Istoria Jurnalismului Si a Televiziunii

CAPITOLUL I. ISTORIA JURNALISMULUI ȘI A TELEVIZIUNII

Primul pas până la sintagma ,,stilum prendere’’ (= ,,a lua condeiul’’), a existat vorbirea, limbajul articulat, care cu timpul s-a transformat într-o experiență verbală, transmisă din generație în generație. A urmat apoi inventarea alfabetelor evoluând până la vechile manuscrise de acum peste 3000 de ani.

Apare însă la mijlocul secolului al XV-lea Johannes Gensfleisch zis Johann Gutenberg de Mazence (1400-1468), fiind cel care imprimă primele cărți europene – Biblia cu caractere mobile metalice. Aceasta a fost revoluția tiparului, ce anunța parcă prea bine-cunoscuta și mult tehnologizata revoluție a mass-mediei.

Apariția tiparului și putem spune că implicit a unei ere vizuale a vorbelor și limbajului, a constat în apariția mai multor efecte precum: unificarea limbilor naționale, a națiunilor, prin conștiința de neam, constituirea categoriilor de intelectuali, separarea științelor de arte, rolul-busolã revenindu-i imprimatelor, în primul rând cãrții (cãrților): Cartea a nãscut logocentrismul occidental, ducând la detribalizarea individului, iar repetabilitatea secvențialã a textului tipãrit a imprimat circulației informațiilor o vitezã fãrã precedent, care a suprasolicitat simțul vizual, în detrimentul celorlalte, a auditivului, cu precãdere. McLuhan considera cã litera a contribuit în mare mãsurã la unidimensionarea omului postrenascentist, creator și totodatã produs al propriului sãu fapt de culturã pânã la urmãtoarea etapã, impactul cu Marconi (cinematograful, radioul, televiziunea). Tehnologiile erei electronice se deosebesc auditiv (vorbirea) de cele vizuale (tiparul) în sensul cã reprezintã o extindere a întregului sistem nervos, solicitat simultan pe canalele mai multor simțuri, ceea ce duce la o armonizare a acestora.

Contribuția presei specializate în cadrul dezvoltării culturii moderne

Constantele scrisului publicistic românesc, angajarea, civismul, combativitatea, întãresc și mai mult decât în trecut ideea unei prese de înaltã ținutã umanistã. Într-un context de eflorescență a genurilor publicistice alimentate de timpul extraordinar de bogat în evenimente pe care îl trãim, mesajului clasic al presei i se alãturã, cu forțã de percuție din ce în ce mai mare, cel al radioului și al televiziunii, mãrind gradul de competitivitate, dupã 1990.

În munca grea de zi și de noapte în biroul redacțional își consumã energiile, inteligența și pasiunea noile generații de gazetari, cca: 12 000 în presa scrisă și radio-tv.

Datoritã capacitãții de cuprindere a realitãții în dinamica desfãșurãrii ei, presa românã a parcurs un drum ascendent, s-a impregnat de la o etapã la alta cu noi virtuți care își au sursa în mutațiile și în transformãrile produse în România de astãzi, stat liber, democrat și aspirând la integrarea euro-atlanticã. Ideea de competitivitate implicã mai multe elemente care țin, în esențã, de pregãtirea de specialitate (element ce determinã la rându-i specializarea mesajului de presã), de experiența de viațã și de muncã, de ținutã eticã. Contopite, aceste trãsãturi și calitãți ale ziaristului conduc la o competitivitate profesionalã, a cãrei primã consecințã însemneazã eficiența la cititor.

Vizavi de ideea de ,,concurențã’’, se cuvin a fi disociate câteva opinii care circulã în literatura de specialitate în aceastã epocã a electronicii, asaltatã de mii de stimuli mass-media pe toate meridianele Terrei. Anumiți teoreticieni emit pãreri discutabile cu privire la destinul presei scrise, în special, preconizând un declin al acesteia, sub avalanșa celorlalte douã mijloace de comunicare de masã, a televiziunii cu precãdere. Firește, în funcție de particularitãțile mesajului de presã, de conținutul acestuia și, desigur, de procesul de tehnologizare însuși, unele dintre pãreri pot sã fie validate de practicã.

Pot tehnicile electronice sã suprime, la un moment dat, ziarul, aceastã lecturã a omului modern, fie cã o face în tramvai, în autobuz, în metrou sau într-o viitoare navã cosmicã?

Aceste tehnici sînt realitãți, în adevãr. Sînt redacții de ziare care au adaptat sistemul de compoziție programatã, adicã au încredințat unui ordinator ,,cvasitotalitatea misiunilor îndeplinite de operatorii tipografi’’, cum ne informeazã Louis Guéry. Același specialist anticipeazã cã viitorul apropiat ne va oferi un ziar care, grație unui ordinator central, va fi dotat ,,cu memorii pentru texte și memorii pentru imagini’’. Firește, în epoca atât de impresionantã a comunicãrii prin sateliți artificiali ai pãmântului asemenea anticipãri sînt posibile împliniri.

Am observat însã cã panica unor gazetari privitoare la destinul presei scrise nu se justificã pe temeiul tehnicilor moderne de imprimare a textelor, întrucât ele vizeazã mecanizarea lucrãrilor tipografice și nu elaborarea textelor înseși, apanaj al inteligenței și talentului omului. Și chiar când un secretar de redacție va folosi în locul creionului obișnuit un creion electronic pe un ecran video, el nu-și va dezminți funcția de secretar de redacție, de gazetar. Pentru cã valoarea unui articol sau plasamentul lui în paginã depind nu de atributele tehnologiei moderne, ci de cele ale pregãtirii și priceperii lui.

Dacã anumite evenimente, întâmplãri, fapte despre timp și despre oameni ajung mai direct la public, grație rapiditãții tehnicilor de transmisie sau ajung însoțite de muzicã și de imagini, nu însemneazã cã ziarul, difuzat cu o întârziere oarecare, sã nu reia aceleași realitãți, când sunt importante sau mai puțin importante, dar cu condiția unei reluãri particularizate. Articolul de gazetã este o lecturã, nepusã între ghilimele, la care se poate reveni oricând, în timp ce ,,lectura’’ radio-televiziunii are un timp efemer, incomod uneori ca receptivitate, comod în alte privințe.

Beneficiind de toate condițiile ca sã existe în timp și peste timp, mesajul de mâine al presei libere, democrate va rãmâne competitiv în sensul unei tot mai profunde adânciri în problematica complexã a timpului, a relevãrii trãsãturilor lui de largã cuprindere în masa cititorilor, a opiniei publice în general, în sensul unei neîntrerupte perfecționãri publicistice. Dupã cum spunea Arghezi, în tableta Dintr-un foișor, ,,A scrie, pur și simplu, e ceva cu totul grav, peste toate sensurile de vocabular’’.

Gravitatea aceasta, în contextul mesajului mass-media echivaleazã cu responsabilitatea pentru fiecare cuvânt, silabã, pentru fiecare element al vieții așternut pe hârtie, difuzat în eter sau transmis pe micul ecran. Adicã respectul pentru adevãr, respectul pentru om, într-o viziune proprie ziaristului om de condei de o structurã profesionalã deosebitã.

În nici o împrejurare, prin urmare, un cuvânt care izvodește din dragostea de neam și de țarã nu poate fi sortit deșertãciunii, cum nu a fost de la cronicari încoace, ceea ce deja îl face competitiv cu timpul însuși, cu generațiile prezente și cu cele care vor urma, întru câștigul cititorului, aplecat zi de zi peste pagina de ziar, aceastã folositoare și plãcutã zãbavã a ,,vestitorilor de obște’’.

Apariția televiziunii

Apariția televiziunii este un fenomen rezultat al unei întregi serii de procese tehnice. Începuturile sistemului de televiziune au avut ca bază “paradigma" electromecanică. Televiziunea este posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepție uman, numit persistență a imaginii. Ochii continuă să vadă o imagine pentru încă o fracțiune de secundă, după ce aceasta a dispărut din vedere. Pentru transmiterea sunetelor și a imaginilor, televiziunea apeleaza la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct și linie cu linie și undele hertziene.

În jurul anilor ’20, apar primele prototipuri ale sistemelor de televizune. Rezultatele acestor încercări se vor constitui în transmiterea la distanță a unor litere. Dispozitivele utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon. Perioada ce urmeaza este marcata de inventii precum tubul catodic, iconoscopul si dispozitivul de baleiaj a imaginii. SUA, Anglia, Franta si Germania isi vor intensifica eforturile pentru a pune la punct televiziunea ca nou sistem de difuziune.

Ch. Jenkins si J. Bird realizeaza, in anul 1925, prototipurile televiziunii mecanice. În acelasi an, Bird infiinteaza prima societate de televiziune din lume, Television Limited. Calitatea imaginilor oferite de catre paradigma mecanica a televiziunii era insa rudimentara. În acest context se dezvolta ideea ideea unei variante electronice a televiziunii, sustinuta de catre Vladimir Zvorykin si Philo Fransworth. Primul, in 1927, va inventa pentru RCA tubul catodic de receptie (cinescopul), iar in 1931 tubul analizator al camerei. Pe de alta parte, Fransworth realizeaza, tot in 1927, prima telecamera electronica si imbunatateste sistemul video de la 60 de linii la 400. Începand cu anul 1934, producatorii din domeniul audiovizualului vor actiona intr-un cadru determinat legislativ. Guvernul va impune ca standard o definitie minima de 240 de linii si 25 de imagini pe secunda.

Anul 1941 poate fi considerat punctul de plecare in dezvoltarea televiziunii in SUA. În ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial Comisia Federala a Comunicatiilor (FCC) isi va da acceptul pentru televiziunea de larg consum, legislatia fiind preluata, in mare masura, de la radio. Momentul reprezinta transformarea televiziunii in mediu de masa. Reglementarea sistemului tv va insemna adevaratul start in ceea ce va deveni o mare industrie. Numarul statiilor creste de la sase sau opt in 1945, la 98 in 1950, iar in cel al receptoarelor , de la 10.000 in 1945, la 4 milioane in 1950, zece ani mai tarziu ajungand la cifra de 35 de milioane.
În 1948, FCC a interzis acordarea de noi licente pentru statiile de televiziune- perioada cunoscuta sub numele de inghet. Statiilor care erau deja in functiune li s-a permis sa-si continue activitatea. Era insa nevoie de timp pentru a pune la punct detaliile unui plan general, astfel incat sa se poata evita cat mai multe probleme atunci cand televiziunea avea sa atinga un punct maxim de dezvoltare.

Atunci cand inghetarea a incetat, in 1952, s-a primit un mare numar de cereri pentri statii noi, in zonele din SUA care nu avesesera semnal. Acceptarea lor a stimulat in mare masura vanzarea de televizoare, iar curba de adoptie a urcat rapid. Tot in aceasta perioada, televiziunea prin retea isi gaseste un concurent in sistemele Community Antenna Television. Acestea au aparut din cauza receptarii slabe a semnalelor emise la statii aflate uneori la mii de kilometri distanta. Robert Tarlton va monta o antena inalta si, in schimbul unei taxe lunare, va conecta prin cablu fiecare abonat. În scurt timp ideea a fost preluata, trecandu-se si la receptionarea si transmiterea de semnale din alte orase, ceea ce insemna o concurenta neloiala pentru statiile locale. În anul 1958, factorii de natura economica si tehnica fac ca televiziunea sa se apropie si de mediul rural.

Din 1960 televiziunea devine un element obisnuit al vietii cotidiene. Piata de desfacere a receptoarelor ajunge la saturatie, iar numarul statiilor de emisie creste si el. Trei mari retele se formeaza: ABC, NBC, CBS. Trasatura esentiala a programelor rezida dintr-un amestec de show-business, publicitate si multa informatie, in functie de politica retelei producatoare si de contractele ei cu agentii economici si cu elementele politice. Din 1955, dupa modelul american, televiziunile din statele europene au trecut si ele la un sistem concurential, care admite existenta difuzorilor particulari. Retragerea statului are printre urmari aparitia progresiva a unui nou drept. Europenii adopta formula unei reglementari autonome in momentul in care in SUA incearca limitarea ei.

În Romania, primele experiente de laborator in domeniul transmiterii imaginilor dateaza din 1928, dar abia in 1937 Facultatea de Stiinte din Bucuresti realizeaza o emisiune de televiziune. Întrerupte de razboi, emisiunile sunt reluate apoi, neregulat, iar in 1955 este data in functiune, in capitala, statia experimentala de televiziune care va constitui fundamentul Radioteleviziunii Romane, prima transmisiune a acesteia petrecandu-se pe 31 decembrie 1956.

Comparativ cu presa scrisa, unde toate fostele publicatii au fost privatizate imedit dupa decembrie1989, mediul audio-vizual in Romania a fost afectat de aparitia unor posturi private de radio si televiziune. În prezent, pe piata romaneasca de audio-vizual exista mai multe zeci de posturi private de televiziune care tind sa se grupeze in concerne gigant de presa. Cele mai bine cotate posturi de televiziune private sunt ProTV si Antena 1, care transmit prin satelit si pot fi receptate prin cablu in toata tara. Ambele posturi au deschis statii locale, de asemenea receptabile prin cablu.

Potrivit unui studiu realizat de Centrul European de Jurnalism, peste 80% dintre familiile care locuiesc in Bucuresti beneficiaza de cablu TV. De asemenea, sursa mentionata sustine ca numarul de abonati pentru televiziunea prin cablu in Romania depaseste cu 7% cifrele prezentate de Franta sau Marea Britanie. Romania are, in prezent, aproximativ 700 de distribuitori de televiziune prin cablu, oferind abonatilor lor acces la posturi de televiziune din Romania, Europa si Statele Unite ale Americii.

Aparitia televiziunii este un fenomen rezultat al unei intregi serii de procese tehnice. Începuturile sistemului de televiziune au avut ca baza “paradigma" electromecanica. Televiziunea este posibila datorita unei trasaturi specifice sistemului de perceptie uman, numit persistenta imaginii. Ochii continua sa vada o imagine pentru inca o fractiune de secunda, dupa ce aceasta a disparut din vedere. Pentru transmiterea sunetelor si a imaginilor, televiziunea apeleaza la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct si linie cu linie si undele hertziene.

În jurul anilor ’20, apar primele prototipuri ale sistemelor de televizune. Rezultatele acestor incercari se vor constitui in transmiterea la distanta a unor litere. Dispozitivele utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon. Perioada ce urmeaza este marcata de inventii precum tubul catodic, iconoscopul si dispozitivul de baleiaj a imaginii. SUA, Anglia, Franta si Germania isi vor intensifica eforturile pentru a pune la punct televiziunea ca nou sistem de difuziune.

Ch. Jenkins si J. Bird realizeaza, in anul 1925, prototipurile televiziunii mecanice. În acelasi an, Bird infiinteaza prima societate de televiziune din lume, Television Limited. Calitatea imaginilor oferite de catre paradigma mecanica a televiziunii era insa rudimentara. În acest context se dezvolta ideea ideea unei variante electronice a televiziunii, sustinuta de catre Vladimir Zvorykin si Philo Fransworth. Primul, in 1927, va inventa pentru RCA tubul catodic de receptie (cinescopul), iar in 1931 tubul analizator al camerei. Pe de alta parte, Fransworth realizeaza, tot in 1927, prima telecamera electronica si imbunatateste sistemul video de la 60 de linii la 400. Începand cu anul 1934, producatorii din domeniul audiovizualului vor actiona intr-un cadru determinat legislativ. Guvernul va impune ca standard o definitie minima de 240 de linii si 25 de imagini pe secunda.

Anul 1941 poate fi considerat punctul de plecare in dezvoltarea televiziunii in SUA. În ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial Comisia Federala a Comunicatiilor (FCC) isi va da acceptul pentru televiziunea de larg consum, legislatia fiind preluata, in mare masura, de la radio. Momentul reprezinta transformarea televiziunii in mediu de masa. Reglementarea sistemului tv va insemna adevaratul start in ceea ce va deveni o mare industrie. Numarul statiilor creste de la sase sau opt in 1945, la 98 in 1950, iar in cel al receptoarelor , de la 10.000 in 1945, la 4 milioane in 1950, zece ani mai tarziu ajungand la cifra de 35 de milioane.
În 1948, FCC a interzis acordarea de noi licente pentru statiile de televiziune- perioada cunoscuta sub numele de inghet. Statiilor care erau deja in functiune li s-a permis sa-si continue activitatea. Era insa nevoie de timp pentru a pune la punct detaliile unui plan general, astfel incat sa se poata evita cat mai multe probleme atunci cand televiziunea avea sa atinga un punct maxim de dezvoltare.

Atunci cand inghetarea a incetat, in 1952, s-a primit un mare numar de cereri pentri statii noi, in zonele din SUA care nu avesesera semnal. Acceptarea lor a stimulat in mare masura vanzarea de televizoare, iar curba de adoptie a urcat rapid. Tot in aceasta perioada, televiziunea prin retea isi gaseste un concurent in sistemele Community Antenna Television. Acestea au aparut din cauza receptarii slabe a semnalelor emise la statii aflate uneori la mii de kilometri distanta. Robert Tarlton va monta o antena inalta si, in schimbul unei taxe lunare, va conecta prin cablu fiecare abonat. În scurt timp ideea a fost preluata, trecandu-se si la receptionarea si transmiterea de semnale din alte orase, ceea ce insemna o concurenta neloiala pentru statiile locale. În anul 1958, factorii de natura economica si tehnica fac ca televiziunea sa se apropie si de mediul rural.

Din 1960 televiziunea devine un element obisnuit al vietii cotidiene. Piata de desfacere a receptoarelor ajunge la saturatie, iar numarul statiilor de emisie creste si el. Trei mari retele se formeaza: ABC, NBC, CBS. Trasatura esentiala a programelor rezida dintr-un amestec de show-business, publicitate si multa informatie, in functie de politica retelei producatoare si de contractele ei cu agentii economici si cu elementele politice. Din 1955, dupa modelul american, televiziunile din statele europene au trecut si ele la un sistem concurential, care admite existenta difuzorilor particulari. Retragerea statului are printre urmari aparitia progresiva a unui nou drept. Europenii adopta formula unei reglementari autonome in momentul in care in SUA incearca limitarea ei.

În Romania, primele experiente de laborator in domeniul transmiterii imaginilor dateaza din 1928, dar abia in 1937 Facultatea de Stiinte din Bucuresti realizeaza o emisiune de televiziune. Întrerupte de razboi, emisiunile sunt reluate apoi, neregulat, iar in 1955 este data in functiune, in capitala, statia experimentala de televiziune care va constitui fundamentul Radioteleviziunii Romane, prima transmisiune a acesteia petrecandu-se pe 31 decembrie 1956.

Comparativ cu presa scrisa, unde toate fostele publicatii au fost privatizate imedit dupa decembrie1989, mediul audio-vizual in Romania a fost afectat de aparitia unor posturi private de radio si televiziune. În prezent, pe piata romaneasca de audio-vizual exista mai multe zeci de posturi private de televiziune care tind sa se grupeze in concerne gigant de presa. Cele mai bine cotate posturi de televiziune private sunt ProTV si Antena 1, care transmit prin satelit si pot fi receptate prin cablu in toata tara. Ambele posturi au deschis statii locale, de asemenea receptabile prin cablu.

Potrivit unui studiu realizat de Centrul European de Jurnalism, peste 80% dintre familiile care locuiesc in Bucuresti beneficiaza de cablu TV. De asemenea, sursa mentionata sustine ca numarul de abonati pentru televiziunea prin cablu in Romania depaseste cu 7% cifrele prezentate de Franta sau Marea Britanie. Romania are, in prezent, aproximativ 700 de distribuitori de televiziune prin cablu, oferind abonatilor lor acces la posturi de televiziune din Romania, Europa si Statele Unite ale Americii.

Cuvîntul "televiziune" a fost inventat de inginerul rus Konstantin Perski. Termenul a fost folosit pentru prima data pe 18 august 1900, în cadrul discursului susținut de specialistul rus la Congresul Internațional de Electronică de la Paris. Cuvîntul a avut succes, intrînd în vocabularul a milioane de oameni din toată lumea, astăzi putînd fi recunoscut aproape în orice țară. Congresul a făcut parte dintre manifestările organizate la Expoziția Mondială de la Paris, dedicată începutului secolului al XX-lea. Konstantin Perski, profesor în St. Petersburg, a prezentat, în limba engleză, un material despre transmiterea imaginilor electronice la distanță, folosind noul cuvînt, "televiziune", într-o manieră mai degrabă franceză. Acest detaliu a făcut o parte a istoricilor din occident să atribuie folosirea acestui cuvînt pentru prima dată unui savant francez, ce-i drept, numit… Perski! Dacă inginerul rus nu ar fi adoptat termenul de televiziune, nu ar fi fost exclus ca astăzi să avem în vocabular o noțiune precum "vedere la distanță" sau, de ce nu, "telescopie electronică". Perski a primit brevetul pentru primele imagini electronice transmise vreodată în decembrie 1899. La Paris, el a prezentat ideile sale despre proiecțiile televizate, dispozitivele necesare și oportunitățile ce ar fi putut duce la materializarea unui asemenea proiect. Acesta a fost momentul în care s-a făcut primul pas în era televiziunii. Konstantin Perski are rădăcini într-o străveche familie nobilă, al cărei fondator a părăsit Persia pentru a intra în serviciul marelui duce Dimitri Donski. Konstantin Perski era o figură proeminentă în comunitatea științifică din St. Petersburg. A fost membru al Societății Tehnice din Rusia și secretarul Societății de Electronică a Academiei. La sfîrșitul anului 1899 a condus un proiect dedicat transmiterii imaginilor electronice la distanță. În orice caz, Perski era specializat, mai degrabă, în dispozitive de apărare: în 1893 a fost decorat cu medalia de bronz a Societății Tehnice din Rusia pentru proiectarea "dispozitivului de securitate împotriva pătrunderilor ilegale în clădirile anexă". Konstantin Perski a încetat din viață în 1906. În general, se crede că SUA a contribuit cel mai mult la crearea televiziunii moderne. Specialiștii americani recunosc, totuși, că istoria televiziunii a început în Rusia. Savantul Vladimir Zvorikin, american de origine rusă, a fost cel ce a construit primul aparat pentru transmiterea unor imagini televizate, iconoscopul (cinescopul). Este bine de știut că cercetările lui Zvorikin nu ar fi fost posibile fără suportul financiar al lui David Sarnoff (de asemenea, de origine rusă). Rămășițele pămîntești ale lui Boris Rosing, unul din inventatorii televiziunii moderne, se odihnesc în cimitirul din Arhanghelsk, Rusia. Rosing a lucrat pentru Institutul Tehnic din St. Petersburg la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Boris era entuziasmat de ideea transmiterii la distanțe mari a unor imagini color. Savantul a realizat primul model electronic experimental pentru televiziune în 1907. Succesul a venit, însă, mai tîrziu: pe 9 mai 1911, Boris a reușit să consemneze primele imagini recepționate vreodată pe televizorul său rudimentar – patru dungi albe pe fond negru. Savantul rus a devenit imediat celebru. Pentru realizările sale în domeniul "telescopiei electronice", Societatea Tehnică din Rusia l-a decorat pe Boris Rosing cu medalia de aur și i-a acordat premiul Carl Siemens. Trebuie precizat că Boris l-a avut în echipa sa, ca asistent, pe Vladimir Zvorikin. Acesta din urmă a devenit cunoscut mai tîrziu, după ce a emigrat în SUA, unde a pus la punct iconoscopul, ajungînd și președinte al Corporației RCA, una dintre cele mai importante în domeniul radiodifuziunii din SUA. Soarta lui Boris Rosing a fost dramatică; el a lucrat ca expert în probleme de televiziune în Rusia Sovietică, dar a căzut victimă represiunilor din 1931. Rosing a fost arestat și exilat în Siberia, fără dreptul de a-și continua cercetările. Boris a murit în toamna lui 1933, în urma unei hemoragii cerebrale.

Televiziunea în România

Fenomenul numit televiziune a fost prezent în peisajul românesc încă de la începuturile sale pe plan mondial. Deși apare în timpul celor două războaie mondiale, o perioadă și un context nu tocmai propice pentru dezvoltări științifice, atât pentru spațiul românesc, dar și pentru cel european, televiziunea reușește să se dezvolte și să se impună în fața altor medii de informare cum ar fi presa scrisă sau radio.

În România televiziunea a pătruns încă din perioada în care aceasta era într-un stadiu incipient și experimental în toată lumea. În anul 1926, la peste 40 de ani după ce au avut loc primele experimente publice realizate de către Ayrton și Perry, Baird reușește să transmită semnale de televiziune prin intermediul undelor radio. În 1932, Societatea Britanică de televiziune începe un serviciu experimental de televiziune, iar începând cu 1936 pornește difuzarea regulată a unor emisii TV.

În România primele teste în ceea ce privește transmisia la distanță a imaginilor apar în 1928. În acest an fizicianul George Cristescu publică prima lucrare științifică din România despre televiziune și propune un sistem nou de explorare a imaginii TV relizând și anumite experimente în acest sens.

Prima emisiune de televiziune din România care se apropie cât de cât de conceptul actual al înțelesului de emisiune, a fost realizată în 1937 la Facultatea de Științe din București în cadrul unor demonstrații publice.

Anul 1953 este un an important pentru începuturile televiziunii din România, a fost construit și probat primul emițător de televiziune românesc în alb-negru, realizat de profesorulAlexandru Spătaru. La doi ani distanță, în 21 august 1955 în București începe difuzarea regulată a unor emisiuni. Experimente de televiziune în culori au loc începând cu anul 1964.

Nicolae Stanciu, specialist în domeniul televiziunii, ajută la rândul său la lansarea Televiziunii Române pe care a condus-o timp de mulți ani din punct de vedere tehnic. Contribuțiile sale vizează calitatea imaginii de televiziune.

31 decembrie 1956 este ziua când a fost inaugurată în România televiziunea de stat, denumită și Televiziunea Română. Acesta poate fi considerat momentul în care apare în România instituția televiziunii. Modelul instituției este preluat după Televiziunea Franceză și după BBC adică limitarea spectrului frecvențelor și realizarea unui program național standardizat. Prin acest demers instituția televiziunii primește rolul deosebit de important de a fi în serviciul public și de a avea obligații în ceea ce privește educația și informarea cetățenilor.

Pentru o mai bună înțelegere a evoluției televiziunii în România câteva detalii tehnice despre începuturile TVR sunt utile. Studioul Național de Televiziune amplasat în str. Molière nr 2 era locul din care plecau programele spre emițătorul din fosta Casa Scânteii, actuala Casa Presei Libere. Antenele de emisie amplasate în vârful corpului central (cel mai înalt) mai sunt vizibile și astăzi, deși au fost dezafectate la începutul anilor 2000.

Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România câteva premiere naționale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înființează o stație pentru recepția emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical – concertul lui Yves Montand de la Sala Floreasca, iar al doilea sportiv. Emisia în această perioadă era realizată cu ajutorul unui emițător de 22 kw, în standardul D, pe canalul 2.

În anul 1968 este inaugurat un nou sediu, folosit și în prezent, pe Calea Dorobanților constituit din: 3 studiouri de producție (1, 2 și 3), 1 studio pentru știri (4), 2 studiouri pentru crainic (5 și 6), 1 studio pentru schimburi internaționale (7), 1 studio pentru înregistrări muzicale și alte incinte cu facilități pentru producție și montaj.

Interesul cetățenilor pentru această formă de comunicare este deosebit în România, cifrele confirmând cererea crescută de televiziune, dar și existența unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Astfel în 1965 numărul abonaților la serviciul public de televiziune ajunge la cifra de 500.000, iar în anul 1970 la 1,5 milioane. O altă dovadă a interesului crescut pentru televiziune este și apariția în 1968 a programului 2 de televiziune, numărul orelor de program depășind volumul de 100 pe săptămână la nivelul anului1973.

Din 1982 însă, orele de program încep să se reducă drastic, culminând în 1985 cu desființarea canalului 2 și limitarea canalului 1 la doar doua și ulterior trei ore pe zi, din rațiuni economice, România Socialistă a lui Nicolae Ceaușescu traversând o gravă criză economică.

Chiar dacă regimul comunist considera televiziunea în culori ca fiind un moft, totuși conducerea Televiziunii Române de la acea vreme ia inițiativa de a testa televiziunea în culori, în sistem PAL. După numeroase probe, la 23 august 1983 Televiziunea Română face prima transmisie color oficială a paradei militare și manifestațiilor cu ocazia Zilei Naționale de atunci (23 August).

Din cauza controlului politic (se pare că Uniunea Sovietică nu a apreciat faptul că România a adoptat sistemul PAL contrar tuturor celorlalte țări din blocul comunist care adoptaseră sistemul SECAM) dar și din rațiuni economice, dezvoltarea producției de televiziune în culori se desfășoară cu mari dificultăți.

Astfel au urmat ani la rând așa-numitele programe "parțial-color", în funcție de proveniența materialelor difuzate, de dotările tehnice (regiile de producție ale studiourilor mari erau încă alb/negru) dar și de decizia politicului vremii.

Anul 1989 este un an important în istoria televiziunii din România. În decembrie 1989 TVR are ocazia de a transmite în direct unul din evenimentele majore ale istoriei recente a României, cunoscut sub numele de Revoluția Română din 1989.

Din alt punct de vedere acest eveniment este de maximă o importanță pentru istoria acestei instituții deoarece a fost un actor activ în aceste evenimente. Tot în această perioadă poate fi consemnată o primă măsură de schimbare de imagine a postului de televiziune de la înființarea sa, transformarea TVR în TVRL Televiziunea Română Liberă. In mod normal, se reia în februarie 1990 emisia canalului 2 iar apoi cursul TVR este unul ascendent.

În 1994 prin legea 41 din 17 iunie 1994 [1] este înființată Societatea Română de Televiziune, un serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române. Prin această lege sunt preluate bunurile și personalul moștenite de la Radioteleviziunea Română și se ia măsura despărțirii celor două instituții separate până în acel moment: radioul și televiziunea.

După aderarea în 2007 la Uniunea Europeană dar și pentru a ține pasul cu evoluțiile din țările dezvoltate, România trebuia să-și digitalizeze rețelele naționale de televiziune (emițătoarele centrale și releele din teritoriu) până în 2015. Prevăzută inițial pentru 2012, digitalizarea terrestră a fost amânată din cauza opoziției industriei cablului. Guvernul României a negociat astfel cu Comisia Europeană o amânare a digitalizării de trei ani (maximul posibil). Astfel, la 17 Iunie 2015, televiziunea analogică în sistem PAL ar trebui să-și dea obștescul sfârșit, pentru a lăsa locul televiziunii digitale DVB. Deocamdată, singurele emițătoare digitale în sistem DVB sunt amplasate în București (două emițătoareRadiocom, pe canalele 54 și 59, și un al treilea al ProTV, pe canalul 31) și în Sibiu (emițătorul de la Păltiniș, pe canalul 47).

Schimbarea sistemului economico-politic din 1989 își pune amprenta și în domeniul audiovizual românesc.

Fiind un teren propice și neexploatat, audiovizualul românesc suferă schimbări evidente și de amploare după evenimentele din 1989. De la începutul anului 1992, anul apariției Legii audiovizualului și până în anul 2000, Consiliului Național al Audiovizualului (CNA) a acordat 235 licențe TV pentru emisie terestră, 2523 licențe pentru transmisia programelor prin cablu și 18 licențe pentru emisia prin satelit.

Primul canal privat de televiziune apărut în 1991, se chema SOTI (acronim de la "Societatea pentru o Televiziune Independentă", alternativă la "Televiziunea de Stat") și își difuza emisunile dupa ora 23.00, pe frecvențele TVR 2 (care emitea zilnic între orele 16 și 23).

A urmat apariția în 1993 a canalului Antena 1 și în 1994 a canalului Tele 7 ABC (care va da faliment în 2004). În 1995, pe 1 decembrie, fostul canal de sport "C31" devine Pro TV, canal ce va schimba radical stilul de a face televiziune în România. În decembrie 1997, "Canal 38" (Amerom Teleamerica) devine Prima TV. În februarie 2007, se lansează Kanal D România, prima subsidiară autonomă a unei televiziuni străine, Kanal D Turcia.

O statistică realizată la sfârșitul anului 2004 prezintă astfel situația audiovizualului din România: 99 canale TV cu emisie terestră, 600 societăți de cablu, 9 canale cu emisie prin satelit. [2] Din cele 253 de licențe de emisie cele mai multe sunt acordate pentru posturi locale, conform statisticii din 2004 doar 3 județe neavând licențe pentru astfel de posturi:Călărași, Giurgiu, Ilfov.

În prezent în România există o multitudine de posturi TV comerciale care acoperă o largă paletă de preferințe și răspund unor cereri diverse. Astfel există televiziuni generaliste:Antena 1, Pro TV, Prima TV, Național TV dar și televiziuni cu programe de nișă: știri – Antena 3, Realitatea TV, N 24, canale dedicate femeilor – Acasă, Euforia TV, sportive -Telesport sport.ro, muzică – MTV România, KISS TV, etc.

Printre televiziunile din România care produc conținut exclusiv online se numără HappyFish.ro, Show Time TV, ArenaTV, Feminis.ro, Sănătatea TV și Business TV.

La data de 15 aprilie 2007 a fost lansat Evo TV, prima televiziune din România care a emis exclusiv online, dar care și-a încetat activitatea după aproape un an, în iulie 2008 EvoTv.ro a revenit in 2010 cu o formula editorială nouă, tot sub conducerea celui care a fondat-o, jurnalistul Sergiu Mihalcea. În prezent, EvoTv.ro emite exclusiv conținut jurnalistic. 

În iunie 2007, Emil Gal a lansat postul Brain TV, printr-o investiție inițială de 100.000 de euro, dar care a fost închis de asemenea în iulie 2008.

În mai 2008, Unity Group, ce cuprinde o serie de firme ieșene, a lansat televiziunea online Șapte.tv, cu profil generalist, bugetul investit în lansarea portalului fiind de 145.000 euro.

În noiembrie 2009, televiziunea HappyFish.ro avea aproximativ 50.000 de vizitatori unici pe lună.

În ianuarie 2012, televiziunea mangalia.tv avea aproximativ 14.000 de vizitatori unici pe lună.