Istoria Japoniei

Cum să povestești despre Japonia? Cu ce să începi, când totul este o istorie captivantă? Așa că am ales ca subiect istoria Japoniei, istoria unei țări aparte, o țară exotică, cu o cultură și tradiție bine pusă la punct încă de acum sute sau chiar mii de ani, a cărei curs de evoluție este fascinant.

Dezvoltarea și natura geografică a Japoniei, primii ocupanți și evoluția lor, date și evenimente istorice importante și modul de viață, dar și frumusețea Mării Interioare, care unește cu apele sale de un albastru întunecat cele trei insule, cele mai mari, ale arhipeleagului; amorțeala catifelată a orașului Kyoto acoperit de zăpadă, autostrăzile, cu ambuteiaje, urbanizarea galopantă începută de cel puțin două generații; toate participă la istorie, oamenii, evenimentele, dar și datele geografice și chiar miturile, toate aparținând perioadei de ieri și celei de azi. Istoria pe care japonezii o scriu astăzi de înscrie în cadrul proiectelor pe care ei le fac pentru viitor.

Despre toate cele prezentate anterior se merită să povestesc pe parcursul acestui referat, despre rezumatul istoriei oamenilor din Japonia. Istoria Japoniei s-a dezvoltat pe schema cronologică:

▪ Ca 8000 i.e.n – 300 i.e.n → Perioada Jōmon

▪ Ca 300 i.e.n. – 300 i.e.n. → Perioada Yayoi

▪585-670 → Perioada lui Asuka

▪670-710 → Perioada lui Hakuho

▪710-794 → Perioada lui Nara

▪794-1185 → Perioada lui Heian

▪1185-1333 → Perioada lui Kamakura

▪1333-1392 → Perioada Dinastiilor din Nord si din Sud

▪1392-1573 → Perioada lui Muromachi

▪1578-1615 → Perioada lui Momoyama

▪1600-1854 → Perioada lui Edo

▪1868-1912 → Perioada Meiji

▪1912-1926 → Perioada Taisho

▪1926-1989 → Perioada Showa

▪ 1989 → Perioada Heisei

Că să înțelegem istoria japoneză, trebuie să visăm la spații mari, să confruntăm arhipeleagul cu teritoriile de la periferie, să nu privim oceanul care îl înconjoară ca un gard, ca o barieră de netrecut. Aceasta din urmă, care a existat nu o dată, a fost, fără indoaiala, atât opera oamenilor, cât și a elementelor. Abia în perioada istorică, atunci când s-a conturat, o dată cu scrierea și implantarea budismului, o noțiune afirmată a statului, și deci formă primitivă a unei Japonii moderne, această din urmă s-a definit frecvent ea însăși drept izolată, împrejmuita, întemnițată într-o rețea de interdicții fizice și geografice. De fapt, și mai ales, era vorba de bariere politice și mentale. Odinioară, marea întârzia poate, dar nu oprea niciodată vreo migrație a oamenilor sau a animalelor.

Natura geografică a ținuturilor japoneze complică totuși lucrurile. Astfel, pentru ca oamenii să poată veni de pe continent într-un număr sufficient de mare și să înceapă să populeze arhipeleagul, trebuia ca pământul să cunoască o perioadă de racire suficient de mare, așa cum s-a întâmplat în urmă cu 70 000, 50 000, 37 000 sau 18 000 de ani. În aceste momente successive, glaciațiunile au provocat scăderea nivelului mării și au creat astfel de căi de trece impracticabile în perioadele mai calde. Turmele de animale, în special cele mari precum bizonii, elefanți și rinocerii, au fost primele care le-au străbătut și apoi au transhumat spre sud. Oamenii au luat-o pe urmele lor, astfel nu-și pierd sursa de hrană, aceasta reprezintă primul obiectiv, iar căutarea căldurii a fost cel de-al doilea obiectiv. Oasele acestor animale au fost descoperite pe unele platouri submarine ale Mării Interioare.

De la o descoperire la alta, s-a ajuns ca în present să se cunoască destul de bine viața populației japoneze de-a lungul paleoliticului, care s-a dezvoltat acum 30 000 de ani.

Acești dintâi locuitori ai Japoniei trăiau din cules de fructe și vânătoare, depistându-și vantaul după urmele lăsate. De la o vale la alta existau puncte de trecere obligatorii, ca și locuri unde se puteau stabili, fie și temporar: carierele de unde se extrăgeau anumite roci și malurile râurilor pline de pietre de diverse forme și mărimi. Dar acești culegători făceau uneori și călătorii lungi, căutând foarte departe de bazele lor material prima de carea aveau nevoie, îndeosebi obsidianul de neînlocuit; rocă prețioasă, neagră, translucidă și taioasă ca o lamă de oțel, dacă era bine cioplită. Existau asemenea zacaminte la nord de Kanto.

Acest cadru de mobilitate circumscrisă , dar largă explică teoria deja veche a și mereu actuală a legăturilor dintre Japonia antică și America. Unii produc ideea undei treceri pe uscat a oamenilor și a vânatului, în perioada glaciară, în zona actualei Strâmtori Behring. Alții pun accentul pe iscusimea pescarilor din vremurile preistorice, care, plecând la pescuit pe timp de flux, ar fi putut ajunge în America de Nord, navigând pe lângă coastele Kurilelor și apoi ale Aleutinelor. Nimic și nimeni, nici continent, nici arhipeleag, nu e niciodata cu adevărat izolat, decât în romane sau sub dictatura unor lideri politici.

Ne este prezentatムoriginea unor vremuri vagi, din care nu avem decât frânturi, alegând, dintre frimiturile scăpate la întâmplare, pe cele care servesc la consolidarea spre folosul nostru a unui univers mental liniștitor. Aceasta este fondul unei discuții care agită de o jumătate de secol mediile specialiștilor în preistorie și a tuturor celor care sunt interesați de cel mai îndepărtat trecut japonez, un trecut din care nu se pot recunoaște cu exactitate primele obiecte lucrate de mâna omului, un trecut ce are izvoare istorice nesigure.

Dar putem fi siguri că Japonia a fost populată în vechime, ca și restul Asiei Orientale, de Homo Erectus; în 1985, arheologii au scos la lumină, pe lângă Osaka, urmele unui os omenesc fosilizat, ce datează în urmă cu 54 000-80 000 de ani. Se pare că Homo Erectus a putut veni în arghipeleag după ritmul glaciațiunilor. În acest fel se încheie dezbaterea pomenită la început, iar Japonia, după cum se știe sigur astăzi, nu mai este un deșert uman.

În această perioadă apar primele comunități alcătuite, din maximum 10 persoane nomade care trăiau din vânat, pescuit și culesul fructelor. Aceștia își confecționau unelte din coarne de cerb, oase de pește și piatră cioplită sau șlefuită. Pe la jumătatea perioadei se formează comunități mai mari, cu până la 400 de case, comunități în care apare olăritul. Vasele de lut ars cu o suprafață mată și decorațiuni în relief, obținută prin presarea unor împletituri din nuiele, definesc perioada Jōmon. Traducerea literară a denumirii perioadei este: jō – împletitură; mon – ornament.

Foarte probabil ca de-a lungul unei atât de lungi perioade de timp precum cea Jomon , diverse grupuri să fi migrat ă în Japonia, din diverse direcții, adăugând o oarecare diversitate etnica. Cineva a introdus orezul. Numărul acestor emigranți este sub semnul întrebării, dar nu par să fi fost prea numeroși, nici prea diferiți fizic.

Populația Jomon ca entitate a fost descrisă constant ca fiind de statură scundă. Există diferențe generatoare de confuzie între înălțimile furnizate de experți, dar, în general, bărbații Jomon aveau, spre sfârșitul perioadei, o înălțime medie de 157 cm, iar femeile 148 cm. Aceste dimensiuni contrastează cu cele ale imigranților Yayoi ce au venit mai apoi, în jurul anului 300 î. Hr., inițiind o nouă eră. Yayoii erau cu vreo 3 sau 4 cm mai înalți și prea puțin diferiți de japonezii moderni, descendenții lor de la începutul secolului XX.

Populația Jomon tipică era nu numai scundă de statură, ci și cu o

aparență musculară îndesată. Aveau schelete greoaie, cu oasele

picioarelor aplatizate și fețe pătrate lătărețe. De fapt, oamenii Jomon prezentau similitudini constructive cu modernii Ainu din Hokkaido. Ceea ce nu este surprinzător, căci studii ale unor antropologi confirmă că Ainu sunt fără îndoială urmași ai populației Jomon . Iată ce îi desparte de ceilalți japonezi moderni, din celelalte insule principale, care arată o mai puternică descendență din Yayoi. Nu este clar când anume au sosit în țară, sau exact de unde, dar Ainu, în mod sigur, locuiesc în Japonia de foarte mult timp.

Ainu sunt, într-adevăr, japonezii originali. Timp de multe secole japonezii moderni derivați din Yayoi (cunoscuți în acest context ca japonezi Yamato) se vor fi opus acestui adevăr și vor fi încercat să-i marginalizeze sau chiar să-i ignore pe Ainu. Abia în 1997 japonezii indigeni au recunoscut oficial statutul real al Ainu.

În preajma anului 300 î.Hr., Japonia a fost cu adevărat invadată. Emigranții au sosit în mare număr de pe continent, diferiți ca aspect și din punct de vedere cultural de populația Jomon. Erau mai ușori și mai înalți, cu fețe mai înguste. Cultura lor includea tehnologii ca prelucrarea bronzului și fierului și se baza mult mai mult pe cultivarea orezului decât cea japoneză.

Numele perioadei în care au început aceste modificări se trage de la districtul Yayoi din Tokyo, unde în 1884 s-a descoperit un alt fel de ceramică, simplă și roșcată, evident diferită de cea Jomon.

Perioada a fost întotdeauna puternic asociată cu orezul. La început

s-a crezut ca acesta a fost adus de emigranți, ceea ce, se știe acum, este o simplificare excesivă a problemei. Orezul fusese importat cu mai mult de o mie de ani mai devreme. Oricum, cultivarea lui a devenit pentru prima oară stabilă la scară semnificativă în timpul perioadei Yayoi.

Japonia are resurse mici de zăcăminte metalice, așa că uneltele metalice tindeau să fie asociate cu un statut social înalt. Dar și structurile agricole, cultivarea orezului a favorizat o îngustare a resurselor de bază din comunitate, făcând-o mai ușor de controlat de către elitele sociale.

În această lume din ce în ce mai stratificată, sclavia nu era neobișnuită. Atunci când întâlneau un superior, pe drum, persoanele cu apartenență socială mai modestă se dădeau la o parte și se înclinau – practică ce a continuat până în secolul al XlX-lea. Rangul se diferenția printr-o serie de titluri, iar bărbații cu statut înalt dețineau patru sau cinci neveste, spre deosebire de cei cu rang mai mic ce aveau doar două sau trei. Dar și comerțul a contribuit la dezvoltarea economică. Unele triburi au avut norocul de a se bucura de o parte din resursele limitate de metal ale Japoniei, pe teritoriul lor. Altele au beneficiat de pe urma noilor cuceriri tehnologice, cum ar fi cea a mătăsii, care se producea în Kyosho, cam din primul secol al erei noastre. S-au făcut, de asemenea, progrese în tehnologia sticlei și în metalurgie. Toate acestea au mărit diversitatea produselor și au condus la înflorirea comerțului, atât cu continentul cât și în interiorul Japoniei, fiecare district având o piață proprie.

Deaorece în arhipelag nu era încă folosită scrierea, nu avem prea multe date despre acestă perioadă. Curentul civilizației chineze avea să pătrundă în Japonia prin peninsula Coreea mult mai târziu. Așa că o bună parte din cunoștințele despre despre vița în Japonia Yayoi sunt culese din documente chineze. Prima mențiune scrisă despre țară se găsește în Han Shu (Povestea lui Han), o istorie chineză întocmită în jurul anului 82 d. Hr. Aceasta făcea referire la țara lui Wa – însemnând pe atunci "ținutul piticilor".

Cele două zeități pogoară spre a o popula. Sunt produse numeroase odrasle divine, nu numai prin naștere naturală, ci și din alte părți ale trupului. Izanami decedează în timpul nașterii Zeului foculi, Kagutsuchi („încarnarea focului”) sau Ho-Masubi („cauzatorul de foc”).

Izanagi, soțul ei neîmpăcat, călătorește în Yomi, tărâmul celor morți, pentru a încerca s-o aducă înapoi la cei vii. Rușinată și furioasă că el îi vede trupul căzut pradă viermilor, ea îl gonește afară din Yomi. Pe când Izanagi se spală într-un râu ca să îndepărteze pecinginea morții, din hainele sale, din ochi și din nas răsar noi zeități. Acestea includ zeița soarelui, Amaterasu ("Lumina cerului") și pe zeul mării/furtunii Susanoo ("Bărbatul sălbatic").

Izanagi o trimite pe Amaterasu la Takamagahara pentru a domni peste ceruri, în timp ce Susanoo primește spre guvernare marea. Capriciosul Susano-o, însă, nu-și ascultă tatăl, care îl surghiunește. Înainte de-a pleca in exil Susano-o își vizitează sora, Amaterasu. Și îi sugerează sa produca împreună un număr de copii, dar apoi, din cauza lui, se ceartă. Mai mult, Susanoo îi face numai necazuri. Amaterasu se retrage într-o peșteră, aruncând universul în întuneric.

Celelalte zeități încearcă s-o momească afară, așa că agață o oglindă și un colier de pietre prețioase într-un copac. Una dintre zeități execută apoi un dans lasciv, stârnind râsul zgomotos al celorlalte. Intrigată de hohotele lor, Amaterasu furișează o privire în afara peșterii, vede pietrele prețioase și oglinda și iese pentru a le cerceta. Zeitățile o prind și astupă intrarea în peșteră cu un bolovan. Acum, Susanoo este obligat să plece in surghiun.

Se duce la Izumo (prefectura Shimane), unde trece prin diverse

aventuri. Intr-una din cele opt cozi ale sale găsește o sabie, pe care mai apoi i-o va da surorii sale, Amaterasu, plin de remușcări. Sabia, oglinda și pietrele prețioase constituie încă însemnele imperiale în Japonia.

Fiul lui Susanoo, Okuninushi, este creditat cu pacificarea ținutului sălbatic. Erou, el cade victima numeroaselor acte de trădare ale fraților săi geloși și chiar ale tatălui său, Susanoo. Aceștia îl omoară de câteva ori, dar de fiecare dată el revine la viață. Fiii lui Okuninushi aproba cu cererea lui Amaterasu ca descendenții ei să fie lăsați să domnească asupra teritoriului. Stră-stră-nepotul ei, Jimmu, devine astfel primul conducător al Japoniei. (660 îCh – 585 îCh).

Miturile antice japoneze au apărut în scris prima dată spre sfârșitul

secolului al VII- lea, sub numele de Kojiki ("Însemnare despre lucruri vechi"), în 712 și în Nihongi sau Nihon Shoki ("Cronica Japoniei"), în 720. Acestea au fost inițiate de împăratul Temmu (domnie 673 – 86), în dorința de a legitima supremația familiei imperiale, procurându-i origini divine.

Budismul este religia predominantă din Japonia și una dintre cele mai vechi tradiți spirituale din această țară, ce-a de a doua mare religie este reprezentata de shintō, iar doar un procent foarte mic este reprezentat de creștinism în Japonia actuală. Aproximativ 85 de milioane de japonezi și-au declarat apartenența la budism, însemnând 70% – 85% din populația totală a acestei țări. În prezent, budismul japonez este reprezentat de numeroase școli cele mai răspândite fiind Jōdo Shinshū, Nichiren, Shingon și Zen.

Shintō (神道) este religia tradițională a Japoniei și o fostă religie de stat a acestei țări. Fiind o religie politeistă, implică venerarea unor zei numiți kami  (神). Mulți kami sunt divinități locale și pot reprezenta spirite sau genii ale unor anumite zone geografice, însă există și unii zei care personifică monumente sau procese naturale majore: de exemplu, Amaterasu, zeița soarelui , sau Muntele Fuji. Cuvântul Shintō se poatre traduce prin “Calea Zeilor”. 

Chiar și înainte de apariția budismului și fuziunea cu elementele acestuia, ritualurile necesare venerării de kami au împrumuntat elemente specifice taoismului și confucianismului. Deși în timpul expansiunii budiste în Asia de Est Japonia era zdruncinată de războaie și neînțelegeri între clanuri, venerarea zeilor kami și învățăturile lui Buddha au coexistat în religia shintō. De fapt, această impletitură dintre budism și religia shintō urma să devină principala caracteristică a structurii religioase dezvoltate în Japonia.

Un templu shintō se numeste shinsha (“locul zeului”) și are ca scop slujirea unuia sau mai multor kami.

Acesta este simbolul religiei shintō :

Totuși, există mai multe stiluri in realizarea porților torii. Cea de mai sus aparține stitului inari.

Clan de samurai, (Satsuma samurai) în perioada războiului Boshin

Samurai din  1860

Omul care a contribuit la schimbarea majoră în Japonia, se numea Mattew Calbraith Perry, se născuse în 1794, își facue toată cariera în marină și nu ar fi cunoscut cu siguranță Gloria internațională dacă președintele SUA din acea vreme, Millard Fillmore, nu i-ar fi încredințat în 1852 o misiune despre care nimeni nu știa încă dacă era pașnică sau putea duce la izbugnirea unui război: stabilirea cu orice preț a relațiilor comerciale cu Japonia. În același an, Perry a traversat Pacificul cu două corăbii cu pânze și două cu abur. După o escală la Ryukyu, niște insule autonome pe care chinezii și japonezii și le disputau, a ajuns în golful Edo.

A prezentat autorităților locale scrisorile de acreditare, însoțite de cererile guvernului American; apoi, pentru a menaja susceptibilitățile gazdelor, a ridicat ancora și mica flotilă a plecat înapoi pe mare, făgăduind să se întoarcă mai târziu pentru a afla răspunsul. Între timp, Perry a fost la Hong-Kong, unde britanicii se stabiliseră după ce îi impuseră Chinei atât Războaiele Opiului (1840), cât și tratatul de la Nankin (1842) care fusese consecința acestora. Au trecut câteva luni. Așa cum era de așteptat, Shogunul Ieyoshi (1837-1853) nu a oferit o soluție nouă, negăsind nici un motiv să schimbe politica seculara.

În 1854 Perry s-a prezentat în portul Shimoda, în fruntea a nouă corăbii a căror mărime, artilerie și culoare neagră, sau cel puțin așa le vedeau cei de pe țărm, i-au surprins și îngrozit pe japonezii din această regiune, Kanto, întrucât nu mai văzuseră nimic asemănător. Pe deasupra, noul Shogun, Tokugawa Iesada, tocmai își luase în primire funcțiile (1853-1858) și nu a avut nevoie de prea mult timp pentru a înțelege noutatea îngrijorătoare a situației; pasivitatea tatălui sau nu-și mai avea locul.

Shogunul a crezut de datoria lui să-l consulte pe împărat. A rezultat o decizie unică în istoria japoneză modernă: în 1854, Townsed Harris, numit noul consul al SUA, s-a instalat la Shimoda. Pe 31 martie în același, Perry, primit de Shogun, a semnat tratatul de la Kanagawa, cel dintâi cunoscut ca fiind de pace și prietenie” pe care japonezii îl semnaseră vreodată cu o putere externă. Două porturi, Shimoda și Hakodate, erau deschise navelor americane și la 29 iulie în același an s-a semnat tratatul comercial.

Kodomo – pentru copii mici, deobicei cei de gradiniță:

Shōjo – pentru tinerele fete și adolescente:

Shōnen – pentru băieți și adolescenți, uneori citite și de fete:

Josei / Redisu / Redikomi – pentru tinerele femei între 18-30:

Seinen – pentru bărbații între 18-30 de ani, se poate ajunge și la 40:

Autor: Kenneth G. Henshall, titlul: O Istorie a Japoniei, editura: Artemis, anul aparitie: 2002;

Autor: Danielle Elisseeff, titlul: Istoria Japoniei, editura: Lucman, anul aparitie: 2011;

www.wikipedia.ro

http://www.hailateatru.ro/

http://rhizome.org/

http://nipponicabh.blog.com/

http://the17chou.blogspot.ro/

www.cacadoresdelendas.com

http://commons.wikimedia.org/

http://www.pref.osaka.lg.jp/

http://mangafox.me/

http://www.mangahere.co/