perioada celui de-al doilea razboi mondial finantarea apararii Naționale s-a facut prin rescontarea portofoliului industriei de armament, acordarea de avansuri pe bonuri de trezorerie furnizorilor statului, scopul fiind antrenarea la finantarea cheltuielilor de aparare și a celorlalte institutii de credit și a furnizorilor. Apararea Naționala a fost finantata și prin economiile tarii atrase sub forma de imprumut, prin fondurile Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

Prin reorganizarea Casei Autonome de Finantare și Amortizare (CAFA) aceasta a devenit o adevarata banca a tezaurului, aducand și importante venituri extraordinare tezaurului public prin administrarea bonurilor de tezaur emise de Ministerul Finantelor.

In toata perioada pregatirii și desfasurarii razboiului alaturi de Wehrmacht, băncile, în frunte cu Banca Naționala au finantat atat necesitatile economiei dar mai ales necesitatile provocate de ducerea operațiunilor militare ceea ce s-a soldat cu inflatia și devalorizarea leului. Meritul Băncii Naționale a fost ca s-a procupat sa desfasoare o activitate bancara sanatoasa și în acelasi timp s-a luptat sa inlature actiunile de subjugare a economiei de catre monopolurile germane.

In perioada de dupa 1944 sistemul bancar din România era format din Banca Naționala a Romaniei și 233 de bănci particulare active, din care 22 de bănci mari cu capital de peste 60 de milioane de lei, 63 de bănci mijlocii și 147 de bănci mici.

Pentru lichidarea starii grave în care se afla economia s-a hotarat etatizarea Băncii Naționale, proprietatea actiunilor Băncii Naționale trecand în patrimoniul statului,aceasta asigurand dirijarea și controlul creditului.

In urma Reformei monetare din 15 august 1947, a Naționalizarii principalelor intreprinderi industriale, bancare, de asigurari, miniere și transporturi – la 11 iunie 1948 Banca Naționala a devenit Banca Republicii Populare Romane – Banca de Stat, fiindu-i atribuite functii de Banca Socialista.

Banca de Stat, cu rol central în sistemul bancar avea ca principale sarcini :

Reglementarea circulatiei banesti

Creditarea economiei Naționale – mecanismul de creditare fiind transformat intr-o simpla finantare cu dobanda

Organizarea decontarilor și plaților în economie.

In luna august 1949, prin Decretul numarul 197, băncile și institutiile de credit capitaliste au fost dizolvate și puse în stare de lichidare, cu exceptia Băncii Naționale, Băncii de Credit pentru Investitii, Casei Naționala de Economii și Cecuri Postale și Casei de Depuneri și Consemnatiuni.

Banca Naționala a Republicii Socialiste România, Banca pentru Agricultura și Industrie Alimentara, Banca de Investii, Banca Romana de Comerț Exterior și Casa de Economii și Consemnatiuni efectuau operațiuni în legatura cu executarea de casa a bugetului de stat, legate de unitatile socialiste care aveau conturi deschise la aceste institutii financiar – bancare.

Băncile specializate aveau ca obiectiv principal urmarirea infaptuirii politicii partidului și statului în domeniul financiar – bancar și totodata asigurarea serviciilor bancare în urmatoarele sectoare prioritare din economie : comerțul exterior, agricultura și investitiile.

Băncile specializate urmareau ca fiecare unitate economica din sectoarele respective sa-si desfasoare activitatea în conditii de eficienta economica, prin folosirea integrala și cu randament a mijloacelor materiale și financiare.

In acest context,băncile specializate aveau urmatoarele atributii de baza :

Organizarea și efectuarea operațiunilor de plați și incasari intre unitatile economice – decontari.

Creditarea activitatilor de productie, relatiile de credite intre bănci și unitatile economice stabilindu-se pe baza de contracte, care cuprindeau : volumul creditelor ce urmau sa se acorde, conditiile de acordare și rambursare a acestora.

3.2.Rolul Băncii Naționale a Romaniei până la primul razboi mondial

Dupa mai multe incercari nereusite, la 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finante I.C. Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a Romaniei ce urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880. Legea avea urmatoarele prevederi mai importante :