Istoria Israelului Antic In Perioada Romana Si Romano Bizantina
ISTORIA ISRAELULUI ANTIC ÎN PERIOADA ROMANĂ și ROMANO-BIZANTINĂ
profesor master Radu-Alin BALAJ
CUPRINS
IZVOARE SCRISE
IZVOARE ARHEOLOGICE
CAPITOLUL I: INTRODUCERE-ARGUMENT CAPITOLUL II : SECOLUL I
î.e.n. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL
A. CAMPANIA LUI POMPEI
B. SITUAȚIA INTERNĂ DUPĂ CAMPANIA LUI POMPEI ( 63 – 37 î.e.n)
C. A DOUA DOMNIE A LUI IROD ( 37 – 4 î.e.n. )
CAPITOLUL III : SECOLUL I E.N. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL
A.DOMNIA LUI ARCHELAU ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . PRIMII PROCURATORI..p.32
B.DOMNIA LUI PHILIPPOS ( 4 î.e.n. – 34 e.n.) . DOMNIA LUI IROD ANTIPA ( 4 î.e.n. – 39 e.n. )
C. DOMNIA LUI IROD AGRIPPA ( AGRIPPA I )
D. ULTIMII PROCURATORI . DOMNIA LUI AGRIPPA II ( 49 – 101 e.n. ) . E. PRIMUL RĂZBOI IUDAIC
F. EVREII ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVILOR ( 69 – 96 e.n. )
CAPITOLUL IV : EVREII ÎN SECOLUL ANTONIN
( SECOLUL II E.N.)
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian
B. Al doilea război iudaic
C. Evreii în secolul II e.n. după al doilea război iudaic……p.58
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III – VI E.N
CAPITOLUL VI
IUDAISMUL
CAPITOLUL VII :VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET.
IUDEO-CREȘTINISMUL
CAPITOLUL VIII : DIASPORA EBRAICĂ
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUII(LOR) ÎN TRADIȚIA EBRAICĂ , SCRIERILE GRECO-ROMANE ȘI SCRIERILE CREȘTINE
CAPITOLUL X: ARTA EBRAICĂ
CAPITOLUL XI
CONCLUZII
CAPITOLUL XII
CONCLUSIONS
CAPITOLUL XIII
Anexe : Lunile și sărbătorile ebraice
Scurtă cronologie
Bibliografie selectivă
Hărți și ilustrații
Izvoare scrise
Aflându-ne în fața unui subiect atât de vast și de sensibil ne-am propus să privim spre realitățile acestei perioade ( apreciabile în timp) ( sec. I î.e.n.-VIe.n.) cu o deosebită atenție și folosindu-ne conștiincios și echilibrat de toate izvoarele care ne stau la dispoziție. Alături de izvoarele arheologice care ne stau la dispoziție ( cercetările arheologice s-au concentrat în special în secolul XX și mai ales din a doua jumătate a secolului XX după constituirea statului Israel-1948,dar cu importante contribuții încă din ultimele decenii ale secolului XIX și în perioada interbelică) și care vor fi prezentate , atât cât ne sunt cunoscute , alăturat acestor pagini , de neocolit și o adevărată sursă de informații o reprezintă izvoarele scrise. În cei privește pe evreii vechi izvoarele sunt cu mult anterioare epocii elenistice , iar în ordonarea izvoarelor scrise care ne prezintă indiferent din ce unghi starea poporului evreu din această perioadă am ținut cont de proveniența și felul acestora .
În privința provenienței avem trei direcții principale: scrierile ebraice ( tradiția ebraică ) prin care s-a perpetuat o frumoasă literatură evreiască ( “Psalmii lui Solomon”, învățăturile lui Șemaia și Abtalion, ale lui Hillel și Șammai, Cartea Henoch, Cartea Jubileelor, Mișna, Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon ) și din care aflăm care erau problemele și aspirațiile poporului evreu , care era poziția autorităților religioase ebraice în relațiile cu ceilalți și care erau amenințările pentru evrei , care existau sau se prefigurau. A doua mare direcție spre care ne-am îndreptat eforturile demersului nostru sunt izvoarele scrise ale autorilor greci și latini care în lucrările lor ating într-un mod tangențial, dar în multe locuri explicit și subiectul care ne interesează. Astfel putem surprinde de la Cicero și Varro( sec. I î.e.n.) până la Dio Cassius , Herodian, Iulian Apostatul , Ammianus Marcellinus, pentru fiecare secol zeci de autori care vin să ne completeze o imagine policromă în ceea ce-i privește pe evrei . Toate aceste informații le-am ordonat , prezentat și analizat într-un capitol separat tocmai pentru că reprezintă o problemă centrală a direcției noastre de cercetare . Următoarea mare direcție o reprezintă odată cu răspândirea creștinismului poziția Apostolilor și Părinților Bisericii ( greci și latini) care a jucat un rol important încă din secolul I e.n. . Vedem cum începând chiar cu Apostolul Pavel sau cu Evanghelia după Ioan se crează o literatură creștină și cum creștinismul se separă treptat de iudaismul care-l persecuta și cum creștinismul condamnă inofensiv și apoi din ce în ce mai virulent autoritățile rabinice și de-a dreptul poporul evreu într-o succesiune de scrieri ale Sfinților Părinți care se întind pe o perioadă de mai multe secole de la Iustin Martirul și până la Ioan Chrisostom , Grigorie de Nyssa , Chiril al Alexandriei , Theodoret din Cyr ( în Orient ) sau Tertullian , Sfântul Augustin de Hippo sau papa Grigore cel Mare ( în Occident ) ( sec. II e.n.-VII e.n.) .
Acestor izvoare scrise indiferent de proveniența lor li s-a suprapus de-a lungul secolelor și o percepție populară care a amplificat imaginea evreului(lor) creând mituri și legende( cu caracter pozitiv sau negativ) . Este posibil ca multe dintre inexactitățile scrierilor autorilor greci și latini ( ca să nu spunem de-a dreptul bazaconii) să fi ajuns la unii dintre ei tocmai pe această filieră populară pentru că ar fi exclus să credem că existau mulți evrei care aplicau pe dos sau altfel regulile religiei ebraice așa cum prezintă unii autori. Aceste mituri în marea lor majoritate cu caracter profund negativ s-au perpetuat prin Evul Mediu până în epoca contemporană.
Alături de scrierile indirecte ( tangențiale , aleatorii ) s-au păstrat până în zilele noastre scrierile unor autori care au analizat și prezentat istoria poporului evreu într-un mod expres, exclusiv, precum ar fi Philon din Alexandria sau Flavius Iosephus în cele două lucrări monumentale ale sale “ Antichități iudaice “ și “ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor”.
Toate aceste izvoare scrise indiferent de formă , proveniență sau conținut, însumate și interpretate într-un mod armonios și echilibrat ne-au putut oferi o imagine mulțumitoare în analiza subiectului tratat.
IZVOARE ARHEOLOGICE
Cercetările arheologice privind istoria poporului evreu s-au intensificat într-un mod deosebit în special după constituirea statului Israel în anul 1948. Acestea continuate cu succes până în zilele noastre au contribuit într-un mod mulțumitor la zestrea de informații referitoare la evrei și la cultura și civilizația lor. Un număr important de sinagogi și morminte au fost cercetate în Palestina. La Tiberias se află mormântul lui rabi Arika , Iochanan ben Zakai și a lui rabi Meir, iar sinagoga de secol IV conține numeroase reprezentări zoomorfe și umane pe mozaicul podelei. Între anii 1905-1926 la Capernaum a fost cercetată o sinagogă , iar în apropierea șoselei Nazaret – Haifa se găsesc sinagoga ,catacombele și mormântul lui Iuda-Ha-Nasi de la Bet-Șearim. Săpături arheologice importante au fost efectuate și în Siria , iar în Irak arheologii evrei nu s-au putut implica direct din cauza problemelor politico-militare, dar au ținut cont de rezultatele oferite de cercetătorii irakieni. În anul 1932 săpăturile arheologice au scos la iveală orașul Dura-Europos în care s-a evidențiat și o sinagogă din 245 e.n. cu inscripții în aramaică, greacă și pahlevi-partă și fâșiile de pergament pe care se observă că sunt pictate temele biblice ( Ieșirea, pierderea Chivotului, Moise , David, Estera) . Cercetările arheologice care au avut loc în nordul Africii ( în special în Egipt ) sunt luate și ele în calcul și sunt interpretate într-un mod util .
Între anii 1963-1965 marele cercetător israelian Yigael Yadin sprijint de mulți arheologi și la fel de mulți voluntari a cercetat la Ierusalim scoțând în evidență numeroase urme arheologice inclusiv din timpul primului război iudaic. Recent se susține că s-ar fi realizat cercetarea integrală a mormântului lui Irod cel Mare. Săpăturile intreprinse de G. L. Harding și Pere de Vaux între anii 1951-1956 au scos la iveală rămășițele sectei de la Qumran de lângă Marea Moartă care au fost analizate minuțios , demonstrându-se că aveau bucătărie , atelier de olărit , un scriptorium , instalații de canalizare sofisticate ( cel mai probabil cu rol în îndeplinirea ritualurilor de purificare ) etc. .
În sud-estul Europei comunități evreiești au fost atestate la Stobi ( Macedonia) , Kreta, Delos, Salone, Senia , Doclea ( Illiricul oriental) , Byzie , Heraclea Perinthos ( Tracia ) , Larissa , Pherae ( Thesallia ) , Achaia , Theba , Argos , Patras , Laconia, Messenia , Tegea sau Oescus. Inscripțiile sunt în marea lor majoritate funerare , cu text scurt , aproape în exclusivitate în limba greacă ( puține în latină, ebraică) . Amănuntele țin de funcția pe care a avut-o defunctul în rândul comunității religioase sau contribuțiile aduse.
Numismatica își aduce și ea contribuția prin deosebit de importantul volum de descoperiri monetare din Israel și din afara lui care confirmă unele momente cu rol comemorativ sau de celebrare .
În Italia începând cu secolul XVII au fost scoase la iveală dovezi ale existenței evreiești din antichitate.
În anul 1961 a fost descoperită sinagoga de la Ostia care s-a apreciat că este din secolul I e.n. peste care s-a puprapus o alta din secolul IV e.n..
Din cele 12 sinagogi de la Roma ( așa cum spun inscripțiile din catacombe) unele au văzut și ele lumina zilei : Augustenses, Agripenses și Herodienses sunt cele mai vechi ( însuși numele indică acest lucru ). Toate aceste sinagogi din Italia sunt orientate către Ierusalim.
În efortul nostru am ținut cont și de rezultatele cercetărilor arheologice , deși ne-am îndreptat atenția în special spre interpretarea izvoarelor scise . Alături de o intensificare deosebită a cercetărilor arheologice după a doua jumătate a secolului XIX observăm și o preocupare mai intensă în privința evreilor de perioadă romană din partea istoricilor care abundă în scrieri contemporane și moderne cu aprecieri din cele mai felurite . Manifestându-ne interesul pentru o cercetare sinceră am încecat să ne menținem pe traseul unei analize cât mai adecvate , echidistante și veridice.
CAPITOLUL I : INTRODUCERE – ARGUMENT .
Drumul sinuos al istoriei antice a poporului evreu ilustrează în bună parte nivelul de dezvoltare politico-militară și socio -culturală a întregului Orient Mijlociu și Apropiat , dar și a Africii de Nord și într-o măsură suficientă, în ultimele secole de dinaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre, ale întregii lumi mediteraneene .
Lucrarea prezentă își propune să prezinte cât mai exact existența poporului evreu din timpul perioadei romane ( cca . 65 î.e.n.-565 e.n.) sub toate aspectele în care acest popor s-a manifestat și să sublinieze în mod obiectiv contribuția și rolul istoric al acestui popor în această perioadă . În opinia autorului în această perioadă evreii sunt un popor conștient , matur și unul dintre actorii principali ,dar nedreptățiți ai lumii mediteraneene . Pentru o mai bună înțelegere a acestei perioade am considerat utilă o scurtă prezentaree a trecutului acestei națiuni până la începutul perioadei romane .
Între secolele XX – XVIII î.e.n. între Eufrat la Răsărit și Nil la Apus s-a născut poporul lui Israel . Acest popor face parte din rândul neamurilor semitice care-și au numele de la fiul mai mare al lui Noe a cărui nume era Sem. Patria de origine a acestora a fost Peninsula Arabică .
Prima jumătate a mileniului II î.e.n. a fost dominată de Egipt și Mesopotamia , evreii nefiind decât reprezentanții unei mici uniuni de triburi din marele trib semitic1 . Din Peninsula Arabică fiii lui Sem s-au îndreptat spre Mesopotamia , iar de aici ei au plecat spre Canaan și Aram ( Siria ) . O altă ramură a pătruns în Egipt . De subliniat este faptul că în Mesopotamia pe lângă nomadismul care-i caracteriza atunci ei dau dovadă de înclinații sedentare . Orașul Ur este orașul în care Terah , tatăl lui Avraam , locuia . De aici Terah se va îndrepta spre orașul Haran .În acest moment vechii evrei erau politeiști .
Avraam este cel dintâi care pune baza monoteismului evreiesc . E l s-a stabilit în Canaan conform Vechiului Testament în urma unei porunci divine : „ Pleacă , părăsește pământul, locul tău de baștină , casa tatălui tău , și vină în țara pe care ți-e actorii principali ,dar nedreptățiți ai lumii mediteraneene . Pentru o mai bună înțelegere a acestei perioade am considerat utilă o scurtă prezentaree a trecutului acestei națiuni până la începutul perioadei romane .
Între secolele XX – XVIII î.e.n. între Eufrat la Răsărit și Nil la Apus s-a născut poporul lui Israel . Acest popor face parte din rândul neamurilor semitice care-și au numele de la fiul mai mare al lui Noe a cărui nume era Sem. Patria de origine a acestora a fost Peninsula Arabică .
Prima jumătate a mileniului II î.e.n. a fost dominată de Egipt și Mesopotamia , evreii nefiind decât reprezentanții unei mici uniuni de triburi din marele trib semitic1 . Din Peninsula Arabică fiii lui Sem s-au îndreptat spre Mesopotamia , iar de aici ei au plecat spre Canaan și Aram ( Siria ) . O altă ramură a pătruns în Egipt . De subliniat este faptul că în Mesopotamia pe lângă nomadismul care-i caracteriza atunci ei dau dovadă de înclinații sedentare . Orașul Ur este orașul în care Terah , tatăl lui Avraam , locuia . De aici Terah se va îndrepta spre orașul Haran .În acest moment vechii evrei erau politeiști .
Avraam este cel dintâi care pune baza monoteismului evreiesc . E l s-a stabilit în Canaan conform Vechiului Testament în urma unei porunci divine : „ Pleacă , părăsește pământul, locul tău de baștină , casa tatălui tău , și vină în țara pe care ți-o voi arăta”2 . Tot Vechiul Testament subliniază prestigiul , cinstea și bogăția lui Avraam și a rudelor sale în epocă . El înfruntă cu succes armatele babiloniene care l-au luat prizonier pe nepotul său Lot . Problema succesiunii preocupă deasemenea pe Avraam . Ismael , părintele lumii musulmane este fiul născut din roaba Agar . El a fost principalul succesor până la nașterea incredibilă a Sarei , soția lui Avraam .
La moartea lui Avraam bazele religiei evreiești erau puse deja. Fiul său Isaac îi urmează . El reușește să întâlnească tradiția locuirii în Canaan prin îmbunătățirile aduse în cultivarea pământului . Lui Isaac îi urmează fiul său Iacov căruia în mod nevoit , relatat de Vechiul Testament , Isaac îi acordă binecuvântarea . „ Iacov era omul integru , plin de virtuți , respectând legile morale”3 .El a avut douăsprezece fii . Printr-o întâmplare tragică , relatată de Biblie , Iosif are parte de un destin aparte . Fiind unul dintre fiii lui Iacov , el este numit de către faraonul Egiptului de atunci în funcția de guvernator și își aduce în cele din urmă familia în Egipt .
Hicsoșii sunt considerați de majoritatea cercetătorilor de origine semită și au cucerit către anul 1730 î.e.n. Egiptul4.În acest mod se poate explica de ce Iosif a fost acceptat mai ușor și a acces la o funcție atât de importantă în Egiptul antic . Hicsoșii și-au stabilit capitala la Avaris , iar evreii devin un adevărat popor .
Înlăturarea dinastiei hicsose către mijlocul secolului al XVI – lea a determinat înrăutățirea poziției evreilor . Regatul Nou este fondat de Ahmosis I . De acum prosperitatea se încheie și devin „o minoritate alogenă și suspectă”5 .
Toată această perioadă de la Avraam la Iosif este cunoscută sub numele de perioada patriarhilor .” Istoria religiei evreilor începe cu chemarea lui Avraam , ales de Dumnezeu din mijlocul populațiilor semite și idolatre , care trăiau în orașul caldean Ur , din sudul Mesopotamiei”6 . Avraam în urma unor învățături de bază propune monoteismul.Biblia relatează că Avraam,Isaac și Iacov comunicau direct cu Dumnezeu .
Trăind în ținutul Goșen evreii au dus o viață izolată în Egipt , iar Ramses al II-lea dornic de construcții mărețe îi va folosi ca mânăde lucru.El a fost cel care a dorit limitarea numărului nașterilor evreilor luând măsuri extreme ca aceea de a ucide nou-născuții băieți din familiile evreiești . Dintre acești nou-născuți Moise va avea un destin aparte fiind descoperit într-o lădiță pe apele Nilului de una dintre fiicele faraonului .Astfel el va crește la curtea faraonului primind o educație aleasă .
Moise este cel care va reuși scoaterea poporului evreu din robie , beneficiind în cele din urmă de acordul faraonului care este înspăimântat de calamitățile care bântuiau în Egipt puse pe seama asupririi evreilor .Acum are loc celebra și misterioasa trecere a Mării Roșii. Scăpați de armatele egiptene evreii îndrumați de Moise se îndreaptă spre Muntele Sinai unde Dumnezeu se va arăta lui Moise și unde se va încheia un Legământ al poporului evreu. În acest mod Moise este „ un inițiator, legislator și conducător , cu multe secole înaintea marilor legislatori ai Eladei , Licurg , Solon , a marilor filosofi cu viziune politică , Platon și Aristotel , și a Legii celor 12 table , gloria Romei”7.
Moartea lui Moise a avut loc în jurul anului 1250 î.e.n., iar după el Iosua Ben Nun pornește cucerirea Canaanului . După ani de lupte grele Canaanul în cea mai mare parte a lui este cucerit de evrei .În jurul anului 1200 î.e.n. Iosua moare la o vârstă foarte înaintată ( 110 ani). Următoarele două secole se scurg pentru evrei într-un mod cu totul nefast . Lipsit de mari lideri ei vor fi în mare măsură tributari canaaniților și filistenilor . „ Biblia descrie pe larg aceste aspecte , ca și reacțiile sporadice ale oponenților legendari care au fost judecătorii : Ghedeon, Ieftae, Samson”8.
În a doua jumătate a secolului XI î.e.n. Samuel a reușit să mobilizeze și să conștientizeze triburile evreiești . El nu a fost deacord însă cu regalitatea pe care poporul o dorea tot mai mult , deși chiar el va unge ca rege pa Saul , din tribul cel mic al lui Beniamin.El a fost uns în anul 1030 î.e.n. . Odată cu regalitatea instituțiile statale încep să se contureze. Luptele pentru independență statală continuă cu popoarele din jur și din interiorul acestei formațiuni statale se ridică un om de origine umilă – David . Urcând în ierarhia militară el va fi cel care-l va înlocui pe Saul în funcția de rege .
Regele David a avut calitățile unui distins om de stat și a reușit ca să facă din regatul său cel mai important stat din Orientul Apropiat și Mijlociu . El și-a învins pe rând dușmanii având o armată regulată și înclinații artistice deosebite . A sprijinit pe fenicieni cu a căror relații a obținut venituri importante și a stăvilit pretențiile filistenilor pe fondul slăbirii puterii Egiptului și Babilonului. Dacă în timpul domniei sale regatul era deosebit de puternic sub toate aspectele , apar însă și disputele între fiii săi care se luptă între ei și Absalom este cel care are curajul de a-l înfrunta direct organizând o revoltă .La sfârșitul domniei și vieții sale David avea de ales între numirea ca rege succesor a lui Adonia sau Solomon . Și-a ținut promisiunea făcută Batșebei , mama lui Solomon și l-a numit rege pe acesta.
Domnia lui Solomon a avut loc între anii 970-930 î.e.n. și se remarcă printr-o prosperitate deosebită a regatului său . Înțelepciunea lui devine proverbială și străduința lui pentru pace o țintă , însuși numele lui provenind din cuvântul ebraic “șalom “(pace ). La începutul domniei Solomon a trebuit să poruncească uciderea lui Adonia care nu se resemnase cu ceea ce David hotărâse în privința succesiunii. El a menținut legături economice și diplomatice excelente cu Egiptul și cu Hiram al Tyrului și a favorizat înrudirile cu aceste mari state ale Orientului antic .
Dându-și seama că de o fluidizare superioară a vieții economice depinde bună starea regatului său și realizând potențialul situării geografice favorabile a țării sale el a inițiat construcția de șosele și a asigurat paza acestora . Marea realizare a domniei sale este , indiscutabil, construirea Marelui Templu proiectat încă din timpul domniei lui David .
“Cu toată înțelepciunea sa , Solomon n-a fost scutit de unele greșeli . El și-a însușit de la regii din Tyr și Egipt , cu care era în relații strînse și neîntrerupte , trufia de a crede că regele este centrul vital al statului , că orice acțiune nu are valoare decât atunci când este aprobată de rege . Că voința regelui trebuie să fie lege”9.Deasemenea îmbătrânind s-a lăsat atras de frumusețea obiceiurilor păgâne îndepărtându-se de litera legilor străbune .Sfârșitul domniei sale a condus la o fiscalitate excesivă care a apăsat asupra poporului sărăcindu-l . „ Doar tribul lui Iuda a rămas credincios dinastiei davidiene , care avea să se unească mai târziu cu tribul lui Beniamin . Celelalte zece triburi , mai puțin potrivnice în fond , regalității – necesară securității lor – decât aristocrației , și l-au alea rege pe Ieroboam( către anul 930 î.e.n. ) “10.Despărțite cele două regate Israel și Iuda în sud vor supraviețui câteva secole . Regatul lui Israel va dispare în anul 721 î.e.n. fiind cucerit de assirieni. Sargon I al Asiriei poruncește deportarea evreilor din cele 10 triburi în locul lor fiind așezați mesopotamieni11 .Regatul lui Iuda cunoaște protectoratul asirian , iar între 640-609 î.e.n. sub conducerea lui Iosia renaște pentru câteva decenii .În cele din urmă Iosia este ucis. În anul 612 î.e.n. babilonienii îi înving pe assirieni.Iuda trece sub protectoratul babilonienilor și o revoltă a populației conduce la o catastrofă . Ierusalimul este cucerit și Templul incendiat în vara anului 586 î.e.n .
„ Israel își va pierde suveranitatea națională și unitatea teritoriului , o importantă parte a populației trăind în ceea ce va numi exilul și rămânând să locuiască acolo . Apare astfel o nouă realitate politică : comunitățile evreiești dispersate , care în limba greacă se vor numi mai târziu diaspora :dispersarea”12 .Începe perioada profeților care în textele lor descriu sfârșitul exilului și întoarcerea în Israel .
În exil evreilor li s-a permis să trăiască destul de compact și chiar în jurul capitalei și nu erau considerați sclavi , ci un popor învins . Deosebit de adaptabili ei au dus o viață prosperă astfel încât în anul 537î.e.n. după ce Cirus a cucerit Babilonul(539î.e.n ) și a propus repatrierea evreilor și reconstruirea Ierusalimului doar o parte a evreilor s-a întors în patrie .În anul 515 î.e.n. Templul a fost terminat și inaugurat13 . Către 450 î.e.n. Neemia și Ezdra vor reface zidurile distruse din ordinul regelui persan . În secolul V î.e.n. beneficiind de îngăduința Persiei iudaismul este înfloritor și în Iudeea și în Persia . Evreii erau apreciați și ca luptători și ca negustori și ca învățați .
În a doua jumătate a secolului al IV î.e.n. ambiția lui Alexandru cel Mare de a cuceri întregul Orient aduce Iudeea pe cale pașnică în mrejele lumii grecești . Victoria macedonenilor asupra persanilor consfințește instaurarea noii puteri în Orientul Apropiat . Moartea acestui mare om al lumii antice a dus la împărțirea imperiului său între diadohi(generalii săi ). Palestina aparținea Egiptului condus de Ptolemaios în secolul III î.e.n. . Dinastia ptolemaică pretindea un tribut anual evreilor nu mare și lăsa o autonomie acestora nesperat de mare
Orașele evreiești cunosc în perioada elenistică o înflorire deosebită . Tot atunci , fapt menționat de scriitorii antici , iudaismul se face cunoscut în toată lumea elenistică și evreii cu adevărat o forță a lumii mediteraneene . Între evreii din țară se disting cei conservatori și cei care acceptau modul de viață elenistic . Diaspora evreiască a fost mai deschisă către elenism , deși nu de puține ori au acceptat chiar moartea pentru credința străbună . Dornici de cunoaștere ei însă n-au putut să ignore , și chiar au contribuit enorm la cultura și știința elenistică .
La începutul secolului II î.e.n. ( 198 î.e.n. ) Antioh al III-lea cel Mare a învins la Paneion pe egipteni și și-a luat în stăpânire Iudeea . În anul 175 î.e.n. Antioh al IV-lea urca pe tronul Seleucizilor. El înnăbușă revolta lui Iason și în anul 168 î.e.n. este învins de Roma14. care-i stopează toate ambițiile . Văzându-și visele spulberate Antioh al IV-lea a dorit să pună jugul asupra Iudeii. Prima măsură a fost interzicerea religiei iudaice , iar apoi a ordonat introducerea statuii lui Zeus Olimpianul în Templu (167 î.e.n. ). Aceste măsuri au rănit profund sentimentul național și religios evreiesc . Persecuțiile nu-i înspăimântau și un preot din Modein pe nume Matatia , din familia Hașmoneilor , și fiii săi Iohanan , Simon , Iuda , Eleazar , Ionatan au organizat rezistența Matatia a murit în anul 165 î.e.n. și a lăsat conducerea fiului său Iuda supranumit Macabeul .
Iuda Macabeul (165-160) a luptat cu succes împotriva sirienilor .Acum ia naștere o sărbătoare importantă : Hanuka care comemorează recucerirea și purificarea Templului . El a pus bazele unei alianțe cu Roma , iar frații săi au continuat lupta împotriva sirienilor . Fratele său Simon a fost numit Mare Preot și prinț al iudeilor , a bătut monedă și era un aliat al Romei . Se constată acum primele contacte semnificative ale Iudeii cu Roma .
În cele din urmă dinastia hașmoneilor este stăpână pe situație . Fiul lui Simon , Ioan Hircan ( 134-104) domnește într-o Iudee independentă . Aristobul I ( 104-103) este primul care poartă oficial titlul de rege și este urmat de Alexandru Ianea (103-76), de Salomeea Alexandra (76-67) și de Aristobul al II-lea (67-63).Aceștia reușesc să mențină regatul lui Israel și să-l întărească.Viața politică și religioasă din timpul dinastiei hașmoneilor se cristalizează în jurul fariseilor și saducheilor15 .
În anul 67 î.e.n. la moartea Salomeei Alexandra , fiii ei Hircan și Aristobul luptau pentru coroana Iudeii . Având sprijinul saducheilor Aristobul a domnit câțiva ani într-o perioadă tulbure .
Și din aceste momente expunerea acestei introduceri ajunge până în perioada pe care lucrarea de față își propune să o prezinte . Preocupat încă din copilărie de istoria acestui popor , mărturisesc că am și am avut o slăbiciune aparte față de religia evreilor și de creștinismul care se desprinde din cadrul acestei religii . Deși la un prim contact cu istoria evreilor perioada stăpânirii romane ar părea mai puțin interesantă, cred că o aplecare spre cunoașterea acestor timpuri poate lămuri în mod satisfăcător tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu și cu contemporanii lor din Europa și Orientul Apropiat și Mijlociu . Cred că acum au avut loc evenimente și începutul unor procese istorice care au deschis calea spre o evoluție care a marcat adânc mentalitatea și progresul uman pe o arie geografică extinsă și pe o perioadă multimilenară.
Argumentul forte al efortului meu îl constituie vivacitatea , identitatea proprie și originalitatea acestui popor care este unul dintre actorii principali ai Orientului și Occidentului în această perioadă atât sub aspect cultural , cât și spiritual .Sub vremi sau deasupra lor , despărțiți sau împreună , pe ansamblu credința lor a fost că în cele din urmă steaua lor va străluci cel mai puternic . De subliniat este faptul că evreii au fost conștienți de maturitatea propriei culturi și civilizații de-a lungul secolelor , luptând pentru ele și opunându-le cu îndârjire modului de viață elenistic și roman.
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. în istoria lui Israel
A:Campania lui Pompei
Secolul I î.e.n. reprezintă în istoria Asiei Mici și a Orientului Apropiat o perioadă importantă care merită o atenție și o apropiere mai reală pentru a înțelege fie și numai în parte situația geo-politică și strategică a acestor regiuni și a forțelor din aceste teritorii aflate într-o ciocnire violentă și de bună vreme continuă .
Situația internă a statului roman a cărui forță începe să devină de netăgăduit și majoritară și în aceste regiuni permite identificarea a numeroase probleme care au stopat expansiunea hotărâtă spre vestul asiatic a trupelor romane . Starea internă a fost și ea în bună măsură o altă cauză a încetinelii .La nordul Dunării se cristaliza puternicul nucleu statal al lui Burebista , în timp ce în Asia Mică “barbarul elenizat “ Mithridate VI Eupator duce lupte înverșunate și nu de puține ori încununate de succes împotriva expansiunii romane în Orientul Apropiat . Marele Sulla însuși abia oprește în al II-lea război mithridatic curajoasa pătrundere în Grecia a marelui rege Mithridate VI Eupator16.După retragerea lui Sulla situația internă a statului roman se înrăutățește prin revolta lui Sertorius , Pompeius Magnus ( 106-48 î.e.n.)ducând lupte grele în anul 76 î.e.n. în Spania17 , iar apoi armatele romane sunt greu încercate prin răscoala lui Spartacus care era înnăbușită în anul 71 î.e.n.18 .Cu toate aceste evenimente , de care se știe sigur Mithridate VI Eupator nu era străin , statul roman mult prea viguros pentru a fi pus în pericol de moarte rezistă și chiar impune mult respect și promite ”răsplată” agitatorului.
În acest tablou general care sugerează agitație , neliniște , tulburare , ca de atâtea ori însă , are loc decăderea treptată a forțelor statale pe care le constituia Egiptul elenistic (ptolemeic) și Regatul Seleucid din Asia Mică . Roma în urma unui război lung ( 133-129 )19 anexează Pergamul și e prezentă în acest teritoriu . Pe fondul slăbirii și decăderii regatului seleucid are loc creșterea puterii și emanciparea de sub tutela și stăpânirea străină a unor regiuni cum ar fi Iudeea sau teritoriile arabilor nabateeni. Forța acestor regate a devenit atât de importantă încât apar conflictele .
„Într-o noapte , Hyrcan și Antipater părăsesc pe ascuns Ierusalimul și se duc la regele arab Aretas , care-și avea reședința în fostul oraș edomit Petra . Aretas era dispus să-l sprijine cu armata sa pe Hyrcan II în schimbul cedării a douăsprezece orașe de pe coastă”20 .Acesta a trimis împotriva Iudeei o armată de 5000 de oameni fiind asediat Ierusalimul doar zidurile lui groase făcând o rezistență de câteva luni de zile.
În primăvara anului 65 î.e.n. Ierusalimul era asediat și lupta internă nu dădea semne de progres . „Criza internă din Iudeea a coincis o vreme , cu criza generală care domnea în întreaga Asie Orientală . Așa cum , în secolul IV î.e.n. , luaseră avânt monarhiile Seleucizilor și Ptolemeilor pe ruinele Imperiului Persan , tot astfel , descompunerea acestor monarhii a creat acum condițiile favorabile pentru expansiunea Romei în Orient . În deceniul al VII-lea î.e.n. Roma stăpânea aproape toate popoarele din Asia Mică , jefuindu-le bogățiile . Războiul fratricid care bântuia Iudeea a oferit romanilor pretextul de a interveni , valorificându-și pretențiile”21.
După înnăbușirea răscoalei lui Spartacus (71 î.e.n. ) Pompei se implică în mod hotărât în soluționarea problemei Asiei Mici . În anul 66 î.e.n. el este numit comandant suprem și pătrunde în Pont cu 60000 de oameni , Mithridate VI Eupator neputând să-i opună decât cu ceva mai mult de jumătate. În luptele din Armenia Mică oastea mithridatică a fost spulberată , Mithridate scăpând cu fuga . În cele din urmă el se sinucide , fiind trădat de propriul fiu și de armată . Având puteri nelimitate Pompeius Magnus s-a comportat ca un stăpân absolut .
În lucrarea sa “ Antichități iudaice “ Iosephus Flavius spune în cartea a XIV, capitolul II, 3 sintetizând : „Între timp , Pompeius , care se afla în Armenia și mai purta război ce Tigranes , l-a trimis în Siria pe Scaurus . El a ajuns la Damasc , unde s-a întâlnit cu Lollius și Mettelus , care cuceriseră de curând orașul , apoi a plecat de grabă în Iudeea . Cum a sosit acolo , s-au și înfățișat la el atât solii lui Aristobul , cât și cei ai lui Hyrcanos , ambii recurgând la ajutorul lui . Aristobul i-a făgăduit drept răsplătă 400 de talanți și nici Hyrcanos n-a promis mai puțin; el a acceptat oferta lui Aristobul , deoarece era om mai bogat și mai generos , având pretenții mai mici , în timp ce Hyrcanos fiind mai sărac și mai zgârcit , pentru promisiunile sale mai nesigure , cerea mult mai mult . Căci nu era același lucru să cucerești un oraș , de departe cel mai fortificat și puternic , sau să alungi niște fugari și o ceată de nabateeni încă nedeprinși cu treburile războiului . De aceea , Scaurus s-a înțeles cu Aristobul , i-a primit banii și l-a scăpat de asediu , poruncindu-i lui Aretas să se retragă , ca să nu fie declarat dușmanul romanilor . Scaurus s-a întors la Damasc , iar Aristobul a pornit cu oaste mare împotriva lui Aretas și Hyrcanos , i-a întâlnit în locul numit Papyrion , i-a biruit și ucis vreo 6000 de dușmani , printre cei căzuți fiind și Phallion , fratele lui Antipater “.
Luptei pentru putere dintre Hyrcan al II-lea și Aristobul al II-lea (frați) i s-a adăugat o a treia partidă care dorea nici mai mult nici mai puțin decât desfiiințarea regalității și restaurarea regimului teocratic în Iudeea . Aceștia erau din aripa extremă a fariseilor . Analizând situația Pompei le-a spus că dorește ordine în Iudeea22 .Sub mantia arbitrajului Pompei dorea transformarea Iudeii în provincie romană după ce va fi terminat expediția împotriva regelui arab Aretas .
Sprijinit de Hyrcan II și măgulind pe Aristobul II , Pompei spera impunerea primului în cele din urmă . Intențiile sale au fost însă bănuite de Aristobul care se retrage din campanie la Alexandrium ( nordul orașului Ieriho ) așezată pe un vârf de munte23 , sperând să ducă acolo cu succes lupta pentru menținerea patriei dusă și de înaintașii săi Hașmonei . Forțele armate sporite ale lui Pompei care abandonase expediția împotriva arabilor în favoarea cuceririi Iudeii l-au făcut pe acesta să se predea .
Primind îngăduința de a merge la Ierusalim Aristobul II a început să organizeze rezistența armată , dar din nou un potențial aliat – Mithridate VI Eupator – moare ușurând misiunea și operațiunile lui Pompei .
Gabinius , reprezentantul lui Pompei , a încercat să convingă patrioții evrei să renunțe la luptă . Nici măcar arestarea și capturarea regelui Aristobul nu i-a convins , ci dimpotrivă i-a motivat și mai mult . Ei s-au retras pe muntele Templului .
Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului și succesul a fost facilitat de informația conform căreia evreii în ziua de șabat aveau voie să lupte numai pentru a se apăra de un atac major care i-ar fi amenințat pe toți , nu puteau însă preveni un atac în această zi . Acest aspect este subliniat de Strabon în cartea XVI , 2,40 : „ Pompeius a cucerit Ierusalimul așteptând , după cât se spune , ziua lor de abstinență , când iudeii se țin departe de orice lucru “ . Dacă zidurile orașului le-au fost cel mai mare aliat în curând catapultele au pregătit intensiv prăbușirea zidurilor . Mașinile de asediu au fost aduse din Tyr.
“ Antichități iudaice “ ale marelui învățat Flavius Iosephus vin să adeverească marile crime pe care le-au săvârșit romanii lui Pompei atunci în cartea XIV, capitolul IV, 3 : „Așadar când au priceput acest lucru , în zilele denumite de noi Șabat , romanii nu-i mai împroșcau cu pietre pe iudei , nici nu porneau lupta cu ei , ci își înălțau valul de pământ și turnurile , aducându-și mașinile de război ca să le folosească a doua zi . Cât de neasemuită este evlavia noastră față de Dumnezeu și cu câtă râvnă îi respectau legile , reiese limpede din faptul că în timpul asediului , preoții n-au fost împiedicați de frică de la celebrarea ceremoniilor sacre . De două ori pe zi , dis-de-dimineață și la ora nouă , ei își îndeplineau la altare sfânta lor misiune și nu -și lăsau deoparte jertfele nici când asediul pricinuia o nenorocire . De pildă , cu prilejul cuceririi orașului în a treia lună a asediului , într-o zi de sărbătoare , la cea de-a o sută șapte zeci și noua Olimpiadă , sub conducerea consulatului lui Gaius Antonius și Marcus Tullius Cicero, când dușmanii care năvăliseră îi ucideau pe toți cei aflați în templu , cei ce aduceau jertfe continuau să îndeplinească întocmai ceremonia sacră și nici teama pentru propria viață , nici mulțimea căsăpiților din jurul lor nu i-a determinat să fugă , ci au preferat să-și îndure propriul inevitabilul sfârșit lângă altare decât să încalce vreun precept al legilor străbune . Că acestea nu sunt numai vorbe menite să aducă proslăvirea unei evlavii închipuite , ci purul adevăr , o mărturisesc toți cei care au descris faptele lui Pompeius , printre care Strabon , Nicolaos și în afara lor Titus Livius , autorul istoriei romanilor” . Strabon în Geografia XVI, 2,40 scrie următoarele : „ După ce turnul cel mai mare s-a prăbușit sub loviturile mașinilor de asediu aduse de romani , ruinarea lui a făcut o spărtură prin care dușmanii au și pătruns înăuntru . Cel dintâi a sărit peste zid fiul lui Sulla , Faustus Cornelius , cu oștenii săi , apoi în alt loc centurionul Furius și însoțitorii lui și, alături de amândoi Fabius , deasemenea centurion , cu puternicele lui trupe . Baia de sânge s-a revărsat peste tot . Iudeii au fost măcelăriți în parte de romani , în parte de concetățenii lor , alții s-au aruncat în râpele abrupte sau au ars în casele incendiate de ei , neputând să îndure soarta care-i aștepta . Din rândul iudeilor au pierit vreo 12000 , dar romanii au avut pierderi neînsemnate . A fost capturat chiar și Absalom , unchiul și socrul lui Aristobul . N-a fost în schimb mică pângărirea suferită de templu care nu mai fusese călcat de niciun picior și nici văzut de ochi de profan . Căci Pompeius , împreună cu câțiva din suita lui au pătruns în interior și au văzut ceea ce nu era îngăduit nici unuia dintre muritori , cu excepția Marelui Preot “ . Aceste evenimente au avut loc în anul 63 î.e.n. când la Roma renumitul orator Cicero avea onorantul titlu de consul .
„ Pompei a pornit la instaurarea unei noi ordini în Iudeea . Aceasta a devenit tributară Romei și a fost transformată într-un stat autonom , sub protectorat roman . Lui Hyrcan al II-lea i s-a retras titlul de rege , fiind investit Mare Preot și prinț autonom ( etnarch ) . Zidurile Ierusalimului au fost dărâmate până la temelii . Iudeea era tratată ca o țară cucerită , pusă sub autoritatea lui Antipater , numit administrator al țării . Toate localitățile de pe coastă – Iaffa , Gaza etc. , precum și orașele de pe Iordan și din centrul Israelului , cu Samaria și alte orașe , toate recucerite cu mari jertfe și încorporate Iudeei de către Hyrcan și Alexandru Ianai – i-au fost luate din nou Iudeei , anexate posesiunilor romane proaspăt cucerite și puse sub jurisdicția guvernatorului din Siria . Iudeea devenea astfel un stat foarte mic . Numele oficial al țării este schimbat din ebraicul Iehuda în Iudeea”24 . .
Intrarea triumfală a lui Pompei în anul 61 î.e.n. în urma campaniei din Asia se făcea cu Aristobul alături de alți principi asiatici .
B: Situația internă după campania lui Pompei ( 61 î.e.n. – 37 î.e.n. )
Între timp guvernatorul Siriei – Aemilius Scaurus a organizat o expediție împotriva Petrei – capitala arabilor , dar n-a reușit decât să devasteze împrejurimile acesteia . La fel Alexandru , fiul lui Aristobul care a reușit să scape de drumul înjositor la Roma a reușit să adune peste 1000 de oșteni și a întărit fortărețe la Alexandrion și Machaerus din munții Arabiei25 .Aulus Gabinius , guvernatorul Siriei între anii 57-55 a venit împotriva lui împreună cu Marc Antoniu și alți generali . Armata lui Alexandru a pierdut câteva mii și Alexandru a trimis în cele din urmă o solie prin care cerea iertare și a predat fortărețele Hyrcania , Machaerus , Alexandrion . Gabinius a hotărât să le dărâme .
Agitațiile au continuat și Aristobul fugind din Roma și ajuns în Iudeea a reușit să adune în jurul său oameni în special din jurul Hyerossolimei unde un subcomandant pe nume Peitholaus a trecut cu o mie de oameni de partea lui . Lui Aristobul i s-au mai alăturat numeroși nemulțumiți , dar aceștia erau neinstruiți și neînarmați . Contactul cu trupele romane a însemnat o înfrângere enormă pentru oastea lui Aristobul . Peste 5000 de oameni au pierit pe câmpul de luptă , restul împrăștiindu-se . Aristobul și fiul său Antigonos s-au retras la Machaerus cu puțini oameni și după o scurtă rezistență ( 2 zile ) au fost făcuți prizonieri și trimiși la Roma unde au fost ținuți închiși sub o mare observație .
Gabinius a organizat o expediție împotriva parților , dar a fost nevoit să se întoarcă spre Egipt , sprijinit de iudeii din Pelusion , dorind să restabilească pe Ptolemeu . La reîntoarcere Iudeea și Siria erau din nou frământate . Alexandru , fiul lui Aristobul , cu o oaste mare instiga la răscoală și ucidea romanii prinși . Gabinius a apelat la Antipater pentru a convinge pe răzvrătiți , dar Alexandru nu a putut fi convins în nici un fel . Lupta s-a dat lângă muntele Itabyrion unde Alexandru a pierdut 10000 de luptători .
Considerat ca un general de succes în Orientul Apropiat Gabinius s-a retras la Roma lăsând provincia sub conducerea altui mare general roman – Crassus . El este unul dintre cei trei generali romani ai triumviratului încheiat după retragerea lui Sulla . Aceștia au împărțit provinciile Republicii romane după cum urmează : Pompei în Spania , Cezar în Gallia și Crassus în Asia .
Dornic de a se impune în Orient generalul Crassus a dorit foarte mult supunerea marii puteri estice pe care o reprezenta statul part . Atras de bogățiile Iudeii , și având nevoie de tot ceea ce era prețios pentru reușita expediției sale , marele general a luat banii din Templu pe care Pompei nu-i atinsese și chiar aurul din sanctuar care a fost estimat la 8000 de talanți .
Flavius Iosephus atenționează în Antichități iudaice XIV,7,2 : „ Nu trebuie să mire pe nimeni faptul că în templul nostru s-au strâns atâtea bogății , deoarece toți iudeii de pe fața pământului , cei din Europa deopotrivă cu cei din Asia , și-au adus multă vreme darurile lor aici “. Suma de care Crassus a privat națiunea evreiască a reprezentat enorm de mult în lumea antică . Pentru a face o comparație Cezar cerea Egiptului dinainte de a deveni provincie romană 6000 de talanți pe an pentru ca regalitatea ptolemeică să se mențină , iar Egiptul se știe că era una dintre regiunile cele mai productive din antichitate .
A. Hârlăoanu în lucrarea sa “ O istorie a mozaismului și a Israelului antic “ după ce arată că piosul trezorier Eleazar s-a asigurat că Crassus nu se va atinge de Tezaurul din Templu prin oferirea unui obiect lucrat din aur masiv , lucrat artistic pe lângă suma de bani și că generalul promisese că nu se va atinge de Templu , tot el continuă : „ Dar ce reprezenta o promisiune făcută de un roman unui biet iudeu ? Crassus a furat din Templu toate vasele de aur , de o valoare inestimabilă . Acest fapt comis de unul dintre conducătorii Republicii romane a rănit profund sentimentul național-religios al poporului evreu “26 .
Încrezut , înfumurat , acoperit de laurii succeselor , bogățiilor , funcțiilor dobândite , sigur de victorie , el se va avânta peste măsură în teritoriul inamic , inamic care se afla într-un moment de glorie și se poate spune aproape de neînvins în apărare . Generalul Crassus va pieri înfrânt de regele parților Orodes în sângeroasa bătălie de la Carhae în anul 53 î.e.n. . A scăpat doar Caius Cassius Longinus cu puțini ostași care au asigurat retragerea oștirii înfrânte în Siria apărând cu mult zel provincia de frecventele incursiuni ale parților .
Poporul evreu s-a mobilizat revoltat la culme de ceea ce săvârșiseră romanii. Generalul evreu Pitolaus cu numeroși ostași s-au răsculat împotriva lui Cassius . Lângă lacul Tiberiada s-a dat lupta și 30000 de ostași au fost vânduți ca sclavi .
Moartea generalului Crassus a dus imediat la încetarea existenței trimviratului , începând un puternic război civil între Cezar , reprezentantul acum al popularilor și Pompei reprezentantul optimaților . Pompei a fost nevoit împreună cu Senatul să se retragă în Grecia ( martie 49 î.e.n. ) , iar Cezar a trecut din Gallia în Italia la Roma .
Vrând să câștige poporul evreu de partea sa Cezar l-a eliberat pe Aristobul și l-a trimis în Siria cu două dintre legiunile sale , dar adepții lui Pompei l-au otrăvit astfel încât sprijinitorilor lui Cezar din Asia Mică nu le-a rămas decât să-l înmormânteze . Quintus Mettelus Scipio , socrul lui Pompeius ( guvernator al Siriei 49 î.e.n. ) a ordonat uciderea lui Alexandru , fiul lui Aristobul din ordinul lui Pompei în urma unei judecăți scurte .
Anul 48 î.e.n. a adus lupta dintre cele două mari tabere conduse de marii generali ai Romei antice care au fost Cezar și Pompei . La Pharsalos ostașii lui Cezar inferiori ca număr , fără prea mult credit , au obținut victoria . Retras spre Egipt Pompei este ucis de către regele ptolemeic după un sfat cu cei apropiați . Totuși Cezar continuă campania spre Egipt și odată debarcat era cât pe ce să cadă victimă , plătind poate chiar cu viața ,a propriei avântări și a propriului succes .Populația Egiptului îi era ostilă , iar debarcarea cu efective puține primejdioasă . Șansa lui Cezar a fost că a avut de partea lui pe Antipater . Acesta a rămas ascultător lui Pompei atâta timp cât nu l-a putut combate , dar apoi a trecut bucuros de partea lui Cezar . În momentele pătrunderii lui Cezar în Egipt , Antipater a reușit strângerea de 3000 de evrei din cei mai buni luptători . Mai mult armata regelui Pergamului , evreii numeroși din Egipt , soldații din unitățile romane , căpeteniile arabilor și întreaga Sirie a urmat exemplul lui Antipater , sprijinind pe Cezar . Contribuția armatelor acestor regiuni în special a lui Antipater a fost enormă la succesul campaniei din Egipt a lui Caius Iulius Caesar .
„ Drept răsplată pentru serviciile aduse , Cezar l-a făcut cetățean roman , l-a numit prinț ( etnarh ) al Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și a scutit-o de plata oricărui tribut către Roma , precum și de trimiterea de recruți . Cezar le-a permis evreilor să reclădească zidurile Ierusalimului dărâmat de Pompei . A retrocedat o serie de orașe , printre care și orașul Iaffa , ceea ce deschidea Iudeei din nou accesul spre comerțul mondial . Hyrcan al II-lea fu confirmat Mare Preot . Cezar a îngăduit oficierea publică a serviciului divin , organizarea de colecte pentru Templul din Ierusalim și administrația autonomă a justiției . Cezar a acordat protecția sa tuturor coloniilor evreiești din țările supuse Romei . Iudeii din Alexandria au obținut de la Cezar drepturile lor politice , între altele și pe acela de a fi conducători ai națiunii lor . Iudeii din Asia Mică , cărora cetățenii greci vroiau să le interzică liberul exercițiu al religiei lor , au primit confirmarea drepturilor religioase . De asemenea comunitatea evreiască din Roma se bucura de deplină autonomie cultural-religioasă”27.
Istoriograful Suetonius confirmă că moartea lui Cezar în urma celebrului asasinat a aruncat pe evrei și coloniile evreiești într-un doliu neprefăcut .
Moartea lui C.I.Caesar a adus din nou armatele romane în stare de război și întreaga lume mediteraneană într-o forfotă și agitație deosebite . Cassius unul din marii organizatori ai asasinatului lui Cezar a plecat în Siria și Iudeea cerând tributuri mari populației , vânzând ca robi cetăți întregi( Gophra, Emmaus ) .
Adversarul lui Antipater a fost Malichos care tolerat a reușit după mai multe încercări să-l otrăvească pe cel dintâi .
Antipater a fost dintre cei ce promova propria-i guvernare și da sprijin romanilor , lăsând mai la urmă interesele poporului evreu. El a reușit să numească în funcția de guvernator al Galileei pe fiul său Irod ( Herodes ) , iar Ierusalimul îl dă pe mâna unui alt fiu – Fasael .Toate aceste numiri au avut ca efect și scop subminarea puterii lui Hyrcan al II-lea care avea un comportament șovăelnic și nehotărât .
Ucigașul lui Antipater , Malichos , a devenit bineînțeles dușmanul declarat al fiilor acestuia . Irod urmărea eliminarea acestuia printr-un război , în timp ce Phasael dorea moartea lui Malichos fără a provoca un război civil prin vreun vicleșug . Cassius sprijinea și el idea înlăturării lui Malichos și în cele din urmă acest lucru s-a realizat . Malichos a fost victima jungherelor tribunilor primind astfel plata cuvenită pentru uciderea lui Antipater .
La plecarea lui Cassius din Siria a izbucnit în Iudeea o răscoală condusă de Helix , un patriot evreu , care cu sprijinul tacit al lui Hyrcanos a încercat să înlocuiască oștile conduse de Herodes și Phasael . În cele din urmă după câteva eșecuri Phasael a reușit să înnăbușească răscoala, fiind ajutat de Herodes ( Irod), însănătoșit , la cucerirea tuturor fortărețelor . După aceste evenimente Antigon , fiul lui Aristobul , a încercat înlăturarea lui Irod de la domnie , dar Irod a rezistat și a intrat în Ierusalim primind lauri de la Marele Preot Hyrcan . Mai mult Marele Preot conștient de puterea lui Irod l-a primit în familie , logodindu-l cu nepoata sa Miriam , fiica nepotului ucis, Alexandru. Irod a pătruns în acest mod în familia Hașmoneilor păstrând intactă toată poziția tatălui său Antipater și având sprijinul fratelui său Phasael .
Moartea lui Cezar a produs în cele din urmă cel de-al doilea triumvirat format din Marc Antoniu , Octavian și Lepidus .Cu toate străduințele și tributurile impuse de Cassius și Brutus în Orient , trupele republicane conduse de aceștia doi pierd marea bătălie de la Philipi în anul 42 î.e.n. . Octavian Augustus s-a dus după victoria de la Philippi în Italia în timp ce Marc Antoniu a plecat în Asia unde-l așteptau plângerile fruntașilor evrei care acuzau pe Herodes și pe Phasael de subjugarea poporului evreu . Poziția lui Irod și Phasael era amenințată , dar Irod a reușit să câștiga de partea lui pe Marc Antoniu prin supunere și mituire în ciuda plângerilor robilor iudei . Pe Irod și pe Phasael el i-a numit tetrarhi ( principi parțiali ) ai Iudeii în anul 41 î.e.n. . Hyrcan al II-lea era etnarh numai onorific , iar poporul evreu vedea eliberarea de sub puterea Romei și a protejaților săi prin Antigon , fiul regelui Aristobul .
Călătoria lui Marc Antoniu în Asia s-a continuat cu o vizită în Egipt unde o întâlnește pe Cleopatra VII , regina Egiptului . Această regină a reușit să schimbe destinul lui Marc Antoniu , distrăgându-i acestuia atenția de la mersul vieții politico-militare din Orient și din Europa . Această pasiune pentru marea regină a Egiptului ptolemeic l-a costat sume imense pe Marc Antoniu și deasemenea a pierdut mult timp pe care l-ar fi putut valorifica într-un mod mai favorabil . Provinciile orientale și Iudeea , deci , au simțit din plin impozitele împovărătoare sporite de corupții funcționari romani , pasiunea triumvirului care sacrifica mitul generalului roman sobru , hotărât , eficient , în schimbul unei vieți de huzur , fără gânduri , de rege elenistic . Toate aceste probleme nu au adus decât la o nemulțumire generală în Asia Mică , Siria și Iudeea care au căutat în modul cel mai rapid cu putință alianța cu puternicul regat estic al parților , dorind eliberarea de sub dominația romană .
Regatul parților era în acele momente unul foarte puternic și cu oscilațiile inevitabile pe care le acumulează fiecare organizație statală , acest regat va rămâne unul dintre pericolele majore și rivalul principal în Orient al sfârșitului Republicii și a împăraților romani . Pacorus , fiul regelui Orodes ( 57-37 î.e.n. ) , învigătorul lui Crassus , era coregent și a invadat Siria . Antigonos i-a căutat alianța promițându-i 1000 de talanți și 500 de femei dacă va reuși să-l înscăuneze și să ucidă pe Irod . Pacorus și Barzaphanes au realizat campania pentru înscăunarea lui Antigonos , unul pornind pe țărmul mării , celălalt pe partea centrală . Această campanie a parților a avut loc în anul 40 î.e.n. , fiind încurajată de războiul civil din statul roman , iar patrioții evrei ,luptători pentru restaurarea regatului Hașmoneilor , au fost deosebit de entuziasmați . În Ierusalim a izbucnit o luptă crâncenă între susținătorii hașmoneilor și antipatrizi , Irod și Phasael fiind nevoiți să se retragă în palatul lui Hyrcan al II-lea. Orașul era suprapopulat din cauza sărbătorilor și atât pelerinii ,cât și locuitoriii erau de partea lui Antigon . Pe acest fond tulbure din capitala țării a avut loc intrarea trupelor parte ale lui Pacorus și Barzafern. Pacorus avea cartierul general în Galilea unde i-a chemat pe Phasael și Hyrcan II pentru tratative și i-a arestat .Irod a reușit să fugă împreună cu familia și cu cei rămași devotați la Petra ,fiind urmărit și hărțuit permanent de cete de evrei nemulțumiți . Mai întâi el s-a oprit la Thresa din Idumeea unde era fratele său Iosephus .
Phasael și Hyrcan II au fost predați de parți lui Antigonos . Phasael conștientizând că-l așteaptă o moarte dezonorantă s-a sinucis , iar lui Hyrcan al II-lea pentru a-l face indisponibil pentru funcția de Mare Preot , Antigonos a ordonat să i se taie urechile , legea iudaică interzicând pentru această funcție neintegritatea teritorială 28 .În cele din urmă el a fost dus în captivitate la Babilon29 .
Mulțumiți de realizările campaniei parții s-au retras și Antigon devenea rege independent cu titlu dublu de rege și Mare Preot și și-a adăugat deasupra numelui grecesc și pe cel ebraic de Matitiahu .
Anul 40 î.e.n. aduce un nou rege în Iudeea , Regatul Hașmoneu părând că se deștepta . „ Monedele bătute de el purtau inscripția , atât în limba ebraică – Matitiahu , Hakohen Hagadol -( Matitiahu Mare Preot ) , cât și inscripția în limba greacă -Basileos Antigon ( Regele Antigon ) ; ca emblemă figura fie un spic de grâu înflorit , fie un corn al abundenței”30.
Antigon a domnit între anii 40-37 î.e.n. și a reușit să alunge garnizoanele romane care mai staționau în fortărețe . Scurta sa domnie nu a fost în măsură să înregistreze ceve glorios cu adevărat . Ultimul hașmonean nu a posedat nici una din calitățile unui mare conducător de stat de care avea nevoie Iudeea în acele vremuri . A încercat să înfrângă Massada unde se găsea fratele lui Irod -Josephus ( Iosif ) .
Alfred Hârlăoanu a fost de părere că dacă ar fi avut o clarviziune politică asupra lucrurilor ce se întâmplau în Orientul Mijlociu, Antigon ar fi reușit să-și mențină conducerea regatului și să și-o consolideze . Ar fi putut menține alianța cu parții și ura dintre parți și romani pentru realizarea propriilor interese . Avea deasemenea și sprijinul poporului pe care în cele din urmă și l-a îndepărtat ușor și n-a știut să-și apropie pe Șemaia și Avtalion cei mai de seamă membri ai Sanhedrinului .
În tot timpul domniei lui Antigon , Irod n-a pierdut timpul de pomană .Dacă n-a primit sprijinul arabilor el s-a îndreptat către Egipt la Antoniu și Cleopatra . Regina a mers atât de departe cu gestul de bunăvoință și apreciere încât i-a oferit conducerea propriei armate , dar el a refuzat . Dorea cu deosebire doar coroana Iudeei.
În dorința lui nemăsurată de a deveni rege al Iudeei s-a îmbarcat din Alexandria spre Roma prin Pamfilia , Rhodos , Brundisium . Șansa a fost de partea lui deoarece a sosit la Roma atunci când Antoniu și Augustus se împăcaseră . El a fost copleșit de intențiile și onoarea acordate și de Antoniu și mai ales de Octavian Augustus , iar hotărârea Senatului a confirmat prestigiul lui Irod la Roma și dorința Romei de a se implica mai hotărât împotriva regatului parților și în mod automat împotriva lui Antigon . Irod a obținut recunoașterea domniei de către Roma la sfârșitul anului 40 î.e.n. .
La mijlocul anului 39 î.e.n. Marc Antoniu a trimis în Asia Mică pe comandantul P. Ventidius Bassus cu ordinul de a respinge pe parți din Siria și de a o recuceri . El a pătruns și în Iudeea cu scopul de a ajuta pe Iosif , fratele lui Irod , dar mai ales de a obține o sumă cât mai mare de la Antigonos .
Irod revine și el din Italia în Galileea împotriva lui Antigonos . A reușit să strângă armată numeroasă atât dintre străini cât și dintre conaționali de ai săi edomiți ( idumei ) . Ventidius era ocupat cu stingerea revoltelor din orașele siriene în timp ce Silo bătea pasul pe loc în Iudeea posibil mituit de Antigonos . Venirea lui Irod a înmulțit trupele , Galileea trecând aproape toată de partea lui . Silo urmărit de evrei a fost salvat de Irod , iar acesta după ce a cucerit Ioppe s-a grăbit să-și despresoare rudele aflate la Massada . Cu toate piedicile oferite de armata lui Antigonos , Irod a reușit să cucerească Thresa și a asediat Hierosolyma . Antigonos a încercat mituirea lui Silo care a și început instigarea printre oștenii săi , dar în cele din urmă Irod a convins pe romani și pe Silo că e de mai folos să continue ceea ce începuseră .
Între timp Marc Antoniu se afla la Atena și din Siria Ventidius l-a chemat pe Silo în ajutor în lupta împotriva parților . Irod a dat mână liberă lui Silo ocupându-se cu eroica rezistență a locuitorilor din peșterile de lângă Marea Roșie .
Lupta romanilor împotriva parților a avut un succes deosebit deoarece Pacorus însuși a murit în luptă , iar armata partă înregistra o înfrângere deosebită . Având acum posibilitatea să intervină și libertate de acțiune Ventidius a trimis lui Irod 2 legiuni și 1000 de de călăreți în frunte cu Machaeras31 .În prima fază oștile romane conduse de Machaeras mai mult l-au încurcat pe Irod , el plângându-se lui Antoniu de acesta . Iosif , fratele lui Irod , a murit în Iudeea , armata fiindu-i ucisă și ea până la unul . Antigon a cerut fratelui lui Iosif și Irod – Pheroras , 50 de talanți pentru capul lui Iosephus .
La începutul anului 37 î.e.n Irod în fruntea propriilor trupe și a celor romane se găseau la porțile Ierusalimului . Efectivul trupelor era de până la 100000 de oameni . Luptele pentru cucerirea Ierusalimului au durat peste două luni , asediații apărându-se exemplar , constrruind repede din zidurile distruse atât cât se putea de bine și distrugeau lucrările de asediu . În cele din urmă armatele de asediu au pătruns prin partea de nord-vest și au lăsat în urma lor mormane de cadavre . Antigon însuși s-a aruncat în fața generalului roman Sosiu cerând cruțarea vieții . Doar Irod a pledat pentru oprirea jafului și a crimelor .
Romanii au plecat din Ierusalim luându-l cu ei pe Antigon detronat și dus în Antiohia . Acolo Irod a insistat pe lângă Antoniu ca Antigon să fie ucis prin decapitare , fapt ce a avut loc spre liniștea domniei lui Irod și spre sfârșitul domniei Hașmoneilor din Iudeea .
Flavius Iosephus încheie cartea a XIV a Antichităților iudaice cu următoarele cuvinte : „ Așa a luat sfârșit domnia Asamoneilor , după o domnie de 126 de ani . Această clasă domnitoare a fost vestită , pe de o parte, prin noblețea neamului și înalta demnitate preoțească , pe de altă parte , prin faptele de vitejie săvârșite de strămoșii ei spre binele poporului. Ea și-a pierdut din pricina disputelor dintre urmași puterea , care i-a revenit lui Herodes , fiul lui Antipater , om dintr-o familie de plebei , făcând parte din rândul supușilor “.
C: A doua domnie a lui Irod ( 37 î.e.n. – 4 î.e.n. )
Obținând din anul 40 î.e.n. recunoașterea titlului de rege al Iudeii , vedem că Irod a reușit impunerea acestui titlu în Regatul Iudeii abia în anul 37 î.e.n. . Această domnie a însemnat pentru istoria Israelului o perioadă nefericită și în același timp magnifică . Prima lui grijă a fost aceea de a pune în funcțiile cheie oameni care să i se supună și care să-i împărtășească modul de conducere , sprijinind în acest sens chiar persoane de condiție umilă . El nu uită deloc să pedepsească pe cei care ajutaseră sau chiar mai erau fideli adversarilor săi . Zeci de oameni înstăriți ai Ierusalimului au căzut pradă ordinelor lui Irod deoarece fuseseră simpatizanți ai lui Antigonos , procedându-se la confiscarea bunurilor acestora .
Domnia lui Irod „ nu a avut nici o bază teocratică , și nici una națională “32. Regele de dinainte cu o vădită înclinație teocratică și Marele Preot au fost înlocuiți de un rege laic impus de marea putere a Romei și care nu făcea parte din familia regală . Marile partide ale saducheilor și fariseilor nu-l agreau fiind privit ca distrugătorul dinastiei Hașmoneene și favorizantul culturii greco-romane în rândul iudeilor .
Știrea urcării pe tron a dat speranțe lui Hyrcanos II . Acesta a fost laut captiv de către parți , dar Phraates , regele acestora , i-a acordat o atenție deosebită . Babilonul era locuit de numeroși evrei care îl apreciau pe Hyrcanos II , dar dorul de locurile natale îl făceau să creadă într-o soluționare fericită a cazului său . Nedorind un război cu parții și dându-și seama că Hyrcanos nu mai putea deține funcția de Mare Preot din cauza infirmității sale , Irod l-a invitat la curtea lui dându-i onorurile cuvenite . A acordat onoarea titlului de Mare Preot unui preot din Babilon pe numele Ananel .
Acestei acțiuni a lui Irod i s-a concretizat imediat o opoziție deosebită. Alexandra , fiica lui Hyrcanos II, care era și mama reginei Miriam dorea cu orice preț numirea în funcția de mare Preot a fiului său Aristobul al III-lea . Acesta era “nespus de chipeș” și după lege ar fi avut toate drepturile să intre în posesia înaltului titlu . Alexandra a „ trimis prin intermediul unui cântăreț de liră o srisoare Cleopatrei , pe care o ruga să intervină pe lângă Antoniu ca să ceară pontificatul pentru fiul său”33 . În această problemă a intervenit și soția regelui – Miriam , iar simpatia poporului pentru Aristobul III a contribuit decisiv la numirea lui ca Mare Preot și destituirea lui Ananel . Urzelile nu au încetat însă după acest eveniment care era o amenințare pentru Irod . Simțind pericolul major , fiind supravegheată în cel mai strict mod cu putință , Alexandra avea ura nestinsă pentru Irod și se plângea Cleopatrei VII cerându-i ajutorul . Ea a încercat să fugă în Egipt împreună cu Aristobul în două sicrie și să continue drumul spre Egipt pe mare cu corabia . Irod a aflat de această încercare și a zădărnicit-o , dar nu a luat nici o măsură suplimentară de pedepsire sau înăsprire a regimului aplicat Alexandrei la curte .
Atenția lui Irod era în continuare neadormită . Conștientizând pericolul pe care-l reprezenta Aristobul III căuta în mod cât mai eficace de a scăpa de persoana , tinerețea și simpatia de care se bucura Aristobul III . Sărbătorile de Sucot ale anului 35 î.e.n. l-au convins pe Irod de necesitatea eliminării acestui tânăr de nici optsprezece ani care cu ocazia realizării ceremoniilor religioase a surprins poporul prin frumusețea sa în ton cu ținuta deosebită pe care o purta . Admirația și bucuria poporului au dezvoltat ura deosebită a lui Irod care era hotărât în privința sorții tânărului . După sărbători la o masă organizată de Alexandra la care a fost invitat și Irod , într-un moment de destindere pe care-l reprezenta partida de înot , Aristobul III a fost înecat de oamenii veniți din partea regelui . „ Când femeile au aflat nefericita întâmplare , bucuria li s-a preschimbat numaidecât în jale și în bocet neîntrerupt la creștetul mortului zăcând întins sub ochii lor . Răspândirea veștii a îndoliat întregul oraș și fiecare casă deplângea pierderea de parcă ar fi fost a ei și nu una străină . Dar cea mai afectată la primirea veștii a fost în primul rând Alexandra”34 .
„Cu Aristobul III a pierit și ultimul vlăstar al familiei Hașmoneilor . Ananel devine pentru, a doua oară , Mare Preot . În zadar se prefăcea Irod că ar fi stăpânit de o adâncă durere din cauza morții tânărului său cumnat ; familia și prietenii Hașmoneilor îl acuzau de acest omor , fără însă a îndrăsni să-și dea pe față bănuiala”35 .
Alexandra , mama îndoliată , nu a pierdut timpul deloc , trimițând Cleopatrei VII scrisori prin care o înștiința de cele săvârșite de Irod și cerea răzbunare . Cleopatra VII a intervenit pe lângă Antoniu care venit la Laodicea l-a chemat la el pe Irod pentru a-i cere socoteală . Plecând spre Laodicea Irod a lăsat treburile conducerii pe seama lui Iosephus . Mariamne , soția lui Irod și sora nefericitului Aristobul III , cultă și nobilă , a fost deosebit de marcată de ceea ce s-a întâmplat fratelui său și nu mai aprecia deloc ceea ce reprezenta Irod care la plecarea spre Laodicea, conștient că ura Cleopatrei VII era suficientă atunci pentru a i se întâmpla orice , a lăsat ordin lui Iosephus ca în cazul în careva fi ucis să facă același lucru și el cu Mariamne .
Zvonurile despre soarta lui Irod au început să circule și știrea că Irod a fost pedepsit cu moartea a agitat întreg palatul care se temea de răscoală . Scrisoarea de la Irod sosită în cele din urmă confirma bunul mers al lucrurilor , iar Antonius a fost orbit de mulțimea cadourilor .
Acum Antoniu și Cleopatra își trăiau ultimii ani de glorie . Căsătoria lor și extinderea influenței Egiptului asupra unor provincii romane a făcut inevitabilă intervenția adversarului lui Antoniu – Octavian Augustus sprijinit de Senat .La Actium în anul 31 î.e.n. Octavian învinge și ulterior Antoniu și Cleopatra se sinucid . Egiptul era transformat în provincie romană , Octavian Augustus devenea singurul conducător și se trecea de la Republica romană la Imperiu .
În ce-l privește pe Irod acesta sprijinise pe Antoniu și era supărat peste măsură de faptul că regele Arabiei , care trebuia să-i plătească arendă Cleopatrei de a cărei încasare se ocupa Irod însuși , întârzia plata cuvenită . Acesta a fost un motiv suficient ca acesta să se îndrepte spre ținuturile arabilor cu o armată numeroasă . La Diospolis au învins cu greu iudeii . Forțele arabe s-au concentrat la Cana în Coele Siria .Aici toate indiciile conduceau spre o victorie a iudeilor cărora avântul și siguranța le-au luat-o înaintea faptului împlinit . Ei au înaintat orbește către arabi , împrăștiindu-i , dar un Athenion , comandant numit de Cleopatra , a hotărât să intervină în favoarea arabilor surprinzând pe iudeii epuizați și ucigându-i în număr mare . Văzând răsturnarea de situație arabii au prins și ei curaj , din această bătălie scăpând doar puțini evrei . Irod nu a mai reușit decât întremarea unor trupe auxiliare și organizarea unor raiduri și prădăciuni în teritoriul arabilor .
În anul bătăliei de la Actium istoricul Flavius Iosephus menționează că a avut loc în Iudeea un cutremur de pământ deosebit de mare care a ucis numeroase animale și 30000 de oameni . De șocul provocat de acest eveniment major au încercat să profite arabii care au venit cu trupe și au atacat armata lui Irod care nu a fost afectată de cutremur deoarece fusese adăpostită sub cerul liber . Apelul lui Irod către armată a însuflețit pe ostași care au reușit să respingă și apoi să învingă după mai multe tentative arabe de a interveni . Aceste succese au însemnat supunerea arabilor în fața lui Irod .
Marea problemă din acest moment a domniei lui Irod era persoana și puterea marelui Octavian Augustus . Făcând un serviciu lui Antoniu într-o răfuială în Siria , Irod miza pe faptul că ar putea avea o întâlnire cu Octavian Augustus fără a fi ucis . El a avut grijă să-l ucidă și pe Hyrcan al II-lea acum octogenar care își ducea ultimele zile la Ierusalim . Și-a mai trimis soția și pe Alexandra la Alexandrium cu ordinul că în caz că i se întâmplă ceva personal regelui ambele să fie ucise . Croind toată această situație Irod s-a îndreptat în anul 30 î.e.n. spre insula Rodos unde se afla atunci Octavian Augustus .
„ Când Irod își depusese , plin de umilință,diadema regală , Octavian i-a repus-o pe cap . Împăratul roman intuia că Irod era unul dintre aliații cei mai buni ai Romei în Orient”36 .Dibăcia diplomatică și probabil intuiția sau experiența acestui crud rege din istoria Israelului antic s-au dovedit încă o dată fără pată . El a reușit încă o dată să schimbe direcția politicii sale regale deși se găsise bună parte din timp de partea adversarilor învingătorului din Imperiul Roman . Mai mult i-au fost retrocedate Iaffa , Gaza și regiunea Samariei la sfârșitul anului 30 î.e.n.37 .
Recunoscut de către Octavian Augustus , marele rege Irod mai avea de rezolvat probleme nu puține care mocneau sau se manifestau în propria familie . Mariamne , soția lui , era cea care sfida și batjocura pe mama și soția regelui , reproșându-le originea joasă și nu se da în lături din a ignora pe Irod însăși și de a-l acuza pe față de toate crimele comise . Regele Irod observase de mult timp toate lucrurile din sânul familiei sale și a tolerat din dragoste atitudinea propriei soții . Crud însă și față de cei la care ținea cel mai mult și plecând urechea la spusele Salomeei , sora sa , care o ura de multă vreme pe regină , aceasta spunându-i că regina pregătea uciderea soțului , refuzat de regină în toate încercările și sub toate aspectele , Irod a organizat reginei un prooces care avea ca membri vechi cunoscuți de-ai lui și care nu au ezitat să o condamne pe aceasta la moarte . Toți ar fi dorit amânarea aplicării pedepsei și ținerea condamnatei într-o cetate mai retrasă de maximă siguranță , dar Salomeea a intervenit încă o dată și prin sfaturile ei l-a convins pe Irod să ducă la îndeplinire cât mai repede pedeapsa . Principalul lor argument era simpatia de care se bucura Miriam în rândul poporului și posibilitatea izbucnirii vreunei răscoale . Astfel spre sfârșitul anului 29 î.e.n. „destoinică fiică a neamului Hașmoneilor , de o rară frumusețe , iubitoare de artă , ținându-se departe de afacerile de statale lui Irod , a murit ca o eroină”38.
Alexandra a abandonat vechea atitudine prin care condamna tot ceea ce intreprinde regele și și-a acuzat fiica de nerecunoștință față de soțul său fiind de acord și cu pedeapsa pe care aceasta o primise .
Moartea reginei l-a marcat profund pe Irod care își manifesta durerea , tristețea , vinovăția prin rostirea repetată a numelui reginei peste tot unde se afla . Mai mult el pusese pe slujitorii săi să-i strige în cor numele și spre a uita cumva dispariția fizică a reginei s-a dedat la petreceri și ospețe .
Mai mult o molimă care a izbucnit în rândul poporului ucigând multă lume și printre aceștia fiind și destui prieteni ai lui Irod au întărit convingerea că „asupra lor s-a abătut mânia lui Dumnezeu,ca să pedepsească soarta nedreaptă a Mariamnei “39.Starea de sănătate a regelui s-a înrăutățit atât de mult încât doctorii nu-i mai dădeau nici o șansă de a scăpa cu viață și el s-a retras în orașul Samaria ( Sebaste ).
„ La zvonul că Irod e pe moarte , Alexandra , care se afla la Ierusalim, a început să desfășoare o activitate febrilă pentru a-și asigura regența după moartea ginerelui ei , copiii acestuia fiind minori . Mașinațiunile ei nu rămăseseră necunoscute lui Irod . Încă nerestabilit complet după boală , el a dat ordin ca soacra sa să fie deferită justiției și pedepsită cu moartea ( 28 î.e.n.). Prin moartea acestei neobosite luptătoare pentru drepturile dinastiei Hașmoneilor, dispare astfel și ultimul ei membru”40 .
„Într-un interval de 7 ani , Irod a suprimat reprezentanții a 3 generații de Hașmonei : Hyrcan al II-lea , fiica sa Alexandra , și copiii acesteia – Aristobul al III-lea și Miriam .Cruzimea lui Irod devenise legendară , extinzându-se și asupra propriilor copii . Pentru a evita eventualele certuri dinastice ce s-ar fi putut declanșa după moartea sa , Irod a poruncit să fie suprimați copiii pe care-i avea de la Miriam – Aristobul IV și Alexandru – în anul 7 î.e.n. , precum și un fiu al său , rezultat din altă căsătorie . Împăratul Octavian August a spus , la un moment dat despre el : „Mai bine să fii porcul lui Irod (aluzie la interdicția religiei iudaice de a consuma carne de porc) decât fiul său “.Acestui regim de teroare i-au fost supuși și feriseii , principalii adversari ai lui Irod , care-l urau considerându-l un uzurpator”41.
Nu a lipsit nici organizarea unui complot împotriva lui Irod care nu mult a lipsit să se îndeplinească . Unul dintre cei însărcinați cu lucrurile care se urzeau împotriva regelui a prins de veste în timp util și în acest mod cei zece conspiratori au fost prinși , ei recunoscându-și intenția și motivând totul prin faptul că ei considerau domnia lui Irod ca o amenințare la adresa poporului și culturii evreiești . Ordinul lui Irod a fost de a fi uciși cu toții , ordin dus la îndeplinire de către oștenii săi fără nicio abatere .
Domnia lui Irod pe cât a fost de odioasă pe atât a fost de bogată în realizări arhitectonice , de realizări de fortificații a orașelor , el încercând prin exemplul regal și prin tipul construcțiilor și spectacolelor organizate introducerea modului de viață elenistic , roman în rândurile poporului evreu care în marea lui majoritate , deși avea și partide favorabile acestor manifestări fastuoase , în spiritul mediteranean , era unul deosebit de conservator , cu o școală proprie care în ciuda vremurilor pulsa în sensul promovării propriilor valori naționale .
Jocurile acțiace adoptate de Octavian Augustus în amintirea victoriei împotriva lui Marc Antoniu au fost adoptate numaidecât și de către Irod , opulența curții lui fiind un motiv de mirare și de exemplu pentru cei din epocă . Dar dacă la Curte totul impresiona în țară s-a întâmplat casă aibă loc o mare foamete din cauza secetei repetate care a dus la apariția ciumei în rândul oamenilor de rând care au pierit în număr mare . Doar Egiptul a putut salva situația lui Irod prin grânele sale plătite din aurul și argintul pe care Irod îl poseda . Petronius care avea în acea perioadă guvernarea Egiptului din partea împăratului Octavian Augustus i-a acordat prioritate lui Irod în livrarea celor necesare putându-se aprecia că regele evreu și-a datorat pe mai departe domnia în mare măsură sprijinului acestui guvernator din Egipt . Și cum se întâmplă de multe ori o nenorociree națională și chiar regională a fost valorificată spre atragerea simpatiei populare prin politica de ajutorare cu cele necesare a celor care în vechea situație nu mai aveau nici o speranță de viață . Poporul aproape că uitase și iertase toate crimele și nedreptățile acestui rege și chiar și înlocuirea datinilor străbune . Succesul regal s-a concretizat prin noi construcții impresionante și simțindu-se singur a căutat să se căsătorească din nou fiind atras de fiica unui preot important din Hierosolyma – Simon , fiică care era cunoscută prin frumusețea ei deosebită și prin comportamentul ei .
În jurul anului 23 î.e.n. regele și-a trimis fiii pe care-i avea cu fasta regină Miriam , Alexandru și Aristobul , la Roma unde au primit o educație deosebită la cel mai înalt nivel .
Irod și-a atras nemulțumirea vecinilor deoarece se implica în problemele regiunilor din jurul regatului său . Cu ocazia vizitei lui Octavian în Orient orașele siriene au găsit momentul potrivit să-și facă auzite păsurile împotriva regelui evreu , dar acesta a rămas la fel de neclintit în sprijinirea acordată lui Irod . Flavius Iosephus spune că Octavian Augustus a acordat regatul lui Zenodorus lui Irod și că „ norocul i-a surâs până într-atât încât cei doi stăpânitori ai Imperiului roman în uriașa lui întindere , Cezar alături de Agrippa , îi arătau o mare prețuire , căci Cezar nu ținea la nimeni mai mult , după Agrippa , decât la Herodes ( Irod ) , iar Agrippa îi acorda lui Herodes primul loc în rândul prietenilor lui , după Cezar ( Octavian Augustus )”.
După cum am mai punctat mai sus el a reușit să construiască orașe și cetăți , elenizînd cetățile iudee prin teatrele , arenele, templele , palatele și hipodromurile ridicate , eclipsând cu splendoarea lor palatele Hașmoneilor . Alături de Caesarea care a devenit cel mai important port din Orientul Mijlociu în comerțul exterior și Samaria redenumit Sebaste , el a sprijinit și construcția și dezvoltarea unor orașe ca Macherus , Massada ,Meredium .
Ierusalimul s-a situat în centrul preocupărilor edilitare ale lui Irod prin construcția unui teatru și în afara lui a unui amfiteatru și a unui palat din aur și marmură de inspirație greco-romană . Toate aceste inițiative au avut ca rezultat modificarea aspectului orașelor evreiești și au condus la o nemulțumire deosebită a unui număr mare din populația evreiască . Conștient de profundul caracter religios al evreilor cărora le era rege , Irod a propus și și-a dorit cu adevărat reconstrucția Marelui Templu al lui Dumnezeu căruia dorea să-i dea un amplasament mai larg și o înălțime mai mare . Reconstrucția a început în anul 20 î.e.n. și realizarea ei in integrum ar fi adus un renume perpetuu peste secole lui Irod . Teama tuturor era ca din cauza marelui volum de muncă și materiale pe care-l implica realizarea obiectivului propus , reconstrucția să înceapă prin dărâmarea parțială sau totală a vechii construcții , dar să nu mai continue , temere pe care Irod a spulberat-o asigurându-i că nu va demola nimic înainte de a avea procurat tot ceea ca era nevoie pentru reclădire . Sfințirea Noului Templu a avut loc la un an și jumătate de la începerea reclădirii , dar decenii de-a rândul până în anul 64 e.n. în timpul domniei lui Nero s-a tot muncit pentru realizarea integrală a Marelui Templu . Era noul Solomon , iar gloria sa depășea cu mult hotarele Iudeii”42.
Dorind să aibă o întâlnire față în față cu Octavian Augustus regele Irod s-a deplasat personal în Italia la Roma unde cei doi fii îi erau trimiși la studii . Bunul tratament al împăratului demonstra încă o dată în plus că Irod era în grațiile Imperiului Roman , iar întoarcerea în Iudeea a coincis cu terminarea studiilor la Roma a celor doi fii și întoarcerea și a acestora în țară . Ei s-au bucurat de aprecierea poporului , dar și-au atras de la început dușmani dintre cei aflați în prejma Curții regale și care provocaseră condamnarea reginei Mariamne .Irod deși începea să vadă de pe acum în cei doi fii rivali la tronul regal , a reușit să ofere ca soție pe Berenice , fiica Salomeei lui Aristobul și lui Alexandru pe Glaphyra , fiica lui Archelaus , regele Cappadociei ( 36 î.e.n. – 17 e.n. ).
Având o relație de prietenie deosebită cu Marcus Agrippa l-a convins să vină în vizită în regatul său unde i-a prezentat orașele Sebaste , Caesarea, Alexandrion, Herodion , Hyrcania și Hirosolyma . În primăvara anului viitor el s-a îndreptat cu flota lui să-l întâlnească din nou pe Agrippa care pornise într-o expediție în Bosfor . L-a întâlnit la Sinope și a contribuit în mod deosebit la succesul campaniei militare din Pontul Euxin . Reîntoarcerea s-a realizat pe cale terestră prin Paflagonia și Cappadocia , Frigia Mare până la Efes . Mărinimia lor s-a exprimat prin binefaceri și satisfacerea doleanțelor .
Iudeii din Ionia la sosirea celor doi mari oameni ai acelor timpuri au folosit momentul pentru a aduce plângeri împotriva nedreptăților care li se făceau . Nu erau lăsați să trăiască după propria lege , li se prezenta obligativitatea serviciului militar și tot felul de obligații publice . Apărător al cauzei acestor iudei a fost Nicolaos din Damasc . Agrippa a luat hotărîrea făcută publică ca toți iudeii să fie lăsați să se conducă după legile proprii și a acceptat să soluționeze toate celelalte probleme care nu atingeau interesele Imperiului Roman .
Reîntoarcerea în regat a lui Irod nu a avut darul de a oferi armonie vieții de palat . Ura reciprocă a Salomeei și fiilor lui Irod ( Alexandru și Aristobul ) era binecunoscută , mai mult cei doi fii ai lui Irod acum oameni în toată firea nu mai tolerau ideologia totalitară a tatălui lor în conducerea regatului și doreau ca prin Archelaus Cappadocianul să poată pătrunde până la Octavian Augustus pentru a-și aduce plângerile . Aceste pregătiri nu au fost străine lui Irod și l-au supărat enorm și s-a mulțumit ca să ia ca și măsură de precauție în primă fază chemarea unui alt fiu , nelegitim , pe nume Antipater și ia acordat anumite privilegii . S-a întîmplat însă ca recentul chemat să nu se mulțumească cu nesperata grație acordată și să râvnească la mai mult . Aflându-se și urmărind să se afle permanent în prejma lui Irod , el s-a străduit să sădească ura lui Irod față de ceilalți doi fii ai săi și și-a cucerit oameni importanți care răspândeau zvonuri favorabile lui . Alexandru și Aristobul prezentau în văzul lumii faptul că nu mai erau în grațiile lui Irod și îl acuzau că au ucis-o cu bună voie pe Mariamne .
„Ofensat de aceste calomnii și hotărât să-i înjosească pe fiii Mariamnei , Herodes i-a sporit zilnic prerogativele lui Antipater , încât i-a făcut hatârul de-a o chema pe mama lui la palat . A trimis numeroase scrisori lui Caesar și a primit răspunsuri cordiale din partea lui . Când Agrippa s-a întors acasă după ce guvernase timp de zece ani în Asia , Herodes a plecat din Iudeea și a navigat până la el , însoțit numai de Antipater , ducându-l la Roma împreună cu multe daruri , ca să câștige prietenia lui Caesar .Potrivit aparențelor , Antipater deținea întreaga putere și , ca atare , tinerii pierduseră orice speranță de a mai domni”43 .
Următoarea acțiune a aparținut lui Irod caree a luat hotărârea de a-și aduce pe cei doi fii la Roma în fața lui Octavian Augustus . Acolo el i-a acuzat pe aceștia că vor nici mai mult nici mai puțin decât să-l ucidă și că atât de mult doresc acest lucru încât nu doresc acest lucru pentru tron , ci pentru eliminarea fizică a acestuia în sine .
Apărarea a susținut-o Alexandru . „ După ce a arătat deopotrivă vinovăția fratelui său , amenințat de aceleași primejdii , el s-a plâns de viclenia lui Antipater și de discreditarea nemeritată în care a fost împins . De mare folos i-au fost nu numai conștiința lui curată , ci și forța cuvântului , căci era un orator deosebit de iscusit”44 . În cele din urmă această încercare a lui Irod s-a sfârșit prin împăcarea lui cu fiii săi de care Antipater s-a prefăcut că este mulțumit și fericit .
Sumele imense pe care le-a cheltuit Irod prin numeroase construcții , prin soldele oștenilor și prin soluționarea problemelor curente care apăreau au subțiat vistieria acestuia și l-au pus în situația de a căuta modalități de soluționare a acestora . În acest sens el a deschis mormântul lui David deoarece auzise că predecesorul său Hyrcanos a procedat la fel scoțând de acolo 3000 de talanți de argint . N-a mai găsit bani , ci numai obiecte de aur , bijuterii și a dorit să pătrundă și în cripta unde se găseau corpurile lui David și Solomon . Speriați probabil din cauza gazului din cavou care s-a aprins de la făcliile gărzilor , din cauza cărora ar fi murit două persoane din gardă , ei au ieșit din cavou și mai apoi au înălțat un monument din marmură albă pomenit de Flavius Iosephus care acuză în același timp pe istoricul Nicolaos, care se afla în apropierea și grațiile lui Irod , de modul cum s-a preocupat de istorisirea domniei lui Irod deoarece acest istoric nu pomenea decât de monument și nu de profanarea anterioară cavoului .
Atât cât a putut Irod a ținut secretă profanarea , dar un asemenea lucru nu putea rămâne secret multă vreme . De acum lui Irod și tot ceea ce a avut loc în familia lui Irod după această profanare a fost pus în popor pe seama unui blestem abătut asupra acestora . Urzelile nu mai încetau și tindeau tot mai mult să se acutizeze . Niciunul nu mai avea nici o siguranță , nici din familie, nici dintre funcționari , nici dintre cei care-l cunoșteau și îl vizitau des și de neînțeles nici chiar cei care-l cunoșteau și-l vizitau rar . I-a îndepărtat pe Andromachos și Gemellus , doi vechi prieteni , dar originea tuturor acestor măsuri era Antipater care reușea să-l manipuleze pe Irod însuși . Funcționarii curții au fost înlocuiți și chiar și cei veniți plecau de teama acuzelor reciproce de care nu mai scăpa nimeni de la curte . Irod primind vești de uneltirile celor doi fii și-a îndreptat atenția spre străduințele acestora . În cele din urmă prin supunerea la cazne a prietenilor lui Alexandru a obținut confirmarea câtorva care au adeverit pregătirile lui Alexandru și a fost interceptată o scrisoare care inculpa acum direct pe acesta .
În același timp a pornit și război între Irod și arabi . Locuitorii din Trachonitis s-au răsculat și 40 de căpetenii s-au refugiat în Arabia bucurându-se de protecția lui Syllaeus, primul sfetnic al regelui Obodas al arabilor . Syllaeus a reușit înlăturarea lui Obodas și nu recunoștea adăpostirea tâlharilor și răsculaților . Problema a devenit de competența guvernatorilor Siriei de atunci Saturninus și Volumnius care au judecat în acest caz , iar plecarea lui Syllaeus la Roma a favorizat pătrunderea și victoria armatei lui Irod asupra tâlharilor aflați în localitatea Raiptis . Armata arabă condusă de Naceb a suferit pagube mai mari ca armata herodiană în conflictul deschis . Acum Syllaeus înștiințat de cele întâmplate se plângea la Roma lui Octavian Augustus exagerând faptele și numărul decedaților . Era momentul în care regatul Iudeei și Arabiei era în flăcări . Un rege Aeneas care-și lua numele de Aretas îl înlocuia pe Obodas în Arabia , dar nu era recunoscut de Octavian Augustus și Syllaeus se bucura de apreciere la Roma. Irod cădea însă din grațiile împăratului și doar solia care-l avea ca reprezentant pe Nicolaos din Damasc și care l-a acuzat pe Syllaeus de nenorocirile din Arabia și Iudeea l-au convins pe împărat să își îmbunătățească părerea și atitudinea față de Irod .Octavian Augustus l-a condamnat la moarte pe Syllaeus și în cele din urmă deși dorise să acorde și titlul de rege al Arabiei lui Irod l-a recunoscut ca rege al Arabiei pe Aretas .
Într-o scrisoare Octavian Augustus se adresa lui Irod spunându-i că poate să facă ce dorește cu fiii care uneltiseră împotriva lui și pe care acum Irod îi ținea înlănțuiți . Îl sfătuia însă să țină judecata la Berytus și în prezența lui Archelaus , regele Cappadociei . Procesul a avut loc în lipsa lui Alexandru și Aristobul și Saturninus a spus că pedeapsa cu moartea era prea aspră în timp ce Volumnius era de acord cu acest lucru .
Irod s-a întors prin Tyr la Caesarea. Poporul era convins de apropierea execuției celor doi și de inevitabilitatea ei . Deși a cântărit mult înainte de a săvârși această faptă Irod s-a hotărât să o îndeplinească . „ Alexandru și Aristobul au fost duși la Sebaste și strangulați pe loc din ordinul tatălui lor . Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Alexandrion , unde au fost înmormântați alături de unchiul lor după mamă și de mulți străbuni”45. Această execuție a avut loc în anul 7 î.e.n. fapt menționat deja în paginile anterioare în alt context însă.
Copiii lui Alexandru – doi băieți și ai lui Aristobul – trei băieți și două fete au fost crescuți cu deosebită atenție de Irod . De acum înainte însă Antipater și-a sporit întâietatea în regat și a înconjurat chiar și pe cei mai apropiați regelui atrăgându-i de partea lui . Moartea cât mai rapidă a lui Irod i-ar fi asigurat tronul , iar altfel regele ar fi aflat de planurile sale și de uneltirile lui cu guvernatorul Siriei – Saturninus și cu cei cunoscuți la Roma .Trimitea daruri deosebite acestora pentru a le câștiga bunăvoința . El era din ce în ce mai urât de popor și faptul că a plănuit și organizat otrăvirea regelui a fost interceptat de oamenii lui Irod . Plecat la Roma Antipater a fost dezinformat mai bine de o jumătate de an asupra situației din Iudeea și asupra faptului că Irod știa tot despre planurile lui . Întors în țară el s-a dus până la Irod unde și-a dat seama că situație era fără ieșire . El a avut parte de un proces unde principalii judecători au fost Irod și Varus ( Publius Quintilius ) cel care avea atunci funcția de guvernator al Siriei .
Antipater a fost ținut o vreme în temniță și în cele din urmă convins că acesta era un mare pericol și un dușman de neînlăturat al său , Irod a poruncit să fie ucis și a avut grijă să fie înmormântat în fortăreața Hyrcania .
Înaintea morții sale regele Irod a întocmit un testament pe care l-a modificat numind tetrarh în Galilea și Peraea pe Antipas și a lăsat domnia lui Archelaus ( etnarh al Iudeei , Samariei și Idumeei între 4 î.e.n. – 6e.n. ) . Fiului său Philipos , fratele lui Archelaus , i-a revenit Gaulantis , Trachonitis , Batanea și Panias și surorii lui Salomeea i-a lăsat Iamnia , Azot și Phasaelis . Octavian Augustus primea 10 milioane de monede de argint marcate și la 5 zile de la execuția lui Antipater a încetat din viață măcinat de o grea boală după 37 de ani de la recunoașterea lui de către romani46 .
Domnia lui a fost una dintre cele mai odioase din istoria Israelului și s-ar putea spune chiar mai mult decât atât . La sfârșitul acestei domnii s-a născut Isus Hristos cel de a cărui nume se leagă toată credința creștină de o importanță enormă în ultimele 2 milenii , dar aceste evenimente vor fi tratate separat , mai atent , într-un alt capitol . Important este faptul că acest eveniment nu a scăpat lui Irod și ordinul a fost unul extrem în acest sens . Deasemenea Irod a fost considerat deosebit de norocos , deoarece deși urât de popor , deși i se dorea moartea și i se organizau comploturi el a reușit să se mențină la domnie decenii de-a rândul . A trecut prin situații limită și a știut să aleagă din și la timp aliații puternici care erau romanii și chiar după războiul civil de la Roma când a sprijinit pe Marc Antoniu , el a îmbunat pe învingătorul Augustus câștigându-i bunăvoința . În privința norocului său proverbial Flavius Iosephus istorisește o întâmplare prin care un esenian pe nume Manahem și care avea darul prezicerii i-ar fi spus lui Irod din copilărie că va fi regele iudeilor chiar dacă are o origine modestă .El i-ar fi spus : „ Vei duce o viață norocoasă , ca nimeni altul , și vei avea parte de o glorie veșnică , în schimb vei da uitării evlavia și dreptatea . Dumnezeu nu va scăpa din vedere aceste fapte și la sfârșitul vieții te va pedepsi pentru ele”. Ajuns domn Irod a avut respect pentru esenieni și chiar l-ar fi chemat în audiență o dată pe Manahem .
Construcțiile realizate în timpul domniei lui după modelul greco-roman , deși în dezacord cu legile străbune ale iudeilor , au primit aprecierea în Talmud unde se spune că : „ Cine nu a văzut clădirea lui Irod nu a văzut ceva frumos”. Deosebita ascultare acordată lui Ostavian Augustus și Agrippa i-au adus din partea Senatului Romei titlul de : „ Amicus et Socius Populi”.
Înflorirea economică din timpul acestei domnii a fort notabilă și de netăgăduit . Agricultura a cunoscut un avânt deodebit prin canalele de irigații și valorificarea unor terenuri necultivate până atunci . Meșteșugurile și comerțul au urmat și ele un urcuș considerabil , astfel încât bogăția marelui Irod contrasta în mod deosebit cu sărăcia din popor care în câteva perioade s-a confruntat cu situații extreme de boli și foamete .
Cult , mârșav , ambițios , era în același timp energic , inteligent , cultivat , diplomat și abil , un pasionat de arhitectură , inițiator al construcțiilor celor mai somptuoase palate din Ierusalim”47 . Pentru paza și ordinea personală a înființat un serviciu secret de securitate care este asemuit de către Moșe Maur cu cele din țările cu o dictatură „ dezvoltată “ .. „ Întrunirile și manifestațiile au fost interzise . Scriitorii vremii afirmă că în țară domnea o atmosferă de teroare”48 .
„Administrația țării era atât de robustă și de meticulos realizată încât reprezenta un model pentru celelalte provincii romane având un aparat birocratic bine centralizat”49.
Crimele comise împotriva propriului popor , a propriei familii nefondate și doar uneori justificate au făcut din el o persoană urâtă și blamată , astfel încât înaintea morții sale el însuși avea părerea că după trecerea în neființă nu va fi plâns de nimeni . Pentru istoria generală a poporului evreu principala acuză care i s-a adus a fost aceea că a modificat structura statului evreu50 aservindu-l Imperiului Roman . Adoptând modelul statelor elenistice contemporane , el a despărțit puterea politică de cea de stat și și-a rezervat dreptul de a numi și destitui pe Marii Preoți sau pe membrii Sanhedrinului .
Domnia lui atât de controversată a luat sfârșit prin decesul său în anul 4 î.e.n. și a fost înmormântat în cetatea Herodion .
CAPITOLUL III : Secolul I e.n. în istoria lui Israel
A : Domnia lui Archelaus ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . Primii procuratori
După moartea lui Irod ( 4 î.e.n. ) testamentul său avea nevoie să fie aprobat de împăratul roman pentru a deveni valid , dar armata sa alcătuită majoritar din mercenari l-a proclamat pe Archelaus ca rege . N-au fost date uitării nici pregătirile pentru înmormântarea regelui decedat , el având parte de funeralii deosebite și de un cortegiu numeros format din rudele apropiate , cunoscuți și armata grupată după națiile fiecărora . A fost decretat doliu de 7 zile și Archelaus a avut grijă să satisfacă dorințele și doleanțele poporului la acest început deoarece avea nevoie de recunoașterea domniei , dar această recunoaștere depindea de hotărârea lui Octavian Augustus , de aceea atât el , cât și opozanții lui s-au îndreptat în cât mai scurt timp spre Roma .
Înaintea plecării la Roma poporul s-a răsculat . Cu ocazia sărbătorilor de Pesah răscoala a atins cote maxime deoarece subscriau la ea pelerini veniți din toate părțile . „ Archelaus n-a ezitat să reprime cu cruzime revolta populară . A avut loc un măcel îngrozitor , în care au pierit 3000 de oameni ( 4 î.e.n. ) . În urma înnăbușirii în sânge a revoltei lor , iudeii au înțeles că nu numai prin răsturnarea noului rege se va putea restaura regimul național , instituțiiile sale tradiționale și libertățile politice . Revolta a cuprins și numeroase orașe din provincie . Această mișcare era indirect îndreptată și împotriva protectoratului roman51 .
La Roma Antipas era sprijinit de mama sa Salomeea , de Nicolaos , marele apropiat al lui Irod și de un celebru orator Irinaeus . Rudele lui și evreii îl susțineau pe el și dacă nu s-ar fi îndeplinit acest lucru doreau ca țara de origine să le rămână în administrarea unui guvernator de provincie romană .
În fața marelui împărat roman , Archelaus a înmânat scrisoarea sa și a luat cuvânt Antipas care l-a acuzat pe Archelaus de tot ceea ce a avut loc rău după moartea lui Irod . Marea învinuire ce i se aducea lui Archelaus era acea de a se fi proclamat rege înaintea confirmării imperiale . În primă fază împăratul a hotărât ca Archelaus să domnească în limitele testamentului lăsat de Irod , dar rămânea ca să gândească între împărțirea regatului între cei trei fii sau ca acesta să fie acordat doar lui Archelaus .
În vremea cât mai erau încă la Roma a venit vestea de la Varus , guvernatorul Siriei , că evreii s-au răsculat , lucru care punea mult în umbră domnia lui Archelaus . Răscoala a cuprins întreaga țară și oameni de obârșie joasă se proclamau regi și duceau lupta cu înflăcărare , dar fără știință .
În Galileea răscoala era continuată de Iehuda , fiul lui Iezechia , în localitatea Emaus evreii distrugând o întreagă cohortă romană . În Ierihon un oarecare Simon s-a proclamat rege , starea din țară tinzând spre anarhie .
Datorită situației grave Varus , guvernatorul Siriei , a fost nevoit să intervină personal și să mai aducă două legiuni din Siria pentru a distruge agitația pornită . Venea din Siria pentru a-l ajuta pe Sabinus încercuit la Ierusalim și care fusese numit de Octavian Augustus ca guvernator cu drepturi depline în Iudeea . El a primit ajutor și din partea regelui arabilor – Aretas . Trupele romane s-au răspândit în toate colțurile țării nimicind rând pe rând cetele mai mari sau mai mici de răsculați . Pedepse capitale n-au primit decât conducătorii răsculaților și cei care aveau vreun rol în conducerea răscoalei . Numărul lor s-a ridicat până la 2000 și au fost pedepsiți prin crucificare . După calmarea agitației Varus s-a întors la Antiohia .
Ajunși la Roma atât Archelaus , cât și câțiva succesori ai lui Irod așteptau ca Octavian Augustus să le confirme titlurile . Împăratul primise vestea liniștirii situației din Iudeea de la Varus și era convins că stăpânea bine situația . Un număr important de evrei care susțineau o guvernare romană în țară și-au prezentat opinia în problema în discuție , făcând un rezumat tragic al domniei lui Irod și acuzând pe Archelaus că îi dă pe urme în acest debut de domnie .
Nicolaos Damascenus , sprijinind pe Archelaus , a reușit să demonteze toate piedicile puse în calea domniei lui Archelaus .
„ După ce a ascultat cu luare aminte aceste cuvântări , Caesar a dizolvat adunarea și după câteva zile l-a numit pe Archelaus , nu rege , ci etnarch peste jumătate din ținuturile aflate sub stăpânirea lui Herodes ( Irod ) făgăduind să-i acorde rangul de rege dacă se va arăta demn să domnească . Cealaltă jumătate a împărțit-o în două părți , pe care le-a dat celorlalți fii ai lui Herodes (Irod) , Philippos și Antipas , care-și disputau împreună cu fratele lor Archelaus întregul regat . Lui Antipas i-au revenit Peraea și Galilea , care îi aduceau împreună un venit anual de 200 de talanți . Batanea cu Trachonitis și Auranitis , precum și o parte din așa zisul domeniu al lui Zenodorus , le-a obținut Philippos , având un venit anual de 100 de talanți . Lui Archelaus i-au fost atribuite Idumeea , Iudeea și Samaria”52 . Această hotărâre a lui Octavian Augustus a avut loc în anul 3 î.e.n. .
Primele rânduiri ale lui Archelaus în reegatul său au fost acelea de a destitui pe Marele Preot – Ioazar și de a numi în această funcție pe fratele său Eleazar care și el în cele din urmă a fost înlocuit cu Iosua . A restaurat în mod exemplar palatul din Ierihon și a întemeiat o localitate care îi purta numele – Archelais . Deasemenea el s-a căsătorit cu Glaphyra , fosta soție a fratelui său Alexandru , care după moartea acestuia s-a căsătorit cu regele Mauretaniei – Iuba II ( 25 î.e.n. – 23 e.n. ) , dar s-au despărțit . Archelaus și Glaphyra au avut împreună mai mulți copii .
Părând stăpân pe situație Archelau continua politica tatălui său nesesizând din timp cât de nemulțumit era poporul și cât de tensionată situația . În ultimul său an de domnie el a fost reclamat de oameni de seamă din Iudeea și Samaria lui Octavian Augustus care fiind informat dinainte de comportamentul lui Archelau avea acum un motiv în plus să acționeze .
Octavian Augustus și-a trimis la curtea lui Archelaus un reprezentant care-l chema în numele împăratului pe acesta cât mai repede la Roma . Archelaus nu a avut încotro și s-a supus și de îndată ce a ajuns la Roma neputând să se apere deloc de acuzele ce i se aduceau a fost destituit din funcția care-i fusese recunoscută de împărat și a fost trimis în exil la Vienne în Gallia în anul 6 e.n. și a fost ordonată confiscarea întregii averi a acestuia .
Tot acum Octavian Augustus a trimis pe Varus din Siria cu cele trei legiuni în Germania unde în anul 9 e.n. va muri împreună cu legiunile sale . Pericolul germanic era atât de real încât Octavian Augustus se temea de invazia germanicilor la Roma însăși . Atotputernicia lui Octavian Augustus era pusă serios în discuție el însuși dând semne de disperare la auzul veștii că a pierdut cele trei legiuni în Pădurea Teutoburgică .
În Iudeea însă el controla situația și a trimis pe Quirinius și pe Coponius ca să se ocupe atât de Siria , cât și de scoaterea la vânzare a averilor lui Archelaus . Ei au înfăptuit și un recensământ și au înlocuit pe Marele Preot desemnând pe un altul – pe Ananus . Coponius a rămas să administreze Iudeea , dar la puțin timp s-a întors la Roma , fiind înlocuit de Marc Ambivius ( 9 – 12 e.n. ) .Acesta a fost urmat în funcția de prefect roman al Iudeei de către Annius Rufus ( 12 – 16 e.n. ) , al treilea prefect roman , în timpul prefecturii căruia Octavian Augustus s-a stins din viață . Chemat la Roma de către împăratul Tiberius , el a cedat prefectura lui Valerius Gratus ( 16 – 26 e.n. ) , iar după el cel de-al cincilea prefect al Iudeei a fost Pontius Pilatus .
După detronarea lui Archelaus , Iudeea a devenit provincie imperială , fiind subordonată unui procurator . Ei aveau dreptul și obligativitatea de a strânge impozitele și taxele vamale și de a menține ordinea în interiorul provinciei . Vechile instituții iudaice nu au dispărut , Sanhedrinul rămânând autonom .
Procuratorii își desfășurau activitatea în Caesarea , fiind subordonați guvernatorului Siriei . Stăpânirea romană a ținut cont într-o măsură importantă la început de tradițiile și obiceiurile poporului evreu . Templul era respectat , iar monezile de aramă bătute în Iudeea aveau numai numele , nu și chipul împăratului ca respect pentru religia iudaică53 . Deși au existat intenții de bună conviețuire de ambele părți , pretnțiile nesatisfăcute ale romanilor și credința exclusivistă a evreilor nu puteau să nu se încrucișeze în cele din urmă .
În timpul primului procurator , Coponius , a avut loc un prim conflict . De acum , Iehuda Galileul mobilizează în jurul său suficiente forțe pentru a se consemna opoziția unei noi partide cu orientare național-religioasă – Partidul Zeloților . Replica evreiască după cum se poate vedea a fost rapidă și semnificativă . Dorința lor era nici mai mult nici mai puțin decât înfrângerea totală a romanilor și scoaterea lor din țară .
Octavian Augustus a schimbat la intervale mai mici de trei ani procuratorii din Iudeea , în timp ce în timpul lui Tiberius ( 14-37 e.n. ) nu au existat decât doi procuratori : Valerius Gratus ( 15 – 26 e.n. ) și Pilat din Pont ( 26 – 36 e.n. ).
„Urmașul lui Gratus a lăsat o tristă amintire poporului :<< mită ,jafuri, viclenie , jigniri , maltratări , execuții necurmate fără sentință>> – acestea erau , după mărturia unui contemporan , filosoful Philo din Alexandria , semnele caracteristice ale administrației asprului și brutalului Pilat din Pont”54 .
Pilat din Pont a sfidat de mai multe ori națiunea evreiască și a avut inițiativa câtorva masacre , numai intervenția împăratului reușind să-l tempereze și Tiberiu l-a destituit în anul 36 e.n. .
Legatul Siriei , Vitellius , a plecat la Ierusalim și prin măsurile luate la fața locului a acordat mai multă libertate de acțiune poporului evreu și în special clerului evreiesc deoarece procuratorii nu mai aveau autoritate asupra oficierii serviciului divin din Templu .
B : Domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) . Domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) .
Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a reușit să guverneze Trachonitis , Gaulanitis și Batanea în mod exemplar , fiind de o fire pașnică și îngăduitoare . Aceste teritorii erau populate de evrei și sirieni și aduceau venituri considerabile pentru dimensiunea lor . El a avut un spirit justițiar și a reușit să dea acestor regiuni o perioadă de stabilitate deosebită . A întemeiat orașul Paneas pe care în numele împăratului l-a numit Caesarea ( Philippi ) și care i-a fost capitală , și s-a îngrijit de dezvoltarea Bethsaidei căreia i-a dat numele de Iuliada în cinstea fiicei împăratului . A încetat din viață în anul 34 e.n. având parte de funeralii bogate și din acest an domeniile sale au trecut în administrarea provinciei Siria împreună cu Iudeea însăși .
Herodes ( Irod ) Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) având stăpânire asupra Galileeei și Pereei a moștenit de la tatăl său înclinația spre realizarea de construcții mărețe . La fel ca tatăl și fratele său Philippus a fost supus puterii Romei lucru care nu a convenit poporului pe care-l guverna . Spre deosebire de fratele său el nu a reușit să mențină pacea în interiorul domeniilor sale . El s-a căsătorit cu fiica regelui arab de la Petra – Aretas . Dorind o altă căsătorie el a ofensat-o pe aceasta și o dată cu ea întreg regatul arab . Aceasta s-a refugiat la tatăl său și războiul a început numaidecât . Oastea lui Herodes ( Irod ) Antipa a fost înfrântă și acesta a cerut ajutor lui Vitellius , guvernatorul Siriei care i-a venit în ajutor , dar nu a mai ajuns la Petra deoarece împăratul Tiberius murise și confruntându-se cu problema succesiunii la tronul imperial , politica Imperiului Roman avea nevoie de liniște . În cele din urmă Gaius Iulius Caesar Germanicus supranumit Caligula l-a succedat pe Tiberius , fiind împărat al Romei între anii 37 – 41 e.n. .
Domnia lui Irod Antipa a fost una autoritară el având de luptat cu opoziția populară care s-a răsculat de numeroase ori . Insuccesul în lupta cu regele arab Aretas a fost pus de popor pe seama uciderii lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa . În cele din urmă fiind bănuit că a conspirat împotriva împăratului roman cu regele parților Artabanos și acuzat că deținea echipament și armament suficient pentru înarmarea a 70000 de luptători , a fost chemat la Roma la împărat și destituit de către Caligula și trimis în exil în Gallia în anul 39 e.n. .De acum stăpânirea indirectă în toate regiunile regatului lui Irod cel Mare devine una directă și mult mai amenințătoare .
C : Domnia lui Irod Agrippa ( Agrippa I ) .
Contemporan și implicat în evenimentele acestei perioade a fost și cel cunoscut sub numele de Agrippa I .El era fiul lui Aristobul , nepot al lui Irod și al hașmoneei Miriam și mai avea ca frate pe Herodes II .Condamnarea și executarea lui Aristobul , când Agrippa avea doar 6 ani , a făcut ca acesta să fie trimis la Roma unde i s-a oferit o educație deosebită . Timpul petrecut la Roma a fost folosit de către Agrippa pentru a se face cunoscut și pentru a-și atrage respectul și prietenia multora dintre oamenii de vază de atunci . Moartea mamei sale Berenice a făcut ca Agrippa să se antreneze într-un joc al cheltuielilor record pentru un trai la cel mai înalt nivel . În cele din urmă nemaiputându-se menține a fost nevoit să părăsească Roma .
Prima direcție spre care Agrippa s-a îndreptat a fost Iudeea . Irod Antipa i-a oferit o funcție în administrarea orașului Tiberias , dar în timpul unui ospăț care a avut loc în orașul Tyr , Iroa Antipa s-a certat cu Agrippa și i-a adus reproșuri . Neputând suporta afrontul adus Agrippa a plecat la Flaccus care guverna atunci în provincia Siria , acesta fiindu-i prieten de la Roma , dar nu peste mult timp relația de prietenie dintre cei doi s-a deteriorat , iar Agrippa a ajuns din nou pe drumuri și s-a îndreptat spre Ptolemaida și de acolo s-a îmbarcat pentru Italia . După câteva peripeții pricinuite de lipsa banilor și de neîncredereea creditorilor el a reușit să ajungă la Puteoli . Drumul către împăratul Tiberiu i s-a deschis abia după ce și-a plătit datoria către Herennius Capita ( 300000 sesterți ) , fiind împrumutat de către Antonia , mama lui Germanicus și Claudius . Gaius ( Caligula ) s-a bucurat de educație din partea lui Agrippa deoarece era nepotul Antoniei . Militând pentru domnia lui Gaius ( Caligula ) încă din timpul vieții lui Tiberius , Agrippa a fost întemnițat . Moartea lui Tiberius nu a întârziat și cartea jucată de Agrippa începea să aibă o valoare din ce în ce mai mare . Gaius Caligula căruia îi fusese apropiat și fidel și pe care-l susținuse devine noul împărat și în semn de recunoștință i-a acordat lui Agrippa tetrarhia lui Philippus . Exilarea lui Irod Antipa și a Herodiadei în Gallia a adus lui Irod Agrippa I tetrarhia acestuia în anul 40 e.n. .
Împăratul Gaius Caligula ( 37 – 41 e.n. ) a adoptat o politică tiranică . Se credea Dumnezeu însuși și pretindea supușilor să se închine atât lui , cât și calului său . Prin această atitudine el a nemulțumit atât pe romani , dar mai ales pe evrei a căror religie se cunoaște că interzicea închinarea în fața cuiva și divinizarea oricărui om sau vreunei ființe .
În anul 38 e.n. la Alexandria , cel mai de seamă centru al diasporei evreiești , evreii , în ton cu întreaga suflare evreiască de peste tot , au ripostat încercării autorităților romane de a introduce în sinagogă statuia împăratului . Evreii din Alexandria , care aveau în mod majoritar o stare materială și financiară mai importantă decât a restului populației , erau urâți de o parte importantă a populației orașului . Motivul instalării statuii împăratului și opunerea evreilor a fost folosit de persoanele ostile evreilor prin darea de foc la case și la corăbiile din port .
Guvernatorul Egiptului , Acvilius Flaccus , a favorizat aceste crime prin darea unui edict prin care obliga evreii să se închine statuii împăratului . Deasemenea el nu a pedepsit făptașii și a continuat el însuși măcelul , ocupându-se în mod special de fruntașii acestei etnii .
„ A fost primul pogrom din istoria evreilor”55 .
Un prim apărător al evreilor a fost însuși Irod Agrippa care a intervenit pe lângă împărat în acest sens . Partea antievreiască și cea evreiască din Alexandria au trimis ambele solii împăratului , partea evreiască fiind reprezentată de marele filosof alexandrin Philon .
Aceași situație avea loc la Ierusalim . Nemulțumirea evreilor la dorința autorităților romane de a așeza o statuie a împăratului în însuși Templul din Ierusalim i-a solidarizat . Guvernatorul Siriei , Petronius , a fost nevoit să ducă acolo 2 legiuni . În cele din urmă Caligula a fost înduplecat și conflictul armat nu a mai avut loc . În ianuarie 41 e.n. Gaius Caligula a fost ucis și unchiul său Claudius devine împărat .
„ Regele iudeilor , Agrippa I , care se afla la Roma , i-a făcut lui Claudius un serviciu important , creând o atmosferă favorabilă noului împărat în rânduielile senatorilor cu sentimente republicane . Drept mulțumire , împăratul i-a oferit prietenului său evreu în stăpânire și Iudeea centrală , inclusiv Samaria , precum și regiunile de graniță ale Siriei , stăpânite până atunci de principi neevrei”56 .
La începutul domniei lui Claudius evreii alexandrini au prins curaj și au dorit să se răscoale crezând că noul împărat va fi la fel de ostil lor ca și Gaius Caligula . O solie i-a convins că nu are aceleași intenții ca și Caligula și în cele din urmă ei au fost temperați .
Odată cu trecerea anilor Irod Agrippa a devenit mai responsabil și și-a reconsiderat poziția față de propriul popor . Atitudinea favorabilă față de evrei pornită odată cu intervenția favorabilă față de evreii alexandrini și din Ierusalim în timpul lui Caligula a fost continuată de o apropiere neprefăcută și fericită fațăde legile și datinile strămoșești și de o domnie cumpătată .Respectul poporului față de el a ajuns atât de mare încât plângându-și originea doar parțial evreiască , poporul adunat l-a elogiat și l-a îmbărbătat dând dovadă că poate trece peste această condiție a legii ebraice . El nu a rupt legăturile cu Roma și nu s-a declarat ostil puterii romane , încercând să împace atât interesele Romei , cât și interesele poporului evreu . S-a bucurat de aprecierea regilor vecini , dar a atras nemulțumirea comandantului trupelor sale , Silas ,care după numeroase servicii aduse ,după devotamentul acordat , aștepta să fie făcut părtaș la domnie cu Agrippa . Din această cauză a ordonat ca acesta să fie închis în lanțuri .
Domnia lui Irod Agrippa a însemnat o ultima perioadă de liniște și stabilitate . Regatul evreu era acum ca și în timpul Hașmoneilor și a lui Irod cel Mare , refăcut , și el însuși a luat măsuri de întărire a Ierusalimului și a încercat subtil să submineze puterea romană din asia Mică . Iudaismul a înregistrat acum un succes notabil . Regele Adiabenei , Izates , și toate rudele sale au trecut la iudaism .
S-a stins din viață în cele din urmă după o domnie de 7 ani la vârsta de 54 de ani , fiind regretat de popor . A avut trei fiice ( Berenice , Mariamne și Drusilla ) și un fiu de numai 17 ani care-i purta numele și care-și desăvârșea studiile la Roma . Sub domnia lui statul evreu a cunoscut ultima dată integritatea teritorială .
Moartea lui Agrippa a dat pe față nerecunoștința orașelor Caesarea și Sebaste . Batjocurile acestor orașe la adresa răposatului rege a ajuns la urechile fiului acestuia de la Roma și la urechile împăratului Claudiu însuși . Acesta a dorit să-l trimită pe fiul fostului rege să domnească , dar sfaturile și indicațiile cercului de apropiați l-au convins că e mai bine să trimită un procurator în Iudeea și în regat în persoana lui Cuspius Fadus( 44 – 46 e.n. ) .
D : Ultimii procuratori . Domnia lui Agrippa II ( 49 e.n. – 101 e.n. ) .
Cuspius Fadus avea misiunea de a menține ordinea în teritoriu și de a pedepsi orașele care comiseseră acte de nerecunoștință și sfidare față de regalitatea servilă Romei .Contrar celor stabilite de ceva vreme de politica imperială Cuspius Fadus a presat legea evreiască prin supravegherea serviciului din Templu , situație care l-a hotărât pe Agrippa al II-lea să se adreseze împăratului care s-a îngrijit să corecteze situația . Guvernarea lui Cuspius Fadus s-a confruntat și cu persoana lui Theuda care se recomanda ca profet și a reușit să convingă o mulțime de oameni să-l urmeze la apele Iordanului pe care el spunea că le va despărți întocmai cum făcuse Moise cu apele Mării Roșii . Guvernatorul deosebit de prompt nu a tolerat o asemenea acțiune și a decis să ia măsura extremă de a ucide pe cât mai mulți participanți și pe Theuda însuși , fapt îndeplinit întocmai de membrii unei părți a cavaleriei romane . Conștient de puterea pe care o avea Cuspius Fadus sfida consecvent poporul evreu , unul dintre momentele cele mai grele ale acestei guvernări fiind acela al confiscării hainelor preoțești ale Marelui Preot înaintea oficierii în Templu a ritualului de Iom Kipur .
Încă din timpul guvernării lui Cuspius Fadus nemulțumirile evreiești au fost alimentate constant de semeția și ignoranța guvernanților romani , nemulțumire care va aduce în cele din urmă la constituirea unei aripi ultra-naționale care va porni și gestiona pe de-a-ntregul primul mare război iudeo-roman .
Al doilea procurator al Iudeii a fost Tiberius Alexander ( 46 – 48 e.n. ) , nepotul filosofului Philon din Alexandria . Tiberius Alexander a dovedit o loialitate totală împăratului Claudiu și nici o sensibilitate pentru legile poporului pe care-l guverna și din rândul căruia se trăgea , unul din motive fiind acela că abandonase iudaismul . Una dintre hotărârile lui a fost de a răstigni pe cei doi dintre fiii lui Iehuda Galileanul57 .
În al optulea an al domniei lui Claudius , fratele lui Agrippa cel Mare – Herodes ( Irod ) din Chalcis a murit , iar „ regatul său a fost dăruit de Caesar Claudius tânărului Agrippa”58 . Acesta a domnit , deci , din anul 49 e.n. până în anul 101 e.n. fiind cunoscut sub numele de Agrippa II .
Al treilea procurator al Iudeii din acest șir al ultimilor procuratori a fost Cumanus ( 48 – 52 e.n. ) . În timpul guvernării acestuia de sărbătorile de Paști a izbucnit o revoltă a evreilor cauzată de gestul batjocoritor al unui soldat roman , care supraveghea în prejmă , de a-și arăta părțile intime ale corpului celor care sărbătoreau . În acest incident mai ales din cauza panicii Flavius Iosephus susține că au pierit până la 20000 de evrei .
Atacarea sclavului lui Claudius l-a convins pe Cumanus să atace localitățile învecinate , iar un soldat roman dând de legile lui Moise a rupt sulurile provocând ura evreilor care s-au plâns la Caesarea lui Cumanus de cele întâmplate . Acesta dorind stabilirea stării de normalitate a pedepsit soldatul respectiv cu moartea dându-le satisfacție de data aceasta .
Cumanus a fost nevoit să mai gestioneze și un conflict între evrei și samariteni pornit din cauza uciderii câtorva evrei de către samariteni atunci când aceștia treceau prin Samaria . Plângerile evreilor către procurator au fost zadarnice deoarece acesta primise de la samariteni o sumă suficientă pentru a-i stimula luarea vreunei măsuri . Evreii nu aveau altă cale decât de a căuta soluționarea situației în manieră personală .
„ Conducătorii zeloților , Eleazar Ben Dinai și Alexandru , au pornit în urma unor detașamente de zeloți și au nimicit tot ce le-a ieșit în cale . De astă-dată , însuși Cumanus a pornit împotriva zeloților . Mulți dintre ei au fost uciși , iar alții luați prizonieri”59 .
Evreii nemulțumiți incendiau și atacau satele samaritene , iar aceștia s-au grăbit să își aducă plângerile în fața guvernatorului Siriei – Ummidius Quadratus care se afla la Tyr60 . Evreii și-au susținut și ei poziția , iar guvernatorul indecis a amânat o decizie rapidă promițând totuși soluționarea tulburărilor în momentul sosirii sale cu regim special în Iudeea . Prezența lui Quadratus în samaria ilustrează gravitatea situației . Alfred Hârlăoanu susține că acțiunile din aceste momente puteau grăbi cu 20 de ani marele război din deceniul 7( șapte ) al erei noastre . Quadratus a găsit vinovați pe samariteni , dar condamna la moarte prizonierii evrei și pe cei care dintre ei nu mai încetau cu acțiunile de pradă și crimă . Tot el a hotărât să trimită pe însuși Marele Preot Ananius la Roma în fața împăratului și pe Cumanus și căpetenii ale samaritenilor pentru a li se judeca în metropolă cauza . La Roma apropiații lui Claudiu veneau pe lângă împărat în favoarea samaritenilor , dar Agrippa care era și el atunci la Roma a cerut Agrippinei să-l sfătuiască pe împărat în favoarea iudeilor . Împăratul a ascultat și a ucis pe fruntașii samariteni , l-a destituit pe Cumanus61 și a numit al patrulea procurator în Iudeea acestei perioade ( 52 – 60 e.n. ) . El era un libert al mamei împăratului – Antonia . Noul procurator sosit în Iudeea se credea că va aduce satisfacția poporului evreu prin măcar respect și dreptate . Nu a fost să fie așa nici de această dată . El a debutat cu o desfacere de căsătorie a Drussilei , fiica lui Agrippa I cu regele Emessei – Azizus . Drussilla nu numai că a acceptat propunerea procuratorului , ci a și părăsit credința iudaică la care fostul soț trecuse .
În anul 54 al erei noastre împăratul Claudiu a fost asasinat și a fost înlocuit de către Nero , fiul lui Agrippina Minor , sora lui Caligula . În anul 53 e.n. Agrippa II și-a fortificat domnia prin hotărârea împăratului Claudiu de a-i atribui conducerea tetrarhiei lui Philippus și a Bataneei62 . Împăratul Nero s-a dovedit și el generos și i-a acordat în stăpânire Peraea și Galilea . „ El avea dreptul la titlul de <<rege iudeu>> . Pe monedele sale se putea citi inscripția <<Regele Marcus Agrippa , prieten al Cezarului și al romanilor>> . În Iudeea centrală era însă domnitor fără țară . Pentru a-și câștiga acolo popularitatea , el afișa sentimente sincere față de credința strămoșească , și când nu era la Roma , venea la sărbătorile iudaice de la Ierusalim”63 .
„ Între timp situația din Iudeea se înrăutățea de la o zi la alta . Țara era bântuită de tâlhari și de șarlatani , care amăgeau mulțimea”64 . Procuroratorului Felix a pus gând rău Marelui Preot Ionathan care-l propusese pentru numire împăratului . Marele Preot făcea presiuni asupra procuratorului invocând numeroase plângeri ale norodului . Procurorul nesuportând situația creată a sprijinit planul uciderii Marelui Preot cu ajutorul tâlharilor . Aceștia l-au ucis cu ajutorul pumnalelor ascunse sub haine . Faptele de acest gen au continuat și prin oraș și au devenit o modă . Sicca în limba latină înseamnă pumnal și de la acest cuvânt își trag numele siccarii care sunt membrii aripii drepte a Partidului Zeloților .
„ Fanatismului politic i se adauga și exaltarea religioasă . Mulți profeți și mulți <<mesia>> , de tipul Theuda , promiseseră poporului mântuirea grabnică de toate suferințele65.
Un egiptean venit la Hierosolyma pretindea că este profet și convingea poporul să urce cu el pe Muntele Măslinilor unde-i asigura că vor vedea cum zidurile Hierosolymei se vor dărâma ascultându-l . Procuratorul Felix a luat măsuri imediate prin trimiterea armatei care a acționat rapid și eficient . Câteva mii de oameni au fost uciși , dar egipteanul a scăpat făcându-se nevăzut spune Flavius Iosephus .
Puternicei administrații și armate romane ostilă evreilor i se adăuga populația siriană , greacă și romană stabilită cu diverse scopuri în teritoriu . Dintre aceștia se distingeau ca cei mai înverșunați grecii din Caesarea care puneau în discuție până și dreptul de cetățenie al iudeilor în acest oraș . Luptele de stradă au fost deosebite , iar intervenția lui Felix a devastat lociunțele evreiești și a aruncat în închisoare pe mulți dintre ei . Gâlceava a fost supusă spre judecată Romei , dar grecii aveau oameni de frunte la Roma și au reușit să-și impună punctul de vedere , Nero emițând un decret prin care în Caesarea grecii erau stăpâni , iar evreii nu aveau drept de cetățenie66 .
„ Între timp Porcius Festus , trimis de Nero , l-a înlociut pe Felix în funcția de procurator”67 . Administrația lui a durat trei ani din 60 e.n. și încordarea relației ocupant-autohton s-a întins la maximum . Iudeii se luptau între ei , iar siccarii deveniseră o forță de temut . Festus a fost foarte ferm în decizii și ca și Pilat și Felix a luptat împotriva creștinilor fără a putea stopa creșterea numărului de credincioși68 . Tot acum Agrippa II contribuia la dezvoltarea Ierusalimului cu pavarea unor străzi , dar a ridicat și un turn de control din care se putea vedea ce se întâmpla în jurul Templului69 . Ca răspuns locuitorii au ridicat un zid care să împiedice vederea oficierilor din Templu de către Agrippa II . De această dată în lupta lor pentru apărarea legilor străbune iudeii au avut ca aliat pe împărăteasa Popeea care agrea religia iudaică și a intervenit favorabil lor de mai multe ori70 .
Al șaselea guvernator al Iudeii numit de către împăratul Nero a fost Albinus ( 62-64 e.n. ) . Primele măsuri ale lui Albinus au fost în sensul stabilirii ordinii și găsirii unui mod de a dialoga cu populația nemulțumită . Nu a fost posibil și în scurt timp el și-a depășit predecesorii în nelegiuiri și în măsuri luate cu menirea de a agita și mai mult poporul care era hotărât să pornească o luptă generală împotriva celor care încălcau drepturile și tradițiile străbune . După doar 2 ani el a fost chemat la Roma .
„ Ultimul procurator , Gessius Florus ( 64-66 ) , prin lăcomia , setea de sânge , lipsa de scrupule , prin acțiunile reprobabile , a grăbit izbucnirea revoltei . Florus nu avea nimic sfânt în el și jertfea totul de dragul aurului . Ceea ce predecesorii săi faceau în umbră căutând să dea mârșăviilor lor o aparență legală , el îndrăznea să facă fățiș , la lumina zilei ,disprețuind legea. Florus era îngăduitor numai cu siccarii , atunci când aceștia își împărțeau cu el <<prada>>”71 .
„Suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți cu toții să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau oriunde să aibă parte oriunde la străini de un trai mai bun . Mai are rost să lungim vorba ? spune și se întreabă Flavius Iosephus – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero”.
Umilințele de tot felul îndurate de populația Ierusalimului și crimele săvârșite de către Florus de ordinul miilor din rândul civililor a convins toată nația că ultranaționaliștii își aveau marea lor parte de dreptate în lupta lor neînfricată .
Începutul răscoalei a fost favorabil zeloților și 6000 de luptători romani au murit în aceste prime lupte . Legiunea de elită a lui Cestius și-a pierdut stindardul ( vulturul ) și entuziasmul luptătorilor evrei era la cote maxime . Eliberarea Ierusalimului ( oct. 66 e.n. ) a fost un motiv de mare sărbătoare și a fost bătută chiar monedă în amintirea acestui eveniment .
Conflictele din interiorul poporului evreu în secolele II î. Hr. – I d. Hr. au fost generate de cele două mari partide a saducheilor și a fariseilor . Saducheii îi sprijineau pe Macabei , nu admiteau tradiția orală , respingeau credința în înviere , în nemurirea și existența sufletului . Despre ei vorbesc și apostolii în Evanghelia lui Luca , Marcu sau în Faptele Apostolilor 23,8 . Fariseii erau naționaliști și își aveau originea în epoca Macabeilor . Aveau un respect deosebit din partea poporului , erau teocrați moderați și în pragul erei noastre aveau două școli : cea a lui Hillel și a lui Șammai , primul moderat , iar celălalt mai radical . Confruntarea dintre farisei și saducei înfățișează de-acum o societate evreiască scindată a flată în căutarea unor repere stabile și oarecum năucită de vârtejul creat de elenism în plină manifestare .
Aflați în conflict cu preoțimea oficială esenienii formau o comunitate religioasă retrasă și care nu participa la activitățile laice . Despre ei vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . În capitolele anterioare am redat cum îi descrie în Antichități iudaice pe esenieni Iosephus Flavius , tot el spunând despre ei că „refuzau plăcerea socotind-o răul însuși , socotind abstinența și înfrânarea de la patimi ca fiind virtutea însăși”72. Philon din Alexandria îi descrie în același mod spunând printre altele că „fiecare locuință [a lor ] are o cameră sfîntă pe care o numesc sanctuar sau unde împlinesc , în singurătate , tainele vieții desăvârșite” și că „păstrează scrierile întemeietorilor sectei unde se află modele al acestei cercetări alegorice”. Vechimea modului lor de viață este incontestabilă deoarece cele mai vechi scrieri ale Manuscriselor de la Marea Moartă sunt datate pe la mijlocul secolului III î.Hr. . Principalele lor trăsături erau practicarea celibatului și izolarea de restul lumii.
Zeloții reprezentau a patra mare componentă a societății evreiești a cărei origini și-a avut locul în timpul domniei lui Irod cel Mare . Prima lor manifestare de anvergură a avut loc după destituirea lui Archelaus și au venit la putere procuratorii . Atunci un galilean pe nume Iuda i-a condus în lupta lor , dar au fost învinși . Exista însă această partidă a zeloților care căpătase dimensiune națională .Din rândurile lor s-a desprins latura radicală – cea a siccarilor care înarmați cu un pumnal reușeau la anumite sărbători sau ceremonii să ucidă oameni de frunte sau oameni din mulțime .
E : Primul război iudaic .
Stăpânirea romană nu a fost privită cu ochi buni de majoritatea poporului evreu . Acceptată de nevoie autoritatea Romei s-a comportat cu țara evreilor și cu diaspora într-un mod discreționar . În țară numeroase abuzuri și tributuri impuse populației întrețineau ura poporului , iar mai marii Romei numiseră în mod constant, fără excepție , procuratori care nu cunoșteau legile strămoșești iudaice , nu le tolerau , le disprețuiau și care ignorau și provocau în același timp mândria unui popor cult al Asiei Mici care se pretindea un popor ales prin naștere și prin religia lor care le insufla acest lucru .
Procuratorii dornici de o îmbogățire rapidă , unii chiar liberți , conștienți că rămânerea în funcție era aproape întotdeauna scurtă , determinată de interesele schimbătoare ale căpeteniilor capitalei , procedau fără excepție la scoaterea cât mai multor bogății prin orice mijloace , sărăcind și batjocorind populația . Războiul iudaic ar fi putut începe câteva decenii înainte , societatea evreiască atunci fiind mai puțin pregătită să facă față temutelor legiuni romane , dar în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. atât saducheii , cât și fariseii , esenienii și cu atât mai mult zeloții nu mai vedeau altă soluție decât ridicarea poporului la luptă și organizarea lui în așa măsură încât lupta să aibă sorți de izbândă .
Amploarea pe care a căpătat-o această luptă a surprins autoritățile Imperiului Roman . Flavius Iosephus spunea : „ Dintre toate războaiele care s-au purtat , orașe împotriva altor orașe sau popoare împotriva altor popoare , secolul nostru nu a mai văzut ceva atât de mare și nu știu să fi existat vreodată vreunul asemănător aceluia pe care evreii l-au susținut împotriva romanilor” . Afirmația poate fi exagerată tocmai din cauza faptului că autorul a participat la luptă , fiind deci marcat de etapele și dimensiunea conflictului , dar raționalizând cauzele izbucnirii războiului și durata și dârzenia încleștării afirmația lui nu este foarte deplasată . Tot Flavius Iosephus precizează că fariseii , saducheii și esenienii acceptaseră inițial , în linii mari , stăpânirea străină , doar zeloții fiind cei care promovau violența73 .
Istoricul Tacitus spune : „ Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni mai puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”74 .
În secolul I e.n. , stăpânirea romană în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes . În plus nu-și putea plăti datoriile , încât raidurile asupra trezoreriei Templului pe motiv că nu și-a plătit impozitele stârneau indignarea . Numeroase bande de briganzi , niciodată pedepsite , își lărgeau rândurile cu faliți și agitatori . Majoritatea țăranilor erau îndatorați până peste cap . În orașele cu populație greco-iudaică atmosfera era tensionată adesea75.
Alfred Hârlăoanu enumera 5 argumente care dau sens hotărârii de a lupta a evreilor nefăcând din rezistența armată o nebunie curată : exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar făgăduit de parți , posibilitatea declanșării de revolte ale evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în succesiunea împăraților romani care putea conduce la un război civil , cunoscute fiind luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale76 .
Antisemitismul grecilor alexandrini și a celor palestinieni era unul deosebit . Autoritățile romane dădeau și ele apă la moară . Istoricul roman Tacit spune că „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul” . Gessius Florus provenea din Asia Mică elenizată . El îngăduia orice jefuire dacă i se aducea o parte din pradă77 .
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o gâlceavă dintre greci și evrei . Grecii și-au manifestat bucuria prin crime numeroase în cartierul evreiesc fără ca armata romană să intervină Paul Johnson afirmă că marea răscoală a fost un război civil între greci și evrei78 . Ce este sigur este faptul că grecii își foloseau influența lor asupra romanilor împotriva evreilor .
Florus găsește tot atunci cu cale să ceară bani din Trezoreria Templului . Ambele vești cea din Galileea și cea venită de la Florus au aprins la maximum spiritele populației evreiești . Ca urmare garnizoana romană din Ierusalim a fost masacrată . Ura răsculaților s-a manifestat și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim . „ Unul din primele lor acte a fost acela de a incendia arhivele Templului , pentru a distruge toate documentele privitoare la datorii”79 .
Zeloții au atacat trupele romane din afara Ierusalimului în mai 66 e.n. punându-le pe fugă . Orașe și sate fraternizau cu răsculații . „ Iudeea , Idumeea , Samaria și Galileea s-au unit împotriva dușmanului lor comun . O țară mare cât un timbru se ridicase împotriva Imperiului Roman”80 .
În drumul lor spre Ierusalim trupele romane conduse de Cestius Gallus au produs mari stricăciuni în Galileea de Nord și la Iaffa . Legatul Siriei Cestius Gallus a primit din partea lui Agrippa II 3000 de luptători și miza pe o victorie ușoară împotriva răsculaților . Agrippa II asigura pe răsculați că dacă se vor preda Cestius Gallus nu le va provoca nici un rău . Neajungând la nicio înțelegere romanii au atacat Ierusalimul , dar au fost prompt respinși de apărătorii evrei . Un nou atac a condus trupele romane în cartierele mărginașe ale capitalei , dar conștientizând că rezistența este hotărâtă să continue lupta și că ploile de toamnă care urmau să vină puteau întrerupe transporturile de provizii , Cestius Gallus ridică asediul și se retrase81 .
Retragerea romană s-a făcut cu numeroase sacrificii , existând pericolul de a distruge întregile detașamente romane . „ În această primă campanie împotriva iudeilor atât de disprețuiți , armata romană pierduse peste 6000 de oameni și întregul material de război . Legiunea pe care Cestius Gallus o alesese ca unitate de elită își pierduse vulturul ( stindardul trupelor romane înfățișa de obicei un vultur ) , fapt ce la romani echivala cu o înfrângere rușinoasă”82 .
Victoriile din toamna anului 66 e.n. au avut ca rezultat revitalizarea întregii națiuni evreiești . Bucuroși și plini de speranțe , conștienți de pericolul care-i urmărea pe mai departe doar în parte , ei aveau credința că Dumnezeu este de partea lor și că nimic nu-i putea opri pentru a deveni stăpâni în propria patrie .
Deosebită a fost pentru aceste momente organizarea realizată de căpeteniile evreiești . Ei au luat ca primă măsură crearea unui guvern din care făceau parte toate forțele importante ale națiunii , inclusiv clerul . Iudeea avea trei zone militare . Apărarea Ierusalimului o asigura armata condusă de Iosef Ben Gorion și Marele Preot Hanan . Teritoriul Galileei avea drept comandant pe Iosef Ben Matitiahu în fruntea a 100000 de oameni , iar toată țara edomiților era condusă de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania83 . Un consiliu format din 70 de oameni conducea țara , iar comandanții militari erau omnipotenți în teritoriul încredințat lor spre apărare .
Iosef Ben Matitiahu este una dintre personalitățile cele mai controversate și cunoscute din istoria poporuluii evreu . El este membru al unei familii distinse din Ierusalim , născut spre finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre . Era înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor . Educat la Ierusalim la cele mai bune școli , el continuă studiile la Roma , cunoștea limba greacă și era un bun cunoscător al problemelor vremii . El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus , autorul a două lucrări monumentale : „ Antichități iudaice” și „ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor” . Aceste lucrări prezintă cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii și până în timpurile sale . Caracterul său oscilant l-au făcut să sară dintr-o tabără în alta , să fie când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale orbit de frumusețea culturii grecești și romane sau a artei și disciplinei militare când atras , îmbătat de trecutul propriului popor , de religia acestuia și de promisiunea acestei credințe , pătruns de patriotismul extrem care electriza inima oricărui evreu .
Numit comandant al armatei din Galileea , având în preajma lui doi cărturari , pe Ioazar și Iehuda , Flavius Iosephus instruiește în spiritul disciplinei romane o armată numeroasă și avea o gatdă personală de 500 de oameni . Cu toate aceste dovezi de bun organizator și comandant , el nu era convins de posibilitatea unui succes deplin al armatelor evreiești în conflictul ce se apropia . Să fi dorit el o negociere cu reprezentantul Romei de pe o poziție de maximă altitudine ? Ezitările lui au fost sesizate și puse în discuție de oameni de frunte ai ai rebeliunii care izbucnise . Iochanan Miguș – Halav și Justus din Tveria cunoscându-l ca filoroman pun în discuție încrederea care trebuia avută în el și funcția cheie de comandant în Galileea , regiune care trebuia să dea prima față cu armatele romane84 .
Comportamentul lui Flavius Iosephus în Galileea s-a îndepărtat în cele din urmă de aprecierea și atașamentul poporului , iar rezistența din Galileea era ușoară acum pe taler în raport cu lupta ce se anunța .
La Roma împărarul Nero tocmai scăpase de un complot și participa la Jocurile Olimpice din Grecia , unde era permanent informat de toate necazurile care existau pe tot întinsul Imperiului . Moartea subită a lui Cestius Gallus l-a determinat pe împăratul Nero să numească în fruntea legiunilor pe care le mobiliza pentru războiul cu evreii pe un mare general al vremii , încununat cu laurii victoriilor împotriva bretonilor , dar care nu se mai bucura de atenția imperială de câtva timp – Titus Flavius Vespasianus .
Titus Flavius Vespasianus era în fruntea unei armate deosebi t de bine dotată și experimentată , nu mai puțin de patru legiuni : a V , a X , a XII și a XV se învredniceau să stingă focul dragostei de țară și acredinței oarbe a evreilor85 . Vespasian a plecat din Grecia în iarna anului 67 e.n. și pe măsură ce înainta „ toți principii din teritoriile învecinate , printre care și regele Agrippa II cu sora sa , Berenice , s-au prezentat la Vespasian , oferindu-și trupele și manifestându-și astfel atașamentul față de Roma”86 .
O armată care depășea o jumătate de milion de ostași deebarca în primăvara anului 67 e.n. la Akko . Iscusit , sigur pe el , experimentat , Titus Flavius Vespasianus a acționat fără o implicare totală , dar mușcând permanent din teritoriul răzvrătiților . El urmărea cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare pentru a putea realiza aprovizionarea evreilor pe această direcție . Primul oraș cucerit a fost Gabara fără o rezistență deosebită și primind o pedeapsă neîndurătoare . Următorul oraș vizat a fost Iotopata , dar aici rezistența a fost peste așteptări . Locuitorii au luptat cu tragere de inimă și au folosit toate mijloacele cunoscute de ei pentru a se apăra și pentru a pricinui cât mai multe pierderi romanilor . Aproape o lună și jumătate trupele romane au fost ținute pe loc , iar când au cucerit Iotopata în cele din urmă ele au dărâmat-o complet . Este inutil a se spune ce s-a întâmplat cu locuitorii care erau de ordinul zecilor de mii .Participând la rezistența de la Iotopata Flavius Iosephus s-a retras la timp cu câteva zeci de oameni în grotele din apropiere . Descoperiți fiind acești însoțitori ai lui Flavius Iosephus s-au ucis între ei , dar Flavius Iosephus s-a predat romanilor . Deși bănuitor la început Vespasian acordă încredere lui Flavius Iosephus , îi dă un statut deosebit și l-a pus în preajma fiului său – Titus87 .
Titus , fiul lui Vespasianus , venise cu două legiuni din Alexandria și deși mult mai tânăr , era atras de Berenice , sora regelui Agripppa II . În cinstea victoriilor romane Agrippa II a sărbătorit cu aceștia la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion continuau rezistența .
Rezistența de la Gamara a durat săptămâni în șir și când nu au mai avut încotro ultimii apărători s-au aruncat în gol de pe munte . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupalor romane . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupelor romane . Constatând oboseala propriilor trupe Vespasian le-a acordat în iarna anului 67 e.n. un respiro , concentrându-le la Caesarea .
Luna martie 68 e.n. aduce împlinirea unei așteptări pe care mizau evreii răzvrătiți încă de la începutul operațiunilor . Iulius Vindex , guvernatorul provinciei Gallia Lugdunensis s-a revoltat împotriva autorității imperiale88 . În luna aprilie 68 e.n. un aristocrat roman autentic , guvernator al provinciei Taraconensis ridica la luptă provinciile Hispaniei89 . Acesta se numea Servius Sulpicius Galba și atitudinea lui l-a aruncat pe împăratul Nero în brațele disperării . Trădat de legiuni , părăsit de escorta sa , împăratul Nero se va sinucide înspăimântat de sfârșitul ce i se pregătea . Era luna iunie 68 e.n. , dar gestul lui nu soluționase problemele interne ale statului roman . Războiul civil continua și în ianuarie 69 e.n. Marcus Salvius Otho reușea să-și pună în practică complotul pus la cale împotriva lui Galba . Acesta la rândul său nu era recunoscut de legiunile de la Rin conduse de Aulus Vittelius .
La 1 iulie 69 e.n. la Alexandria legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus cel dintâi din șirul împăraților flavieni . Acesta reușește să intre în Roma în toamna anului 69 e.n. și să-l ucidă pe Vittelius în decembrie a aceluiași an90 .
Acest răgaz nu a fost folosit de patrioții evrei în mod fericit . Dacă între anii 68-69 e.n. trupele romane nu s-au putut desfășura în voie și cu succes pentru cucerirea teritoriului evreiesc , zeloții evrei erau și ei divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie : cei moderrați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( 6000 ) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala și cei extremiști erau conduși de Simeon Ben Ghiora91 . Ei rivalizau între ei și-și disputau Ierusalimul și nu întreprindeau acțiuni împotriva romanilor în întinsul țării de teamă ca nu cumva să cedeze una celeilalte întâietatea asupra Ierusalimului . Ei nu depășeau 25000 de luptători92 și rivalizând între ei în timpul acestei destinderi reușiseră să nu se întărească , ci să pună în pericol și să-și distrugă rezervele și să distrugă cartiere importante ale Ierusalimului . Cu siguranță aceste fapte nu mai erau expresia interesului național , ci mai degrabă dovada ambițiilor personale și a isteriei de grup a unor persoane care îmbătate de câteva succese notabile se credeau invincibile de drept divin .
Împăratul Vespasian a acordat cinstea cuceririi Ierusalimului fiului său Titus . Dio Cassius spune că Titus a încercat “ să ajungă cu ei la o înțelegere atât prin tratative , cât și prin făgăduieli . Neobținând niciun rezultat , s-a văzut nevoit să înceapă ostilitățile.După perioada de început,în care luptele s-au dat cu rezultate nedecise,Titus se văzu în sfârșit învingător și începu un asediu al Ierusalimului93.Mai veche relatarea lui Tacitus întărește cele spuse de Dio Cassius:„Caesar Titus,ales de tatăl său pentru a supune Iudeea,…,se bucura acum de o influență și reputație mai strălucită ,deoarece provinciile și armatele rivalizau între ele pentru a-i câștiga încrederea”94 . Suetoniu spune și el că lui Titus i s-a încredințat „misiunea să supună Iudeea“95 .
Proclamat împărat în Orient și instalat la Roma , Vespasian nu putea vedea cu ochi buni încăpățânarea evreiască . În ultimă instanță pentru păstrarea tronului noul împărat trebuia să soluționeze repede rezistența dusă la extrem a acestei regiuni . La fel fiul său avea toate motivele să fie îngrijorat . Evreii rezistaseră 4 ani de zile . Un insucces i-ar fi putut detrona .
„ Trei iudei îl ajutau pe Titus în această misiune dificilă : regele Agrippa II , care și-a alăturat trupele celor romane , renegatul Tiberiu – Alexandru , fost procurator al Iudeei , care lupta împotriva propriului său popor , adăugând trădarea politică celei religioase și , în sfârșit , Iosif Ben Matitiahu – Flavius , care îl însoțea pretutindeni pe Titus și care , fiind prizonier al romanilor , era de această dată călăuza lor în propria sa țară . Acești trei iudei făceau parte din Statul Major al lui Titus . În ajunul sărbătorii de Pesah ( Paștele evreiesc ) , când Ierusalimul era încă deschis , grupuri numeroase de oameni din Iudeea și din străinătate au sosit pentru a apăra Cetatea Sfântă . Conducătorii din Iudeea au trimis soli la coregionalii lor din țările Eufratului , pentru a le solicita ajutoare . Ele au sosit în timp util la Ierusalim . Zidurile capitalei au fost bine întărite și altele noi înălțate . Capitala era pregătită să reziste eroic mașinii de război romane”96 .
Titus dorea soluționarea grabnică a conflictului dacă se putea pe cale pașnică , dar orice propunere și negociere a fost respinsă . Începutul ostilităților a fost favorabil evreilor , legiunea a X-a fiind surprinsă și pusă pe fugă , Titus însuși fiind în pericol de a deveni captiv în urma unei misiuni de recunoaștere . Aceste succese ale apărătorilor orașului au fost în măsură să pună pe gânduri și să-i facă pe romani să trateze cu toată seriozitatea lupta care se desfășura . În aprilie 70 e.n. asediul orașului începea , romanii fiind poziționați riguros în trei puncte din jurul orașului .
Aflați la adăpostul puternicelor ziduri ale Ierusalimului apărătorii foloseau toate mijloacele pentru a se apăra , iar romanii trebuiau să fie pregătiți în orice ceas din zi și din noapte pentru a preveni eventualele atacuri prin surprindere . Berbecii folosiți de romani își atingeau ținta , dar zidurile groase încă rezistau . Mari pierderi în oameni și cheltuieli enorme i-au adus pe romani în cartierul nordic Bezeta , dar zeci de zile au fost ținuți pe loc . Propunerile de pace și negociere a lui Titus au fost din nou respinse , deși rezervele de tot felul ale asediaților erau pe sfârșite . Cetățenii Ierusalimului căutau să scape cu fuga , dar mulți dintre ei erau prinși de romani în afara Ierusalimului și crucificați . Iosephus Flavius era spunea că erau atât de mulți răstigniți „încât în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupuriile omenești “ . Trupele romane din ordinul conducătorului lor nu mai cruțau acum pe nimeni, dar acesta nu era un caz singular .
Dată fiind gravitatea situației asediații se luptau și se apărau în fiecare zi . În oraș populația săracă care nu putea fugi era chinuită de foamete , de boli și murea în număr mare . Informat de problemele asediaților , sigur că victoria era doar o chestiune de timp , Titus a întărit asediul . Pătrunși și în oraș ei reușesc cucerirea fortăreței Antonia .
Hotărârea zeloților era însă una extremă . Noile propuneri erau respinse încă o dată . În oraș însă „sacrificiul nu se mai oficia din lipsă de animale rituale “97 . Moneda nu mai însemna nimic și cei de la care s-au păstrat scrieri din aceste momente povestesc situații extreme la care au ajuns locuitorii Ierusalimului .
Luna iulie a anului 70 e.n. i-a aflat pe ostașii lui Titus în fața Marelui Templu pentru a-l cuceri . Deși a dorit să nu distrugă Templul din cauza intensității luptelor acesta a fost incendiat . Curios Titus a pătruns în Sfânta Sfintelor , dar nu a cruțat niciunul din preoții care i s-au predat . Singura rezistență care se mai ducea era cea din Orașul de Sus .
„ La 9 Av – ziua comemorării distrugerii primului Templu – , Templul a fost cucerit și incendiat ; câteva săptămâni mai târziu , orașul a căzut . Zeci de mii de supraviețuitori au fost aruncați pe piețele de sclavi . Candelabrul ( Menora ) Templului a putut fi văzut în triumful lui Titus , pe care l-a imortalizat , în Forum , arcul care se poate vedea și astăzi . Iudeea era îngenuncheată”98 .
Negocierile lui Titus cu Iochanan Ben Ghișala și cu Simeon Ben Ghiora au eșuat . Ultima etapă a cuceririi Ierusalimului se da cu forțele evreiești sleite de puteri și deznădăjduite . „ După un asediu de 5 luni , întregul Ierusalim a fost distrus , prefăcut în cenușă,înecat în sânge,aflându-se acum în puterea dușmanului . Luptătorii evrei căzuți prizonieri au fost ori executați , ori transformați în sclavi “99 .
Istoricul Suetoniu spune că Titus a cucerit Ierusalimul „ de ziua de naștere a fiicei sale “100 , iar Dio Cassius precizează că „între alți prizonieri care căzuseră în mâinile prizonierilor a fost și Bargioras , conducătorul iudeilor . … . Și așa a căzut Ierusalimul în chiar ziua de Saturn ( sâmbăta ) , zi pe care iudeii o cinsteau cu deplin respect până azi . Din acea vreme , iudeii care respectau legea strămoșească au fost obligați anual la un impozit anual de 2 denari pentru Iupiter Capitolinus . După această campanie atât Vespasian cât , și Titus luaseră titlul de imperator , dar niciunul , nicialtul nu-și luaseră cognomenul de Iudaicus , deși li s-au decretat toate celelalte onoruri pe drept câștigate după o asemenea victorie , precum arcuri de triumf “101 . Victoria romanilor „ n-a fost o victorie eroică , ci o victorie asupra unor eroi “102 .
„ Titus a lăsat la Ierusalim legiunea a X-a ca armată de ocupație și a plecat spre Caesarea Philippi , reședința lui Agrippa II”103 . Apoi Titus a purces spre Roma la capătul festivității organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis .
În cinstea victoriei au apărut medalii cu „ inscripția :” Iudeea devita “ , “ Iudeea capta “ . Mii de captivi evrei au fost vânduți ca sclavi în Asia . În târgurile Orientului Mijlociu , sclavul evreu devenise o marfă curentă “104 .
„ După căderea Ierusalimului , n-au mai rămas decât trei centre de rezistență evreiești . Herodium , cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada , spectaculoasa stâncă înaltă de 1300 de picioare , la marginea deșertului iudeu , pe care Irod o transformase într-o mare fortăreață , în 37 – 31 î.e.n. . Nu se putea ajunge la ea decât pe o << potecă șerpească , după cum a numit-o Iosephus >> “105 .
Fiul lui Iuda Galileanul ,Menahem a cucerit Masada pentru evrei în anul 66 e.n. . Această ultimă rezistență era condusă de fiul lui Menahem – Eliazar . Operațiunile de asediu și de cucerire au fost conduse de generalul Flavius Silva care avea „ la dispoziție întreaga legiune a X-a , plus trupe auxiliare , precum și nenumărați prizonieri de război evrei pe post de brațe de muncă “106 . În discursul ultim către ai săi Eleazar îmbărbătându-i le-ar fi spus : „ Femeile noastre să moară nebatjocorite , copiii noștri fără să fi gustat sclavia . Să ne fie giulgiu veșnic faima “. Eleazar cerea a așadar celor care îl urmaseră să se sinucidă împreună cu el , faptul petrecându-se întocmai .
Era luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. când totul se sfârșise pentru apărarea națională a Iudeei . Numărul victimelor , un subiect de discuții aprinse , sărăcise și sub aspect demografic Iudeea .
F : Evreii în timpul dinastiei Flavilor ( 69 – 96 e.n. ) .
Dinastia Flavilor obține primul succes notabil prin victoria asupra evreilor . Lucrări importante care surprind primul război iudaic susțin că evreii ar fi pornit războiul într-un moment neprielnic , când niciun popor din afara Imperiului Roman nu desfășura o acțiune majoră împotriva romanilor . Se sugerează oarecum că evreii nu ar fi fost în relații deosebite cu nicio regiune euro-asiatică sau nord-africană , ceea ce este inexact . Relațiile evreiești existau de multă vreme atât cu parții , cât și cu principii și cu provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși fie prin diaspora , fie chiar prin cetățenii evrei însuși . Fiind un teritoriu atât de disputat , iar evreii o populație atât de activă nu trebuie să mire pe nimeni de ce la o primă privire asupra istoriei lor putem fi total dezorientați din cauza atâtor tendințe existente în sânul unui popor altfel cunoscut ca unul deosebit de unit și de conservator în credință și sânge . Este drept deasemenea că elenismul mai mult decât celelalte perioade bulversase și scosese din tiparurile rigide ale tradiției iudaice , deopotrivă , bună parte a etniei evreiești fie din țara de origine , fie din diaspora , însă nici acum niciunora nu le era rușine să-și mărturisească originea .
După izbucnirea conflictului una din așteptările lor a devenit fapt . Războiul civil din Imperiul Roman le dădea răgaz , dar răgazul a fost folosit pentru a se lupta între ei . La fel de adevărat este faptul că în afara granițelor niciun conflict major nu izbucnise împotriva romanilor .
Înaintea cuceririi Marelui Templu dintre cei care au reușit să iasă din interiorul capitalei pe cale de a fi cucerită era și conducătorul fariseilor pacifiști – Iochanan Ben Zachai . Părăsise orașul prefăcându-se că este mort și fiind scos într-un sicriu de cei care-i împărtășeau vederile . Înfățișându-se comandantului roman i s-a promis coroana regală după victoria deplină , dar el a refuzat și a cerut și „ obținut din partea lui Vespasian dreptul de a înființa o școală la Iamnia “107 .
„ Distrugerea Templului a fost resimțită în mod tragic de evrei , care – mai mult – i-a traumatizat profund “108 . Centrul politic , religios și economic al evreilor care fusese Ierusalimul , supraviețuia acum doar sub aspect religios de natură fariseică prin centrul de la Iamnia . Deși atinse greu în dezvoltarea lor firească , comunitățile evreiești fie din mediul rural , fie din cel urban au supraviețuit . Fiscus iudaicus impus de Vespasian obliga pe evrei să plătească direct statului roman și nu Templului ca înainte .
„ La Iamnia , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său pe cei mai vestiți învățați , care au creat un nou sistem legislativ de fastură religioasă , aplicat mai apoi în toate țările în care erau dispersați evreii . S-au elaborat legile civile , problemele de învățământ , s-au stabilit rugăciunile , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor – adoptate ulterior de toți evreii din Diaspora “109 .
Diaspora își va dubla de acum înainte contribuția la supraviețuirea poporului evreu . „ Supremația rabinismului se va afirma ca fiind o necesitate stringentă , dictată de auspiciile nefavorabile sub care comunitățile trăiau . Nevoia unui lider care nu putea să fie politic va conduce la crearea unui curent prorabinic , religia rămânând singura alternativă pentru prezervarea identității naționale . În același timp , prerogativele rabinului vor crește considerabil , acesta devenind în realitate singura autoritate recunoscută de de evreii din diasporă , dar și de către autoritățile locale . Deși deposedați de drepturi în Palestina , rabinii în diasporă vor reprezenta pentru evreii exilați simbolul mențineriii ființei naționale , orizontul de speranță al fiecăruia dintre ei , dar și necesitatea de a menține unitatea națională pentru a rezista vitregiilor istoriei”110 .
Responsabilitățile rabinilor erau extinse și în plan administrativ și judecătoresc . Ei deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești de pretutindeni în limitele permise de autoritățile romane care tolerau această instituție tocmai pentru evitarea altor probleme .
„ La Iavne s-au alcătuit rugăciuni , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor , legile civile și programele școlare , adoptate apoi de evrei în toate răspândirile . Mesagerii erau trimiși pretutindeni pentru a vesti legile și controla aplicarea lor . În felul acesta s-a realizat unitatea poporului , deși locuia pe toată suprafața pământului , atât cât era cunoscută , în primul secol al erei noastre .
Sub influența școlii de la Iavne a progresat și orașul Lud care devenise deasemenea un centru de școli și în care s-au stabilit numeroși învățați ai vremii “111 .
Despre Iavne ( Iamnia ) Paul Johnson spune : „ Acolo au fost înmormântați Sanhedrinul și statul , în locul lor întâlnindu-se un sinod al rabinilor , într-o vie , lângă o hulubărie , sau în mansarda unei case . Rabinul și sinagoga au devenit instituțiile normative ale iudaismului , care din acest moment avea să fie o credință congregaționistă . Academia de la Iavne stabilea calendarele anuale iudaice “112 .
După Distrugerea Templului și după instalarea noii ordini în Iudeea existase pericolul real al dispariției credinței iudaice , nu numai a diminuării ei atât în teritoriul de origine al evreilor , cât și în diaspora . Atracția spre celelalte credințe orientale sau elene ar fi putut cauza dispariția oricărui nucleu de coeziune în rândul evreilor , astfel încât inițiativa lui Iochanan Ben Zaccai ne apare ca una salvatoare a națiunii evreiești . El va părăsi cele lumești în jurul anului 80 al erei noastre . „ Încă din zilele lui Iochanan ben Zaccai a urcat pe scara demnităților Rabi Gamaliel al doilea , nepotul lui Rabi Gamaliel cel care a fost președintele Sanhedrinului , înainte de căderea Ierusalimului și fiul lui Shimon Gamliel șef al Ierusalimului “113 .
Demn de subliniat este faptul că atâta timp cât Agrippa II și sora sa Berenice s-au aflat în grațiile guvernării romane , imperiale chiar , atitudinea față de evrei a fost mai dulceagă . Presiunile lui Vespasian și a familiilor influente de la Roma l-au obligat pe Titus să se îndepărteze de iubita sa Berenice , care a fost nevoită să revină în Israel pe proprietățile lui Agrippa II . La moartea lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost atașată provinciei romane Siria114 .
Ultimul reprezentant al dinastiei flaviene a fost împăratul Domițian care a domnit între anii 81 – 96 e.n. . El era fratele lui Titus și domnia sa a fost era a cărui bilanț trebuie acceptat ca dezastruos . Deosebit de preocupat de cheltuieli enorme și de lux și în același timp având la frontierele dunărene numeroase conflicte care l-au obligat să pornească războaie cu dacii , cvazii și marcomanii în care armatele i-au fost învinse , au obținut victorii a la Pyrhhus , el a fost nevoit să impună locuitorilor Imperiului impozite împovărătoare , suplimentare . Acestea vor viza pe evrei „ în special datorită abilităților comerciale unanim recunoscute . Nemulțumirile acestora se vor concretiza într-un adevărat lanț de revolte și răscoale prompt reprimate de către trupele romane “115 . La fel el s-a dovedit atât de neclintit în privința iudaismului și creștinismului încât dacă un cetățean roman era bănuit că fraternizează cu una dintre aceste credințe era pedepsit . Un exemplu notabil în acest sens a fost o familie care-i era rudă – familia consulului Flavius Clemens . Acesta și soția sa Domitilla erau bănuiți că ar cocheta cu credința iudaică și că ar fi filoevrei . Flavius Clemens a fost condamnat la moarte în timp ce Domitilla a fost exilată116 . În timpul domniei lui , Gamaliel al II-lea conducea Tribunalul Suprem de la Iamnia . „ Atitudinea lui față de evenimente era mai mult politică decât mistică . El era convins că numai prin dialog , prin contact permanent cu autoritățile romane se putea ameliora situația din țară . De accea , el , în principiu , nu s-a opus nici studiului culturii eleno-romane și nici colaborării cu romanii în administrarea țării “117 . „ El a permis de pildă ca evreii să poată frecventa băile de la Tveria , deși la intrarea în aceste băi se ridicase o statuie a zeiței Afrodita . << Statuile acestea – spunea el fanaticilor – nu sunt pentru mine decât niște podoabe fără nimic sfânt >> . Aceste atitudini oarecum liberale i-au atras dușmănia fanaticilor care la un moment dat l-au înlocuit cu Rabi Eleazar Ben Azaria . Curând însă au trebuit să-l aducă la conducerea supremă a țării , întruchipată de președenția Tribunalului Suprem de la Iavne “118 . În sensul valorificării propriei viziuni politice el a călătorit la Damasc , atunci cel mai important centru roman din Orientul Apropiat , și la Roma, reușind să obțină pași importanți pe calea colaborării cu stăpânii romani și unele prevederi privind persecuția evreilor și-au încetat existența .
Între secolul I î.e.n. – I e.n. „ tradiția ebraică relateză că au fost cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat , pe rând , ultima fiind acea a lui Hillel și Șammai . Unul dintre ei era președintele Sanhedrinului și era numit nasi,“principe “ , celălalt era vicepreședinte , numit ab bet din , << tată al casei judecății >> ”119 . Hillel era născut în diaspora la Babilon .
„ În viziunea lui Șammai , esența Torei consta în detaliile sale ; dacă nu înțelegeai corect detaliul , sistemul își pierdea complet sensul și nu se putea susține . Pentru Hillel esența Torei rezida în spiritul ei ; dacă sesizai corect spiritul , detaliul nu mai conta atât de mult . Tradiția opunea mânia și pedanteria lui Șammai , smereniei și omeniei lui Hillel “120 . Epoca cunoscută sub numele de tanaim începe odată cu formarea ucenicilor lui Hillel și continuă până în jurul anului 220 e.n. în timpul lui Iuda Ha-Nasi înșirând 6 generații .
Se afirmă că Isus ar fi putut fi un elev al lui Hillel sau că ar fi fost unul dintre cei care-i împărtășeau ideile . La fel ca și în cazul lui Hillel genealogia lui Isus coboară până în timpul împăratului David , mai mult chiar, în cazul lui Isus Evangheliile afirmă că el descinde de la Avraam însuși . Rudă cu Ioan Botezătorul de care este botezat și care făcea parte din grupurile de baptiști din apropierea Iordanului , Isus a intrat în polemică aprinsă cu înalte fețe bisericești ale vremii și în timpul procesului întrebat fiind dacă este Fiul lui Dumnezeu a răspuns:„Da, sunt ”121 . Această afirmație l-a condamnat definitiv și a fost crucificat de autoritățile romane din ordinul lui Pilat din Pont . Ucenicii săi însă nu au încetat să creadă în el și au susținut că a treia zi după moartea sa li s-a arătat viu după cum le spusese înainte . De menționat că Marele Preot ceruse pază specială la mormântul său(soldați romani ) și că a treia zi Isus lipsea din mormânt . Învățătura lui a continuat să se dezvolte câștigând numeroși adepți printre care și Pavel din Tarsul Ciliciei , un elev al școlii lui Gamaliel cel Bătrân și la început un prigonitor al noii credințe . El s-a convertit după cum va susține în urma unei întâmplări și viziuni pe drumul Damascului relatată în Noul Testament .
Primul război iudaic avusese un caracter mesianic din această cauză iudeo-creștinii nu participaseră la el . Unii dintre ei „ au părăsit Ierusalimul de la început și s-au retras peste Iordan , formând comunități mai importante la Pella și Kokaba . Iudeo-creștini se asimilează cu ceilalți creștini sau formează secte iudaizante ( nazareii , ebionițiii ) “122 . Iudeo-creștinii care au rămas în Ierusalim în timpul primului război iudaic , fie au pierit ca urmare a războiului , și acest lucru s-a întâmplat majorității lor , fie s-au împrăștiat . Dacă începuturile Bisericii creștine au avut numai evrei din Palestina , apoi din diaspora și ulterior simpatizanți ai culturii ebraice din diaspora , după răspândirea mesajului lui Pavel și după distrugerea Templului ceea ce este cunoscut sub numele de creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii .
Mai trebuie remarcat faptul că evreii secolului I î.e.n. – I e.n. trăiau cu o doză suficientă de obsesie , cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia . Au fost destui înaintea lui Isus despre care s-a spus sau care au spus despre ei însuși că sunt Mesia . La fel și după Isus au existat de-a lungul secolelor oameni despre care s-a spus sau pretindeau că sunt Mesia . Toate aceste aspecte vor fi analizate separat într-un alt capitol , fiind amintite acum pentru a sublinia diversitatea și spiritul epocii .
În perioada imediat următoare cuceririi Ierusalimului și dărâmării Templului de către romani aceștia au numit țara tot Iudeea după numele celor care au luptat atât de crâncen , iar ulterior i s-a dat numele de Palestina , nume care derivă de la numele unei populații semitice ca și evreii – filistenii .
CAPITOLUL IV : Evreii în timpul secolului antonin ( secolul II e.n. )
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian
După asasinarea lui Dioclețian în septembrie 96 e.n. la conducerea Imperiului Roman a fost promovat senatorul Marcus Cocceius Nerva care urcase pe scara demnităților publice din timpul împăratului Nero , având în anul 96 e.n. vârsta de 66 de ani . În timpul domniei sale au fost emise ordine de la Roma prin care se prevedea îmbunătățirea situației evreilor , aceste ordine fiind elaborate tocmai pentru că cei care conduceau în teritoriu mențineau tonul și atitudinea aspre în privința evreilor123 . „ Nerva a dispus desființarea impozitului pe care evreii erau obligați să-l verse statului roman ( “ Fiscus iudaicus “)”124 . Încă de acum roadele centrului de la Iavne încep să se arate prin creșterea numărului și prosperitatea comunităților și a centrelor școlare . „ Izvoarele vremii pomeneau de comunități noi la Avziv , Așkelon , Tveria , Acco , Ieriho , și alte zeci de localități mici . Comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iavne , spre a putea interveni pe lângă Senat în favoarea evreilor din Eretz Izrael”125 .
Bolnav , simțindu-și sfârșitul aproape , Nerva îl va adopta pe Marcus Ulpius Traianus și l-a ridicat la rangul de coregent cu titlul de Caesar126 . După dărâmarea Templului sentimentele evreilor față de stăpânirea romană nu au fost niciodată din cele mai bune . Sufereau în tăcere și fiind în relații bune între ei atât în imperiul roman , cât și în Regatul Part , ei credeau în eliberarea lor . După anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod simțitor .
În al doilea deceniu al secolului II e.n. evreii au fost încurajați de acțiuni militare ale parților împotriva romanilor . Încheierea greului război cu dacii a făcut posibilă concentrarea a numeroase trupe romane în Orientul Mijlociu pentru cucerirea Regatului Part .
Revoltați de modul în care erau tratați evreii din diaspora încurajați și de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră după primul război iudaic , s-au răsculat în Egipt , Cyrenaica și Cipru , anii 115-116 fiind cei ai unor cruzimi de neînchipuit atât a evreilor , cărora li se aliaseră și localnici egipteni , asupra grecilor , cât și invers . Tulburarea începută este descrisă de istoricul Dio Cassius , cele întâmplate fiind de domeniul incredibilului . El spune că în Cipru atât de crudă a fost reacția evreiască încât multă vreme după evenimente dacă se întâmpla ca un evreu să naufragieze pe insulă el era imediat ucis . Revolta a fost de o dimensiune maximă , împăratul Traian fiind nevoit să trimită generalii cei mai buni pentru a stinge conflictul . Dio Cassius pomenește ca și comandant pentru luptele din Egipt și Cirenaica pe Lucius Quietus , dar este mai probabil să fi fost Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru în fruntea unui detașament al legiunii VII Claudia a fost trimis Caius Valerius Rufus . Răscoala n-a putut fi stinsă pe cale pașnică și doar reprimarea ei brutală a restabilit puterea romană în teritoriu . Dio Cassius pomenește de sute și sute de mii de morți dintre evrei și romani , astfel încât numărul victimelor de ambele părți fie și redus de patru ori ar fi enorm și ar ilustra dimensiunea neînțelegerii și situației create . „ Populația evreiască din Cipru a fost complet nimicită . Venerabila sinagogă din Alexandria , o capodoperă arhitectonică a fost în întregime distrusă”127 .
Împăratul Traian a numit în funcția de guvernator al Palestinei pe generalul Lusius Quietus , de origine maur , cu o experiență militară deosebită și o contribuție enormă la succesul în războiul dacic . Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat mână liberă legiunilor pentru a tempera prin crime populația . Domnia glorioasă a lui Traian a însemnat pentru evrei o experiență nefastă și traumatizantă .
Principatul Adiabenei a cărei regalitate domnitoare , după cum am amintit , în urmă cu un secol a trecut la iudaism , a luptat alături de evrei , fiind învins în cele din urmă . Deasemenea evreii din Babilon unde aveau comunități deosebit de prospere și relații bune cu regalitatea partă au susținut luptele împotriva romanilor , fără succes însă .
B. Al doilea război iudaic
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus . El a fost adoptat și numit împărat după moartea lui Traian cu sprijinul influentei soții a acestuia – Plotina . Împăratul Hadrian a fost atras de cultura greacă , fiind înconjurat de numeroși intelectuali greci și la începutul domniei lui a destituit și ucis pe generalul Lusius Quietus , guvernatorul Palestinei și nu s-a arătat ostil evreilor , fiind dornic de stabilitate și reconciliere . Acest început de domnie liniștit pentru evrei a fost repede dat uitării după ce din anul 127 e.n. destule școli au fost închise și manifestările religioase au fost îngrădite128 . Pregătirile evreiești pentru un nou război de proporții continuaseră ani în șir în peșteri , tunele depozite de armament și materiale fiind îmbunătățite și tinerii se antrenau în locuri ferite de privirea ochilor lumii . Din nou la doar 6 decenii după marea înfrângere suferită evreii își puneau speranța în obținerea independenței .
Fiind un împărat luminat Hadrian dorea construcții mărețe care să-i poarte prin timp măreția domniei . „ În timp ce evreii nu încetaseră să spere într-o posibilă reconstruire a Templului – probabil chiar datorită lui Hadrian ; împăratul a decis să restaureze capitala , însă sub forma unui oraș roman : Colonia Aelia Capitolina . În plus , în spiritul legii romane care interzicea mutilările corporale , și probabil nu din ostilitate deosebită față de evrei , a interzis circumcizia”129 . Aceste două hotărâri sunt semnalate de Dio Cassius , iar inflamarea întregii suflări evreiești a fost fără margini . Tot Dio Cassius spune că împăratul Hadrian a făcut o vizită în Orient încheindu-o în anul 132 e.n. . În tot acest timp el spune că evreii nu au îndrăznit să se răscoale . După plecarea împăratului însă , deși în teritoriu staționau 2 legiuni , „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar și mulți dintre neevrei au venit în ajutorul lor”130.
Liderul spiritual al evreilor era acum rabi Akiva ben Iosif care a trăit între anii 50 – 135 e.n. . El se trăgea dintr-o familie săracă și analfabetă în același timp . El însuși a fost păstor și analfabet în tinerețe . S-a căsătorit cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului acelei vremi și a fost îndemnat să se școlarizeze împreună cu fiul său . În mod surprinzător el a reușit să devină unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale și conducătorul spiritual și laic al evreilor131.
O altă personalitate care se ridică și se consacră cu ocazia acestui război este Simeon Bar Kohba , numit și bar Kozba . Aceste două nume sub care este cunoscut se situează la extremele semnificației lor . Fiul Stelei era unul al speranței , iar fiul minciunii este cel al dezamăgirii poporului după cele întâmplate în război sau a celor care nu crezuseră în el . El este descris ca un conducător de mână forte , de o forță care ținea mai de grabă de ordinul irealului și reușea să convingă luptătorii să-i fie devotați chiar și în cele mai grele condiții . I se reproșa lipsa de pietate . Poporul își punea în el speranțele , într-un Mesia militar datorită priceperii lui militare și a calităților fizice . Beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva ben Iosif , Simeon Bar Kohba și-a sporit autoritatea . Folosindu-se de simpatia poporului față de el rabi Akiva ben Iosif a spus despre Bar Kohba : “Acesta este Regele Mesia “ . Numeroși membri ai Sanhedrinului nu credeau în mesianismul lui Bar Kohba , printre care și rabi Akiva Iohanan ben Torto .
În lupta începută răsculații au dat dovadă de o mobilizare , organizare și solidaritate deosebite . Au fost puse în circulație și monezi care purtau înscrierea : “Șimon Nasi ( prinț ) al lui Israel “ și “ Pentru eliberarea Ierusalimului “ . Un alt mare secondant al lui Bar Kohba a fost unchiul său Eleazar din Modin , dar spre sfârșitul răscoalei relația lor s-a deteriorat132 . Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și ale luptătorilor săi au căpătat dimensiune de legendă . Bar Kohba se spune că prindea bolovanii lansați de catapultele romane între genunchi și că luptătorii săi smulgeau din rădăcini cedrii Libanului133 .
De subliniat este faptul că la acest al doilea război iudaic creștinii nu participau și nu îl sprijineau . „ În anul 132 , când a avut loc răscoala , creștinii și evreii erau considerați adversari pe față , chiar dușmani”134 . Iudaismul secolului I și II e.n. era suficient de matur pentru a accepta creștini în sinagogile lor , chiar și pentru a-și expune punctul de vedere , nu însă pentru a și-l impune . Creștinismul “ atacase “ în special prin sfântul Pavel , iar diminuarea numărului de iudeo-creștini după al doilea război iudaic îndepărtase iudaismul de creștinism . Îndepărtarea a devenit ruptură și apoi separare , chiar rivalitate . Iudaismul nu putea conviețui cu creștinismul deoarece primul aștepta încă venirea lui Mesia , în timp ce al doilea susținea că acesta deja sosise . Evreii nu așteptau un Mesia așa cum fusese Isus , ei sperau într-un Mesia care să le întruchipeze toate așteptările și care să facă din ei cel dintâi popor al lumii . Simon Bar Kohba când și-a început războiul nu a făcut distincție între comunitățile grecești sau creștine . Mai mult rugăciunea zilnică împotriva ereticilor a fost extinsă și asupra creștinilor încă din timpul lui Gamaliel al doilea135.
Revolta care s-a declanșat în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană . Romanii nu au bănuit că evreii vor cuteza să se răscoale încă o dată și dacă ar fi făcut-o ei credeau că i-ar corecta repede . Se poate ca ei să fi mizat pe faptul că-i păștea un conflict izolat care nu ar fi necesitat decât mici detașamente din legiunile staționate în zonă și nu mișcarea națională care avea loc atunci . Doi Cassius spune că evreilor li s-au alăturat și neevrei ceea ce ilustreză faptul că stăpânirea romană nu era peste tot în asentimentul populației .
„Tabăra militară centrală a romanilor,în care se afla guvernatorul Tinius Rufus , a fost atacată și învinsă”136 . Prestigiul romanilor era încă o dată pus la colț de trupe pe care în mod normal trebuiau să le învingă fără probleme . Mai mult forțele romane au fost întărite de trupe proaspete venite din Siria , dar din nou surpriză și dezastru pentru romani . Aceste trupe au fost spulberate și Ierusalimul eliberat.Ei au „ocupat o vreme Ierusalimul ,dar orașul nu mai avea ziduri și nu mai putea fi apărat “137 .„ Într-un singur an , insurgenții au cucerit 50 de cetăți întărite și aproape 1000 de sate și orașe , reușind să fie la un moment dat , stăpânii întregii țări”138 .
Neputând face față situației Tineus Rufus a fost nevoit să apeleze la ajutorul trupelor de pe întinsul Imperiului Roman printr-un raport trimis la Roma . Luând în serios rebeliunea evreiască Hadrian a condamnat concentrarea de trupe pentru încheierea grabnică a conflictului . „ În Palestina au fost concentrate legiuni din întregul imperiu , inclusiv din Britania și de la Dunăre , încât evreii au ajuns să se înfrunte cu nu mai puțin de douăsprezece dintre acestea . Și din nou metodele romane au acționat încet , dar sistematic și sigur , dezbinând și izolând forțele rebele , flămânzind grupuri răzlețe și obligându-le să se predea , apoi , treptat , strângând lațul în jurul centrelor de rezistență rămase”139 .
Conducerea trupelor a fost încredințată de împăratul Hadrian generalului Iulius Severus care înainte învinsese pe britani și era unul dintre cei mai pricepuți generali ai Imperiului . Rezistența evreiască a durat până în vara anului 135 e.n. , fiind constrânsă în acest război de uzură , să se lovească de toate problemele cauzate de un conflict îndelungat . Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar situat în sud-vestul Ierusalimului . Numărul mare al trupelor romane și experiența acestora s-au impus în cele din urmă entuziasmului , naționalismului și numărului mic al evreilor conduși de Simeon Bar Kohba . Ultima cetate în care s-a retras și apărat Simeon Bar Kohba a fost Betarul . În urma unor lupte groaznice și a unei trădări romanii au pătruns în oraș și nu au lăsat nimic viu . Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au preferat să moară luptând decât să se predea în mâinile învingătorilor . Dio Cassius dă o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni dintre cei care au luptat sau alții „ din pricina foametei , focului și săbiei . Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”140 .Tot el spune că după victorie împăratul Hadrian comunicând succesul Senatului nu a adresat și formula tradițională : „ Eu și legiunile mele suntem bine “ .
Victorioși romanii au transformat și vândut ca sclavi numeroși evrei în piețele din Gaza și din Hebron . Spre sfârșitul secolului IV e.n. Sfântul Ieronim spunea că după încheierea ostilităților erau atât de mulți sclavi evrei încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal . „Neabătut , Hadrian și-a adus la îndeplinire planul de a transforma Ierusalimul într-un polis grecesc . A astupat toate găurile orașului vechi cu moloz , pentru a nivela locul . … . Orașul pe care l-a construit Hadrian s-a numit Aelia Capitolina”141 . Începea o perioadă de mare represiune a evreilor . „ Circumcizia a fost interzisă , iar adunările pentru studiu sau rugăciune trebuiau autorizate de autoritatea locală . Toți locuitorii au fost obligați să oficieze “cultul împăratului“, care trebuia considerat zeu “142.Din ordinul lui Tineus Rufus , Rabi Akiva și alți nouă învățați au fost condamnați sfârșind în chinuri de nedescris .Unii dintre învățați au fugit peste hotare sau s-au ascuns în peșteri . Sunt păreri care susțin că în această perioadă , retras într-o peșteră , un învățat pe nume rabi Shimon Ben Iohai a scris “Zoharul“ care constituie opera principală a Kabalei143 .
C. Evreii în secolul II după al doilea război iudaic .
Spre sfârșitul domniei Hadrian a întâmpinat la Roma o opoziție semnificativă în privința zeificării împăratului . Odată cu proclamarea ca împărat a lui Antoninus Pius de noua concepție mai puțin pretențioasă asupra originii imperiale au beneficiat și evreii144 . Romanii au înlocuit vechea denumire de Iudeea cu Siria Palestina ( provincie )145 .
„ Cele două catastrofe , din 70 și 135 e.n. , au pus efectiv capăt istoriei statului evreu în antichitate”146 . Un important număr de evrei au fost dezrădăcinați , ajungându-se la orașe în Palestina în care evreii să nu existe , majoritari fiind grecii , sirienii , romanii . Totuși în orașele de pe coastă ei se mențin și în totalul locuitorilor provinciei ei încă dețin 50 % din populație147 . După războiul din 132 – 135 e.n. autoritățile rabinice s-au mutat în orașul Usha , din vestul Galileei148 . Prin anul 150 e.n. Iehuda Ben Ylai aduna la Usha învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosi Ben Halefta , Simon Bar Yohai și rabi Neemia . „ Aceștia au reorganizat sistemul de învățământ , considerând studiul ca un act religios obligatoriu pentru fiecare evreu , deoarece înlocuiește sacrificiile din Templu”149 . Rabi Shimon Bar Yohai reușește punerea bazelor unui centru la Tveria , o însemnătate secundă căpătând orașul Tzipori150 . Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Șimon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și ca judecător suprem pe Rabi Natan . Aceștia mențineau o colaborare cu instituțiile provinciei romane în interesul întregului popor . Acești noi reprezentanți ai poporului și culturii evreiești , erau tolerați , dar nu recunoscuți oficial de autoritățile romane . În teritoriu în timpul domniei lui Antoninus Pius evreii sau cărturarii lor și urmăriți și sprijiniți deopotrivă creându-se o realitate care nu a permis să se ajungă la situații extreme . Cert este că din fericire după al doilea război iudaic cultura , spiritualitatea și poporul evreu supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic în dispora și în Palestina .
„ Începând cu secolul II e.n. , sectarismul care caracterizare într-o măsură mai mare a doua uniune de triburi a dispărut practic și toate vechile partide s-au adunat sub umbrela iudaismului rabinic”151 .
Împăratul Antoninus Pius ( 138 – 161 e.n. ) „ avea o mare admirație pentru evrei , primindu-i în rândul celor mai înalți demnitari “152 . El a îngăduit și vizite individuale ale evreilor la Ierusalim . Politica tolerantă a lui Antoninus Pius nu a dat roadele așteptate . Deși două legiuni erau staționate în Palestina Syria , una chiar în Ierusalim , populația evreiască a organizat noi revolte , reprimările fiind ferme .
Sub domnia lui Marc Aureliu ( 161 – 180 e.n. ) au fost reluate edictele elaborate în timpul lui Hadrian fiind impuse supușilor evrei153 .
Un elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , devenit eretic , a fost Rabi Meir . El a trăit între anii 110 – 175 e.n. , fiind unul dintre artizanii unei importante scrieri ebraice Mișna . Deasemenea și soția sa a devenit o personalitate deosebită . Poziția lui a fost una de colaborare cu autoritățile și de dialog cu străinii .
Rabi Iuda Ha Nasi ( Iuda Prințul ) a trăit în a doua jumătate a secolului II e.n. și începutul secolului III e.n.,fiind primul președinte recunoscut de Imperiul Roman154 . Rabi Iuda Ha Nasi „ era un om bogat , avea propria sa gardă și conducea comunitatea ebraică atât în Galileea cât și în sud , aproape ca un potentat profan “155 . Sprijinea alți cărturari mai nevoiași și nivelul de cultură al casei sale era foarte ridicat , până și servitorii fiind oameni cultivați . El a fost ultimul dintr-un șir de șase generații de cărturari care sunt cunoscuți sub numele de tanaim .
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III-VI e.n.
Secolele III-VI e.n. reprezintă o perioadă în care poporul evreu a trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în provinciile Imperiului Roman sau Bizantin sau a Regatului Persan , în lipsa unui stat propriu, confruntați permanent cu situații noi cărora li se adăuga întotdeauna toate fațetele negative ale vechilor confruntări și relații.
Dacă spre sfârșitul secolului II e.n. atitudinea imperială a fost favorabilă evreilor și până spre jumătatea secolului III ,dinastia Severilor a fost în general tolerantă cu ei156 , împăratul Heliogabal făcându-și circumcizie157, iar Alexandru Sever venera în panteonul personal pe Avraam și Hristos , alături de Alexandru și Orfeu158,iar persecuțiile împotriva creștinilor inițiate de împărații romani le-a oferit decenii bune de respiro evreilor, acești împărați jucând pe cartea iudaică câteodată împotriva creștinismului159, tot J. Eisenberg se întreabă dacă nu cumva înaintea antisemitismului creștin existase un anticreștinism iudaic activ160, fiind cunoscută afirmația lui Tertullian în opinia căruia „sinagogile evreilor ar fi sursele persecuțiilor”. În această problemă este cunoscută împotrivirea reprezentanților iudaismului față de ceea ce numeau ei o „erezie” încă din timpul vieții lui Isus Hristos. De cealaltă parte creștinii recunoșteau întâietatea evreului în problema mântuirii și originea iudaică a credinței lor în privința tradiției, iar învățătura creștină se adresa în primul rând evreilor161. Discutăm de la mijlocul secolului II și pe întreg secolul III e.n. de o reducere importantă a persecuțiilor și de toleranță din partea autorităților în cei privește pe evrei. Evreii palestinieni deosebit de puțini și risipiți au luptat pentru obținerea unor drepturi și recunoașterea vechiului statut , dar mai mult ca oricând evreii din diaspora au fost cei care au devenit cei mai responsabili de destinul evreiesc.Iudaismul palestinian devenise doar un simbol , iar diaspora evreiască din Imperiul Roman se străduia să obțină cât mai mari foloase din starea de decădere a statului roman.Relațiile evreilor cu creștinii s-au deteriorat progresiv mai ales din ultimele decenii ale secolului II e.n. . Din această reciprocitate nemiloasă creștinii au avut inițial de pierdut , putând spune că o contribuție fie și secundară la pornirea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în anul 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a adus un nou val de persecuții în Palestina , unele școli fiind închise și mulți învățați refugiindu-se în est unde au întemeiat academii de succes ( Sura, Nehardeea) . Deși în prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de mare amploare împotriva evreilor și au existat relații încordate ale evreilor cu autoritățile romane. În Imperiul Roman existau și tendințe separatiste , numeroși uzurpatori care identificau ca posibile victime pe evrei ca și în cazul lui Odenat care a săvârșit jafuri chiar la Nehardeea în anul 258 e.n. producând ani buni numeroase neajunsuri evreilor.
Persecuțiile creștinilor pe durata secolului III au contribuit la o reducere semnificativă a persecuțiilor evreiești , însă acest fapt nu însemna că evreii nu mai erau în atenția autorităților romane sau a popoarelor conlocuitoare. Pe parcursul secolului III e.n. poziția creștină a fost de combatere și nu de convertire a creștinilor la iudaism și nu se poate spune că sentimentul populației Asiei Mici era foarte depărtat de această poziție.
Schimbarea care a avut loc odată cu domnia lui Constantin cel Mare nu a adus o înrăutățire imediată a condiției evreilor în imperiu. Deși nu era prietenos când vorbea despre evrei , legile pe care le-a promulgat Constantin nu au adus o înrăutățire semnificativă a statutului evreilor și chiar întărea unele privilegii162. Este cunoscut însă faptul că atât evreii , cât și creștinii aveau în această perioadă importante resurse , iar dacă dincolo de credință Constantin cel Mare i-a ales pe creștini din pragmatism , dacă nu imediat , dar în timp , evreii trebuiau să se aștepte la măsuri severe luate împotriva lor și chiar la expropieri , cu atât mai mult cu cât noua paradigmă se prelungea prin fiii lui Constantin cel Mare și prin instituționalizerea deplină și victoria creștinismului când în 380 e.n. Theodosie cel Mare declara creștinismul ca religie de stat.
Într-unul dintre edictele sale Constantin cel Mare denunța răutatea poporului evreu , care uciseseră pe Domnul,iar în alte legi fixa pentru ei chiar arderea pentru că aceștia aruncau cu pietre împotriva celor trecuți la creștinism și interzicea evreilor să circumcidă sclavi creștini163. În jurul anului 330 e.n. spre exemplu numărul evreilor din Constantinopol nu era mare , iar către 442 e.n. exista chiar un sector al lor în cartierul Chalkoprateia , aflat în fața porții vestice a Bisericii Sfânta Sofia164.Ostilitățile tacite sau active împotriva evreilor care va căpăta cele mai urâte forme , i s-a adăugat în ciuda amenințărilor o simpatie și chiar importante convertiri din exterior , putând găsi până la Ioan Hrisostom în omiliile sale o adevărată isterie în exprimare când aduce în discuție sărbătorile evreiești sau participarea unor creștini sau iudaizanți la serviciul din sinagogă.Sozomen notează și el că vindecarea miraculoasă a unui evreu în timpul episcopului Attikus(406-425) a dus la convertirea multor iudei și „heleni” și că aproape toți „helenii” deveniseră creștini165.
Pe latură bisericească niciun sinod între secolele IV-VI e.n. nu au vizat într-un mod expres pe evrei. La Sinodul de la Elvira (302-306) Biserica a luat hotărârea de a interzice căsătoria evreilor cu creștinii și stabilea unele opreliști în privința contactelor dintre creștini și iudei166.
După Constantin cel Mare „fiul său Constantius al II-lea (337-361)a fost și mai aspru cu evreii care circumcideau sclavi creștini ; el elibera pe acești sclavi , iar iudeilor le dădea pedeapsa capitală. Aceeași măsură drastică era fixată și pentru evreii care foloseau femeile creștine pentru desfrâu. Atitudinea lui Constantius a fost și mai dârză după revolta din 352 din Diocezareea și împrejurimi , care a provocat multe victime omenești și pierderi de bunuri materiale.Această revoltă , care a avut în frunte un rege Patricius, a fost înăbușită în sânge de Gallus . Drept urmare iudeii din Mesopotamia s-au aliat cu perșii și au cauzat pierderi mari imperiului la frontiera orientală”167.
Domnia lui Iulian Apostatul (361-364) s-a crezut a fi una de renaștere pentru evreii din Bizanț . Toată acțiunea lui Iulian Apostatul ne este descrisă de Theodoret din Cyr care ne relatează : „ După ce a reintrodus pe demonii cei răzbunători (idolii) , împăratul Iulian petrecea timpul în felul Corivanților(preoți ai zeiței Cybela , în Frigia n.n.), înfuriindu-se contra credinței creștine. De aceea și pe evrei i-a înarmat contra celor ce credeau în Hristos. Mai întâi i-a adunat pe aceștia și i-a întrebat de ce dacă odinioară Legea lor poruncea să se aducă jertfe,iar acum ei se abțin de la jertfe . Și fiindcă iudeii au spus că ritualul lor de jertfe a fost prescris pentru un singur loc (Templul din Ierusalim, Dar acesta nu mai exista n.n.) de îndată a poruncit acest urâtor de Dumnezeu (Iulian) să se restaureze templul cel dărâmat , socotind acel nebun că va dovedi falsitatea profeției Domnului. A arătat mai degrabă Adevărul acesteia . Iudeii au ascultat cu bucurie aceste cuvinte și au înștiințat despre cele hotărâte pe toți cei din neamul lor , răspândiți în toată lumea . Aceștia alergau din toate părțile și ofereau bani și încurajări pentru rezidirea Templului”168.În continuare Theodoret din Cyr arată cum Iulian și-a materializat sprijinul: „ Iar cel ce poruncise acest lucru (Iulian) le-a oferit cât mai multe daruri , sprijinindu-i , nu din dărnicie , ci ca să lupte contra Adevărului . A trimis și un magistrat , vrednic colaborator la planurile cele fără lege”169. Mai departe tot el spune că a avut loc un cutremur , un incendiu, minuni și semne prin care lucrările au fost suspendate , dar care nu l-au convins pe Iulian să treacă la creștinism170. Dorea Iulian bascularea noii paradigme statale instituită de către Constantin cel Mare care avea ca secondant creștinismul și reinstituirea celei anterioare ,dar care să dea sprijin iudaismului și să se folosească și de resursele evreilor ? Acțiunile justifică pe deplin această opinie și demonstrează că chiar și după a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici ai vechii lumi romane și numeroși adepți ai acesteia.
Împăratul Theodosie cel Mare (379-395) a declarat creștinismul religie oficială de stat și cu toată severitatea arătată ereticilor și păgânilor , a fost mai degrabă tolerant față de evrei171.
Politicii imperiale i se adaugă însă destule acțiuni independente și răzlețe care aduceau pe moment prejudicii și chiar victime evreilor. În urma acestora dacă împăratul le era favorabil evreilor urmau unele edicte, legi care reglementau neînțelegerea iscată. La fel s-a petrecut și într-o lege din 393 e.n. când recunoscând toate privilegiile evreilor de mai nainte172 preciza : „ Este destul de bine stabilit că secta iudeilor nu este oprită de nicio lege… Ne-am supărat foarte tare , când am auzit că adunările lor au fost oprite în anumite locuri… De aceea excesele acestor persoane care, în numele religiei lui Hristos , comit acte ilegale și încearcă să distrugă și să prade sinagogile , trebuie oprite cu severitate”173.Intențiile bune și chiar unele onoruri acordate fruntașilor evrei au fost repede condamnate după cum este cunoscut de către Ambrozie de Milano și sub tirul unor amenințări Theodosie I a fost nevoit să-și restrângă lista bunelor intenții.
Într-o lege din anul 397 emisă de împărații Arcadiu și Honoriu , aceștia cereau organelor subalterne să ia măsuri ca iudeii să nu mai fie jigniți și ca sinagogile să nu mai fie tulburate , fiind necesară , după cum observa Emilian Popescu , intervenția împăraților pentru a se opri gravele situații create în peninsula Balcanică174.
„ Sub Arcadiu , fiul lui Theodosie (395-408), evreii continuă să se bucure de privilegiile acordate lor mai nainte. Cu toate acestea , în anul 404 evreii și samaritenii sunt lipsiți de dreptul de a mai lucra în serviciile secrete ale imperiului (agentes in rebus). Domnia lui Arcadiu încheie și prima etapă a raporturilor dintre statul și Biserica bizantină pe de o parte , și iudei , pe de alta, în secolele IV-VI , căci odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Theodosie al II-lea (408-450), patronat din cauza minoratului său mulți ani de sora sa mai mare Pulheria, situația se schimbă . Măsurile restrictive se înmulțesc și ele apar chiar de la începutul domniei. Astfel, în anul 408 evreii sunt opriți ca în cadrul sărbătorii Aman(Purim) (din februarie -martie , când se comemora eliberarea evreilor persani de sub mașinațiunile ministrului Haman , sec. V î.Hr.) să se ardă o cruce <<din disprețul credinței creștine și cu gând de sacrilegiu>> . Li se lăsa însă dreptul de a-și practica riturile proprii , dar fără << manifestări în disprețul credinței creștine>>. Un an mai târziu (409) se afirma într-o lege că orice doctrină care diferă de credința creștină este contrară legii creștine și se decretau măsuri împotriva evreilor, care făceau prozelitism printre creștini175.
Legea din anul 418 e.n. specifica: „ Nicio persoană nu trebuie oprimată , când este nevinovată pe motiv că este iudeu, nici religia nu trebuie să fie cauza ca o persoană să fie expusă la umilință. Nici sinagogile și locuințele lor nu trebuie arse fără discriminare și nici să li se aducă injurii fără motiv , fiindcă chiar dacă o persoană este implicată în crime , vigoarea tribunalelor noastre și protecția legii publice sunt tocmai menite să asigure ca nimeni să nu-și caute singur răzbunarea… Nici evreii , încurajați de faptul că li se asigură propria securitate , să fie insolenți și să comită acte de nesăbuință în disprețul lor față de religia creștină”176.
Tot prof. dr. Emilian Popescu nota că : „ Deși în anii următori legislația lui Theodosius cuprinde unele hotărâri menite să asigure desfășurarea nestingherită a cultului în sinagogi , posibilitatea de a avea sclavi, dacă li se respecta credința și dacă i-au primit ca moștenire și alte înlesniri , totuși măsurile restrictive față de evrei și samariteni continuă și culminează cu scoaterea în anul 439 a lor din toate onorurile și demnitățile , din întreaga administrație civilă , chiar și din funcția de defensor civitas << pentru a nu avea putere să judece ori să pronunțe vreo sentință împotriva creștinilor și foarte adesea împotriva episcopilor înșiși ai sfintei religii>>. Se afirma, continuă el , că nicio nouă sinagogă nu poate fi construită , dar se dă voie să fie reparate cele căzute în ruină . De asemenea , se menționează că cei care ademenesc un sclav sau altă persoană liberă cu scopul de a lepăda credința creștină , suferă pedeapsa capitală, împreună cu confiscarea întregii averi. Novela aceasta este foarte instructivă pentru întrega concepție a lui Theodosius al II-lea privind pe evrei și samariteni”177 .
Observăm că pe întreg parcursul secolelor IV-V e.n. opinia Părinților Bisericii privind evreii este adoptată de statul bizantin în unele cazuri prin hotărâri imperiale sub amenințările episcopilor. Destinul evreilor este puternic marcat în Orient de legislație , de poziția Bisericii creștine sau de opoziția populară. Pentru Occident între secolele IV-VII e.n. concepția moderată a Sfântului Augustin privitoare la evrei s-a impus , iar existența în prim plan a invaziilor germanice a trimis problema evreiască în plan secund și le-a permis acestora un statut relativ acceptabil și stabil și decenii întregi de respiro.
În Palestina în secolul IV e.n. și de cealaltă parte în Regatul Persan ( unde după instaurarea dinastiei Sasanizilor a avut loc o scurtă persecuție a evreilor , dar care a fost repede abrogată ) care acorda în secolele IV-V o largă libertate și autonomie evreilor , s-a inițiat și terminat redactarea Talmudului din Ierusalim și respectiv a Talmudului Babilonian. Ele vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și a culturii și civilizației evreiești
De cealaltă parte nici evreii , deși dintr-o poziție incomodă , nu s-au lăsat mai prejos. Constituind totuși o forță economică și intelectuală mai ales în diaspora ( în aceste secole) au răspuns prin câteva răscoale în Palestina și prin restricții severe în privința ajutorării creștinilor sau a celor care-i persecutau. Au existat și cazuri de răzmelițe stradale care i-au avut ca prim actori pe evrei.
În Babilon după două secole de legilație favorabilă și de libertate deplină , temerile evreilor s-au adeverit din a doua jumătate a secolului V e.n. când iudaismul a fost declarat ilegal și s-au încercat convertiri forțate . Cu toată îndârjirea persecuțiilor în Babilonia și Persia credința iudaică și evreii s-au menținut și au rămas cea mai mare concentrare evreiască din lume178.
În rândul maselor populare nemulțumirile care degenerau în conflict aveau ca principale motive prețul ridicat la care vindeau evreii produsele179, semeția pe care o arătau evreii din serviciile secrete180,faptul că foloseau femei creștine în casele lor de toleranță181 sau că obligau pe sclavii creștini la circumcizie182.
„ În timpul lui Iustinian (527-565) , ultimul moment hotărâtor , din perioada de care ne ocupăm, asistăm la alte măsuri împotriva iudeilor, deși cultul lor era singurul recunoscut legal alături de cel de stat. Chiar către începutul domniei (529) a avut loc o răscoală a samaritenilor în Palestina cu centrul la Neapolis, când un oarecare Iulian , calificat drept brigand , a fost proclamat împărat. Răscoala a fost înăbușită în sânge și circa 100000 de oameni au fost uciși , iar alții plecați în exil , mai ales la perși , unde au plănuit să le predea acestora Palestina. Către sfârșitul domniei a altă răscoală a avut loc în Palestina, cu centrul în Caesarea , la care au participat și iudei ; răscoala a luat amploare și s-a soldat chiar cu moartea proconsulului provinciei Ștefan. Aceste evenimente , cât și preocupările teologice ale lui Iustinian l-au determinat să limiteze și mai mult drepturile evreilor și samaritenilor . El a hotărât ca ei să nu poată primi și lăsa moșteniri , prin donații sau testament , să nu dețină << sclavi ortodoxi , să nu fie martori în justiție împotriva ortodoxilor , să nu se bucure de onorurile și privilegiile curialilor ( dar nu și de sarcinile lor ) , să nu practice la barou , să nu ocupe catedre universitare , să nu sărbătorească Paștele împotriva creștinilor , reînnoind și alte legi nefavorabile lor ale împăraților predecesori. Pentru Africa a hotărât chiar distrugerea sinagogilor ori transformarea lor în biserici.
Iustinian a intervenit chiar în cultul iudeilor și a samaritenilor dispunând ca în serviciile lor religioase să se folosească textul Septuagintei în greacă sau latină , după cum doresc cei mai mulți; împăratul spera , poate , ca prin această măsură să-i aducă mai ușor la credința creștină. El a admis și traducerea lui Aquila ( născut în Pont în secolul II și trecut la iudaism ), dar a interzis să se utilizeze Deuterosis Mishna(Talmudul) , pe motiv că este o invenție a unor muritori neinspirați”183
În Occident persecuțiile vor începe după secolul VII e.n. , papa Grigore cel Mare adoptând hotărâri în spiritul statului bizantin , dar fiind mai degrabă tolerant și prudent în privința lor. Abia după el lucrurile se vor schimba și atitudinea se va menține pe întreg parcursul Evului Mediu.
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL
În paginile care urmează mi-am propus analizarea continuității credinței evreiești de-a lungul perioadei romane și romane târzii atât în ceea ce privește împlinirile în planul șlefuirii și limpezirii problemelor legate de crez în sine prin apariția unor lucrări de bază în definirea iudaismului , cât și a evoluției interne și externe a iudaismului în sine ca religie raportată la tot ceea ce avea loc în întrega lume romană sau în vecinătatea acesteia pe plan spiritual în Israel și în diaspora . Numeroși oameni de știință au abordat subiectul religiei evreiești cu o atenție deosebită observând cu toții că sunt în fața unei religii autentice, originale care oferă prin scrierile sale o imagine a lumii care exista în acele secole și propune un mod de viață și un răspuns posibil asupra sensului existenței individuale sau colective .
Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii și jumătate de-a lungul cărora numeroase personalități și-au pus amprenta asupra evoluției sale . „ Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credințelor religioase . În timp ce toate religiile antice erau politeiste , religia evreilor s-a distins de la început prin credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului . Desigur că au existat și la egipteni , babilonieni și alte popoare , unele tendințe monoteiste , unele încercări de sistematizare și de unificare a divinităților . Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”184
Perioada patriarhilor , a exodului și a profeților aduc în prim plan personalități aproape legendare azi , dar a căror existență este confirmată și pe cale arheologică . Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile , dar deloc imposibile , Vechiul Tetament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători . Profeții aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor și au fost respectați și temuți de popor , având ca principală atribuție apărarea monoteismului ebraic .
„Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea și distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n. ) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea”185 . Epoca Macabeilor prin excelență expresie a victoriei naționalismului evreu și a cuceririi independenței naționale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur aduce un suflu nou iudaismului din Israel , a cărui căpetenii se implică în sorta națiunii tot mai mult . În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î. Hr. căpeteniile religioase ale comunităților evreiești aveau o autoritate neștearsă asupra evreilor , și căpătau trecere mare și funcții deosebite în Regatul Babilonian , Persan sau Part . În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinței strămoșești îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III – î. Hr.186. Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze și să atragă deopotrivă credincioși păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulație largă în bazinul mediteraneean . În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenței la iudaism și unor oameni de altă naționalitate, renunțându-se în parte la acest exclusivism etnic-religios.
Din interior începând cu epoca Macabeilor apar două mari secte : cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de acestea polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase care gravitau în jurul religiei iudaice vor încețoșa și mai mult prin disputele lor și așa suficient de înnegurata atmosferă din societatea evreiască a acestor secole . Un eveniment religios notabil este cel al creșterii rolului sinagogii în rândul comunităților , dar cu menținerea prestigiului Marelui Temlu , până la distrugerea Lui.
Oarecum paradoxal iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietății de care se bucurau numeroși evrei din Imperiul Roman , iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană . Toleranța oferită de Cezar trebuie să fi constituit și ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că “ există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendință pentru religia noastră;și nu există oraș , grecesc sau barbar , unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a șaptea zi de odihnă și care să nu respecte posturile și tradiția luminilor, ca și multe din prescripțiile noastre alimentare “ .
Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central , unul secundar , afirmându-se într-un mod pronunțat , strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod , protejatul Romei . Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici și lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniți aici în secolele următoare , dar și lipsa de respect față de clasa sacerdotală ebraică care era dedată și ea actelor de corupție și restrânsă la câteva familii.Așa se poate explica duzinele de idei și secte care aveau suficienți adepți în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n..Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul , să-l convingă asupra necesității luptei pentru independență , forțați fiind de neglijența politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu aveau nici o cunoștință despre trecutul și frământările poporului evreu și nici o sensibilitate față de acesta.Interesați numai de propriul câștig ei vor jefui provincia și vor refuza dialogul cu autoritățile religioase evreieștii . Conștienți că sunt un popor și nu unul oricare al lumii care-i înconjura evreii vor declanșa primul război iudaic îmbrățișând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul : naționalismul și religia . Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile , în „ Orient , iudaismul a cunoscut succese și mai spectaculoase:convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia și , mai ales , a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neșters în analele iudaice”187. Regele Izates al Adiabenei și toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forțele și posibilitățile promovarea acestei religii și ajutorarea poporului evreu . În sud în secolul I î.e.n. existau comunități evreiești , iar în preajma erei creștine iudaismul era prezent în Arabia și existau unele triburi convertite în totalitate .
În preajma primului război iudeo-roman „ una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Hașmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu , în anul 70 al erei creștine – o constituie apariția în cadrul statului iudeu a unor tendințe divergente . Ele vor da naștere unor secte – din care, unele sunt și partide – și vor provoca , mai ales sub stăpânirea romană , conflicte și ciocniri sângeroase între evrei”188 .
Principalele patru secte importante au fost fariseii și saducheii în jurul cărora se cristalizează toată viața politică și religioasă a dinastiei hașmonee , zeloții și esenienii189 .
Fariseii ( perușim ) își aveau originea în epoca Macabeilor și reprezentau partidul naționalist .În secolul I î.e.n. – I e.n. a constituit o componentă importantă a poporului evreu . Erau patrioți devotați și teocrați în același timp , dar mai moderați .În timpul vieții lui Isus Hristos fariseii aveau mai multe școli dintre care se distingeau cea a lui Hillel și Șammai.
Saducheii ( sadduchim ) nu credeau în înviere , în nemurirea sufletului și în existența sufletului . Erau într-o dispută continuă cu fariseii și erau împotriva tradiției orale , sprijinind și admițând numai legea .
„ Paradoxul confruntării dintre saduchei și farisei era acela că , în vreme ce saduceii aveau opinii politice liberale și erau conservatori în gândirea religioasă , fariseii aveau convingeri politice conservatoare , în schimb erau liberali în ceea ce privea religia . Saducheii susțineau Templul , Preotul și Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeți . Fariseii apărau Sinagoga , Rabinul și Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeți . Saducheii formau partidul aristocraților și al clasei preoțești ; fariseii – partidul oamenilor de rând”190.
Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască .Ei „ nu agreau politica , astfel că s-au retras din activitățile laice și și-au dedicat întreaga viață contemplării religioase191 .
„ Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n. , când lațul comunităților grecești ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă .Idea era aceea de retragere în pustietate , de racăpătare a entuziasmului mozaic de altădată și de a reveni în orașe . Unii , cum erau esenienii , credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale pașnică , prin puterea cuvântului , drept care propovăduiau în satele de la marginea deșertului . Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiție . Alții precum comunitatea de la Qumran , și-au pus nădejdea în paloș”192.
Despre existența esenienilor vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . Ei practicau celibatul și erau în relații încordate cu preoțimea oficială193 .
Descriind țara evreilor Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoționant : „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”194 .
A patra mare componentă a societății evreiești o reprezentau zeloții . Ei s-au înmulțit datorită situației în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. și prima jumătate a secolului I d. Hr. .Proveneau din mijlocul populației sărace și nemulțumite și în acest răstimp s-au înmulțit continuu . Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic .
„ Rezistența armată era , ca întotdeauna , acțiunea unei minorități . Fusese proclamată încă din timpul lui Irod . Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau și venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eșuat , Iuda a fost executat,dar se născuse un partid :al kanaimilor, literal <<cei care doresc >> , cei plini de zel față de Dumnezeu , zeloții”195 .
Din interiorul partidei zeloților s-au desprins cei care sunt cunoscuți sub numele de siccari . Aceștia formau latura radicală a zeloților și-și trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal . La diferite sărbători , evenimente , pierzându-se prin mulțimile de oameni ei reușeau să se apropie de oameni cu funcții importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine .
Consider important de subliniat aspectul exprimat de Josy Eisenberg în cartea sa “O istorie a evreilor “ în care el spune că denumirea de sectă este înșelătoare . “ Nu exista atunci nici iudaism oficial , nici autoritate religioasă . Singura instituție religioasă era Templul din Ierusalim și Tribunalul său , Sanhedrinul .Cu excepția esenienilor , nimeni nu le contestă”196.Tot el continuă însă și spune că multe aspecte ale doctrinei erau imprecise , lăsând loc interpretărilor , deci tot oficial nu exista nici un eretic .
Pe lângă aceste patru “secte “ importante pe care autorul acestor rânduri și-a permis să le numească componente de bază ale societății ebraice din perioada romană mai existau o puzderie de secte mai mici nazareenii, meriștii, helenienii etc.. Toate acestea demonstrează în preajma erei creștine o efervescență de idei197.
Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios , iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total și sinucigaș , fără a se trata sub nici o formă cu dușmanul declarat . Fruntașii religioși evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru național , dar a fost posibilă supraviețuirea învățăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor și în plan religios a fost maximă: „ toți evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligați să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul ( Capitoliu ) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreținerea Templului din Ierusalim”198 .
Un moderat , Iochanan ben Zaccai a primit acordul Romei de a înființa la Yawne un centru de învățătură . După distrugerea Ierusalimului acesta „ a devenit centrul unei mici adunări de învățați , ce instruia rabini , calcula în fiecare an calendarul evreiesc și a preluat , pas cu pas , cu acordul romanilor , și unele funcții ale judecătorești ale Sanhedrinului din Ierusalim . Nu , nu Masada , în curând uitată , locul războinicilor și al măcelăririi proprii violente , a rămas , de-a lungul de-a lungul secolelor , simbolul supraviețuirii și renașterii evreiești , până la fondarea statului Israel , ci academia de învățământ de la Jawne , acest lăcaș al învățaților , care a fost apoi mutat în Galileea , după răscoala lui Bar-Kochba . În locul legitimării războiului (oricât de “ drept “ ar fi el ) , rabinii îmbrățișau acum principiul non-violenței”199 . Retragerea lui Iochanan l-a propulsat pe Gamaliel al II-lea la conducerea centrului de la Jawne , un membru al casei Hillel , foarte implicată în războiul împotriva romanilor200 .
Referitor la această perioadă Hans Küng își pune întrebarea : „ Ce le rămăsese , deci , evreilor din Palestina , care trăiau acum cu precădere din agricultură , meșteșuguri și comerțul cu mătase , din punct de vedere spiritual , imediat după această catastrofă națională ?” răspunzând alăturat : „ Cu siguranță nici o istoriografie nouă , niciun fel de psalmi și literatură nouă , abia dacă mai rămăsese viziuni apocaliptice ; nu le rămăsese nicio literatură și nicio filosofie religioasă , așa cum demonstrase înainte marele filosof Filon din Alexandria , un contemporan al lui Isus . În loc de acestea , cel puțin deocamdată , le rămăsese numai – Legea și comentariile Legii ! Rămăsese Scriptura ( îndeosebi cele cinci Cărți a lui Moise , Tora ) învățații și sinagoga . Însă acum – după căderea Ierusalimului și a Templului său – aveau să obțină o valoare ierarhică nouă :
Sriptura ? Pergamentele Torei iau acum locul altarului , iar studiul Torei – împreună cu rugăciunile și faptele bune – iau locul cultului Templului .
Cărturarul ? Rabinii urmează acum castei preoților ; demnitatea rabinică , obținută prin instrucție de către învățător , înlocuiește din ce în ce mai mult demnitatea succesorală a preoților și leviților .
Sinagoga ? Casa locală pentru adunare , rugăciunea și comunitatea înlocuiește Templul din Ierusalim”201 .
Impunerea celebrului impozit pentru evrei nu a fost în măsură să aducă prejudicii majore deosebit de activei populații evreiești . Vitalitatea acestei națiuni și deosebita influență de care se bucurau fruntașii iudaismului rabinic care supraviețuise dezastrului din 70 e.n. sunt ilustrate în timpul celui de-al doilea război iudaic când la începutul său cel mai influent rabin al vremii desemnând pe Bar-Kochba ca fiind drept Mesia , reușea să mobilizeze toate resursele umane și materiale ale evreilor. Succesele au fost repede contrabalansate de insuccese și eșecul celui de-al doilea război iudaic a înjosit demnitatea evreiască și a spulberat toate visele și speranțele evreilor. Nevoiți la o revizuire și o repliere a iudaismului rabinic față de autorități , dar chiar și în condițiile grele ale noii situații în secolele II-III e.n. , iudaismul strălucește prin erudiția și creativitatea reprezentanților săi. Iuda-Ha-Nasi este doar unul dintre cei mai importanți care a reușit să impulsioneze sub grija și influența casei sale numeroși învățați evrei care în câteva decenii vor crea în școli celebre din Palestina și din Babilonia. Marea perlă a creației evreiești din această perioadă este lucrarea Mishna și a cărei definitivare coincide cu un nou val de persecuții și alt val de exilați, inclusiv dintre cei mai mari erudiți evrei care vor deschide în alte tărâmuri „ Academii” de frunte pentru studiul gândirii și culturii evreiești .
În relația iudaismului cu creștinismul încă dintre anii 90-100 e.n. exista introdusă în liturghia din sinagogă o rugăciune împotriva creștinilor prin care aceștia erau stigmatizați. Relația iudaism-creștinism va fi urmărită și în celelalte capitole și privită din mai multe puncte de vedere .
Dacă în timpul dinastiei Severilor persecuțiile nu au fost de mare amploare , secolele IV-V s-au dovedit nefaste pentru iudaism și poporul evreu deoarece triumful creștinismului și rolul de frunte al acestuia în interiorul statului bizantin și în Occident a găsit în iudaism și în evreu un rival principal . Sfinții Părinți ai acestei perioade , adevărați teoreticieni în această problemă centrală din punctul de vedere creștin , vedeau existența iudaismului încheiată , privind prin prisma orologiului lui Dumnezeu , odată cu pătimirea lui Isus Hristos , iar evreul era acuzat în această perioadă de uciderea Fiului lui Dumnezeu și asociat cu forțele cele mai malefice ale Universului , cu Diavolul însuși . Din interior iudaismul păstra aceași atitudine de respingere față de creștini și înregistra câteva succese proprii atât în Palestina , cât și în Regatul Part : Talmudul Babilonian și Talmudul din Ierusalim. Aceste două mari capodopere în condiții normale ar fi putut relansa iudaismul și poporul evreu , dar definitivarea lor a coincis cu noi persecuții în Bizanț și la perși .
Generațiile de tanaim și amoraim au fost în măsură să contribuie la perpetuarea tradiției evreiești și la formarea continuă de mari învățați chiar dacă vremurile le erau vitregi . După cum vom vedea și în celelalte capitole contribuția acestora la zestrea culturală a Orientului Apropiat și chiar a întregii lumi antice a fost neprețuită.
CAPITOLUL VII: VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET .
IUDEO-CREȘTINISMUL
Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societății ebraice (sfârșitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulțime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepți devotați până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăși. În interiorul credinței creștine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna și care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim și să desprindem câteva caracteristici ale vieții lui Isus și a iudeo-creștinismului din afara problemei creștine , cât mai științific cu putință și din punctul de vedere al devenirii istorice și al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu și a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credința fără cunoștință , fără cercetare , fără rațiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creștine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existența lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deși s-a încercat) a existenței fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu și a faptelor sale , a existenței celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii și a dezvoltării iudeo-creștinismului și a creștinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii și romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenței și a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creștinismului și parțial a creștinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viața , existența și prevestirea existenței lui Isus se desprind din interiorul iudaismului și ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adeverește direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice. Deși s-a încercat și discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astazi dăinuie poporul creștinilor , care-și trag numele de la dânsul”202 .
Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David și chiar la Avraam . Nașterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea orașului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior și Gaspar) , care călăuziți de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă și tămâie) . Evangheliile confirmă frica și cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea amenințat de opinia magilor și ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem și împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se știe evenimentelor din viața lui Isus i s-au găsit preziceri în scrierile profeților Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeți se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( nașterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroși autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioșua , iar frații lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda și Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei și în privința onomasticii.
Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret și al Bisericii creștine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învățătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea și renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relațiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile și faptele lui Isus. Și-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioșie în toate călătoriile Lui. Învățătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deși rivalizau între ele și se ajungea la grave acuze reciproce din dorința de a obține funcția de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influență importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupției de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învățăturii , faptelor și minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului și nu din interese financiare și materiale. Important este că Isus din Nazaret și-a prezis zilele trădării sale și a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar și pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui și punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiți să facă față și să reziste suferințelor pe care le presupunea fidelitatea față de Maestrul lor.
În privința procesului numeroși autori și-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăție a poporului evreu , a autorităților religioase ebraice sau a autorităților romane. Succesul acestor aprecieri este împărțit , dar putem desprinde cu siguranță că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzați sau implicați toți evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populației Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulțimii), avea o atitudine schimbătoare în privința lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puțin probabil că marea majoritate a populației ar fi fost dornică să-L urmeze și să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu așteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic și învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins și neputincios , reproșându-i-se ironic chiar neputința de a se salva pe sine însuși. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opțiune de moment și în același timp o radiografie a înclinației și așteptărilor mulțimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorința lor aceștia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numește Hristos ?”, norodul influențat și de opinia preoțimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăși soția lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soțul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia și în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numește un om drept203. Doar insistențele marii preoțimi și a norodului și tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deși mărturisea că îl găsește nevinovat.
În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învățătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele și opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităților romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând și același lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproșând evreilor îndepărtarea față de Acesta. Nu era un naționalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschiși spre universalism , dar și-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoțimi și a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicați în acte necurate sau de corupție erau atacați neiertător de către renumitul învățător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu și insensibilitatea și imoralitatea evreilor ca pe o orbire și depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmație nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoțimi și a Marelui Preot. Pretenția lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desființat vechile instituții iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care și așa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoțime. Afirmația sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susține în epocă. Privind total dinafara episodului înfățișării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire și ură pe care Marele Preot și înalta preoțime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităților ebraice era inevitabilă și doar obligativitatea unei judecăți civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activității lui Isus Hristos , erau hotărâți să elimine învățătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstignește-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovățindu-se în fața propriei conștiințe și a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuție specific romană aplicată hoților și necetățenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret și un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea și răspândirea gândirii creștine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creștin ca locul în care prin suferințele țintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală și a Universului din punctul de vedere creștin , răstignirea oferea tuturor oamenilor și neamurilor șansa unui nou început și a unei noi vieți prin mărturisirea Trinității și acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi și inevitabilă , provenind din exterior , simțise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendințe național-religioase care se manifestau libere și ieșite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenți și la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reținut că el a susținut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator și a obținut amplasarea unei formații de soldați romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineață când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mișcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât și ucenicilor. Punct central al credinței creștine , învierea și înălțarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuții până în zilele noastre. Frumusețea ideii în sine și a ideologiei creștine contrastează cu imposibilitatea unei explicații științifice complete într-un subiect atât de vehiculat și atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât și de celelalte religii sau alte medii mai puțin preocupate de religie și necreștine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul șir de coincidențe între profețiile marilor profeți și biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populației Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat și despre faptele și minunile lui Isus și ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creștin în sine rămânem preocupați de evoluția istorică a credinței creștine și a impactului pe care această credință a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învățătură. Din acest punct de vedere anticreștinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creștin, iar antiiudaismul manifestat de Isus și ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă și esență , ci asemănător atitudinii ostile a profeților care din interiorul societății iudaice criticau națiunea , conducătorii și principalele instituții evreiești , adresându-le amenințări și avertizări în cazul neîndreptării corupțiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învățături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe și nu vedea cu ochi buni și nu accepta dezvoltarea învățăturii creștine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creștini aleși din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret și a celor pe care aceștia au reușit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenția că primii credincioși creștini și simpatizanți sau sprijinitori ai noii credințe au fost din rândurile populației evreiești din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschiși spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credințe în special printre evrei și nefiind pregătiți să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiție. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creștinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioși ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creștinismul ne apare ca fiind una dintre consecințele crizei credinței iudaice și a societății evreiești influențate de evoluția intereselor politico-militare și economice ale Orientului Apropiat și Mijlociu. De la început putem presupune că idea creștină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec și în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credințele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăși aristocrația romană , dar nu putem extinde și în privința evoluției creștinismului aceași poziție. Relațiile cu Orientul a populației evreiești la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parților în privința Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deși necruțătoare și jignitoare , oferea o relație mai coerentă , mai lucidă și directă a evreilor cu autoritățile romane , iar parții cu care o parte a populației fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creștină din Ierusalim la începuturile sale , străduința ucenicilor de a propovădui noua credință și suferințele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităților religioase ebraice. Arestarea lor și înfățișarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenția asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credințe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componența Sinedriului se aflau și opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel își expune punctul de vedere. Capitolul al șaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziția celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învățător al legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puțin timp . Și le-a zis : <<Bărbați israeliți , luați seama bine la voi înșivă , ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conține erori în privința precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creștine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoționant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Și acum , eu vă spun : << Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți împotriva lui Dumnezeu >>”204 . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcție relația creștinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În același timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau și făceau diferență între creștinism și iudaism constatăm că ele nu erau compatibile și se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creștinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creștinii recunoșteau tradiția iudaică , dar percepeau ca depășite și nonvalide toate sacrificiile și tradițiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârșitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creștinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreștinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .
Apărut la Ierusalim , creștinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia și Africa. Jean Daniélou atrage atenția că creștinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât și în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene205. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creștină legată mai ales de eleniști , se poate acredita și o misiune arameeană. În privința bisericii din Galileea , inscripțiile iudeo-creștine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privința căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio mențiune206 . Este probabil deasemenea că creștinii evrei alungați din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creștină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat207.Găsim important de subliniat că odată convertiți la creștinism iudeii rămâneau supuși normelor proprii și fideli interdicției de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiți208.
Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parți, Ioan în Asia, Petru în Pont și Roma , Andrei în Sciția. Biserica iudeo-creștină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.209 , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiție arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creștine Didahia, Înălțarea lui Isaia, dezvăluie o tradiție paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante210. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăște dintr-o comunitate iudeo-creștină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaș al Bisericii creștine. La fel și Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalți apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan și Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creștine ale gnosticismului211. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relații bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică și iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susține că o parte a iudeo-creștinilor retrași revin în Palestina și Ierusalim. El amintește de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viță veche212, episcopi care ar fi fost circumciși. Puși în fața unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existența unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită și ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creștin , iar Iustin vorbește despre acești iudeo-creștini la mijlocul secolului II e.n.213. Ei au fost persecutați de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor și Evanghelia Evreilor menționate de Clement din Alexandria și Origen face plauzibilă existența a două feluri de creștini din Egipt: de iudei convertiți și egipteni convertiți. Misiunea creștină pare a nu fi străină nici de Etiopia și asta din primul secol al erei noastre.
Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creștin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creștinii din Osroene sărbătoreau Paștele ca și creștinii palestinieni214. De mediul creștin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma și Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are și ea aceași origine iudeo-creștină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates și mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toții nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)215, ceea ce credem înclină definitiv balanța în favoarea originii iudeo-creștine palestiniene a creștinismului Adiebenian. La sfârșitul secolului II e.n. Tațian este un mare reprezentant al creștinismului de Adiabene.
Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parților216 și putem discuta despre o extindere a misiunii creștine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creștin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică217, tradiția de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumusețea acestui tip de creștinism s-a perpetuat și în Evul Mediu printr-un număr redus de creștini de acest gen în comunitățile rurale și urbane din Orient.
Aceste diferențe care persistau în rândul creștinilor au fost puse în discuție încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiți. Iudeo-creștinismul de tip ierusalimian pălea prin comparație cu iudeo-creștinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioși. Pavel amintește în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creștini au acceptat de la început ca păgânii convertiți să nu fie obligați la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creștini îi considerau complet egali pe noii convertiți dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creștini. Nota de superioritate a evreilor creștini este adoptată inclusiv de apostolii tradiționaliști(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabilește că creștinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abțină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate și de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creștin , lucru susținut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creștinilor dintre neamuri în continuă creștere va consacra acest tip de creștinism și va diminua rolul istoric al iudeo-creștinismului palestinian și regresul numeric al acestor creștini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus și indicației Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creștini de rigorile tradiției iudaice.
Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde și problemele existente în interior și pericolele care amenințau Biserica. Nu de puține ori sunt subliniate greutățile și suferințele de care au avut parte. Populația și autoritățile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină și chiar apostolul nominalizează suficienți oameni din rândul populației din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanții săi supraveghea evoluția acestei credințe și acționau în sensul izolării și persecutării creștinilor și chiar a uciderii fruntașilor săi. Martiriul lui Pavel și Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunitățile creștine au supraviețuit și au păstrat învățăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creștinismul de tip elenistic.
Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlnește în Corint pe Aquila și Priscila, tocmai alungați de la Roma în urma unui edict imperial menționat de Suetoniu și datat în anul 49 e.n..
Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândește buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină și asupra Bithiniei , Capadociei și Galatiei.
Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar știm că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se știu despre Ioan decât puține lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domițian la care face Ioan însuși referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învățătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.
Pentru creștinismul nord și sud dunărean notabilă este informația transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciției pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmația nu ni se pare imposibilă putând susține ca plauzibilă și deloc exagerată încercarea evanghelizării sud și nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credințe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existența timpurie și în aceste regiuni a unei orgănizări bisericești chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieții bisericești creștine ilustrată și prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.
Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului și a poporului evreu credința creștină și deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început și care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparținând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puțin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autoritățile romane creștinismul cel puțin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înțelegeau și o doreau soluționată.
CAPITOLUL VIII: DIASPORA EVREIASCĂ
Cuvântul de diaspora este termenul grecesc al răspândirii unui popor în rândul celorlalte popoare ale Europei , Asiei sau Africii . El are înțelesul de “ dispersare” , având echivalentul în limba ebraică de Galut sau Golah( exil sau grup exilat)218.
„ Prin căderea Regatului Israel în 721 î.e.n. , începe diaspora evreiască – adică risipirea și contopirea israeliților cu celelalte popoare .După dispariția Regatului Iehuda și renașterea lui ulterioară sub forma de provincie persană , apare o diasporă într-un nou sens al cuvântului , în sensul de o Iudee extinsă.Cea mai influentă parte a acestei diaspore o alcătuia colonia evreiască din Babilon. Centrul cultural care a luat naștere aici în timpul exilului s-a dezvoltat neîntrerupt , chiar și după restaurarea Iudeei”219. Diaspora evreiască din Mesopotamia a rămas de-a lungul secolelor una prosperă și deosebit de importantă , strălucind prin reprezentanții ei ( comercianți, învățați , preoți , apropiați ai regelui ) și realizările acestora în plan spiritual, economic, arhitectural.
Echivalența dintre cuvântul diaspora și evreiescul “galut” nu va căpăta un sens adevărat decât în perioada elenistică când evreul va avea sentimentul că poate alege unde vrea să traiască mai prosper , deși nici acum statutul lor nu era unul sigur , unele comunități evreiești constituindu-se inclusiv în perioada romană din sclavi concentrați în diferitele orașe ale Imperiului Roman.
Insistând încă puțin asupra formării diasporei evreiești trebuie menționat că încă înaintea distrugerii Primului Templu existau așezări comerciale evreiești înafara Israelului , celebră fiind colonia cu caracter militar și comercial evreiască din Egiptul de Sus atestată în secolul VI î.e.n. numită de greci Elephantine ( Orașul Elefanților ). Tradiția diasporei evreiești din Egipt s-a păstrat încă din acest secol până în perioada romană. Încă din acest secol VI î.e.n. exista în Egipt un mic Templu închinat lui Dumnezeu220.O altă direcție de care trebuie să ținem cont în începuturile formării diasporei evreiești este cea a Asiei Mici și a insulelor Ionice , aflând de la profetul Ioel că fenicienii au vândut evrei ionienilor. Existau deci colonii evreiești în secolul VI î.e.n. în provinciile asiatice ale Imperiului Persan221.
Josy Eisenberg afirmă că „ începând cu Alexandru cel Mare , importanța diasporei a sporit neîncetat : curând ,copilul apare mai viguros decât tatăl. Între cucerirea lui Alexandru și convertirea împăratului Constantin , adică o perioadă de peste șase secole , comunitățile evreiești cunosc o expansiune considerabilă , făcând dovada unei mari vitalități și manifestând o putere reală de atracție asupra neevreilor”.
" În țările <<împrăștierii>> , în afara Iudeii , centrele principale fiind la Babilon și în Egipt , comunitățile evreiești,care au rămas în relații strânse cu cea de la Ierusalim , au creat o unitate spirituală fondată pe Tora și pe un corp comun de tradiții , idealuri , speranțe și aspirații. Unul dintre factorii acestei unități spirituale a fost influența lui Ezra și Neemia la curtea persană , influență care le-a permis să impună tuturor comunităților imperiului persan un model uniform de credință și de practică evreiască. Această influență este ilustrată prin ordonanța descoperită la Elephantine , promulgată de Darius , în 419 î.e.n. , garnizoanei evreiești locale de a respecta Paștele conform exigențelor religiei acesteia. Această unitate a rămas întreagă chiar și după ruperea unității lumii politice din care făceau parte și evreii , odată cu distrugerea Imperiului lui Alexandru cel Mare , către 300 î.e.n.”222.
Apropiindu-ne de perioada care ne interesează cel mai mult în aceste rânduri putem aprecia că diaspora estică a avut o contribuție importantă și în unele momente hotărâtoare între secolele I î.e.n.- VI e.n.. Cu importante contribuții și în secolele anterioare în această perioadă comunitățile evreiești din afara lumii romane ating maxima maturitate și își aduc un aport substanțial în dezvoltarea culturală și economică a Orientului Mijlociu. Este evident interesul romanilor și parților de a câștiga pe evrei de partea lor sau de a lua în stăpânire Israelul. Relațiile Ierusalimului cu diaspora evreiască de sub stăpânirea partă a fost neîntreruptă și protecția acordată de parți evreilor a fost nu de puține ori mai mult decât onorantă.Tocmai această atitudine favorabilă evreilor a câștigat numeroși partizani evrei de partea regatului rival Romei. Nu de puține ori de-a lungul acestor secole evreii au fost puși în fața unei alegeri deosebit de dificile : lumea romană asemănătoare elenismului le propunea o viață spirituală politeistă cu impotante înclinații spre viața laică lipsită de griji , în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc și le promitea o protecție amenințătoare. Comunitățile evreiești care formau diaspora estică având în frunte Babilonul au prosperat într-un mod deosebit și avea în secolul II e.n. o tradiție și un renume deosebite. Excelând în plan profesional în toate domeniile vieții sociale evreii diasporei estice au devenit de neignorat și uneori de neînlocuit în această parte de lume în care trăiau. Deși au existat și persecutați surprinde modul în care acești evrei au fost promovați de-a lungul mai multor secole de regii parți în funcțiile cele mai importante ale Regatului. Important de menționat este faptul că diaspora babiloniană recunoștea întâietatea și chiar supremația Ierusalimului în plan spiritual și acordau cinstea cuvenită Templului prin pelerinaje, donații și importanta contribuție anuală. Putem lesne bănui că în cele două războaie împotriva Romei , evreii alături de credința lor oarbă în victoria care credeau ei că le-o promisese Dumnezeu , aveau semnale de încurajare din partea diasporei babiloniene și chiar ajutoare substanțiale. La începutul erei creștine diaspora evreiască mondială devenise mai importantă decât Țara mamă sub toate aspectele posibile.
În privința numărului evreilor aprecierile moderne situează populația evreiască între 7și 10 % din populația Imperiului Roman.Cifra care poate fi avansată pentru evreii din Imperiul Roman este deci între 6 și 7 milioane de oameni, din care aproximativ 4 milioane o reprezenta dispora ( 1 milion evreii din Egipt, 1 milion evreii din Siria) . În exteriorul Imperiului Roman în principal în Babilonia locuiau peste un milion de evrei223. După anul 135 e.n. comunitățile evreiești din patria-mamă și-au subțiat simțitor densitatea și numărul locuitorilor. Și până atunci , dar de atunci mai accentuat rolul jucat de evreii din diaspora a fost mai evident și sub aspectul numeric.
Dezastrul din anul 135 e.n. a dat o lovitură grea iudaismului din Țara Sfântă . După 135 e.n. iudaismul palestinian a făcut pași importanți înapoi, repliindu-se și reducându-și considerabil forța propovăduirii. A lăsat loc liber însă diasporei babiloniene care spre fericirea destinului evreiesc exista și era în plină glorie. Dintre evreii care nu au fost vânduți ca sclavi sau deportați de Hadrian au fugit în special în Babilon , între ei găsindu-se și numeroși învățați. Atitudinea conciliantă a lui Antoninus Pius le-a îmbunătățit situația , iar fiul și succesorul lui Simeon ben Gamaliel , Iuda Ha Nasi ( Prințul ) ( 125-217) a reușit să mențină relații deosebite cu Marcus Aurelius . Beneficiind de sprijinul imperial sub patriarhatul lui Iuda , evreii din Palestina prosperă din nou, iar Iuda Ha-Nasi simțind momentul favorabil și presimțind posibila răsturnare de situație a sprijinit și impulsionat crearea unui instrument care să ofere o mai largă legitimitate demersului lor academic. Atunci a fost elaborată Mișna care era împărțită în șase ordine , iar ordinele în tratate. Trecerea în neființă a lui Iuda Ha-Nasi în anul 217 e.n. a avut ca și consecință imediată înrăutățirea relațiilor evreilor cu autoritățile romane.
„Datorită asocierii unor factori nefericiți ( persecuții , fiscalitate mare, dificultăți economice, recolte proaste, epidemii ) , viața a devenit tot mai dificilă pentru evreii din Palestina , unele școli au trebuit să se închidă și treptat , Palestina a abandonat Babilonului rolul de centru cultural al poporului evreu.A sosit acolo , în anul 219, Aba Arika ( 175-247) , care fusese discipolul lui Iuda , și a întemeiat faimoasa școală de la Sura”224 .
„ În Babilon au luat ființă și au funcționat școli celebre –ieșivot( academii)- în Sura , Pumbedita și Nahardeea. Academiile pline de elevi veniți din toate colțurile țării. Se studia mult, cu pasiune”225. La scurt timp după înființarea Școlii de la Sura a luat ființă o școală la Nehardeea care-l avea în frunte pe Mar Samuel ( 180-257), fost discipol al lui Iuda Ha-Nasi , autorul expresiei-“ Legea statului e lege” care a constituit un punct de plecare sănătos pentru legea civilă evreiască226.
„ Puțin mai târziu , ca urmare a unor jafuri săvârșite la Nehardeea , de către Odenat ( soțul Zenobiei) , în 258, s-a fondat a treia școală de către Iuda ben Ezekiel ( decedat la 299) în orașul vecin , Pumbedita.Aceste trei școli au cooperat între ele precum și cu școlile din Palestina , care aveau mai mult o existență efemeră , pentru a menține și dezvolta tradițiile învățământului evreiesc”227.
În redactarea Mișnei Rabi Iuda Ha-Nasi a avut și câțiva rivali ca Bat Kapara și Rabi Hiya care păstrau doctrinele eliminate .
„ Mar Samuel poseda cunoștințe bogate și în domeniul astronomiei , matematicii, medicinei și filosofiei. El a susținut cu curaj că evreii nu trebuie să aștepte vremuri mesianice ( idealul majorității evreilor din acea vreme ), pentru dobândirea independenței politice , ci trebuie să depună un efort propriu pentru renașterea statului evreu. El a fost unul dintre redactorii principali ai Talmudului Babilonian”228. Ansamblului format din Mișna (legile) și Ghemara( comentariul legilor și Aggada) i s-a dat numele de Talmud229.
„Produse de cele două centre intelectuale diferite,Palestina și Babilon, Talmudurile se deosebesc în privința subiectelor tratate,metodei,prezentării și limbii”230.Ca dimensiune Talmudul Babilonian este de trei ori mai întins decât Talmudul din Ierusalim. Talmudul din Ierusalim își are originea prin activitatea lui Rabi Iohanan ben Napaha ( m.279) care a fondat și Academia de la Tiberiada. Ibidem
„Scris în aramaica orientală, Talmudul din Babilon expune discuțiile purtate în școlile din Babilon privitoare la Mișna lui Rabi Iuda. Acolo evreii se bucurau de o largă autonomie . În fruntea lor se afla Exilarhul ( șeful exilaților) , căruia împăratul Persiei în dăduse puteri mari și se bucura de un statut semi-regal”231 .În timpul dinastiei Arsacizilor până în anul 226 e.n. evreii din Babilonia s-au bucurat de o adevărată epoca de aur232. Dinastia Sasanizilor de origine persană și adepți ai acestei religii zoroastriste i-a pus pe evreii babilonieni în fața clipelor grele ale persecuțiilor233 .
Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-338) și a rivalului său halahic, Raba ( 299-352). Acesta din urmă a fost un adevărat model al genului babilonian234 .
„ Multitudinea de tradiții și de doctrine, transmise oral și acumulate în decursul secolelor a căpătat asemenea proporții încât sosise momentul redactării acestei vaste sume de cunoștințe și norme, ceea ce a implicat o selecție, o grupare și o clasificare a ansamblului , în acord cu diversele tratate ale Mișnei.
Redactarea a fost intreprinsă de Rabi Ași ( decedat 427) , care a fost vreme de cincizeci și doi de ani șeful academiei din Sura , pe care a condus-o cu o deosebită competență și eleganță . Rezultatul muncii sale , care a durat treizeci de ani , reprezintă esențialul Tamudului. Opera lui Ași a fost continuată de succesorii săi,mai ales de Rabina II ( decedat la 500) , care a redactat textele acumulate după moartea lui Ași.Rabina a fost ultimul dintre amoraimi , cel din urmă care să fi precedat Tora pe baza transmisiei orale: iar odată cu opera sa putem considera că elaborarea Talmudului s-a încheiat”235 .
În timpul dinastiei parților exilarhul era o oficialitate de rang înalt a statului , iar odată cu venirea dinastiei sasanide în primele decenii ale secolului III e.n. puterea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor236 . La începutul dinastiei sasanide evreii s-au văzut persecutați , urmând ca următoarele două secole să fie relativ liniștite din acest punct de vedere , dar ei fiind priviți în tot acest timp cu suspiciuneși având o amenințare serioasă din partea dinastiei sasanide , chiar dacă existau colaborări din cele mai fericite cu cele mai înalte oficialități ale Regatului Persan.
Definitivarea redactării Talmudului a coincis cu noi persecuții asupra evreilor la fel ca și în cazul evreilor din patria-mamă în momentul redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim. Relațiile dintre evreii din “ metropolă” și evreii babilonieni care de secole au existat în plan economic,spiritual și politic au fost segmentate , continuând doar prin Talmud care constituia principalul pol de coeziune între evrei237.
Din a doua jumătate a secolului V e.n. temerile evreilor babilonieni au început să se adeverească. Regii persani au practicat convertirea forțată și au scos iudaismul în afara legii238. „ Iezdedgerd III ( 438-457) , împins de magi fanatici adoratori ai focului , a decretat persecutarea tuturor celorlalte religii. Persecuțiile au fost intense sub Firuz ( 459-486) , fiul lui Ierdegerd. Academiile din Sura și Pumbedita au fost închise. În anul 501, apariția lui Mazdak, fondatorul “zendicismului” , care propovăduia comunitatea bunurilor și a femeilor , a dus la ultima limită intoleranța. Executarea lui Mazdak în 528 a îmbunătățit situația , evreii au respirat mai liber , iar școlile și-au reluat activitatea . O nouă generație de doctori s-a afirmat , așa-numiții saboraim ( de la o rădăcină ebraică însemnând “ a reflecta” ). … Dar vârsta de aur a evreimii babiloniene aparținea deja trecutului , și doar abia după două secole, sub califat, academiile babiloniene și-au regăsit puțin din strălucirea de altădată”239.
Firuz este poreclit în tradiția iudaică cel Rău pentru că l-a martirizat pe exilarhul Huna Mari240. Decesul lui Firuz a provocat o perioadă de anarhie de care a profitat exilarhul evreu Mar Zutra II (496-520) care cu câteva sute de războinici a întemeiat un stat independent cu capitala la Mahoza. Acest stat nu a ființat decât 7 ani , exarhul fiind ucis241.
Josy Eisenberg subliniază că aceste evenimente tragice nu au fost în măsură să distrugă credința iudaică din Babilonia și Persia . „ Diaspora evreiască a rămas cea mai puternică concentrare evreiască” și „ a devenit metropola necontestată a tuturor evreilor din lume”242, după dispariția patriarhatului de Palestina.
Elie Wiesel în lucrarea sa “ Celebrare talmudică” consideră că Talmudul ( două milioane și jumătate de cuvinte) „ capodoperă inegalabilă a memoriei evreiești se referă la toate aspectele activităților omenești : literatura și jurisprudența, medicina și geometria , geografia și astronomia , parabolele și aforismele , problemele individului legate de societate, comportamentul față de străini, întrebările față de sensul vieții , interpretarea Legii și analiza psihologică, conflictele culturale și religioase. << Întoarece paginile, spune un înțelept, caută bine, pentru că totul se află acolo>>”243. Tot el continuă spunând că „ Rav Ași și Ravina au terminat redactarea Talmudului , dar nu l-au pecetluit , permițându-ne astfel să le continuăm opera lor de-a lungul secolelor”244.
Cu siguranță aportul diasporei evreiești la bogăția culturală , spirituală și intelectuală a umanității însăși este impresionantă până în zilele noastre. Tradiția acestei diaspore care este multimilenară nu poate decât să ne ilustreze încă o dată în plus dimensiunea subiectului atins. Protejați de regatele în care au trăit , în marea majoritate a acestei perioade , evreii din această diasporă estică ( babiloniană ) au prosperat într-un mod deosebit din punct de vedere economic și cultural și mai ales în perioada care ne interesează în aceste rânduri cel mai mult ( sec. I î.e.n.-VI e.n.). Dintre ei existau numeroși favoriți ai casei regale însăși , sfătuitori de frunte , iar reprezentanții acestor exilați erau consultați în luarea tuturor deciziilor . În tot acest timp evreii babilonieni s-au afirmat în toate domeniile vieții sociale bucurându-se pe o perioadă deosebit de întinsă de o libertate incredibilă în practicarea propriilor obiceiuri , propriei religii sau afirmării individuale sau de grup. . Acest statut al lor de popor favorizat și cult, dinamic, intreprinzător în timpul dinastiei arsacide și sasanide ( excluzând bineînțeles ultima sută de ani a dinastiei sasanide-450-550 e.n. ) ne îndreptățește să credem că influența pe care a avut-o diaspora evreiască babiloniană este majoră pentru istoria întregii Asii de-a lungul acestor secole din punct de vedere economic, religios, politic și cultural-științific . Evreii din patria-mamă percepeau existența acestora ca pe un sprijin adevărat și nu de puține ori au înțeles într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene. Sub aspect teologic evreii babilonieni au recunoscut întotdeauna supremația Ierusalimului și îi putem considera ca adevărați conservatori ai credințelor strămoșești ebraice. Deși aveau un statut special și o prosperitate sporită în toată această perioadă , evreii trăiau într-un sistem care nu le asigura o siguranță certă . Amenințarea principală era posibila, chiar iminenta declanșare a persecuțiilor (fapt care a și avut loc ) .Demnă de subliniat este vitalitatea acestei diaspore evreiești babiloniene în toate aceste secole și contribuțiile ei enorme la dezvoltarea științelor , literaturii în principal cu orientare religioasă și a arhitecturii din Orientul Mijlociu și Apropiat. E
O altă componentă importantă a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora evreiască nord-africană.Realizând o hartă a diasporei renumitul istoric J. Juster presăra pentru Africa 42 de ațezări în Egipt (printre care Alexandria, Cairo , Assuan) , 4 localități în Cirenaica , cinci localități în Numidia , șase localități în Mauritania și încă câteva pentru Etiopia , Libia și Africa romană ( Tripoli, Utica). După cum am amintit deja în paginile anterioare diaspora evreiască din Egipt și-a avut începuturile încă din secolul VI î.e.n. . „ La începuturi diaspora , evreiască din Egipt , alcătuită mai cu seamă din mici colonii militare , nu se poate defel compara cu densa populație iudaică din Babilonia. De altfel , aportul ei cultural nu pare să fi fost considerabil înaintea epocii elenistice”245.
„ Impresia pe care a produs-o Alexandru asupra evreilor a fost mai profundă decât oricare dintre acelea pe care le-ar fi făcut-o un alt rege neevreu din istorie. Alexandru s-a dovedit a fi atât de generos cu ei , încât le-a lăsat întreaga libertate de exercitare a cultului , ceea ce echivala cu autonomia spiritual-religioasă.El a fost printre primii suverani care a înțeles că toleranța față de popoarele supuse este cea mai înțeleaptă politică . În semn de omagiu pentru această politică de largă toleranță , promovată de Alexandru față de evrei , s-a introdus în onomastica iudaică prenumele de Alexandru. Soldații evrei au intrat în rândurile armatelor macedo-grecești ale lui Alexandru cel Mare”246.
Constituirea de noi state după trecerea în neființă a lui Alexandru cel Mare a favorizat o importantă imigrație evreiască din Palestina în Egipt în timpul lui Alexandru I Soter247 care stăpânea și asupra Palestinei . Acesta a luat măsuri importante privind evreii : le permitea să se stabilească la Alexandria , iar evreii la rândul lor au început să-și însușească limba greacă248.
Ptolemeu al II-lea ( 283-246 î.e.n. ) a eliberat zeci de mii de sclavi evrei , fiind favorabil evreilor și a solicitat Marelui Preot Eleazar din Ierusalim să-I trimită cărturari evrei la Alexandria care vor traduce Biblia din ebraică în greacă. „ Versiunea Bibliei în limba greacă a căpătat denumirea de Septuaginta. Traducerea Bibliei în limba greacă constituie o primă solie a iudaismului , transmițând lumii întregi valorile spirituale ale evreilor”249.
Între 301-198 î.e.n. Palestina rămâne în mâinile Ptolemeilor. Schimburile comerciale au fost impresionante și mulți evrei s-au înrolat în armata ptolemaică sau au emigrat în Egipt250.
În anul 198 î.e.n. Palestina este cucerită de Antioh III al Siriei și între exilații către Egipt existau familii aristocratice importante din Iudeea , ca Onias IV, fiul Marelui Preot Onias III251 .
Istoria Egiptului a lui Manethon apare în timpul domniei lui Ptolemeu al doilea și are un caracter violent evreiesc252 demonstrând prezența numeroasă a evreilor în Egipt.
Sub Ptolemeu IV ( 221-204 î.e.n.) evreii constituiau o comunitate prosperă, Onias punea bazele templului din Leontopolis cu sprijinul regelui253 .
„Influența unora dintre evrei în statul egiptean este de mare folos pentru Iudeea . Căci solidaritatea dintre evreii din Egipt și coreligionarii lor din Palestina este cu totul remarcabilă”254.
În secolul I î.e.n. până în timpul ocupației romane evreii ocupau poziții de frunte în regatul ptolemaic în special în armată255. Sentimentele frățești ale evreilor din Egipt erau atât de sincere și puternice față de evreii din patria-mamă încât vor încălca devotamentul orb de până atunci față de Ptolemei și vor sprijini pe romani la solicitarea Marelui Preot de la Ierusalim. Actul considerat de greci și egipteni de înaltă trădare „ va contribui la dezvoltarea sentimentelor antievreiești și la provocarea de manifestări violente în tot cursul perioadei romane”256.
Istoricul Strabon spunea : „ N-ai putea găsi ușor un loc pe pământul locuit care să nu fi adăpostit acest popor și pe care să nu fie stăpân” , venind să ne convingă asupra numărului și forței economice pe care o reprezentau comunitățile evreiești. Existau mai mulți evrei în Alexandria decât în Ierusalim257, iar în timpul lui Philon din Alexandria populația evreiască locuia două din cele cinci cartiere ale orașului.
Cele mai moderne estimări apreciază că numărul evreilor din Egipt se situa la aproximativ un milion de oameni la începutul secolului I e.n. . Evreii alexandrini se deosebeau prin bogăția lor contrastând cu starea materială și financiară a diasporei evreiești orientale sau sud-europene care cel puțin în secolul I-II era majoritar săracă sau înrobită. Marcel Simon spunea : „ La Alexandria , există armatori, bancheri și mari bogătași evrei “ . Alexandria era o adevărată metropolă a elenismului , iar Philon Iudeul ( de Alexandria ) era unul dintre acei evrei elenistici care dorea să pună de acord religia și filosofia , revelația și rațiunea258 . „ Poruncile biblice sunt destinate să insufle omului principalele virtuți pe care le predică stoicismul : cumpătare , curaj, evlavie, dreptate. Ele au și misiunea să explice societății legile cosmice care guvernează universul . În felul acesta , ritualurile cele mai specifice ale iudaismului sunt inserate într-o concepție cosmică sau morală; regulile de igienă sunt întemeiate pe respectarea calităților proprii ale elementelor naturale; Șabatul desființează clivajele sociale; regulile alimentare și abstinența conduc la cumpătare și frugalitate . Filon folosea adeseori metoda alegorică pentru a explica Biblia”259.
Philon din Alexandria are doar două opere istorice ( Contra lui Flaccus și Ambasada lui Gaius ) care relatează evenimentele trăite de filosof și comunitatea evreiască alexandrină în timpul persecuțiilor de la Alexandria din timpul prefectului Flaccus și a domniei lui Gaius Caligula . Flavius Iosephus mai ales în Contra lui Apion face dovada cunoașterii comunității evreiești alexandrine. Foarte importantă este “ Scrisoarea împăratului Claudiu către alexandrini “ ( document papirologic) din care aflăm care era statutul juridic al evreilor în prima jumătate a secolului I e.n. .
Solidaritatea dintre evreii alexandrini și cei din patria-mamă a fost vie timp de secole. La sfârșitul secolului II î.e.n. și începutul secolului I î.e.n. în timpul domniei lui Alexandru Ionai ( 103-76 î.e.n. ) ,Cleopatra este sfătuită de Ananias să nu treacă cu armatele prin teritoriul lui Alexandru ca să nu-și facă dușmani toți evreii260 . În 55 î.e.n. când soldații evrei din Egipt ascultă ordinele lui Antipater pentru a-l lăsa pe Gabinius să intre cu armatele în țară261 sau în 48 î.e.n. militarii evrei de la Peluz și Memphis ascultă de Marele Preot de la Ierusalim , Hyrcanos II , ajutând pe Iulius Caesar și aducând dezastru pentru egipteni și grecii din Alexandria262 .
De la începutul locuirii lor în Alexandria evreii locuiau compact în cartierul numit “ Delta “ , iar în timpul lui Philon locuiau compact în două cartiere și un număr important erau risipiți în alte cartiere263.
Esther Starobinski – Șafran observa foarte bine în “ Incursiuni în iudaismul antic” că “ comunitatea este o instituție semipolitică , având legi proprii , cutume proprii , organizare proprie , funcționarii săi. Dar autonomia ei se limitează la domeniile religios și social. Ea nu se bucură de o deplină autonomie politică , lucru care n-ar fi comparabil cu exercitarea puterii centrale”264.Statutul lor din timpul Ptolemeilor a fost confirmat și de către romani.
Dacă sentimentele evreilor alexandrini erau frățești față de evreii palestinieni , din punct de vedere cultural ei se distanțau de aceștia și clasa cultă evreiască din Alexandria nu mai avea aceleași sentimente față de Ierusalim. Sentimentul însă a fost reciproc , iar evreii din patria-mamă și chiar cei babilonieni aveau unele rețineri și condamnau modul în care evreii alexandrini cochetau cu modul de viață elenistic.
Esther Starobinki-Șafran subliniază, ca definitorie pentru existența diasporei evreiești , sinagoga în jurul căreia întrega comunitate se organiza , aceasta având funcții multiple: loc de adunare , de rugăciune, de studiere a Torei265.În Egipt sinagoga avea numele de proseuche sau eucheion( loc de rugăciune)266.
Dacă dăm crezare lui Philon din Alexandria etnarhul a fost înlocuit în funcțiile sale de gerousia în timpul lui Augustus267. Profesiile erau variate , iar la Alexandria erau evrei deosebiți de bogați și influenți dintre care făcea parte și familia lui Philo din Alexandria268. După cum spune Josy Eisenberg gândirea lui Philon bogată , fecundă nu a influențat iudaismul , dar creștinismul a fost puternic marcat de gândirea lui prin intermediul lui Origen și a Școlii alexandrine și se acceptă că ar exista urme sensibile ale gândirii sale în Evanghelia după Ioan269. Pentru Philon Alexandrinul ( sinteză a sentimentului evreiesc alexandrin) Ierusalimul era metropola , patria-mamă , patria spirituală270.
În întreaga perioadă romană ocupațiile artizanale și agricole ale evreilor alexandrini s-au menținut , dar încă din timpul lui Augustus atribuțiile lor în domeniul militar și civil s-au restrâns considerabil271, acestea fiind preluate de armata romană și de greci cu unele excepții notabile.
Philon Alexandrinul stabilea cinci categorii sociale pentru evreii alexandrini din timpul primilor împărați romani272 . Prima ar fi cea a bancherilor ( poristai ) , a doua și a treia cea a transportatorilor și a neguțătorilor ( naucleroi și emporoi ) , acestea trei alcătuind clasa superioară și mijlocie a evreilor alexandrini273 . A patra clasă era cea a artizanilor ( technitai ) care făceau parte din clasa medie și submedie, iar ultimii erau țăranii evrei din jurul Alexandriei ( georgoi ) , cei mai nevoiași274.
„ Trecerea de la ebraică la limba greacă pentru studierea textului sacru marchează un moment hotărâtor în istoria comunității evreiești din Alexandria”275. Evoluția spre elenism este surprinsă și în inscripțiile sinagogale sau în antroponimele utilizate276 .
Relațiile dintre evrei și greci au devenit imposibile odată cu sprijinul acordat de soldații evrei la instalarea puterii romane în Egipt. Animozitățile existaseră chiar de la începutul conviețuirii , dar în timpul primilor împărați lipsa de simpatie a grecilor față de iudei nu dă naștere unor manifestări deosebite . În anul 19 e.n. Germanicus în vizită la Alexandria dorind să beneficieze de sprijinul grecilor refuză evreilor dreptul de a participa la distribuția grâului277, dar în timpul domniei lui Gaius Caligula relațiile greco-evreiști se agravează progresiv. Grecii pretind ridicarea unor statui imperiale în sinagogile evreilor , mizând pe atitudinea favorabilă a lui Caligula și pe cultul imperial pe care acesta îl instituise și îl pretindea. Poziția pe care o adoptă prefectul Egiptului , A. Avidius Flaccus , încurajează pe greci și dezonorează pe evrei ( erau numiți străini ). Reacția evreilor este imediată în dorința de a se împotrivi pângăririi sinagogilor , dar grecii încep jefuirea caselor și prăvăliilor evreiești, totul degenerând într-un adevărat pogrom278. La 31 august 38 e.n. când împăratul sărbătorea ziua de naștere , pogromul instituit evreilor era la cotele cele mai ridicate279. Doar arestarea prefectului Flaccus aduce îmbunătățirea situației evreilor. Din dorința de a obține recunoașterea libertății credinței lor o delegație evreiască formată din cinci persoane în frunte cu Philon pleca la Roma în toamna anului 39 e.n. . După prima audiență ( mai 40 e.n. ) Caius Caligula nu se lasă înduplecat și după ce în Iudeea sunt semnalate acte de nemulțumire , Caius Caligula dorește cu orice preț să dedice Templul din Ierusalim cultului imperial280. Evreii din lumea întreagă erau alarmați și doar asasinarea lui Caius Caligula oprește ducerea la îndeplinire a ordinului. După Caligula , noul împărat , Claudius, s-a arătat favorabil evreilor , iar Agrippa , apropiat al acestuia intervine în sprijinul conaționalilor săi. Ca și Augustus , Claudius confirma statutul evreilor de dinaintea anului 38 e.n.281 .
Evreii și grecii se mai înfățișează o dată lui Claudius cu plângere și împăratul redactează faimoasa “ Scrisoare către alexandrini “ prin care evreii aveau libertatea practicării cultului , dar se punea stavilă oricărei extensii a drepturilor evreilor282.
În anul 66 e.n. au loc incidente noi între evreii alexandrini și greci. Prefectul roman de atunci , Tib. Iulius Alexander, un evreu filoroman rigorist trece la uciderea evreilor răsculați , Flavius Iosephus exagerând bineînțeles dă un număr de 50000 de morți283 .
După primul război iudaic o parte a sicarilor și-au aflat refugiul la Alexandria de unde fie sunt arestați, fie vor avea un sfârșit crud. Între 75 și 115 e.n. există puține informații privind raporturile evreilor cu grecii și romanii. Cu siguranță ele nu au fost din cele mai bune . Între anii 115-117 e.n. are loc marea revoltă a evreilor din Egipt , Cyrene și Cipru în plină glorie a împăratului Traian. Marcius Turbo îi învinge pe evrei după numeroase și dificile confruntări. Revolta dintre anii 115-117diminuează forțele evreiești din diaspora nord-africană deoarece în cel de-al doilea război iudaic (132-135) evreii alexandrini nu mai reacționează pentru a se solidariza cu evreii din patria-mamă284 . Comunitatea evreiască din Alexandria se va relansa în plan economic abia în secolul III e.n.285 . În secolul IV e.n. ei sunt în relații încordate cu patriarhul Athanaios , iar în 412 , Chiril le adresează amenințări evreilor , ajungându-se la conflicte între evrei și creștini la Alexandria286 . „ Sinagogile sunt prefăcute în biserici . Evreii sunt alungați în masă . Populația este autorizată să jefuiască după bunul plac. Aici se încheie istoria comunității antice a evreilor din Alexandria”287 .
„ O ramură a coloniei evreiești din Egipt , în continuă extindere , era centrul evreiesc din Cirenaica , partea de răsărit a Libiei , cu cele două comunități principale din orașele Cirene și Berenice . În secolul I e.n. , evreii aveau acolo archonții și judecătorii lor proprii și alcătuiau , precum relatează Strabo, o pătură distinctă a populației , alături de burghezi , agricultori și străini. Locuitorii evrei din Cirenaica , favorizați de romani , erau dușmaniți de populația greacă , așa încât împăratul August a fost nevoit să le confirme , printr-un edict special , autonomia și , mai ales, dreptul lor de a aduna contribuții pentru Templul din Ierusalim”288 .
Comunitatea evreiască din Cipru a fost distrusă complet după cum mărturisește Dio Cassius în a sa Istorie romană.
A treia ramură importantă a diasporei evreiești a fost cea din Asia Mică. Existau mai multe zeci de localități în Ionia , Misia , Lidia , Frigia, Cilicia, Cappadocia, Bitinia dintre care cele mai importante localități cu locuitori evrei au fost Antiohia și Damasc289 . Estimările recente afirmă că în partea orientală a Imperiului proporția evreilor ajungea până la 20 % din întreaga populație și că evreii din această parte a imperiului atingeau sau chiar depășeau un milion de membri290 . Pentru evreii din Asia Mică însă , administrația și armata romană a fost mai puternică și mai eficientă , iar în relațiile lor cu celelalte populații ei s-au găsit pe picior de inferioritate. Sirienii , mari comercianți ai timpului cel puțin în secolele I î.e.n. – I-II e.n. , îi percepeau ca străini și din această cauză au avut loc numeroase conflicte care le-au adus numeroase neajunsuri și vistime evreilor din Orientul Apropiat timp de mai multe secole. Plângerile lor nu au provocat ,în cazul în care erau ascultate, nici un neajuns sirienilor sau grecilor , iar în cel mai fericit caz obțineau recunoașterea unor drepturi devenite deja obișnuite , în schimb plăteau cu viața la fiecare răbufnire a sentimentelor antievreiești. La fel și grecii se străduiau din plin să-i învinovățească , și asta deoarece în Asia Mică elenismul avea rădăcini vechi și prinsese atât de bine încât mulți vedeau în evrei inamici declarați , chiar dacă existau și cazuri de străini preocupați de religia , obiceiurile și modul de viață evreiesc . Aici, spre deosebire de evreii alexandrini , deși existau evrei care deprinseseră de timpuriu arta negoțului , nu existau evrei deosebit de bogați cel puțin în secolul I-II e.n. , marea lor majoritate fiind din clasa mijlocie și nevoiașă , chiar dacă educată și cultă . Toate aceste neajunsuri au făcut ca diaspora evreiască din Asia Mică să se afle sub o amenințare permanentă , fiind o țintă preferată , dacă nu chiar unică și contribuția la dezvoltarea culturii și creației ebraice să fie minimă raportat la densitatea acestei populații. Marea relizare a iudaismului în Orient a fost convertirea regelui de Emessa , a regelui din Cilicia și a casei regale din Adiaben. Celebru este și cazul regelui Armeniei , Tigranes și a urmașilor nepoților acestuia care până la a patra generație au păstrat legături cu iudaismul , după distrugerea Templului291 .Între secolele IV-VII e.n. evreii din orașele Asiei Mici au fost nevoiți să se supună legislației statului Bizantin și a Bisericii creștine care încurajate nu de puține ori de poziția ostilă evreilor a majorității populației au adoptat din secolul V e.n. legi și hotărâri imperiale împotriva lor. Printre altele se interziceau căsătoriile mixte și accesul evreilor în funcții de stat.
A patra mare ramură a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora europeană. „ În Imperiul Roman , evreii ajunseseră deja devreme până la Toledo și Lyon, Köln și Bonn”292. Istoricul J. Juster amintea pentru Europa 43 de localități în Italia , Sicilia , Sardinia ( Roma, Milano, Genova, Bologna , Pompei, Siracuza, Messina etc.), în Spania 18 localități ( Toledo), în Franța 19 localități ( Narbonne, Marsilia, Arles, Avignon, Dijon, Poitiers, Orleans, Metz, Paris etc.), în Germania patru localități ( Köln și Bonn) și la fel de numeroase în întreaga Peninsulă Balcanică( Grecia, Macedonia, Tracia) și deasemenea în insulele Marii Mediterane( Cipru, Rhodos, Delos, Creta etc.)”.
În timpul împăratului Octavian Augustus „ colonia evreiască din Roma număra peste 8000 de suflete”293. Această colonie evreiască va avea în primele două secole ale erei creștine un cuvânt important în afirmarea națiunii evreiești în imperiu sporind și în număr la 60000 de oameni . Familii bogate și cu tradiție de evrei s-au stabilit la Roma , dar literatura latină prezintă mai degrabă starea de mizerie a evreilor luați ca sclavi și dintre care chiar dacă deveniseră liberi erau tot nevoiași ( cu o excepție notabilă- Iuvenal care prezintă în versurile sale atât evreii cerșetori sau vânzătorii ambulanți , cât și aristocrația evreiască , dovedindu-se și un bun cunoscător a obiceiurilor evreiești). Nu trebuie omis însă faptul că mulți dintre copiii aristocrației evreiești erau trimiși pentru studii la Roma și putem presupune că religia iudaică a fost cunoscută și recunoscută de statul roman inclusiv prin evreii din diaspora orașelor italiene ale imperiului.
„ În spațiul sud-est european se cunosc comunități iudaice și unele chiar samaritene încă din epoca elenistică ( sec. III-II î.e.n.)”294. În momentul triumfului creștinismului iudaismul avea o situație înfloritoare295 . Sfântul Apostol Pavel „în activitatea sa misionară , întâlnește în mai toate centrele din Peninsula Balcanică , unde a propovăduit cuvântul Evangheliei , comunități iudaice. Ele sunt pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thesalonic, Beroia, Atena și Corint. Către aceste comunități iudaice se îndrepta ,în primul rând , cuvântul Sfântului Pavel , de unele a fost bine primit , de altele însă nu , punându-i-se viața în primejdie”296.
Inscripțiile și textele literare mărturisesc despre comunități importante evreiești la Stobi( Macedonia) Oescus sau în insulele Egina , Kreta, Delos. Localități de dimensiuni mai mici locuite de evrei sau unde existau evrei într-un mod izolat sunt atestate la Salona , Senia , Doclea, Asenovgrad, Byzie, și Heraclea Perinthos în Tracia , Larissa și Pherae în Thesalia , Ahaia și Theba în Phitiotis și în Attica și Pelopones.Aceste atestări acoperă atât perioada romană imperială ( sec. I-III) , cât și cea romană târzie ( proto-bizantină sec. IV-VI)297.
„ Pe teritoriul României vor fi existat iudei mai ales în orașele comerciale de la Marea Neagră și de pe Dunăre , dar despre acestea nu avem știri precise … Două inscripții de la Tomis , una de la cumpăna secolelor III-IV, alta din secolele V-VI menționează în ele nume de origine iudaică – Samhatis și Soulifera, dar nu este sigur că au fost purtate de iudeisau greco-romani , de aici sau din altă parte , deoarece aceste nume se răspândiseră în lumea elenistico-romană”298.
La Constantinopol în epoca proto-bizantină nu erau foarte numeroși299 . În timpul episcopatului lui Attikus ( 406-425) a fost vindecat în mod miraculos un evreu fapt care a condus la convertirea a numeroși iudei300 . La jumătatea secolului V e.n. evreii locuiau la Constantinopol într-un cartier( Chalkoprateia)301 .
„ Inscripțiile care se referă la iudei în spațiul sud-est european sunt în cea mai mare parte funerare și au în general textul destul de scurt”302. Suntem informați mai ales pe cale epigrafică asupra prezenței evreilor în spațiul sud-est european mai ales asupra sinagogilor lor , asupra funcțiilor îndeplinite în cadrul comunității religioase sau despre viața lor familială303.
Alături de aceste ramuri principale ale diasporei evreiești au fost colonizate de timpuriu și alte regiuni de către evrei . „ În secolele IV-VI , în Yemenul arab de sud , țara legendarei regine de Saba , care a fost devreme colonizată de evrei , unde a existat chiar un regat evreiesc Himjar, care însă , a fost distrus în anul 525 de către Etiopia creștină ( cu ajutorul împăratului Iustinian)”304. În Arabia centrală mai ales la Medina evreii adaptați cu felul de a fi al arabilor au prosperat până către secolul VII e.n. când au fost exterminați sau obligați să emigreze305 . Impresionantă este convertirea Regatului Khazar , în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică probabil din dorința de a rămâne echidistanți și independenți față de Imperiul Bizantin , față de arabi și ruși , fiind în relații bune cu comercianții evrei.
Nu putem aprecia decât benefică , activă , impresionantă și constructivă activitatea diasporei evreiești în ansamblul ei de-a lungul epocii elenistice , romane și proto-bizantine asupra devenirii întregii creații evreiești și cu contribuții notabile în dezvoltarea literaturii , artei, gândirii teologice și a politicilor sociale la nivelul istorie universale .
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUI (LOR) ÎN SCRIERILE
GRECO-ROMANE, CREȘTINE ȘI POZIȚIA TRADIȚIEI IUDAICE
În stabilierea unei opinii și a unei poziții cât mai aproape de statutul real și imaginea pe care și-o creaseră evreii de-a lungul timpului cu accent special asupra perioadei care ne interesează într-un mod deosebit în aceste rânduri (sec. I î.e.n. – VI e.n.) trebuie să ținem cont de tei direcții principale de care era suspendată această complexă problemă: tradiția iudaică (poziția lor pretențioasă în raporturile cu ceilalți), literatura greco-latină, care a adoptat nu de puține ori poziții antisemite și din secolul I era noastră, scrierile părinților Bisericii care în numeroase rânduri au condamnat poporul evreu și iudaismul, aducând momente de persecuție în interiorul poporului evreu. Putem să constatăm cu putere că de-a lungul acestor secole evreii au fost o țintă, uneori principală, a populației în mijlocul căreia locuia sau a autorităților civile, militare sau religioase. Ne-am propus în aceste rânduri să expunem atitudinea livrescă a autorilor cunoscuți de-a lungul secolelor și modul în care aceste opinii au fost influențate sau au avut vreo urmare imediată sau de durată în relațiile dintre evrei și ceilalți.
La începutul epocii elenistice în secolul III înaintea erei noastre, constatăm o primă mărturie împotriva evreilor prin opere lui Heceteu din Abdera. Putem să afirmăm că el ori în necunoștința subiectului tratat ori interesat afirmă mai multe inexactități și lucruri neadevărate despre evrei, aducând grave prejudicii acestui popor, dând naștere antiiudaismului alexandrin.
Tradiția iudaică a avut o poziție pretentioasă multimilenară în raporturile lor cu popoarele vecine înconjurătoare. Prin religia lor, ei susțineau că ei și numai ei sunt poporul ales și s-a întâmplat să trateze uneori cu multă superioritate chiar și în situații de netă inferioritate militară, politică sau chiar economică restul popoarelor și populațiilor din jur. Această atitudine, dar în unele cazuri dintr-o convingere sinceră a deranjat populațiile cu care conviețuiau sau pe cei care stăpâneau. În relațiile lor cu grecii și romanii ei au mers pe aceeași formulă multimilenară, ținând să prezinte vechimea propriilor valori și credințe și arătându-se hotărâți să sufere și să plătească pentru ele. În această perioadă romană, șocul care a zguduit poporul evreu prin intermediul religiei lor a provocat cele două mari războaie. Dezamăgirea și trauma ulterioare a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări aproape totală a poporului evreu. Din secolul II e. n. ruptura dintre iudaism și creștinism s-a transforamt într-o dispută aprigă, rabinii modificând și liturhia și introducând o rugăciune specială „împotriva ereticilor” (a creștinilor)306 . Constatăm așadar o continuitate fără concesii a mai marilor și resposabililor religioși evrei în raporturile lor de orice fel cu lumea exterioară și o supunere a credincioșilor față de aceștia, dar și o suportare a tuturor persecuțiilor. Chiar și atunci când evreii sufereau pentru credința lor observăm că simpatia sau chiar convertirile la credința iudaică nu au încetat.
De cealaltă parte însă , tocmai pentru a ne da seama de dimensiunea situației și de impactul atenției pe care au atras-o evreii de-a dungul acestor secole, s-a aflat în primă fază scrierile a peste o sută de autori greci și latini și multe dintre ele au fost nefavorabile, dar și cei mai înverșunați adversari ai lor, le-au recunoscut unele dintre virtuți. Exista după cum vom vedea scriitori favorabili evreilor și chiar scriitori care au tratat cu ironie încăpățânarea și obiceiurile lor.
Hans Kűng a identificat patru motive principale ale antiiudaismului precreștin. Evreii nu vroiau să venereze alte zeități, faptul că reprezentarea agresivă a propriei lor istorii a mântuirii avea efecte jignitoare la adresa altor popoare civilizate, circumcizia devenită din sec. I î.e.n. mai degrabă un stigmat pentru neevrei, poruncile referitoare la purificare și alimentație îi separau pe evrei de ceilalți307 . Pentru perioada care ne-am propus-o pentru dezbatere (sec. I î.e.n. – sec. VI e.n.) distingem două perioade în manifestarea antiiudaismnului, antiiudaisml precreștin și antiiudaismul creștin. Manifestările antievreiești sunt deosebit de vechi (încă în Imperiul Persan , Xerses I- Ahașveroș lua o poziție dușmănoasă privitoare la evrei)308 , iar din sec. III î.e.n. Manethon în a sa istorie a Egiptului, Lisimah din Alexandria și Hecate din Abdera acuzau pe evrei că ar fi nesociabili și pângăritori309 , opinii reluate de Posidonios (135-51 î.e.n.), iar acuzația de „omor ritual folosită pentru întâia dată de Democrit (460-370 î.e.n.) a găsit în Apion (sec. I e.n.) un adept convins310 .
„Antiiudaismul lumii grecești (Alexandria a jucat în acest caz un rol primordial) a pătruns în lumea romană unde, după distrugerea celui de-al doilea Templu de la Ierulalim (70 e.n.) diaspora evreiască s-a întărit într-un mod considerabil. Născociri, acuzații și mituri antievreiești… sunt reluate de autorii latini”311 . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris în timpul secolelor II î.e.n. – II e.n. fiind în principal o manifestare ostil religioasă împotriva monoteismului312 .
Cu deosebire în sec. I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute în rândurile scriitorilor greci și latini.
Cicero circumscria iudaismul termenului de superstitio313 și spunea că evreii „se țin între ei” (sunt solidari). Atentă la citirea acestei scrieri a lui Cicero, Mirelle Hadas-Lebel a observat că Cicero nu ar fi pe o poziție exclusiv antievreiască fiind la fel de critic în privința altor popoare de la Roma: gali, sarzi, cretani, egipteni, beoțieni sau alte popoare din Asia314 . Dacă Cicero disprețuia o religie străină ca și cea a evreilor, contemporanul sau Varro propunea filosofilor cultul evreilor putând deduce că Varro ar fi cunoscut și frecventat evreii din Roma315 .
August face și el dovada unei cunoașteri incomplete a evreilor prin câteva inexactități, iar poetul Ovidiu pomenește de „ Ziua a șaptea ce nu-i pentru muncă rostită. E sărbătoarea ce-o țin toți din neamul iudeu”316 . La geograful Strabo găsim referiri la „superstiția” iudaică și puritatea monoteismului. Ca și în opera lui Ovidiu, găsim referiri asupra evreilor și a lui Vergiliu și Horațiu. Împăratul Augustus înțelegea Sabatul ca pe o zi de post317 . Grecul alexandrin de la Roma, Apion îi acuza pe evrei de „omor ritual” , iar Philo318 din Alexandria plecat la Roma, în întrevederea sa cu Caligula este întrebat de acesta: „De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu glumea constatând comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat. Seneca credea că evreii cunosc semnificația ritualurilor lor, dar spunea că „obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” și că Sabatul era „o practică dăunătoare, pentru că, dacă stai fiecare a șaptea zi fără să faci nimic, înseamnă să-ți pierzi a șaptea parte din viață, și multe interese urgente suferă din cauza acestei leneviri”. Philo din Alexandria și Flavius Iosephus expun într-o parte a operei lor poziția pe care o considerau ei cea mai adecvată în ceea ce-i privea pe evrei. Poetul Persius descrie pregătirile pentru Sabat descriind lumânările de ulei aprinse vineri seara și mâncările și băuturile pregătite. Glume grosolane pe seama circumciziei făceau și Marțial319 și tot el considera Sabatul ca pe o zi de post320 . Petroniu se înscrie și el pe lista celor necunoscători a legilor, a obiceiurilor și credințelor evreiești321 . Celsus afirma că evreii adorau Cerul, iar Lucan observa că evreii se închină unui zeu nedefinit. Pliniu cel Bătrân vede că evreii disprețuiau divinitățile și descrie Iudeea, făcând o descriere importantă a esenienilor322 . Continuând pe linia lui Apion care susținea că „iudeii au jurat […] să nu doreasca binele nici unui om, în primul rând grecilor”, Filostrat spune într-un mod răspicat că: „Acest popor s-a ridicat de multă vreme nu numai împotriva romanilor, ci și împotriva întregii omeniri. Oameni care au conceput o viață nesocială ,care nu împart cu semenii lor nici masa, nici libațiile, nici sacrificiile sunt mai departe de noi decât Susa sau Bactra”.
În Noul Testament găsim deasemeni acuze și simpatie în ceea ce-i privește pe evrei.
În sec. II e.n. iritarea scriitorilor greci si latini s-a situat la cote alarmante. Principalul acuzator în privința evreilor s-a dovedit a fi Tacit. Poetul Iuvenal scria în Satirele sale: „Astăzi, vai străvechiul templu nu mai e al nimănui!/ Muzele sunt surgiunite și-au plecat aiurea zeii; / Unde-a fost izvorul sacru, dorm acum în fân evreii”323 . Tot el creează un vers din care putem să ne asigurăm că el cunoștea obiceiul evreilor în ziua de Sabat și, repulsia lor față de carnea de porc: „Vrea potire myrrine, vrea inelul legendar,/ Diamantul Berenicei, dăruit de-un prinț barbar, / Din ținutul unde regii la Sabat desculți s-adună, / Și-n cotețe râmătorii (aluzie la porci) mor bătrâni, de moarte bună”324 . Într-un alt vers al aceleași cărți, el arată că cerșetoria, era comună și evreilor la Roma: „O evreică perindându-și ierburile din panere, / Se apropie de tine și cu glas de taina cere. / E al legii din Solyma (Ierusalim) cel mai iscusit tălmaci, / Sol al zeilor puternici și ghicește în copaci”325 . Și continuă: „ Încă-o mână, dar mai lesne de umplut, ți se întinde; / Pentru câțiva bani, evreul orice aiurelă-ți vinde./ Comagenul și armeanul sunt tot la fel…” 326 . Tonului ironic, zeflemitor, tot Iuvenal îi lasă loc celui acuzator de-a dreptul:
„ Alții preamărind sabatul printre zilele divine,
Și-au deprins de mici copiii norilor să li se-nchine,
Carnea porcului n-o gusta, socotind că-i un păcat,
Ca și cum din pângăritul trup de om s-ar fi-nfruptat.
Împrejur tăiați din leagăn nu țin legile cetății,
Ci-și îndruma-ntreaga viață și temeiul judecății
Dupa tainele pe care Moise le-a lăsat în scris.
Ei nu spun ce cale-i bună decât celui circumcis,
Nici izvorul din pustie altora nu li-l arată.
Vinovați nu sunt copiii, ci habotnicul lor tată,
Cel ce ia-nvățat pe lume și de viață-a se păzi,
În deplină nepăsare, fiecare-a șaptea zi.”327
Istoricul Tacit în cartea a V-a a istoriilor sale ne prezintă așa cum a înțeles el istoria poporului evreu și obiceiurile pe care acesta le avea. Ne spune că se abțin să consume carne de porc328 și că pâinea este preparată fără niciun ferment în zilele de post, iar ziua a șaptea este consacrată odihnei încă de la Moise329 . Mai spune că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor330 , că „sunt de o solidaritate încăpățânată, gata oricând să sară în ajutor; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură; separați la banchete, cu culcușuri deosebite, acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femei străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia, pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei, lepădarea de patrie și idea că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără de valoare… Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze… Iudeii concep o singură divinitare imaterială: pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă, inimitabilă și indestructibilă. În consecință, în orașele și templele lor nu se află nici o statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor, nu le acordă vreo onoare”331 . Tot el spune că evreii credeau în „adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților, și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent, iar oamenii proveniți din Iudeea vor stăpâni lumea”332 .
Abstinența totală față de carnea de porc l-a convins pe Plutarh că porcul era la evrei un animal sfânt. Apuleius aduce și el vorbe despre superstiția iudaică. În opera sa, Suetoniu face mai multe referiri cu privire al evrei printre care ne spune că în timpul domniei lui Domițian „taxa impusă evreilor a fost pretinsă cu o asprime deosebită și că aceasta îi privea și pe „prozetiții” care trăiau ca evreii fără s-o fi declarat”333 . Pompeius Trogus se situează și el pe linia unei importante dezinformări în ce-i privește pe evrei, iar Quintilian spune că „pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte, cum este cel care a creat superstiția iudaică”334 .
Minucius Felix îți exprimă convingerea că zeii le oferă romanilor victoria pentru că-i respecta335 , în timp ce zeul evreilor este „într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”336.
Din sec. II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. Până în sec. IV e.n. scrierile creștine abundă în dezbateri privind poziția, care trebuie adoptată în ce-i privește pe evrei și în același timp chestiunile legate de propria dogmă. Pentru a vedea cum a evoluat și cum s-a manifestat acest antiiudaism creștin, trebuie să pornim însăși de la începuturile creștinismului. Saul din Tars (Pavel) nu a avut o atitudine antiiudaică, dar s-a dovedit nemulțumit și dezamăgit de comptrioții săi337 . În ce-l privește, Pavel este mândru că este evreu, din seminția lui Beniamin, circumcis, cu mare respect pentru Lege338 , dar tot el spune: „Sun ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei israeliți ? Și eu sunt; Sunt ei sămânță a lui Avraam? Și eu sunt. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? ( vorbesc ca un ieșit din sine însuși). Eu dincolo de orice măsură”339,povestindu-și mai departe cele îndurate: „În munci mai mult; în lovituri fără număr; în închisori și mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una , de trei ori am fost biciuit cu nuiele, o dată am fost împroșcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea celor din neamul meu"340 . Observăm de la Pavel însuși o ușoară depărtare față de evrei și o poziție ușor critică, dar acest lucru nu este nou. Profeții însuși erau nemultumiți de Credința poporului. Cele patru evanghelii (în special Evanghelia dupa Ioan-ultima dintre ele) întăresc și mai mult atitudinea ostilă față de evrei. În Evangelia după Ioan, vedem cum poporul evreu capătă fața negativă: „de atunci, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului”341 și tot evreii i-au mai spus: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”342 .
Apostolul Petru aduce și el acuze evreilor încercând să scoată în evidență caracterul deosebit, dacă nu chiar divin a lui Iisus Hristos: „israeliților, ascultați cuvintele acestea: Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între cei vii de Dumenzeu cu puteri, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin el, în mijlocul vostru, așa cum și în voi înșivă o știți, pe acesta potrivit planului prestabilit al preștiinței lui Dumnezeu, l-ați luat și l-ați omorât, pironindu-l prin mâinile celor fărădelege”343 .
În acest prim secol creștin putem constata străduința cu care autoritățile religioase evreiești și evreii, doreau să elimine complet credința creștină. Au mers până acolo încât au încercat uciderea fruntașilor creștini și în unele cazuri chiar au reușit. Celebru este cazul lui Ștefan care în urma unui proces formal344 a fost condamnat și ucis. Discursul lui Ștefan din Faptele Apostolilor este redactat de către Luca, dar și așa nu-și pierde din valoare și găsim în ele acuze și o opoziție importantă în privința evreilor încă dintr-u-nceputul creștinismului: „Oameni tari la cerbice, necircumciși cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați dat prins și L-ați omorât, voi, care ați primit Legea, dată prin îngeri și n-ați păzit-o”345 .
„La Conciliul de la Ierusalim, o vie controversă s-a născut între Petru și Iacov, preocupați să mențină practicile religioase, și Pavel, care susținea abrogarea lor”346 . După acesta creștinii născuți în iudaism au continuat respectarea legii, iar ceilalți creștini trebuiau „să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale, zugrumate și de desfrânare, de care, dacă vă veți păzi, bine veți face”347. Cu toate că creștinii nu se deziceau de tradiția și rădăcinile ebraice, ruptura dintre evrei și creștini devenea încă de pe acum inevitabilă348 . Evanghelia după Ioan, scrisă în jurul anului 100 e.n. „conține cele mai acerbe peisaje antiiudaice. Evreii nu mai devin doar un strereotip colectiv dusmănos (până și grupurile interiudaice nu mai sunt diferențiate lingvistic), ci practic idetificați cu răul și tenebrele lumii”349 .
Evanghelia după Ioan a fost scrisă când „excomunicarea” formală a creștinilor era deja în vigoare350 . După anul 70 e.n. pătura superioară saducee era lichidată sau dispersată351 , iar fariseii încercau să impună un fel de „iudaism normativ” și încercau să „elimine” alte grupuri și orientări evreiești352 . Celebra „blestemare a ereticilor” de către conciliul de la Iawne ( Iamnia ) dintre anii 90-100 e.n. trebuie înțeleasă în acest cadru353 . Acest blestem suna astfel: „Renegații să nu aibă nicio speranță, iar împărăția lor jignitoare să putrezească degrabă în zilele noastre, și fie ca Nazarinenii ( noțerim ) și ereticii (minim) să treacă, așa cum trece clipa, să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie scriși alături de cei drepți. Slăvit fii tu, Doamne, care îi umilești pe aroganți”354 . Rugăciune rostită de trei ori pe zi, parte componentă a liturghiei conduce la o îndepărtare a creștinilor din sinagogă și orice ajutor exclus355 . Este cunoscut faptul că dintre evrei, încă dintre cei care trăiseră și văzuseră minunile făcute de Iisus, nu mărturiseau sau o făceau pe ascuns „pentru a nu fi excluși din sinagogă”356.
Hans Kűng s-a declarat convins că „excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat, persecuțiile evreilor de către creștini”357. Tot el adaugă că polemica s-a înrăutățit tot mai mult de ambele părți(scrierile evreiești ulterioare transmise recent afirmă că Iisus ar fi copilul Mariei și a unui soldat roman – Josef Pandera, iar creștinii după cum vom vedea vor da și ei pe mai departe un ton tot mai virulent acuzelor)358 .
Constatăm că începând cu secolul II e.n. s-a format o importantă literatură „Adversus iudaeos” (împotriva iudeilor) reflectată în scrisoarea lui Barnabas, Meliton din Sardes, Tertullian și Hipolit. Scrisoarea lui Barnabas este atribuită unui autor din Alexandria și a fost scrisă între 70-132 e.n.( între distrugerea Templului din Ierusalim și reconstruirea orașului de către Hadrian), fiind un mic tratat teologic prin care s-a încercat trasarea relației dintre creștinism și iudaism și cum ar fi trebuit interpretate Scripturile de către creștini. Autorul încearcă să arate că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ al lui Dumnezeu, că doar creștinii înțeleg adevăratul sens al Scripturilor și că prevederile Vechiului Testament au fost instaurate pentru a înlătura orbirea poporului evreu, dar că odată cu Noul Legământ ele își pierd din valabilitate și poporul evreu este exclus de la moștenire.
Urmărindu-se nu convertirea, ci combaterea evreilor din a doua jumătate a sec. II e.n. episcopul Meliton din Sardesul Asiei Mici spunea: „Ascultați, voi, toate stirpile popoarelor, și vedeți ,un omor nemaiponenit s-a petrecut la Ierusalim. Dumnezeu este omorât, regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”359 .
Creștinii minimalizaseră dintr-u-nceput responsabilitatea lui Ponțiu Pilat, ca reprezentant al puterii romane, în procesul lui Iisus, iar în sec. II doreau să facă cunoscut că nu aparțineau poporului evreu aflat în război cu Roma. Epistola către Diognete subliniază că creștinii „nu se deosebesc de ceilalți romani, nici prin locuință, nici prin limbă, nici prin obiceiuri”.
Tertulian afirma în Adversus Judaeos că grația divină a fost retrasă poporului evreu acordându-se creștinilor și mai spune el că „sinagogile evreilor sunt sursele persecuției” creștinilor din timpul său.
Iustin Martirul în prima sa apologie către împăratul Antonimus Pius după ce prezintă faptul că creștinii sunt percepuți de către romani ca fiind atei într-un mod greșit și după ce arată cum îl slujesc creștinii pe Dumnezeu, se îndreaptă să prezinte împăratului poziția creștinilor față de evrei. „Printre evrei au existat oameni care au fost profeții lui Dumnezeu … ca și voi, ei ne ucid și ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteți crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Barkochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți cu cruzime, dacă nu vor să renege pe Hristos și să rostească blasfemii”360 . Apoi Iustin Martirul arată cum a fost vestit Iisus de profeți (Moise, Isaia, Mica, Tefania) și ne spune: „Căci iudeii, care aveau profețiile și care-l așteptau dintotdeauna pe Hristos să vină, nu L-au recunoscut și nu doar atât, dar L-au tratat într-un mod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Hristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat și le-au dat profețiile, au fost umplute cu credință și bucurie, și-au aruncat idolii și s-au dedicat pe ei înșiși Dumnezeului celui nenăscut, prin Hristos”361 , adeverind și comentând astfel pe profetul Isaia care spunea: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei care nu Mă căutau; am spus: Iată-mă unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile unui popor neascultător și răzvrătit, care umbla pe o cale rea și merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârnește mânia feței Mele”. La fel Iustin Martirul susține că pustiirea Iudeii a fost vestită362 și că lucrarea și moartea lui Hristos a fost prevestită363 și că umilința Lui a fost prevestită364 .
În „Dialog cu Trypho” sfântul Iustin Martirul dezbate pe larg toate problemele care persistau și adânceau relația creștinilor cu evreii. El spune: „Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o, căci voi sunteți autorii prejudecăților rele împotriva Celui Sfânt și a noastră, a celor care nu ne lăsăm de el. Căci după ce L-ați răstignit pe singurul om nevinovat și neprihănit prin ale cărui lovituri sunt vindecați cei ce se apropie prin El de Tatăl – când ați aflat că a învit din morți și S-a înălțat la cer, așa cum au prevestit profeții că va face, nu numai că nu v-ați pocăit de ticăloșia comisă, ci ați ales oameni și i-ați trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creștinilor și ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toți cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteți pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalți oameni… în consecință, voi ați depus un mare zel de a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate și nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată și neprihănire trimise de Dumnezeu”365 .
Tot el continua: „Căci El nu va fost pe plac atunci când a strigat printre voi: „Este scris: „Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu și a exclamat: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Căci voi dați zeciuială din mentă și mărar, dar nu respectați iubirea de Dumnezeu și dreptatea. Voi, morminte văruite!”366 .
Origen în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus” susține că distrugerea Ierusalimului a fost necesară: „Putem deci afirma cu toată încrederea că evreii nu-și vor mai regăsi situația lor de odinioară, căci ei au săvârșit cea mai mare crima punând la cale un complot împotriva Mântuitorului umanității, chiar în însuși orașul în care ei celebrau, pentru Dumnezeu, cultul tradițional, simbol al Misterelor suverane. În consecință, a trebuit ca orașul în care Iisus a suferit, să fie distrus din temelii și că alții să fie chemați de către Dumnezeu la preafericita alegere”.
Scrierile grecești și latine (Dio Cassius, Herodian, Eutropius, Socrate, Iulian Apostatul, Istoria Augusta, Ammianus Marcelinus) nu au mai fost vădit antievreiești în unele putând găsi și o parte din virtuțile evreilor. Începând însă cu sec. IV după schimbarea constantiniană și în special după ce Teodosiu cel Mare (379-395) a pus capăt libertății religioase și a declarat creștinismul (380) religie de stat , starea evreilor din Orient s-a înrăutățit în mod treptat și permanent.
Eusebiu din Caesarea, autor a două lucrări importante: Viața lui Constantin cel Mare și Istoria eclesiastică face poporul evreu răspunzător de răstignirea lui Iisus Hristos, aruncând și el o povară zdrobitoare asupra evreilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Ioan Hrisostom 344-407) îi aparțin cele mai furibunde acuze adresate evreilor. Oricât de justificate ar fi fost acuzele aduse evreilor și suferințele îndurate, ele sunt mult deplasate și dezonorează după părerea noastră cu atât mai mult cu cât ele au fost aduse de o înaltă față bisericească. În cele opt omilii ale sale împotriva evreilor el se lansează într-o ploaie de acuze aduse acestora care ne lasă pur si simplu înmărmuriți. Vom reda câteva dintre ele pentru a exemplifica: „Au sa vină sărbătorille ticăloșilor și nesăbuiților evrei; multe și unele după altele: ale trâmbițelor, ale corturilor, posturile. Mulți dintre creștini, dintre cei ce spun că gândesc ca și noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alții prăznuiesc împreună cu iudeii și iau parte la posturile lor”367 sau „Să nu vă mirați că i-am făcut ticăloși pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloși și nesăbuiți. Le-au căzut în brațe din atâtea bunătăți, și ei cu mare grabă le-au azvârlit și le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptății, dar au intors spatele razei și stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atrași spre lumina și am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt. Noi n-am avut nicio părtășie cu rădăcina, dar am dat rod de bună credință”368 . Continuă spunând: „Nu sunt oameni mai ticăloși decat iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească Legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat Legea, se ambiționează să o păzească”369 sau „Nu mai e nici o deosebire între teatru și sinagogă”370 și „Mai îndrăznește cineva să spună că sinagoga nu-i lăcaș de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu i se slujește lui Dumnezeu, Doamne ferește! Sinagoga lor e locaș de slujire idolească. Cu toate acestea, unii creștini privesc sinagogile ca pe niște locuri de cinste”371 . Apoi se întreabă: „Cum poate fi înfricoșătoare sinagoga iudeilor când ea este plină de rușine și de râs, când iudeii sunt niște izgoniți, niste învinși, niște osândiți?”372 . Își continuă cuvântarea pe un ton incredibil: „Sinagoga este mai necinstită decat crâșma. Sinagoga nu este numai locuință de tâlhari și de crâșmari, ci locuință de demoni. Dar mai bine spus nu numai sinagogile, ci chiar și sufletele iudeilor”373 sau „ Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărților sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi țin pe sfinții profeți ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredința lor. Tot așa trebuie să gândim și despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni”374 . Continuă spunând: „Prin urmare, sunt la fel de necredincioși și iudeii și păgânii, dar înșelăciunea săvârșită de iudei e mai cumplită… Este timpul să arăt că și demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiat în sufletele iudeilor… Vă întreb: Vă adunați în același loc cu oamenii îndrăciți, cu oamenii care au duhuri necurate, crescuți în crime și omoruri și nu vă cutremurați?”375 .
Tot el își incepe cea de-a doua omilie spunând: „Postul cel nelegiuit și necurat al iudeilor bate deci la ușă”376 . În omilia a IV-a încă dintr-u-nceput îi considera pe evrei „nefericiți și mai ticăloși decât toți oamenii”377 . În aceeași omilie se întreabă: „Ești creștin? Atunci, pentru ce îți sunt dragi obiceiurile iudaice? Ești iudeu? Atunci pentru ce stânjenești Biserica? Persul nu gândește oare cum gândesc perșii? Barbarii nu iubesc oare obiceiurile barbarilor? Noi, locuitorii țării romeilor, nu ne iubim oare statul nostru?… Este mică oare deosebirea dintre noi și iudei?”378 . În aceste rânduri Sf. Ioan Gură de Aur face dovada sprijinului și își asigură sprijinul statului bizantin, accentuând pe sentimentul patriotic împotriva evreilor. Găsim în aceste omilii cel mai puternic și elaborat atac adresat evreilor din scrierile Sfinților Părinți greci sau latini care în unele faze a căpătat un caracter de-a dreptul delirant.
Sfântul Ieronim (342-420) care a avut aceeași poziție ostilă evreilor, a fost nevoit, din centrul său monastic de la Ierusalim, să recunoască că evreii trăiau în sărăcie și mizerie și povestind despre situația evreilor după al doilea război iudaic spunea că existau atât de mulți sclavi evrei, încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal .
Asemănător lui Ioan Gură de Aur, o altă mare față bisericească, Grigore de Nyssa a lansat importante acuze evreilor: „Ucigași ai Domnului, asasini de profeți, rebeli și dușmănoși față de Dumnezeu, ei ultragiază legea, sunt nerecunoscători, repudiază credința părinților. Figuranți ai diavolului, rasă de vipere, delatori,calomniatori, minți întunecate, drojdie fariseică, Sanhedrin de demoni, detestabili, execrabili, lapidatori, dușmani față de tot ceea ce este frumos”.
Continuator al literaturii creștine de limba latină, Sfântul Augustin (354-430) a fost cel care a adoptat un punct de vedere mai puțin ostil evreilor și care a fost utilizat în Occident în epoca medievală. În „Tractatus adversus Judaeos” a Sfântului Augustin găsim o veritabilă argumentație antievreiască379 , iar doctrina toleranței Bisericii față de „poporul martor” lansată de el nu a fost adoptată de Biserica greacă ortodoxă , care a refuzat și canonizarea lui Augustin380 . P. Johnson observa că Augustin susține că evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu, că umilința lor scotea în evidență triumful bisericii și că creștinii trebuiau „să îngăduiască supraviețuirea unor comunități evreiești în condiții de degradare și neputință . Totuși, spune el mai departe, moștenind întregul corpus de antisemitism elenistic, păgân, biserica greacă era mult mai ostilă din punct de vedere emoțional”381 .
„ În 388, o mulțime creștină, instigată de episcopul local a incendiat sinagoga de la Callinicum, pe Eufrat. Teodosie I a decis ca soluționarea acestui caz să rămână ca jurisprudență, ordonând reconstituirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor. A fost înfierat cu indignare de către cel mai influent dintre prelații creștini, episcopul Ambrozie de Milano. Într-o scrisoare, el l-a avertizat pe Teodosie că ordinul imperial afecta grav prestigiul bisericii: „Ce este mai important, întrebase el, parada de disciplină sau cauza religiei? Apărarea legii civile este secundară interesului religios”. A ținut o predică în fața împăratului pentru a susține acest argument, iar porunca imperială a fost abrogată de către împăratul rușinat”382 .
O alta figură emblematica pentru antiiudaismul creștin, a fost episcopul Chiril al Alexandriei. H. Kűng remarca deosebit de bine că „situația evreilor a devenit și mai dificilă în marele lor oraș din diaspora Alexandriei: în anul 415, ei au fost alungați de masa populară instigată împotriva lor. În spatele acestei acțiuni se găsea un episcop (presbiter sau călugăr), așa cum se întâmpla adesea, în acest caz același vestit – binecunoscut patriarh Chiril. Acest reprezentant al unei cristologii extrem-eleniste și astfel și antievreiești (Hristos are o singură natură divină= monofisitism), a făcut să fie definită mai apoi „maternitatea dumnezeiască” a Mariei: Maria nu doar în calitate de „Christo-tokos”= născătoare de Hristos, ci și „Theotokos”= născătoare de Dumnezeu383 .
Tema „respingerii lui Israel” de către Dumnezeu se regăsește și la Theodoret din Cyr la care mai aflăm în Istoria bisericească cele întâmplate iudeilor când au vrut să reconstruiască Ierusalimul și Templul în timpul domniei lui Iulian Apostatul384 .
El subliniază că sprijinul acordat de Iulian evreilor era în interesul luptei împotriva creștinilor- a Adevărului385 și că în ciuda minunilor și semnelor săvârșite împotriva reconstruirii386 inima evreilor și a lui Iulian a rămas impietrită ca și a lui Faraon387 .
În urma edictului lui Antonimus Caracalla în anul 212 e.n. și evreii au devenit cetățeni romani. Până la triumful creștinismului nu a fost promulgat în imperiul roman nici un statut codificat, vizând iudaismul388 . Odată cu Constantin cel Mare au apărut legi privind evreii și în anul 438 e.n. Codexul Theodosian a lui Theodosie al II-lea care recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor, dar interzicea căsătoriile cu creștinii, interdicția de a avea sclavi creștini, prohibiția prozelitismului, excluderea din funcții publice și militare389.
Un alt moment în relațiile statului bizantin cu evreii l-a contituit intrarea în vigoare a Codex Justiniamus și a edictelor legislative Novelles din timpul domniei lui Justinian. Codul lui Iustinian aduce restricții noi: mărturia evreului nu era admisă în justiție împotriva creștinilor, profesia de avocat era interzisă evreilor, etc.390 . În Novella 45 evreii sunt numiți „oamenii cei mai răi”391 .
Constatăm că între secolele IV-VI în Orient atitudinea Bisericii față de evrei a avut tendința de a influența, apoi de a impune și chiar de a substitui, în elaborarea noului statut al evreilor, poziția inițial tolerantă a statului. Uneori chiar prin amenințări severe din partea episcopilor s-au obținut hotărâri imperiale favorabile împotriva evreilor.
În Occident migrația popoarelor germanice nu a lăsat loc unei lupte îndârjite speciale împotriva evreilor în secolele IV-VI e.n. Concepția Sfântului Augustin mai moderată în privința lor a fost îmbrățișată și până în timpul papei Grigorie cel Mare principiile trasate rămân aceleași. Papa Grigore cel Mare (590-604) autor a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei a adoptat principiile Codului Teodosian (438). Într-o scrisoare către episcopul din Palermo el spune: „Așa cum nu trebuie admis evreilor în sinagogile lor nimic peste ceea ce este autorizat de lege, tot astfel pentru toate drepturile care le-au fost recunoscute că nu trebuie să sufere nici un prejudiciu”392 . Dacă papa Grigore cel Mare poate fi considerat și el un moderat, dar care adopta decizii în privința evreilor asemănătoare cu cele din Imperiul Bizantin, după el „asistăm în secolele următoare în statele pontificate (dar și în regatele creștine moștenitoare ale Imperiului Roman de Apus) la numeroase violențe: botezuri forțate, măsuri agresive și expulzări”393 .
În definirea antiiudaismului creștin trebuie avut în vedere alături de ostilitatea „ideologică” și caracterul (ostilitatea) popular394 . Acest antiiudaism popular și-a avut rădăcinile încă din perioada elenistică și a existat și în secolele creștine și la celelalte popoare ale Asiei Mici. Antiiudaismnul popular creștin a preluat din zestrea păgână și a fost influențat (dar a și influențat) de atitudinea Bisericii. În rândurile întregului norod cunoștințele despre evrei erau inexacte și uneori inexistente, iar zvonurile despre evrei (în majoritate negative) erau repede amplificate. Erau cunoscuți ca un popor conspirativ, iar evreul bănuit de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere, practicile lor religioase și obiceiurile erau greșit înțelese și ca și înainte cu secole erau considerați un popor exclusivist. În toată această confuzie din rândul celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând (nu neaparat incult) se izbea zi de zi, existau din fericire ,chiar și în timpul triumfului creștinismului, numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau din toate etniile care apreciau modul de viață și religia evreilor.
Confuzia sau necunostința scuză o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă, dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o bună cunoaștere a învățăturii ebraice tocmai pentru a o incrimina, ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană, cu atât mai mult de un creștin, chiar dacă autoritățile religioase ebraice au fost cele care au pornit lupta împotriva creștinismului de la origini.
CAPITOLUL X : ARTA EBRAICĂ
Arta ebraică poate fi surprinsă în dezvoltarea sa de-a lungul mai multor secole chiar de la începutul primului mileniu î.e.n.. Regele David a transformat Ierusalimul în capitală, iar fiul său , regele Solomon ( 960-931 î.e.n.), în timpul căruia regatul Israel atinge apogeul, termină construirea Primului Templudin care nu se mai găsesc urme arheologice dar care este descris detaliat în Biblie. În această perioadă și până la începutul erei creștine Templul a constituit un simbol al națiunii evreiești și o emblemă a artei și arhitecturii ebraice.
Cea de-a doua poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise specifica textual : „ Să nu-ți faci chip cioplit , nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri , sau jos pe pământ , sau în apele mai jos decât pământul . Să nu te închini înaintea lor , și să nu le slujești ; căci Eu , Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu gelos , care pedepsesc nelegiuirea părinților în copiii până la al treilea și al patrulea neam al celor care mă urăsc , și mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele”395. Această poruncă expresă și-a pus amprenta asupra artei evreiești și a avansat atât de departe aprecierile încât mulți au contestat existența unei arte și chiar arhitecturi evreiești. Atingând acest subiect în lucrarea sa „ Sinagoga arhitectură a monoteismului” , Mircea Moldovan afirmă : „ Problema reprezentării are origini comune în istoria religiei și artei . Majoritatea religiilor antice erau politeiste și antropomorfe . Dacă curente din filosofia greacă ( de la presocratici la Platon ) ar fi fundamentat conceptual iconoclasmul , elitismul și lipsa lor de reală aderență socială fac ca primatul în domeniu , și nu numai cronologic, să aparțină <<inovației>> religioase decurgând din monoteismul evreiesc . Abordarea religiei de către istorie , filosofie sau alte științe rămâne delicată pentru că semnalează evoluții sau alăturarea unor atitudini contradictorii într-un domeniu care ar vrea să apară imuabil.Astfel <<contrapunctul din Tora>> ( interdicția absolută a imaginilor și afirmația că există imagini ale lui Dumnezeu ) nu este de niciun folos argumentației în mediile religioase pentru că monoteismelor le este deja specifică dualitatea text-canonic-text interpretativ”396. Tot el continuă : „ Acestea ar putea proscrie arta figurativă , dar nu și numeroase alte manifestări : arta abstractă , non figurativă , aleatorie , caligrafie etc.”397.
În „ Ars as a source for Jewish Historiography” profesorul Moshe-Carmilly Weinberger , care a stabilit o punte de legătură între autoritatea rabinică și cea științifică , a adus lămuriri în privința definirii , evoluției și problemelor sensibile ale artei ebraice .
În opinia profesorului Moshe-Carmilly Weinberger arta ar avea un rol important în istoriografia evreiască . Cea de-a doua poruncă nu s-ar opune artelor , ci adorației , idolatrizării. Argumentația continuă prin relevanta observație a alcătuirii celei de-a doua porunci din trei segmente importante : 1. cerul, 2. pământul, 3. apa , fiind limpede că interzicerea imaginilor se opunea idolatrizării și nu manifestării artelor.
Chiar dacă există dovezi arheologice care atestă venerarea unor zeități păgâne chiar în Israel aceste situații sunt izolate . Mircea Moldovan spune că : „ Distrugerea imaginilor , cunoscută sub numele de iconoclasm , ar fi fost o revoltă a evreilor împotriva oricărei forme a idolatrizării , deși descoperiri arheologice au adus la lumina zilei în Israel statui și imagini ale unor zeități păgâne ( Astarte , Baal) , mai mult ca probabil importate din statele feniciene vecine. Respingerea reprezentărilor gravate ar fi persistat până la începutul secolului VI , când interesul față de adorație a scăzut , îngrijorarea evreilor s-ar fi diminuat , iar creativitatea artistică ar fi început să înflorească în viața evreilor”398.
Odată demonstrată ipoteza existenței unei arte evreiești originale nu ne rămâne decât să-i stabilim coordonatele și caracteristicile . Arta ebraică a ființat , s-a dezvoltat și s-a pretat mai bine de un mileniu tuturor cerințelor religiei evreiești ( sec. X î.e.n.-II e.n.) . Această artă a gravitat în jurul credinței iudaice ca o consecință și cerință a acesteia și în plan arhitectural s-a adaptat schimbărilor în plan social , cultural și religios. În manifestarea arhitecturală , arhitectură civilă sau militară nu consacră arta ebraică și nu scot în evidență existența sau caracterul unitar al poporului evreu. Arhitectura religioasă este cea care a consacrat cu adevărat arta ebraică prin cele două componente definitorii ale sale : Templul și sinagoga . Primul ( Templul ) precede pe cea de-a doua , dar sunt opinii care plasează coexistența sinagogii , în forma cea mai arhaică , cu Templul până către secolul VI î.e.n.399.
Templul a supraviețuit și a fost martorul tăcut al existenței istorice sinuoase a poporului evreu. El a devenit centrul spiritual și cultural al poporului evreu și însemnătatea lui a fost primordială pentru fiecare evreu din Israel sau din diaspora. O importantă centralizare a cultului în jurul Templului din Ierusalim are loc în timpul regelui Iosia ( 640-609 î.e.n.) când după scindarea regatului și ascensiunea Asiriei , Iudeea redevine independentă400.
Victoriile regatului neobabilonian au condus și la invadarea Iudeii și ocuparea Ierusalimului , mulți evrei fiind deportați în Babilon. A doua asediere a Ierusalimului condusă de Nabucodonosor al II-lea ( 589-586 î.e.n.) a provocat incendierea Templului. De condiția inițial umilă a evreilor babilonieni se acceptă că s-ar lega existența primelor sinagogi arhaice. Ocuparea Babilonului de către perșii conduși de Cirus II a condus la posibilitatea repatrierii unor evrei și la reconstrucția Templului care a căpătat o puternică valoare de simbol și de încredere în forțele proprii ale tuturor evreilor.
Inaugurării din anul 515 î.e.n. I s-a adăugat o nouă repatriere din Imperiul Persan în timpul lui Artaxerxe I când Neemia , conducătorul exilaților din zona Nippur , reconstruiește zidurile Ierusalimului ( 445 î.e.n.). Ezdra în fruntea altor repatriați avansează un set de reforme care duceau la dezvoltarea iudaismului rabinic , atribuindu-se și redactarea Torei : „ Nașterea iudaismului rabinic și sinagogal a fost ca o nouă revelație : Talmudul a ajuns chiar să afirme : <<Ezdra ar fi fost demn să primească Tora dacă Moise nu l-ar fi precedat>>”401 .
Tempul continuă și de-a lungul epocii elenistice să rămână centrul activităților ebraice cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o așezările evreiești din patria-mamă sau din diaspora și cu toată întărirea fariseismului și a sinagogilor până către începutul erei creștine. Regele Irod care fusese atât de înfiorător și de temut a fost ultimul restaurator al Templului din Ierusalim , inițiativă care se va întinde pe durata mai multor secole. În anul 70 e.n. ca urmare a primului război iudaic Marele Templu a fost distrus pecetluindu-se dispariția lui în devenirea arhitecturală , dispariția iudaismului sacerdotal și a regalității și supraviețuirea iudaismului prin latura sa rabinică.
În secolul I î.e.n. și până la distrugerea Marelui Templu lupta din interiorul națiunii evreiești , dintre saduchei ( adoratorii Templului ) și rabini a fost importantă în plan ideologic. Deși Templul avea locul central , el tindea să devină către începutul erei creștine doar un simbol , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile răspândite în tot Israelul. Schimbarea în plan arhitectural chiar dacă regătită de mai multe secole a fost parcă mult prea bruscă prin dispariția Marelui Templu.
„ După Hayoun și Jarrasé, dacă revenim la originea și geneza sinagogii , trebuie să ținem cont și de percepția iudaică , conform căreia sinagoga ar avea o arhitectură , dar mai ales un suflet. Datele istorice arată că , dacă edificarea Templului din Ierusalim s-ar fi realizat cu prețul distrugerii celorlalte sanctuare vechi evreiești , apariția sinagogii se face în condițiile coexistenței încă o durată de timp a cultului sacrificial („ suflul buzelor”) cu cel sinagogal și că rugăciunea evreiască a îmbinat întotdeauna fervoarea religioasă cu studiul.
Inițial , sinagogile ar fi fost niște clădiri de o simplitate extremă , a căror realizare nu era ghidată de prescripții și a căror mică piesă de mobilier ar fi fost dulapul în care erau depozitate sulurile Torei-Sifre Tora ( unel surse afirmă că acesta ar fi fost mobil , fiind amplasat pe un cărucior). Curând a fost adăugată tribuna predicatorului , bimahul sau almenorul402 .
Aproape toate religiile antice au trăsături comune : sunt politeiste , antropomorfe , iar cultul interior este dedicat clerului și doar exteriorul pentru restul credincioșilor403. Templul mesopotamian , ritualul religios egiptean , templul grec sau cel italic au aceste trăsături principale. „ Față de toate acestea , apare evidentă mutația realizată de singogă: comunitatea este admisă în interior și aici se desfășoară liturghia, fațadele trec printr-o „eclipsă” și vor deveni importante mult mai târziu după unii autori consacrați altarul de jertfă este înlocuit de un artefact- chivotul scrierilor sfinte și curând locul de propagare a cuvântului divin va fi exprimat prin cel de-al doilea pol al lăcașului- bimahul”404 .
Existau indicații și în privința amplasamentului sinagogilor. Acestea trebuiau să fie construite în apropierea unei ape , în punctul cel mai înalt al așezării , într-un „loc curat”405 . Aceste condiții nu au putut fi respectate întotdeauna de evrei deoarece grecii, romanii, creștinii și mai târziu musulmanii nu acceptau ca lăcașurile lor de cult să fie depășite în înălțime”406.
Ferestrele sinagogii407 trebuiau să fie relativ mici , cu parapeți înalți pentru ca serviciul divin să nu fie deranjat sau observat de cei din exterior.
Cuvântul sinagogă are origine grecească pentru evrei existând trei denumiri consacrate ale lăcașului : Bet hakneset – casa adunării , destinată rugăciunii comune și studiul Torei în comun; Bet tefila – casa de rugăciuni și Bet hamidraș- casa învățăturii , de obicei de dimensiuni mai reduse în care ziua se desfășura învățământul religios408.
În opinia lui Aristide Streja și Lucian Schwarz , ansamblul sinagogal ar fi ajuns relativ repede să aibă o sală mică ( 10-12 locuri pentru rugăciuni zilnice) , o curte în aer liber , sediu administrativ , clădiri pentru învățământ și adunare409 .
Diaspora babiloniană și egipteană pare să fi simțit prima necesitatea întâlnirii în clădiri speciale , o primă mențiune fiind o inscripție din timpul lui Ptolemeu III ( 246-221 î.e.n.)dedicată unei sinagogi410. Din scrierile apostolilor care-și istorisesc călătoriile lor aflăm că în Asia Mică , Grecia continentală sau în Italia existau numeroase sinagogi , cele mai numeroase fiind însă în Israel , în special în Ierusalim ( între 400-500 înainte de distrugerea Templului)411.
„ După Sed – Rajna , sinagogile din Israel ar putea fi clasificate , după criterii cronologice și topografice în trei mari tipuri : – sec. II-III în Galileea și pe înălțimile Golan: plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi , acces pe a patra latură orientată spre Ierusalimși unde se aduceau pe un cărucior mobil sulurile Torei pe durata oficierii serviciului divin ; exemplarele s-au găsit la Capharnaum ( galeria ar fi fost rezervată femeilor ) , Chorazim, Meron, Kfar, Baram, Nabratein, En Dikke, prima sinagogă din secolul IV; la originea acestei tipologii s-ar afla sălile de rugăciune amenajate de către zeloți în triclinia din fortărețele lui Irod de la Massada și Herodion sau la Gamla , încă din secolul I; – sec. IV-V în Iudeea , este reprezentat prin practicarea intrării pe alt zid decât cel orientat spre Ierusalim în centrul căruia se va amplasa dulapul din sulurile Torei; exemplele sunt Susiya și Esthtemoa , la care sala e dezvoltată pe lățime; – sfârșitul secolului V – începutul secolului VI , exemplificat prin Beth-Alpha (517-518), plan basilical , intrare pe latură opusă celei orientate spre Ierusalim pe care se realizează o absidă pentru chivotul cu sulurile Torei , iar în fața acesteia apare estrada pentru lectura acestora – bimahul; acesta , a fost , în final , tipul cel mai omogen și adaptat liturghiei”412.
„ Orientarea sinagogilor se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene care aveau drept sanctuar muntele sacru Garizim. Această orientare a cunoscut în Palestina o evoluție (oarecum similară cu cea a lăcașurilor creștine timpurii) în care primele sinagogi aveau intrarea orientată spre Ierusalim , pentru ca din secolul IV spre acesta să fie îndreptat zidul cu chivotul sulurilor Torei și care trebuia să fie cel mai puternic din toată clădirea”413. Toate acestea nu au fost reguli absolute , existând cazuri în care fie orientarea era diferită , fie printr-o influență creștină „ se cristalizează o predominanță a configurației basilicale cu navă principală , două colaterale și absidă terminală la începutul secolului VI e.n.414.
Arheologia vine să întărească opiniile cercetătorilor . Deși puține și incomplete săpăturile arheologice au adus la lumină mai multe sinagogi din Israel , Siria , iar în Irak arheologii evrei , neavând posibilitatea de a cerceta , au intrat doar în posesia informațiilor transmise. La Tiberias ,lângă lacul Galileea, sinagoga din secolul IV avea reprezentări umane și zoomorfe415, la Capernaum o sinagogă de secol II-III e.n. fiind în urma alteia mai vechi416, mai multe sinagogi au fost escavate în Siria , iar lângă șoseaua Nazaret-Haifa , centrul academic al lui Iuda Ha-Nasi dezvăluie sinagoga,catacombele și cimitirul417. La Dura-Europos , pe Eufrat , a fost scoasă la lumină o sinagogă datată 245 e.n. cu inscripții în aramaică , greacă și pehlevi-partă și 30 de fâții de pergament pictate (imagini ale patriarhilor , ieșirea , David și temele reîntoarcerii și mântuirii418.
În opinia lui Moshe Carmilly-Weinberger în secolul VII e.n. odată cu expansiunea arabă și a atitudinii iconoclaste , arta evreiască de tip Dura-Europos ar fi suferit un eșec.
Moses Rosen afirmă în „ Eseuri biblice” că sinagoga nu era doar o biserică , ci o casă a adunării obștii și un lăcaș de învățătură , iar în sinagogă fiecare se roagă pentru sine având o relație nemijlocită cu Creatorul.
Zugrăveala interioară și exterioară este cunoscută mai bine prin sinagogile mai recente , dar și în antichitate exista o zugrăveală bine definită cu motive vegetale și geometrice. După primele secole creștine și pe acestă latură au intervenit schimbări importante existând și reprezentări antropomorfe și zoomorfe
Chivotul era bogat ornamentat cu sculpturi în lemn fiind depozitarul sulurilor de pergament care conțin textul Pentateuchului și care era plasat în partea de răsărit a sinagogii. Predela era cea care acoperea Chivotul cu sulurile Legii pe fondul de catifea sau brocart brodându-se motive tradiționale și texte cu diferite conținuturi.
Coroana era plasată deasupra celor două capete de axă pe care era înfășurat textul Pentateuchului. Erau lucrate cu mult rafinament în metal nobil și încustrate cu pietre semiprețioase.
Cupa de kiduș avea o mărime , formă , tehnică de execuție și ornamentare diferite. În majoritatea cazurilor cupa de kiduș era realizată din argint fiind folosită de rugăciunea de binecuvântare a vinului la ocazii festive.
Dantelăria era prezentă însoțind diferitele ștergare și fețe de masă din sinagogă , alături de vestimentația de sărbătoare a credincioșilor.
Indicatorul ( iad ) era un obiect din metal sau lemn prin care se ținea șirul textelor din sulurile Legii. În numeroase cazuri era bogat ornamentat uneori din metal nobil , fildeș și cu pietre semiprețioase având la capăt o mână cu un arătător deosebit de lung. În forma sa cea mai primitivă era confecționat dintr-un bețișor cilindric sau paralelipipedic ascuțit la vârf.
Inelul pentru prosopul de sinagogă era ornat cu linii curbe și figuri de păsări, flori, cerbi, fiind de regulă realizat din alamă.
Meghila reprezenta textul Poveștii Esterei așternut pe pergament , iar Menora ( simbol al credinței iudaice ) era celebrul candelabru cu șapte brațe din alamă , bronz , fiind așezat mai ales în zona pupitrului de rugăciune. Mezuza ( textul caligrafiat pe pergament al crezului iudaic „Sema-Israel”) era poziționat în zona ușilor.
Pupitrul de rugăciune era bogat împodobit cu sculpturi din lemn fiind însoțit pe perete de o grafică „seviti”. Jilțul lui Eliahu era folosit în ceremonialul circumciziei fiind frumos lucrat în sculptură de lemn . Lampa de Hanuca era realizată inclusiv din argint fiind corpul de iluminat care servea în cele opt seri ale sărbătorii macabeilor.
Arta ebraică s-a reflectat de numeroase ori și în broderiile sau în învelitorile și pâinea împletită pentru sâmbătă sau al anumite sărbători. Principalele elemente de ornament erau cele vegetale ca și ciorchinele , frunze sau vrezuri de viță-de-vie , ramură de palmier salcia, fructe sau pomul vieții și abia din secolul III e.n. încep să devină comune simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe.Având specificul său, arta ebraică, așa cum ni se dezvăluie , constituie un reper deosebit între manifestările artistice și culturale ale Orintului Apropiat și Mijlociu. Păstrându-și linia de originalitate pe o perioadă deosebit de întinsă în timp arta ebraică strălucește prin ingeniozitatea slujitorilor săi și prin evidențierea trăsăturilor care o fac unică.
CAPITOLUL XI : CONCLUZII
Importantele lucrări de istorie antică care au fost publicate în ultimele două secole subliniază (inevitabil) frumoasa cultură și civilizăție a Israelului antic . Ne-am încumetat cu o străduință aleasă să așternem în aceste rânduri principalele trăsături ale culturii și civilizației ebraice având un respect deosebit față de splendidele realizări ale acestui încercat popor al Orientului Apropiat . Deși perioada de glorie a Israelului antic avusese loc cu mult înainte ( la sfârșitul mileniului II î.e.n.și începutul mileniului I î.e.n. ) , străduința noastră s-a îndreptat spre creația poporului evreu din timpul perioadei romane. Cursul evenimentelor ( bogat, întins și deloc de neglijat ) a necesitat o însuflețire prin multitudinea aspectelor sub care ne-am permis să reflectăm de-a lungul întregii lucrări. Având certitudini, neavând pretenția epuizării unui subiect atât de vast , m-am străduit să prezint cât mai bine documentat și echidistant această splendidă și furtunoasă , în același timp, „aventură” a poporului evreu în perioada romană și romano-bizantină și care a dat naștere atâtor pasiuni și speculații halucinante până în epoca contemporană. Cu o responsabilitate atât de mare față de un subiect atât de sensibil care trebuie tratat cu atâta atenție nu pot explica această încercare decât printr-o atracție deosebită față de cultura și civilizația ebraică încă din copilărie și prin dorința de a prezenta cât mai detaliat dramele, speranțele și bucuriile trăite de poporul evreu de-a lungul acestei perioade. Niciodată deasupra timpurilor , vom putea observa cu ușurință cum existența acestui popor este una deloc de neglijat , iar atitudinea lor , deși uneori exagerată , a fost una într-o mare proporție pe deplin fundamentată. Din orice punct de vedere am privi lucrurile , observăm că „steaua” genialității le-a surâs , dar și că atrăgând atenția și-au creat un renume care nu de puține ori le-a adus nenumărate neajunsuri. Particularitățile lor au fost în măsură să-i evidențieze , iar pretențiile lor nu de puține ori au fost interpretate ca și jignitoare inclusiv de popoarele culte ale lumii vechi. Așteptările lor au dat naștere la trăiri , manifestări și credințe diverse , iar dacă toate aceste lucruri împreună au reușit uneori să-i separe , dând naștere febrei interne , destinul lor ( ca și credința ) a fost inseparabil același , după cum vom vedea în cele ce urmează.
Debutul unei implicări consistente a romanilor în problemele diplomatice și politice a Asiei Mici și care privea direct pe evrei a avut loc în anul 161 î.e.n. când se semna o alianță cu Roma prin care familiei hașmonee i se recunoștea dreptul de familie cârmuitoare a unui stat independent . Simon Macabeul ( 143-135 î.e.n.) obține reînnoirea alianței cu Roma , întărindu-și regatul și izolând și mai mult Regatul Siriei. Mai târziu , Pompeius Trogus aprecia: „ Scăpați de Demetrius , evreii cuceriră prietenia romanilor și obținură de la ei libertatea , căci în acea vreme Roma împărțea cu mărinimie bunuri străine”. Relațiile iudeo-romane începeau într-un mod fericit prin alianțe și garanții de prietenie .
În următorul secol ( I î.e.n. ) raportul de forțe din întregul Orient Apropiat s-a modificat într-un mod incredibil . Roma deși avea numeroase probleme interne reușise să subjuge popoarele Asiei Mici și într-un elan victorios învingea către anul 61 î.e.n. toată rezistența din această parte de lume. Campania lui Pompei îndreptată în special împotriva lui Mithridate a avut ca și consecință și amestecul romanilor în problemele interne ale Iudeei.
Scaurus , reprezentantul lui Pompei, avea misiunea de a media între Aristobul II și Hirkan II care se aflau în plin război fratricid. Soliiile trimise de amândoi aveau menirea să cumpere bunăvoința și protecția lui Pompei. Darurile lui Aristobul II au plăcut mai mult ( o viță-de-vie de aur , făcută de Alexandru ca ornament pentru Marele Templu). Regele arab Aretas care asedia Ierusalimul a fost nevoit să se retragă la solicitarea romanilor , Aristobul II urmărindu-l pe Aretas în retragere și învingându-l definitiv în anul 65 î.e.n. .
Marele general roman vedea în conflictul dintre cei doi frați ocazia de a lua în stăpânire și teritoriile israeliene și i-a invitat pe amândoi la tratative la Damasc. Hyrkan II insista asupra dreptului său de prim-născut , în timp ce Aristobul II scotea în evidență lipsa de pricepere a fratelui său în problemele regatului. Exista la Damasc și o a treia partidă care avea dorința de a desființa regalitatea și de a restaura vechiul regim teocratic. Înclinând mai mult spre Hyrkan II , pe care-l vedea mai potrivit și mai maleabil pentru rolul de protejat al Romei , Pompei a atras suspiciunea lui Aristobul II care prin fugă s-a retras în puternica cetate Alexandrium. Silit să se predea de la Alexandrium , Aristobul II a fost lăsat să se îndrepte spre Ierusalim unde a adunat din nou oaste împotriva romanilor. Trecerea în neființă a lui Mithridate a înlesnit enorm operațiunile și misiunea lui Pompei în Orient . Capturarea lui Aristobul II a întărit și mai mult voința patrioților evrei care s-a retras pe Muntele Templului , cetatea fiind predată lui Pompei de o altă partidă evreiască dornică de pace. Pentru a învinge rezistența celor deciși să lupte, Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului. A adus de la Tyr mașini de război și cu toată priceperea militară a romanilor asediul se prelungea peste așteptările asediatorilor. Un amănunt cunoscut de Pompei a fost în măsură să tranșeze definitiv victoria de partea romanilor . Luptătorii evrei păstrau credința strămoșească , nu aveau voie să lupte sâmbăta decât pentru a se apăra în caz de pericol major , dar nu puteau evita acest lucru, deoarece romanii nu țineau cont de această tradiție ebraică . Rezistența ebraică a ținut trei luni după care într-o zi de sabat romanii pătrundeau conduși de fiul lui Sulla prin zidul care-i proteja pe luptătorii evrei. Descrierile emoționante chiar ale autorilor romani istorisesc cum în ciuda pericolului preoții au continuat oficierea serviciului divin , fiind rând pe rând răpuși la datorie. Se apreciază că au fost măcelariți douăsprezece mii de oameni. Așteptările lui Pompei au fost ruinate de realitatea care le dezvăluia un templu fără bogății imense, iar Sfânta Sfintelor s-a înfățișat mai degrabă modestă și respectabilă , decât extravagantă și pretențioasă. Pompei putea începe instaurarea stăpânirii romane în Iudeea cu statutul de stat autonom sub protectorat roman. Așadar anul 63 î.e.n. s-a dovedit nefast pentru evrei, iar în anul 61 î.e.n. marele general roman intra triumfal la Roma aducând cu sine ca ostatici mulți principi asiatici și mai mulți fruntași evrei ( Aristobul , Antigon cu fiicele sale și Avșalom). Alături de acea parte a aristocrației evreiești de la Roma , din rândul acestor captivi se va constitui diaspora evreiască din Peninsula Italică.
În anii următori Hyrkan al II-lea a deținut funcția de Mare Preot și de prinț ajutat de Antipator , ambii subordanați direct guvernatorului roman , proconsulul Siriei care între 57-55 î.e.n. a fost Gabinius. În funcțiile principale ale Iudeei au fost numiți constant oameni devotați romanilor , iar în rândul poporului a fost alimentată permanent o stare de nemulțumire care a răbufnit de numeroase ori, încurajați de luptele interne dintre familiile aristocratice evreiești.
Problemele interne ale Republicii romane cauzate de triumvirat și de consecințele acestuia au prilejuit evreilor situația de a negocia. De remarcat că generalul Crassus în drum spre Asia în celebra sa campanie a poposit și pe la Ierusalim de unde a crezut de cuviință să jefuiască toate obiectele din Templu și o sumă importantă în bani . Această faptă considerată de evrei de neiertat a făcut ca însăși căpeteniile evreiești să se orienteze definitiv în susținerea lui Cezar. Mai târziu Antipater va ajuta pe Cezar în campania nord-africană . Ajutorul va consta inclusiv în ostași ( 3000 ). Apreciind gestul lui Antipater , Cezar îl va numi etnarh al Iudeei , îl va scuti de impozit și-i va acorda cetățenia romană. Binefacerile lui Cezar față de evrei s-au materializat printr-un sprijin nemăsurat, iar decesul acestuia a aruncat într-un doliu neprefăcut pe evrei și diaspora acestora după cum a mărturisit istoricul roman Suetoniu.
În următorii ani 43-40 î.e.n. atât Irod , cât și Antigon au știut să depășească supușenia față de Cezar și au avut șansa de a câștiga bunăvoința noului cârmuitor. Irod a reușit să respingă toate încercările lui Antigon și a intrat în Ierusalim primind ca asigurare din partea Marelui Preot Hyrkan pe nepoata acestuia ca logodnică.
În anul 40 î.e.n. Antigon a beneficiat de sprijinul regatului part care interesat în această regiune a inițiat o amplă campanie în urma căreia Hyrkan al II-lea și Phasael au fost arestați , iar Irod a mai avut timp să fugă la Petra apelând la sprijinul arabilor. Arătându-se neîndurători generalii parți au dispus mutilarea lui Hyrkan II ( tăierea urechilor ) , iar Phasael bănuit că va fi condamnat la moarte s-a sinucis. Antigon devenea domnitor independent în 40 î.e.n.. În timpul scurtei sale domnii , Antigon n-a reușit să se facă înțeles de către popor și urmărind sprijinul saducheilor acesta nu se manifesta sub nicio formă. În toată această luptă contracronometru Antigon s-a dovedit incapabil să gestioneze toate detaliile situației. Primăvara anului 37 î.e.n. aducea în fața Ierusalimului trupele lui Irod susținut de legiunile romane , apreciate la 100000 de ostași. Șemaia și Abtalion îndemnau la capitulare , dar cei asediați se pregăteau să reziste. Asalturile zguduitoare ale romanilor nu le-au oferit nicio șansă și aceștia au pătruns în oraș gata să dezlănțuie măcelărirea populației , fiind temperați doar de către Irod. În timp ce Irod își asigura titlul de moștenitor legitim al coroanei hașmonee , firul vieții lui Antigon era curmat la Antiohia din ordinul lui Antoniu.
Domnia lui Irod I nu a avut, după cum au observat mai mulți specialiști , o bază teocratică și niciuna națională. Ajuns pe tron cu sprijinul romanilor , nu avea nici sprijinul fariseilor și nici cel al saducheilor. Zeci de cetățeni de frunte ai Ierusalimului au fost executați în acest debut de domnie. Aceași măsură a extins-o și asupra Sanhedrynului , acestuia supraviețuind doar Șemaia și Abtalion. Pentru a se menține pe tronul Iudeei avea nevoie de un sistem dictatorial și de securitate cât mai eficiente , iar în această direcție s-a dovedit din ce în ce mai ingenios. Cruzimii sale nu i-au scăpat Hyrkan II și fiica lui Alexandra , Aristobul III și soția sa Miriam , iar apoi chiar fiii care-i avea cu aceasta: Aristobul IV și Alexandru. Deși l-a sprijinit inițial pe Marc Antoniu , a știut să obțină bunăvoința lui Octavian. Având sprijinul roman , privit ca un rege marionetă al Romei, Irod va ști să-și păstreze individualitatea și va ține cont de posibilele pericole interne sau de amenințările pe care le reprezenta Regatul Part. Deși a fost impopular de-a lungul întregii domnii, Irod a avut și realizări mărețe. A construit mai multe orașe , un port comercial – Caesarea , palate regale și fortărețe și a renovat Templul de la Ierusalim. Deși i s-a reproșat și lipsa de viziune în plan național , el a sprijinit populația în momente de secetă și a dat mai multe scutiri de impozite. Tot în timpul domniei sale, către sfârșit, a avut loc și celebrul moment al nașterii lui Isus și a uciderii pruncilor , fapt care ilustreză încă o dată în plus obsesia și dorința nemărginită de putere , însoțite de frica că ar putea-o pierde , a unui rege îmbătrânit , bolnav fizic și psihic , plin de remușcări . Din relatările Evangheliilor putem surprinde legăturile care se menținuseră între poporul evreu și Orientul Mijlociu.
Urmașii lui Irod cel Mare au fost Archelau , fiul cel mare , care stăpânea în Iudeea de mijloc, Samaria și Idumeea cu titlul de rege , Galileea și Pereea cu titlul de tetrarh revenea lui Irod Antipa, iar Philippos intra în stăpânirea Transiordaniei. Abia instalat Archelau s-a confruntat cu numeroase nemulțumiri populare care s-au acumulat de-a lungul domniei lui Irod cel Mare. Revolta populară din timpul sărbătorilor de Pesah n-a putut fi stopată decât printr-un măcel regretabil prin care și-au pierdut viața trei mii de oameni. Revolta se extinsese și în restul orașelor țării și viza protectoratul roman. Nevoit să plece pentru confirmare la Roma , Archelau a fost nevoit să lase în țară pe Sabinus ca guvernator cu puteri extraordinare care a incitat și mai mult spiritele prin jefuirea Palatului regal. În Galileea căpăta contur răscoala lui Iehuda Galileanul , la Emaus evreii au distrus o cohortă romană , la Ierihon s-a proclamat rege Simeon, fost apropiat a lui Irod cel Mare, Sabinus se afla asediat la Ierusalim și numai guvernatorul Siriei , Varrus, mai putea zădărnici planurile răsculaților evrei . Acesta a pătruns cu armatele sale în Iudeea , luând cele mai severe măsuri împotriva răsculaților. În acest timp la Roma delegația lui Archelaus avea o opoziție importantă printr-o delegație care avea o orientare democratică și teocratică. Doar istoricul Nicolaus Damaschinul care-l susținea pe Archelau a fost în măsură să-l convingă pe Octavian Augustus. În cele din urmă testamentul lui Irod cel Mare a fost recunoscut de către rege și pus în aplicare. Archelau s-a dovedit însă la fel de insensibil ca și tatăl său la tradiția iudaică și la gravele probleme ale poporului evreu. O delegație evreiască care a ajuns la Roma până la împărat prezenta acestuia gravele probleme cu care se confruntau evreii și dezinteresul lui Archelau. Decizia împăratului a fost de a-l chema pe acesta la Roma unde i-a făcut cunoscută destituirea , oferindu-i un exil forțat în Galia în anul 6 e.n. .
Fratele lui Archelau , Herodes Antipa a guvernat Iudeea și Pereea între anii 4 î.e.n. – 39 e.n., construind orașul Tiberiada în onoarea împăratului Tiberiu , fiind nevoit să se confrunte cu mai multe răscoale și fiind destituit în cele din urmă de către împăratul Claudiu și trimis în exil în Galia.
Philippus ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a guvernat în Transiordania , dovedindu-se mai degrabă împăciutor și prudent de-a lungul domniei . După trecerea sa în neființă provinciile lui și Iudeea au fost încorporate provinciei romane a Siriei.
Detronarea lui Archelau a condus la transformarea Iudeei în provincie imperială , dar Sanhedrynul rămânea principalul for juridic. Procuratorul roman se afla în reședința de la Caesarea. . Primul procurator numit a fost Coponius. Încă de la începutul procuraturii sale s-a format o organizație militară de orientare național religioasă – partida zeloților. Schimbării frecvente a procuratorilor din timpul lui Octavian Augustus i s-a opus orientarea mai stabilă a lui Tiberiu care l-a susținut pe Valerius Gratus timp de 11 ani ( 15-26 e.n.) . Următorul procurator a fost Pilat din Pont( 26- 36 e.n. ). Nemulțumirea poporului a fost permanent alimentată de nepriceperea , indiferența sau lăcomia unor procuratori interesați de o îmbogățire rapidă și necunoscători și insensibili la problemele și tradițiile poporului evreu . Odată cu trecerea în neființă a lui Philippus toate provinciile evreiești treceau din faza de protectorat roman în cea a stăpânirii directe ceea ce a constituit o nouă lovitură puternică orgoliului și sentimentelor național-religioase ale evreilor.
Unul dintre fiii lui Aristobul ( fiul lui Irod și Miriam ) a avut un destin aparte. La numai 6 ani el se afla la Roma pentru a fi educat după ce tatăl său fusese executat.Înclinațiile sale excentrice i-au adus o mulțime de datorii , silindu-l să solicite unchiului său Irod Antipa o funcție în regatul acestuia. O reîntoarcere precipitată în Italia l-a adus în preajma tânărului Caius Caligula și atrăgând atenția împăratului Tiberiu care a dispus ca Agrippa să fie încarcerat , dar decesul lui Tiberiu a avut darul de a schimba repede în bine destinul lui Agrippa. El este eliberat imediat și noul împărat Caius Caligula îi acorda în administrare tetrarhia lui Phillipos și apoi trimițând în exil în Galia pe Irod Antipa și soția acestuia Herodiada ( 39 e.n. ) , oferă și Galileea și Pereea lui Agrippa reconstituind Iudeea întocmai ca în timpul lui Irod cel Mare . Agrippa I s-a dovedit priceput în conducerea regatului și a reușit să abandoneze vechile înclinații mai puțin onorante, devenind un rege care respecta întocmai tradițiile și obiceiurile religioase iudaice. Relația sa cu poporul s-a dovedit a fi una excelentă. A fost subliniată de mai mulți autori încercarea lui Agrippa I de a crea o alianță locală a principilor vasali Romei din vecinătatea regatului său și a inițiat întărirea zidurilor Ierusalimului , acțiuni sancționate în cele din urmă de guvernatorul Siriei.În timpul domniei lui Agrippa I a avut loc și trecerea la credința iudaică a lui Izates , regele Adiabenei , a mamei sale Elena și a tuturor rudelor acestuia . Agrippa I s-a sprijinit pe relația bună cu împăratul Caligula și a intervenit de mai multe ori în sprijinul poporului său , contribuind la stoparea prigonirii evreilor alexandrini în special , dar și a restului diasporei evreiești. După o domnie de numai șapte ani regele Agrippa I se stingea din viață în plină maturitate și experiență intelectuală și diplomatică la numai 54 de ani. Marile lui realizări au oferit poporului evreu o ultimă perioadă de prosperitate și marele merit al lui Agrippa I a fost acela de a ști folosi relațiile bune cu Caligula și apoi cu Claudius spre folosul poporului său.
Scurta glorie a poporului evreu din timpul domniei lui Agrippa I a fost repede înlocuită de suspiciunile suspușilor Romei , Iudeea și provinciile de graniță fiind încredințate unui procurator. Această perioadă dintre anii 44-66 e.n. este cunoscută sub numele de perioda ultimilor procuratori romani.
Autonomia poporului evreu era așadar anulată păstrându-se doar dreptul de a numi Marele Preot.
Primul din această a doua serie de procuratori a fost Cuspius Fadus care de la început și-a depășit atribuțiile . Doar o delegație evreiască trimisă de Agrippa II la împărat a mai domolit deciziile procuratorului împotriva poporului.
Cel de-al doilea procurator a fost nepotul filosofului Philo din Alexandria , Tiberius Alexander , devenit slujitor al intereselor Romei , complet rupt de poporul evreu și de credința iudaică. Între 46-48 e.n. Tiberius Alexander și-a luat în cel mai serios mod funcția , fiind nemilos cu cei care îi erau acum supuși. În cele din urmă el a fost numit prefect al orașului Alexandria.
Între 48-52 e.n. și-a exercitat procuratura Cumanus. În lipsa sa de respect față de tradițiile și sărbătorile iudaice Cumanus a luat deosebit de multe hotărâri care nu de puține ori au făcut mii de victime și au ațâțat și mai mult spiritele încinse ale evreilor. În cele din urmă o delegație evreiască la Roma , avându-l în frunte pe Marele Preot Ionatan a reușit să impună punctul de vedere Iudeei . Al patrulea procurator a fost Felix Antonius( 52-60 e.n. ) care fusese instalat cu sprijinul Marelui Preot Ionatan. Curând însă Felix Antonius s-a dovedit și mai nemilos față de popor și mai insensibil la aspirațiile religioase ale celor pe care-i guverna. Atitudinii necruțătoare a procuratorului i s-a adăugat și nerăbdarea poporului și demnitatea acestuia care era grav lezată. Zeloții erau în plină acțiune și se bucurau de sprijinul și respectul poporului. O parte a acestora – cea radicală – s-a separat fiind cunoscuți sub numele de sicari( sicca – pumnal în limba latină) . Aceștia acționau la diferite sărbători sau ceremonii în mulțime de unde de sub haine scoteau un pumnal cu care răpuneau persoane, personalități importante. Una dintre victimele cele mai influente a fost Marele Preot Ionatan. Unei administrații necruțătoare i s-a adăugat o administrație și mai neiertătoare între anii 60-63 e.n.- cea a lui Festus. Distanța dintre un posibil dialog care să împace părțile se adâncea și mai mult , iar extremiștii erau din ce în ce mai activi și apreciați.
În anul 53 e.n. împăratul Claudius a oferit tetrarhia lui Phillipus lui Agrippa II , iar apoi Nero i-a încredințat porțiuni din Perea și Galileea. În Iudeea avea titlul de domnitor fără țară. A sprijinit dezvoltarea și reconstrucția Ierusalimului și a realizat un turn de control din care putea vedea cum se oficiau slujbele în Templu , fapt care a deranjat poporul și pe preoți. În cele din urmă conflictul a fost soluționat în favoarea preoțimii care și-au apărat cauza în fața împăratului Nero care a fost influențat în decizia sa de către soția sa Popeea , simpatizantă a credinței iudaice.
Procuratorul Festus a fost înlocuit în funcție de către procuratorul Albinus(62-64 e.n.) care nu s-a lăsat cu nimic mai prejos față de către precedesorii săi , procedând la urmărirea și arestarea sicarilor. Flavius Iosephus afirma în privința acestui procurator că „ nu exista răutate pe care să nu o fi făcut”.
Ultimul procurator a fost Gesius Florus ( 64-66 e.n. ) și a contribuit prin toate acțiunile sale la pornirea primului război iudaic , neștiind să gestioneze relația sa cu poporul , comportându-se la fel de iresponsabil și de lacom ca și procuratorii ultimelor două decenii . În asuprirea poporului el stabilea relații inclusiv cu sicarii. Istoricul Tacit ne informează în acest sens că „răbdarea poporului ținu până la procuratorul Florus” continuând: „ sub el începu războiul”.
Până la începutul primului război iudaic există numeroase aspecte sub care trebuie să se reflectăm asupra existenței și devenirii ebraice de la campania lui Pompei până în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. . Religia ebraică a devenit dintr-u-nceput definitorie pentru acest popor și în jurul acesteia a gravitat viața economică , politică , socială și gândirea populară și cea cultă . Trecând dincolo de vechea tradiție iudaică ( perioada patriarhilor , a exodului și a profeților , confirmate azi și pe cale arheologică ), epoca Macabeilor, care avea ca trăsătură dominantă victoria naționalismului evreu și menținerea independenței , a dat un nou avânt perpetuării și dezvoltării iudaismului în Israel. Din interior , începând cu această epocă a Macabeilor , apar două mari secte: cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de ele polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase vor ființa și vor gravita în jurul ideii ebraice, încețoșând și mai mult și așa suficient de înnegurata atmosferă din interiorul societății ebraice . Creșterea rolului sinagogii în rândul comunităților a constituit un fenomen notabil , menținându-se însă prestigiul Marelui Templu , până când acesta a fost distrus.
Literatura ebraică a fost în măsură să impresioneze chiar și pe cei mai insensibili sau pe cei mai aprigi adversari. Cele mai vechi texte ale comunității eseniene de la Qumran sunt datate aproape în unanimitate în jurul anului 250 î.e.n. . Stăpânirea Ptolemeică în Iudeea s-a reflectat prin apariția a două noi opere ale literaturii ebraice: Cântarea Cântărilor și Eclesiastul . Stăpânirea romană a fost în măsură să bulverseze întreaga națiune evreiască și fiecare dintre clasele sociale evreiești acționând din opoziție au reușit să imprime o creație literară notabilă. Doi mari învățați au pus bazele unei tradiții fariseice culte , învățăturile acestora fiind bine apreciate de către popor. Șemaia și Abtalion au deținut conducerea Sanhedrynului fariseic , fiind continuați de alți doi străluciți învățați Hillel și Șammai. Hillel este privit de către tradiția talmudică ca un reformator întocmai ca Ezra , venit și el din Babilonia , gândirea lui punându-și amprenta asupra evoluției ulterioare a iudaismului. Mult mai riguros decât el în privința interpretării legii a fost celălalt mare învățat fariseu Șammai. Atitudinea diferită a celor doi învățați a condus la crearea a două școli: cea a lui Hillel și cea a lui Șammai . Literatura ebraică a acestui secol I î.e.n. ne evidențiază imitațiile „Psalmilor” și a cărții lui „Daniel” care s-au pierdut fiind incluse în rândul „apocrifelor”.
„ Psalmii lui Solomon” au ca autor probabil și un fariseu deoarece sunt prezentate proaspăta stăpânire romană și sunt evidențiate obiceiurile nesănătoase saducee. Autorul nutrea speranța restaurării teocrației și a regalității.
Cartea „Henoch” este una apocaliptică apărută în această perioadă de origine eseniană , cu o puternică orientare antisaduceniană. Simbolismul și angelologia ne apar ca fiind de origine eseniană , în timp ce unele idei , posibil chiar morala să fie fariseică.
Cartea „ Jubileelor” aparține creației acestei perioade și prezintă episodul Facerii și Ieșirii biblice. Autorul necunoscut este probabil că a fost un fariseu al perioadei. Cartea s-a păstrat într-o traducere etiopiană și grecească, dar originalul a fost scris în ebraică.
Majoritatea autorilor și specialiștilor au apreciat că literatura acestei perioade chiar dacă inferioară cărților din epoca clasică au nota lor de originalitate prin care este reflectată epoca și frământările religioase din Israelul acelei vremi.
Celebrelor „cărți sybiline” ale lumii elenizate câțiva învățați evrei din diaspora le-au alăturat „ cartea sybilină” în versiunea evreiască prin care Sable sau Sambethe dădea un sens trecutului și viitorului întregii lumi din punctul de vedere al monoteismului evreiesc. Dacă „ cărțile sybiline” se adresau lumii elenizate căreia-i prezicea soarta , tot în această perioadă o lucrare intitulată „ Înțelepciunea lui Solomon” venea să arate calea greșită pe care au călcat acei evrei elenizați care erau „fără Dumnezeu” și ascultau de filosofia elenistică.
Născut în jurul anului 20 î.e.n. , Philon din Alexandria este apreciat ca fiind cel mai mare scriitor evreu de limbă greacă. Descindea dintr-o familie nobilă venită din Israel în Alexandria. Cetățenia romană era comună membrilor familiei sale. El este cel care a reușit să sintetizeze gândirea iudaică și să o pună în acord cu rațiunea. Scrierile sale au influențat gândirea creștină , chiar începând cu Evanghelia lui Ioan pot fi surprinse unele influențe , iar apoi Clement , Origen , dar se mai afirmă că el prin modul în care a făcut filosofie religioasă a contribuit la orientarea lumii elenistice de la politeism la monoteism. Alături de o interpretare alegorică a facerii lumii în șase zile sau operele istorice „Misiunea lui Caius” și „Contra lui Flaccus” se adaugă mai multe scrieri în care sunt prezentate viețile patriarhilor.
Domnia lui Irod cel Mare a condus la o diminuare a rolului religiei ebraice în societatea evreiască din punctul de vedere statal. Regele Irod cel Mare s-a străduit să fie un fidel al politicii Romei și a încercat implementarea modului de viață roman în rândul evreilor. Instituțiile statului aservite acum Romei nu mai acordă același credit religiei ebraice , fapt care va nemulțumi peste măsură poporul. Politicii de forță din timpul lui Irod cel Mare i se vor adăuga nepriceperea urmașilor săi și greșelile imperiale în numirea unor procuratori necunoscători a problemelor locale sau a religiei ebraice , dornici numai de îmbogățire rapidă. Iudaismul conservator era reprezentat la cel mai înalt nivel de o clasă sacerdotală coruptă și restrânsă la patru familii:familia Boethos,familia Chanan , familia Kanthera și familia Phiabi. Dintre reprezentanții acestor familii se alegea Marele Preot în majoritatea cazurilor prin mituire , căutându-se apoi recuperarea sumelor pierdute prin impunerea unor taxe celor subordonați în ierarhie. Așa se explică cum clasa sacerdotală cade în dizgrația poporului și cum iudaismul rabinic se va implica tot mai mult în destinul poporului evreu și va avea sprijinul acestuia.
Saducheii nu credeau în înviere, în nemurirea sufletului și în existența sufletului , admițând numai legea , despre orientarea și credința lor putând afla și în Evanghelii. Max I. Dimont le atribuie un anume conservatorism în gândirea religioasă , dar cu înclinații liberale în opinia politică , stabilind un paradox al înfruntării lor cu fariseii care erau mai liberali în privința religiei , dar aveau convingeri politice conservatoare.
Fariseii ( perușim) își aveau originea în perioada Macabeilor , fiind patrioți și teocrați în același timp , din rândul acestora rezultând mai multe școli.
Esenienii constituiau o comunitate religioasă evreiască. Despre ei putem afla în Manuscrisele de la Marea Moartă , Philon din Alexandria și de la Flavius Iosephus. Dacă unii dintre esenieni au continuat să ducă un mod de viață retras indiferent de schimbările care au avut loc în interiorul și în jurul poporului evreu , alții precum comunitatea de la Qumran avea nădejdea în sabie. Pliniu cel Bătrân îi descrie într-un mod emoționant: „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”.
A patra mare componentă a societății evreiești au reprezentat-o zeloții . Ei proveneau din populația săracă și nemulțumită , iar numărul lor s-a îngroșat continuu până în preajma primului război iudaic. Ca atitudine proclamau rezistența armată împotriva inamicilor și erau reprezentați încă din vremea lui Irod cel Mare , dar prima lor acțiune de anvergură a avut loc când a fost destituit Archelau și a fost instituit regimul procuratorilor . Îl avuseseră în frunte pe Iuda( Galileanul) a cărui revoltă a eșuat , el însuși fiind executat , dar era clar exista o nouă partidă:a kanaimilor( zeloții). Radicalizarea relațiilor dintre cuceritori și cuceriți a condus la desprinderea din rândul zeloților a unei aripi extreme , cea a siccarilor ( sicca – în limba latină pumnal) , care la sărbătorile sau evenimentele principale amestecați fiind în mulțime reușeau să se apropie de personalități importante ( inclusiv Marele Preot) și cu un pumnal ascuns sub haine răneau sau ucideau după caz . Pe lângă aceste patru orientări principale sub care este cunoscută societatea ebraică din această perioadă existau peste douăzeci de alte secte mai reduse numeric care vin să demonstreze în opinia unora efervescența de idei , iar după alții bulversarea și dezorientarea din sânul societății ebraice.
Un episod aparte îl constituie până în zilele noastre Isus. El este important nu numai pentru istoria creștinismului , religie pe care existența sa a generat-o ulterior , ci și pentru istoria umanității și nu în ultimul rând pentru istoria relațiilor dintre iudaism și creștinism de-a lungul secolelor , relație care a făcut numeroase victime . Având pretenția unei analize științifice , dincolo de crez , și în acest caz s-a exagerat de ambele părți, găsim o referire la viața lui Isus la un scriitor care scrie dezinteresat , nepărtinitor , dinafara oricăror patimi și dispute . Acesta este Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice . După ce descrie faptele procuratorului Pilat din Pont el adaugă: „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om”. Să fi avut oare Iosephus Flavius în vedere latura divină pe care și-o proclamase Isus ( de Fiu al lui Dumnezeu ) și pentru care în principal a pătimit? sau a fost orbit de mulțimea faptelor și minunilor pe care acesta în mod inexplicabil ca om le-a săvârșit ?. Continuă însă spunând: „ El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început . Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor , care își trag numele de la dânsul”419 . Flavius Iosephus face dovada unei bune cunoșteri a cazului și a devenirii ulterioare a credinței pe care acesta a generat-o în deceniile următoare când își scrie Antichități iudaice . Face dovada cunoașterii și a prezicerilor profeților și a învierii lui Isus. Dar dacă autoritățile romane au fost aruncate în mijlocul unei confuzii în privința unei dispute religioase din interiorul iudaismului ( era punctul lor de vedere) , autoritățile rabinice au fost de la început ostile noii credințe , căutând toate mijloacele de a o izola și stinge. Sunt bine cunoscute străduințele Marelui Preot de a pune paznici romani la mormântul celui crucificat , știind că acesta spusese că va învia a treia zi. Persecuțiile au continuat și mai târziu , apostolul Pavel destăinuindu-și suferințele pe care el și ceilalți ca și el odinioară se străduiau să i le ofere. Discursul lui Ștefan ucis cu pietre care este redat de Faptele Apostolilor , reflectă depărtarea la care ajunsese iudaismul și poporul evreu încă din primele decenii ale erei noastre: „ Oameni tari la cerbice , necircumciși cu inima și cu urechile . Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt ; ca părinții voștri așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri. Au omorât pe cei care vesteau de mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați prins și L-ați omorât , voi , care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o”420 . La uciderea lui Ștefan și-a dat și Saul din Tars ( Pavel ) acordul.
Ne manifestăm convingerea că dacă autoritățile religioase ebraice ar fi urmat linia moderată pe care o propunea Gamaliel cel Bătrân care va deveni președintele Tribunalului de la Yawne( Iamnia) și care era nepotul lui Hillel , atunci relația creștinism-iudaism nu ar fi fost deloc sinuoasă sau abruptă. Surprindem în Faptele Apostolilor cu unele inexactități pe care le comportă un discurs redat , atitudinea acestui mare învățat al tradiției iudaice: „ Cineva a venit și le-a spus:<<Iată , oamenii pe care i-ați pus în închisoare stau în Templu și învață poporul>> . Atunci căpitanul a plecat cu slujitorii și i-au adus , dar nu cu forța , căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de popor. Ei i-au adus și i-au pus înaintea Sinedriului. Și Marele Preot i-a întrebat , zicând: << Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați în numele acestuia? Și voi iată , ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele Acestui Om>>. Petru și apostolii răspunzând au zis:<< Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus , pe care voi L-ați omorât , atârnându-L de lemn…Noi suntem martorii acestor lucruri ca și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a dat celor care ascultă de El >>.Când au auzit ei aceste cuvinte , îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare”, dar atunci „ un fariseu numit Gamaliel , un învățător al Legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată afară , pentru puțin timp, și le-a zis: „Bărbați israeliți , luați bine seama la voi înșivă, ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ridicat Teuda [ aici intervine inexactitatea n.n.], care zicea că el este cineva și la care s-au alăturat patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei care-l ascultaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ridicat Iuda Galileanul [greșit n.n.] , în zilele recensământului , și a atras mult popor după el ; a pierit , și toți cei care-l urmaseră au fost risipiți. Și acum vă spun: Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace . Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți luptând împotriva lui Dumnezeu”421 .
Dacă această atitudinea fost ascultată pe moment de popor și de înaltul consiliu ebraic nu la fel au stat lucrurile pe viitor . Iudaismul s-a arătat ostil deci dintr-u-nceput ideii creștine, dorind eliminarea acesteia tocmai pentru că propovăduia consumarea unui înalt eveniment pe care evreii îl așteptau să aibă loc: venirea lui Mesia. Se dovedește că poporul evreu nu era pregătit să aștepte și să accepte un Mesia spiritual, punându-și speranțele într-un Mesia care să-i conducă la prosperitate financiară, materială și care să fie un conducător militar capabil să înrobească popoarele lumii spre folosul și gloria poporului evreu , dar deja din prima jumătate a secolului I e.n. erau acuzați de creștini că l-au răstignit pe Hristos și că totul s-a petrecut precum au prezis profeții , lucru care era inacceptabil și revoltător mai ales pentru înaltele oficialități ale cultului ebraic. Constatăm așadar un anticreștinism încă de la originile creștinismului în timp ce apostolii nu văd în acest prim secol al erei noastre ca fiind un rău faptul că ești evreu și nu anatemizează întreg poporul evreu decât în rare cazuri422.Ceea ce l-a condamnat pe Isus definitiv ( răspunsul afirmativ la întrebarea:Ești Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns: „ Da, sunt”423 ) era considerată o blasfemie de către evrei , iar ceea ce creștinismul reprezenta în primul secol trebuia să se termine întocmai ca și cel care îl generase. Nu exista loc de compromisuri sau alternative. Doar Gamaliel în înțelepciunea sa îngăduitoare se amăgea de unul singur crezând într-o coexistență separată , pașnică și fără conflicte. Considerăm important de notat faptul că antiiudaismul creștin nu are o intensitate deosebită în acest prim secol al erei noastre. Saul din Tars ( Pavel) nu a adoptat o poziție antiiudaică , dar adresa compatrioților săi atât faptul că el este mândru că este evreu 424( susținând întâietatea evreilor), cât și faptul că fusese prigonit de către cei de un sânge cu el 425. Dar trebuie subliniat că poziția critică , dar respectuoasă față de evrei nu este una nouă , însăși Profeții amenințau poporul și se declarau nemulțumiți de credința acestuia. Cele patru evanghelii accentuează și mai mult ostilitatea creștină față de evrei . Ultima dintre ele , Evanghelia după Ioan , stabilește poporul evreu ca fiind decăzut și îi atribuie o pronunțată față negativă , acțiunea lui fiind asociată ca parte a planurilor diabolice. Apostolul Petru le-a adus și el acuze evreilor , putând observa că mai mult involuntar activitatea misionară și ulterior cea livrească a apostolilor a contribuit din plin la punerea bazelor unui antiiudaism creștin care se va manifesta sub toate formele în secolele următoare.
De cealaltă parte trebuie să accentuăm că înaintea manifestării antiiudaismului creștin a existat cu mult înainte un antiiudaism creștin elenistic sau greco-roman pe care-l putem surprinde în scrierile a peste o sută de autori greci și latini. Majoritatea acestor scrieri le sunt nefavorabile , dar chiar și cei mai înverșunați dintre autorii acestor scrieri au fost nevoiți să le recunoască și unele virtuți. Hans Küng identifica patru motive principale ale antiiudaismului precreștin : evreii nu aveau alte divinități, susțineau că sunt poporul ales , iar prezentarea propriei lor mântuiri constituia o gravă jignire adusă celorlalte popoare civilizate, circumcizia devenise din secolul I î.e.n. mai degrabă un stigmat , iar poruncile de purificare și alimentație îi separau de restul lumii. Dacă manifestările antievreiești sunt mult mai vechi ( sec. V î.e.n. Xerses I- Ahașveroș, sec. III Manethon, Lisimah din Alexandria , Hecate din Abdera aduceau grave acuze evreilor ) , ideile din scrierile lor au fost reluate de către Posidonios ( 135-51 î.e.n.) , iar acuzația de „omor ritual” folosită de către Democrit ( 460-370 î.e.n.) a fost preluată de către Apion ( sec. I e.n. ) . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris secolelor II î.e.n. – II e.n. manifestându-se în principal împotriva religiei și monoteismului evreiesc.
Din secolul I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute din partea scriitorilor greci și latini. Cicero adăuga iudaismului termenul de superstitio și spunea că sunt solidari(„ se țin între ei”) , neavând o poziție antievreiască , iar contemporanul său Varro propunea filosofilor cultul evreiesc, lăsându-ne să presupunem că ar fi frecventat și cunoscut evreii din Roma. August face dovada unei necunoașteri complete a evreilor prin câteva grosolane inexactități, iar poetul Ovidiu în Arta iubirii pomenește despre ziua a șaptea care „ e ziua ce o țin toți din neamul iudeu”. La fel ca și Ovidiu , referiri asupra evreilor găsim și la Vergiliu și Horațiu. Împăratul August înțelegea Sabatul ca pe o zi de post426, iar Caligula îi adresa lui Philon din Alexandria întrebarea: „ De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu era ironic când observa comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat . Succesele notabile ale iudaismului din secolul I e.n. îl indignau de-a dreptul pe Seneca : „ obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” , decretând ,aproape, caracterul dăunător al zilei de Sabat deoarece el considera că astfel îți pierzi a șaptea parte din viață. Dacă Petroniu s-a dovedit puțin cunoscător a legilor și credințelor evreiești , poetul Persius a prezentat într-un mod magistral pregătirile poporului evreu pentru Sabat . Lui Philon din Alexandria și Flavius Iosephus , evrei ai diasporei elenizate , le-au revenit deosebit de dificila sarcină de a prezenta poziția cea mai adecvată și mai puțin dăunătoare a evreilor către populația Imperiului Roman. Marțial a făcut glume grosolane privind circumcizia și percepea Sabatul ca pe o zi de post în Epigramele sale. Celsus afirmă că evreii adoră Cerul, Lucan subliniază că evreii se închinau unui zeu nedefinit, iar Pliniu cel Bătrân nota în a sa Naturalis Historia că evreii disprețuiau divinitățile , descriind în același timp Iudeea cu populația și așezarea geografică și bogățiile subsolului, povestind într-un mod emoționant și despre secta esenienilor. O importantă sursă de informații pentru această perioadă o constituie și Noul Testament în care găsim prezentate din punctul de vedere creștin trecutul și devenirea poporului evreu , simpatia și acuzele mai marilor creștini față de evrei .
Se acceptă unanim că la origini sinagogile ar fi fost clădiri de o simplitate extremă în realizarea căreia nu se respectau prescripții . Dimensiunile și bogăția interioară a sinagogilor a sporit deosebit între secolele I î.e.n.n.- I e.n. nu numai în diaspora , ci și în patria-mamă. Putem constata în această perioadă o întărire și o maturizare a comunităților evreiești în ciuda numeroaselor greutăți interne și externe care ar sugera contrariul. Templul își menține locul central, dar tindea să devină din ce în ce mai mult un simbol cu o mare influență asupra națiunii , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile care împânzeau întreg Israelul. Nu putem da credit în niciun caz unui dispreț al poporului față de Templu , iar împinși către concret evreii se regăseau cel mai rapid în sinagoga locală , dar dezamăgiți de faptele nedemne ale oficianților din Templu nu mai sprijineau cu aceași înflăcărare partida saduceană.
Arta ebraică s-a manifestat , a ființat în interiorul spațiului sacru creat de evrei , strâns legată , condiționată de viața spirituală și religia evreilor. Dacă însăși existența unei arte ebraice a fost pusă în discuție , în ultimele decenii nu se mai pune la îndoială originalitatea și splendoarea ei deosebite.Cea de-a doua poruncă biblică a fost interpretată de mai multe ori că s-ar opune manifestării artelor , ceea ce a fost explicat de către marii specialiști în domeniu ca o poruncă care s-ar opune adorației , idolatrizării și nu artelor într-un mod expres. Chiar dacă monoteismului îi aparțineau marea majoritate a poporului evreu , există dovezi arheologice care atestă venerarea mai multor zeități păgâne în Israel ( Astarte, Baal etc.), ceea ce demonstrează influențe și interferențe importante cu Siria și cu elenismul greco-roman. După unii specialiști mai sensibili ( Hayoun și Jarrasé) sinagoga ar avea nu numai o arhitectură, dar mai ales un suflet. Sinagoga spre deosebire de toate templele și sanctuarele antice , primește ,chiar invită comunitatea în interior , unde se desfășoară și liturghia. Existau și se respectau indicații în privința amplasamentului sinagogilor. În Talmud este prevăzut modul în care trebuia să fie acestea construite: în locul cel mai înalt al așezării, în apropierea unei ape, într-un „loc curat”. Aceste condiții nu erau aproape niciodată respectate în diaspora deoarece construcția lor depindea de mai mulți factori care-i împiedicau( grecii, romanii, sirienii nu le ofereau posibilitatea de a obține cele mai bune și înalte amplasamente în localitățile lor). Ferestrele sinagogii trebuiau să fie mici pentru ca oficierea să nu fie deranjată , iar orientarea se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene.
Diaspora evreiască a evoluat în această perioadă pe cele trei direcții principale: est( în Regatul Part, unde evreii vor cunoaște o neașteptată și fructuoasă libertate de manifestare) , în nordul Africii ( Egipt , Cirenaica unde diaspora evreiască elenizată sub aspect cultural și social, mai reușea numeroase convertiri la iudaism și aveau simpatizanți importanți) și în Asia Mică ( inclusiv Siria , unde erau cei mai prigoniți și mai puțin influenți, cu prelungire în sud-estul european și Peninsula Italică ( inclusiv Roma) , unde diaspora avea și importante familii aristocratice evreiești pe lângă membrii diasporei formate din sclavii luați în timpul războaielor . În prejma erei creștine diaspora evreiască devenise mai importantă decât țara-mamă sub toate aspectele posibile. Aprecierile cele mai moderne situează populația evreiască între 7 și 10 procente(%) din totalul populației Imperiului Roman , ceea ce aduce numărul evreilor între 6 și 7 milioane , dintre care până spre 4 milioane de evrei trăiau în diaspora ( cca un milion în Egipt , un milion în Siria , un milion în Babilonia). Discutăm de acum de o superioritate a diasporei și sub aspect numeric.
De-a lungul acestei perioade evreii au fost puși în fața unei alegeri dificile: romanii le propuneau o viață spirituală politeistă cu importante înclinații spre viața laică lipsită de griji,în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc, promițându-le o protecție amenințătoare . Această ofertă a fost în măsură să producă o anumită scindare în interiorul societății ebraice , deși își doreau cu toții o independență și erau conștienți că sunt cu toții membrii ai unei națiuni și civilizații unice și considerau ei superioare spre care-i îndreptase Dumnezeu și credeau pe deplin într-un succes final. Tocmai această vechime și maturitate a civilizației și religiei ebraice și lipsa de respect a cuceritorilor față de valorile ebraice au provocat nemulțumirea și dorința de a lupta pentru libertate a majorității evreilor care au dat credit în cele din urmă aripii radicale care nu vedea soluționarea și obținerea unei vieți decente în Israel decât prin ridicarea la luptă. Într-un moment în care efervescența religioasă avea importante efecte în rândul întregii populații mergând uneori până la fanatism se poate încadra începutul a ceea ce este cunoscut sub numele de primul război iudaic.
Flavius Iosephus spune că „ suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți toți să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau să aibă oriunde parte la străini de un trai mai bun.Mai are rost să lungim vorba? se întreba tot el – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea al domniei lui Nero”.
O altă scriere deosebit de importantă ne aruncă în deosebit de înalta efervescență religioasă a epocii care conducea în destule cazuri la fanatism. Istoricul Tacit, identificând una dintre principalele motivații ale nemulțumirii și mai ales a speranțelor evreiești , afirmă: „Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”427.Tot Tacit ne confirmă ceea ce susține și Flavius Iosephus : „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul”.
Stăpânirea romană de până atunci în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes. Majoritatea populației era îndatorată până peste cap , iar în orașele cu populație greco-iudaică relațiile erau încordate peste măsură. Antisemitismului grecilor i se adăuga și atitudinea ostilă a autorităților romane. În dorința lor de îmbogățire rapidă procuratorii și administrația romană s-au arătat complet insensibili la cultura și civilizația iudaică. Evreii erau însă un popor care se vedea deosebit de jignit de situația în care fuseseră aruncați și erau motivați să reziste , bizuindu-se pe mai multe argumente în acest sens. În apropierea anului 66 e.n. întreaga societate iudaică era convinsă că numai ridicarea la luptă mai putea îmbunătăți situația poporului și că doar acesta mai putea reda poporului evreu mândria și respectul de care se bucura înainte . Sunt mai multe argumente pe care se bizuiau saducheii , fariseii , esenienii și mai ales zeloții. Alfred Hârlăoanu enumera cinci argumente principale: exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar pe care l-ar fi putut oferi parții , posibilitatea declanșării de revolte a evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în privința succesiunii împăraților romani care putea da naștere unui război civil , fiind cunoscute luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale . Luând în considerare toate aceste argumente ridicarea la luptă nu pare a fi o nebunie curată . La fel este cert că grecii își foloseau influența asupra romanilor și că timp de un secol nemulțumirea poporului evreu a fost alimentată constant de către cuceritori , în condițiile în care poporul evreu nu se considera unul învins , avea o civilizație , religie și conștiință de sine multimilenare , mai vechi decât ale grecilor și romanilor.
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o dispută dintre greci și evrei. Bucuria grecilor a răbufnit prin crime numeroase în cartierul evreiesc , armata romană rămânând pasivă la tot ce se întâmpla. Tot în aceste momente procuratorul Florus dorind să-și sporească și mai mult veniturile a cerut bani din Trezoreria Templului. Ce se întâmpla în Galileea și solicitarea lui Florus au aprins la maximum spiritele evreimii întregi. Nemulțumirea evreilor s-a materializat rapid prin masacrarea garnizoanei romane din Ierusalim. Ura patrioților evrei s-a răsfrânt și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim , arhivele Templului au fost incendiate pentru a se pierde orice dovadă a datoriilor.
Acțiunile zeloților au continuat prin dispersarea trupelor romane din apropierea Ierusalimului în luna mai 66 e.n. . Flacăra revoluționară s-a răspândit rapid , orașe și sate alăturându-se răsculaților. Iudeea , Idumeea , Samaria , Galileea fraternizau împotriva stăpânirii romane . M. I. Dimont spunea că „ o țară mare cât un timbru se ridica împotriva Imperiului Roman”428.
Trupele romane conduse de Cestius Gallus mergeau spre Ierusalim având alături și 3000 de luptători primiți din partea lui Agrippa II. Se aprecia că victoria va fi ușoară , negocierile au eșuat , iar atacul romanilor a fost respins prompt de către apărătorii evrei . O nouă încercare i-a trimis pe romani dincolo de zidurile orașului , dar ploile de toamnă care urmau să vină i-au convins să se retragă. În retragere romanii au comis mai multe greșeli , iar apărătorii romani i-au urmărit îndeaproape . Armata romană pierdea 6000 de oameni și întregul arsenal de război. Legiunea lui Cestius Gallus își pierduse vulturul ceea ce înfățișa o înfrângere usturătoare pentru romani.
Însuflețiți de succesele luptătorilor evrei întreaga națiune fremăta și era revitalizată , nutrind speranța din cele mai optimiste , având credința că Dumnezeu le este alături , conștienți numai în parte de viitoarele pericole și dornici peste măsură de a deveni liberi și stăpâni în propria patrie.
Organizarea realizată de căpeteniile evreiești a fost exemplară. A fost creat un guvern în care se regăseau toate forțele importante ale națiunii , inclusin clerul. Iudeea avea trei zone militare. Marele Preot Haman și lui Iosif Ben Gorion li s-a încredințat o armată pentru eliberarea Ierusalimului.Galileea îl avea ca și comandant pe Iosef Ben Matitiahu cu o armată numeroasă. Țara edomiților era apărată de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania. Un consiliu format din șaptezeci de oameni conducea țara , iar comandanții armatelor erau omnipotenți în teritoriul încredințat spre apărare.
Iosef Ben Matitiahu a fost una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei evreiești . Născut la finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre , membru al unei familii ilustre din Ierusalim , înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor , educat în cele mai bune școli ale Ierusalimului , continuă studiile la Roma, fiind un bun cunoscător a problemelor vremii , cunoscător al limbii latine și grecești. El va fi autorul a două lucrări monumentale: „ Antichități iudaice” și „ Istoria poporului evreilor împotriva romanilor” care s-au păstrat până în zilele noastre și în care sunt prezentate cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii până în zilele sale. El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus și caracterul său atât de complex și cosmopolit sau oscilant l-au făcut să treacă dintr-o tabără în alta , când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale , orbit de frumusețea culturii și civilizației grecești și romane , când atras de trecutul propriului popor, de religia și patriotismul extrem care mișca adânc inima oricărui evreu. Comandant al armatei din Galileea , secondat de doi cărturari , Ioazar și Iehuda , va instrui după model roman o armată numeroasă , beneficiind de o gardă personală de cinci sute de oameni. Deși nutrea o speranță sinceră pentru victoria națiunii evreiești , nu era convins că succesul final le-ar fi putut aparține. Dorea oare marele învățat o negociere cu reprezentanții Romei de pe o poziție de maximă altitudine? Lipsa lui de încredere în apropierea marii confruntări a fost sesizată de Iochanan Miguș-Halav și Iustus din Tveria și se apreciază că a contat mult în economia marii rezistențe.
Împăratul Nero , care tocmai scăpase de un complot și participa la jocurile Olimpice din Grecia , era permanent informat și în privința problemelor din Iudeea . Moartea neașteptată a lui Cestius Gallus l-a convins pe Nero să numească în fruntea legiunilor mobilizate pentru lupta cu evreii un mare general al vremii , victorios împotriva bretonilor , pe Titus Flavius Vespasianus . Nu mai puțin de patru legiuni ( a V-a, a X-a , a XII-a și a XV-a ) erau chemate să stingă dragostea de țară și speranțele poporului evreu . Vespasian pleca din Grecia în iarna anului 66 e.n. și în drumul său toți principii învecinați , printre care și Agrippa II și Berenice . O armată estimată la peste o jumătate de milion de ostași debarca la Akko în primăvara anului 67 e.n.. Experimentat , sigur de victorie , generalul Vespasian a acționat metodic, fără o implicare totală, dar apropiindu-se constant de centrul rezistenței. Urmărea în primă fază cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare în idea segmentării aprovizionării evreilor pe această direcție. Primul oraș cucerit a fost Gabara, iar Iotopata a oferit o rezistență peste așteptări. Aproape o lună și jumătate trupele romane au bătut pasul pe loc , iar când au învins au distrus complet Iotopata. Aici se afla și Flavius Iosephus care a reușit să se retragă la timp cu câteva zeci de oameni prin grotele din apropiere. El a reușit să se predea în viață și nevătămat romanilor și Vespasian i-a acordat un statut deosebit punându-l în preajma fiului său Titus.
Titus , fiul lui Vespasian , venise în fruntea a două legiuni de la Alexandria și s-a dovedit deosebit de atras de Berenice , sora regelui Agrippa II. Victoriile romane au fost sărbătorite la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion rămâneau necucerite . Rezistența „ gamareză” a durat duoă săptămâni întregi, ultimii apărători preferând să se arunce în gol de pe munte decât să se predea. În octombrie 67 e.n. Gamara și Ghișala erau cucerite , marele conducător zelot Iochanan Ben Levi din Ghișala reușind să scape din strânsoarea trupelor romane. Itabirionul atât de bine poziționat a fost și el cucerit în cele din urmă , la sfârșitul anului 67 e.n. întrega Galilee fiind cucerită de către romani , dar venirea iernii obliga pe Vespasian la staționare și la odihnirea trupelor. Pierderile suferite erau mult mai mari decât obținuseră , iar rezistența evreiască trebuia luată în seamă cu cea mai mare atenție.
Primăvara anului 68 e.n. ( martie) aduce concretizarea unei așteptări pe care evreii mizau de la începutul operațiunilor. Iulius Vindex , guvernatorul Galliei Lugdunensis se revoltă împotriva împăratului Nero , iar în luna următoare Servius Sulpicius Galba , aristocrat roman autentic, guvernator al provinciei Taraconensis , lua aceași decizie. Părăsit până și de escorta sa , Nero s-a sinucis în iunie 68 e.n.. Problemele interne ale statului roman rămâneau și la 1 iulie69 e.n. ,la Alexandria, legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus.
Răgazul ,pe care l-ar fi putut oferi într-un mod normal problemele interne ale Imperiului Roman , n-a fost folosit de către patrioții evrei pentru a-și întări pozițiile . Zeloții erau divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie. Mai moderați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( cca. 6000) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala , iar extremiștii îl aveau în frunte pe Simeon Ben Ghiora . Temându-se ca nu cumva să cedeze unii celorlalți întâietatea Ierusalimului nu puneau probleme deosebite romanilor și luptau între ei. Numărul lor este estimat la 25000 de luptători și rivalizând între ei au reușit să-și distrugă rezervele și chiar unele cartiere importante ale Ierusalimului . Interesul național luase locul isteriei de grup și intereselor personale a unor persoane care îmbătate de unele succese notabile se credeau invincibile de drept divin.
Instalarea lui Vespasian la Roma și consolidarea domniei noului împărat se vedeau umbrite de rezistența răzvrătiților evrei . Rezistența evreiască se apropia la patru ani și noua familie imperială își dorea distrugerea oricărei forme de rezistență în Orient , iar un eșec ar fi fost în măsură să le conteste autoritatea și i-ar fi putut înlătura pe „vespasieni” din fruntea statului. Dio Cassius ne încredințează că s-ar fi purtat tratative între Titus și evrei , dar că n-au condus la niciun rezultat. Tot el ne spune că dacă la început rezultatele luptelor au fost împărțite , în cele din urmă Titus s-a văzut victorios , putând institui un asediu asupra Ierusalimului429. Mai vechea relatare a lui Tacitus confirmă pe Dio Cassius . El ne spune că Caesar Titus a fost ales de însuși tatăl său pentru a învinge rezistența evreiască și că legiunile și provinciile îi ofereau toate serviciile pentru a-i câștiga încrederea430 . Suetoniu mărturisește și el că Titus a primit misiunea de a supune Iudeea431.
În misiunea sa Titus era secondat de către regele Agrippa II , Tiberiu Alexandru , fost procurator al Iudeei, care se dovedea un bun luptător împotriva propriului popor și Iosif Ben Matitiahu – Flavius devenit călăuză romană. În apropierea Paștelui Evreiesc ( Pesah) , profitând de faptul că Ierusalimul era deschis, mulți evrei din Iudeea și străinătate au intrat pentru a apăra cetatea Sfântă. Ajutoarele promise de diaspora evreiască din regatul part au ajuns la timp la Ierusalim și oamenii și cetatea erau pregătite să reziste temutelor și disciplinatelor legiuni romane. Toate propunerile și negocierile încercate de Titus au eșuat și începutul ostilităților a fost favorabil evreilor . Hotărâți să reziste până la capăt au respins orice propunere a lui Titus , dar rezervele erau pe terminate și populația Ierusalimului încerca să scape cu fuga. Cei care erau prinși de asediatori erau răstigniți încât Flavius Iosephus spune că erau atât de mulți răstigniți încât „ în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupurile omenești”.
În Ierusalim populația sărăcise și suferea de foamete și boli, murind în număr mare. Informat de situația din interiorul orașului , Titus a întărit asediul și a reușit să pătrundă în oraș cucerind fortăreața Antonia. Zeloții refuzau încă o dată orice propunere , dar în oraș sacrificiile nu se mai oficiau din lipsă de animale rituale. Moneda nu mai avea nicio valoare și cei de la care ni s-au păstrat scrieri din acele clipe istorisesc situații extreme la care au ajuns chiar și cei mai bogați cetățeni ai Ierusalimului . În luna iulie a anului 70 e.n. Titus și trupele sale se aflau în fața Marelui Templu. Nu a dorit distrugerea Marelui Templu , dar din cauza intensității luptelor a fost incendiat . N-a fost cruțat niciun preot , iar singura rezistență care se mai ducea era în Orașul de Sus . Coincidență sau nu la 9 Av , ziua comemorării distrugerii primului Templu , Templul a fost cucerit și incendiat. Negocierile duse de Titus cu Iochanan Ben Ghișala și Simeon Ben Ghiora n-au ajuns la niciun rezultat . Ultimele centre de rezistență evreiască la Ierusalim aveau puterile sleite și luptau fără speranță. După cinci luni de asediu Ierusalimul era cucerit complet, luptătorii și cetățenii erau fie executați , fie transformați în sclavi. Suetoniu confirmă cucerirea Ierusalimului de către Titus în chiar „ ziua de naștere a fiicei sale”432 . Dio Cassius ne relatează că a fost capturat inclusiv „ Barghioras , conducătorul iudeilor” și că Ierusalimul a fost cucerit în ziua de Saturn (sâmbăta) , „ zi pe care iudeii o cisteau cu deplin respect până azi” , continuând să ne spună că de atunci evreii care respectau legile strămoșești erau obligați „ la un impozit anual de doi denari pentru Iupiter Capitolinus”433. Așa cum bine sintetizase Alfred Hârlăoanu victoria romană nu era una „ eroică, ci o victorie asupra unor eroi”.
Legiunea a X-a a fost lăsată la Ierusalim , iar Titus de la Caesarea ( reședința lui Agrippa II ) s-a îndreptat spre Roma unde în urma festivităților organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis. Au apărut și medalii cu inscripția „ Iudeea capta” prin care era slăvită victoria, iar sclavul evreu era o marfă obișnuită în târgurile Imperiului Roman. Mai rămăseseră trei centre de rezistență evreiești: Herodium, cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada situată la o altitudine de 1300 de metri , la marginea deșertului evreu, greu accesibilă. Rezistența de la Masada era condusă de Eliazar , nepotul lui Iuda Galileanul și fiul lui Menahem. Asediul și cucerirea Masadei au fost organizate de către generalul Flavius Silva în fruntea legiunii a X-a și a trupelor auxiliare. Într-un ultim discurs Eleazar le cerea celor apropiați să se sinucidă , fapt care s-a petrecut întocmai. În luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. întrega rezistență evreiască era eliminată , iar prin numărul mare de victime Iudeea era slăbită destul de mult sub aspect demografic. Sunt lucrări importante care susțin că evreii ar fi pornit războiul împotriva romanilor într-un moment neprielnic, când niciun popor din afara granițelor romane nu le declarase război. Se sugerează oarecum astfel că evreii ar fi fost rupți de realitățile timpului și că n-ar fi avut relații deosebite cu interiorul și exteriorul Imperiului Roman , ceea ce este complet inexact. Relațiile evreilor erau vechi atât cu parții și diaspora evreiască din regatul part cât și cu principii și provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși. Elenismul reușise mai mult decât celelalte perioade să bulverseze societatea ebraică creând atâtea tendințe în interiorul unui popor cunoscut ca unit și conservator în credință și sânge. Această situație a condus la existența unor segmente aflate la extreme în rândul populației evreiști : evrei complet elenizați și evrei care nu numai că plăteau ca majoritatea evreilor costul propriei lor identități , dar luptau cu fanatism împotriva tuturor celor care nu le acceptau toate pretențiile propriei credințe.
Înaintea cuceririi Marelui Templu unul dintre cei care au reușit să iasă din capitală a fost Iochanan Ben Zachai , conducător al fariseilor pacifiști. A părăsit orașul prefăcându-se mort , fiind scos într-un sicriu. Prezentându-se comandantului roman acesta i-a promis coroana regală , dar el a cerut și obținut de la Vespasian dreptul de a înființa școala de la Iamnia.
Distrugerea Marelui Templu i-a traumatizat profund pe evreii din întrega lume. Centrul politic , religios și economic al evreilor – Ierusalimul – supraviețuia doar sub aspect religios de factură fariseică prin centrul de la Iamnia. Atinse greu în dezvoltarea lor firească comunitățile rurale și urbane au supraviețuit. La Iamnia( Yawne) , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său învățații cei mai renumiți și a elaborat un nou sistem legislativ de factură religioasă , legi civile , probleme de învățământ , rugăciunile, ceremonialele sărbătorilor.
Dispariția Marelui Templu este tragică și sub aspect arhitectonic. Dacă de peste un secol sinagogile se răspândiseră coexistând cu Marele Templu care era un adevărat simbol, în anul 70 e.n. un adevărat pol al arhitecturii , conștiinței și tradiției ebraice dispărea lăsând un abis de neînlăturat. Numeroși specialiști subliniază pericolul real al dispariției oricărui tip de unitate și coeziune odată cu distrugerea Marelui Templu în interiorul națiunii ebraice și implicit a dispariției acesteia din moment ce era atât de profund atinsă în identitatea și simbolurile proprii. Meritul deosebit în salvarea întregii națiuni i-a revenit lui Iochanan Ben Zachai care a realizat la Iamnia un centru în care supremația rabinismului se afișa în voie , unde se realizau rugăciuni, se fixau ceremonialele sărbătorilor , legile civile , programelor școlare , calendarele anuale iudaice. Autoritatea și responsabilitățile rabinului vor crește considerabil reprezentând pentru evreii din diaspora simbolul supraviețuirii ființei naționale. Aveau responsabilități în plan administrativ și judecătoresc și deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești. Autoritățile romane i-au tolerat tocmai pentru că îi considerau pe rabini un instrument util în menținerea legăturii și contactelor cu populația evreiască. Sub influența școlii de la Iamnia ( Yawne ) s-a afirmat și centrul de școli din orașul Lud unde s-au stabilit importanți învățați.
Aflându-se în grațiile guvernării romane , Agrippa II și Berenice au contribuit la menținerea unei atitudini favorabile evreilor. La trecerea în neființă a lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost adăugată provinciei romane Siria.
Ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor a fost împăratul Domițian ( 81-96 e.n. ). Bilanțul domniei sale a fost dezastruos atât în interior , cât și în afara granițelor , dar și în relația cu evreii. Cunoscuți că au abilități comerciale deosebite, evreii vor fi ținta unor impozite suplimentare , iar nemulțumirea lor s-a materializat prin mai multe revolte și răscoale care au fost prompt reprimate de către armatele romane. Iudaismul și creștinismul nu vor fi încurajate de către Domițian , iar cei care fraternizau cu una dintre aceste religii era aspru pedepsit , un exemplu fiind o rudă a sa , consulul Flavius Clemens , un filoevreu. În timpul domniei lui Domițian , Gamaliel al II-lea a fost cel care coordona activitățile Tribunalului Suprem de la Iamnia. El a reușit să depășească tiparele rigide ale misticii iudaice , având o atitudine de înaltă pricepere și responsabilitate politico-diplomatică. Susținea și studiul culturii eleno-romane și colaborarea cu romanii în administrarea țării . Atitudinea lui mai liberală i-a atras dușmani și sancțiuni , dar în cele din urmă s-a dovedit inspirat și prin călătorii la Damasc și Roma a obținut o relație mai bună în colaborarea cu romanii și unele prevederi privind persecuția evreilor au fost suspendate de către romani.
Dacă până în secolul I e.n. sirienii erau cei care dețineau supremația în privința comerțului din Asia Mică și Orient , fiind bine cunoscuți și de către romani și concurându-i pe greci ,din secolul I e.n. evreii devin o forță economică considerabilă , fiind cunoscuți ca și comercianți desăvârșiți. Însă tot timpul nu numai în secolele următoare , dar și în Evul Mediu , umbra incompatibilității cu sistemul cultural-religios al învingătorilor i-a urmărit și taxat permanent.
Între secolele I î.e.n. – I e.n. tradiția ebraică ne relatează că au existat cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat până la Hillel și Șammai . Descendenții acestor doi sunt cunoscuți sub numele de tanaim într-o succesiune de șase generații deschise de Gamaliel cel Bătrân ( nepotul lui Hillel ) și încheiate de către Iuda-Ha-Nasi.
Caracterul mesianic, pe care l-a avut primul război iudaic , a îndepărtat de la început pe iudeo-creștini de la o eventuală fraternizare cu aspirațiile și acțiunile poporului evreu. Unii dintre iudeo-creștini au părăsit Ierusalimul de la începutul ostilităților creându-și comunități importante la Pella și Kokaba. S-au format și secte iudaizante ca nazareii și ebioniții. I. Rămureanu în a sa „ Istorie a Bisericii Universale” subliniază că majoritatea iudeo-creștinilor care au rămas în Ierusalim au pierit în timpul confruntărilor , iar cei care au supraviețuit s-au împrăștiat. Deși este cunoscută și o revenire a iudeo-creștinilor de tip palestinian în vechea patrie după 70 e.n. , dar după distrugerea Marelui Templu și după răspândirea mesajului lui Pavel ceea ce este cunoscut sub numele de iudeo-creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul palestinian și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii. În aceste două secole ( I î.e.n. – I e.n. ) evreii au trăit cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia.
În perioada imediat următoare dărâmării Templului și luării efective în stăpânire a țării au dat numele provinciei Iudeea și abia ulterior au numit-o Palestina , nume care derivă de la numele unei populații- filistenii.
După anul 70 e.n. pătura superioară saduchee era dispersată și fără putere , iar fariseii se străduiau să țină unitatea în interiorul iudaismului. În acest cadru poate fi înțeleasă și celebra „ blestemare a ereticilor” de către Conciliul de la Iamnia ( Yawne ) introdusă între anii 90-100 e.n. . Rugăciunea condamna și blestema definitiv pe creștini și era rostită de trei ori pe zi , parte componentă a liturghiei , îndepărta pe creștini de sinagogă. Evanghelia lui Ioan amintește și că evreii care văzuseră minunile săvârșite de către Isus nu le mărturiseau sau o făceau în ascuns „ pentru a nu fi excluși din sinagogă”434. Evanghelia după Ioan scrisă către acest sfârșit de secol I e.n. lua atitudine de noua poziție a iudaismului , identificând poporul evreu cu interesele răului și tenebrele lumii.
Hans Kűng susține că excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat persecuțiile evreilor de către creștini ceea ce ne pare evident. Polemica s-a adâncit permanent , fiind cunoscut faptul că evreii susțineau că Isus ar fi fost copilul Mariei și a unui soldat roman- Iosef Pandera.
Marea dramă a anului 70 e.n. a condus la o dublare a contribuției pe care a avut-o diaspora de atunci încolo. Atât diaspora nord-africană , cât și cea babiloniană ( estică ) erau la sfârșitul secolului I e.n. mature și capabile să-și aducă aportul la supraviețuirea națiunii din patria-mamă. Contribuția lor , cât și a diasporei europene va fi subliniată în analiza schimbărilor și evoluțiilor din secolele următoare. De la sfârșitul secolului I e.n. antiiudaismul creștin se intersectează cu antiiudaismul precreștin și va crește în intensitate.
Asasinarea lui Domițian în septembrie 96 e.n. l-a promovat pe tron pe senatorul Marcus Cocceius Nerva în vârsta de 66 de ani . El a dispus emiterea unor ordine prin care se dorea îmbunătățirea situației evreilor . Deosebit de important este că el a dispus desființarea impozitului pe care-l instituise Vespasian( Fiscus iudaicus). Activitatea Academiei de la Iamnia își arăta roadele prin creșterea numărului centrelor școlare și a prosperității comunităților. Noi comunități ca Avziv, Așkelon, Tveria, revitalizau națiunea , iar comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iamnia.
Împăratul Nerva l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus . Stăpânirea romană nu era acceptată nici în secolul II e.n. de către evrei . Sufereau în tăcere și fiind în relații cu toată diaspora evreiască nutreau să se elibereze de sub stăpânirea străină. La fel trebuie semnalat că după anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod exponențial.
Încurajați de problemele financiare ale statului roman și de manevrele militare de mare anvergură la care romanii au fost obligați în afara granițelor împotriva dacilor și a Armeniei și a Regatului Part , însuflețiți de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră din timpul primului război iudaic , evreii din diaspora nord-africană s-au răsculat ( Egipt, Cirenaica , Cipru ) , între anii 115-116 e.n.. Evreii și localnicii egipteni fraternizau împotriva grecilor , celebrul episod fiind relatat de către istoricul Dio Cassius , cele povestite fiind de domeniul incredibilului . El ne spune că atât de bine s-a întipărit reacția evreiască în Cipru încât multă vreme după evenimente dacă un evreu naufragia pe insulă era ucis fără judecată. Dimensiunea atinsă de revoltă a fost maximă solicitându-i lui Traian pe cei mai buni generali. Pentru Egipt și Cirenaica au fost trimiși fie Lucius Quietus, fie Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru un detașament al Legiunii VII Claudia îl avea în frunte pe Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimează mai mult ca sigur exagerat numărul victimelor de ordinul sutelor de mii , dar fie și împătrit ar fi suficient pentru a ilustra dimensiunea evenimentelor. Tot el menționează că populația evreiască a Ciprului a fost nimicită, iar în Egipt celebra sinagogă din Alexandria a fost complet distrusă.
Amploarea pe care o luase revolta necesitase o reprimare brutală, iar apoi în Palestina a fost numit guvernator generalul Lucius Quietus. Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat frâu liber legiunilor pentru a-i domoli pe evrei prin crime și frică. Domnia, altfel salvatoare pentru statul roman , a lui Traian a fost pentru evrei nefastă și traumatizantă. Din afară regii Principatului Adiabene trecuți la iudaism și evreii din diaspora estică au susținut rezistența împotriva stăpânirii romane cu succese notabile , dar fără a putea fi înlăturată însă.
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus. Bun cunoscător al culturii grecești și fiind încurajat de numeroși intelectuali greci , Hadrianus nu și-a început domnia prin persecuții împotriva evreilor . Din anul 127 e.n. însă numeroase școli au fost închise și unele manifestări religioase au fost interzise în Palestina. Este cert că evreii din patria-mamă pregăteau de ani buni un nou război de proporții prin antrenamente și depozitări de materiale de război în locuri ferite sau mai puțin cunoscute și accesibile ( peșteri, tunele ). Evreii nutreu speranța reconstruirii Templului , dar împăratul Hadrian a luat decizia restaurării Ierusalimului , care urma însă să capete forma unui oraș roman sub numele de Colonia Aelia Capitolina. Această intenție imperială , căreia i se adăuga o alta care prevedea interzicerea circumciziei , i-au nemulțumit atât de mult pe evrei , încât aceștia au decis să pornească ceea ce este cunoscut sub numele de cel de-al doilea război iudaic. Chiar dacă în teritoriu staționau două legiuni romane , Dio Cassius confirmă în cartea a LXIX că „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar mulți neevrei au venit în ajutorul lor”.
Rabi Akiva Ben Iosif devenise liderul lor spiritual.Acesta avea o origine modestă , provenind dintr-o familie săracă și analfabetă. Fusese păstor și el însuși analfabet în tinerețe, dar având o inteligență deosebită a devenit la maturitate unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale , reușind și o căsătorie cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului. O personalitate militară în care poporul începuse să-și pună speranțele a fost Simeon Bar Kohba. El va întruchipa un Mesia militar , beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva Ben Iosif. Sprijinul acestuia a fost total , el spunând poporului : „ Acesta este Regele Mesia”. Chiar dacă contrazis de mulți membri ai Sanhedrinului printre care și Rabi Akiva Iohanan Ben Torto , influența de care se bucura Akiva ben Iosif s-a impus bucurându-se de sprijinul poporului. Mobilizarea , organizarea și solidaritatea luptătorilor evrei au fost deosebite. Fuseseră puse în circulație monezi cu inscripția „ Simon Nasi (prinț) al lui Israel” și „ Pentru eliberarea Ierusalimului”. Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și a luptătorilor săi au căpătat dimensiuni de legendă . Aceștia ar fi putut smulge din rădăcini chiar cedrii Libanului , iar Bar Kohba ar fi putut prinde între genunchi bolovanii catapultelor romane.
Revolta declanșată în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană. Romanii aveau unele bănuieli și informații , dar subestimaseră amploarea care a căpătat-o conflictul , anticipând doar un conflict izolat și ușor de gestionat , un conflict care nu ar fi solicitat decât câteva detașamente romane. Relatarea lui Dio Cassius ne confirmă faptul că stăpânirea romană nu era agreată într-un mod deosebit nici de celelalte seminții și că evreii aveau și simpatizanți din rândul celorlalte popoare. Succesele militare ale evreilor au fost surprinzătoare. Tabăra militară centrală a romanilor în care se găsea guvernatorul Tineus Rufus a fost atacată și învinsă. În plus trupele venite din Siria pentru a aduce întăriri n-au făcut nici ele față , această primă etapă a confruntărilor încheindu-se cu un dezastru pentru romani. Ierusalimul fusese eliberat. Mai mult într-un singur an au mai eliberat cincizeci de cetăți și o mie de sate. Amenințarea devenise atât de serioasă pentru armata romană din Palestina încât Tineus Rufus a fost nevoit să solicite printr-un raport trimis împăratului la Roma sprijinirea cu forțe militare proaspete și profesioniste de pe întreg întinsul Imperiului Roman. În consecință în Palestina au fost concentrate legiuni din Britania și de la Dunăre, astfel încât rezistența evreiască avea în față nu mai puțin de douăsprezece legiuni romane. Acționând încet, sistematic , sigur , conducătorii legiunilor romane nu dădeau nicio șansă de izbândă patrioților evrei. Dezbinând și izolând forțele rebele reduseseră rezistența evreiască la doar câteva centre importante.
Unul dintre cei mai buni generali ai Imperiului , învingător al britanilor, Iulius Severus era chemat să învingă și rezistența evreiască. Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar aflat în sud-vestul Ierusalimului. Experiența și numărul mare al trupelor romane avea în față un număr mult mai mic de luptători evrei , entuziaști și patrioți. În urma unor trădări și lupte groazice romanii au intrat în Betar și nu au lăsat nimic viu. Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au ales o moarte eroică în locul umilinței pe care le-ar fi oferit-o robia. Dio Cassius dă în cartea a LXIX o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni , cifră care însumează numărul locuitorilor și a celor care au pierit „din pricina foametei, focului și săbiei. Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”.Tot Dio Cassius confirmă că la încheierea ostilităților în comunicarea sa către Senat , Hadrian nu a folosit formula tradițională: „ Eu și legiunile mele suntem bine”, semn că victoria nu a fost una deloc facilă și că a solicitat armatele romane. Victoria romanilor a aruncat la fel ca și în 70 e.n. numeroși evrei pe piețele de sclavi din Gaza și Hebron , fapt remarcat într-un mod sec inclusiv de Sfântul Ieronim în secolul IV e.n..
Rabi Akiva Ben Iosif împreună cu alți nouă învățați au fost condamnați la moarte , mulți învățați au fugit peste hotare sau s-au retras în peșteri. Există opinii care susțin că în aceste condiții retras într-o peșteră , Rabi Simeon Ben Iohai ar fi scris „ Zoharul” care constituie opera principală a Kabalei , fapt din ce în ce mai puțin susținut în zilele noastre.
Planul lui Hadrian putea fi pus în aplicare , vechilor edificii alăturându-li-se caracteristicile arhitecturii romane. Orașul construit de Hadrian s-a numit Aelia Capitolina . Circumcizia era interzisă , adunările de orice fel erau interzise dacă nu aveau autorizarea autorităților locale și erau obligați să respecte cultul împăratului.
Proclamarea ca împărat a lui Antonius Pius a ușurat situația evreilor . Vechea denumire a Iudeei a fost înlocuită cu Siria Palestina. Cele două războaie iudaice ( din 70 și 135 e.n. ) au distrus statul evreu din antichitate . Evreii au fost dezrădăcinați în număr mare , în așa fel încât în mai multe orașe din Palestina să nu mai existe evrei . Majoritari erau grecii, sirienii , romanii,iar evreii mai dețineau doar în orașele de pe coastă într-o proporție de 50% din totalul populației . După 135 e.n. autoritățile rabinice se mutaseră în orașul Usha , din vestul Galileei , unde în jurul lui Iehuda Ben Ylai se grupau mai mulți învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai și rabi Neemia. Studiul înlocuia sacrificiile din Templu , sistemul de învățământ a fost reorganizat , iar Rabi Shimon Bar Yohai pune bazele altor centre la Tveria și Tzipori. Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Simon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și judecător suprem pe rabi Natan. Era menținută legătura cu instituțiile provinciei romane , dar autoritățile romane îi tolera doar și nu-i recunoștea oficial. Urmăriți și sprijiniți deopotrivă , prin intermediul cărturarilor evrei s-a reușit să se evite situațiile extreme. Antoninus Pius primea evrei în rândul celor mai importanți demnitari , dar cu toată indulgența imperială au mai existat revolte evreiești care au fost reprimate ferm. În zonă erau staționate două legiuni la Ierusalim și în Palestina Syria. Important era însă faptul că chiar după două catastrofe care puteau distruge complet națiunea evreiască , spiritualitatea, cultura și poporul evreiesc supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic atât în Palestina , cât și în diaspora. Sectarismul existent până în secolul I e.n. s-a dizolvat sub marea influență și necesitate pe care o reprezenta iudaismul rabinic.
În timpul domniei lui Marcus Aurelius au fost reluate edictele impuse evreilor în timpul lui Hadrian. Elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 e.n.) a fost artizanul unei deosebit de importante scrieri ebraice – Mișna. Personalitate marcantă la fel ca și soția sa , a mediat dialogul dintre stăpânirea romană și poporul evreu.
Rabi Iuda-Ha-Nasi ( Prințul Iuda ) a fost primul președinte recunoscut de Imperiul Roman , a avut o avere importantă , conducea ca un adevărat conducător civil și militar în Galileea și în sud , fiind un mare sprijinitor al tuturor manifestărilor culturale și a cărturarilor mai nevoiași , menținând o curte cu o gardă proprie și cu un nivel de cultură deosebit de ridicat. Cu el s-a încheiat la începutul secolului III e.n. a șasea generație de cărturari tanaim.
În secolul II e.n. iritarea scriitorilor greci și latini s-a situat la cele mai înalte cote. Unul dintre principalii acuzatori s-a dovedit a fi istoricul Tacit. În cartea a V-a a Istoriilor sale el își exprimă punctul de vedere în privința evreilor. Ne informează că se abțin de la consumul cărnii de porc , că ei consumă pâinea fără fermenți în zilele de post și că se odihnesc în ziua a șaptea încă de la Moise. Confirmă că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor și că „ sunt de o solidaritate încăpățânată , gata oricând să sară în ajutor ; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură ; separați la banchete , cu culcușuri deosebite, , acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femeile străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia , pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual ; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei , lepădarea de patrie și că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără valoare … Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze … Iudeii concep o singură divinitate imaterială : pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă , inimitabilă și indestructibilă. În consecință , în orașele și templele lor nu se află nicio statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor nu le acordă vreo valoare”435.
Tot Tacit subliniază că evreii credeau în „ adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților , și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent , iar oamenii porniți din Iudeea vor stăpâni lumea”436.
Poetul Iuvenal se dovedește și el un bun cunoscător a obiceiurilor și tradițiilor iudaice , ironizându-le cu respect și subliniind în același timp decăderea moravurilor de la Roma în plan social și religios. Găsim în Satirele sale reproșuri ironice și chiar directe în privința încăpătânării cu care evreii își țineau obiceiurile.
Mai puțin cunoscător se dovedește a fi Plutarh când afirmă că porcul este la evrei un animal sfânt pentru că nu-l consumă. Apuleius amintește și el superstiția iudaică, iar Suetoniu face mai multe referiri care-i privește pe evrei. Quintilian spune în „ Arta oratorică”că „ pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte , cum este cel care a creat superstiția iudaică”437 .
Minucius Felix este convins că romanii înving pentru că zeii le sunt favorabili și că zeul evreilor este „ într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”438.
Începând cu secolul II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. În secolul II e.n. exista o imporatntă literatură creștină „ adversus iudaeos” (împotriva evreilor) reflectată în Scrisoarea lui Barnabas , Meliton din Sardes, Tertullian , Hipolit. În scrisoarea lui Barnabas , scrisă între anii 70-132 e.n. de către un autor alexandrin se subliniază că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ și că evreii sunt excluși de la noua moștenire , Vechiul Legământ încetându-și valabilitatea.
Meliton din Sardes se adresa tuturor popoarelor spunându-le că Mântuitorul a fost ucis la Ierusalim și că „ Regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”. Creștinii se străduiau să arate că nu aparțineau poporului evreu , iar Epistola către Diognet subliniază că creștinii „ nu se deosebesc de ceilalți oameni , nici prin locuință , nici prin limbă , nici prin obiceiuri” , creștinismul situându-se către o aliniere spre legile romane și exprimându-și în același timp universalismul.
Tertullian susține în Adversus Iudaeos că grația divină a fost suspendată definitiv poporului evreu și găsește în sinagogile evreilor sursa persecuțiilor creștine ale timpului său.
În prima sa apologie către împăratul Antoninus Pius , Iustin Martirul nuanțează cum au fost împresurați creștinii atât de către romani , cât și de către evrei. El spune că însuși Bar Kochba a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți dacă nu se leapădă de Hristos , în timpul celui de-al doilea război iudaic . Tot el dezvăluie cum pustiirea Iudeei a fost prevestită la fel ca și lucrarea, moartea și umilința lui Isus Hristos( cărțile XLVII-XLVIII, L).
Tot sfântul Iustin Martirul în lucrarea sa „ Dialog cu Trypho” dezbate toate problemele care pustiau și adânceau relația creștinilor și evreilor. Creștinul se apără aici spunând că „ alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o”.
Origen în lucrarea sa „ Împotriva lui Celsus” crede că distrugerea Ierusalimului a fost necesară , exprimându-și convingerea că „ evreii nu-și vor mai găsi situația lor de odinioară” și susținând că orașul unde a pătimit Isus Hristos trebuia distrus din temelii și alții să fie chemați la preafericita alegere a lui Dumnezeu , considerând demonstrată teza planului lui Dumnezeu în ce-i privește pe evrei.
De cealaltă parte iudaismul se afla într-o situație complet incomodă. Trauma suferită în urma celor două mari catastrofe a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări majoritare a poporului evreu. În ciuda tuturor presiunilor și persecuțiilor iudaismul rabinic a dat dovadă de maturitate și responsabilitate în ciuda diferențelor ideologice care-l separa de relațiile lumii înconjurătoare.
Începând cu secolul III e.n evreii au trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în diaspora în lipsa unui stat propriu. Evreii palestinieni se împuținaseră și erau risipiți dorind recunoașterea vechilor drepturi. Iudaismul palestinian care reprezenta doar un simbol al evreilor asupra instituțiilor romane este invocat de către Tertullian când afirmă că „ sinagogile evreilor sunt sursele persecuțiilor” , dar trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a condus la un nou val de persecuții în Palestina , unde unele școli au fost închise , iar numeroși învățați evrei au fost nevoiți să se refugieze spre est unde au întemeiat academii de succes( Sura, Nehardeea) . Dinastia Severilor s-a arătat mai degrabă tolerantă cu evreii. Heliogabal și-a făcut circumcizie, Alexandru Sever venera printre divinități pe Avraam și pe Hristos și se ținea cont la nivel imperial de atitudinea și forța economică iudaică. În prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de amploare împotriva evreilor. Numeroasele probleme separatiste , numeroșii uzurpatori identificau pe evrei ca posibile victime. Odenat a săvârșit jafuri la Nehardeea ( 258 e.n. ) aducând evreilor numeroase victime.
Persecutarea creștinilor de către autoritățile romane a redus semnificativ presiunea asupra evreilor , dar ei nu ieșiseră definitiv din atenția acestora sau a popoarelor conlocuitoare. Poziția creștinilor era una de combatere a iudaismului și a evreilor și o importantă parte a populației Asiei Mici se situa pe aceași poziție.
Scrierile lui Dio Cassius , Herodian nu au fost vădit antievreiești și se găsesc scoase în evidență și virtuțile evreilor. Din reciprocitatea nemiloasă a relației dintre iudaism și creștinism , creștinii au avut în secolul III e.n. numai de pierdut , putându-se spune că o contribuție fie și secundară la concretizarea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Începând cu secolul IV e.n. , în primii ani de domnie a lui Constantin cel Mare , nu se constată o înrăutățire imediată a situației evreilor . Deși nu era un simpatizant al evreilor, Constantin cel Mare a promulgat și unele legi prin care li se întăreau unele privilegii. Constantin cel Mare i-a ales pe creștini mai mult din pragmatism decât din credință , iar resursele financiare ale acestora ,care erau concurate de cele ale evreilor , au fost preferate de politica imperială. Evreii din toate provinciile statului roman puteau să se aștepte la măsuri severe și expropieri. Legile ulterioare fixau pedepse severe și interziceau evreilor să circumcidă sclavi creștini. Numărul evreilor a continuat să crească , la Constantinopol existând chiar un cartier al lor către 442 e.n. . Ostilitățile au căpătat cele mai urâte forme , dar în ciuda tuturor amenințărilor , nu de puține ori concretizate , au existat importante convertiri la iudaism. Ioan Hrisostom este nemulțumit până la isterie și delir deoarece chiar în timpul său unii creștini și iudaizanți participau la serviciul din sinagogă. În timpul domniei lui ,Constantius al II-lea ( 337-361 e.n.) a aplicat multor evrei pedeapsa capitală și elibera sclavii acestora. Constantius a acționat și mai hotărât după 352 e.n. când revolta regelui Patricius din Diocaezarea a fost înăbușită în sânge. Prelungirea noii paradigme instituită de Constantin cel Mare prin fiii săi atrăgea tot mai multe persecuții antievreiești și obligau pe evrei la o reorganizare interioară. Sprijinul diasporei Mesopotamiene s-a dovedit nu de puține ori hotărâtor și sincer pentru evreii din Bizanț.
Domnia lui Iulian Apostatul ( 361-364 e.n.) se anunța una de renaștere pentru evreii din Imperiul Bizantin. Hotărârile lui Iulian Apostatul ne sunt descrise de către Theoderet din Cyr. Acesta istorisește cum Iulian a sprijinit pe evrei împotriva creștinilor. Li se dădea speranțe și în privința reconstruirii Templului . Descrie mai multe minuni care au avut loc în scopul împiedicării lucrărilor. Domnia lui Iulian s-a dovedit a fi ultima mare încercare de a institui vechile obiceiuri romane demonstrând că în a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici și adepți ai vechii lumi romane. Evreii fuseseră sprijiniți de către Iulian în scopul înlăturării cât mai rapide a noii paradigme constantiniene. Nereușita a produs o profundă dezamăgire în rândul evreilor și a condus în cele din urmă la triumful definitiv al creștinismului constantinian.
Împăratul Theodosie cel Mare ( 379-395 e.n.) a ridicat creștinismul ortodox la rangul de religie de stat. Deși severitatea lui Theodosie era bine cunoscută în privința „ereticilor” , el a fost mai degrabă cumpătat în privința evreilor. Politicii imperiale i se suprapuneau acțiunile independente sau locale care aduceau pe moment prejudicii și victime acestora. În urma acestora se întâmpla să intervină ajustarea imperială prin edicte și legi. Politica tolerantă a lui Theodosie I a fost corectată prin amenințări de către Ambrozie din Milano, împăratul fiind nevoit să restrângă lista bunelor intenții în privința evreilor.
În secolul IV e.n. antiiudaismul greco-latin își reduce la maximum atacurile împotriva evreilor , scrierile creștine devenind principala direcție a antiiudaismului. Eusebiu din Caesarea,autor al Vieții lui Constantin cel Mare și a Istoriei eclesiastice , făcea răspunzător poporul evreu de răstignirea lui Isus Hristos , condamnându-i definitiv. Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a adresat cele mai furibunde acuze evreilor. Pe un ton de-a dreptul delirant el desființează pur și simplu tot ceea ce reprezintă simbol evreiesc. Cele opt omilii ale sale sunt de-a dreptul incredibile chiar și pentru un creștin. Sinagogile sunt asemuite locuințelor de demoni împreună cu sufletele iudeilor, le reproșează neiertător răstignirea lui Isus Hristos și își asigură sprijinul statului bizantin pe care-l îndreaptă împotriva evreilor folosindu-se de credință și patriotism. La el găsim cel mai elaborat și delirant atac dintre scrierile Sfinților Părinți adresat evreilor.
Sfântul Ieronim ( 342-420 e.n.) deși a fost ostil evreilor din centrul său monahal de la Ierusalim, a recunoscut că evreii trăiau în sărăcie și mizerie
Într-un mod asemănător Sfântului Ioan Gură de Aur , Grigorie de Nyssa a lansat și el numeroase acuze evreilor. „Ucigași ai Domnului”, „asasini de profeți”, „figuranți ai diavolului”, „ sanhedrin de demoni”, „rasă de vipere” sunt doar câteva dintre gravele acuze aduse poporului evreu.
Sfântul Augustin , continuatorul literaturii creștine de limbă latină s-a situat pe o poziție mai puțin ostilă față de poporul evreu , poziție care caracteriza Occidentul întreg care era preocupat mai degrabă de problema germanică decât de prigonirea evreilor . Biserica occidentală s-a dovedit în aceste secole mai degrabă tolerantă , fiind influențată pe mai departe de atitudinea Sfântului Augustin . Deși în „ Tractatus adversus Iudaeos” el își argumentează poziția antievreiască , nu îndeamnă la acte necugetate , ci sfătuiește la toleranță , spunând că și evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu .
După incendierea unei sinagogi în 388 e.n. la Callinicum de către creștinii instigați de episcopul local, Theodosie I ordona reconstruirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor , dar Ambrozie de Milano a intervenit și prin numeroase amenințări adresate împăratului a obținut abrogarea ordinului. Se demonstra cât de influentă era Biserica în Imperiul Bizantin și cât de periculoase puteau fi pentru evrei acțiunile creștinilor.
În secolul IV e.n. în Palestina și în Regatul Part unde în secolele IV-V e.n. evreii aveau o largă libertate și autonomie , s-a inițiat și finalizat Talmudul din Ierusalim și Talmudul Babilonian. De o importanță majoră aceste două lucrări vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și înțelepciunii și civilizației evreiești.
La Alexandria în anul 415 e.n. sub influența episcopului local Chiril al Alexandriei situația evreilor s-a înrăutățit , fiind alungați. „ Respingerea lui Israel” de către Dumnezeu se regășește și la Theodoret din Cyr.
Observăm că de la Antoninus Caracalla (212 e.n.) când și evreii deveniseră cetățeni romani și până la Constantin cel Mare nu a apărut niciun statut codificat vizând iudaismul , iar în 438 e.n. Codexul Theodosian al lui Theodosie II recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor , dar interzicea căsătoriile cu creștinii , interzicea sclavii creștini , prozelitismul și-i excludea din funcțiile publice și militare.
Intrarea în vigoare a Codexului Iustinian a constituit un nou pas important în relațiile statului bizantin cu evreii. Codul ,alături de edictele legislative Novelles , aducea restricții noi: mărturia unui evreu era respinsă în justiție împotriva creștinilor , profesia de avocat era interzisă. În majoritatea cazurilor în spatele deteriorării statutului evreilor se găseau episcopii creștini care prin influența lor obțineau hotărâri imperiale împotriva evreilor.
În Occident atitudinea Bisericii a fost mai tolerantă în privința evreilor și din cauza amenințărilor pe care le reprezentau popoarele migratoare. Concepției Sfântului Augustin , mai moderată , deși acuzatoare , i s-a aliniat întreaga atitudine occidentală până la papa Grigore cel Mare ( 590-604 ). Acest papă este autorul a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei prin care se situează pe aceași poziție cu principiile Codexului Theodosian. După el în statele pontificale și în regatele creștine din Occident s-a procedat la numeroase violențe împotriva evreilor.
De cealaltă parte , deși într-o poziție incomodă, nici evreii nu s-au lăsat mai prejos. Constituind o forță economică și intelectuală de care în ciuda tuturor persecuțiilor societatea în care trăiau nu se putea lipsi , ei au răspuns prin câteva răscoale în Palestina , prin sprijinul diasporei din regatul part și prin restricțiile severe privind ajutorarea creștinilor. Răzmerițele stradale avându-i ca autori pe evrei au existat și ele , dar nu au avut niciodată succese notabile , atrăgând mai degrabă pagube și mai mari tuturor evreilor. Putem constata că între secolele IV-VI e.n. în Imperiul Bizantin atitudinea Bisericii față de evrei , după cum am mai subliniat , a avut tendința de a influența , apoi de a impune și chiar de a se substitui , în elaborarea noului statut al evreilor , atitudinii mai moderate a statului bizantin.
Antiiudaismul creștin nu poate fi definit în toată complexitatea lui decât dacă ținem seama alături de ostilitatea „ideologică” și de caracterul ( ostilitatea) popular al acestuia. Având rădăcini mult mai vechi ( încă din perioada elenistică) acest antiiudaism s-a manifestat și în secolele creștine , atât la creștini , cât și la celelalte popoare ale Asiei Mici. În rândul norodului cunoștințele despre evrei erau inexacte , uneori inexistente și orice zvon ( în marea majoritate negative) erau repede amplificate. Antiiudaismul popular creștin a preluat din zestrea păgână și apoi s-a lăsat nu de puține ori influențat ( dar a și influențat ) de atitudinea Bisericii. Erau priviți ca un popor conspirativ, ucigător de Dumnezeu și deci în părtășie cu Diavolul , erau bănuiți de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere , practicile și obiceiurile lor religioase erau eronat înțelese și ca întotdeauna nu li se ierta faptul că se considerau poporul ales. În toată această confuzie , așa cum am mai subliniat , din rândurile celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând ( de puține ori incult) se izbea zi de zi , existau chiar și în timpul de glorie a creștinismului numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau etniile Bizanțului . Acestora le adresa spre exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur mai puțin creștineștile amenințări , alături de furibundele acuze aduse evreilor. Confuzia sau necunoștința poate scuza o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă , dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o cunoaștere excelentă a învățăturilor ebraice tocmai pentru a o incrimina , ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană , cu atât mai mult pentru un creștin , chiar dacă anticreștinismul ebraic a precedat antiiudaismul creștin .
În patria-mamă populația evreiască dispersată și împuținată continua să-și mențină valoarea de simbol pentru întreaga evreime , în timp ce diaspora evreiască mai numeroasă și influentă în aceste secole ca niciodată, reușise să își asume rolul de frunte în gestionarea destinului evreiesc. De o importanță deloc de neglijat diaspora evreiască a fost de numeroase ori ținta uneori unică a atacurilor Bisericii și a statului sau a populației , câteodată într-un mod motivat. În Asia Mică evreii de la început au fost într-o situație complet disproporționată și neajutorată spre deosebire de celelalte regiuni în care locuiau evrei. În Europa au existat evrei atât în Peninsula Balcanică , Peninsula Hispanică și Italia , cât și în est sau în unele orașe din Germania.
Închiderea unor școli în Palestina după trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi a condus la plecarea unor mari învățați evrei spre est. Discipol al lui Iuda-Ha-Nasi , Aba Arika a întemeiat faimoasa școală de la Sura. Alături de aceasta a început să mai funcționeze și la Pumbedita și Nahardeea , studiindu-se cu multă pasiune. Mar Samuel lansa expresia „Legea statului e lege” ca punct de plecare pentru legea civilă evreiască. Dinastia Sasanidă s-a instalat aducând câțiva ani de persecuții asupra evreilor , dar această politică a fost repede abandonată. Au urmat două secole de libertate pentru evreii din Regatul Part , perioadă în care autoritatea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor. Umbra amenințătoare a unor potențiale persecuții a planat asupra lor în toată această perioadă. Fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai și a rivalului său halahic Raba ( 299-352 e.n.) care a fost un adevărat model al genului babilonian. Redactarea tradițiilor și a doctrinelor transmise oral a fost realizată de către Rabi Ași ( decedat 427) , șef al Academiei de la Sura. El a fost continuat de succesorii săi , mai ales de Rabina II , ultimul amoraim care a predat Tora pe baza transmisiei orale . După elaborarea Talmudului Babilonian putea fi considerată încheiată , dar definitivarea lui a coincis cu noi persecuții în Regatul Part la fel ca și în cazul evreilor din Palestina cu ocazia redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim . Relațiile „metropolă”-diaspora babiloniană erau reduse considerabil , regii persani procedând la convertirea forțată și la scoaterea iudaismului în afara legii.
Iezdedgerd II ( 438-457 e.n.) și fiul său Firuz ( 459-486 e.n.) și-au menținut persecuțiile și asupra evreilor . Academiile de la Sura și Pumbedita au fost închise. La începutul secolului VI e.n. în timpul lui Mazdak persecuțiile au fost intense , doar după execuția lui evreii simțindu-se mai liber , iar școlile lor și-au reluat activitatea. Diaspora evreiască babiloniană rămânea cea mai mare concentrare evreiască , credința iudaică păstrându-se în ciuda persecuțiilor. Evreii din patria-mamă au înțeles nu de puține ori într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene , iar evreii babilonieni nu au contestat niciodată supremația Ierusalimului în plan spiritual.
Alte regiuni au fost și ele de timpuriu colonizate de către evrei , dar consistența sau aportul lor a fost mai redus. În Yemenul arab de sud , țara legendarei regine Saba , între secolele IV-VI e.n. a existat un regat evreiesc – Himjar care va fi distrus în 525 e.n. de către Etiopia creștină cu sprijinul împăratului Iustinian. Inclusiv în Arabia centrală evreii au prosperat până către secolul VII e.n. conviețuind cu arabii. Convertirea Regatului Khazar în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică rămâne impresionantă până în zilele noastre . În Occident persecuțiile au început după secolul VII e.n. , abia după papa Grigore cel Mare , dar se vor menține pe durata întregului Ev Mediu.
Arta ebraică s-a îndepărtat din secolul III e.n. de poruncile privitoare la reprezentările umane și animaliere. Simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe , alături de cele vegetale, devin comune și putem discuta de o artă ebraică care s-a îndepărtat suficient de porunca biblică , dar care odată eliberată de litera legii divine erupe cu o forță deosebită în manifestare prin culori și prin bogăția temelor abordate.
În opinia lui G. Sed-Rajna sinagogile din Israel pot fi clasificate din punct de vedere cronologic și topografic în trei mari tipuri: secolul II-III e.n. în Galileea și pe înălțimile Golan, cu plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi și acces pe a patra latură orientată spre Ierusalim( Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). Al doilea tip este cel corespunzător secolului IV-V e.n. , în Iudeea , cu intrarea spre alt zid decât cel îndreptat spre Ierusalim , exemple fiind găsite la Susiya și Esthlemoa. Al treilea tip aparține secolului V-VI e.n. , cu plan basilical , intrare pe latura opusă Ierusalimului și cu o absidă pentru Chivotul cu sulurile Torei ( la Beth-Alpha).
Arheologia întărește opiniile cercetătorilor. Săpăturile arheologice intensificate în ultimele decenii au scos la lumină sinagogi din Israel , Siria , nordul Africii sau în Europa, iar în Irak arheologii evrei doar au putut intra în posesia informațiilor primite , neputând cereceta acolo. Definitorii pentru evoluția sinagogală prin descoperiri arheologice sunt sinagogile de la Tiberias ( sec. IV e.n.) cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe , de la Capernaum unde sinagoga de sec. II-III e.n. este suprapusă peste una mai veche . Impresionantă este sinagoga de la Dura-Europos datată 245 e.n. , deosebit de bogată în inscripții în limba aramaică , greacă , pehlevi-partă și fâșii de pergament pictate. Odată cu expansiunea arabă arta evreiască de tip Dura-Europos a suferit un eșec deosebit.
Putem constata în această perioadă ( sec. I î.e.n. -VI e.n.) că poporul evreu a fost unul dintre popoarele culte ale lumii civilizate , că era un popor conștient de vechimea tradițiilor și civilizației ebraice și considerându-se un popor ales acționau în consecință . Îl putem privi ca pe un popor care după ce a fost învins și inclus în lumea romană a ținut la conservarea valorilor proprii în ciuda suferințelor de care au avut parte. Aveau ambiții pe care numai un popor cu o tradiție veche și cu o mentalitate de învingător o au, iar tocmai credința lor le oferea convingerea că vor învinge în cele din urmă. Găsim în interiorul credinței lor toate elementele care au promovat poporul roman în poziția de învingător și constructor al unui imperiu tricontinental cu marea deosebire că credința romanilor era una politeistă. Credința iudaică le promitea un Mesia pe care poporul evreu nu l-au putut înțelege decât ca unul militar , regal sau de Mare Preot , sau toate la un loc , ceva în genul lui Augustus , care să-i conducă la victoria deplină asupra tuturor neamurilor și la stăpânirea asupra acestora și mai puțin sau deloc ca pe un Mesia spiritual. În spiritul acestei credințe și-au atras de timpuriu numeroși opozanți , fiind priviți ca o amenințare mai mult ideologică și păstrând proporțiile putem privi spre ei ca la un imperiu la scară redusă și în devenire care avea la bază nu politeismul greco-roman , ci monoteismul iudaic și asta din interiorul organizației statale romane. Găsim un mod de organizare , de educație și o politică socială care a servit ca model peste secole atât grecilor , cât și romanilor , până în zilele noastre . Protecția socială ebraică era extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale inspirând celelalte popoare culte. Modul în care era propusă și realizată justiția ebraică , deși perfectibilă, a condus la o reflectare a celorlalte popoare , iar statutul lor de mari comercianți i-a plasat nu de puține ori în atenția politicii imperiale și uneori în grațiile acesteia. În ciuda persecuțiilor , capacitățile lor intelectuale , deprinderile și preocupările lor i-au scos în evidență , nu de puține ori au atras atenția și chiar și atunci când erau în dizgrație deveniseră indispensabili . Mult timp au constituit cea mai activă și disciplinată populație a Orientului și nu numai, cu efecte benefice pentru statul roman , constituind chiar o alternativă serioasă pentru politica imperială. Conștientizând că toate valorile lor sunt ignorate și batjocorite într-un mod sistematic au organizat cele două războaie iudeo-romane în urma cărora cu toate greutățile victoria a revenit marilor stăpâni ai lumii de atunci și statul evreu antic a fost definitiv distrus , națiunea evreiască mai supraviețuind prin iudaismul rabinic și prin sprijinul diasporei evreiești . Deveniți o țintă predilectă a autorităților , grecilor și sirienilor s-au aflat într-o situație dificilă de-a lungul mai multor secole. Intelectualitatea greacă a fost preferată celei evreiești romanilor , nefiind apreciată niciodată la justa ei valoare . Vitalitatea acestei națiuni surprinde prin realizări și cultură , alfabetizarea fiind extinsă aproape la nivelul întregii populații indiferent de pregătire sau profesie.Au fost de-a lungul atâtor secole poporul care a avut o profundă înclinație umanistă și care a persistat în credință.
Nu putem aprecia decât la superlativ genialitatea și creativitatea poporului evreu care a erupt spre exterior atrăgându-și numeroși simpatizanți. Frumusețea culturii și civilizației lor s-a imprimat atât de mult în propria conștiință încât chiar și cele mai vitrege timpuri sau depărtarea de patria-mamă nu au fost în măsură să-i îndepărteze de aceasta. Credem că numai o națiune mare și deosebită putea avea asemenea realizări și ambiții și că contribuția lor încă din zorile civilizației până în zilele noastre sunt inestimabile și benefice pentru întreaga umanitate . Ne exprimăm convingerea că această lucrare contribuie ,fie și în parte la , la reflectarea unei raze de lumină spre această perioadă zbuciumată din existența și devenirea poporului evreu prin fațetele prin care ne-am străduit să expunem în aceste rânduri și capitole identitatea evreiască.
CONCLUSIONS
The important papers of ancient history which have been published in the last 2 centuries accentuate (inevitably) the beautiful culture of ancient Israel. With great care we dared to try to capture in this text the main traits of hebrew culture and civilization with a great consideration to the splendid accomplishments of this tried nation of the Orient. Altough the glory period of ancient Israel took place long before (at the end of the second millenium and the beginning of the first millenium BC) our attention was focused on the hebrew civilisation during the roman period. The course of events (rich, long and not to be neglected) has necessitated enthusiasm through the multitude of aspects on which we permitted ourselves to reflect along this thesis. Having certainties, not pretending to discuss thorougly such a vast subject, I tried to picture as documented as possible and be neutral this splendid and stormy on the same time „adventure” of the jewish people on the roman and proto-byzantine periods and which gave birthto so many passions and speculations until our days. With such great responsability, to such a sensitive subject which must be treated with so much care, I cannot explain this essay other than through a great attraction to the hebrew culture and civilization even from my childhood and through my wish of presenting as detailed as possible to the tragedies, hopes and joys lived by the jewish people along this period. Never above times we could observe with ease how the existence of this people is not to take lightly and their attitude, altough sometimes exagerrated, was in a great proportion justified. From any point of view we would look at things we observe that the „star” of geniality has smiled upon them but also pointing out that they created a reputation that not seldom brought them unpleasant situations. Their particularities made them stand out and their their pretentions which often were interpreted as insulting even by the cult people of the old world. Their expectancies gave birth to different experiences, manifestations and beliefs and if some of these things together manage to separate them sometimes by creating internal fevres their destiny (as their faith) was inseparable the same, as we'll see in the next pages.
The beginning of a consistent implication of romans on diplomatical and political problems of the Small Asia and which concerned directly the jews took place in 161 B.C when an alliance treaty with Rome was signed and the „hasmonee” family was granted the right of governing family of an independent state. Simon Macabeus (143-135 BC) obtains the renewal of alliance with Rome, strengthening his kingdom and isolating even more the Kingdom of Syrian. Later, Pompeius Trogus was saying: „Getting rid of Demetrius, the jews conquered romans friendship and obtained freedom from them, as in that time Rome was distributing with magnanimity foreign goods”. The judeo-roman relations were starting in a happy note through alliances and friendly guarantees.
In the next century (I BC) the rapport of forces from the entire Neat East has modified in an unbelievable mode. Rome, although was having numerous internal problems had managed to subdue the peoples of Neat Asia and on a victorious elan was defeating around 61 BC all the resistance from this side of the world. Pompei's campain aimed mostly against Mithryades had as a consequence the roman interfeering on internal affairs of Judeea.
Scaurus, Pompei's representative had the mission of mediating between Aristobul II and Hirkan II which were engaged in a full fratricidal war. The pleaders sent by both were meant to buy the good will and protection of Pompei. The gifts of Aristobul II were liked more (a golden grape made by Alexander as an ornament for the Great Temple). The arab king Aretas who was sieging Jerusalem had to pull back at roman requests, Aristobul II pursuing retreating Aretas and defeating them once and for all in 61 BC.
The great roman general was seing in the conflict between the two brothers the chance to sway the israelian territories and invited them both to negotiations in Damascus. Hyrkan II was insisting on his right as a first born while Aristobul II was insisting on his brother lack of knowledge on kingdom's problems. At Damascus there was a third party who wished to abolish the regality and to restore the old teocratic regime. Incling more to Hyrkan II, who seemed more suited and more malleable for the role of Rome protege, Pompei has attracted Aristobul II's suspicion who by running has retreated to the powerful fortress of Alexandrium. Enforced to surrender at Alexandrium, Aristobul II was let to head to Jerusalem where he gathered an army against the romans. The death of Mithriades has easen a lot the mission and operations of Pompei in the Orient. The capture of Aristobull II has strengthen the will of jewish patriots who withdraw on the Temple of the Mountain, the fortress being surrendered to Pompei by a peace desiring jewish party. To overcome the resistance of those decided to fight Pompei has arranged for a full scale siege. He has brought war machines from Tyr and with all the miltitary skill of romans the seige was taking too long. A detail known by Pompei proved decisive on ending the conglict with roman victory. The jewish fighters were respecting their ancient beliefs and were not allowed to fight on Saturday unelss during extreme danger but they could not avoid that as the romans were not respecting their jewish traditions. The hebrew resistance lasted three months after which on a Sabat day the romans led by Sulla's son were penetrating through the wall protecting the jewish fighters. The emotional descriptions even of roman authors tell that even in spite of danger the priests continued the divine ritual, being slain one in a row at duty. It's assumed that twelve thousands people were slaughtered. Pompei's hopes were ruined by the reality that revealed a temple without huge wealth and the Saint of the Saints was more modest and respectable than extravagant and pretentious. Pompei could start the establishment of roman leadership in Judeea with a status of independent state under roman protectorate. Therefore the year 63 BC proved ill-fated for the jews and in 61 BC the great roman general was triumphal entering Rome bringing with him as hostages lots of asian princes and some more jewish leaders (Aristobul, Antigon and his daughters and Asvalom). Along the existing part of jewish aristocracy in Rome from these captives the jewish community from the Italic Peninsula will be formed.
In the next years Hyrkan II title of Great Priest and of prince aided by Antipator, both under the supervision of roman governor, the proconsul of Syria which between 57-55 BC was Gabinius. In important positions of Judeea were constantly named people devoted to romans and between the jewish people has been permanently encouraged a state of discontent which sparked often as conflicts fueled by the internal fights of the aristocratic jewish families.
The internal problems of Roman Republic caused by the triumvirate and its consequences have allowed the jews to negociate. To be noted that general Crassus on his way to Asia on his celebre campaine has halted on Jerusalem where he thought appropriate to rob all the objects from the Temple and a large sum of money. This action considered by the jews unforgivable made the jewish leaders to definetevly orientate on supporting Caesar. Later Antipater will help caesar in the north-african campaign. The help will consist even on soldiers (3000). Apreciating the gesture of Antipater Caesar will name him etnarh of Judeea, will save him from taxes and grant him roman citizenship. The charity of Caesar towards jews materialised through a great support and its death throw in a sincere mourning the jews and their foreign community as the roman historic Suetoniu has confessed.
In the next years 43-40 BC both Irod and Antigon knew how to depass the obedience towards Caesar and had the chance to earn the good will of the new ruler. Irod has managed to repel all the attempts of Antigon and entered in Jerusalem receiving as assurance from the Great Priest Hyrkan his daughter as a fiance.
In the year 40 BC Antigon who has benefited the part kingdom's help who was interested in this region has initiated a vast campain whose result was the arrests of Hyrkan the second and Phasael, but Irod managed to run to petra with the help of arabs. Showing no mercy the part generals disposed the mutilation of Hyrkan II (cutting of ears) an Phasael suspecting he's going to be executed commited suicide. Antigon was becoming an independent ruler in 40 BC. During his short ruling Antigon failed to make himself understood by the people and atough pursuing the interests of saduchei that has not manifested. In this fight against the clock Antigon proved unable to manage the situation. The spring of 37 BC brought in front of Jerusalem the troops of Irod sustained by the roman legions in all about 100000 soldiers. Semaia and Abtalion were suggesting surrender but those under siege were preparing to resist. The roman assaults gave them no chances and the romans entered in the city ready to massacre the population, being calmed down only by Irod. While Irod had been assuring the title of legitime heir of the hasmonee crown the life of Antigon ended in Antiohia on behalf of Antoniu's orders. The ruling of Irod dind't have, as many have observed, neither a theocratic basis nor a national one. Brought to the throne by the romans he didn't had neither farisei nor the saduchei's support. Tens of remarkable people of Jerusalem have been executed during the first period of his ruling. The same happened in Sanhedryn of this treatment escaping only Semaia and Abtalion. To maintain his throne he needed a dictatorship and tight security and in this respect he proved ingenious. To his cruelty felt as victims Hyrkan II and his daugther Alexandra, Aristobul III and his wife Miriam and then even the sons he had with her: Aristobul IV and Alexander. Altough initially he supported Marc Antoniu he knew to obtain the good will of Octavian. With roman support and seen as a puppet king of Rome, Irod will know to keep hisindividuality and wil pay attention to internal dangers or the threats of the Part kingdom.
Although not popular along his ruling Irod had some great accomplishments. He built many cities, a commercial port – Caesarea, royal palaces and fortresses and he renovated the Temple of Jerusalem. Although he has been accused of lack of vision in national area he supported the population during drought and gave several tax brakes. Also towards the end of his ruling took place the famed moment of Jesus birth and the massacre of babies which accentuates once again his obsession and lust for power along with the fear of losing it of an old king, physically and mentally ill, full of remorse. From the Gospels we can see the liaisons between the Jewish people and the Middle East.
The successors of Irod the Great were Archelau, the older son who ruled with royal title the middle Judea, Samaria and Idumeea and Galilee and Pereea with the tetrarhy title enter under the rule of Transjordan. Newly crowned Archelau was confronted with numerous popular discontents that accumulated during the ruling of Irod the Great. The popular riot during the Pesah holiday could not be stopped without a regrettable massacre in which 3000 people lost their lives. The riot expanded throughout the rest of the cities and concerned the roman protectorate. Obliged to go to Rome for confirmation Archelau had to let Sabinus rule the country as a governor with special powers who incited even more the spirits trough robbing of the Royal Palace. In Galillea the riot of Iehuda the Galilean was shaping, at Emaus the jews had destroyed a roman cohort, at Jerihon Simeon, ex close friend of Irod the great, proclaimed himself king, Sabinus was under siege in Jerusalem and only Varrus the governor of Syria could spoil the Jews plans. He has entered with armies in Judeea taking the most severe measures against the Jew insurgents. Meanwhile at Rome Archelau's mission had an important position trough a democratic and theocratic orientation. Only the historic Nicolaus Damaschinul who supported Archelau managed to convince Octavian Augustus. In the end the will of Irod the Great was recognised by the emperor and applied. Archelau proved as insensitive as his father towards Judaic traditions and the great problems of the Jewish people. A jewish delegation reached the emperor in Rome and presented the great problems facing the jews and Archelau lack of interest. Emperor's decision was to summon Archelau to Rome and communicate him his dismissal and forcing him to an exile in Galia in the year 6 AD. Archelau's brother, Herodes Antipa has governed Judeea and Pereea between 4 BC – 39 AD building the city of Tiberiada in honour of emperor Tiberiu and facing several riots and eventually be dismissed by emperor Claudiu and sent to exile in Galia.
Philippus (4BC- 34 AD) governed Tranjordan proving peaceful and prudent during his ruling. After his death his provinces and Judeea were incorporated in the roman province of Syria.
The dismissal of Archelau led to the transformation of Judeea in imperial province, but Sahedryn remained the main juridic forum. The roman procurator was in the residence of Caesarea. As first procurator was named Coponius. Even from the start of his procuratorate a military organization was formed with a national-religious orientation: the zealot party. Opposed to frequent changes of procurators during Octavian Augustus was the stable orientation of Tiberius who supported Valerius Gratus 11 years (15-26 AD). The next procurator was Pilat from Pont (26-36 AD). People's discontents was permanently fueled by the lack of skill, indifference or greed of procurators interested in a fast enrichment and ignornat and insensitive of problems and traditions of the jewish people. Along with the death of Philippus all the jewish provinces were exchanging their roman protectorate status to a direct ruling which was big hit to jewish people pride and national-religious feelings.
One of Aritobul's sons (the son of Irod and Miriam) had a special destiny. At the age of only 6 he was on Rome to receive his education after his father had been executed. His eccentric inclinations brought him lots of debts, forcing him to ask his uncle Irod Antipa a job in his kingdom. A precipitate return to Italy brought him close to young Caius Caligula and bringing the attention of emperor Tiberius who disposed the incarceration of Agrippa, but Tiberius death changed in good the destiny of Agrippa. He is freed at once and the new emperor Caius Caligula grants him the administration of Philipos tetrarhy and then sending Irod Antipa and his wife Herodiada in exile in Galia (39 AD) offer Galileea and Pereea to Agrippa reconstructing Judeea as it was during the rule of Irod the Great. Agrippa I proved skillful in ruling oh his kingdom and manage to abandon his old shameful habits and becoming a king that respected the jewish traditions and religious habits. His relationship with the people proved to be an excellent one. Several authors have emphasized Agrippa's essays to create an alliance of the main vassals of Rome around his borders and initiated the reinforcement of Jerusalem walls actions sanctioned in the end by the governor of Syria. During Agrippa I's ruling took place also the passage to jewish beliefs of Izates, the king of Adiaben, of his mother Helen and all of his relatives. Agrippa I took advantage of his good relations with the emperor Caligula and has intervened several times supporting his people contributing to stop the prosecution especially of alexandrin jews but also the rest of jewish foreign community. After only 7 years of ruling the king Agrippa I died in complete maturity and intelectual and diplomatic experience at only 54 years. His great accomplishments offer the jew people a last period of prosperity and the great merit of Agrippa I was to know how to use his good relations with Caligula and then with Claudius for the advantage of his people. The short glory of jewish people from the Agripa I ruling was quickly replaced by the suspicions of Roman people, Judeea and the border provinces been assigned to a procurator. This period between 44-66 AD is known as the last roman procurators period.
The jewish people autonomy was therefore canceled only the right to name the First Priest being kept.
The first of this second series of procurators has been Cupidus Fadus who from the beginning has surpassed his attributions. Only a jewish mission sent by Agrippa II to emperor has ease the decisions of procurator against the people.
The second procurator was the nephew of philosopher Philo from Alexandria, Tiberius Alexander, became servant of Rome, completely broken from the jewish people and Hebrew religion. Between 46-48 AD Tiberius Alexander took seriously his job being ruthless against those who were disobedient. Later he was named prefect of Alexandria.
Between 48-52 Cummanus was procurator. In his lack of respect for the jewish traditions and holidays he took many decisions which ofetnly made thousands of victims and stirred more the spirits of jews. In the end a jewish mission to Rome head by the Great Priest Ionatan managed to impose Judeea's point of view : Felix Antonius (52-60 AD) . But soon Felix Antonius proved even less merciful towards the people and more insensible to religion aspiration of those he governed. To merciless attitude of the procurator was added the unrest of the people and their harmed dignity. The zealots were in full action and had the support and respect of the people. Some of them – the radicals – separated and were known under the name of sicari (sicca – dagger in Latin). These acted on different occasions or ceremonies in the crowd from where they pulled out daggers from underneath their clothes and killed important peoples. One of the most influent of their victims was the Great Priest Jonathan. To a ruthless administration a even more ruthless one succeeded between 60-63 AD, that of Festus. The distance between the pats grew larger and the extremists were becoming more active and popular.
In the year 53 AD emperor Claudius offered the tetrarhy of Phillipus to Agrippa II, and then Nero has offered him parts of Perea and Galileea. In Judeea he had the title of ruler without a kingdom. He supported the development and reconstruction of Jerusalem and built a control tower from which he could see how the divine service in the Temple and that has annoyed the people and the priests. In the end the conflict was resolved by the emepror Nero influenced in his decision by his wife Popeea, a hebrew religion sympathizer.
The procurator Festus was replaced by Albinus (62-64 AD) who didn't make a difference comapred to his predecessors, proceeding to pursuance and arrest of sicars. Flavius Iosephus said about him that “ there was no malice not done”.
The last procurator was Gesius Florus (64-66 AD) and has contributed through all his actions to the first judaic war, unknowing to manage his relations with the people and acting as those before him in the last two decades. In exploitation of the people he established relations even with the sicars. The historian Tacit informs us that “ the patience of the people kept until Florus” and continues “under his rule the war started”.
Until the start of the first judaic war there are numerous aspects worth considering about the hebrew existence and becoming from the Pompei's campaign until the seventh decade of the first century AD. The jewish religion has become from the start defining for this people and around it gravitated the economic, political and social life and the cult and popular thinking. Beyond the old judaic period (the period of patriarh, of the exodus and prophets, today archaeologically confirmed), the age of Macabeis which has as a dominant trait the victory of jewish nationalism and the maintain of independence has gave a new momentum to perpetuation and development of judaism in Israel. From inside, starting with this age of Macabeis, two big sects appear: the one of saduchei and the one of farisei. Along them the disputes will be so big that over 20 religious sects will shape and gravitate around the hebrew idea, grow fogging even more the clouded atmosphere of the inside of hebrew society. The rise of synagogue role in communities marked this period, the Great Temple importance being maintained until its destruction.
Hebrew litterature was able to impress even the most insensitive ones or the worst enemies. The oldest texts of esenien community from Qumran are dated almost unanimously around 250 BC. The ptolemic mastery in Judeea reflected through the appearance of two new literary productions of the hebrew literature: Song of the songs and Ecclesiast. The roman rule was in measure to disassemble the whole jewish nation and every one of the jewish social classes acting from the opposition managed to create a notable literature. Two great erudite men have putted the foundations of cult fariseic traditions, their teachings being well received by the people. Semaia and Abtalion had the ruling of fariseic Sanhedryn, being followed by two other great erudite men Hillel and Sammai. Hillel is regarded by the Talmud tradition as the reformer as Ezra, also come from Babilon, his thinking making a mark on future evolution of judaism. More rigorous than him was the other great erudite fariseic man Sammai. The different attitudes of the two wise mens led to the birth of two schools: Hillel's and Sammai's. The hebrew literature of the first century BC distinguishes the imitations of “Psalms” and the book of “Daniel” which got lost being included in “aprocrife”.
“The psalms of Solomon” have as a probable author also a fariseu because there are presented the roman ruling and are evidenced the unhealthy saducee customs . The author was hoping for the restoration of theocracy and royalty.
The book “Henoch” is an apocalyptic one appeared in this period with a esenian origin and with a powerfull antisaducenian orientation. The symbolism and angelology appear as having esenian origin while other ideas possibly even the moral being fariseic. The book of “Jubilees” belongs to the creations of this period and presents the biblical episodes of Creation and The exit. The unknown author of the period is thoght to be a fariseu of the period. The book was kept in a Ethiopian and Greek translation but the original was written in hebrew.
The majority of authors and specialists considered that the literature of this period even if inferior to the books of classical period have their note of originality through which the epoch and its religious unrest of that age of Israel is reflected.
To the famous ”sybiline book” of elenised world some jew scholars from the foreign communities have added the jewish variant of “the sybiline book” in which Sable or Sambethe gave a meaning to the past and future of the whole world from the jewish monotheistic point of view. If the “sybiline books” were adressing the elenised world and predicted its future in the same period a work under the name of “wisdom of Solomon” appeared to show the wrong path on which those elenised jews have stepped and who were “without God” and agreed to elenistic philosophy.
Born around 20 BC Philon from Alexandria is appreciated as the greatest jewish writer in greek. He descended from a noble family come from Israel in Alexandria. His roman citizenship was common to the member of his family. He is the one who managed to synthesize the jewish thinking and put in consent with reason. His writings have influenced the Christian thinking even starting with the Evanghelia of Joan where some influences could be spotted and then in Clement, Origen but also it is considered that he contributed to the monotheistic orientation of elenistic world from the polytheistic one. Besides a alegoric interpretation of the making of the world in six days or the historical works “The Mission of Caius” and “Against Fiscus” more writings about the patriarhs lives are added.
The ruling of Irod the Great led to a diminishing of hebrew religion's role in the jewish society from a state point of view. The king Irod the great strives to be a faithful of Rome politics and tried to implement the roman way of life among jews. The subordinated to Rome institutions of the state no longer offer the same credit to hewbrew religion fact that will greatly displease the people. To the force politics from Irod the Great ruling the inabilities of his successors will add as also the imperial mistakes in naming the procurators, strangers from the local problems or the hebrew religion, only wishing to get rich fast. The conservative judaism was represented at its highest level by a corrupted sarcedotal class consisting of only four families: Boethos, Chanan, Kanthera and Phiabi. From among these families the Great Priest was chosen in majority of cases through bribing and then those chosen tried to recover the spent money through taxes on those subordinated. This is how it's explained the fall in people's disgrace of the sarcedotal class and how the rabinic judaism will get involved more in the destiny of the people and will have his support.
The saduchei didn't believe in revival, in the existence or immortality of the soul, admitting only the law, about their orientation and faith being present in the Gospels. Max I. Dimont attributes them a certain conservative religion thinking but with liberal inclinations in political opinions creating a paradox with the farisei who were more liberal about the religion but more conservative in politics. The farisei (perusim) had their origin in the period of Macabeis, being patriots and theocrats in the same time, from them many schools emerging.
The eseniens were a jewish religion community. About them we can find in the Manuscripts of the Dead Sea, from Philon from Alexandria and from Flavius Iosephus. If some of the eseniens continued to live a lonely life no matter the changes which took place among and around the jewish people, others as the Qumran community were placing thei hopes on the sword. Pliniu the Old describes them touchingly: “Solitary people and different from all the others on earth. They don't have women, abstain from the body pleasures, don't know the money and live in the company of palm trees. Day after day this people revives because of the strangers, because there gathered large numbers of tired of life people, who the destiny and its waves make them adopt the esenien habits. Therefore, unbelievable thing, this people in which no one is born is eternal from thousands of ages”.
The fourth big component of the jewish society were the zealots. They derived from the poor and unpleased population and their number continuously grew larger until around the first judaic war. As attitude they proclaimed the military resistance against enemies and were present from the time of Irod the Great but their first big action took place when Archelau was discharged and the procurator's regime was instated. They had Iuda (the galilean) as a leader whose revolt has failed, he being executed, but there was cleraly a new party: kanaims (zealots). The radicalization of relations between the conquerors and conquered people led to the detachment from the zealots of a radical wing, that of sicars, which at main events were wounding or killing various personalities.
Other than these four organizations of the jewish society of the time there were over twenty smaller sects that demonstrated in some people's opinion the effervescence of ideas and in some others opinion the disorientation and chaos among jewish society.
A special episode is until our days Jesus. He is important not only for the history of Christianity, religion which his existence created, but also for the history of humanity and not last for the history of judaism and christianity relations along the centuries, relation who has caused numerous victims. With scientific analysis aspirations , beyond belief, and in this case both sides have exaggerated, we find a mention of Jesus life in a writer who writes disinterested and unbiased, out of any passion and disputes. He is Iosephus Flavius in his “Judaic antiquities”. After he describes the actions of procurator Pilatus from Pont he adds: “In that time lived jesus, a wise man, if it can be actually called a man”. Had Iosephus Flavius considered the divine side that Jesus proclaimed (of Son of God) and for mostlly what he has suffered? Or was he blinded by the multitude of actions and wonders that he inexplicably as a human managed to commit? He continues saying: “He was the author of amazing wonders and the theacer of people who were glad to find the truth. He attracted on his side a lot of jews but also a lot of pagans. This was Christ. Even if Pilatus, due to accusations brought by the leaders of our people, nailed him on the cross, the ones who loved him from the star haven't stopped loving him. For he has shown to them alive the third day, as the prophets sent by God predicted, carrying out and a thousand of other miracles. From then until today lasts the people of Christians, who owe him their name”439 . Flavius Iosephus makes the proof of a good knowledge on the case and the future evolving of the faith that this one has generated in the next decades when he writes his “Judaic antiquities”. He makes the proof of knowing the prophets predictions and the resurrection of Jesus. But if the roman authorities were thrown in the middle of a confusion about this jewish religion dispute (from their point of view) the rabinic authorities were from the start hostile to the new faith, seeking any ways to isolate and extinguish it. The efforts of the Great Priest to put roman guards at the tomb of the crucified one, knowing that this one said he will ressurect the third day are well known. The persecutions continued later , the disciple Paul confiding his sufferings that he and the others like him …… The speech of Stefan killed with rocks is told in the Actions of the Disciples, reflecting the distance at which the judaism and jewish people have reached until the first decades of our era: “People …., uncircumcised with the heart and with the ears. You're always against the Holy Spirit; you do as your parents. Which of the prophets were not been persecuted by your parents. They killed the ones annunciating from before the coming of The Righteous , which you now cuaght and killed, you, who have received the Law given through angels and you didn't kep it”440 . At the murder of Stefan Saul from Tars (Paul) has given his consent.
We manifest our belief that if the hebrew religious authorities would have followed the moderate line proposed by the Gamaliel the Old who was to become the president of the Tribunal from Yawne (Jamnia) and who was the nephew of Hillel then the relation christianity-judaism would not have been that difficult. We surprise the attitude of this great scholar of the jewish traditions in the Actions of the Disciples with some inexactitudes contained in a cited discourse: “Somebody camed and told them: “Look! The people you have put in jail are staying in the Temple and teach the people”. Then the captain has left with the servants and brought them, but not using force as they feared they were going to be killed with stones by the people. They brought them and put them before the Sinedrium. And the Great Priest asked them, saying: “Have we not purposely commended you not to teach in the name of him? An yet you filled Jerusalem with your teaching and try to throw upon us the blood of This Man”. Peter and the apostles responding said: “We have to listen to God more than to people. The God of our parents revived Jesus who you've killed, hanging Him on the wood.. We are the witnesses of this things as is the Holy Spirit that God gave the ones who listen to Him”. When the heard such things, it cut them to the heart and advised each other to kill them”, but then “a fariseu named Gamaliel, a teacher of the Law, treasured by all the people rose on his feet in the Sinedriu and ordered to take them out for a little while and told them: “Israelites men, take great cares of yourselves what you have in mind to do to this people. Because no long ago Teuda rose [here intervenes the inexactitude ] that said he is someone and to whom four hundred men joined. He was killed and all who listened to him were scattered and destroyed. After him Juda the Galilean rose [ wrong], in the days of the census and attracted a lot of people with him; he perished and all who followed him were scattered. And now I say to you: Move away from this people and let them alone. If the plan or this work is from people, it will destroy itself; but if it's from God, you won't be able to destroy them. Be not found fighting against God”441.
If this attitude was listened for the moment by the people and the jewish high council things won't be the same in the future. The judaism proved hostile from the very start to christianity, wanting to eliminate it just because it preached the taking place of a high event the jews were waiting to take place: the coming of Mesiah. It proves that the jewish people were not prepared to wait and accept a spiritual Mesiah, hoping on a Mesiah to lead them to financial and material prosperity and who would be a military leader able to enslave the people of the world through the use and glory of the jewish people, but already from the first half of the fisrt century AD they were accused by the Christians that they nail Christ on the cross and that everything happened as the prophets have predicted, thing that was unacceptable and revolting especially for the high officialdoms of the hebrew cult. We see therefore an anti-Christianity even from the its beginning while the apostles don't see in this first century AD as being evil the fact that you are jew and don't anathematize the whole jewish people except rare cases442.What definitely convicted Jesus (the affirmative answer to the question: Are you the Son of God? He answered: “Yes, I am”443) was considered a blasphemy by the jews and what Christianity represented in the first century must be ended just like the one who generated it. There was no place for compromises or alternatives. Only Gamaliel is his indulgent wisdom deceived himself believing on a separate coexistence peaceful and without conflicts. We consider important to mention that the christian anti-judaism has not a great intensity in this firs century AD. Saul from Tars (Paul) have not adopted an anti-jewish but said to his compatriots also that he is proud to be jewish444 (sustaining the priority of jews) as also tha fact that he was persecuted by the ones with the same blood with him445 . But it must be underlined that the critical but respectful position towards jews is not a new one, even the Prophets were threatening the people and declared themselves unhappy about his religion. The four Gospels accentuates even more the christian hostility towards jews. The last of them, The Gospel of John regards the jewish people as decadent and attributes them a pronounced negative face, his action being associated with a diabolic plan. The apostle Peter also brought accusations to jews being able to conclude that mostly involuntarily the missionary and later literary activity of the apostles contributed greatly to the foundation of a Christian anti-judaism which will manifesst under all froms in the next centuries.
On the other hand we have to accentuate that before the manifestation of Christian anti-judaism has existed long before a Greek or Greek-roman anti-judaism which we can surprise in the writings of over one hundred Greek and Latin authors. Most of this writings are unfavorable to jews but even the most bitter of the authors of these writings had to recognize some of thei virtues. Hans Küng was identifying four main reasons of Christian anti-judaism: the jews had not other divinities, they argued that they are the chosen people, and the presenting of their salvation was a great offence to other civilised people, the circumcision became from the first century AD rather a stigma and the commandments of purification and aliments were separating them from the rest of the world. If the anti-jewish manifestations are much older (V century BC Xerxes I-Ahasveros, III century Manethon, Lisimah from Alexandria, Hecate from Abdera were making great accusations to jews) the ideas from their writings were re-engaged by Posidonios (135-51 BC) and the accusation of “ritual killing” used by Democrit (460-370 BC) was took over by Apion (I century AD). The pagan anti-judaism can be attributed to centuries II BC-II AD mainly manifested against jewish religion and monotheism.
From the first century AD the jews are the object of passionate dispute from the greek and latin witers. Cicero added to judaism the term superstitio and said they have solidarity (“the keep among them”), not having an anti-jewish position, and his contemporary Varro was proposing to philosophers the jewish cult, leaving us to assume that he knew and frequented the jews from Rome. August makes the proof of complete lack of knowledge of jews through some great inexactitudes and poet Ovidiu in Art of Love mentions the seventh day which “is the day that all of jewish people keep”. Same as Ovidiu, referrals about jews we find in Vergiliu and Horatio. The emperor August understands Sabat as a day of fast446 , and Caligula adresses Philon from Alexandria the question: “Why are you not eating pork?” Horatio was ironic when he observed the behavior of his friend, poet Fuscus Aristius, on a Sabat day. The notable successes of judaism from the first century AD were revolting Seneca: “the habits of this people have spread so much that now they are accepted by the whole universe; the defeated give laws to conquerors”, almost declaiming the harmful effect of Sabat day as he considered that so you are losing one seventh of you life. If Petroniu proved less knowable about the jewish laws and beliefs, the poet Persius presented in a great way the preparations of the jewish people for Sabat. Philon from Alexandria and Flavius Iosephus, jews of the helenized foreign community, had the difficult task of presenting the most adequate and less harmful position of the jews towards the population of Roman Empire. Martial made glaring jokes about the circumcision and perceived Sabat as a day of fast in his Epigrams. Celsus affirms that the jews adore the Sky, Lucan underlines that the jews were worshiping a undefined God and Pliniu the Old noted in his Naturalis Historia that the jews were despising divinities and also telling about Judeea with its population and geographical location and the wealth of the subsoil and emotionally telling about the sect of eseniens. An important source of informations for this period is also the New Testament in which we find presented from a Christian point of view the past and becoming of the jewish people, the sympathy and accusations of great Christians against jews.
It's universally accepted that at the origins the synagogues would have been very simplistic buildings in whose construction there were no predefined rules. The dimensions and interior wealth of the synagogues had greatly enhanced between the first century BC and first century AD not only on the foreign communities but also on the motherland. We can see in this period a fortify and maturing of jewish communities against numerous internal and external difficulties which would suggest the contrary. The temple maintains its central place but was tending to become more and more a symbol with a great influence on the nation, the center of gravity moving towards the synagogues who were studding the whole Israel. We cannot give credit to a disdain of the people towards the Temple and pushed to real the jews found themselves more rapidly in the local synagogue, but disappointed by the unworthy actions of the officiants from the Temple they no longer sustained with the same ardor the saducean party.
The hebrew art manifested in the interior of sacred space created by the jews and tightly related and conditioned by the spiritual life and religion of the jews. If even the existence of a jewish art was putted in discussion in the last decades is no longer putted in doubt its originality and splendor. The second biblical commandment was interpreted several times that it would oppose to art manifestations which was explained by the great specialists in the domain as a commandment who would oppose adoration, idolization and not particularly arts. Even if to the monotheism was belonging the vast majority of the jewish people, there are archaeological proofs who attests the worship of pagan Gods in Israel (Astarte, Baal, etc) which proves important influences and interferences with Syria and with the greek-roman elenism. By some more sensitive specialists (Hàyoun and Jarrasé) the synagogue would have not only an architecture but also a soul. The synagogue in contrast with old temples and sanctuaries receives, even invites the community inside, where the mass takes place. There were and were respected indications about the placement of synagogues. In Talmud it is stipulated the way in which these had to be built: in the highest of places from the settlement, close to a water, in a “clean place”. This conditions were almost never respected in the foreign communities because their construction depended on lots of impending factors (the greek, romans, syrians didn't offered them the possibility to acquire the best and highest places in their settlements). The windows of the synagogue had to be small so that the mass would not be disturbed and the orientation was made towards Jerusalem, except the samaritens.
The jewish foreign communitie had evolved in this period in three main directions: east (in the Part kingdom, where the jews will know a unexpected and fruitful freedom of manifestation), in nort of Africa (Egypt, Cirenaica, where the helenized jewish foreign community under cultural and social aspect was succeiding to convert to judaism and had important sympathizers) and in Small Asia (including Syria, where they were the most persecuted and least influent) with prolongation in European south-east and Italic Peninsula (including Rome) where the foreign community had also important aristocratic jewish families among the members formed by the slaves taken during wars. Around AD the jewish foreign community had become more important than the motherland under all aspects. Recent estimations give the jewish population around 7 to 10 percent from the total population of the Roman Empire which brings the number of jews between 6 and 7 milions, 4 of whom were living in foreign communities (about 1 million in Egypt, 1 million in Syria, 1 million in Babylon). We are talking now about a superiority of the foreign communities also under numeric aspect. Along this period the jews were faced with a difficult choice: the romans were proposing a polytheistic spiritual life with important inclinations towards lay life without concerns, while the Part kingdom brought them to the way of a deep religious spirit, promising them a threatening protection. This offer was in measure to produce a certain scission inside the hebrew society, altough all of them wanted independence and were conscious they are all members of a unique nation and civilization and thought they were superior and believed in a final succes. It's this ancientness and maturity of hebrew civilization and religion and the lack of respects of the conquerors regarding hebrew values that have provoked the discontent and the wish to fight for freedom of the majority of jews which gave credit in the end to the radical wing who didn't saw the solving and obtaing of a decent life in Israel other than through rising to fight. In a moment when the religious effervescence had important effects among the whole population sometimes even going to fanaticism can be attributed the starting of what is known under the name of the first judaic war.
Flavius Iosephus says that “the sufferings endured were depassing any measure, so that the poor judei, who could not longer endured the robberies of thieves all had to abandon their homes and go in the world as they could have anywhere else a better life. Is there any sense to lengthen the speech? was asking himself – Florus was the one who made us to start the war against romans because instead of a slow death we preferred to die all at once. This war started in the second year of governing and in the thirteenth of Nero's rule”. Another important writing throws us in the high religious effervescence of the time which led to many cases of fanaticism. The historian Tacit, identifying one the main motivations of the discontent and especially for the jewish hopes affirms: “Most of the jews were convinced that it is written in the old priestly writings that in that time the East will become powerful and those who come from Judeea will rule the world”447 . Tacit also confirms what Flavius Iosephus says: “the patience of the jews was kept until procurator Florus; under him the war started”. The roman occupation until then in Palestine proved uninspired and without success. The majority of population were in debt over their heads and in cities with greek-judaic population the relation were very tensed. To greek antisemitism was added the hostile attitude of roman authorities. In their wish to get rich fast the procurators and roman administration proved completely insensitive to jewish culture and civilization. The jews were a people who saw themselves greatly offended by the situation in which they found themselves and were motivated to resist, basing on many arguments. Around 66 AD the whole jewish society was convinced that only the rising to arms could restore the people the pride and the respect they enjoyed before. There are many arguments on which the saduchei, farisei , eseniens and especially zealots based. Alfred Hârlăoanu enumerates five main arguments: the example of hasmonies, the thick wall of Jerusalem which made it almost impossible to conquer, the military help that the part could have provided, the possibility of revolts from the jewish foreign communities in several areas of the Empire and the difficulties regarding the succession of roman emperors which could let to a civil war, the fights for power among the members of imperial family being well known. Taking in consideration all these arguments the rise to arms doesn't seem complete madness. Also the Greeks used their influences on romans and during a century the discontent of the jewish people was constantly fueled by the conquerors in the situation in which the jewish people didn't considered themselves a defeated people , had a civilization, religion and having consciousness, older than the ones of Greeks and romans. The war from 66 AD started in Galillea after a favorable sentence for the greeks on a dispute between the greeks and the jews. The joy of Greeks flared up through numerous crimes in the jewish district , the roman army remaining passive to all that was happening. In the same time procurator Florus wishing to increase his income demanded money from the Temple Treasury. What happened in Galillea and the demand of Florus flared the spirits of all the jews. The jewish discontent manifested fast through the massacre of roman garrison from Jerusalem. The hatred of jewish patriots spread to the rich helenized jews from Jerusalem, the Temple archives being set on fire so that any debts proof should be lost.
The actions of zealots continued through the dispersal of roman troops from the proximity of Jerusalem in may 66 AD. The revolutionary flame spread fast, cities and villages joining the rioters. Judeea, Idumeea, Samaria, Galileea were fraternizing against the roman rule. M. I. Dimont said that “ a country big as a stamp was rising against the Roman Empire”448 .
The roman troops led by Cestius Gallus were walking towards Jerusalem having 3000 fighters received from Agrippa II. It was thought the victory would be an easy one, the negotiations have failed and the roman attack was promptly repelled by the jewish defendants. A new attempt has sent the rpmans beyond the walls of the city but the autumnal rains convinced them to retreat. During retreat the romans have made several mistakes and the jewish defendants followed them closely. The roman army lost 6000 people and the whole war arsenal. The legion of Cestius Gallus has lost its vulture which was considered a shameful defeat for the romans. Comforted by the jewish fighter's successes the whole nation was fretting and was revitalized, having high hopes, believing God is with them, only partly being aware of the future dangers and wanting badly to become free and masters in their own country.
The jewish leader organization was exemplary. A government was created in which every important force of the nation had a place, including the clergy. Judeea had three military zones. To the Great Priest Haman and to Iosif Ben Gorion an army for the liberation of Jerusalem were entrusted. Galileea had as leader Joseph Ben Matitiahu with a numerous army. The country of edomits was defended by Joshua Ben Tzefala and the preist Eleazar Ben Hanania. A council made from seventy people was leading the country and the military leaders had absolute powers in the teritory they had to defend. Joseph Ben Matitiahu was one of the most controversial personalities of the jewish history. Born at the end of the fourth decade AD member of a illustrious family from Jerusalem, related from his mother with the Hasmonei family educated in the finest schools of Jerusalem, continues his studies at Rome, being a good expert in those days problems, knowing Greek and Latin. He will be the author of two monumental writings: “Judaic Antiquities” and “The history of jewish people against the romans” which were kept until our days and in which are presented with extreme details the efforts of the jewish people from the Making of the world until his days. He will be known under the name of Flavius Iosephus and his character so complex and cosmopolitan or oscillating made him pass from one camp to the other, sometimes fascinated by the greatness of Rome, of its wealth of knowledge and constructions, blinded beauty of greek and roman culture and civilization, sometimes attracted by the past of his own people, by his religion and extreme patriotism which moves deeply the heart of any jew. Leader of the armies in Galileea, seconded by two scholars, Ioazar and Jehuda will instruct after the roman model a numerous army, having a personal guard of five hundred people. Altough he was sincerely hoping for the victory of jewish nation he was not convinced that the final success could belong to them. Did the great scholar wanted a negotiation with the Rome representatives from a higher position? His lack of trust in the proximity of the great confrontation was seen by Iochanan Migus-Halav and Iustus from Tveria and it is considered that it counted more in the economy of the great resistance. The emperor Nero, who just escaped a plot and was participating on the Olympic games from Greece was permanently informed about the problems from Judeea. The unexpected death of Cestius Gallus convinced Nero to name Titus Flavius Vesapasianus in the head of the mobilised legions for the fight with the jews, a great general of the time, victorious against the Britons. No less than four legions (the Vth, the Xth, the Xiith and the Xvth) were called to extinguish the love for country and the hopes of jewish people. Vespasian was leaving Greece in the winter of 66 AD and in his path all the neighboring kings amongst Agrippa II and Berenice. An army estimated to over one half million soldiers were landing at Akko in the spring of 67 AD. Experimented, sure of victory, general Vesapasian acted methodical without full commitment but closing constantly to the center of resistance. In the first part he was after the conquest of western territories from the sea trying to cut supplies for the jews from this direction. The first conquered city was Gabara and Iotopata offered an a resistance above expectations. Almost a month and a half the roman troops stand there and when they won the completely destroyed Iotopata. Here was Flavius Iosephus who managed to retreat on time with several men through the caves from vicinity. He managed to surrender alive and unharmed to the romans and Vespasian granted him a special status by putting him around his son Titus.
Titus, the son of Vespasian had come in the head of two legions from Alexandria and proved very attracted by Berenice, the daughter of king Agrippa II. The roman victories were celebrated at Cesareea but the cities of Gamara, Ghisala and Itabirion were remaining not conquered. The “gamares” resistance lasted two weeks, the last defendants preferring to throw themselves over the mountain than to surrender. In october 67 AD Gamara and Ghisala were conquered, the great zealot leader Iochanan Ben Levi from Ghisala managed to escape the roman troops . Itabirion, so well positioned was conquered in the end too, at the end of 67 AD the whole Galileea being conquered by the romans, but the winter coming forces Vespasian to halt and resting of troops. The losses were much greater than they achieved and the jewsih resistance had to be well observed. The spring of 68 AD (march) brings the materialization of one expectation of the jews, on which they counted from the start of the operations. Iulius Vindex, the governor of Gallia Lugdunensis revolts against emperor Nero and in the next month Servius Sulpicius Galba, authentic roman aristocrat, governor of province Taraconensis was taking the same decision. Abandoned even by its escort Nero comitted suicide in june 68 AD. The internal problems were remaining and on 1 july 69 AD at Alexandria the roman legions of the Orient were proclaiming Titus Flavius Vespasianus emperor.
The respite that could be normally offered by internal problems of the Roman Empire was not used by the jewsih patriots to fortify their positions. The zealots were divided and were not collaborating between them but only by necessity. More moderates were the zealots of Jerusalem, the zealots of Galileea (about 6000) were led by Iochanan Ben Ghisala and the extremists had Simeon Ben Ghiora as a leader. Fearing not to be give up the proprity of Jerusalem they didn't pose big problems to romans and were fighting amongst themselves. Their number is estimated to 25000 fighters and by rivalry they managed to destroy their reserves and even some important quarters of Jerusalem. The national interest took place of mass hysteria and personal interests a some persons who blinded by some notable successes were believing to be invincible by divine right.
The accommodation of Vesapasian to Rome and the consolidation of ruling of the new emperor were being bedarken by the resistance of the jewish rioters. The jewish resistance was getting close to four years and the new imperial family wanted the destruction of any form of resistance in the Orient and a failure would have been able to contest their authority and could replace the “vespasians” from the head of the state. Dio Cassius assures us that negotiations were had been held between Titus and the jews but haven't lead to any results. He also tells us that if from the start the results of the fights were divided, in the end Titus was victorious, being able to siege Jerusalem449. The older narration of Tacitus confirms Dio Cassius. He was saying that Caesar Titus was chosen even by his father to overcome the jewish resistance and that the legions and provinces were offering him all the services to gain his trust450. Suetoniu confesses too that Titus received the mission to subjugate Judeea451.
In his mission Titus was seconded by king Agrippa II, Tiberiu Alexander, ex procurator of Judeea who proved a good fighter against his own people and Joseph Ben Matitiahu – Flavius become roman guide. Close to the Jewish Easter (Pesah), improving the occasion that Jerusalem was open, many jews from Judeea and foreign countries entered to protect the Holy Citadel. The help promised by the jewish foreign community from the part kingdom reached on time to Jerusalem and the people and the fortress were prepared to resist the feared and disciplined roman legions. All the proposals and negotiations of Titus failed and the beginning of hostilities were favorable to jews. Determined to resist until the end the rejected any proposal of Titus but the reserves were vanishing and the population of Jerusalem tried to escape by running. Those who were caught by besiegers were crucified so that Flavius Josephus said they were so many crucifieds that “in short time there were no more crosses for human bodies”. In Jerusalem the people were poor and suffering from hunger and diseases, many were dying. Informed about the situation in the city, Titus strengthened the siege and managed to enter the city conquering the fortress Antonia. The zealots refused once again any proposal but in the city the sacrifices were no longer taking places from lack of animals. The money had no value and from the ones we had writings from those times we find that there were extreme situations whose actors were even from the richest citizens of Jerusalem. In July 70 AD Titus and his troops were in front of the Great Temple, but because of the intensity of fights it was set on fire. No priest was spared and the only resistance was in the Upper City. Coincidence or not at 9 Av, day of commemoration of the destruction of the first Temple, the Temple was conqured and set on fire. The negotiations by Titus with Iochanan Ben Ghisala ans Simeon Ben Ghiora reached no result. The last jewish centers of resistance from Jerusalem were exhausted and were fighting without hope. After five months of siege Jerusalem was fully conquered, the fighters and citizens were either executed either transformed in slaves. Suetoniu confirms the conquest of Jerusalem by Titus in the very “birthday of his daughter”452. Dio Cassius tells us that was captured even “Barghioras, leader of the jews” and that Jerusalem was conquered in the day of Saturn (Saturday), “day which the jews treated with complete respect until today”, and continuing to that from then on the jews that respected the elderly laws were forced to “an annual tax of two dinars for Jupiter Capitolinus”453. As good had synthesized Alfred Hârlăoanu the roman victory was not one “heroic, but a victory against heroes”.
The Xth legion was left in Jerusalem and Titus from cesareea (the residence of Agrippa II) headed to Rome where after the organized festivities Simeon Ben Ghora was killed. Medals with the inscription “Judeea capta” appeared through them victory being celebrated and the jewish slave was a common merchandise in the markets of the Roman Empire. There were left three centers of jewish resistance: Herodium, conquered soon after that, Maherus, conquered in 72 AD and Masada situated at a height of 1300 meters, at the border of the jewish desert, difficult to get to. The resistance from Masada was led by Eliazar, the nephew of Juda the Galileean and the son of Menahem. The siege and conquest of Masada were organized by general Flavius Silva in lead of the Xth legion and auxiliary troops. In a last speech Eleazar asked the closed ones to suicide which happened exactly. In month Nissan (april) 73 AD the whole jewish resistance was eliminated and because of the huge number of victims Judeea was demographically weakened. There are important writings that sustain that the jews would have been started a war against the romans in an inappropriate moment when no people from the exterior of roman borders haven't declared war on romans. It is suggested that the jews would have been broken from the surrounding reality and didn't have relations in the interior and exterior of Roman Empire, which is inexact. The jewish relationships were old also with the parts and with the part jewish foreign community but also with kings and provinces of Small Asia, Arabia, North Africa and with the romans themselves. The helenism succeeded more than any other periods to ravish the jewish society creating so many tendencies among a people known as united and conservative in religion and blood. This situation lead to the existence of opposite segments of the jewish population: completely helenized jews and jews that not only they paid as the majority of jews the price of their identity but were fighting with fanaticism against all who didn't accept all the pretensions of their faith. Before the conquest of the Great Temple one of those who managed to leave the capital was Iochanan Ben Zachai, leader of the pacifist fariseis. He left the city pretending to be dead, being removed on a coffin. Presenting himself to the roman commander this has promised him the royal crwon, but has asked and obtained from Vesapasian the right to found the school of Iamnia.
The destruction of the Great Temple profoundly traumatized the jews from all over the world. The politic, religious and econom center of the jews – Jerusalem – was surviving only on religious aspect of fariseic nature through the center of Iamnia. Greatly impeded on their natural development the rural and urban communities have survived. At Iamnia (Yawne), Ioachanan Ben Zaccai gathered around him the most famous wise men and elaborated a new religious law system, civil laws, education, prayers, holiday rituals.
The disappearance of the Great Temple is tragic also under architectural aspect. If from over a century the synagogues spread in coexistence with the Great Temple was a real symbol, a real pole of jewish architecture, conscience and tradition who in the year 70 AD was disappearing leaving a profound emptiness. Numerous specialists underline the real danger of disappearance of any type of unity and cohesion inside the jewish nation once the Great Temple was destroyed as that has had such profound impacts on their identity and symbols. The great merit in salvation of the whole nation belonged to Iochanan Ben Zachai through his center of Iamnia, where the supremacy of rabbi was present, where there were prayers, the holiday ceremonies were fixed as were the civil laws, the plan of school, the jewish annual calendar. The authority and the responsibilities of the rabbi were going to rise considerably becoming for the jewish foreign communities the symbol of national survival. They had administrative and judicial responsibilities and were practically becoming the administrators and the masters of jewish communities existence. The roman authorities tolerated them just because they considered the rabbis an useful instrument in the maintaining of connections and liaisons with the jewish population. Under the influence of school from Iamnia also the center of schools from Lud affirmed, where important scholars settled.
Under the graces of roman government, Agrippa II and Berenice contributed to a maintenance of attitude favorable to jews. At Agrippa's death his kingdom was added to the roman province from Syria.
The last representative of Flavius dynasty was emperor Domitian (81-96 AD). The balance sheet of his rule was disastrous from also on the interiro as out of the borders, but also in relation to jews. Known to posses great commercial skills the jews will be the target of supplemental taxes and their discontent materialized through numerous revolts and riots which were promptly repelled by the roman armies. Judaism ant Christianity were not encouraged by Domitian and the ones who embrace any of this religions were being severely punished, an example being a relative of his, the counsel Flavius Clemens a filo-jew. During Domitian ruling Gamaliel the II was the one who coordinated the activities of the Supreme Court from Iamnia. He managed to overcome the rigid lines of the judaic mysticism having an attitude of great skill and diplomatic and political responsibility. He sustained the study of heleno-roman culture and the collaboration with romans in administration of the country. His liberal attitude atracted him enemies and sanctions but in the end he proved inspired and trough journeys at Damasc and Rome obtained a better relation with the romans and some stipulations regarding the persecution of the jews by the romans were suspended. If until the first century AD the Syrians were the ones who owned the supremacy on commerce in Small Asia and Orient, well known by the romans and competing with the Greeks from the first century AD the jews become a considerable economic force, being known as ultimate tradesmen. But always and not only in the next centuries but also in the Middle Age, the shade of incompatibility with the religious and cultural system of the conquerors had followed them and taxed them permanently.
Between the centuries I BC – I AD the jewish tradition tells us there were five pairs (zugot) of scholars who came-next-after Hillel and Sammai. The descendants of these two are known under the name of tanaim on a succession of six generations started by Gamaliel the Old (the nephew of Hillel) and ended by the Juda-Ha-Nasi.
The messianic character that the first judaic war had has estranged the judeo-christians from a likely fraternizing with the aspirations and actions of the jewish people. Some of the judeo-christians left Jerusalem from the beginning of hostilities creating important communities in Pella and Kokaba. Also formed were judaizant sects as nazarens and ebionits. I. Rămureanu in his “History of the Universal Church” underlines that the majority of judeo-christians that stayed in Jerusalem have perished during confrontations and the ones who survived dispersed. Even if is known a comeback of the palestinian judeo-christians in the old country after 70 AD, but after the destruction of the Great Temple and after propagation of the message of Paul what is known under the name of helenistic judeo-christianity has thicken their rows, while the palestinian judeo-christianity diminished the number and also its preaching force. In this two centuries the jews lived with the idea of the close end of the world and with the idea of the iminent and closed coming of the Mesiah.
In the very next period after the demolition of the Temple and the effective took under rule they gave the name of province Judeea and only later named it Palestina, name who derived from the name of a population – the Philistines.
After the year 70 AD the saduchee social strata was dispersed and powerless and the farisei were trying to keep the unity inside judaism. In this frame it can be understood the famous “curse of the heretics” by the Council of Iamnia introduced between the years of 90-100 AD. The prayer was convicting and was cursing for good and all the Christians and was told three times a day part of the mass, was estranging the Christians from the synagogue. The Gospel of Joan reminds and the jews who saw the wonders made by Jesus didn't confess them or made it secretly “to not be excluded from the synagogue”454 . The Gospel after Joan wrote towards the end of this century took attitude about the new position of judaism, identifying the jewish people with the interests of evil.
Hans Küng is asserting that the excommunication of Christians by the jewish preceded the persecutions of the jews by the Christians who seems obvious. The polemic permanently deepened, being known the fact that the jews were arguing that Jesus would have been the child of Maria and of a roman soldier – Joseph Pandera.
The big drama of year 70 AD lead to a doubling of contribution that the foreign communities had from then on. Both the north-African communities and the Babylonian (eastern) were at the end of first century AD mature and capable to bring their contribution to the survival of the motherland nation. Their contribution as the one of european foreign community will be underlined in the analysis of changes and evolutions from the next centuries. From the end of the first century BC the anti-judaic Christianity intersects with the pre-Christian anti-judaism and will rise in intensity.
The assassination of Domitian in september 96 AD promoted senator Marcus Cocceius Nerva, aged 66, on the throne. He ordered the emission of some orders through which it was wanted the amelioration of the jews situation. Utterly important is that he abolished the tax that Vesapasian instituted (Fiscus iudaicus). The activity of the Academy from Iamna was showing its results by the rising of of number of school centers and the prosperity of communities. New communities as Avziv, Askelon, Tberia were revitalizing the nation and the jewish community from Rome was in permanent contact with Iamnia.
Emperor Nerva adopted Marcus Ulpius Traianus. The roman ruling was not accepted neither in the second century AD by the jews. They suffered in silence and maintining relation with all the jewish foreign communities were hoping to free themselves from foreign occupation. Also it must be signaled that after the year 100 AD the antisemitism generally and the greek-roman particularly has risen exponentially.
Encouraged by the financial problems of the roman state and the grand military maneuvers which the roman had to make against the dacians and Armenia and Part kingdom, animated by the jewish fighters redeemed from the first Judaic war, the jewish from the north-african foreign community rioted (Egypt, Cirenaica, Cyprus) between years 115-116 AD. The jews and the local Egyptians were fraternizing against the Greeks, the famous episode being told by the historian Dio Cassius the story being unbelievable. He said that so well has the jewish reaction impregnated in Cyprus that long after the events if a jew shipwrecked on the island it would have been executed without a trial. The dimensions of the riots were massive soliciting Traian to send the best generals. For Egypt and Cirenaica were sent either Lucius Quietus either Quintus Marcius Turbo, and in Cyprus a squad of the Legion VII Claudia headed by Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimates more than certain exaggerate the number of victims in order of hundreds of thousands, but event a quarter of that wul be sufficient to illustrate the dimensions of the events. Still him mentions that the jewish population of Cyprus was exterminated and in Egypt the famous synagogue from Alexandria was completely destroyed.
The proportions of the riot necessitated a brutal repression and then in Palestine Lucius Quietus was named governor. Feeling the beginning of revolutionary spirit taking shape he gave free hand to the legions to calm the jews through crime and fear. The ruling, otherwise salvaging for the roman state, of Traian was for the jews ill-fated and traumatizing. From the outside the kings of Adiabene Principality converted to Judaism and the jews from the eastern foreign communities supported the resistance against roman occupation with notable successes but without being able to remove it.
To emepror Traian a close relative followed – Publius Aelius Hadrianus. Good knower of the greek culture and encouraged by numerous greek intellectuals Hadrianus didn't started his ruling through persecutions against jews. Instead from year 127 AD numerous schools were closed and some religious manifestations were forbidden in Palestine. It's certain that the jews from the motherland were preparing from quite some time a war of proportions by trainings and deposits of war materials in safe places or least known and accessible (caves, tunnels). The jews were hoping to rebuild the Temple, but emperor Hadrian took the decision to renovate Jerusalem who was going to shape as a city under the name of Aelia Capitolina Colony. This imperial intention added by the interdiction of circumcision have annoyed so greatly the jews that they decided to start a war which is known under the name of the second judaic war.
Even if in the territory there were camped two legions, Dio Cassius confirms in book of LXIX that “the jews from all over the world rioted and gave many headaches to romans, in secret or frankly and even many non-jews came to their help”. Rabi Akiva Ben Joseph had become their spiritual leader. He had modest origins, deriving from a poor and unlettered family. He was a shepherd and himself unlettered in his youth, but having a great intelligence he became at maturity one of the biggest scholars of his time and managing to marry one of the daughters of the most rich and prestigious man of Jerusalem. A military personality in who the people started to put their hopes was Simeon Bar Kohba. He will embody a military Messiah, benefiting from the support of Rabi Akiva Ben Joseph. The support of this one was complete, he saying to the people: “ This is the King Messiah”. Even if contradicted by many members of Sanhedrin among who also Rabi Akiva Ihanan Ben Torto, the influence had by Akiva Ben Joseph prevailed and had obtained the support of the people. The mobilization, organization and solidarity of the jewish fighters were special. There were putted in circulation coins with the inscription “Simon Nasi (prince) of Israel” and “For the liberation of Israelism”. The physical strengths of Bar Khoba and of his fighters took legendary dimensions. They could rip apart from the ground the ceders of Lebanon and Bar Khoba could have trapped between his knees the rocks thrown by roman catapults.
The riot started in year 132 AD surprised the roman leaders. The romans had some suspicions and informations but they underestimated the scale that the conflict became, anticipating only an isolated conflict and easy to manage, a conflict who would have requested only a few roman squads. The story of Dio Cassius confirms that the roman rule was not sympathized neither by other nationalities and that the jews had sympathizings among other people. The military successes of the jews were surprising. The central military camp of romans in which the governor Tinius Rufus was had been attacked and defeated. More, the troops come from Syria to bring reinforcements were also defeated, this first period of the confrontation ending disastrously for the romans. Jerusalem had been freed. More, in only one year they freed fifty fortresses and a thousand villages. The threat had become so dangerous for the roman army from Palestine that Tineus Rufus had to solicit fresh and professional troops from all over the roman empire through a report sent to emperor in Rome. In consequence in Palestine had been concentrated legions from Britannia and from Danube so the jewish resistance had against no less than twelve roman legions. Actioning slowly, systematically, certain, the leaders of the roman legions offered no chances to jewish patriots. Disuniting and isolating the rebel forces they reduced the jewish resistance to a few important centers.
One of the best generals of the Empire, defeater of Britons, Julius Severus was called to defeat also the resistance of the jews. Bectar, city found in the sout-east of Jerusalem had become the headquarters of Bar Kohba. The experience and the greater number of roman troops had as enemies a much smaller number of jewish fighters, enthusiastic and patriots. After a treason and tragic fights the romans entered Betar and didn't left anyone alive. Simeon Bar Kohba and his last fighters have chosen a heroic death instead of servitude humility. Dio Cassius estimates in his book LXIX the number of victims around half a million people, number who totals the number of inhabitants and the ones who perished “because of starving, fire and sword. Almost the whole Judeea was devastated”. Dio Cassius also confirms that at the end of hostilities in his message to the Senate, Hadrian didn't used the traditional formula “ Me and my legions are fine”, sign that the victory was not an easy one and that it solicited the roman troops. The victory of the romans has thrown same as in 70 AD numerous jewish on slaves markets from Gaza and Hebron, fact remarked including by the Saint Jeronimo in fourt century AD.
Rabi Akiva Ben Joseph together with other nine scholars were convicted to death, many scholars escaped across borders or retreated in caves. There are opinions that sustain that in this conditions, retreated in a cave, Rabi Simoen Ben Iohai would have written “ Zohar”, the main part of Kabala, but fact less and less sustained in our days.
The plan of Hadrian could be put in application, to the old edifices joining the characteristics of roman architecture. The city built by Hadrian was called Aelia Capitolina. The circumcision was forbidden as were the gatherings of any type if they didn't have the permission of local authorities and they had to respect the cult of emperor. The proclamation as emperor of Antonius Pius eased the situation of jews. The old name of Judeea was replaced with Syria Palestine. The two judaic wars (from 70 and 135 AD) destroyed the jewish state from antiquity. Many jews were uprooted so that in more towns from Palestine no jews were left. The majority were: greeks, syrians, romans and the jews only had in the coastal towns a proportion of 50 % from the total population. After 135 AD the rabbinic authorities moved to town Usha, from west of Galileea, where around Jehuda Ben Ylai were grouping more scholars as: Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai and rabi Neemia. The study replaced the sacrifices in Temple, the teaching system was reorganized and Rabi Shimon Bar Yohai puts the bases of other centers at Tveria and Tzipori. The Supreme Court from Tveria had as president Simon Ben Gamaliel the second, as vice-president Rabi Meir and as supreme judge rabi Natan. The lisison with the roman province institutions was maintained, but the roma authorities just tolerated it and not recognized it officially. Both watched and supported, through jewish scholars it was succeeded to avoid the extreme situations. Antonius Pius received jews amongst the most important statesmen, but with all the imeprial indulgence there were jewish revolts which were fermly repressed. Two legions were camped in the area at Jerusalem and in Palestine Syria. Important was however the fact that even after two catastrophes who could completely destroy the jewsih nation the jewish spirituality, culture and nation survive and with the inevitable regress during the immediate period from tthe economic point of view the jewish people prospere both in Palestina as in foreign communities. The sectarism existing until the first century AD dissolved under the great influence and necessity represented by the rabinic judaism.
Durin Marcus Aurelius rule the edicts impose to jews durin Hadrianus were recommenced. Student of great scholar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 AD) was the artisan of a greatly important hebrew writing – Mișna. Prominent personality as his wife, he mediated the dialogue between roman leaders and the jewsih people.
Rabi Iuda-Ha-Nasi (Prince Iuda) was the first president recognized by the Roman Empire, he had a considerable wealth, he was ruling like a true civil and military leader in Galileea and in south, being a great supporter of any cultural manifestations and of poor scholars, maintaining a court with a personal guard and a high level of culture. With him ended at the beginning of the third century AD the sixth generation of tanaim scholars.
In the century II AD the irritation of greek and latin writers were at its highest. One of the main accusants proved to be historian Tacit. In the Vth book of his Histories he express his point of view regarding jews. He informs us that they refraind from eating pork, that tey consume bread without ferments in days of fast and they rest in the sixth day even from Moise's times. Confirms that the jews justify their habits through their ancientness and that they „are o of a stubborn solidarity, ready anytime to give assistance; but concerning anything that is foreign the manifest a hostility full of hate; separated at banquets, with different shelters, this people against his unrefrained tendency for pleasures, don't has relations with foreign women; amongst them nothing is not permitted. They instituted the circumcision to be able to differenciate from others. Those who adopt their customs are complied to the same ritual; the first education that they received is the disdain for gods, disavowing of the country and that their parents, brothers and children are things without value… They prefere to emalm the corpses as the egyptians rather than incinerate them… The jews conceive a single imaterial divinity: for them is a profanation to represent god in images made from perisable materials after human like; their divinity is supreme and eternal, inimitably and indestructible. In consequence in their town and temples there is no statue of it; kings don't have this adoration and neither to Caesars give any value.”455 .
Still Tacit underlines that the jews believed in „the truths contained in ancient writings of the priests, and that in this times the Orient will become prevalent and the people left from Judeea will rule the world”456 .
Poet Juvenal proves himself a good connoisseur of jewish customs and traditions, respectfully ironising them and underlining in the same time the decadence of morals from Rome in social and religious plan. We find in his Satyres ironic and even direct taunts regarding the stuborness whic the jews kept their customs.
Less knowing proves Plutarh when he affirms that pig is for jews a holy animal as they don't consume it. Apuleius mentions also the judaic superstition and Suetoniu makes refferals concerning the jews. Quintilian says in „Arta oratorica” that „for the founders oc towns is disgracing to be introduces in the fortress aby population danerous for the others, as is the one who created the judaic superstition”457 .
Minucius Felix is convinced the romans defeat because the gods are favorable to them and the god of jews is „so devoid of strength and power that he is prisoner of romans along with his people”458.
Starting with the second century AD the pre-christian anti-judaism imbeds with christian anti-judaism and the until the last becomes prevalent. In the second century AD there is an important christian literature „adversus iudaeos” (against jews) reflected in the Letter of Barnabas, Meliton from Sardes, Tertullian , Hipolit. In the letter of Barnabas wrote between 70-132 AD by an alexandrin author it's underlined that only the christians are the heirs of the New Pledge and that the jews are excluded from the new heritage, the Old Pledge ceasing its valability.
Meliton from Sardes adresses to all peoples telling them that the Saviour was killed in Jerusalem and that „the king of Israel was removed through the laws of Israel”. The christians strived show that the didn't belong to jewish people, and the Letter to Diognet underlines that the christians „don't differentiate from other people, neither through dwelling, neither through language, neither through habits”, the christianity situating towards the roman laws and in the same time expressing their universalism.
Tertullian alleges in Adversus Iudaeos that the divine grace was suspended indefinetely to jewish people and finds in jews synagogues the source of christian persecutions of his time.
In his apollogy to emperor Antonius Pius, Justin the Martyr nuances how the christians were surrounded by the romans and also by the jews. He says that even Bar Kochba himself ordered that only the christians be punished if they don't disavow Christ during the second judaic war. Still him unveils how the devastation of Judeea was forseen as was the work , the death and humility of Jesus Christ ( books XLVII-XLVIII, L).
Still saint Justin the Martyr in his work „ Dialogue with Tripho” debates all the problems that defined the relations of christians and jews. The christian defends here saying that „other people didn't caused us and Christ this evil as much as you did it”.
Origen in his work „Against Celsus” believes that the destruction of Jerusalem was necessary, expressing his belief that „the jews would not find their formely situation” and pleading tht the city where Jesus Christ suffered had to be destroy from the ground up and other be called to the blest choice of God, considering demonstrated the thesis of God's plan regarding the jews.
On the other hand the judaism was in a completely inconvenient situation. The trauma suffered as a consequence of those two big catastrophes made necessary a retirement and a repositioning of judaism in the conditions of a major dispersion of the jewish people. Against all the pressions and persecutions the rabinic judaism proved maturity and responsibility in spite of ideological differences that separated them from the relations of the surrounding world.
Starting with the third century AD the jews had to face all the difficulties in motherland or in the foreign communities without an own state. The palestinian jews were lessened and were scattered wanting the recognizing of their old rights. The palestinian judaism was representing only a symbol of jews over the roman institutions, invoked by Tertullian when he says: „the synagogues of jews are the sources of persecutions”, but the death of Juda-Ha-Nasai in 217 AD and the definitivation of elaboration of Misna lead to a new wave of persecutions in Palestine, where some schools had benn closed and numerous jewish scholars had to retreat throug east where the founded succesful academies (Sura, Nehardeea). The dinasty of Severs showed rather tolerant with the jews. Heliogabal circumcised, Alexander Sever was worshiping among divinities Avraam and Christ and it was taken into account at imperial level the jewish attitude and economic force. In the first half of the third century AD there were no big persecutions against jews. Numerous secessional problems, numerous usurpers identified jews as possible victims. Odenat has commited robberies at Nehadreea (258 AD) making numerous victims among jews.
The persecution of christians by the roman authorities significantly reduced the pression on jews, but they didn't got out from their attention or the co-inhabiting people. The position of christians was one of fighting judaism and jews and an important part of Small Asia's populution situated on the same position.
The writings of Dio Cassius, Herodian were not anti-jewish and they evidentiate also the virtues of jews. From the unmerciful reciprocity of relations between judaism and christianity the christians had only to lose in the third century could be saying that the jews had a contribution even if secondary to the anti-christian persecutions.
Starting with the fourth century AD, in the first ruling years of Constantin the Great, it doesn't observe an immediate growing worse of jewish situations. Altough he was not a sympathizer of jews, Constantin the Great promulgated some laws through which some of their privileges strengthen. Constantin the Great choose the christians more from pragmatism rather than faith, and their financial resources, competing with those of jews were preferred by the imperial politics. The jews from all the provinces of the roma state could expect severe measures and expropriations. The later laws were fixing hard punishments and were forbiding jews to circumcise christian slaves. The number of jews continued to rise, in Constantinopole existing even a jewish quarter around 442 AD. The hostilities toom the ugliest forms but in spite of all the threats, not rarely materialized there were important judaism religionizings. Joan Hrisostom is displeased up to hysteria and delirium as in his time some christians and judaisants were participating in the synagogue service. During his rule, Constantinus the second (337-361 AD), applied the capital punishment to many jews and was freeing their slaves. Constantius actioned even more vigurously after 352 AD when the revolt of king Patricius from Diocaesareea was supressed in blood. The prolongation of new paradigms instituted by Constantin the Great through his sons were attracting more and more jewish persecutions and were compelling jewish to reorganize internally. The support of foreign community from Mesopotamia proved not rarely decisive and sincere for the jewish from Bizance.
The ruling of Julian Apostat ( 361-364 AD) was announcing one of renaissance for the jewish from the Bizantine Empire. The decisions of Julian Apostat are described to us by Theoderet from Cyr. He narrate how Julian supported the jews against christians. To them were giving hopes also regarding the reconstruction of the Temple. He describes more miracles who took place to prevent the building. The ruling of Julia proved to be the last big try to institute the old roman habits demonstrating that in the second half of the fourth century AD there were nostalgics and adepts of the old roman world. The jews ghad been supported by Julian on puropse to replace as fast as possible the new constantinan paradigma. The failure produced a profound disappointment among jews and lead in the end to the definitive triumph of constantinian christianity.
The emperor Theodosie the Great (379-395 AD) rose the orthodox christianity at rang of state religion. Although the severity of Theodosie regarding „the heretics” was well known, he was rather moderate regarding jews. To imperial politics was overlaped the independent or local actions who momentarily brought prejudices and victims to those. After those it happened to intervene the imperial adjusting through edicts and laws. The tolerant politics of Theodosie I was corrected through threatenings by Ambrozie from Milano, the emperor had to restrain the list of good intentions regarding jews.
In fourth century AD the greek-latin anti-judaism reduces at maximum the attacks on jews, the christian writing becoming the main direction of anti-judaism. Eusebiu from Caesareea, author of Life of Constantin the Great and Ecclesiastic history was making the jewish people responsibile for the crucification of Jesus Christ, convicting them for good. Saint Joan Mouth of Gold is the one who adressed the most fury accusations to jews. On a delirium tone he destroys everything that represented a jewish symbol. The eight omilies of his are utterly unbelievable even for a christian. The synagogues are liken to homes of demons toghether with the souls of jews, he unforgivable reproaches them the crucification of Christ and assures the support of the Bizantine state which he guides against jews using the religion and patriotism. At him we find the most elaborate and delirant atack adressed to jews from the writings of the Saint Fathers.
The Saint Jeronimo (342-420 AD) although hostile to jews from his monahal center of Jerusalem recognized that the jews were living in poverty and misery.
In a similar way to Saint Joan Mouth of Gold, Grigorie of Nyssa launched also numerous accusations to jews. „Killers of God”, „prophets assassins”, „figurants of the devil”, „sanhedrins of demons”, „rase of vipers” are only a few from the serious accusations brought to jewish people.
Saint Augustin, the continue of christian litterature of latin language situated on a less hostile position towards jewish people, position who characterized the whole Occident who was rather more preocupated of the germanic problem than the persecution of jews. The occidental church proved in this centuries rather tolerant, being influenced by the attitude of Saint Augustin. Altough in „ Tractatus adversus Iudaeos” he argumentates his anti-jewish position, he doesn't stimulate thoughtless acts but advises to tolerance saying that also jews were a part from God's plan.
After the arson of a synagogue in 388 AD at Callinicum by christians instigated by the local bishop, Theodosie I was ordering the reconstruction of the synagogue on the expenses of christians, but Amvrozie from Milano intervened and through countless threats to the emperor obtained the abrogation of the order. It was demonstrated how influent was the Church from the Bizantine Empire and how dangerous could be for the jews the acts of christians. In the fourth century AD in Palestine and Part Kingdom where the jews had a great liberty and autonomy was initiated and finalized Talmud from Jerusalem and Babilonian Talmud. With a great importance these two workings will remain over centuries true diamonds of jewish religious literature and wisedom and civilization.
At Alexandria in year 415 AD under the influence of local bishop Chiril of Alexandria the situation of jews got worse, being banished. „The rejection of Israel” by God finds itsel also on Theodoret from Cyr.
We observe that from Antoninus Caracalla (212 AD) when also the jews became roman citizens and until Constantin the Great it didn't appeared any codified statute regarding judaism, and in 438 AD the Theodosian Codex of Theodosie II was recognizing the jewish cult and the right to internal organization of synagogues, but was forbiding the marriages with christians, the christians slaves, the proselytism and was excluding them from the public and military functions.
The coming into force of the Justinian Codex constituted a new important step in the relations of the Bizantine State with the jews. The code, together with the Novelles legislative edicts was bringing new restrictions: in justice the testimony of a jew was rejected against a christian, the profession of lawyer was forbidden. In the majority of cases behind the deterioration of jewish status were the christians bishops who through their influence were obtaining decisions against jews.
In the Occident the attitude of Church was more tolerant towards jews also because the threats represented by the migratory peoples. The view of Saint Augustin, more moderated, altough accusing, were aligned the whole occidental attitude until the pope Grigore the Great (590-604 AD). This pope is the author of over twenty letters about the jews through which he situates on teh same position with the priciples of Theodosian Codex. After him in the pontifical states and in the christians kingdoms from Occident it was proceeded tu numerous violences against jews.
On the other side, altough in an incomode position neither the jews didn't let themselves below. Constituting an economic and intelectual force of which in spite of all the persecutions the society in which they lived could not dispense, they answered through some riots in palestine, with the help of foreign community from the part kingdom and through severe restrictions on helping christians. The street riots with jewish authors existed also but htey didn't had natable successes, atracting rather more losses to all the jews. We can observe that between IV-VI centuries AD in the Byzantine Empire the attitude of Church towards jews, as before underlined, had the tendency of influence, and then to impose or even to substitute, on the elaboration of the new status of jews, the more moderate attitude of byzantine state.
The christian anti-judaism can not be defined in all his complexity than if we take into account along with the „ideological” hostility and the popular character (hostile) of this. Having much more ancient roots (even from the helenistic period) this anti-judaism manifested also in the christian centuries, so at christinas as to other people of Small Asia. Amongst the crowds the knowledge on jews were inaccurate, sometimes inexistents and any rumor (mostly negatives) were quickly amplified. The popular christian anti-judaism undertook from the pagan dowry and then let influenced not rarely (but also influenced) by the attitude of Church. The jews were regarded as a conspirative people, killer of God and so in connection with the Devil, were suspected of unsuspected financial and material resources that they don't keep on sight, their religious practices and customs were wrongfuly understood and they were never forgiven for considering themselves the chosen people. In all this confusion, as we previously underlined, from the ranks of those on the margin of society or those uneducated with who the common jew (rarely uneducated) was facing every day, there were ven in the glorious time of christianity numerous sympathizers and converteds from all the social or the ethnical categories of Byzance. To those as example was Saint Joan Mouth of Gold adressing his least christians threats, along with the raging accusations towards jews. The confusion or lack of knowledge can excuse a part of those involved in the real tragedies the jews had suffered in this period, but the evil intentions or the elaboration of real cascades of sermons havin at their base an excellent knowledge of hebrew teachings specially for incriminating it, it appears until today unworthy of any human being, so more for a christian, even if the hebrew anti-christianity preceeded the christian anti-judaism.
In the motherland the dispersed and lessened jewish population continued to maintain its value of symbol for the whole jewishes, while the jewish foreign communities more numerous and influent in this centuries, more than ever managed to assume the leading role in gestioning the jewish destiny. Of an not neglecting importance the jewish foreign community was countless times and sometimes the only target of Church attacks or the state or population, sometimes in a motivated manner. In Small Asia the jews were from the very start in a completely disproportionate and helpless situation contrary of other regions inhabited by jews. In Europe there were jews both in Balcanic Peninsula , Hispanic Peninsula and Italy, as were in east or in some cities from Germany. The closing of some schools in Palestine after the death of Juda-Ha-Nasi has lead to the departure of many scholars towards east. Disciple of Juda-Ha-Nasi, Aba Arika founded the famous school of Sura. Along this has started to function alsi Pumbedita and Nahadreea, studying with passion. Mar Samuel was launching the expression „The law of state is law” as departure point for the jewish civil law. The Sasanide dynasty installed bringing some years of persecutions for jews, but this politics was quickly abandoned. Two centuries of freedom for the jews from the Part kingdom followed, period in which the authority of exhilarh weakened, increasing the one of scholars. The threatening shaddow of some potential persecutions planed over them in all this period. The fruitful activity of amoraims peaked during Abai and his rival Halahic Raba (299-352 AD) who was a true model of babylonian genius. The elaboration of traditions and doctrines transmitted orally was accomplished by Rabi Ași (deceised 427 AD), head of Academy of Sura. He was continued by his successors, especially Rabina II, the last amoraim who teached Tora orally. After the elaboration of Babylonian Talmud could be considered finished, its finish coincided with new persecutions in the Part kingdom as in the case of jews from Palestine with the occasion of elaboration of Misna or the Talmud from Jerusalem. The relations „metropole”- babylonian foriegn community were considerbly reduced, the persian kings proceeding to forced convertions and the outing of law of the judaism.
Iezdedgerd II (438-457 AD) and his son Firuz (459-486 AD) maintained their persecutions on jews. The academies from Sura and Pumbedita were closed. At the beginning of the sixth century Ad during Mazdak the persecutions were intense, only after his execution the jews feeling again free and their schools recommencing their activity. The babylonian jewish foreign community was remaining the biggest jewish concentration, the jewish religion staying alive in spite of persecutions. The jews from motherland understood not rarely in an exaggerate mode the encouraging attitude of babylonian foreign community, and the babylonian jews never contested the supremacy in the spiritual plan of Jerusalem.
Other regions were also from early periods colonised by jews, but the consistence of their contribution was more reduced. In south arab Yemen, the country of legendary queen Saba, between the IV-VI AD there was a jewish kingdom – Himjar who will be destroyed in 525 AD by the christian Ethiopia with the help of emperor Justinian. Even in Central Arabia the jews prospered until the seventh century AD living toghether with the arabs. The converting of Khazar kingdom around year 740 AD at judaic religion remains impressive until our days. In Occident the persecutions have started after the seventh century AD, only after the pope Grigore the Great, but will mentain during the whole Middle Age.
The hebrew art of the third century AD distanced from the commandments regarding the human and animal representations. Antropomorphe and zoomorphe symbols and images, along with vegetal ones, become common and we can discuss about a jewish art suficiently distant from the biblic commandment, but one who once freed from the letter of divine law erupts with a great force in manifestation through colors and throughr the diversity of approached themes.
In the opinion of G. Sed-Rajna the synagogues from Israel can be classified from a chronological and topographic point of view in three great categories. The first one is from centuries II-III AD in Galileea and on the heights of Golan, with a basilical plan, with interior colonnade on three sides and access on the fourt side oriented towards Jerusalem (Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). The second type is coresponding to centuries V-VI AD, in Judeea, with the entrance towards other wall than the one oriented to Jerusalem, examples being found at Susiya and Esthlemoa. The third type belongs to centuries: V-VI AD, with a basilical plan, entrance on the opposing side to Jerusalem and with a abside for the Shrine with the scrolls of Tora (Beth-Alpha).
The archaeology fortifies the opinions of the researchers. The archaeological diggings intensified in the last decades brought to light synagogues from Israel, Syrya, north of Africa or Europe, and in Irak the jewish archaeologs only received informations on them, being unable to investigate there. Defining for the evolution of synagogues through archaeological discoveries are the synagogues from Tiberias (century IV AD) with zoomorphe and antropomorphe representations, from Capernaum where the synagogue of century II/III Ad is overlapped on an older one. Impressive is the synagogue from Dura-Europos dated 245 AD, very rich in inscriptions in aramaic language, greekm pehlevi-part and strips of painted pergaments. Along with the arab expansion the jewish art of Dura-Europos type had suffered a complete failure.
We can observe in this period (centuries I BC – VI AD) that the jewish people was one of the cultured people of the civilised world, that it was a people aware of the ancientness of hebrew customs and civilization and considering themselves a chosen people they acted in consequence. We can see them as a people who after being defeated and included in the roman world conserved its own values in spite of sufferings they had to endure. They had ambitions that only a people with ancient tradition and with a victorious mentality have, and even their religion offered them the belief that they will win in the end. We find in the interior of their religion all the elements who promoted the roman people in the position of winner and builder of an empire spread on three continents with the big difference that the romans religion was polytheistic. The jewish religion promised them a Mesiah that the jewish people couldn't understand but as a military one, royal or Great Priest, or all of them together, something like Augustus, who lead them to supreme victory over all the nations and to their submission and less or at all like a spiritual Mesiah. In the spirit of this religion they attracted numerous opposants, being regarded as a threat more ideologically and keeping the proportions we can look at them as an empire at reduced scale and in becoming, who had at their base not the greek-roman polytheism but the jewish monotheism, and that from the inside of the roman state organization. We find a way of organization, of education and social politics who served as model over the centuries also for the greeks as for the romans until our days. The jewish social protection was extended to the level of all the social categories inspiring the other cultured peoples. The way in which the jewish justice was proposed and accomplished, although perfectible, lead to a reflection of other peoples and their status as great commerciants placed them ofetn in the attention of imperial politics and sometimes in its graces. In spite of the persecutions, their intellectual capacities, their skills and preocupations have made them stand out, often attracted the attention and even when they were in disgrace had become indispensables. Durin long periods of time they constituted the most active and disciplined population of the Orient and no only, with beneficial effects for the roman state, constituing even a serious alternative for imperial politics. Veing aware that all their values are ignored and mocked systematically they organized the two roman-judaic wars after which with all the difficulties the victory belonged to the great rulers of the world of that time and the old jewish state was destroyed for good, the jewish nation surviving through rabinic judaism and through the support of jewish foreign communities. Having become a preffered target of authorities, greeks and syrians they were in difficult positions alomg many centuries. The greek intellectuality was preferred to jewish one by the romans, the jewish one never being appreciated at its true value. The vitality of this nation surprise through accomplishments and culture, the teaching of read and write being extended almost at the level of whole population no matter the preparation or profession. They were along so many centuries the people who had a profound humanist inclination and who persisted in faith.
We cannot appreciat but at superlative the genius and the creativity of the jewish people who erupted towards exterior attracting numerous sympathizers. The beauty of their culture and civilization imprinted so much in their own conscience that even during the worst times or great distances to motherland could not estrange them of that. We believe that only a great and special nation could have such accomplishments and ambitions and their contribution even from the dawn of civilization until our days are invaliable and favourable for the whole humanity. We express our conviction that this paper contributes, even if partially to the reflection of a ray of light towards this tumultuos period from the existence and becoming of the jewish people, through the aspects through which we tried to expose in this pages and chapters the jewish identity.
CAPITOLUL XIII : Anexe:
Lunile și sărbătorile ebraice :
Luna Tișri : prima lună a calendarului ebraic are numele de Tișri fiind un cuvânt de origine arameică care are înțelesul de început. Este luna marilor sărbători ebraice și conform tradiției în aceasta lună s-ar fi născut Avraam , Isaac și Iacov.
Luna Heșvan : înaintea exilului această lună purta numele de Bul , intrând în calendarul ebraic după întoarcerea evreilor din exilul babilonian.
Luna Kislev : în aceasta lună se sărbătorește Hanuca . Zodia acestei luni este Săgetătorul.
Luna Tevet : numele acestei luni este de origine babilo-arameica, fiind menționat pentru prima dată în Cartea Esterei.
Luna Șvat : are 30 de zile și în Israelul antic era luna plantării pomilor.
Luna Adar : are 29 de zile , fiind luna în care se sărbătorește moartea lui Moise și Purimul.
Luna Nissan : are 30 de zile și este luna în care se sărbătorește Pesahul.
Luna Yiar : numele lunii este împrumutat de la babilonieni însemnând lumină puternică.Are 29 de zile și se află în zodia Taurului.
Luna Sivan : dupa tradiție în prima zi a acestei luni ar fi trecut în neființă regele David.Aceasta lună are 30 de zile aflându-se în zodia Gemenilor.
Luna Tamuz : are 29 de zile și se află în zodia Capricornului . În aceasta lună se ține doliul în amintirea asediului Ierusalimului de către Titus.
Luna Av : aceasta lună este una de tristă amintire pentru poporul evreu. Ziua de 9 Av este stabilită ca zi de doliu. În aceasta zi a avut loc distrugerea Primului Templu (586 i.e.n.), distrugerea celui de-al doilea Templu din ordinul lui Titus etc.. Aceasta lună are 30 de zile și se află în zodia Leului.
Luna Elul : aceasta lună are 29 de zile și este luna în care se fac pelerinaje la mormintele celor dispăruți.
Sărbătorile mozaice :
Una dintre cele mai sacre instituții ebraice din toate timpurile este Sabatul. În urma celor șase zile de muncă , ziua a șaptea este ziua de odihnă pe care a rânduit-o însuși Dumnezeu ca și încununare a muncii depuse, fiind o adevărată sărbătoare dedicată meditației , comuniunii și regăsirii echilibrului interior.Ziua de Sabat începe vineri dupa apusul soarelui printr-o ceremonie veche și înălțătoare.
Ros Hasana : anul nou ebraic , 1-2 Tișri – este ziua facerii lumii și a omului , Coroana Creațiunii . Se crede că în aceasta zi Dumnezeu judecă faptele noastre .
Iom Kipur : este ziua Ispășirii și a iertării , menită rugăciunii și pocăinței. Începe în seara zilei de 9 Tișri , fiind cea mai mare sărbătoare ebraică. În această zi se cere ca evreul să se abțină de la mâncare și băutură. În această zi se cere ca evreul să se împace cu cei pe care-i supărase sau păgubise.
Sărbătorile de Ros Hasana și Iom Kipur au ca trăsătură importantă universalitatea, păstrându-și în același timp caracterul național.
Sucot : Hag Hasucot , Hag Haasif , Hag Simhatenu – „Sărbătoarea corturilor” , „Sărbătoarea recoltei” , „Sărbătoarea bucuriei”. Sărbătoare menită să perpetueze în memoria evreiască clipele grele ale vieții grele și plină de privațiuni a evreilor în timpul vieții din deșert când au trăit în corturi.
Semini Ateret : este a șaptea zi a „Sărbătorii corturilor” și marca începutul sezonului ploios. Aceasta sărbătoare are menirea de a cere Creatorului binecuvântarea pentru anul nou.
Simhat Tora : in aceasta zi se termina citirea in sinagoga a sulului Torei cu pericopa „Binecuvantarea” din Deutonorom si se incepe lectura Torei.
Hanuca : sărbătoare a luminii și a victoriei reprezintă triumful luminii asupra întunericului și al victoriei spirituale și naționale a evreilor asupra dominației străine.
Hamisa – Asar Bisvat : este sărbătoarea care se mai numește și anul nou al pomilor , simbolizând renașterea pomilor.
Purim : este o sărbătoare populară veselă , celebrându-se salvarea fizică a poporului evreu. Succesul Esterei , nepoata lui Mardoheu, în fața uneltirilor lui Haman pe lângă regele persan Artaxerse a fost în măsură să salveze pe toți evreii.
Pesah : sărbătoarea de Pesah celebrează ieșirea evreilor din Egipt . Moise a fost marele conducător al evreilor din acele timpuri . Această sărbătoare durează opt zile timp în care este interzis consumul pâinii și al produselor făinoase.
Lag baomer : se comemorează încetarea epidemiei din anul 135 e.n. pornită în rândurile luptătorilor lui Bar-Kochba .
Savuot : are mai multe semnificații numindu-se și „Sărbătoarea dăruirii Torei”, adevarat act de naștere spirituală a poporului evreu.
Tisa Beav : ziua a noua a lunii Beav , zi de post , de doliu, de rugăciune . Numeroase evenimente de-a lungul mileniilor au îndoliat profund națiunea evreiască în luna Av și la 9 Av.
Scurtă Cronologie :
161 î.e.n. – tratat de alianță între Iudeea și Roma
65-61 î.e.n. – campania lui Pompei . Iudeea este administrată de către romani
40-37 î.e.n. – domnia lui Antigon
37- 4 î.e.n. -domnia lui Irod cel Mare
5 î.e.n. – nașterea lui Isus din Nazaret .
Școlile lui Șammai și Hillel se fac din ce în ce mai cunoscute
4 î.e.n. -6 e.n. – domnia lui Archelau
6 e.n. – răscoala lui Iuda Galileanul
– domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n.-39 e.n .)
– domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. )
-primii procuratori : Coponius – primul procurator
Marc Ambivius ( 9-12 e.n.)
Annius Rufus ( 12-16 e.n. )
Valerius Gratus ( 16-26 e.n. )
Pilat din Pont ( 26-36 e.n.)
28/29 e.n. -botezul lui Isus și începutul propovăduirii sale
pătimirea lui Isus și începutul activității misionare a ucenicilor săi
41-44 e.n. – Agrippa cel Mare I -rege- regatul lui Irod cel Mare este refăcut
întărirea partidei zeloților
domnia lui Agrippa II ( 49-101 e.n.)
ultimii procuratori : Cuspius Fadus ( 44-46 e.n.)
Tiberius Alexander ( 46-48 e.n.)
Cumanus ( 48-52 e.n.)
Felix ( 52-60 e.n.)
Porcius Festus ( 60-62 e.n.)
Albinus ( 62-64 e.n.)
Gessius Florus ( 64-66 e.n.)
66 e.n. – începutul primului război iudaic. Importante succese ale evreilor
70 e.n. – cucerirea Ierusalimului de către romani , distrugerea Marelui Templu
poporul evreu supraviețuiește prin rabinismul iudaic refugiat la Yawne (Iamnia)
instituirea Fiscus iudaicus de către Vespasian
Nerva abolește impozitul impus evreilor
națiunea evreiască nemulțumită
împăratul Traian se arată insensibil la problemele evreilor
115 e.n. – importante revolte evreiești în Cipru , Egipt ,Cirenaica . Împăratul Traian este nevoit să intervină cu armatele celor mai buni generali ai săi pentru reprimarea deplină și deosebit de crudă și brutală a revoltelor
pregătiri intense în Israel ale patrioților evrei
132-135 e.n. – al doilea război iudaic
războiul capăta din nou importante semnificații religioase . Rabi Iochanan Ben Yohai desemnează ca Mesia pe conducătorul răsculaților – Bar Kochba
135 e.n. – victoria romanilor
Ierusalimul este construit după model roman după cum dorise de la început împăratul Hadrian
Antoninus Pius se arată favorabil și conciliant evreilor
Iuda-Ha-Nasi (m. 217) – în bune relații cu autoritățile și împăratul roman. Inițiază cu ajutorul mai multor erudiți redactarea Mișnei . Decesul său atrage un nou val de persecuții asupra evreilor
definitivarea redactării Mișnei
dinastia Severilor – mai degrabă tolerantă cu evreii . Persecuții asupra creștinilor
începând cu secolul IV e.n. – Constantin cel Mare sprijină pe creștini instituind o nouă paradigmă statală. Iudaismul se vede exclus și evreii vizați în privința persecuțiilor
361-363 e.n. – împăratul Iulian – dorește reinstituirea vechii organizări romane și sprijină pe evrei împotriva creștinilor . Eșecul său va conduce la victoria deplină a creștinismului
sfârșitul secolului IV – în timpul împăratului Theodosie I – lansarea Codexului Theodosian
secolul V – redactarea Talmudului Babilonian și a Talmudului din Ierusalim . Aceste evenimente coincid cu un nou val de persecuții
527-565 e.n. – Domnia lui Iustinian – lansarea Codexului Iustinian
Bibliografie selectivă :
Izvoare scrise :
Ambrozie Sf.,Scrieri,traducere și note David Popescu ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1994
Ammianus Marcelinus,Istoria romană, studiu introductiv,traducere,note și indice de David Popescu,Editura Științifică, București , 1982
Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Apologeți de limba latină , Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981
Apuleius din Madaura , Măgarul de aur , traducere Ion Acsan, I. Theodorescu,Editura Mondero , București , 2004
Augustin Sf., Confesiuni ,traducere de Eugen Munteanu,Editura Nemira , București , 2006
Idem,Despre Cetatea lui Dumnezeu,studiu introductiv de Gh. Vlăduțescu,traducere și note ,tabel cronologic de Paul Găleșanu,București,1998
Idem, Despre dialectică , Editura Humanitas , București , 1991
Idem, Tractatus adversus judaeos , în : Patrologia latina , J.P. Migne ed. , Paris
Aurelius Victor, De cesaribus , traducere și note filologice de Mihaela Paraschiv , ediție îngrijită,studiu introductiv,note și comentarii,indice și apendice de Nelu Zugravu,Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași , 2006
Biblia , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza , Iași , 1988
Casiodor , Scrieri ; Istoria bisericească , traducere Liana și Anca Manolache,introducere și note prof. dr. Ștefan Alexe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Cassius Dio, Istoria romană , traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
Cicero, Despre destin, Editura Polirom , Iași , 2000
Idem , Despre divinație , Editura Polirom , Iași , 1998
Idem, The speekers : In Catilinarum , I-IV, Pro Murena, Pro Sulla,Pro Flacco,Harvard University Press , 1927
Chiril al Alexandriei, Scrieri I , traducere, studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1992
Idem, Scrieri III , traducere ,studiu introductiv și note prof. dr. D. Stăniloae ,Editura Editura Editura Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1994
Idem , Scrieri IV, traducere ,studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2000
Codex Juinstiniani , Berlin , 1954;
Codex Theodosianus , Edition Th. Mommsen et Paulus M. Meyer , Berlin , 1905
Corpus Iuris Civilis ( Novellae ), Krueger ,P., Mommsen T., Schoel & Kroll(ed.),1954
Eutropius , Istoria romană , Editura Jockey Club , București , 1923
Eusebiu din Caesarea, Istoria Eclesiastică,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13, București , 1987
Idem, Life of Constantine , Ed. Clarendon Press , Oxford , 1999
Idem , Scrieri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1999
Felix Minucius, Octavius , Paris , Les Belles Lettres , 1974
Grigorie de Nyssa , Scrieri I , traducere D. Stăniloae și Ioan Buga,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri II , traducere T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Herodian , Istoria Imperiului Roman după Marc Aureliu , traducere ,introducere și note Radu Alexandrescu,Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București , 1960
Horațiu , Ode. Epode. Satire. Epistole, traducere și note Ion Acsan,Editura Mondero , București , 2007
Ioan Gură de Aur Sf., Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2007
Flavius Iosephus , Antichități iudaice , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
Idem ,Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
Istoria Augusta , Editura Științifică , traducere și note David Popescu,studiu introductiv V. Iliescu,București , 1972
Iustin Martirul , Dialog cu Trypho , în : Apologeți de limba grecă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , Prima apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , A doua apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Iuvenal , Persius, Marțial , Satire și epigrame , traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură , București,1967
Lactanțiu , De mortibus persecutorum , traducere ,studiu introductiv,note și comentariu de C.T. Arieșan,Editura Amarcord,Timișoara,2000
Idem , Divine Institutes , Liverpool University Press , 2003
Titus Livius , De la fondarea Romei , Editura Teora , 2000
Manuscrisele de la Marea Moartă , Editura Herald , București , 2007
Origen , Comentariu la Evanghelia după Ioan , traducere ,studiu introductiv și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1995
Idem , Omilii , Editura Polirom , 2006
Idem , Scrieri alese , traducere ,studiu introductiv și note de T. Bodogae și C.Galeriu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri alese , Contra lui Celsus , traducere și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1984
Ovidiu , Arta iubirii , traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva , București , 1977
Petroniu , Satyricon , traducere,postfață și note de Eugen Cizek,Editura Paideia , 2003
Philon din Alexandria , Scrieri istorice : Contra lui Flaccus ; Ambasada lui Gaius ; Despre viața contemplativă , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2005
Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia , ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 2001-2007
Plutarh , Viețile paralele ,traducere,note și studiu introductiv N.I. Barbu, Editura Științifică , București , 1960
Quintilian , Arta oratorică , traducere,studiu introductiv ș.a de Maria Hetco , Editura Minerva , București , 1974
Seneca , Epistole către Lucilius ,traducere ,studiu introductiv și note de Ioana Costa, Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Științele naturii în primul secol , traducere Tudor Dinu,Vichi Eugenia Dumitru,Ștefania Ferchedau,Lavinia Cuta,ediție îngrijită și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 1999
Socrate, Scolasticul, Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1899, 384 p.
Sozomen, Istoria bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
Strabon , Geografia , traducere ,studiu introductiv și note de Felicia Vant-Ștef, Editura Științifică , București , 1974
Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari , Editura RAO , București , 1998
Tacit , Anale , traducere G. Guțu,revizuită de G. Creția,Editura Humanitas, București , 1995
Idem , Istorii , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
Talmudul , Editura Hasefer , București,2007
Talmudul Babilonian(Bavli) , Mesorah Publications , Brooklin , New York , 2001
Tertulian , Adversus iudaeos . Apologeticum , în :Apologeți de limba latină , Editura IBMBOR , București , 1981
Idem , Către martiri , Către Scapula , Despre trupul lui Hristos , Impotriva lui Hermogene , Impotriva lui Praxeas , Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Despre idolatrie și alte scrieri morale , Editura Amarcord , Timisoara , 2001
M. T. Varro , De lingua latina , Ed. Les Belles Letres , Paris , 1938
Idem , Rerum rusticarum , Editura Nova Corr , 1929
Lucrări generale :
Karen Armstrong,O istorie a lui Dumnezeu,Editura Cartea Românească,București,2003
Ion Barnea,Ion Iliescu,Constantin cel Mare,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Doina Benea ,Istoria antică universală,Tipografia Universității Timișoara, Timișoara,1994
Eugen Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2006
Idem , L empereur Titus , Editura Paideia , București , 2006
Moshe Carmilly-Weinberger , Istoria evreilor din Transilvania , (1633-1944) , Editura Enciclopedică, București , 1994
Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006
Dictionaire enciclopedique du judaisme , Cerf , 1993
M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 2003
Josy Eisenberg , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 1992
Idem , O istorie a evreilor, Editura Hasefer , București,2006
Mircea Eliade , Istoria credințelor și ideilor religioase,I-II,Editura Științifică,București,1999
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Enciclopedia Judaica , 16 vol. , Jerusalem , 1970
Victor Eskenazi , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România , Federația Comunităților Evreiești din România , București , 1994
Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2003
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Jean Claude Fredouille, Dicționar de civilizație romană,Editura Univers Enciclopedic,București,2000
Idem, Enciclopedia civilizației și artei romane,Editura Meridiane,București,1974
Edward Gibbon,Istoria declinului și prăbușirii Imperiului roman,I-III,Editura Minerva ,București,1976
Pierre Grimal,Civilizația romană,Editura Minerva , București,1973
Idem, Secolul lui Augustus, Editura Corint,București,2002
N. Gudea , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din Romania , 1986
Ladislau Gyémánt , Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1864 , Editura Enciclopedică , București , 2000
Idem , Transilvania între anii 1690-1790 , Pagini transilvănene , Cluj-Napoca , 1994
Heinrich Graetz , Istoria evreilor , București , 1903
Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005
Alfred Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura
Nemira , București , 2001
S. J. Ludwig Hertling,Istoria Bisericii,Editura Aris Longa,București,1968
Carol Iancu , Mituri fondatoare ale antisemitismului,Editura Hasefer ,București , 2005
Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999
Istoria Universală,I-III,Editura Științifică,București,1959
Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003
Heinrich Kiepert,Atlas antiquus,Berlin
Hans Kűng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005
Marrou , Henri – Irenne, Biserica în antichitatea târzie, București, Ed. Teora, 1999
C.H. Matei,Civilizația Romei antice, Editura Eminescu,București,1980
Idem, Enciclopedia Antichității,Editura Meronia,București,1996
Idem, O istorie a Romei antice,Editura Albatros, București1979
N. A. Mașchin , Istoria Romei antice , Editura de Stat , București , 1955
Moshe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea
Theodor Mommsen , Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1988
Adelina Piatkowski , Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996
A. Pohlsander,Împăratul Constantin,Editura Artemis,București,2000
Ioan Rămureanu , Istoria Bisericii Universale, Editura IBMBOR,București , 1987
Orest Tafrali,Izvoarele grecilor și romanilor,Tipografia Arta ,Iași,1928
Dumitru Tudor, Arheologia romană,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976
Idem, Enciclopedia civilizației romane,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Odile Wattel,Mic atlas al antichității romane,Editura Polirom,Iași , 2002
Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001
Lucrări speciale . Studii :
Barclay, James M.G., The Family as the Bearer of Religion in Judaism and Early Christianity, in H. Moxnes (ed.), Constructing Early Christian Families. Family as Social Reality and Metaphor, Routledge, London and New York, 1997, p. 66-80
Benett , Julian, Trajan Optimus Princeps. A Life and Times, Routledge, London and New York, 1997
Ben Sasson, H.H. ,A History of Jewish Peuple, Harvard , 1976
Brandon, S.G.F.,Jesus and the zealots, London, 1967
Idem , The Trial of the Jesus of Nazareth, London , 1968
Birley, Anthony R., Hadrian. The Restless Emperor, Routledge,London and New York, 1997
den Boer , W., Two Lettres from the Corpus Iulianeum, in Vigiliae Christianae, 16, 1962, 179-197
Bonz, Marianne Palmer, The Jewish Donor Inscriptions from Aphrodisias: Are They both ThirdCentury, and Who Are the ‘Theosebeis’, in Harvard Studies in Classical Philology, 76, 1994, p. 311-335
Boyarin, Daniel, BOYARIN, Jonathan, Diaspora: Generation and the Ground of Jewish Identity, in Critical Inquiry, 19, 1993, p. 693-725
Cambridge History of Judaism, 1984
Ceaușescu ,Gh., „ Conflictele politice din timpul domniei lui Galba”, Revista de istorie , 30 , 1977
Chaniotis, Angelos, The Jews of Aphrodisias: New Evidence and Old Problems, in Scripta Classica Israelica, 21, 2002, p. 209-242
Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian State. A Collection of Legal Documents to AD 535, I-III, S.P.C.K., London, 1966
Dumitrașcu,Sever, Evrei,daci și creștini în opera lui Dio Cassius, în Crisia,29(1999), p.29-32
Epstein, Louis M., Notes on the Status of the Jewish Women in Antiquity, in The Jewish Quarterly Review, 14, 1924, p. 483-499
Feldman, Louis H., ProJewish Intimations in AntiJewish Remarks Cited in Josephus’ “Against Apion”, in The Jewish Quarterly Review, 3-4, 1988, p. 187-251
Idem, Louis H., Jew and Gentile in the Ancient World. Attitudes and Interactions from Alexander to Justinian, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993
Frend, William H.C., The Persecutions: Some Links between Judaism and Early Church, in Journal of Ecclesiastical History, 9, 1958, p.141-158
Frunză , Sandu, Gândirea iudaică și teologia apofanică , în Munții Apuseni , Oradea , 1999
Gager, John, G., Jews, Gentiles, and Synagogues in the Book of Acts, in Harvard Theological Review, 79, 1986, 1-3, p. 91-99
Gallagher, Eugene V., Conversion and Community in Late Antiquity, in Journal of Religion, 73, 1993, 1, p. 1-15
Michael Grant, A History of Ancient Israel , London, 1984
Grayzel, Solomon, The Jews and the Roman Law, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 59, 1968, 2, p. 93-117
M. Goodman , The Ruling Class of Judeea , Cambridge , 1987
N. Gudea , Evreii în provinciile dacice 106-275 p. Chr. , în Ephemeris Napocensis , 9-10 (1999-2000 ) , p. 179-202
M. Hadas-Lebel , Le Judaisme dans antiquite, dans Yves Lehman et collaborateurs , Religion de l'antiquite , Paris , 1999
Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles d’après les documents originaux, I.1, Letouzey et Ané, Éditeurs, Paris, 1907
Martin Hengel, Judaism and Hellenism, London, 1974
Josef Holzner , Saul din Tars , Editura Sapientia , Iași , 2002
T. S. Hunt , „ Tacitus and the Jews”, Pegasus, 2 , 1964
D. Jarrase , L age d or des sinagogue,editions Herscher, 1991
A.H.M. Jones , The Herods oj Judeea, Oxford , 1938
L’Empereur Julien, OEuvres complètes, I.2, Lettres et fragments, texte revu et traduit par J. Bidez, Société d’Édition «Les Belles Lettres»,Paris, 1972
J. Juster , Les Juifs dans L'Empire romaine , Paris , 1914
A. Kaslier , The Jews in Egypt in the Helenistic and Roman Period , Tübingen, 1985
I.S. Levine , „The Jews-Greek Conflicts in the first century : Caesarea”, Journal of Jewish Studies , Oxford , 1975
Mantel, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 3, p. 224-242
Idem, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt (continued), in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 4, p. 274-296
Mildenberg, Leo, Bar Kokhba Coins and Documents, in Harvard Studies in Classical Philology, 84, 1980, p. 311-335
Julien Moga , The Legal Right of the jews from Hadrian to Theodosius I , in Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, No. 3, July 2008
Neusner, J., Some Aspects of the Economic and Political Life of Babylonian Jewry, ca. 160220 CE, in Proceedings of the American Academy for Jewish Research, 31, 1963, p. 165-196
Popescu, Emilian, Basilique et synagogue dans le Sud-Est de l’Europe à l’époque protobyzantine, in Études Byzantines et PostByzantines, II, Editura Enciclopedică, Bucharest, 1991, p. 9-22I
Emilian Popescu , Biserica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină (sec. IV-VI ) , în Studii Teologice , seria a II-a , an XLII (1990 ), nr. 5-6
Pucci Ben Zeev, Miriam, Jewish Rights in the Roman World.The Greek and Roman Documents Quoted by Josephus Flavius, Mohr Siebeck, Tübingen, 1998.
Rabello, Alfredo Mordechai, The Ban on Circumcision as a Cause of Bar Kochba’s Rebellion, in Israel Law Review, 29, 1975, p. 176-214 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, V, p. 176-214).
Idem , The Attitude of Rome towards Conversions to Judaism (Atheism, Circumcision, Proselytism), in A. Gambaro, A.M. Rabello (eds.), Towards a New European, Italian, and Israeli Law in Occasion of 50 Years of EU and of the State of Israel,Jerusalem, 1999, p. 37-68 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, XIV, p. 37-68)
Rajak, T., Was There a Roman Charter for the Jews?, in Journal od Roman Studies, 74, 1984, p. 107-123
Rostovtzef , Storia economica e sociale dell Impero romano , trad. Italienne, Florence , 1933
C. Roth , Jewish Art. An Ilustrated History , Revised Edition by Bezalel Narkiss, Jerusalem , 1971
Rugerst, Leonard Victor, Archaeological Evidence for the Interaction of Jews and NonJews in Late Antiquity, in American Journal of Archaeology, 96, 1992, p. 101-118
E. P. Sanders , Paul and Palestinian Judaism , London , 1977
Tchericover , V., The Ideology of the Letter of Aristeas, in Harvard Theological Studies, 51, 1958, 2, p. 59-85
E. Schürer, The History of Jewish Peuple in the Age of Jesus Christ ( 175B.C-A.D. 135), Edinbourgh, 1973
G. Sed-Rajna , L art Juifs , Paris , 1975
E.M. Smallwood , The Jewish under Roman Rule from Pompei to Diocletian , Leyde, 1967
Walton, Francis R., Religious Thought in the Age of Hadrian, in Numen, 4, 1957, 3, p. 165-170
Whittaker, Molly, Jews and Christians: GraecoRoman Views, Cambridge University Press, Cambridge,London,New York,New Rochelle,Melbourne,Sydney, 1984
Wilken, Robert L., Judaism in Roman and Christian Society, in The Journal of Religion, 47, 1967, 4, p. 313-330
Wypustek, Andrzej, Magic, Montanism, and the Severan Persecution, in Vigiliae Christianae, 51, 1997, 3, p. 276-297
Site-uri :
webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
www.cja.huji.ac
www.crestinortodox.ro
www.thelatinlibrary.com
www.mfa.com
www.scribd.com
www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
www.voxdeibaptist.org
www.wikipedia.org
Hărți și ilustrații :
după www.mfa.gov
al The Israel Ministry of Foreign Affairs
și
http://us.123.rf.com
Ruinele de la Ramat Hanadif
Vechiul oraș roman Bet Shean
Alee antică din Ierusalim
Coloanele de la Beit Shean
Ruinele sinagogii din Capernaum
Teatrul din Beit Shean
Caesarea
Masada
Coloanele din Caesarea maritimă
Caesarea
Apeduct din nordul Israelului
Ruine de la Qumran
Massada
Ancient Roman hippodrome in Caesarea, Israel
Ruinele Fortăreței Masada, Israel
Imagine de la Qumran
Ruinele antice din orașul Caesarea. Israel
Old city of Jerusalem
Moneda evreiasca Alexander Ianneus 103-76 î.e.n.
Ioan al II Aristobul (67-64 î.e.n.)
Matatia Antigonos (40-37 î.e.n) Bronz opt prutah, S-6103, Hendin-34. Avers: corn al abundenței dublu cu o legendă ebraică în jurul valorii de. Revers: o cunună de iederă, cu o legenda greacă în jurul valorii de. Dimensiunea reală este de 25 mm. Monedele din Antigonos Matatia sunt în mod normal slab lovit si acest specimen nu este o excepție. Principalele elemente ale designului sunt clare, dar numai câteva caractere ale inscripții sunt vizibile.
Irod cel Mare (37-4 î.e.n)
Irod Archelau (4 î.e.n.- 6 e.n.)Bronz, 16 mm. GIC-5539, Meshore-61. Avers: ciorchine de struguri pe o creangă cu numele lui Irod de mai sus în limba greacă (cele mai multe litere clare). Reverse: O casca cu creasta, cu o inscripție în limba greacă de mai jos (în afara Tartă de pe acest specimen). Acesta este un exemplu excepțional de tip, cele mai multe specimene nu sunt aproape la fel de bine bătute sau conservate.
Bronz, 15 mm. GIC-5541, Hendin-59. Avers: prora unei galere de război a plecat. Revers: litere grecești într-o coroană de flori.
Irod Filip, 4 î.Hr. – 34 d.Hr.
18 Bronz mm. GIC-5560-62. Meshore-80-81. Avers: bustul laureat al dreptului Tiberius cu numele său și în jurul valorii de titluri în limba greacă (aproximativ 50% din legenda poate fi citit cu dificultate, inclusiv de cele mai multe nume). Revers: Un interior tetra-stil al templului din care este data regnal (nu este vizibil de pe acest specimen din cauza grevei slab), cu numele de Filip în jurul valorii de (o parte din numele lui este vizibil sub templu). Nu este un lucru de frumusețe, dar acestea sunt aproape niciodată. Exemplare complete de legendă, probabil, aproape niciodată nu apar.(Rare în orice grad).
Ponțiu Pilat, AD 26 – 36
Ponțiu Pilat a luat decizii în Iudeea în timpul lui Hristos și a dispus crucificarea lui. Aceste monede sunt tipul care ar fi fost în uz de zi cu zi comun în acele timpuri.
Bronz 17 mm. GIC-5623. Avers: un lituus (personal astrolog lui) în termen de o inscripție. Revers: marca dată într-o coroană de flori (BOB pentru AD 30/31). Modelul ilustrat este mult peste medie pentru acest tip în mod normal, foarte slab a păstrat. Deseori, acestea sunt observate la exemplare cu modele fragmentare.
Bronz 17 mm. GIC-5624. Avers: un lituus (personal astrolog ) . Revers: marca dată într-o coroană de flori cu marca data LIH, indică această monedă a fost bătută în anul 31/32. Acest specimen este mult peste medie pentru acest tip de obicei, în mod normal, este slab bătut.
Antonius Felix, AD 52 – 60
Antonius Felix, care a prezidat la procesul Sf. Paul.
Bronz 17 mm. Avers: inscripția într-o coroană de flori. Revers: Două ramuri de palmier-ramuri cu o marcă dată pentru anul 14 de Claudius (AD 54) între.
Primul război iudaic, AD 66-70
Nemulțumit cu asuprirea procurorilor romani, evreii au trecut la revoltă deschisă în anul 66. Revolta a rezistat romanilor mai mulți ani (nu este un lucru mic), dar în anul 70 d.Hr. Titus (fiul lui Vespasian și însuși viitorul împărat) a fost trimis pentru a pune capăt revoltei și să cucerească Ierusalimul. Ierusalimul a fost cucerit și Templul a fost distrus. În această perioadă, poporul evreu a bătut un număr de monede, iar apoi, romanii bătut Iudeea Capta ,serie pentru a comemora victoria lor.
AE 18, GIC-5639. Avers: O amforă cu gât îngust, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "ANUL 2", care indică faptul că acest tip a fost bătut în anul al doilea al revoltei (AD 67). Revers: o viță de vie-ramură, cu o singură frunză, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "LIBERTATE Sionului". Aceste monede medie 16 la 17 mm.
21 mm bronz. GIC-5646, Meshore-163. Avers: un potir care apare în jurul valorii de legenda ebraică traducerea "Pentru Eliberarea Sionului".Revers: O Lulav (arată ca un coș de tulpini de cereale), flancat de două etrog (arata ca două mici amfore) și cu inscripții care să indice că a fost bătut în 4-lea an al revoltei (AD 69/70).
1 Josy Eisenberg , O istorie a evreilor , Editura Humanitas , București , 2006, p. 12
2 Facerea , 12.1
3 A.Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura Nemira , București , 2001 , p. 27
4 J.Eisenberg , op. cit. , p.13
5 Ibidem , p14
6 A. Hârlăoanu , op.cit., p.32
7 Ibidem , p.45
8 J. Eisenberg , op.cit. , p.27
9 H. Graetz, Istoria evreilor , București , 1903 , p.123
10 J.Eisenberg, op.cit., p.29
11 Idem, Ibidem , p. 30
12 Ibidem, p.32
13 Ibidem , p.49
14 Adelina Piatkowski, Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996, p.266
15 J. Eisenberg, op.cit. , p.63
16 Theodor Mommsen, Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , II ,București , 1988, p.170
17 Idem, Ibidem, vol.III, pp. 19-23
18 N.A.Mașchin, Istoria Romei antice , Editura de Stat , București,1951,p.197
19 Idem,Ibidem,p.157
20 A.Hârlăoanu, O istorie a mozaismului și a Izraelului antic , Editura Nemira , București, 2001,p.266
21 Idem, p.267
22 Ibidem , p.268
23 Ibidem ,p.269
24 Ibidem ,p.270
25 Flavius Iosephus,Antichități iudaice ,I ,XVI, 5, 2,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer ,București,2007
26 A. Hârlăoanu, op. cit. , p.288
27 Ibidem , p. 289
28 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XIV , XIII, 10, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer, București,2007
29 A.Hârlăoanu , op.cit. , p. 295
30 Ibidem
31 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XIV, 15, 7, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
32 A.Hârlăoanu , op.cit., p.299
33 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XV, 2, 5 , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
34 Ibidem , XV, III, 4
35 A. Hârlăoanu , op.cit., p.301
36 Ibidem, p.303
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Flavius Iosephus , op.cit. , XV,VII, 7
40 A. Hârlăoanu, op.cit. , p. 304
41 Ibidem
42 Josy Eisenberg , op.cit. , p.71
43 Flavius Iosephus, op.cit. , XVI,III,3
44 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , I , XXIII , 3,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf, Editura Hasefer,București, 2004
45 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XVI,XI,7,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
46 Ibidem , XVII , VIII , 1
47 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.299
48 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.97
49 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.305
50 Ibidem , p.304
51 Ibidem , p.309
52 Ibidem , p.309
53 Ibidem. , p.311
54 Ibidem , p. 312
55 Ibidem , p.314
56 Ibidem , p.316
57 Ibidem , p.318
58 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , V , 2,Editura Hasefer , traducere și note Ion Acsan,București , 2007
59 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
60 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VI , 2 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
61 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.102
62 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VII , 1 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
63 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
64 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 5,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
65 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.320
66 Ibidem , p.321
67 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 9,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
68 A. Hârlăoanu , op.cit., p.321
69 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 11 , traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
70 Ibidem
71 A. Hârlăoanu ,op.cit. , p.322
72 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , II, VIII ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
73 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , 2 , 118,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
74 Tacitus , Istorii , 5 , 13 ,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică, București,1992
75Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.115
76 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.333
77 Ibidem , p. 323 .
78 P. Johnson , op.cit. , p.115
79 Ibidem
80 M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 1997 , p.109
81 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.326-327
82 Ibidem , p.327
83 Ibidem. , p.333-334
84 Ibidem , p.334
85 P. Johnson , op.cit. , p.115
86 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.336
87 Ibidem , p.337
88 Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006 , p.9
89 Ibidem , p.10
90 Ibidem, p. 17
91 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.339
92 P. Johnson , op.cit. , p.117
93 Dio Cassius , Istoria romană,LXVI , 4, traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică și Enciclopedică, București ,1977
94 Tacitus , Istorii ,V , 1 , 1 , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică,București,1992
95 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari ,VII , Div. Titus , 4 , 3,Editura RAO, București,1998
96 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.340
97 Ibidem , p. 342
98 Josy Eisenberg , op.cit. , p. 79
99 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.344
100 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari,VIII , Div. Titus , 5,2,Editura RAO,București,1998
101 Dio Cassius , Istoria romană ,LXVI , 7 ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
102 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 344
103 Ibidem
104 Ibidem , p.345
105 P. Johnson , op.cit. , p. 117
106 Ibidem
107 J. Eisenberg , op.cit. , p. 80
108 Ibidem
109 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.348
110 Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999 , p. 20
111 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea, 2000 , p.111
112 P. Johnson , op.cit. , p. 124
113 M. Maur , op.cit. , p. 112
114 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
115 Dragoș Ilinca , op.cit. , p. 21
116 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
117 Ibidem , p. 351
118 Moșe Maur , op.cit. , p. 112
119 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 397
120 P. Johnson , op.cit. , p. 108
121 Noul Testament ,Evanghelia după Matei , 26 , 64
122 I. Rămureanu , Istoria Bisericii Universale , I , Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București , 1987 , p. 88
123 Moșe Maur , op.cit. , p.112
124 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
125 Moșe Maur , op.cit. , p. 113
126 E. Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2002 , p. 392
127 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 352
128 Ibidem
129 J. Eisenberg , op.cit. , p. 82
130 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică, București, 1977
131 M. I. Dimont , op.cit. , p. 116
132 P. Johnson , op.cit. , p. 119
133 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
134 Ibidem , p. 122
135 Ibidem
136 Moșe Maur , op.cit. , p.113
137 P. Johnson , op.cit. , p. 118
138 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
139 P. Johnson , op.cit. , p.118
140 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
141 P. Johnson , op.cit. , p. 120
142 Moșe Maur , op.cit., p.115
143 Ibidem
144 Ibidem , p. 116
145 J. Eisenberg , op.cit. , p. 83
146 P. Johnson , op.cit. , p. 120
147 J. Eisenberg , op.cit. , p. 85
148 P. Johnson , op.cit. , p. 125
149 Moșe Maur , op.cit. , p. 116
150 Ibidem
151 P. Johnson , op.cit. , p. 133
152 M. I. Dimont , op.cit. , p. 183
153 D. Ilinca , op.cit. , p. 22
154 Moșe Maur , op.cit. , p. 117
155 P. Johnson , op.cit. , p. 125
156 J. Eisenberg, op.cit., p.116
157 Ibidem, p. 117.
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Ibidem
161 Vezi Epistola către romani ,1-3
162 Hans Küng,Iudaismul,Editura Hasefer, București, 2005, p.176
163 Emilian Popescu, „ Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină(sec.IV-VI)”,în Studii teologice,seria a II-a, an XLII(1990),nr.5-6,p.59-70
164 Ibidem
165 Sozomen, Istoria bisericească,VII,4, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
166 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
167 Ibidem
168 Theodoret din Cyr,Istoria eclesiastică,traducere și note de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, III,20,1-2
169 Ibidem,III,20,3
170 Ibidem,III,20,4-8
171 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
172 Ibidem
173 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,9; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
174 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
175 Ibidem
176 Ibidem
177 Ibidem
178 J. Eisenberg, op.cit.,p.140
179 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,10; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
180 Idem, XVI,8,16
181 Idem,XVI,8,6
182 Codex Justinianus,Paulus Krueger ed. , Berlin,1954,I,3,56; webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
183 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
184 A. Hârlăoanu,op.cit., p. 425
185 Ibidem,p. 427
186 J.Eisenberg,op . cit., p.99
187 Ibidem , p. 96
188 Ibidem , p.62
189 Ibidem , p.63
190 Max I.Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer, București , 1997 , p.96
191 Ibidem
192 P.Johnson, O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.86
193 J.Eisenberg, op.cit. , p.63
194 Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia ,V, 73, ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași,2003-2007
195 J.Eisenberg , op. cit . , p. 75
196 Ibidem , p.63-64
197 Ibidem, p. 62
198 A. Hârlăoanu, op. cit. , p. 349
199 Hans Küng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005 , p. 153
200 Ibidem
201 Ibidem , p. 154
202 Flavius Iosephus, Antichități iudaice,II,XVIII,III,3,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2001
203 Evanghelia după Matei,27,19
204 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
205 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea,Editura Herald,București,2008, p.26
206 Ibidem
207 Ibidem, p.30
208 Ibidem, p.34
209 Ibidem, p.8
210 Ibidem, p.7
211 Ibidem, p.15
212 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
213 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
214 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
215 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
216 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
217 Ibidem, V,10,3
218 J.Eisenberg , op.cit. , p.88
219 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.211
220 Ibidem , p.212
221 Ibidem
222 Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 2003, p.107
223 J.Eisenberg , op.cit.,p.90
224 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
225 A.Hârlăoanu , op.cit., p.198
226 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
227 Ibidem
228 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.199
229 J.Eisenberg , op.cit. , 129
230 Isidor Epstein , op.cit. , p.157
231 Ibidem, p.159
232 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
233 Ibidem
234 Isidor Epstein , op.cit. , p.159
235 Ibidem , p.160
236 P. Johnson , op.cit. , p.135
237 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
238 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
239 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
240 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
241 P. Johnson , op.cit. , p.135
242 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
243 Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001 , p.5
244 Ibidem , p.7
245 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005 , p.207
246 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 217-218
247 Mirelle Dadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.207
248 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.223
249 Ibidem , p.224
250 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.208
251 Ibidem
252 Ibidem
253 Ibidem , p.209
254 Ibidem , p.210
255 Ibidem , p.211
256 Ibidem
257 J. Eisenberg , op.cit. , p.90
258 Ibidem , p.99
259 Ibidem
260 Flavius Iosephus , Antichități iudaice ,XIII , 354 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer,2007
261 Ibidem , XIV, 131
262 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , I , 190,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
263 Philon , Contra lui Flaccus , 55
264 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.213
265 Ibidem
266 Ibidem
267 Philon, Contra lui Flaccus , 74
268 Ibidem
269 J. Eisenberg , op.cit , p.100
270 Ibidem
271 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.216
272 Philon , Contra lui Flaccus , 57
273 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.217
274 Ibidem
275 Ibidem , p.219
276 Ibidem , p.220
277 Tacit , Anale , 2 , 52 , 2
278 Philon , Contra lui Flaccus , 55-72
279 Ibidem , 84-85 și 95-96
280 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.232
281 Ibidem , p.233
282 Ibidem , p.234
283 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , II , XIII , 8,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
284 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.236
285 Ibidem
286 Ibidem , p.237
287 Ibidem
288 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.277
289 J. Eisenberg , op.cit. , p. 89
290 Ibidem , p.90
291 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.281
292 Hans Küng , op.cit. , p.165
293 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.279
294 Emilian Popescu , „Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca proto-bizantină ( sec. IV-VI )”, în Studii teologice , seria a II-a , an XLII(1990), nr. 5-6, p.59-70
295 Ibidem
296 Ibidem
297 Ibidem
298 Ibidem
299 Ibidem
300 Sozomen , Istoria eclesiastică ,trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899, VII , 4
301 Emilian Popescu , op.cit. , p.59-70
302 Ibidem
303 Ibidem
304 Hans Küng , op.cit. , p.166
305 Ibidem
306 J. Eisenberg, op. cit. , p. 115
307 Hans Kűng, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005, p. 170-172
308 Ibidem, p.170
309 Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Ed. Hasefer , Bucuresti, 2005, p.18
310 Ibidem, p.19
311 Ibidem
312 Ibidem, p. 21
313 Cicero, Pro Flacco, 28, 67
314 M. Hadas – Lebel , E. Starobinski – Șafran, Incursiuni în iudaismul antic, p.292
315 Ibidem, p. 292-293
316 Ovidiu, Arta iubirii,I, traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva, București,1977
317 Suetoniu, ,Viețile celor douăsprezece cezari , Augustus, 76,Editura RAO, București, 1998
318 Seneca, De superstitione
319 Marțial, Epigrame,, VII, 30,35 și 82,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1969
320 Satyricon și Petroniu, fragmentul 37,Editura Paideia,2003
321 Ibidem
322 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73,ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom Iași,2003
323 Iuvenal, Satire, III,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1967
324 Ibidem, IV
325 Ibidem
326 Ibidem
327 Ibidem
328 Tacit, Istorii, V, 4,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002 – explică și de ce
329 Ibidem, V, 3-4
330 Ibidem, V,5
331 Ibidem
332 Ibidem, V,13
333 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari,Domițian, 12,Editura RAO,București,1998
334 Quintilian, Arta oratorică, III, 7, 21,traducere ,studiu introductiv ș.a. Maria Hetco,Editura Minerva,București,1974
335 Minucius Felix, Octavius, VI, 2-3, Les Belles Lettres,Paris,1974
336 Ibidem, X, 4
337 Carol Iancu, op.cit.,p. 26
338 Epistola către Filipeni, 3
339 2 Corinteni,11,22-23
340 Ibidem, 11, 23-26
341 Evanghelia după Ioan, 19,12
342 Ibidem, 19,15
343 Faptele Apostolilor, 2, 22-23
344 H. Kűng, op. cit., p.387
345 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
346 J. Eisenberg, op. cit., p.114
347 Faptele Apostolilor, 5, 29
348 J. Einsenberg, op.cit., p.114
349 H. Kűng, op. cit., p.389
350 Ibidem, p. 389
351 Ibidem
352 Ibidem, p. 390
353 Ibidem
354 Ibidem
355 Ibidem
356 Evanghelia după Ioan, 12,42
357 H. Küng,op.cit., p.391
358 Ibidem
359 Ibidem, p.176
360 Iustin Martirul, Prima apologie,XXXI, în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997
361 Ibidem, XLIX
362 Ibidem, XLVII
363 Ibidem, XLVIII
364 Ibidem, XL
365 Iustin Martirul, Dialog cu Trypho, XVII,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
366 Ibidem
367 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor . Către iudei, I, 1,trad. și note Dumitru Fecioru ,Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2007
368 Ibidem, I,2
369 Ibidem
370 Ibidem
371 Ibidem, I,3
372 Ibidem
373 Ibidem, I , 4
374 Ibidem, I , 5-6
375 Ibidem, I , 6
376 Ibidem, II , 1
377 Ibidem, IV , 1
378 Ibidem, IV , 3
379 Carol Iancu, op.cit., p. 23
380 Ibidem
381 Paul Johnson, op.cit., p. 136
382 Ibidem
383 H. Kűng, op. cit., pag.178
384 Theodoret din Cyr, Istoria bisericească, III , 20,trad. de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1995
385 Ibidem, III , 20, 3
386 Ibidem, III , 20, 4-7
387 Ibidem, III , 20, 8
388 Carol Iancu, op.cit., p. 23
389 Ibidem
390 Ibidem, p. 24
391 Ibidem
392 Ibidem, p. 24 – 25
393 Ibidem, p. 26
394 Ibidem
395 Exod, 20, 4-6
396 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,București, 2003, p. 28-29
397 Ibidem
398 Ibidem, p. 30
399 Ibidem,p.15
400 Ibidem
401 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
402 M. Moldovan, op.cit., p.35
403 Ibidem, p.37
404 Ibidem, p.39
405 Talmud, Editura Hasefer,București,2007
406 M. Moldovan, op.cit., p. 83
407 Cartea lui Daniel,6,11
408 M. Moldovan, op.cit., p. 84
409 Ibidem, p.87
410 Ibidem, p. 122
411 Ibidem
412 Ibidem, p.126
413 Ibidem, p.125
414 Ibidem
415 P. Johnson,op.cit.,p.126
416 Ibidem
417 Ibidem
418 Ibidem
419 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II, XVIII,III,3,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer, București , 2001
420 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
421 Faptele Apostolilor,5,34-39
422 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
423 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
424 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
425 2 Corinteni, 11, 23-26
426 Suetoniu,Viețile celor douăsprezece cezari,Augustus,Editura RAO,București,1998
427 Tacit, Istorii, V,13,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
428 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
429 Dio Cassius, Istoria romană, LXVI,4,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
430 Tacit, Istorii, V, 1,1,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
431 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3,Editura RAO,București,1998
432 Ibidem, VIII, Div. Titus, 5,2
433 Dio Cassius , Istoria romană, LXVI,7,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
434 Evanghelia după Ioan, 12,42
435 Tacit, Istorii, V,5,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
436 Ibidem,V,13
437 Quintilian, Arta oratorică, III, 7,21,traducere Maria Hetco, Editura Minerva , București , 1974
438 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3, Les Belles Lettres, Paris,1974
439 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II,XVIII,III,3,Editura Hasefer, București , 2001
440 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
441 Faptele Apostolilor,5,34-39
442 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
443 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
444 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
445 2 Corinteni, 11, 23-26
446 Suetoniu,Augustus
447 Tacit, Histories, V,13
448 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
449 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
450 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
451 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3
452 Suetoniu, VIII, Div. Titus, 5,2
453 Dio Cassius , Roman History, LXVI,7
454 Evanghelia după Ioan, 12,42
455 Tacit, Histories, V,5
456 Ibidem,V,13
457 Quintilian, Institutio oratoria, III, 7,21
458 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3
ISTORIA ISRAELULUI ANTIC ÎN PERIOADA ROMANĂ și ROMANO-BIZANTINĂ
profesor master Radu-Alin BALAJ
CUPRINS :
IZVOARE SCRISE………………………………………………………………………………..p. 5
IZVOARE ARHEOLOGICE………………………………………………………………….p. 7
CAPITOLUL I: INTRODUCERE-ARGUMENT …………………………………..p. 9
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p. 14
A. CAMPANIA LUI POMPEI……………………………………………..p. 14
B. SITUAȚIA INTERNĂ DUPĂ CAMPANIA LUI POMPEI ( 63 – 37 î.e.n)…p.17
C. A DOUA DOMNIE A LUI IROD ( 37 – 4 î.e.n. )……………..p.22
CAPITOLUL III : SECOLUL I E.N. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p.32
A.DOMNIA LUI ARCHELAU ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . PRIMII PROCURATORI..p.32
B.DOMNIA LUI PHILIPPOS ( 4 î.e.n. – 34 e.n.) . DOMNIA LUI IROD ANTIPA ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) …………………………………………………………………………..p.35
C. DOMNIA LUI IROD AGRIPPA ( AGRIPPA I ) ……………………p.35
D. ULTIMII PROCURATORI . DOMNIA LUI AGRIPPA II ( 49 – 101 e.n. ) . E. PRIMUL RĂZBOI IUDAIC …………………………………………………………p.37
F. EVREII ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVILOR ( 69 – 96 e.n. )….p.42
CAPITOLUL IV : EVREII ÎN SECOLUL ANTONIN
( SECOLUL II E.N.)………………………………………………………………………………p.54
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian …………………………….p.54
B. Al doilea război iudaic …………………………………………..p.55
C. Evreii în secolul II e.n. după al doilea război iudaic……p.58
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III – VI E.N…………………….p.60
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL……………………………………………………………..p.66
CAPITOLUL VII :VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET.
IUDEO-CREȘTINISMUL……………………………………………………………………….p.72
CAPITOLUL VIII : DIASPORA EBRAICĂ…………………………………………….p. 80
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUII(LOR) ÎN TRADIȚIA EBRAICĂ , SCRIERILE GRECO-ROMANE ȘI SCRIERILE CREȘTINE…………………p. 93
CAPITOLUL X: ARTA EBRAICĂ………………………………………………………….p.105
CAPITOLUL XI : CONCLUZII…………………………………………….p.111
CAPITOLUL XII : CONCLUSIONS……………………………………..p.141
CAPITOLUL XIII : Anexe : Lunile și sărbătorile ebraice………………………..p.169
Scurtă cronologie……………………………………………………..p.172
Bibliografie selectivă…………………………………………………p.174
Hărți și ilustrații……………………………………………………….p.184
IZVOARE SCRISE
Aflându-ne în fața unui subiect atât de vast și de sensibil ne-am propus să privim spre realitățile acestei perioade ( apreciabile în timp) ( sec. I î.e.n.-VIe.n.) cu o deosebită atenție și folosindu-ne conștiincios și echilibrat de toate izvoarele care ne stau la dispoziție. Alături de izvoarele arheologice care ne stau la dispoziție ( cercetările arheologice s-au concentrat în special în secolul XX și mai ales din a doua jumătate a secolului XX după constituirea statului Israel-1948,dar cu importante contribuții încă din ultimele decenii ale secolului XIX și în perioada interbelică) și care vor fi prezentate , atât cât ne sunt cunoscute , alăturat acestor pagini , de neocolit și o adevărată sursă de informații o reprezintă izvoarele scrise. În cei privește pe evreii vechi izvoarele sunt cu mult anterioare epocii elenistice , iar în ordonarea izvoarelor scrise care ne prezintă indiferent din ce unghi starea poporului evreu din această perioadă am ținut cont de proveniența și felul acestora .
În privința provenienței avem trei direcții principale: scrierile ebraice ( tradiția ebraică ) prin care s-a perpetuat o frumoasă literatură evreiască ( “Psalmii lui Solomon”, învățăturile lui Șemaia și Abtalion, ale lui Hillel și Șammai, Cartea Henoch, Cartea Jubileelor, Mișna, Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon ) și din care aflăm care erau problemele și aspirațiile poporului evreu , care era poziția autorităților religioase ebraice în relațiile cu ceilalți și care erau amenințările pentru evrei , care existau sau se prefigurau. A doua mare direcție spre care ne-am îndreptat eforturile demersului nostru sunt izvoarele scrise ale autorilor greci și latini care în lucrările lor ating într-un mod tangențial, dar în multe locuri explicit și subiectul care ne interesează. Astfel putem surprinde de la Cicero și Varro( sec. I î.e.n.) până la Dio Cassius , Herodian, Iulian Apostatul , Ammianus Marcellinus, pentru fiecare secol zeci de autori care vin să ne completeze o imagine policromă în ceea ce-i privește pe evrei . Toate aceste informații le-am ordonat , prezentat și analizat într-un capitol separat tocmai pentru că reprezintă o problemă centrală a direcției noastre de cercetare . Următoarea mare direcție o reprezintă odată cu răspândirea creștinismului poziția Apostolilor și Părinților Bisericii ( greci și latini) care a jucat un rol important încă din secolul I e.n. . Vedem cum începând chiar cu Apostolul Pavel sau cu Evanghelia după Ioan se crează o literatură creștină și cum creștinismul se separă treptat de iudaismul care-l persecuta și cum creștinismul condamnă inofensiv și apoi din ce în ce mai virulent autoritățile rabinice și de-a dreptul poporul evreu într-o succesiune de scrieri ale Sfinților Părinți care se întind pe o perioadă de mai multe secole de la Iustin Martirul și până la Ioan Chrisostom , Grigorie de Nyssa , Chiril al Alexandriei , Theodoret din Cyr ( în Orient ) sau Tertullian , Sfântul Augustin de Hippo sau papa Grigore cel Mare ( în Occident ) ( sec. II e.n.-VII e.n.) .
Acestor izvoare scrise indiferent de proveniența lor li s-a suprapus de-a lungul secolelor și o percepție populară care a amplificat imaginea evreului(lor) creând mituri și legende( cu caracter pozitiv sau negativ) . Este posibil ca multe dintre inexactitățile scrierilor autorilor greci și latini ( ca să nu spunem de-a dreptul bazaconii) să fi ajuns la unii dintre ei tocmai pe această filieră populară pentru că ar fi exclus să credem că existau mulți evrei care aplicau pe dos sau altfel regulile religiei ebraice așa cum prezintă unii autori. Aceste mituri în marea lor majoritate cu caracter profund negativ s-au perpetuat prin Evul Mediu până în epoca contemporană.
Alături de scrierile indirecte ( tangențiale , aleatorii ) s-au păstrat până în zilele noastre scrierile unor autori care au analizat și prezentat istoria poporului evreu într-un mod expres, exclusiv, precum ar fi Philon din Alexandria sau Flavius Iosephus în cele două lucrări monumentale ale sale “ Antichități iudaice “ și “ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor”.
Toate aceste izvoare scrise indiferent de formă , proveniență sau conținut, însumate și interpretate într-un mod armonios și echilibrat ne-au putut oferi o imagine mulțumitoare în analiza subiectului tratat.
IZVOARE ARHEOLOGICE
Cercetările arheologice privind istoria poporului evreu s-au intensificat într-un mod deosebit în special după constituirea statului Israel în anul 1948. Acestea continuate cu succes până în zilele noastre au contribuit într-un mod mulțumitor la zestrea de informații referitoare la evrei și la cultura și civilizația lor. Un număr important de sinagogi și morminte au fost cercetate în Palestina. La Tiberias se află mormântul lui rabi Arika , Iochanan ben Zakai și a lui rabi Meir, iar sinagoga de secol IV conține numeroase reprezentări zoomorfe și umane pe mozaicul podelei. Între anii 1905-1926 la Capernaum a fost cercetată o sinagogă , iar în apropierea șoselei Nazaret – Haifa se găsesc sinagoga ,catacombele și mormântul lui Iuda-Ha-Nasi de la Bet-Șearim. Săpături arheologice importante au fost efectuate și în Siria , iar în Irak arheologii evrei nu s-au putut implica direct din cauza problemelor politico-militare, dar au ținut cont de rezultatele oferite de cercetătorii irakieni. În anul 1932 săpăturile arheologice au scos la iveală orașul Dura-Europos în care s-a evidențiat și o sinagogă din 245 e.n. cu inscripții în aramaică, greacă și pahlevi-partă și fâșiile de pergament pe care se observă că sunt pictate temele biblice ( Ieșirea, pierderea Chivotului, Moise , David, Estera) . Cercetările arheologice care au avut loc în nordul Africii ( în special în Egipt ) sunt luate și ele în calcul și sunt interpretate într-un mod util .
Între anii 1963-1965 marele cercetător israelian Yigael Yadin sprijint de mulți arheologi și la fel de mulți voluntari a cercetat la Ierusalim scoțând în evidență numeroase urme arheologice inclusiv din timpul primului război iudaic. Recent se susține că s-ar fi realizat cercetarea integrală a mormântului lui Irod cel Mare. Săpăturile intreprinse de G. L. Harding și Pere de Vaux între anii 1951-1956 au scos la iveală rămășițele sectei de la Qumran de lângă Marea Moartă care au fost analizate minuțios , demonstrându-se că aveau bucătărie , atelier de olărit , un scriptorium , instalații de canalizare sofisticate ( cel mai probabil cu rol în îndeplinirea ritualurilor de purificare ) etc. .
În sud-estul Europei comunități evreiești au fost atestate la Stobi ( Macedonia) , Kreta, Delos, Salone, Senia , Doclea ( Illiricul oriental) , Byzie , Heraclea Perinthos ( Tracia ) , Larissa , Pherae ( Thesallia ) , Achaia , Theba , Argos , Patras , Laconia, Messenia , Tegea sau Oescus. Inscripțiile sunt în marea lor majoritate funerare , cu text scurt , aproape în exclusivitate în limba greacă ( puține în latină, ebraică) . Amănuntele țin de funcția pe care a avut-o defunctul în rândul comunității religioase sau contribuțiile aduse.
Numismatica își aduce și ea contribuția prin deosebit de importantul volum de descoperiri monetare din Israel și din afara lui care confirmă unele momente cu rol comemorativ sau de celebrare .
În Italia începând cu secolul XVII au fost scoase la iveală dovezi ale existenței evreiești din antichitate.
În anul 1961 a fost descoperită sinagoga de la Ostia care s-a apreciat că este din secolul I e.n. peste care s-a puprapus o alta din secolul IV e.n..
Din cele 12 sinagogi de la Roma ( așa cum spun inscripțiile din catacombe) unele au văzut și ele lumina zilei : Augustenses, Agripenses și Herodienses sunt cele mai vechi ( însuși numele indică acest lucru ). Toate aceste sinagogi din Italia sunt orientate către Ierusalim.
În efortul nostru am ținut cont și de rezultatele cercetărilor arheologice , deși ne-am îndreptat atenția în special spre interpretarea izvoarelor scise . Alături de o intensificare deosebită a cercetărilor arheologice după a doua jumătate a secolului XIX observăm și o preocupare mai intensă în privința evreilor de perioadă romană din partea istoricilor care abundă în scrieri contemporane și moderne cu aprecieri din cele mai felurite . Manifestându-ne interesul pentru o cercetare sinceră am încecat să ne menținem pe traseul unei analize cât mai adecvate , echidistante și veridice.
CAPITOLUL I : INTRODUCERE – ARGUMENT .
Drumul sinuos al istoriei antice a poporului evreu ilustrează în bună parte nivelul de dezvoltare politico-militară și socio -culturală a întregului Orient Mijlociu și Apropiat , dar și a Africii de Nord și într-o măsură suficientă, în ultimele secole de dinaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre, ale întregii lumi mediteraneene .
Lucrarea prezentă își propune să prezinte cât mai exact existența poporului evreu din timpul perioadei romane ( cca . 65 î.e.n.-565 e.n.) sub toate aspectele în care acest popor s-a manifestat și să sublinieze în mod obiectiv contribuția și rolul istoric al acestui popor în această perioadă . În opinia autorului în această perioadă evreii sunt un popor conștient , matur și unul dintre actorii principali ,dar nedreptățiți ai lumii mediteraneene . Pentru o mai bună înțelegere a acestei perioade am considerat utilă o scurtă prezentaree a trecutului acestei națiuni până la începutul perioadei romane .
Între secolele XX – XVIII î.e.n. între Eufrat la Răsărit și Nil la Apus s-a născut poporul lui Israel . Acest popor face parte din rândul neamurilor semitice care-și au numele de la fiul mai mare al lui Noe a cărui nume era Sem. Patria de origine a acestora a fost Peninsula Arabică .
Prima jumătate a mileniului II î.e.n. a fost dominată de Egipt și Mesopotamia , evreii nefiind decât reprezentanții unei mici uniuni de triburi din marele trib semitic1 . Din Peninsula Arabică fiii lui Sem s-au îndreptat spre Mesopotamia , iar de aici ei au plecat spre Canaan și Aram ( Siria ) . O altă ramură a pătruns în Egipt . De subliniat este faptul că în Mesopotamia pe lângă nomadismul care-i caracteriza atunci ei dau dovadă de înclinații sedentare . Orașul Ur este orașul în care Terah , tatăl lui Avraam , locuia . De aici Terah se va îndrepta spre orașul Haran .În acest moment vechii evrei erau politeiști .
Avraam este cel dintâi care pune baza monoteismului evreiesc . E l s-a stabilit în Canaan conform Vechiului Testament în urma unei porunci divine : „ Pleacă , părăsește pământul, locul tău de baștină , casa tatălui tău , și vină în țara pe care ți-o voi arăta”2 . Tot Vechiul Testament subliniază prestigiul , cinstea și bogăția lui Avraam și a rudelor sale în epocă . El înfruntă cu succes armatele babiloniene care l-au luat prizonier pe nepotul său Lot . Problema succesiunii preocupă deasemenea pe Avraam . Ismael , părintele lumii musulmane este fiul născut din roaba Agar . El a fost principalul succesor până la nașterea incredibilă a Sarei , soția lui Avraam .
La moartea lui Avraam bazele religiei evreiești erau puse deja. Fiul său Isaac îi urmează . El reușește să întâlnească tradiția locuirii în Canaan prin îmbunătățirile aduse în cultivarea pământului . Lui Isaac îi urmează fiul său Iacov căruia în mod nevoit , relatat de Vechiul Testament , Isaac îi acordă binecuvântarea . „ Iacov era omul integru , plin de virtuți , respectând legile morale”3 .El a avut douăsprezece fii . Printr-o întâmplare tragică , relatată de Biblie , Iosif are parte de un destin aparte . Fiind unul dintre fiii lui Iacov , el este numit de către faraonul Egiptului de atunci în funcția de guvernator și își aduce în cele din urmă familia în Egipt .
Hicsoșii sunt considerați de majoritatea cercetătorilor de origine semită și au cucerit către anul 1730 î.e.n. Egiptul4.În acest mod se poate explica de ce Iosif a fost acceptat mai ușor și a acces la o funcție atât de importantă în Egiptul antic . Hicsoșii și-au stabilit capitala la Avaris , iar evreii devin un adevărat popor .
Înlăturarea dinastiei hicsose către mijlocul secolului al XVI – lea a determinat înrăutățirea poziției evreilor . Regatul Nou este fondat de Ahmosis I . De acum prosperitatea se încheie și devin „o minoritate alogenă și suspectă”5 .
Toată această perioadă de la Avraam la Iosif este cunoscută sub numele de perioada patriarhilor .” Istoria religiei evreilor începe cu chemarea lui Avraam , ales de Dumnezeu din mijlocul populațiilor semite și idolatre , care trăiau în orașul caldean Ur , din sudul Mesopotamiei”6 . Avraam în urma unor învățături de bază propune monoteismul.Biblia relatează că Avraam,Isaac și Iacov comunicau direct cu Dumnezeu .
Trăind în ținutul Goșen evreii au dus o viață izolată în Egipt , iar Ramses al II-lea dornic de construcții mărețe îi va folosi ca mânăde lucru.El a fost cel care a dorit limitarea numărului nașterilor evreilor luând măsuri extreme ca aceea de a ucide nou-născuții băieți din familiile evreiești . Dintre acești nou-născuți Moise va avea un destin aparte fiind descoperit într-o lădiță pe apele Nilului de una dintre fiicele faraonului .Astfel el va crește la curtea faraonului primind o educație aleasă .
Moise este cel care va reuși scoaterea poporului evreu din robie , beneficiind în cele din urmă de acordul faraonului care este înspăimântat de calamitățile care bântuiau în Egipt puse pe seama asupririi evreilor .Acum are loc celebra și misterioasa trecere a Mării Roșii. Scăpați de armatele egiptene evreii îndrumați de Moise se îndreaptă spre Muntele Sinai unde Dumnezeu se va arăta lui Moise și unde se va încheia un Legământ al poporului evreu. În acest mod Moise este „ un inițiator, legislator și conducător , cu multe secole înaintea marilor legislatori ai Eladei , Licurg , Solon , a marilor filosofi cu viziune politică , Platon și Aristotel , și a Legii celor 12 table , gloria Romei”7.
Moartea lui Moise a avut loc în jurul anului 1250 î.e.n., iar după el Iosua Ben Nun pornește cucerirea Canaanului . După ani de lupte grele Canaanul în cea mai mare parte a lui este cucerit de evrei .În jurul anului 1200 î.e.n. Iosua moare la o vârstă foarte înaintată ( 110 ani). Următoarele două secole se scurg pentru evrei într-un mod cu totul nefast . Lipsit de mari lideri ei vor fi în mare măsură tributari canaaniților și filistenilor . „ Biblia descrie pe larg aceste aspecte , ca și reacțiile sporadice ale oponenților legendari care au fost judecătorii : Ghedeon, Ieftae, Samson”8.
În a doua jumătate a secolului XI î.e.n. Samuel a reușit să mobilizeze și să conștientizeze triburile evreiești . El nu a fost deacord însă cu regalitatea pe care poporul o dorea tot mai mult , deși chiar el va unge ca rege pa Saul , din tribul cel mic al lui Beniamin.El a fost uns în anul 1030 î.e.n. . Odată cu regalitatea instituțiile statale încep să se contureze. Luptele pentru independență statală continuă cu popoarele din jur și din interiorul acestei formațiuni statale se ridică un om de origine umilă – David . Urcând în ierarhia militară el va fi cel care-l va înlocui pe Saul în funcția de rege .
Regele David a avut calitățile unui distins om de stat și a reușit ca să facă din regatul său cel mai important stat din Orientul Apropiat și Mijlociu . El și-a învins pe rând dușmanii având o armată regulată și înclinații artistice deosebite . A sprijinit pe fenicieni cu a căror relații a obținut venituri importante și a stăvilit pretențiile filistenilor pe fondul slăbirii puterii Egiptului și Babilonului. Dacă în timpul domniei sale regatul era deosebit de puternic sub toate aspectele , apar însă și disputele între fiii săi care se luptă între ei și Absalom este cel care are curajul de a-l înfrunta direct organizând o revoltă .La sfârșitul domniei și vieții sale David avea de ales între numirea ca rege succesor a lui Adonia sau Solomon . Și-a ținut promisiunea făcută Batșebei , mama lui Solomon și l-a numit rege pe acesta.
Domnia lui Solomon a avut loc între anii 970-930 î.e.n. și se remarcă printr-o prosperitate deosebită a regatului său . Înțelepciunea lui devine proverbială și străduința lui pentru pace o țintă , însuși numele lui provenind din cuvântul ebraic “șalom “(pace ). La începutul domniei Solomon a trebuit să poruncească uciderea lui Adonia care nu se resemnase cu ceea ce David hotărâse în privința succesiunii. El a menținut legături economice și diplomatice excelente cu Egiptul și cu Hiram al Tyrului și a favorizat înrudirile cu aceste mari state ale Orientului antic .
Dându-și seama că de o fluidizare superioară a vieții economice depinde bună starea regatului său și realizând potențialul situării geografice favorabile a țării sale el a inițiat construcția de șosele și a asigurat paza acestora . Marea realizare a domniei sale este , indiscutabil, construirea Marelui Templu proiectat încă din timpul domniei lui David .
“Cu toată înțelepciunea sa , Solomon n-a fost scutit de unele greșeli . El și-a însușit de la regii din Tyr și Egipt , cu care era în relații strînse și neîntrerupte , trufia de a crede că regele este centrul vital al statului , că orice acțiune nu are valoare decât atunci când este aprobată de rege . Că voința regelui trebuie să fie lege”9.Deasemenea îmbătrânind s-a lăsat atras de frumusețea obiceiurilor păgâne îndepărtându-se de litera legilor străbune .Sfârșitul domniei sale a condus la o fiscalitate excesivă care a apăsat asupra poporului sărăcindu-l . „ Doar tribul lui Iuda a rămas credincios dinastiei davidiene , care avea să se unească mai târziu cu tribul lui Beniamin . Celelalte zece triburi , mai puțin potrivnice în fond , regalității – necesară securității lor – decât aristocrației , și l-au alea rege pe Ieroboam( către anul 930 î.e.n. ) “10.Despărțite cele două regate Israel și Iuda în sud vor supraviețui câteva secole . Regatul lui Israel va dispare în anul 721 î.e.n. fiind cucerit de assirieni. Sargon I al Asiriei poruncește deportarea evreilor din cele 10 triburi în locul lor fiind așezați mesopotamieni11 .Regatul lui Iuda cunoaște protectoratul asirian , iar între 640-609 î.e.n. sub conducerea lui Iosia renaște pentru câteva decenii .În cele din urmă Iosia este ucis. În anul 612 î.e.n. babilonienii îi înving pe assirieni.Iuda trece sub protectoratul babilonienilor și o revoltă a populației conduce la o catastrofă . Ierusalimul este cucerit și Templul incendiat în vara anului 586 î.e.n .
„ Israel își va pierde suveranitatea națională și unitatea teritoriului , o importantă parte a populației trăind în ceea ce va numi exilul și rămânând să locuiască acolo . Apare astfel o nouă realitate politică : comunitățile evreiești dispersate , care în limba greacă se vor numi mai târziu diaspora :dispersarea”12 .Începe perioada profeților care în textele lor descriu sfârșitul exilului și întoarcerea în Israel .
În exil evreilor li s-a permis să trăiască destul de compact și chiar în jurul capitalei și nu erau considerați sclavi , ci un popor învins . Deosebit de adaptabili ei au dus o viață prosperă astfel încât în anul 537î.e.n. după ce Cirus a cucerit Babilonul(539î.e.n ) și a propus repatrierea evreilor și reconstruirea Ierusalimului doar o parte a evreilor s-a întors în patrie .În anul 515 î.e.n. Templul a fost terminat și inaugurat13 . Către 450 î.e.n. Neemia și Ezdra vor reface zidurile distruse din ordinul regelui persan . În secolul V î.e.n. beneficiind de îngăduința Persiei iudaismul este înfloritor și în Iudeea și în Persia . Evreii erau apreciați și ca luptători și ca negustori și ca învățați .
În a doua jumătate a secolului al IV î.e.n. ambiția lui Alexandru cel Mare de a cuceri întregul Orient aduce Iudeea pe cale pașnică în mrejele lumii grecești . Victoria macedonenilor asupra persanilor consfințește instaurarea noii puteri în Orientul Apropiat . Moartea acestui mare om al lumii antice a dus la împărțirea imperiului său între diadohi(generalii săi ). Palestina aparținea Egiptului condus de Ptolemaios în secolul III î.e.n. . Dinastia ptolemaică pretindea un tribut anual evreilor nu mare și lăsa o autonomie acestora nesperat de mare
Orașele evreiești cunosc în perioada elenistică o înflorire deosebită . Tot atunci , fapt menționat de scriitorii antici , iudaismul se face cunoscut în toată lumea elenistică și evreii cu adevărat o forță a lumii mediteraneene . Între evreii din țară se disting cei conservatori și cei care acceptau modul de viață elenistic . Diaspora evreiască a fost mai deschisă către elenism , deși nu de puține ori au acceptat chiar moartea pentru credința străbună . Dornici de cunoaștere ei însă n-au putut să ignore , și chiar au contribuit enorm la cultura și știința elenistică .
La începutul secolului II î.e.n. ( 198 î.e.n. ) Antioh al III-lea cel Mare a învins la Paneion pe egipteni și și-a luat în stăpânire Iudeea . În anul 175 î.e.n. Antioh al IV-lea urca pe tronul Seleucizilor. El înnăbușă revolta lui Iason și în anul 168 î.e.n. este învins de Roma14. care-i stopează toate ambițiile . Văzându-și visele spulberate Antioh al IV-lea a dorit să pună jugul asupra Iudeii. Prima măsură a fost interzicerea religiei iudaice , iar apoi a ordonat introducerea statuii lui Zeus Olimpianul în Templu (167 î.e.n. ). Aceste măsuri au rănit profund sentimentul național și religios evreiesc . Persecuțiile nu-i înspăimântau și un preot din Modein pe nume Matatia , din familia Hașmoneilor , și fiii săi Iohanan , Simon , Iuda , Eleazar , Ionatan au organizat rezistența Matatia a murit în anul 165 î.e.n. și a lăsat conducerea fiului său Iuda supranumit Macabeul .
Iuda Macabeul (165-160) a luptat cu succes împotriva sirienilor .Acum ia naștere o sărbătoare importantă : Hanuka care comemorează recucerirea și purificarea Templului . El a pus bazele unei alianțe cu Roma , iar frații săi au continuat lupta împotriva sirienilor . Fratele său Simon a fost numit Mare Preot și prinț al iudeilor , a bătut monedă și era un aliat al Romei . Se constată acum primele contacte semnificative ale Iudeii cu Roma .
În cele din urmă dinastia hașmoneilor este stăpână pe situație . Fiul lui Simon , Ioan Hircan ( 134-104) domnește într-o Iudee independentă . Aristobul I ( 104-103) este primul care poartă oficial titlul de rege și este urmat de Alexandru Ianea (103-76), de Salomeea Alexandra (76-67) și de Aristobul al II-lea (67-63).Aceștia reușesc să mențină regatul lui Israel și să-l întărească.Viața politică și religioasă din timpul dinastiei hașmoneilor se cristalizează în jurul fariseilor și saducheilor15 .
În anul 67 î.e.n. la moartea Salomeei Alexandra , fiii ei Hircan și Aristobul luptau pentru coroana Iudeii . Având sprijinul saducheilor Aristobul a domnit câțiva ani într-o perioadă tulbure .
Și din aceste momente expunerea acestei introduceri ajunge până în perioada pe care lucrarea de față își propune să o prezinte . Preocupat încă din copilărie de istoria acestui popor , mărturisesc că am și am avut o slăbiciune aparte față de religia evreilor și de creștinismul care se desprinde din cadrul acestei religii . Deși la un prim contact cu istoria evreilor perioada stăpânirii romane ar părea mai puțin interesantă, cred că o aplecare spre cunoașterea acestor timpuri poate lămuri în mod satisfăcător tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu și cu contemporanii lor din Europa și Orientul Apropiat și Mijlociu . Cred că acum au avut loc evenimente și începutul unor procese istorice care au deschis calea spre o evoluție care a marcat adânc mentalitatea și progresul uman pe o arie geografică extinsă și pe o perioadă multimilenară.
Argumentul forte al efortului meu îl constituie vivacitatea , identitatea proprie și originalitatea acestui popor care este unul dintre actorii principali ai Orientului și Occidentului în această perioadă atât sub aspect cultural , cât și spiritual .Sub vremi sau deasupra lor , despărțiți sau împreună , pe ansamblu credința lor a fost că în cele din urmă steaua lor va străluci cel mai puternic . De subliniat este faptul că evreii au fost conștienți de maturitatea propriei culturi și civilizații de-a lungul secolelor , luptând pentru ele și opunându-le cu îndârjire modului de viață elenistic și roman.
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. în istoria lui Israel
A:Campania lui Pompei
Secolul I î.e.n. reprezintă în istoria Asiei Mici și a Orientului Apropiat o perioadă importantă care merită o atenție și o apropiere mai reală pentru a înțelege fie și numai în parte situația geo-politică și strategică a acestor regiuni și a forțelor din aceste teritorii aflate într-o ciocnire violentă și de bună vreme continuă .
Situația internă a statului roman a cărui forță începe să devină de netăgăduit și majoritară și în aceste regiuni permite identificarea a numeroase probleme care au stopat expansiunea hotărâtă spre vestul asiatic a trupelor romane . Starea internă a fost și ea în bună măsură o altă cauză a încetinelii .La nordul Dunării se cristaliza puternicul nucleu statal al lui Burebista , în timp ce în Asia Mică “barbarul elenizat “ Mithridate VI Eupator duce lupte înverșunate și nu de puține ori încununate de succes împotriva expansiunii romane în Orientul Apropiat . Marele Sulla însuși abia oprește în al II-lea război mithridatic curajoasa pătrundere în Grecia a marelui rege Mithridate VI Eupator16.După retragerea lui Sulla situația internă a statului roman se înrăutățește prin revolta lui Sertorius , Pompeius Magnus ( 106-48 î.e.n.)ducând lupte grele în anul 76 î.e.n. în Spania17 , iar apoi armatele romane sunt greu încercate prin răscoala lui Spartacus care era înnăbușită în anul 71 î.e.n.18 .Cu toate aceste evenimente , de care se știe sigur Mithridate VI Eupator nu era străin , statul roman mult prea viguros pentru a fi pus în pericol de moarte rezistă și chiar impune mult respect și promite ”răsplată” agitatorului.
În acest tablou general care sugerează agitație , neliniște , tulburare , ca de atâtea ori însă , are loc decăderea treptată a forțelor statale pe care le constituia Egiptul elenistic (ptolemeic) și Regatul Seleucid din Asia Mică . Roma în urma unui război lung ( 133-129 )19 anexează Pergamul și e prezentă în acest teritoriu . Pe fondul slăbirii și decăderii regatului seleucid are loc creșterea puterii și emanciparea de sub tutela și stăpânirea străină a unor regiuni cum ar fi Iudeea sau teritoriile arabilor nabateeni. Forța acestor regate a devenit atât de importantă încât apar conflictele .
„Într-o noapte , Hyrcan și Antipater părăsesc pe ascuns Ierusalimul și se duc la regele arab Aretas , care-și avea reședința în fostul oraș edomit Petra . Aretas era dispus să-l sprijine cu armata sa pe Hyrcan II în schimbul cedării a douăsprezece orașe de pe coastă”20 .Acesta a trimis împotriva Iudeei o armată de 5000 de oameni fiind asediat Ierusalimul doar zidurile lui groase făcând o rezistență de câteva luni de zile.
În primăvara anului 65 î.e.n. Ierusalimul era asediat și lupta internă nu dădea semne de progres . „Criza internă din Iudeea a coincis o vreme , cu criza generală care domnea în întreaga Asie Orientală . Așa cum , în secolul IV î.e.n. , luaseră avânt monarhiile Seleucizilor și Ptolemeilor pe ruinele Imperiului Persan , tot astfel , descompunerea acestor monarhii a creat acum condițiile favorabile pentru expansiunea Romei în Orient . În deceniul al VII-lea î.e.n. Roma stăpânea aproape toate popoarele din Asia Mică , jefuindu-le bogățiile . Războiul fratricid care bântuia Iudeea a oferit romanilor pretextul de a interveni , valorificându-și pretențiile”21.
După înnăbușirea răscoalei lui Spartacus (71 î.e.n. ) Pompei se implică în mod hotărât în soluționarea problemei Asiei Mici . În anul 66 î.e.n. el este numit comandant suprem și pătrunde în Pont cu 60000 de oameni , Mithridate VI Eupator neputând să-i opună decât cu ceva mai mult de jumătate. În luptele din Armenia Mică oastea mithridatică a fost spulberată , Mithridate scăpând cu fuga . În cele din urmă el se sinucide , fiind trădat de propriul fiu și de armată . Având puteri nelimitate Pompeius Magnus s-a comportat ca un stăpân absolut .
În lucrarea sa “ Antichități iudaice “ Iosephus Flavius spune în cartea a XIV, capitolul II, 3 sintetizând : „Între timp , Pompeius , care se afla în Armenia și mai purta război ce Tigranes , l-a trimis în Siria pe Scaurus . El a ajuns la Damasc , unde s-a întâlnit cu Lollius și Mettelus , care cuceriseră de curând orașul , apoi a plecat de grabă în Iudeea . Cum a sosit acolo , s-au și înfățișat la el atât solii lui Aristobul , cât și cei ai lui Hyrcanos , ambii recurgând la ajutorul lui . Aristobul i-a făgăduit drept răsplătă 400 de talanți și nici Hyrcanos n-a promis mai puțin; el a acceptat oferta lui Aristobul , deoarece era om mai bogat și mai generos , având pretenții mai mici , în timp ce Hyrcanos fiind mai sărac și mai zgârcit , pentru promisiunile sale mai nesigure , cerea mult mai mult . Căci nu era același lucru să cucerești un oraș , de departe cel mai fortificat și puternic , sau să alungi niște fugari și o ceată de nabateeni încă nedeprinși cu treburile războiului . De aceea , Scaurus s-a înțeles cu Aristobul , i-a primit banii și l-a scăpat de asediu , poruncindu-i lui Aretas să se retragă , ca să nu fie declarat dușmanul romanilor . Scaurus s-a întors la Damasc , iar Aristobul a pornit cu oaste mare împotriva lui Aretas și Hyrcanos , i-a întâlnit în locul numit Papyrion , i-a biruit și ucis vreo 6000 de dușmani , printre cei căzuți fiind și Phallion , fratele lui Antipater “.
Luptei pentru putere dintre Hyrcan al II-lea și Aristobul al II-lea (frați) i s-a adăugat o a treia partidă care dorea nici mai mult nici mai puțin decât desfiiințarea regalității și restaurarea regimului teocratic în Iudeea . Aceștia erau din aripa extremă a fariseilor . Analizând situația Pompei le-a spus că dorește ordine în Iudeea22 .Sub mantia arbitrajului Pompei dorea transformarea Iudeii în provincie romană după ce va fi terminat expediția împotriva regelui arab Aretas .
Sprijinit de Hyrcan II și măgulind pe Aristobul II , Pompei spera impunerea primului în cele din urmă . Intențiile sale au fost însă bănuite de Aristobul care se retrage din campanie la Alexandrium ( nordul orașului Ieriho ) așezată pe un vârf de munte23 , sperând să ducă acolo cu succes lupta pentru menținerea patriei dusă și de înaintașii săi Hașmonei . Forțele armate sporite ale lui Pompei care abandonase expediția împotriva arabilor în favoarea cuceririi Iudeii l-au făcut pe acesta să se predea .
Primind îngăduința de a merge la Ierusalim Aristobul II a început să organizeze rezistența armată , dar din nou un potențial aliat – Mithridate VI Eupator – moare ușurând misiunea și operațiunile lui Pompei .
Gabinius , reprezentantul lui Pompei , a încercat să convingă patrioții evrei să renunțe la luptă . Nici măcar arestarea și capturarea regelui Aristobul nu i-a convins , ci dimpotrivă i-a motivat și mai mult . Ei s-au retras pe muntele Templului .
Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului și succesul a fost facilitat de informația conform căreia evreii în ziua de șabat aveau voie să lupte numai pentru a se apăra de un atac major care i-ar fi amenințat pe toți , nu puteau însă preveni un atac în această zi . Acest aspect este subliniat de Strabon în cartea XVI , 2,40 : „ Pompeius a cucerit Ierusalimul așteptând , după cât se spune , ziua lor de abstinență , când iudeii se țin departe de orice lucru “ . Dacă zidurile orașului le-au fost cel mai mare aliat în curând catapultele au pregătit intensiv prăbușirea zidurilor . Mașinile de asediu au fost aduse din Tyr.
“ Antichități iudaice “ ale marelui învățat Flavius Iosephus vin să adeverească marile crime pe care le-au săvârșit romanii lui Pompei atunci în cartea XIV, capitolul IV, 3 : „Așadar când au priceput acest lucru , în zilele denumite de noi Șabat , romanii nu-i mai împroșcau cu pietre pe iudei , nici nu porneau lupta cu ei , ci își înălțau valul de pământ și turnurile , aducându-și mașinile de război ca să le folosească a doua zi . Cât de neasemuită este evlavia noastră față de Dumnezeu și cu câtă râvnă îi respectau legile , reiese limpede din faptul că în timpul asediului , preoții n-au fost împiedicați de frică de la celebrarea ceremoniilor sacre . De două ori pe zi , dis-de-dimineață și la ora nouă , ei își îndeplineau la altare sfânta lor misiune și nu -și lăsau deoparte jertfele nici când asediul pricinuia o nenorocire . De pildă , cu prilejul cuceririi orașului în a treia lună a asediului , într-o zi de sărbătoare , la cea de-a o sută șapte zeci și noua Olimpiadă , sub conducerea consulatului lui Gaius Antonius și Marcus Tullius Cicero, când dușmanii care năvăliseră îi ucideau pe toți cei aflați în templu , cei ce aduceau jertfe continuau să îndeplinească întocmai ceremonia sacră și nici teama pentru propria viață , nici mulțimea căsăpiților din jurul lor nu i-a determinat să fugă , ci au preferat să-și îndure propriul inevitabilul sfârșit lângă altare decât să încalce vreun precept al legilor străbune . Că acestea nu sunt numai vorbe menite să aducă proslăvirea unei evlavii închipuite , ci purul adevăr , o mărturisesc toți cei care au descris faptele lui Pompeius , printre care Strabon , Nicolaos și în afara lor Titus Livius , autorul istoriei romanilor” . Strabon în Geografia XVI, 2,40 scrie următoarele : „ După ce turnul cel mai mare s-a prăbușit sub loviturile mașinilor de asediu aduse de romani , ruinarea lui a făcut o spărtură prin care dușmanii au și pătruns înăuntru . Cel dintâi a sărit peste zid fiul lui Sulla , Faustus Cornelius , cu oștenii săi , apoi în alt loc centurionul Furius și însoțitorii lui și, alături de amândoi Fabius , deasemenea centurion , cu puternicele lui trupe . Baia de sânge s-a revărsat peste tot . Iudeii au fost măcelăriți în parte de romani , în parte de concetățenii lor , alții s-au aruncat în râpele abrupte sau au ars în casele incendiate de ei , neputând să îndure soarta care-i aștepta . Din rândul iudeilor au pierit vreo 12000 , dar romanii au avut pierderi neînsemnate . A fost capturat chiar și Absalom , unchiul și socrul lui Aristobul . N-a fost în schimb mică pângărirea suferită de templu care nu mai fusese călcat de niciun picior și nici văzut de ochi de profan . Căci Pompeius , împreună cu câțiva din suita lui au pătruns în interior și au văzut ceea ce nu era îngăduit nici unuia dintre muritori , cu excepția Marelui Preot “ . Aceste evenimente au avut loc în anul 63 î.e.n. când la Roma renumitul orator Cicero avea onorantul titlu de consul .
„ Pompei a pornit la instaurarea unei noi ordini în Iudeea . Aceasta a devenit tributară Romei și a fost transformată într-un stat autonom , sub protectorat roman . Lui Hyrcan al II-lea i s-a retras titlul de rege , fiind investit Mare Preot și prinț autonom ( etnarch ) . Zidurile Ierusalimului au fost dărâmate până la temelii . Iudeea era tratată ca o țară cucerită , pusă sub autoritatea lui Antipater , numit administrator al țării . Toate localitățile de pe coastă – Iaffa , Gaza etc. , precum și orașele de pe Iordan și din centrul Israelului , cu Samaria și alte orașe , toate recucerite cu mari jertfe și încorporate Iudeei de către Hyrcan și Alexandru Ianai – i-au fost luate din nou Iudeei , anexate posesiunilor romane proaspăt cucerite și puse sub jurisdicția guvernatorului din Siria . Iudeea devenea astfel un stat foarte mic . Numele oficial al țării este schimbat din ebraicul Iehuda în Iudeea”24 . .
Intrarea triumfală a lui Pompei în anul 61 î.e.n. în urma campaniei din Asia se făcea cu Aristobul alături de alți principi asiatici .
B: Situația internă după campania lui Pompei ( 61 î.e.n. – 37 î.e.n. )
Între timp guvernatorul Siriei – Aemilius Scaurus a organizat o expediție împotriva Petrei – capitala arabilor , dar n-a reușit decât să devasteze împrejurimile acesteia . La fel Alexandru , fiul lui Aristobul care a reușit să scape de drumul înjositor la Roma a reușit să adune peste 1000 de oșteni și a întărit fortărețe la Alexandrion și Machaerus din munții Arabiei25 .Aulus Gabinius , guvernatorul Siriei între anii 57-55 a venit împotriva lui împreună cu Marc Antoniu și alți generali . Armata lui Alexandru a pierdut câteva mii și Alexandru a trimis în cele din urmă o solie prin care cerea iertare și a predat fortărețele Hyrcania , Machaerus , Alexandrion . Gabinius a hotărât să le dărâme .
Agitațiile au continuat și Aristobul fugind din Roma și ajuns în Iudeea a reușit să adune în jurul său oameni în special din jurul Hyerossolimei unde un subcomandant pe nume Peitholaus a trecut cu o mie de oameni de partea lui . Lui Aristobul i s-au mai alăturat numeroși nemulțumiți , dar aceștia erau neinstruiți și neînarmați . Contactul cu trupele romane a însemnat o înfrângere enormă pentru oastea lui Aristobul . Peste 5000 de oameni au pierit pe câmpul de luptă , restul împrăștiindu-se . Aristobul și fiul său Antigonos s-au retras la Machaerus cu puțini oameni și după o scurtă rezistență ( 2 zile ) au fost făcuți prizonieri și trimiși la Roma unde au fost ținuți închiși sub o mare observație .
Gabinius a organizat o expediție împotriva parților , dar a fost nevoit să se întoarcă spre Egipt , sprijinit de iudeii din Pelusion , dorind să restabilească pe Ptolemeu . La reîntoarcere Iudeea și Siria erau din nou frământate . Alexandru , fiul lui Aristobul , cu o oaste mare instiga la răscoală și ucidea romanii prinși . Gabinius a apelat la Antipater pentru a convinge pe răzvrătiți , dar Alexandru nu a putut fi convins în nici un fel . Lupta s-a dat lângă muntele Itabyrion unde Alexandru a pierdut 10000 de luptători .
Considerat ca un general de succes în Orientul Apropiat Gabinius s-a retras la Roma lăsând provincia sub conducerea altui mare general roman – Crassus . El este unul dintre cei trei generali romani ai triumviratului încheiat după retragerea lui Sulla . Aceștia au împărțit provinciile Republicii romane după cum urmează : Pompei în Spania , Cezar în Gallia și Crassus în Asia .
Dornic de a se impune în Orient generalul Crassus a dorit foarte mult supunerea marii puteri estice pe care o reprezenta statul part . Atras de bogățiile Iudeii , și având nevoie de tot ceea ce era prețios pentru reușita expediției sale , marele general a luat banii din Templu pe care Pompei nu-i atinsese și chiar aurul din sanctuar care a fost estimat la 8000 de talanți .
Flavius Iosephus atenționează în Antichități iudaice XIV,7,2 : „ Nu trebuie să mire pe nimeni faptul că în templul nostru s-au strâns atâtea bogății , deoarece toți iudeii de pe fața pământului , cei din Europa deopotrivă cu cei din Asia , și-au adus multă vreme darurile lor aici “. Suma de care Crassus a privat națiunea evreiască a reprezentat enorm de mult în lumea antică . Pentru a face o comparație Cezar cerea Egiptului dinainte de a deveni provincie romană 6000 de talanți pe an pentru ca regalitatea ptolemeică să se mențină , iar Egiptul se știe că era una dintre regiunile cele mai productive din antichitate .
A. Hârlăoanu în lucrarea sa “ O istorie a mozaismului și a Israelului antic “ după ce arată că piosul trezorier Eleazar s-a asigurat că Crassus nu se va atinge de Tezaurul din Templu prin oferirea unui obiect lucrat din aur masiv , lucrat artistic pe lângă suma de bani și că generalul promisese că nu se va atinge de Templu , tot el continuă : „ Dar ce reprezenta o promisiune făcută de un roman unui biet iudeu ? Crassus a furat din Templu toate vasele de aur , de o valoare inestimabilă . Acest fapt comis de unul dintre conducătorii Republicii romane a rănit profund sentimentul național-religios al poporului evreu “26 .
Încrezut , înfumurat , acoperit de laurii succeselor , bogățiilor , funcțiilor dobândite , sigur de victorie , el se va avânta peste măsură în teritoriul inamic , inamic care se afla într-un moment de glorie și se poate spune aproape de neînvins în apărare . Generalul Crassus va pieri înfrânt de regele parților Orodes în sângeroasa bătălie de la Carhae în anul 53 î.e.n. . A scăpat doar Caius Cassius Longinus cu puțini ostași care au asigurat retragerea oștirii înfrânte în Siria apărând cu mult zel provincia de frecventele incursiuni ale parților .
Poporul evreu s-a mobilizat revoltat la culme de ceea ce săvârșiseră romanii. Generalul evreu Pitolaus cu numeroși ostași s-au răsculat împotriva lui Cassius . Lângă lacul Tiberiada s-a dat lupta și 30000 de ostași au fost vânduți ca sclavi .
Moartea generalului Crassus a dus imediat la încetarea existenței trimviratului , începând un puternic război civil între Cezar , reprezentantul acum al popularilor și Pompei reprezentantul optimaților . Pompei a fost nevoit împreună cu Senatul să se retragă în Grecia ( martie 49 î.e.n. ) , iar Cezar a trecut din Gallia în Italia la Roma .
Vrând să câștige poporul evreu de partea sa Cezar l-a eliberat pe Aristobul și l-a trimis în Siria cu două dintre legiunile sale , dar adepții lui Pompei l-au otrăvit astfel încât sprijinitorilor lui Cezar din Asia Mică nu le-a rămas decât să-l înmormânteze . Quintus Mettelus Scipio , socrul lui Pompeius ( guvernator al Siriei 49 î.e.n. ) a ordonat uciderea lui Alexandru , fiul lui Aristobul din ordinul lui Pompei în urma unei judecăți scurte .
Anul 48 î.e.n. a adus lupta dintre cele două mari tabere conduse de marii generali ai Romei antice care au fost Cezar și Pompei . La Pharsalos ostașii lui Cezar inferiori ca număr , fără prea mult credit , au obținut victoria . Retras spre Egipt Pompei este ucis de către regele ptolemeic după un sfat cu cei apropiați . Totuși Cezar continuă campania spre Egipt și odată debarcat era cât pe ce să cadă victimă , plătind poate chiar cu viața ,a propriei avântări și a propriului succes .Populația Egiptului îi era ostilă , iar debarcarea cu efective puține primejdioasă . Șansa lui Cezar a fost că a avut de partea lui pe Antipater . Acesta a rămas ascultător lui Pompei atâta timp cât nu l-a putut combate , dar apoi a trecut bucuros de partea lui Cezar . În momentele pătrunderii lui Cezar în Egipt , Antipater a reușit strângerea de 3000 de evrei din cei mai buni luptători . Mai mult armata regelui Pergamului , evreii numeroși din Egipt , soldații din unitățile romane , căpeteniile arabilor și întreaga Sirie a urmat exemplul lui Antipater , sprijinind pe Cezar . Contribuția armatelor acestor regiuni în special a lui Antipater a fost enormă la succesul campaniei din Egipt a lui Caius Iulius Caesar .
„ Drept răsplată pentru serviciile aduse , Cezar l-a făcut cetățean roman , l-a numit prinț ( etnarh ) al Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și a scutit-o de plata oricărui tribut către Roma , precum și de trimiterea de recruți . Cezar le-a permis evreilor să reclădească zidurile Ierusalimului dărâmat de Pompei . A retrocedat o serie de orașe , printre care și orașul Iaffa , ceea ce deschidea Iudeei din nou accesul spre comerțul mondial . Hyrcan al II-lea fu confirmat Mare Preot . Cezar a îngăduit oficierea publică a serviciului divin , organizarea de colecte pentru Templul din Ierusalim și administrația autonomă a justiției . Cezar a acordat protecția sa tuturor coloniilor evreiești din țările supuse Romei . Iudeii din Alexandria au obținut de la Cezar drepturile lor politice , între altele și pe acela de a fi conducători ai națiunii lor . Iudeii din Asia Mică , cărora cetățenii greci vroiau să le interzică liberul exercițiu al religiei lor , au primit confirmarea drepturilor religioase . De asemenea comunitatea evreiască din Roma se bucura de deplină autonomie cultural-religioasă”27.
Istoriograful Suetonius confirmă că moartea lui Cezar în urma celebrului asasinat a aruncat pe evrei și coloniile evreiești într-un doliu neprefăcut .
Moartea lui C.I.Caesar a adus din nou armatele romane în stare de război și întreaga lume mediteraneană într-o forfotă și agitație deosebite . Cassius unul din marii organizatori ai asasinatului lui Cezar a plecat în Siria și Iudeea cerând tributuri mari populației , vânzând ca robi cetăți întregi( Gophra, Emmaus ) .
Adversarul lui Antipater a fost Malichos care tolerat a reușit după mai multe încercări să-l otrăvească pe cel dintâi .
Antipater a fost dintre cei ce promova propria-i guvernare și da sprijin romanilor , lăsând mai la urmă interesele poporului evreu. El a reușit să numească în funcția de guvernator al Galileei pe fiul său Irod ( Herodes ) , iar Ierusalimul îl dă pe mâna unui alt fiu – Fasael .Toate aceste numiri au avut ca efect și scop subminarea puterii lui Hyrcan al II-lea care avea un comportament șovăelnic și nehotărât .
Ucigașul lui Antipater , Malichos , a devenit bineînțeles dușmanul declarat al fiilor acestuia . Irod urmărea eliminarea acestuia printr-un război , în timp ce Phasael dorea moartea lui Malichos fără a provoca un război civil prin vreun vicleșug . Cassius sprijinea și el idea înlăturării lui Malichos și în cele din urmă acest lucru s-a realizat . Malichos a fost victima jungherelor tribunilor primind astfel plata cuvenită pentru uciderea lui Antipater .
La plecarea lui Cassius din Siria a izbucnit în Iudeea o răscoală condusă de Helix , un patriot evreu , care cu sprijinul tacit al lui Hyrcanos a încercat să înlocuiască oștile conduse de Herodes și Phasael . În cele din urmă după câteva eșecuri Phasael a reușit să înnăbușească răscoala, fiind ajutat de Herodes ( Irod), însănătoșit , la cucerirea tuturor fortărețelor . După aceste evenimente Antigon , fiul lui Aristobul , a încercat înlăturarea lui Irod de la domnie , dar Irod a rezistat și a intrat în Ierusalim primind lauri de la Marele Preot Hyrcan . Mai mult Marele Preot conștient de puterea lui Irod l-a primit în familie , logodindu-l cu nepoata sa Miriam , fiica nepotului ucis, Alexandru. Irod a pătruns în acest mod în familia Hașmoneilor păstrând intactă toată poziția tatălui său Antipater și având sprijinul fratelui său Phasael .
Moartea lui Cezar a produs în cele din urmă cel de-al doilea triumvirat format din Marc Antoniu , Octavian și Lepidus .Cu toate străduințele și tributurile impuse de Cassius și Brutus în Orient , trupele republicane conduse de aceștia doi pierd marea bătălie de la Philipi în anul 42 î.e.n. . Octavian Augustus s-a dus după victoria de la Philippi în Italia în timp ce Marc Antoniu a plecat în Asia unde-l așteptau plângerile fruntașilor evrei care acuzau pe Herodes și pe Phasael de subjugarea poporului evreu . Poziția lui Irod și Phasael era amenințată , dar Irod a reușit să câștiga de partea lui pe Marc Antoniu prin supunere și mituire în ciuda plângerilor robilor iudei . Pe Irod și pe Phasael el i-a numit tetrarhi ( principi parțiali ) ai Iudeii în anul 41 î.e.n. . Hyrcan al II-lea era etnarh numai onorific , iar poporul evreu vedea eliberarea de sub puterea Romei și a protejaților săi prin Antigon , fiul regelui Aristobul .
Călătoria lui Marc Antoniu în Asia s-a continuat cu o vizită în Egipt unde o întâlnește pe Cleopatra VII , regina Egiptului . Această regină a reușit să schimbe destinul lui Marc Antoniu , distrăgându-i acestuia atenția de la mersul vieții politico-militare din Orient și din Europa . Această pasiune pentru marea regină a Egiptului ptolemeic l-a costat sume imense pe Marc Antoniu și deasemenea a pierdut mult timp pe care l-ar fi putut valorifica într-un mod mai favorabil . Provinciile orientale și Iudeea , deci , au simțit din plin impozitele împovărătoare sporite de corupții funcționari romani , pasiunea triumvirului care sacrifica mitul generalului roman sobru , hotărât , eficient , în schimbul unei vieți de huzur , fără gânduri , de rege elenistic . Toate aceste probleme nu au adus decât la o nemulțumire generală în Asia Mică , Siria și Iudeea care au căutat în modul cel mai rapid cu putință alianța cu puternicul regat estic al parților , dorind eliberarea de sub dominația romană .
Regatul parților era în acele momente unul foarte puternic și cu oscilațiile inevitabile pe care le acumulează fiecare organizație statală , acest regat va rămâne unul dintre pericolele majore și rivalul principal în Orient al sfârșitului Republicii și a împăraților romani . Pacorus , fiul regelui Orodes ( 57-37 î.e.n. ) , învigătorul lui Crassus , era coregent și a invadat Siria . Antigonos i-a căutat alianța promițându-i 1000 de talanți și 500 de femei dacă va reuși să-l înscăuneze și să ucidă pe Irod . Pacorus și Barzaphanes au realizat campania pentru înscăunarea lui Antigonos , unul pornind pe țărmul mării , celălalt pe partea centrală . Această campanie a parților a avut loc în anul 40 î.e.n. , fiind încurajată de războiul civil din statul roman , iar patrioții evrei ,luptători pentru restaurarea regatului Hașmoneilor , au fost deosebit de entuziasmați . În Ierusalim a izbucnit o luptă crâncenă între susținătorii hașmoneilor și antipatrizi , Irod și Phasael fiind nevoiți să se retragă în palatul lui Hyrcan al II-lea. Orașul era suprapopulat din cauza sărbătorilor și atât pelerinii ,cât și locuitoriii erau de partea lui Antigon . Pe acest fond tulbure din capitala țării a avut loc intrarea trupelor parte ale lui Pacorus și Barzafern. Pacorus avea cartierul general în Galilea unde i-a chemat pe Phasael și Hyrcan II pentru tratative și i-a arestat .Irod a reușit să fugă împreună cu familia și cu cei rămași devotați la Petra ,fiind urmărit și hărțuit permanent de cete de evrei nemulțumiți . Mai întâi el s-a oprit la Thresa din Idumeea unde era fratele său Iosephus .
Phasael și Hyrcan II au fost predați de parți lui Antigonos . Phasael conștientizând că-l așteaptă o moarte dezonorantă s-a sinucis , iar lui Hyrcan al II-lea pentru a-l face indisponibil pentru funcția de Mare Preot , Antigonos a ordonat să i se taie urechile , legea iudaică interzicând pentru această funcție neintegritatea teritorială 28 .În cele din urmă el a fost dus în captivitate la Babilon29 .
Mulțumiți de realizările campaniei parții s-au retras și Antigon devenea rege independent cu titlu dublu de rege și Mare Preot și și-a adăugat deasupra numelui grecesc și pe cel ebraic de Matitiahu .
Anul 40 î.e.n. aduce un nou rege în Iudeea , Regatul Hașmoneu părând că se deștepta . „ Monedele bătute de el purtau inscripția , atât în limba ebraică – Matitiahu , Hakohen Hagadol -( Matitiahu Mare Preot ) , cât și inscripția în limba greacă -Basileos Antigon ( Regele Antigon ) ; ca emblemă figura fie un spic de grâu înflorit , fie un corn al abundenței”30.
Antigon a domnit între anii 40-37 î.e.n. și a reușit să alunge garnizoanele romane care mai staționau în fortărețe . Scurta sa domnie nu a fost în măsură să înregistreze ceve glorios cu adevărat . Ultimul hașmonean nu a posedat nici una din calitățile unui mare conducător de stat de care avea nevoie Iudeea în acele vremuri . A încercat să înfrângă Massada unde se găsea fratele lui Irod -Josephus ( Iosif ) .
Alfred Hârlăoanu a fost de părere că dacă ar fi avut o clarviziune politică asupra lucrurilor ce se întâmplau în Orientul Mijlociu, Antigon ar fi reușit să-și mențină conducerea regatului și să și-o consolideze . Ar fi putut menține alianța cu parții și ura dintre parți și romani pentru realizarea propriilor interese . Avea deasemenea și sprijinul poporului pe care în cele din urmă și l-a îndepărtat ușor și n-a știut să-și apropie pe Șemaia și Avtalion cei mai de seamă membri ai Sanhedrinului .
În tot timpul domniei lui Antigon , Irod n-a pierdut timpul de pomană .Dacă n-a primit sprijinul arabilor el s-a îndreptat către Egipt la Antoniu și Cleopatra . Regina a mers atât de departe cu gestul de bunăvoință și apreciere încât i-a oferit conducerea propriei armate , dar el a refuzat . Dorea cu deosebire doar coroana Iudeei.
În dorința lui nemăsurată de a deveni rege al Iudeei s-a îmbarcat din Alexandria spre Roma prin Pamfilia , Rhodos , Brundisium . Șansa a fost de partea lui deoarece a sosit la Roma atunci când Antoniu și Augustus se împăcaseră . El a fost copleșit de intențiile și onoarea acordate și de Antoniu și mai ales de Octavian Augustus , iar hotărârea Senatului a confirmat prestigiul lui Irod la Roma și dorința Romei de a se implica mai hotărât împotriva regatului parților și în mod automat împotriva lui Antigon . Irod a obținut recunoașterea domniei de către Roma la sfârșitul anului 40 î.e.n. .
La mijlocul anului 39 î.e.n. Marc Antoniu a trimis în Asia Mică pe comandantul P. Ventidius Bassus cu ordinul de a respinge pe parți din Siria și de a o recuceri . El a pătruns și în Iudeea cu scopul de a ajuta pe Iosif , fratele lui Irod , dar mai ales de a obține o sumă cât mai mare de la Antigonos .
Irod revine și el din Italia în Galileea împotriva lui Antigonos . A reușit să strângă armată numeroasă atât dintre străini cât și dintre conaționali de ai săi edomiți ( idumei ) . Ventidius era ocupat cu stingerea revoltelor din orașele siriene în timp ce Silo bătea pasul pe loc în Iudeea posibil mituit de Antigonos . Venirea lui Irod a înmulțit trupele , Galileea trecând aproape toată de partea lui . Silo urmărit de evrei a fost salvat de Irod , iar acesta după ce a cucerit Ioppe s-a grăbit să-și despresoare rudele aflate la Massada . Cu toate piedicile oferite de armata lui Antigonos , Irod a reușit să cucerească Thresa și a asediat Hierosolyma . Antigonos a încercat mituirea lui Silo care a și început instigarea printre oștenii săi , dar în cele din urmă Irod a convins pe romani și pe Silo că e de mai folos să continue ceea ce începuseră .
Între timp Marc Antoniu se afla la Atena și din Siria Ventidius l-a chemat pe Silo în ajutor în lupta împotriva parților . Irod a dat mână liberă lui Silo ocupându-se cu eroica rezistență a locuitorilor din peșterile de lângă Marea Roșie .
Lupta romanilor împotriva parților a avut un succes deosebit deoarece Pacorus însuși a murit în luptă , iar armata partă înregistra o înfrângere deosebită . Având acum posibilitatea să intervină și libertate de acțiune Ventidius a trimis lui Irod 2 legiuni și 1000 de de călăreți în frunte cu Machaeras31 .În prima fază oștile romane conduse de Machaeras mai mult l-au încurcat pe Irod , el plângându-se lui Antoniu de acesta . Iosif , fratele lui Irod , a murit în Iudeea , armata fiindu-i ucisă și ea până la unul . Antigon a cerut fratelui lui Iosif și Irod – Pheroras , 50 de talanți pentru capul lui Iosephus .
La începutul anului 37 î.e.n Irod în fruntea propriilor trupe și a celor romane se găseau la porțile Ierusalimului . Efectivul trupelor era de până la 100000 de oameni . Luptele pentru cucerirea Ierusalimului au durat peste două luni , asediații apărându-se exemplar , constrruind repede din zidurile distruse atât cât se putea de bine și distrugeau lucrările de asediu . În cele din urmă armatele de asediu au pătruns prin partea de nord-vest și au lăsat în urma lor mormane de cadavre . Antigon însuși s-a aruncat în fața generalului roman Sosiu cerând cruțarea vieții . Doar Irod a pledat pentru oprirea jafului și a crimelor .
Romanii au plecat din Ierusalim luându-l cu ei pe Antigon detronat și dus în Antiohia . Acolo Irod a insistat pe lângă Antoniu ca Antigon să fie ucis prin decapitare , fapt ce a avut loc spre liniștea domniei lui Irod și spre sfârșitul domniei Hașmoneilor din Iudeea .
Flavius Iosephus încheie cartea a XIV a Antichităților iudaice cu următoarele cuvinte : „ Așa a luat sfârșit domnia Asamoneilor , după o domnie de 126 de ani . Această clasă domnitoare a fost vestită , pe de o parte, prin noblețea neamului și înalta demnitate preoțească , pe de altă parte , prin faptele de vitejie săvârșite de strămoșii ei spre binele poporului. Ea și-a pierdut din pricina disputelor dintre urmași puterea , care i-a revenit lui Herodes , fiul lui Antipater , om dintr-o familie de plebei , făcând parte din rândul supușilor “.
C: A doua domnie a lui Irod ( 37 î.e.n. – 4 î.e.n. )
Obținând din anul 40 î.e.n. recunoașterea titlului de rege al Iudeii , vedem că Irod a reușit impunerea acestui titlu în Regatul Iudeii abia în anul 37 î.e.n. . Această domnie a însemnat pentru istoria Israelului o perioadă nefericită și în același timp magnifică . Prima lui grijă a fost aceea de a pune în funcțiile cheie oameni care să i se supună și care să-i împărtășească modul de conducere , sprijinind în acest sens chiar persoane de condiție umilă . El nu uită deloc să pedepsească pe cei care ajutaseră sau chiar mai erau fideli adversarilor săi . Zeci de oameni înstăriți ai Ierusalimului au căzut pradă ordinelor lui Irod deoarece fuseseră simpatizanți ai lui Antigonos , procedându-se la confiscarea bunurilor acestora .
Domnia lui Irod „ nu a avut nici o bază teocratică , și nici una națională “32. Regele de dinainte cu o vădită înclinație teocratică și Marele Preot au fost înlocuiți de un rege laic impus de marea putere a Romei și care nu făcea parte din familia regală . Marile partide ale saducheilor și fariseilor nu-l agreau fiind privit ca distrugătorul dinastiei Hașmoneene și favorizantul culturii greco-romane în rândul iudeilor .
Știrea urcării pe tron a dat speranțe lui Hyrcanos II . Acesta a fost laut captiv de către parți , dar Phraates , regele acestora , i-a acordat o atenție deosebită . Babilonul era locuit de numeroși evrei care îl apreciau pe Hyrcanos II , dar dorul de locurile natale îl făceau să creadă într-o soluționare fericită a cazului său . Nedorind un război cu parții și dându-și seama că Hyrcanos nu mai putea deține funcția de Mare Preot din cauza infirmității sale , Irod l-a invitat la curtea lui dându-i onorurile cuvenite . A acordat onoarea titlului de Mare Preot unui preot din Babilon pe numele Ananel .
Acestei acțiuni a lui Irod i s-a concretizat imediat o opoziție deosebită. Alexandra , fiica lui Hyrcanos II, care era și mama reginei Miriam dorea cu orice preț numirea în funcția de mare Preot a fiului său Aristobul al III-lea . Acesta era “nespus de chipeș” și după lege ar fi avut toate drepturile să intre în posesia înaltului titlu . Alexandra a „ trimis prin intermediul unui cântăreț de liră o srisoare Cleopatrei , pe care o ruga să intervină pe lângă Antoniu ca să ceară pontificatul pentru fiul său”33 . În această problemă a intervenit și soția regelui – Miriam , iar simpatia poporului pentru Aristobul III a contribuit decisiv la numirea lui ca Mare Preot și destituirea lui Ananel . Urzelile nu au încetat însă după acest eveniment care era o amenințare pentru Irod . Simțind pericolul major , fiind supravegheată în cel mai strict mod cu putință , Alexandra avea ura nestinsă pentru Irod și se plângea Cleopatrei VII cerându-i ajutorul . Ea a încercat să fugă în Egipt împreună cu Aristobul în două sicrie și să continue drumul spre Egipt pe mare cu corabia . Irod a aflat de această încercare și a zădărnicit-o , dar nu a luat nici o măsură suplimentară de pedepsire sau înăsprire a regimului aplicat Alexandrei la curte .
Atenția lui Irod era în continuare neadormită . Conștientizând pericolul pe care-l reprezenta Aristobul III căuta în mod cât mai eficace de a scăpa de persoana , tinerețea și simpatia de care se bucura Aristobul III . Sărbătorile de Sucot ale anului 35 î.e.n. l-au convins pe Irod de necesitatea eliminării acestui tânăr de nici optsprezece ani care cu ocazia realizării ceremoniilor religioase a surprins poporul prin frumusețea sa în ton cu ținuta deosebită pe care o purta . Admirația și bucuria poporului au dezvoltat ura deosebită a lui Irod care era hotărât în privința sorții tânărului . După sărbători la o masă organizată de Alexandra la care a fost invitat și Irod , într-un moment de destindere pe care-l reprezenta partida de înot , Aristobul III a fost înecat de oamenii veniți din partea regelui . „ Când femeile au aflat nefericita întâmplare , bucuria li s-a preschimbat numaidecât în jale și în bocet neîntrerupt la creștetul mortului zăcând întins sub ochii lor . Răspândirea veștii a îndoliat întregul oraș și fiecare casă deplângea pierderea de parcă ar fi fost a ei și nu una străină . Dar cea mai afectată la primirea veștii a fost în primul rând Alexandra”34 .
„Cu Aristobul III a pierit și ultimul vlăstar al familiei Hașmoneilor . Ananel devine pentru, a doua oară , Mare Preot . În zadar se prefăcea Irod că ar fi stăpânit de o adâncă durere din cauza morții tânărului său cumnat ; familia și prietenii Hașmoneilor îl acuzau de acest omor , fără însă a îndrăsni să-și dea pe față bănuiala”35 .
Alexandra , mama îndoliată , nu a pierdut timpul deloc , trimițând Cleopatrei VII scrisori prin care o înștiința de cele săvârșite de Irod și cerea răzbunare . Cleopatra VII a intervenit pe lângă Antoniu care venit la Laodicea l-a chemat la el pe Irod pentru a-i cere socoteală . Plecând spre Laodicea Irod a lăsat treburile conducerii pe seama lui Iosephus . Mariamne , soția lui Irod și sora nefericitului Aristobul III , cultă și nobilă , a fost deosebit de marcată de ceea ce s-a întâmplat fratelui său și nu mai aprecia deloc ceea ce reprezenta Irod care la plecarea spre Laodicea, conștient că ura Cleopatrei VII era suficientă atunci pentru a i se întâmpla orice , a lăsat ordin lui Iosephus ca în cazul în careva fi ucis să facă același lucru și el cu Mariamne .
Zvonurile despre soarta lui Irod au început să circule și știrea că Irod a fost pedepsit cu moartea a agitat întreg palatul care se temea de răscoală . Scrisoarea de la Irod sosită în cele din urmă confirma bunul mers al lucrurilor , iar Antonius a fost orbit de mulțimea cadourilor .
Acum Antoniu și Cleopatra își trăiau ultimii ani de glorie . Căsătoria lor și extinderea influenței Egiptului asupra unor provincii romane a făcut inevitabilă intervenția adversarului lui Antoniu – Octavian Augustus sprijinit de Senat .La Actium în anul 31 î.e.n. Octavian învinge și ulterior Antoniu și Cleopatra se sinucid . Egiptul era transformat în provincie romană , Octavian Augustus devenea singurul conducător și se trecea de la Republica romană la Imperiu .
În ce-l privește pe Irod acesta sprijinise pe Antoniu și era supărat peste măsură de faptul că regele Arabiei , care trebuia să-i plătească arendă Cleopatrei de a cărei încasare se ocupa Irod însuși , întârzia plata cuvenită . Acesta a fost un motiv suficient ca acesta să se îndrepte spre ținuturile arabilor cu o armată numeroasă . La Diospolis au învins cu greu iudeii . Forțele arabe s-au concentrat la Cana în Coele Siria .Aici toate indiciile conduceau spre o victorie a iudeilor cărora avântul și siguranța le-au luat-o înaintea faptului împlinit . Ei au înaintat orbește către arabi , împrăștiindu-i , dar un Athenion , comandant numit de Cleopatra , a hotărât să intervină în favoarea arabilor surprinzând pe iudeii epuizați și ucigându-i în număr mare . Văzând răsturnarea de situație arabii au prins și ei curaj , din această bătălie scăpând doar puțini evrei . Irod nu a mai reușit decât întremarea unor trupe auxiliare și organizarea unor raiduri și prădăciuni în teritoriul arabilor .
În anul bătăliei de la Actium istoricul Flavius Iosephus menționează că a avut loc în Iudeea un cutremur de pământ deosebit de mare care a ucis numeroase animale și 30000 de oameni . De șocul provocat de acest eveniment major au încercat să profite arabii care au venit cu trupe și au atacat armata lui Irod care nu a fost afectată de cutremur deoarece fusese adăpostită sub cerul liber . Apelul lui Irod către armată a însuflețit pe ostași care au reușit să respingă și apoi să învingă după mai multe tentative arabe de a interveni . Aceste succese au însemnat supunerea arabilor în fața lui Irod .
Marea problemă din acest moment a domniei lui Irod era persoana și puterea marelui Octavian Augustus . Făcând un serviciu lui Antoniu într-o răfuială în Siria , Irod miza pe faptul că ar putea avea o întâlnire cu Octavian Augustus fără a fi ucis . El a avut grijă să-l ucidă și pe Hyrcan al II-lea acum octogenar care își ducea ultimele zile la Ierusalim . Și-a mai trimis soția și pe Alexandra la Alexandrium cu ordinul că în caz că i se întâmplă ceva personal regelui ambele să fie ucise . Croind toată această situație Irod s-a îndreptat în anul 30 î.e.n. spre insula Rodos unde se afla atunci Octavian Augustus .
„ Când Irod își depusese , plin de umilință,diadema regală , Octavian i-a repus-o pe cap . Împăratul roman intuia că Irod era unul dintre aliații cei mai buni ai Romei în Orient”36 .Dibăcia diplomatică și probabil intuiția sau experiența acestui crud rege din istoria Israelului antic s-au dovedit încă o dată fără pată . El a reușit încă o dată să schimbe direcția politicii sale regale deși se găsise bună parte din timp de partea adversarilor învingătorului din Imperiul Roman . Mai mult i-au fost retrocedate Iaffa , Gaza și regiunea Samariei la sfârșitul anului 30 î.e.n.37 .
Recunoscut de către Octavian Augustus , marele rege Irod mai avea de rezolvat probleme nu puține care mocneau sau se manifestau în propria familie . Mariamne , soția lui , era cea care sfida și batjocura pe mama și soția regelui , reproșându-le originea joasă și nu se da în lături din a ignora pe Irod însăși și de a-l acuza pe față de toate crimele comise . Regele Irod observase de mult timp toate lucrurile din sânul familiei sale și a tolerat din dragoste atitudinea propriei soții . Crud însă și față de cei la care ținea cel mai mult și plecând urechea la spusele Salomeei , sora sa , care o ura de multă vreme pe regină , aceasta spunându-i că regina pregătea uciderea soțului , refuzat de regină în toate încercările și sub toate aspectele , Irod a organizat reginei un prooces care avea ca membri vechi cunoscuți de-ai lui și care nu au ezitat să o condamne pe aceasta la moarte . Toți ar fi dorit amânarea aplicării pedepsei și ținerea condamnatei într-o cetate mai retrasă de maximă siguranță , dar Salomeea a intervenit încă o dată și prin sfaturile ei l-a convins pe Irod să ducă la îndeplinire cât mai repede pedeapsa . Principalul lor argument era simpatia de care se bucura Miriam în rândul poporului și posibilitatea izbucnirii vreunei răscoale . Astfel spre sfârșitul anului 29 î.e.n. „destoinică fiică a neamului Hașmoneilor , de o rară frumusețe , iubitoare de artă , ținându-se departe de afacerile de statale lui Irod , a murit ca o eroină”38.
Alexandra a abandonat vechea atitudine prin care condamna tot ceea ce intreprinde regele și și-a acuzat fiica de nerecunoștință față de soțul său fiind de acord și cu pedeapsa pe care aceasta o primise .
Moartea reginei l-a marcat profund pe Irod care își manifesta durerea , tristețea , vinovăția prin rostirea repetată a numelui reginei peste tot unde se afla . Mai mult el pusese pe slujitorii săi să-i strige în cor numele și spre a uita cumva dispariția fizică a reginei s-a dedat la petreceri și ospețe .
Mai mult o molimă care a izbucnit în rândul poporului ucigând multă lume și printre aceștia fiind și destui prieteni ai lui Irod au întărit convingerea că „asupra lor s-a abătut mânia lui Dumnezeu,ca să pedepsească soarta nedreaptă a Mariamnei “39.Starea de sănătate a regelui s-a înrăutățit atât de mult încât doctorii nu-i mai dădeau nici o șansă de a scăpa cu viață și el s-a retras în orașul Samaria ( Sebaste ).
„ La zvonul că Irod e pe moarte , Alexandra , care se afla la Ierusalim, a început să desfășoare o activitate febrilă pentru a-și asigura regența după moartea ginerelui ei , copiii acestuia fiind minori . Mașinațiunile ei nu rămăseseră necunoscute lui Irod . Încă nerestabilit complet după boală , el a dat ordin ca soacra sa să fie deferită justiției și pedepsită cu moartea ( 28 î.e.n.). Prin moartea acestei neobosite luptătoare pentru drepturile dinastiei Hașmoneilor, dispare astfel și ultimul ei membru”40 .
„Într-un interval de 7 ani , Irod a suprimat reprezentanții a 3 generații de Hașmonei : Hyrcan al II-lea , fiica sa Alexandra , și copiii acesteia – Aristobul al III-lea și Miriam .Cruzimea lui Irod devenise legendară , extinzându-se și asupra propriilor copii . Pentru a evita eventualele certuri dinastice ce s-ar fi putut declanșa după moartea sa , Irod a poruncit să fie suprimați copiii pe care-i avea de la Miriam – Aristobul IV și Alexandru – în anul 7 î.e.n. , precum și un fiu al său , rezultat din altă căsătorie . Împăratul Octavian August a spus , la un moment dat despre el : „Mai bine să fii porcul lui Irod (aluzie la interdicția religiei iudaice de a consuma carne de porc) decât fiul său “.Acestui regim de teroare i-au fost supuși și feriseii , principalii adversari ai lui Irod , care-l urau considerându-l un uzurpator”41.
Nu a lipsit nici organizarea unui complot împotriva lui Irod care nu mult a lipsit să se îndeplinească . Unul dintre cei însărcinați cu lucrurile care se urzeau împotriva regelui a prins de veste în timp util și în acest mod cei zece conspiratori au fost prinși , ei recunoscându-și intenția și motivând totul prin faptul că ei considerau domnia lui Irod ca o amenințare la adresa poporului și culturii evreiești . Ordinul lui Irod a fost de a fi uciși cu toții , ordin dus la îndeplinire de către oștenii săi fără nicio abatere .
Domnia lui Irod pe cât a fost de odioasă pe atât a fost de bogată în realizări arhitectonice , de realizări de fortificații a orașelor , el încercând prin exemplul regal și prin tipul construcțiilor și spectacolelor organizate introducerea modului de viață elenistic , roman în rândurile poporului evreu care în marea lui majoritate , deși avea și partide favorabile acestor manifestări fastuoase , în spiritul mediteranean , era unul deosebit de conservator , cu o școală proprie care în ciuda vremurilor pulsa în sensul promovării propriilor valori naționale .
Jocurile acțiace adoptate de Octavian Augustus în amintirea victoriei împotriva lui Marc Antoniu au fost adoptate numaidecât și de către Irod , opulența curții lui fiind un motiv de mirare și de exemplu pentru cei din epocă . Dar dacă la Curte totul impresiona în țară s-a întâmplat casă aibă loc o mare foamete din cauza secetei repetate care a dus la apariția ciumei în rândul oamenilor de rând care au pierit în număr mare . Doar Egiptul a putut salva situația lui Irod prin grânele sale plătite din aurul și argintul pe care Irod îl poseda . Petronius care avea în acea perioadă guvernarea Egiptului din partea împăratului Octavian Augustus i-a acordat prioritate lui Irod în livrarea celor necesare putându-se aprecia că regele evreu și-a datorat pe mai departe domnia în mare măsură sprijinului acestui guvernator din Egipt . Și cum se întâmplă de multe ori o nenorociree națională și chiar regională a fost valorificată spre atragerea simpatiei populare prin politica de ajutorare cu cele necesare a celor care în vechea situație nu mai aveau nici o speranță de viață . Poporul aproape că uitase și iertase toate crimele și nedreptățile acestui rege și chiar și înlocuirea datinilor străbune . Succesul regal s-a concretizat prin noi construcții impresionante și simțindu-se singur a căutat să se căsătorească din nou fiind atras de fiica unui preot important din Hierosolyma – Simon , fiică care era cunoscută prin frumusețea ei deosebită și prin comportamentul ei .
În jurul anului 23 î.e.n. regele și-a trimis fiii pe care-i avea cu fasta regină Miriam , Alexandru și Aristobul , la Roma unde au primit o educație deosebită la cel mai înalt nivel .
Irod și-a atras nemulțumirea vecinilor deoarece se implica în problemele regiunilor din jurul regatului său . Cu ocazia vizitei lui Octavian în Orient orașele siriene au găsit momentul potrivit să-și facă auzite păsurile împotriva regelui evreu , dar acesta a rămas la fel de neclintit în sprijinirea acordată lui Irod . Flavius Iosephus spune că Octavian Augustus a acordat regatul lui Zenodorus lui Irod și că „ norocul i-a surâs până într-atât încât cei doi stăpânitori ai Imperiului roman în uriașa lui întindere , Cezar alături de Agrippa , îi arătau o mare prețuire , căci Cezar nu ținea la nimeni mai mult , după Agrippa , decât la Herodes ( Irod ) , iar Agrippa îi acorda lui Herodes primul loc în rândul prietenilor lui , după Cezar ( Octavian Augustus )”.
După cum am mai punctat mai sus el a reușit să construiască orașe și cetăți , elenizînd cetățile iudee prin teatrele , arenele, templele , palatele și hipodromurile ridicate , eclipsând cu splendoarea lor palatele Hașmoneilor . Alături de Caesarea care a devenit cel mai important port din Orientul Mijlociu în comerțul exterior și Samaria redenumit Sebaste , el a sprijinit și construcția și dezvoltarea unor orașe ca Macherus , Massada ,Meredium .
Ierusalimul s-a situat în centrul preocupărilor edilitare ale lui Irod prin construcția unui teatru și în afara lui a unui amfiteatru și a unui palat din aur și marmură de inspirație greco-romană . Toate aceste inițiative au avut ca rezultat modificarea aspectului orașelor evreiești și au condus la o nemulțumire deosebită a unui număr mare din populația evreiască . Conștient de profundul caracter religios al evreilor cărora le era rege , Irod a propus și și-a dorit cu adevărat reconstrucția Marelui Templu al lui Dumnezeu căruia dorea să-i dea un amplasament mai larg și o înălțime mai mare . Reconstrucția a început în anul 20 î.e.n. și realizarea ei in integrum ar fi adus un renume perpetuu peste secole lui Irod . Teama tuturor era ca din cauza marelui volum de muncă și materiale pe care-l implica realizarea obiectivului propus , reconstrucția să înceapă prin dărâmarea parțială sau totală a vechii construcții , dar să nu mai continue , temere pe care Irod a spulberat-o asigurându-i că nu va demola nimic înainte de a avea procurat tot ceea ca era nevoie pentru reclădire . Sfințirea Noului Templu a avut loc la un an și jumătate de la începerea reclădirii , dar decenii de-a rândul până în anul 64 e.n. în timpul domniei lui Nero s-a tot muncit pentru realizarea integrală a Marelui Templu . Era noul Solomon , iar gloria sa depășea cu mult hotarele Iudeii”42.
Dorind să aibă o întâlnire față în față cu Octavian Augustus regele Irod s-a deplasat personal în Italia la Roma unde cei doi fii îi erau trimiși la studii . Bunul tratament al împăratului demonstra încă o dată în plus că Irod era în grațiile Imperiului Roman , iar întoarcerea în Iudeea a coincis cu terminarea studiilor la Roma a celor doi fii și întoarcerea și a acestora în țară . Ei s-au bucurat de aprecierea poporului , dar și-au atras de la început dușmani dintre cei aflați în prejma Curții regale și care provocaseră condamnarea reginei Mariamne .Irod deși începea să vadă de pe acum în cei doi fii rivali la tronul regal , a reușit să ofere ca soție pe Berenice , fiica Salomeei lui Aristobul și lui Alexandru pe Glaphyra , fiica lui Archelaus , regele Cappadociei ( 36 î.e.n. – 17 e.n. ).
Având o relație de prietenie deosebită cu Marcus Agrippa l-a convins să vină în vizită în regatul său unde i-a prezentat orașele Sebaste , Caesarea, Alexandrion, Herodion , Hyrcania și Hirosolyma . În primăvara anului viitor el s-a îndreptat cu flota lui să-l întâlnească din nou pe Agrippa care pornise într-o expediție în Bosfor . L-a întâlnit la Sinope și a contribuit în mod deosebit la succesul campaniei militare din Pontul Euxin . Reîntoarcerea s-a realizat pe cale terestră prin Paflagonia și Cappadocia , Frigia Mare până la Efes . Mărinimia lor s-a exprimat prin binefaceri și satisfacerea doleanțelor .
Iudeii din Ionia la sosirea celor doi mari oameni ai acelor timpuri au folosit momentul pentru a aduce plângeri împotriva nedreptăților care li se făceau . Nu erau lăsați să trăiască după propria lege , li se prezenta obligativitatea serviciului militar și tot felul de obligații publice . Apărător al cauzei acestor iudei a fost Nicolaos din Damasc . Agrippa a luat hotărîrea făcută publică ca toți iudeii să fie lăsați să se conducă după legile proprii și a acceptat să soluționeze toate celelalte probleme care nu atingeau interesele Imperiului Roman .
Reîntoarcerea în regat a lui Irod nu a avut darul de a oferi armonie vieții de palat . Ura reciprocă a Salomeei și fiilor lui Irod ( Alexandru și Aristobul ) era binecunoscută , mai mult cei doi fii ai lui Irod acum oameni în toată firea nu mai tolerau ideologia totalitară a tatălui lor în conducerea regatului și doreau ca prin Archelaus Cappadocianul să poată pătrunde până la Octavian Augustus pentru a-și aduce plângerile . Aceste pregătiri nu au fost străine lui Irod și l-au supărat enorm și s-a mulțumit ca să ia ca și măsură de precauție în primă fază chemarea unui alt fiu , nelegitim , pe nume Antipater și ia acordat anumite privilegii . S-a întîmplat însă ca recentul chemat să nu se mulțumească cu nesperata grație acordată și să râvnească la mai mult . Aflându-se și urmărind să se afle permanent în prejma lui Irod , el s-a străduit să sădească ura lui Irod față de ceilalți doi fii ai săi și și-a cucerit oameni importanți care răspândeau zvonuri favorabile lui . Alexandru și Aristobul prezentau în văzul lumii faptul că nu mai erau în grațiile lui Irod și îl acuzau că au ucis-o cu bună voie pe Mariamne .
„Ofensat de aceste calomnii și hotărât să-i înjosească pe fiii Mariamnei , Herodes i-a sporit zilnic prerogativele lui Antipater , încât i-a făcut hatârul de-a o chema pe mama lui la palat . A trimis numeroase scrisori lui Caesar și a primit răspunsuri cordiale din partea lui . Când Agrippa s-a întors acasă după ce guvernase timp de zece ani în Asia , Herodes a plecat din Iudeea și a navigat până la el , însoțit numai de Antipater , ducându-l la Roma împreună cu multe daruri , ca să câștige prietenia lui Caesar .Potrivit aparențelor , Antipater deținea întreaga putere și , ca atare , tinerii pierduseră orice speranță de a mai domni”43 .
Următoarea acțiune a aparținut lui Irod caree a luat hotărârea de a-și aduce pe cei doi fii la Roma în fața lui Octavian Augustus . Acolo el i-a acuzat pe aceștia că vor nici mai mult nici mai puțin decât să-l ucidă și că atât de mult doresc acest lucru încât nu doresc acest lucru pentru tron , ci pentru eliminarea fizică a acestuia în sine .
Apărarea a susținut-o Alexandru . „ După ce a arătat deopotrivă vinovăția fratelui său , amenințat de aceleași primejdii , el s-a plâns de viclenia lui Antipater și de discreditarea nemeritată în care a fost împins . De mare folos i-au fost nu numai conștiința lui curată , ci și forța cuvântului , căci era un orator deosebit de iscusit”44 . În cele din urmă această încercare a lui Irod s-a sfârșit prin împăcarea lui cu fiii săi de care Antipater s-a prefăcut că este mulțumit și fericit .
Sumele imense pe care le-a cheltuit Irod prin numeroase construcții , prin soldele oștenilor și prin soluționarea problemelor curente care apăreau au subțiat vistieria acestuia și l-au pus în situația de a căuta modalități de soluționare a acestora . În acest sens el a deschis mormântul lui David deoarece auzise că predecesorul său Hyrcanos a procedat la fel scoțând de acolo 3000 de talanți de argint . N-a mai găsit bani , ci numai obiecte de aur , bijuterii și a dorit să pătrundă și în cripta unde se găseau corpurile lui David și Solomon . Speriați probabil din cauza gazului din cavou care s-a aprins de la făcliile gărzilor , din cauza cărora ar fi murit două persoane din gardă , ei au ieșit din cavou și mai apoi au înălțat un monument din marmură albă pomenit de Flavius Iosephus care acuză în același timp pe istoricul Nicolaos, care se afla în apropierea și grațiile lui Irod , de modul cum s-a preocupat de istorisirea domniei lui Irod deoarece acest istoric nu pomenea decât de monument și nu de profanarea anterioară cavoului .
Atât cât a putut Irod a ținut secretă profanarea , dar un asemenea lucru nu putea rămâne secret multă vreme . De acum lui Irod și tot ceea ce a avut loc în familia lui Irod după această profanare a fost pus în popor pe seama unui blestem abătut asupra acestora . Urzelile nu mai încetau și tindeau tot mai mult să se acutizeze . Niciunul nu mai avea nici o siguranță , nici din familie, nici dintre funcționari , nici dintre cei care-l cunoșteau și îl vizitau des și de neînțeles nici chiar cei care-l cunoșteau și-l vizitau rar . I-a îndepărtat pe Andromachos și Gemellus , doi vechi prieteni , dar originea tuturor acestor măsuri era Antipater care reușea să-l manipuleze pe Irod însuși . Funcționarii curții au fost înlocuiți și chiar și cei veniți plecau de teama acuzelor reciproce de care nu mai scăpa nimeni de la curte . Irod primind vești de uneltirile celor doi fii și-a îndreptat atenția spre străduințele acestora . În cele din urmă prin supunerea la cazne a prietenilor lui Alexandru a obținut confirmarea câtorva care au adeverit pregătirile lui Alexandru și a fost interceptată o scrisoare care inculpa acum direct pe acesta .
În același timp a pornit și război între Irod și arabi . Locuitorii din Trachonitis s-au răsculat și 40 de căpetenii s-au refugiat în Arabia bucurându-se de protecția lui Syllaeus, primul sfetnic al regelui Obodas al arabilor . Syllaeus a reușit înlăturarea lui Obodas și nu recunoștea adăpostirea tâlharilor și răsculaților . Problema a devenit de competența guvernatorilor Siriei de atunci Saturninus și Volumnius care au judecat în acest caz , iar plecarea lui Syllaeus la Roma a favorizat pătrunderea și victoria armatei lui Irod asupra tâlharilor aflați în localitatea Raiptis . Armata arabă condusă de Naceb a suferit pagube mai mari ca armata herodiană în conflictul deschis . Acum Syllaeus înștiințat de cele întâmplate se plângea la Roma lui Octavian Augustus exagerând faptele și numărul decedaților . Era momentul în care regatul Iudeei și Arabiei era în flăcări . Un rege Aeneas care-și lua numele de Aretas îl înlocuia pe Obodas în Arabia , dar nu era recunoscut de Octavian Augustus și Syllaeus se bucura de apreciere la Roma. Irod cădea însă din grațiile împăratului și doar solia care-l avea ca reprezentant pe Nicolaos din Damasc și care l-a acuzat pe Syllaeus de nenorocirile din Arabia și Iudeea l-au convins pe împărat să își îmbunătățească părerea și atitudinea față de Irod .Octavian Augustus l-a condamnat la moarte pe Syllaeus și în cele din urmă deși dorise să acorde și titlul de rege al Arabiei lui Irod l-a recunoscut ca rege al Arabiei pe Aretas .
Într-o scrisoare Octavian Augustus se adresa lui Irod spunându-i că poate să facă ce dorește cu fiii care uneltiseră împotriva lui și pe care acum Irod îi ținea înlănțuiți . Îl sfătuia însă să țină judecata la Berytus și în prezența lui Archelaus , regele Cappadociei . Procesul a avut loc în lipsa lui Alexandru și Aristobul și Saturninus a spus că pedeapsa cu moartea era prea aspră în timp ce Volumnius era de acord cu acest lucru .
Irod s-a întors prin Tyr la Caesarea. Poporul era convins de apropierea execuției celor doi și de inevitabilitatea ei . Deși a cântărit mult înainte de a săvârși această faptă Irod s-a hotărât să o îndeplinească . „ Alexandru și Aristobul au fost duși la Sebaste și strangulați pe loc din ordinul tatălui lor . Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Alexandrion , unde au fost înmormântați alături de unchiul lor după mamă și de mulți străbuni”45. Această execuție a avut loc în anul 7 î.e.n. fapt menționat deja în paginile anterioare în alt context însă.
Copiii lui Alexandru – doi băieți și ai lui Aristobul – trei băieți și două fete au fost crescuți cu deosebită atenție de Irod . De acum înainte însă Antipater și-a sporit întâietatea în regat și a înconjurat chiar și pe cei mai apropiați regelui atrăgându-i de partea lui . Moartea cât mai rapidă a lui Irod i-ar fi asigurat tronul , iar altfel regele ar fi aflat de planurile sale și de uneltirile lui cu guvernatorul Siriei – Saturninus și cu cei cunoscuți la Roma .Trimitea daruri deosebite acestora pentru a le câștiga bunăvoința . El era din ce în ce mai urât de popor și faptul că a plănuit și organizat otrăvirea regelui a fost interceptat de oamenii lui Irod . Plecat la Roma Antipater a fost dezinformat mai bine de o jumătate de an asupra situației din Iudeea și asupra faptului că Irod știa tot despre planurile lui . Întors în țară el s-a dus până la Irod unde și-a dat seama că situație era fără ieșire . El a avut parte de un proces unde principalii judecători au fost Irod și Varus ( Publius Quintilius ) cel care avea atunci funcția de guvernator al Siriei .
Antipater a fost ținut o vreme în temniță și în cele din urmă convins că acesta era un mare pericol și un dușman de neînlăturat al său , Irod a poruncit să fie ucis și a avut grijă să fie înmormântat în fortăreața Hyrcania .
Înaintea morții sale regele Irod a întocmit un testament pe care l-a modificat numind tetrarh în Galilea și Peraea pe Antipas și a lăsat domnia lui Archelaus ( etnarh al Iudeei , Samariei și Idumeei între 4 î.e.n. – 6e.n. ) . Fiului său Philipos , fratele lui Archelaus , i-a revenit Gaulantis , Trachonitis , Batanea și Panias și surorii lui Salomeea i-a lăsat Iamnia , Azot și Phasaelis . Octavian Augustus primea 10 milioane de monede de argint marcate și la 5 zile de la execuția lui Antipater a încetat din viață măcinat de o grea boală după 37 de ani de la recunoașterea lui de către romani46 .
Domnia lui a fost una dintre cele mai odioase din istoria Israelului și s-ar putea spune chiar mai mult decât atât . La sfârșitul acestei domnii s-a născut Isus Hristos cel de a cărui nume se leagă toată credința creștină de o importanță enormă în ultimele 2 milenii , dar aceste evenimente vor fi tratate separat , mai atent , într-un alt capitol . Important este faptul că acest eveniment nu a scăpat lui Irod și ordinul a fost unul extrem în acest sens . Deasemenea Irod a fost considerat deosebit de norocos , deoarece deși urât de popor , deși i se dorea moartea și i se organizau comploturi el a reușit să se mențină la domnie decenii de-a rândul . A trecut prin situații limită și a știut să aleagă din și la timp aliații puternici care erau romanii și chiar după războiul civil de la Roma când a sprijinit pe Marc Antoniu , el a îmbunat pe învingătorul Augustus câștigându-i bunăvoința . În privința norocului său proverbial Flavius Iosephus istorisește o întâmplare prin care un esenian pe nume Manahem și care avea darul prezicerii i-ar fi spus lui Irod din copilărie că va fi regele iudeilor chiar dacă are o origine modestă .El i-ar fi spus : „ Vei duce o viață norocoasă , ca nimeni altul , și vei avea parte de o glorie veșnică , în schimb vei da uitării evlavia și dreptatea . Dumnezeu nu va scăpa din vedere aceste fapte și la sfârșitul vieții te va pedepsi pentru ele”. Ajuns domn Irod a avut respect pentru esenieni și chiar l-ar fi chemat în audiență o dată pe Manahem .
Construcțiile realizate în timpul domniei lui după modelul greco-roman , deși în dezacord cu legile străbune ale iudeilor , au primit aprecierea în Talmud unde se spune că : „ Cine nu a văzut clădirea lui Irod nu a văzut ceva frumos”. Deosebita ascultare acordată lui Ostavian Augustus și Agrippa i-au adus din partea Senatului Romei titlul de : „ Amicus et Socius Populi”.
Înflorirea economică din timpul acestei domnii a fort notabilă și de netăgăduit . Agricultura a cunoscut un avânt deodebit prin canalele de irigații și valorificarea unor terenuri necultivate până atunci . Meșteșugurile și comerțul au urmat și ele un urcuș considerabil , astfel încât bogăția marelui Irod contrasta în mod deosebit cu sărăcia din popor care în câteva perioade s-a confruntat cu situații extreme de boli și foamete .
Cult , mârșav , ambițios , era în același timp energic , inteligent , cultivat , diplomat și abil , un pasionat de arhitectură , inițiator al construcțiilor celor mai somptuoase palate din Ierusalim”47 . Pentru paza și ordinea personală a înființat un serviciu secret de securitate care este asemuit de către Moșe Maur cu cele din țările cu o dictatură „ dezvoltată “ .. „ Întrunirile și manifestațiile au fost interzise . Scriitorii vremii afirmă că în țară domnea o atmosferă de teroare”48 .
„Administrația țării era atât de robustă și de meticulos realizată încât reprezenta un model pentru celelalte provincii romane având un aparat birocratic bine centralizat”49.
Crimele comise împotriva propriului popor , a propriei familii nefondate și doar uneori justificate au făcut din el o persoană urâtă și blamată , astfel încât înaintea morții sale el însuși avea părerea că după trecerea în neființă nu va fi plâns de nimeni . Pentru istoria generală a poporului evreu principala acuză care i s-a adus a fost aceea că a modificat structura statului evreu50 aservindu-l Imperiului Roman . Adoptând modelul statelor elenistice contemporane , el a despărțit puterea politică de cea de stat și și-a rezervat dreptul de a numi și destitui pe Marii Preoți sau pe membrii Sanhedrinului .
Domnia lui atât de controversată a luat sfârșit prin decesul său în anul 4 î.e.n. și a fost înmormântat în cetatea Herodion .
CAPITOLUL III : Secolul I e.n. în istoria lui Israel
A : Domnia lui Archelaus ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . Primii procuratori
După moartea lui Irod ( 4 î.e.n. ) testamentul său avea nevoie să fie aprobat de împăratul roman pentru a deveni valid , dar armata sa alcătuită majoritar din mercenari l-a proclamat pe Archelaus ca rege . N-au fost date uitării nici pregătirile pentru înmormântarea regelui decedat , el având parte de funeralii deosebite și de un cortegiu numeros format din rudele apropiate , cunoscuți și armata grupată după națiile fiecărora . A fost decretat doliu de 7 zile și Archelaus a avut grijă să satisfacă dorințele și doleanțele poporului la acest început deoarece avea nevoie de recunoașterea domniei , dar această recunoaștere depindea de hotărârea lui Octavian Augustus , de aceea atât el , cât și opozanții lui s-au îndreptat în cât mai scurt timp spre Roma .
Înaintea plecării la Roma poporul s-a răsculat . Cu ocazia sărbătorilor de Pesah răscoala a atins cote maxime deoarece subscriau la ea pelerini veniți din toate părțile . „ Archelaus n-a ezitat să reprime cu cruzime revolta populară . A avut loc un măcel îngrozitor , în care au pierit 3000 de oameni ( 4 î.e.n. ) . În urma înnăbușirii în sânge a revoltei lor , iudeii au înțeles că nu numai prin răsturnarea noului rege se va putea restaura regimul național , instituțiiile sale tradiționale și libertățile politice . Revolta a cuprins și numeroase orașe din provincie . Această mișcare era indirect îndreptată și împotriva protectoratului roman51 .
La Roma Antipas era sprijinit de mama sa Salomeea , de Nicolaos , marele apropiat al lui Irod și de un celebru orator Irinaeus . Rudele lui și evreii îl susțineau pe el și dacă nu s-ar fi îndeplinit acest lucru doreau ca țara de origine să le rămână în administrarea unui guvernator de provincie romană .
În fața marelui împărat roman , Archelaus a înmânat scrisoarea sa și a luat cuvânt Antipas care l-a acuzat pe Archelaus de tot ceea ce a avut loc rău după moartea lui Irod . Marea învinuire ce i se aducea lui Archelaus era acea de a se fi proclamat rege înaintea confirmării imperiale . În primă fază împăratul a hotărât ca Archelaus să domnească în limitele testamentului lăsat de Irod , dar rămânea ca să gândească între împărțirea regatului între cei trei fii sau ca acesta să fie acordat doar lui Archelaus .
În vremea cât mai erau încă la Roma a venit vestea de la Varus , guvernatorul Siriei , că evreii s-au răsculat , lucru care punea mult în umbră domnia lui Archelaus . Răscoala a cuprins întreaga țară și oameni de obârșie joasă se proclamau regi și duceau lupta cu înflăcărare , dar fără știință .
În Galileea răscoala era continuată de Iehuda , fiul lui Iezechia , în localitatea Emaus evreii distrugând o întreagă cohortă romană . În Ierihon un oarecare Simon s-a proclamat rege , starea din țară tinzând spre anarhie .
Datorită situației grave Varus , guvernatorul Siriei , a fost nevoit să intervină personal și să mai aducă două legiuni din Siria pentru a distruge agitația pornită . Venea din Siria pentru a-l ajuta pe Sabinus încercuit la Ierusalim și care fusese numit de Octavian Augustus ca guvernator cu drepturi depline în Iudeea . El a primit ajutor și din partea regelui arabilor – Aretas . Trupele romane s-au răspândit în toate colțurile țării nimicind rând pe rând cetele mai mari sau mai mici de răsculați . Pedepse capitale n-au primit decât conducătorii răsculaților și cei care aveau vreun rol în conducerea răscoalei . Numărul lor s-a ridicat până la 2000 și au fost pedepsiți prin crucificare . După calmarea agitației Varus s-a întors la Antiohia .
Ajunși la Roma atât Archelaus , cât și câțiva succesori ai lui Irod așteptau ca Octavian Augustus să le confirme titlurile . Împăratul primise vestea liniștirii situației din Iudeea de la Varus și era convins că stăpânea bine situația . Un număr important de evrei care susțineau o guvernare romană în țară și-au prezentat opinia în problema în discuție , făcând un rezumat tragic al domniei lui Irod și acuzând pe Archelaus că îi dă pe urme în acest debut de domnie .
Nicolaos Damascenus , sprijinind pe Archelaus , a reușit să demonteze toate piedicile puse în calea domniei lui Archelaus .
„ După ce a ascultat cu luare aminte aceste cuvântări , Caesar a dizolvat adunarea și după câteva zile l-a numit pe Archelaus , nu rege , ci etnarch peste jumătate din ținuturile aflate sub stăpânirea lui Herodes ( Irod ) făgăduind să-i acorde rangul de rege dacă se va arăta demn să domnească . Cealaltă jumătate a împărțit-o în două părți , pe care le-a dat celorlalți fii ai lui Herodes (Irod) , Philippos și Antipas , care-și disputau împreună cu fratele lor Archelaus întregul regat . Lui Antipas i-au revenit Peraea și Galilea , care îi aduceau împreună un venit anual de 200 de talanți . Batanea cu Trachonitis și Auranitis , precum și o parte din așa zisul domeniu al lui Zenodorus , le-a obținut Philippos , având un venit anual de 100 de talanți . Lui Archelaus i-au fost atribuite Idumeea , Iudeea și Samaria”52 . Această hotărâre a lui Octavian Augustus a avut loc în anul 3 î.e.n. .
Primele rânduiri ale lui Archelaus în reegatul său au fost acelea de a destitui pe Marele Preot – Ioazar și de a numi în această funcție pe fratele său Eleazar care și el în cele din urmă a fost înlocuit cu Iosua . A restaurat în mod exemplar palatul din Ierihon și a întemeiat o localitate care îi purta numele – Archelais . Deasemenea el s-a căsătorit cu Glaphyra , fosta soție a fratelui său Alexandru , care după moartea acestuia s-a căsătorit cu regele Mauretaniei – Iuba II ( 25 î.e.n. – 23 e.n. ) , dar s-au despărțit . Archelaus și Glaphyra au avut împreună mai mulți copii .
Părând stăpân pe situație Archelau continua politica tatălui său nesesizând din timp cât de nemulțumit era poporul și cât de tensionată situația . În ultimul său an de domnie el a fost reclamat de oameni de seamă din Iudeea și Samaria lui Octavian Augustus care fiind informat dinainte de comportamentul lui Archelau avea acum un motiv în plus să acționeze .
Octavian Augustus și-a trimis la curtea lui Archelaus un reprezentant care-l chema în numele împăratului pe acesta cât mai repede la Roma . Archelaus nu a avut încotro și s-a supus și de îndată ce a ajuns la Roma neputând să se apere deloc de acuzele ce i se aduceau a fost destituit din funcția care-i fusese recunoscută de împărat și a fost trimis în exil la Vienne în Gallia în anul 6 e.n. și a fost ordonată confiscarea întregii averi a acestuia .
Tot acum Octavian Augustus a trimis pe Varus din Siria cu cele trei legiuni în Germania unde în anul 9 e.n. va muri împreună cu legiunile sale . Pericolul germanic era atât de real încât Octavian Augustus se temea de invazia germanicilor la Roma însăși . Atotputernicia lui Octavian Augustus era pusă serios în discuție el însuși dând semne de disperare la auzul veștii că a pierdut cele trei legiuni în Pădurea Teutoburgică .
În Iudeea însă el controla situația și a trimis pe Quirinius și pe Coponius ca să se ocupe atât de Siria , cât și de scoaterea la vânzare a averilor lui Archelaus . Ei au înfăptuit și un recensământ și au înlocuit pe Marele Preot desemnând pe un altul – pe Ananus . Coponius a rămas să administreze Iudeea , dar la puțin timp s-a întors la Roma , fiind înlocuit de Marc Ambivius ( 9 – 12 e.n. ) .Acesta a fost urmat în funcția de prefect roman al Iudeei de către Annius Rufus ( 12 – 16 e.n. ) , al treilea prefect roman , în timpul prefecturii căruia Octavian Augustus s-a stins din viață . Chemat la Roma de către împăratul Tiberius , el a cedat prefectura lui Valerius Gratus ( 16 – 26 e.n. ) , iar după el cel de-al cincilea prefect al Iudeei a fost Pontius Pilatus .
După detronarea lui Archelaus , Iudeea a devenit provincie imperială , fiind subordonată unui procurator . Ei aveau dreptul și obligativitatea de a strânge impozitele și taxele vamale și de a menține ordinea în interiorul provinciei . Vechile instituții iudaice nu au dispărut , Sanhedrinul rămânând autonom .
Procuratorii își desfășurau activitatea în Caesarea , fiind subordonați guvernatorului Siriei . Stăpânirea romană a ținut cont într-o măsură importantă la început de tradițiile și obiceiurile poporului evreu . Templul era respectat , iar monezile de aramă bătute în Iudeea aveau numai numele , nu și chipul împăratului ca respect pentru religia iudaică53 . Deși au existat intenții de bună conviețuire de ambele părți , pretnțiile nesatisfăcute ale romanilor și credința exclusivistă a evreilor nu puteau să nu se încrucișeze în cele din urmă .
În timpul primului procurator , Coponius , a avut loc un prim conflict . De acum , Iehuda Galileul mobilizează în jurul său suficiente forțe pentru a se consemna opoziția unei noi partide cu orientare național-religioasă – Partidul Zeloților . Replica evreiască după cum se poate vedea a fost rapidă și semnificativă . Dorința lor era nici mai mult nici mai puțin decât înfrângerea totală a romanilor și scoaterea lor din țară .
Octavian Augustus a schimbat la intervale mai mici de trei ani procuratorii din Iudeea , în timp ce în timpul lui Tiberius ( 14-37 e.n. ) nu au existat decât doi procuratori : Valerius Gratus ( 15 – 26 e.n. ) și Pilat din Pont ( 26 – 36 e.n. ).
„Urmașul lui Gratus a lăsat o tristă amintire poporului :<< mită ,jafuri, viclenie , jigniri , maltratări , execuții necurmate fără sentință>> – acestea erau , după mărturia unui contemporan , filosoful Philo din Alexandria , semnele caracteristice ale administrației asprului și brutalului Pilat din Pont”54 .
Pilat din Pont a sfidat de mai multe ori națiunea evreiască și a avut inițiativa câtorva masacre , numai intervenția împăratului reușind să-l tempereze și Tiberiu l-a destituit în anul 36 e.n. .
Legatul Siriei , Vitellius , a plecat la Ierusalim și prin măsurile luate la fața locului a acordat mai multă libertate de acțiune poporului evreu și în special clerului evreiesc deoarece procuratorii nu mai aveau autoritate asupra oficierii serviciului divin din Templu .
B : Domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) . Domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) .
Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a reușit să guverneze Trachonitis , Gaulanitis și Batanea în mod exemplar , fiind de o fire pașnică și îngăduitoare . Aceste teritorii erau populate de evrei și sirieni și aduceau venituri considerabile pentru dimensiunea lor . El a avut un spirit justițiar și a reușit să dea acestor regiuni o perioadă de stabilitate deosebită . A întemeiat orașul Paneas pe care în numele împăratului l-a numit Caesarea ( Philippi ) și care i-a fost capitală , și s-a îngrijit de dezvoltarea Bethsaidei căreia i-a dat numele de Iuliada în cinstea fiicei împăratului . A încetat din viață în anul 34 e.n. având parte de funeralii bogate și din acest an domeniile sale au trecut în administrarea provinciei Siria împreună cu Iudeea însăși .
Herodes ( Irod ) Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) având stăpânire asupra Galileeei și Pereei a moștenit de la tatăl său înclinația spre realizarea de construcții mărețe . La fel ca tatăl și fratele său Philippus a fost supus puterii Romei lucru care nu a convenit poporului pe care-l guverna . Spre deosebire de fratele său el nu a reușit să mențină pacea în interiorul domeniilor sale . El s-a căsătorit cu fiica regelui arab de la Petra – Aretas . Dorind o altă căsătorie el a ofensat-o pe aceasta și o dată cu ea întreg regatul arab . Aceasta s-a refugiat la tatăl său și războiul a început numaidecât . Oastea lui Herodes ( Irod ) Antipa a fost înfrântă și acesta a cerut ajutor lui Vitellius , guvernatorul Siriei care i-a venit în ajutor , dar nu a mai ajuns la Petra deoarece împăratul Tiberius murise și confruntându-se cu problema succesiunii la tronul imperial , politica Imperiului Roman avea nevoie de liniște . În cele din urmă Gaius Iulius Caesar Germanicus supranumit Caligula l-a succedat pe Tiberius , fiind împărat al Romei între anii 37 – 41 e.n. .
Domnia lui Irod Antipa a fost una autoritară el având de luptat cu opoziția populară care s-a răsculat de numeroase ori . Insuccesul în lupta cu regele arab Aretas a fost pus de popor pe seama uciderii lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa . În cele din urmă fiind bănuit că a conspirat împotriva împăratului roman cu regele parților Artabanos și acuzat că deținea echipament și armament suficient pentru înarmarea a 70000 de luptători , a fost chemat la Roma la împărat și destituit de către Caligula și trimis în exil în Gallia în anul 39 e.n. .De acum stăpânirea indirectă în toate regiunile regatului lui Irod cel Mare devine una directă și mult mai amenințătoare .
C : Domnia lui Irod Agrippa ( Agrippa I ) .
Contemporan și implicat în evenimentele acestei perioade a fost și cel cunoscut sub numele de Agrippa I .El era fiul lui Aristobul , nepot al lui Irod și al hașmoneei Miriam și mai avea ca frate pe Herodes II .Condamnarea și executarea lui Aristobul , când Agrippa avea doar 6 ani , a făcut ca acesta să fie trimis la Roma unde i s-a oferit o educație deosebită . Timpul petrecut la Roma a fost folosit de către Agrippa pentru a se face cunoscut și pentru a-și atrage respectul și prietenia multora dintre oamenii de vază de atunci . Moartea mamei sale Berenice a făcut ca Agrippa să se antreneze într-un joc al cheltuielilor record pentru un trai la cel mai înalt nivel . În cele din urmă nemaiputându-se menține a fost nevoit să părăsească Roma .
Prima direcție spre care Agrippa s-a îndreptat a fost Iudeea . Irod Antipa i-a oferit o funcție în administrarea orașului Tiberias , dar în timpul unui ospăț care a avut loc în orașul Tyr , Iroa Antipa s-a certat cu Agrippa și i-a adus reproșuri . Neputând suporta afrontul adus Agrippa a plecat la Flaccus care guverna atunci în provincia Siria , acesta fiindu-i prieten de la Roma , dar nu peste mult timp relația de prietenie dintre cei doi s-a deteriorat , iar Agrippa a ajuns din nou pe drumuri și s-a îndreptat spre Ptolemaida și de acolo s-a îmbarcat pentru Italia . După câteva peripeții pricinuite de lipsa banilor și de neîncredereea creditorilor el a reușit să ajungă la Puteoli . Drumul către împăratul Tiberiu i s-a deschis abia după ce și-a plătit datoria către Herennius Capita ( 300000 sesterți ) , fiind împrumutat de către Antonia , mama lui Germanicus și Claudius . Gaius ( Caligula ) s-a bucurat de educație din partea lui Agrippa deoarece era nepotul Antoniei . Militând pentru domnia lui Gaius ( Caligula ) încă din timpul vieții lui Tiberius , Agrippa a fost întemnițat . Moartea lui Tiberius nu a întârziat și cartea jucată de Agrippa începea să aibă o valoare din ce în ce mai mare . Gaius Caligula căruia îi fusese apropiat și fidel și pe care-l susținuse devine noul împărat și în semn de recunoștință i-a acordat lui Agrippa tetrarhia lui Philippus . Exilarea lui Irod Antipa și a Herodiadei în Gallia a adus lui Irod Agrippa I tetrarhia acestuia în anul 40 e.n. .
Împăratul Gaius Caligula ( 37 – 41 e.n. ) a adoptat o politică tiranică . Se credea Dumnezeu însuși și pretindea supușilor să se închine atât lui , cât și calului său . Prin această atitudine el a nemulțumit atât pe romani , dar mai ales pe evrei a căror religie se cunoaște că interzicea închinarea în fața cuiva și divinizarea oricărui om sau vreunei ființe .
În anul 38 e.n. la Alexandria , cel mai de seamă centru al diasporei evreiești , evreii , în ton cu întreaga suflare evreiască de peste tot , au ripostat încercării autorităților romane de a introduce în sinagogă statuia împăratului . Evreii din Alexandria , care aveau în mod majoritar o stare materială și financiară mai importantă decât a restului populației , erau urâți de o parte importantă a populației orașului . Motivul instalării statuii împăratului și opunerea evreilor a fost folosit de persoanele ostile evreilor prin darea de foc la case și la corăbiile din port .
Guvernatorul Egiptului , Acvilius Flaccus , a favorizat aceste crime prin darea unui edict prin care obliga evreii să se închine statuii împăratului . Deasemenea el nu a pedepsit făptașii și a continuat el însuși măcelul , ocupându-se în mod special de fruntașii acestei etnii .
„ A fost primul pogrom din istoria evreilor”55 .
Un prim apărător al evreilor a fost însuși Irod Agrippa care a intervenit pe lângă împărat în acest sens . Partea antievreiască și cea evreiască din Alexandria au trimis ambele solii împăratului , partea evreiască fiind reprezentată de marele filosof alexandrin Philon .
Aceași situație avea loc la Ierusalim . Nemulțumirea evreilor la dorința autorităților romane de a așeza o statuie a împăratului în însuși Templul din Ierusalim i-a solidarizat . Guvernatorul Siriei , Petronius , a fost nevoit să ducă acolo 2 legiuni . În cele din urmă Caligula a fost înduplecat și conflictul armat nu a mai avut loc . În ianuarie 41 e.n. Gaius Caligula a fost ucis și unchiul său Claudius devine împărat .
„ Regele iudeilor , Agrippa I , care se afla la Roma , i-a făcut lui Claudius un serviciu important , creând o atmosferă favorabilă noului împărat în rânduielile senatorilor cu sentimente republicane . Drept mulțumire , împăratul i-a oferit prietenului său evreu în stăpânire și Iudeea centrală , inclusiv Samaria , precum și regiunile de graniță ale Siriei , stăpânite până atunci de principi neevrei”56 .
La începutul domniei lui Claudius evreii alexandrini au prins curaj și au dorit să se răscoale crezând că noul împărat va fi la fel de ostil lor ca și Gaius Caligula . O solie i-a convins că nu are aceleași intenții ca și Caligula și în cele din urmă ei au fost temperați .
Odată cu trecerea anilor Irod Agrippa a devenit mai responsabil și și-a reconsiderat poziția față de propriul popor . Atitudinea favorabilă față de evrei pornită odată cu intervenția favorabilă față de evreii alexandrini și din Ierusalim în timpul lui Caligula a fost continuată de o apropiere neprefăcută și fericită fațăde legile și datinile strămoșești și de o domnie cumpătată .Respectul poporului față de el a ajuns atât de mare încât plângându-și originea doar parțial evreiască , poporul adunat l-a elogiat și l-a îmbărbătat dând dovadă că poate trece peste această condiție a legii ebraice . El nu a rupt legăturile cu Roma și nu s-a declarat ostil puterii romane , încercând să împace atât interesele Romei , cât și interesele poporului evreu . S-a bucurat de aprecierea regilor vecini , dar a atras nemulțumirea comandantului trupelor sale , Silas ,care după numeroase servicii aduse ,după devotamentul acordat , aștepta să fie făcut părtaș la domnie cu Agrippa . Din această cauză a ordonat ca acesta să fie închis în lanțuri .
Domnia lui Irod Agrippa a însemnat o ultima perioadă de liniște și stabilitate . Regatul evreu era acum ca și în timpul Hașmoneilor și a lui Irod cel Mare , refăcut , și el însuși a luat măsuri de întărire a Ierusalimului și a încercat subtil să submineze puterea romană din asia Mică . Iudaismul a înregistrat acum un succes notabil . Regele Adiabenei , Izates , și toate rudele sale au trecut la iudaism .
S-a stins din viață în cele din urmă după o domnie de 7 ani la vârsta de 54 de ani , fiind regretat de popor . A avut trei fiice ( Berenice , Mariamne și Drusilla ) și un fiu de numai 17 ani care-i purta numele și care-și desăvârșea studiile la Roma . Sub domnia lui statul evreu a cunoscut ultima dată integritatea teritorială .
Moartea lui Agrippa a dat pe față nerecunoștința orașelor Caesarea și Sebaste . Batjocurile acestor orașe la adresa răposatului rege a ajuns la urechile fiului acestuia de la Roma și la urechile împăratului Claudiu însuși . Acesta a dorit să-l trimită pe fiul fostului rege să domnească , dar sfaturile și indicațiile cercului de apropiați l-au convins că e mai bine să trimită un procurator în Iudeea și în regat în persoana lui Cuspius Fadus( 44 – 46 e.n. ) .
D : Ultimii procuratori . Domnia lui Agrippa II ( 49 e.n. – 101 e.n. ) .
Cuspius Fadus avea misiunea de a menține ordinea în teritoriu și de a pedepsi orașele care comiseseră acte de nerecunoștință și sfidare față de regalitatea servilă Romei .Contrar celor stabilite de ceva vreme de politica imperială Cuspius Fadus a presat legea evreiască prin supravegherea serviciului din Templu , situație care l-a hotărât pe Agrippa al II-lea să se adreseze împăratului care s-a îngrijit să corecteze situația . Guvernarea lui Cuspius Fadus s-a confruntat și cu persoana lui Theuda care se recomanda ca profet și a reușit să convingă o mulțime de oameni să-l urmeze la apele Iordanului pe care el spunea că le va despărți întocmai cum făcuse Moise cu apele Mării Roșii . Guvernatorul deosebit de prompt nu a tolerat o asemenea acțiune și a decis să ia măsura extremă de a ucide pe cât mai mulți participanți și pe Theuda însuși , fapt îndeplinit întocmai de membrii unei părți a cavaleriei romane . Conștient de puterea pe care o avea Cuspius Fadus sfida consecvent poporul evreu , unul dintre momentele cele mai grele ale acestei guvernări fiind acela al confiscării hainelor preoțești ale Marelui Preot înaintea oficierii în Templu a ritualului de Iom Kipur .
Încă din timpul guvernării lui Cuspius Fadus nemulțumirile evreiești au fost alimentate constant de semeția și ignoranța guvernanților romani , nemulțumire care va aduce în cele din urmă la constituirea unei aripi ultra-naționale care va porni și gestiona pe de-a-ntregul primul mare război iudeo-roman .
Al doilea procurator al Iudeii a fost Tiberius Alexander ( 46 – 48 e.n. ) , nepotul filosofului Philon din Alexandria . Tiberius Alexander a dovedit o loialitate totală împăratului Claudiu și nici o sensibilitate pentru legile poporului pe care-l guverna și din rândul căruia se trăgea , unul din motive fiind acela că abandonase iudaismul . Una dintre hotărârile lui a fost de a răstigni pe cei doi dintre fiii lui Iehuda Galileanul57 .
În al optulea an al domniei lui Claudius , fratele lui Agrippa cel Mare – Herodes ( Irod ) din Chalcis a murit , iar „ regatul său a fost dăruit de Caesar Claudius tânărului Agrippa”58 . Acesta a domnit , deci , din anul 49 e.n. până în anul 101 e.n. fiind cunoscut sub numele de Agrippa II .
Al treilea procurator al Iudeii din acest șir al ultimilor procuratori a fost Cumanus ( 48 – 52 e.n. ) . În timpul guvernării acestuia de sărbătorile de Paști a izbucnit o revoltă a evreilor cauzată de gestul batjocoritor al unui soldat roman , care supraveghea în prejmă , de a-și arăta părțile intime ale corpului celor care sărbătoreau . În acest incident mai ales din cauza panicii Flavius Iosephus susține că au pierit până la 20000 de evrei .
Atacarea sclavului lui Claudius l-a convins pe Cumanus să atace localitățile învecinate , iar un soldat roman dând de legile lui Moise a rupt sulurile provocând ura evreilor care s-au plâns la Caesarea lui Cumanus de cele întâmplate . Acesta dorind stabilirea stării de normalitate a pedepsit soldatul respectiv cu moartea dându-le satisfacție de data aceasta .
Cumanus a fost nevoit să mai gestioneze și un conflict între evrei și samariteni pornit din cauza uciderii câtorva evrei de către samariteni atunci când aceștia treceau prin Samaria . Plângerile evreilor către procurator au fost zadarnice deoarece acesta primise de la samariteni o sumă suficientă pentru a-i stimula luarea vreunei măsuri . Evreii nu aveau altă cale decât de a căuta soluționarea situației în manieră personală .
„ Conducătorii zeloților , Eleazar Ben Dinai și Alexandru , au pornit în urma unor detașamente de zeloți și au nimicit tot ce le-a ieșit în cale . De astă-dată , însuși Cumanus a pornit împotriva zeloților . Mulți dintre ei au fost uciși , iar alții luați prizonieri”59 .
Evreii nemulțumiți incendiau și atacau satele samaritene , iar aceștia s-au grăbit să își aducă plângerile în fața guvernatorului Siriei – Ummidius Quadratus care se afla la Tyr60 . Evreii și-au susținut și ei poziția , iar guvernatorul indecis a amânat o decizie rapidă promițând totuși soluționarea tulburărilor în momentul sosirii sale cu regim special în Iudeea . Prezența lui Quadratus în samaria ilustrează gravitatea situației . Alfred Hârlăoanu susține că acțiunile din aceste momente puteau grăbi cu 20 de ani marele război din deceniul 7( șapte ) al erei noastre . Quadratus a găsit vinovați pe samariteni , dar condamna la moarte prizonierii evrei și pe cei care dintre ei nu mai încetau cu acțiunile de pradă și crimă . Tot el a hotărât să trimită pe însuși Marele Preot Ananius la Roma în fața împăratului și pe Cumanus și căpetenii ale samaritenilor pentru a li se judeca în metropolă cauza . La Roma apropiații lui Claudiu veneau pe lângă împărat în favoarea samaritenilor , dar Agrippa care era și el atunci la Roma a cerut Agrippinei să-l sfătuiască pe împărat în favoarea iudeilor . Împăratul a ascultat și a ucis pe fruntașii samariteni , l-a destituit pe Cumanus61 și a numit al patrulea procurator în Iudeea acestei perioade ( 52 – 60 e.n. ) . El era un libert al mamei împăratului – Antonia . Noul procurator sosit în Iudeea se credea că va aduce satisfacția poporului evreu prin măcar respect și dreptate . Nu a fost să fie așa nici de această dată . El a debutat cu o desfacere de căsătorie a Drussilei , fiica lui Agrippa I cu regele Emessei – Azizus . Drussilla nu numai că a acceptat propunerea procuratorului , ci a și părăsit credința iudaică la care fostul soț trecuse .
În anul 54 al erei noastre împăratul Claudiu a fost asasinat și a fost înlocuit de către Nero , fiul lui Agrippina Minor , sora lui Caligula . În anul 53 e.n. Agrippa II și-a fortificat domnia prin hotărârea împăratului Claudiu de a-i atribui conducerea tetrarhiei lui Philippus și a Bataneei62 . Împăratul Nero s-a dovedit și el generos și i-a acordat în stăpânire Peraea și Galilea . „ El avea dreptul la titlul de <<rege iudeu>> . Pe monedele sale se putea citi inscripția <<Regele Marcus Agrippa , prieten al Cezarului și al romanilor>> . În Iudeea centrală era însă domnitor fără țară . Pentru a-și câștiga acolo popularitatea , el afișa sentimente sincere față de credința strămoșească , și când nu era la Roma , venea la sărbătorile iudaice de la Ierusalim”63 .
„ Între timp situația din Iudeea se înrăutățea de la o zi la alta . Țara era bântuită de tâlhari și de șarlatani , care amăgeau mulțimea”64 . Procuroratorului Felix a pus gând rău Marelui Preot Ionathan care-l propusese pentru numire împăratului . Marele Preot făcea presiuni asupra procuratorului invocând numeroase plângeri ale norodului . Procurorul nesuportând situația creată a sprijinit planul uciderii Marelui Preot cu ajutorul tâlharilor . Aceștia l-au ucis cu ajutorul pumnalelor ascunse sub haine . Faptele de acest gen au continuat și prin oraș și au devenit o modă . Sicca în limba latină înseamnă pumnal și de la acest cuvânt își trag numele siccarii care sunt membrii aripii drepte a Partidului Zeloților .
„ Fanatismului politic i se adauga și exaltarea religioasă . Mulți profeți și mulți <<mesia>> , de tipul Theuda , promiseseră poporului mântuirea grabnică de toate suferințele65.
Un egiptean venit la Hierosolyma pretindea că este profet și convingea poporul să urce cu el pe Muntele Măslinilor unde-i asigura că vor vedea cum zidurile Hierosolymei se vor dărâma ascultându-l . Procuratorul Felix a luat măsuri imediate prin trimiterea armatei care a acționat rapid și eficient . Câteva mii de oameni au fost uciși , dar egipteanul a scăpat făcându-se nevăzut spune Flavius Iosephus .
Puternicei administrații și armate romane ostilă evreilor i se adăuga populația siriană , greacă și romană stabilită cu diverse scopuri în teritoriu . Dintre aceștia se distingeau ca cei mai înverșunați grecii din Caesarea care puneau în discuție până și dreptul de cetățenie al iudeilor în acest oraș . Luptele de stradă au fost deosebite , iar intervenția lui Felix a devastat lociunțele evreiești și a aruncat în închisoare pe mulți dintre ei . Gâlceava a fost supusă spre judecată Romei , dar grecii aveau oameni de frunte la Roma și au reușit să-și impună punctul de vedere , Nero emițând un decret prin care în Caesarea grecii erau stăpâni , iar evreii nu aveau drept de cetățenie66 .
„ Între timp Porcius Festus , trimis de Nero , l-a înlociut pe Felix în funcția de procurator”67 . Administrația lui a durat trei ani din 60 e.n. și încordarea relației ocupant-autohton s-a întins la maximum . Iudeii se luptau între ei , iar siccarii deveniseră o forță de temut . Festus a fost foarte ferm în decizii și ca și Pilat și Felix a luptat împotriva creștinilor fără a putea stopa creșterea numărului de credincioși68 . Tot acum Agrippa II contribuia la dezvoltarea Ierusalimului cu pavarea unor străzi , dar a ridicat și un turn de control din care se putea vedea ce se întâmpla în jurul Templului69 . Ca răspuns locuitorii au ridicat un zid care să împiedice vederea oficierilor din Templu de către Agrippa II . De această dată în lupta lor pentru apărarea legilor străbune iudeii au avut ca aliat pe împărăteasa Popeea care agrea religia iudaică și a intervenit favorabil lor de mai multe ori70 .
Al șaselea guvernator al Iudeii numit de către împăratul Nero a fost Albinus ( 62-64 e.n. ) . Primele măsuri ale lui Albinus au fost în sensul stabilirii ordinii și găsirii unui mod de a dialoga cu populația nemulțumită . Nu a fost posibil și în scurt timp el și-a depășit predecesorii în nelegiuiri și în măsuri luate cu menirea de a agita și mai mult poporul care era hotărât să pornească o luptă generală împotriva celor care încălcau drepturile și tradițiile străbune . După doar 2 ani el a fost chemat la Roma .
„ Ultimul procurator , Gessius Florus ( 64-66 ) , prin lăcomia , setea de sânge , lipsa de scrupule , prin acțiunile reprobabile , a grăbit izbucnirea revoltei . Florus nu avea nimic sfânt în el și jertfea totul de dragul aurului . Ceea ce predecesorii săi faceau în umbră căutând să dea mârșăviilor lor o aparență legală , el îndrăznea să facă fățiș , la lumina zilei ,disprețuind legea. Florus era îngăduitor numai cu siccarii , atunci când aceștia își împărțeau cu el <<prada>>”71 .
„Suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți cu toții să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau oriunde să aibă parte oriunde la străini de un trai mai bun . Mai are rost să lungim vorba ? spune și se întreabă Flavius Iosephus – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero”.
Umilințele de tot felul îndurate de populația Ierusalimului și crimele săvârșite de către Florus de ordinul miilor din rândul civililor a convins toată nația că ultranaționaliștii își aveau marea lor parte de dreptate în lupta lor neînfricată .
Începutul răscoalei a fost favorabil zeloților și 6000 de luptători romani au murit în aceste prime lupte . Legiunea de elită a lui Cestius și-a pierdut stindardul ( vulturul ) și entuziasmul luptătorilor evrei era la cote maxime . Eliberarea Ierusalimului ( oct. 66 e.n. ) a fost un motiv de mare sărbătoare și a fost bătută chiar monedă în amintirea acestui eveniment .
Conflictele din interiorul poporului evreu în secolele II î. Hr. – I d. Hr. au fost generate de cele două mari partide a saducheilor și a fariseilor . Saducheii îi sprijineau pe Macabei , nu admiteau tradiția orală , respingeau credința în înviere , în nemurirea și existența sufletului . Despre ei vorbesc și apostolii în Evanghelia lui Luca , Marcu sau în Faptele Apostolilor 23,8 . Fariseii erau naționaliști și își aveau originea în epoca Macabeilor . Aveau un respect deosebit din partea poporului , erau teocrați moderați și în pragul erei noastre aveau două școli : cea a lui Hillel și a lui Șammai , primul moderat , iar celălalt mai radical . Confruntarea dintre farisei și saducei înfățișează de-acum o societate evreiască scindată a flată în căutarea unor repere stabile și oarecum năucită de vârtejul creat de elenism în plină manifestare .
Aflați în conflict cu preoțimea oficială esenienii formau o comunitate religioasă retrasă și care nu participa la activitățile laice . Despre ei vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . În capitolele anterioare am redat cum îi descrie în Antichități iudaice pe esenieni Iosephus Flavius , tot el spunând despre ei că „refuzau plăcerea socotind-o răul însuși , socotind abstinența și înfrânarea de la patimi ca fiind virtutea însăși”72. Philon din Alexandria îi descrie în același mod spunând printre altele că „fiecare locuință [a lor ] are o cameră sfîntă pe care o numesc sanctuar sau unde împlinesc , în singurătate , tainele vieții desăvârșite” și că „păstrează scrierile întemeietorilor sectei unde se află modele al acestei cercetări alegorice”. Vechimea modului lor de viață este incontestabilă deoarece cele mai vechi scrieri ale Manuscriselor de la Marea Moartă sunt datate pe la mijlocul secolului III î.Hr. . Principalele lor trăsături erau practicarea celibatului și izolarea de restul lumii.
Zeloții reprezentau a patra mare componentă a societății evreiești a cărei origini și-a avut locul în timpul domniei lui Irod cel Mare . Prima lor manifestare de anvergură a avut loc după destituirea lui Archelaus și au venit la putere procuratorii . Atunci un galilean pe nume Iuda i-a condus în lupta lor , dar au fost învinși . Exista însă această partidă a zeloților care căpătase dimensiune națională .Din rândurile lor s-a desprins latura radicală – cea a siccarilor care înarmați cu un pumnal reușeau la anumite sărbători sau ceremonii să ucidă oameni de frunte sau oameni din mulțime .
E : Primul război iudaic .
Stăpânirea romană nu a fost privită cu ochi buni de majoritatea poporului evreu . Acceptată de nevoie autoritatea Romei s-a comportat cu țara evreilor și cu diaspora într-un mod discreționar . În țară numeroase abuzuri și tributuri impuse populației întrețineau ura poporului , iar mai marii Romei numiseră în mod constant, fără excepție , procuratori care nu cunoșteau legile strămoșești iudaice , nu le tolerau , le disprețuiau și care ignorau și provocau în același timp mândria unui popor cult al Asiei Mici care se pretindea un popor ales prin naștere și prin religia lor care le insufla acest lucru .
Procuratorii dornici de o îmbogățire rapidă , unii chiar liberți , conștienți că rămânerea în funcție era aproape întotdeauna scurtă , determinată de interesele schimbătoare ale căpeteniilor capitalei , procedau fără excepție la scoaterea cât mai multor bogății prin orice mijloace , sărăcind și batjocorind populația . Războiul iudaic ar fi putut începe câteva decenii înainte , societatea evreiască atunci fiind mai puțin pregătită să facă față temutelor legiuni romane , dar în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. atât saducheii , cât și fariseii , esenienii și cu atât mai mult zeloții nu mai vedeau altă soluție decât ridicarea poporului la luptă și organizarea lui în așa măsură încât lupta să aibă sorți de izbândă .
Amploarea pe care a căpătat-o această luptă a surprins autoritățile Imperiului Roman . Flavius Iosephus spunea : „ Dintre toate războaiele care s-au purtat , orașe împotriva altor orașe sau popoare împotriva altor popoare , secolul nostru nu a mai văzut ceva atât de mare și nu știu să fi existat vreodată vreunul asemănător aceluia pe care evreii l-au susținut împotriva romanilor” . Afirmația poate fi exagerată tocmai din cauza faptului că autorul a participat la luptă , fiind deci marcat de etapele și dimensiunea conflictului , dar raționalizând cauzele izbucnirii războiului și durata și dârzenia încleștării afirmația lui nu este foarte deplasată . Tot Flavius Iosephus precizează că fariseii , saducheii și esenienii acceptaseră inițial , în linii mari , stăpânirea străină , doar zeloții fiind cei care promovau violența73 .
Istoricul Tacitus spune : „ Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni mai puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”74 .
În secolul I e.n. , stăpânirea romană în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes . În plus nu-și putea plăti datoriile , încât raidurile asupra trezoreriei Templului pe motiv că nu și-a plătit impozitele stârneau indignarea . Numeroase bande de briganzi , niciodată pedepsite , își lărgeau rândurile cu faliți și agitatori . Majoritatea țăranilor erau îndatorați până peste cap . În orașele cu populație greco-iudaică atmosfera era tensionată adesea75.
Alfred Hârlăoanu enumera 5 argumente care dau sens hotărârii de a lupta a evreilor nefăcând din rezistența armată o nebunie curată : exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar făgăduit de parți , posibilitatea declanșării de revolte ale evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în succesiunea împăraților romani care putea conduce la un război civil , cunoscute fiind luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale76 .
Antisemitismul grecilor alexandrini și a celor palestinieni era unul deosebit . Autoritățile romane dădeau și ele apă la moară . Istoricul roman Tacit spune că „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul” . Gessius Florus provenea din Asia Mică elenizată . El îngăduia orice jefuire dacă i se aducea o parte din pradă77 .
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o gâlceavă dintre greci și evrei . Grecii și-au manifestat bucuria prin crime numeroase în cartierul evreiesc fără ca armata romană să intervină Paul Johnson afirmă că marea răscoală a fost un război civil între greci și evrei78 . Ce este sigur este faptul că grecii își foloseau influența lor asupra romanilor împotriva evreilor .
Florus găsește tot atunci cu cale să ceară bani din Trezoreria Templului . Ambele vești cea din Galileea și cea venită de la Florus au aprins la maximum spiritele populației evreiești . Ca urmare garnizoana romană din Ierusalim a fost masacrată . Ura răsculaților s-a manifestat și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim . „ Unul din primele lor acte a fost acela de a incendia arhivele Templului , pentru a distruge toate documentele privitoare la datorii”79 .
Zeloții au atacat trupele romane din afara Ierusalimului în mai 66 e.n. punându-le pe fugă . Orașe și sate fraternizau cu răsculații . „ Iudeea , Idumeea , Samaria și Galileea s-au unit împotriva dușmanului lor comun . O țară mare cât un timbru se ridicase împotriva Imperiului Roman”80 .
În drumul lor spre Ierusalim trupele romane conduse de Cestius Gallus au produs mari stricăciuni în Galileea de Nord și la Iaffa . Legatul Siriei Cestius Gallus a primit din partea lui Agrippa II 3000 de luptători și miza pe o victorie ușoară împotriva răsculaților . Agrippa II asigura pe răsculați că dacă se vor preda Cestius Gallus nu le va provoca nici un rău . Neajungând la nicio înțelegere romanii au atacat Ierusalimul , dar au fost prompt respinși de apărătorii evrei . Un nou atac a condus trupele romane în cartierele mărginașe ale capitalei , dar conștientizând că rezistența este hotărâtă să continue lupta și că ploile de toamnă care urmau să vină puteau întrerupe transporturile de provizii , Cestius Gallus ridică asediul și se retrase81 .
Retragerea romană s-a făcut cu numeroase sacrificii , existând pericolul de a distruge întregile detașamente romane . „ În această primă campanie împotriva iudeilor atât de disprețuiți , armata romană pierduse peste 6000 de oameni și întregul material de război . Legiunea pe care Cestius Gallus o alesese ca unitate de elită își pierduse vulturul ( stindardul trupelor romane înfățișa de obicei un vultur ) , fapt ce la romani echivala cu o înfrângere rușinoasă”82 .
Victoriile din toamna anului 66 e.n. au avut ca rezultat revitalizarea întregii națiuni evreiești . Bucuroși și plini de speranțe , conștienți de pericolul care-i urmărea pe mai departe doar în parte , ei aveau credința că Dumnezeu este de partea lor și că nimic nu-i putea opri pentru a deveni stăpâni în propria patrie .
Deosebită a fost pentru aceste momente organizarea realizată de căpeteniile evreiești . Ei au luat ca primă măsură crearea unui guvern din care făceau parte toate forțele importante ale națiunii , inclusiv clerul . Iudeea avea trei zone militare . Apărarea Ierusalimului o asigura armata condusă de Iosef Ben Gorion și Marele Preot Hanan . Teritoriul Galileei avea drept comandant pe Iosef Ben Matitiahu în fruntea a 100000 de oameni , iar toată țara edomiților era condusă de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania83 . Un consiliu format din 70 de oameni conducea țara , iar comandanții militari erau omnipotenți în teritoriul încredințat lor spre apărare .
Iosef Ben Matitiahu este una dintre personalitățile cele mai controversate și cunoscute din istoria poporuluii evreu . El este membru al unei familii distinse din Ierusalim , născut spre finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre . Era înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor . Educat la Ierusalim la cele mai bune școli , el continuă studiile la Roma , cunoștea limba greacă și era un bun cunoscător al problemelor vremii . El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus , autorul a două lucrări monumentale : „ Antichități iudaice” și „ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor” . Aceste lucrări prezintă cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii și până în timpurile sale . Caracterul său oscilant l-au făcut să sară dintr-o tabără în alta , să fie când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale orbit de frumusețea culturii grecești și romane sau a artei și disciplinei militare când atras , îmbătat de trecutul propriului popor , de religia acestuia și de promisiunea acestei credințe , pătruns de patriotismul extrem care electriza inima oricărui evreu .
Numit comandant al armatei din Galileea , având în preajma lui doi cărturari , pe Ioazar și Iehuda , Flavius Iosephus instruiește în spiritul disciplinei romane o armată numeroasă și avea o gatdă personală de 500 de oameni . Cu toate aceste dovezi de bun organizator și comandant , el nu era convins de posibilitatea unui succes deplin al armatelor evreiești în conflictul ce se apropia . Să fi dorit el o negociere cu reprezentantul Romei de pe o poziție de maximă altitudine ? Ezitările lui au fost sesizate și puse în discuție de oameni de frunte ai ai rebeliunii care izbucnise . Iochanan Miguș – Halav și Justus din Tveria cunoscându-l ca filoroman pun în discuție încrederea care trebuia avută în el și funcția cheie de comandant în Galileea , regiune care trebuia să dea prima față cu armatele romane84 .
Comportamentul lui Flavius Iosephus în Galileea s-a îndepărtat în cele din urmă de aprecierea și atașamentul poporului , iar rezistența din Galileea era ușoară acum pe taler în raport cu lupta ce se anunța .
La Roma împărarul Nero tocmai scăpase de un complot și participa la Jocurile Olimpice din Grecia , unde era permanent informat de toate necazurile care existau pe tot întinsul Imperiului . Moartea subită a lui Cestius Gallus l-a determinat pe împăratul Nero să numească în fruntea legiunilor pe care le mobiliza pentru războiul cu evreii pe un mare general al vremii , încununat cu laurii victoriilor împotriva bretonilor , dar care nu se mai bucura de atenția imperială de câtva timp – Titus Flavius Vespasianus .
Titus Flavius Vespasianus era în fruntea unei armate deosebi t de bine dotată și experimentată , nu mai puțin de patru legiuni : a V , a X , a XII și a XV se învredniceau să stingă focul dragostei de țară și acredinței oarbe a evreilor85 . Vespasian a plecat din Grecia în iarna anului 67 e.n. și pe măsură ce înainta „ toți principii din teritoriile învecinate , printre care și regele Agrippa II cu sora sa , Berenice , s-au prezentat la Vespasian , oferindu-și trupele și manifestându-și astfel atașamentul față de Roma”86 .
O armată care depășea o jumătate de milion de ostași deebarca în primăvara anului 67 e.n. la Akko . Iscusit , sigur pe el , experimentat , Titus Flavius Vespasianus a acționat fără o implicare totală , dar mușcând permanent din teritoriul răzvrătiților . El urmărea cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare pentru a putea realiza aprovizionarea evreilor pe această direcție . Primul oraș cucerit a fost Gabara fără o rezistență deosebită și primind o pedeapsă neîndurătoare . Următorul oraș vizat a fost Iotopata , dar aici rezistența a fost peste așteptări . Locuitorii au luptat cu tragere de inimă și au folosit toate mijloacele cunoscute de ei pentru a se apăra și pentru a pricinui cât mai multe pierderi romanilor . Aproape o lună și jumătate trupele romane au fost ținute pe loc , iar când au cucerit Iotopata în cele din urmă ele au dărâmat-o complet . Este inutil a se spune ce s-a întâmplat cu locuitorii care erau de ordinul zecilor de mii .Participând la rezistența de la Iotopata Flavius Iosephus s-a retras la timp cu câteva zeci de oameni în grotele din apropiere . Descoperiți fiind acești însoțitori ai lui Flavius Iosephus s-au ucis între ei , dar Flavius Iosephus s-a predat romanilor . Deși bănuitor la început Vespasian acordă încredere lui Flavius Iosephus , îi dă un statut deosebit și l-a pus în preajma fiului său – Titus87 .
Titus , fiul lui Vespasianus , venise cu două legiuni din Alexandria și deși mult mai tânăr , era atras de Berenice , sora regelui Agripppa II . În cinstea victoriilor romane Agrippa II a sărbătorit cu aceștia la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion continuau rezistența .
Rezistența de la Gamara a durat săptămâni în șir și când nu au mai avut încotro ultimii apărători s-au aruncat în gol de pe munte . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupalor romane . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupelor romane . Constatând oboseala propriilor trupe Vespasian le-a acordat în iarna anului 67 e.n. un respiro , concentrându-le la Caesarea .
Luna martie 68 e.n. aduce împlinirea unei așteptări pe care mizau evreii răzvrătiți încă de la începutul operațiunilor . Iulius Vindex , guvernatorul provinciei Gallia Lugdunensis s-a revoltat împotriva autorității imperiale88 . În luna aprilie 68 e.n. un aristocrat roman autentic , guvernator al provinciei Taraconensis ridica la luptă provinciile Hispaniei89 . Acesta se numea Servius Sulpicius Galba și atitudinea lui l-a aruncat pe împăratul Nero în brațele disperării . Trădat de legiuni , părăsit de escorta sa , împăratul Nero se va sinucide înspăimântat de sfârșitul ce i se pregătea . Era luna iunie 68 e.n. , dar gestul lui nu soluționase problemele interne ale statului roman . Războiul civil continua și în ianuarie 69 e.n. Marcus Salvius Otho reușea să-și pună în practică complotul pus la cale împotriva lui Galba . Acesta la rândul său nu era recunoscut de legiunile de la Rin conduse de Aulus Vittelius .
La 1 iulie 69 e.n. la Alexandria legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus cel dintâi din șirul împăraților flavieni . Acesta reușește să intre în Roma în toamna anului 69 e.n. și să-l ucidă pe Vittelius în decembrie a aceluiași an90 .
Acest răgaz nu a fost folosit de patrioții evrei în mod fericit . Dacă între anii 68-69 e.n. trupele romane nu s-au putut desfășura în voie și cu succes pentru cucerirea teritoriului evreiesc , zeloții evrei erau și ei divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie : cei moderrați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( 6000 ) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala și cei extremiști erau conduși de Simeon Ben Ghiora91 . Ei rivalizau între ei și-și disputau Ierusalimul și nu întreprindeau acțiuni împotriva romanilor în întinsul țării de teamă ca nu cumva să cedeze una celeilalte întâietatea asupra Ierusalimului . Ei nu depășeau 25000 de luptători92 și rivalizând între ei în timpul acestei destinderi reușiseră să nu se întărească , ci să pună în pericol și să-și distrugă rezervele și să distrugă cartiere importante ale Ierusalimului . Cu siguranță aceste fapte nu mai erau expresia interesului național , ci mai degrabă dovada ambițiilor personale și a isteriei de grup a unor persoane care îmbătate de câteva succese notabile se credeau invincibile de drept divin .
Împăratul Vespasian a acordat cinstea cuceririi Ierusalimului fiului său Titus . Dio Cassius spune că Titus a încercat “ să ajungă cu ei la o înțelegere atât prin tratative , cât și prin făgăduieli . Neobținând niciun rezultat , s-a văzut nevoit să înceapă ostilitățile.După perioada de început,în care luptele s-au dat cu rezultate nedecise,Titus se văzu în sfârșit învingător și începu un asediu al Ierusalimului93.Mai veche relatarea lui Tacitus întărește cele spuse de Dio Cassius:„Caesar Titus,ales de tatăl său pentru a supune Iudeea,…,se bucura acum de o influență și reputație mai strălucită ,deoarece provinciile și armatele rivalizau între ele pentru a-i câștiga încrederea”94 . Suetoniu spune și el că lui Titus i s-a încredințat „misiunea să supună Iudeea“95 .
Proclamat împărat în Orient și instalat la Roma , Vespasian nu putea vedea cu ochi buni încăpățânarea evreiască . În ultimă instanță pentru păstrarea tronului noul împărat trebuia să soluționeze repede rezistența dusă la extrem a acestei regiuni . La fel fiul său avea toate motivele să fie îngrijorat . Evreii rezistaseră 4 ani de zile . Un insucces i-ar fi putut detrona .
„ Trei iudei îl ajutau pe Titus în această misiune dificilă : regele Agrippa II , care și-a alăturat trupele celor romane , renegatul Tiberiu – Alexandru , fost procurator al Iudeei , care lupta împotriva propriului său popor , adăugând trădarea politică celei religioase și , în sfârșit , Iosif Ben Matitiahu – Flavius , care îl însoțea pretutindeni pe Titus și care , fiind prizonier al romanilor , era de această dată călăuza lor în propria sa țară . Acești trei iudei făceau parte din Statul Major al lui Titus . În ajunul sărbătorii de Pesah ( Paștele evreiesc ) , când Ierusalimul era încă deschis , grupuri numeroase de oameni din Iudeea și din străinătate au sosit pentru a apăra Cetatea Sfântă . Conducătorii din Iudeea au trimis soli la coregionalii lor din țările Eufratului , pentru a le solicita ajutoare . Ele au sosit în timp util la Ierusalim . Zidurile capitalei au fost bine întărite și altele noi înălțate . Capitala era pregătită să reziste eroic mașinii de război romane”96 .
Titus dorea soluționarea grabnică a conflictului dacă se putea pe cale pașnică , dar orice propunere și negociere a fost respinsă . Începutul ostilităților a fost favorabil evreilor , legiunea a X-a fiind surprinsă și pusă pe fugă , Titus însuși fiind în pericol de a deveni captiv în urma unei misiuni de recunoaștere . Aceste succese ale apărătorilor orașului au fost în măsură să pună pe gânduri și să-i facă pe romani să trateze cu toată seriozitatea lupta care se desfășura . În aprilie 70 e.n. asediul orașului începea , romanii fiind poziționați riguros în trei puncte din jurul orașului .
Aflați la adăpostul puternicelor ziduri ale Ierusalimului apărătorii foloseau toate mijloacele pentru a se apăra , iar romanii trebuiau să fie pregătiți în orice ceas din zi și din noapte pentru a preveni eventualele atacuri prin surprindere . Berbecii folosiți de romani își atingeau ținta , dar zidurile groase încă rezistau . Mari pierderi în oameni și cheltuieli enorme i-au adus pe romani în cartierul nordic Bezeta , dar zeci de zile au fost ținuți pe loc . Propunerile de pace și negociere a lui Titus au fost din nou respinse , deși rezervele de tot felul ale asediaților erau pe sfârșite . Cetățenii Ierusalimului căutau să scape cu fuga , dar mulți dintre ei erau prinși de romani în afara Ierusalimului și crucificați . Iosephus Flavius era spunea că erau atât de mulți răstigniți „încât în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupuriile omenești “ . Trupele romane din ordinul conducătorului lor nu mai cruțau acum pe nimeni, dar acesta nu era un caz singular .
Dată fiind gravitatea situației asediații se luptau și se apărau în fiecare zi . În oraș populația săracă care nu putea fugi era chinuită de foamete , de boli și murea în număr mare . Informat de problemele asediaților , sigur că victoria era doar o chestiune de timp , Titus a întărit asediul . Pătrunși și în oraș ei reușesc cucerirea fortăreței Antonia .
Hotărârea zeloților era însă una extremă . Noile propuneri erau respinse încă o dată . În oraș însă „sacrificiul nu se mai oficia din lipsă de animale rituale “97 . Moneda nu mai însemna nimic și cei de la care s-au păstrat scrieri din aceste momente povestesc situații extreme la care au ajuns locuitorii Ierusalimului .
Luna iulie a anului 70 e.n. i-a aflat pe ostașii lui Titus în fața Marelui Templu pentru a-l cuceri . Deși a dorit să nu distrugă Templul din cauza intensității luptelor acesta a fost incendiat . Curios Titus a pătruns în Sfânta Sfintelor , dar nu a cruțat niciunul din preoții care i s-au predat . Singura rezistență care se mai ducea era cea din Orașul de Sus .
„ La 9 Av – ziua comemorării distrugerii primului Templu – , Templul a fost cucerit și incendiat ; câteva săptămâni mai târziu , orașul a căzut . Zeci de mii de supraviețuitori au fost aruncați pe piețele de sclavi . Candelabrul ( Menora ) Templului a putut fi văzut în triumful lui Titus , pe care l-a imortalizat , în Forum , arcul care se poate vedea și astăzi . Iudeea era îngenuncheată”98 .
Negocierile lui Titus cu Iochanan Ben Ghișala și cu Simeon Ben Ghiora au eșuat . Ultima etapă a cuceririi Ierusalimului se da cu forțele evreiești sleite de puteri și deznădăjduite . „ După un asediu de 5 luni , întregul Ierusalim a fost distrus , prefăcut în cenușă,înecat în sânge,aflându-se acum în puterea dușmanului . Luptătorii evrei căzuți prizonieri au fost ori executați , ori transformați în sclavi “99 .
Istoricul Suetoniu spune că Titus a cucerit Ierusalimul „ de ziua de naștere a fiicei sale “100 , iar Dio Cassius precizează că „între alți prizonieri care căzuseră în mâinile prizonierilor a fost și Bargioras , conducătorul iudeilor . … . Și așa a căzut Ierusalimul în chiar ziua de Saturn ( sâmbăta ) , zi pe care iudeii o cinsteau cu deplin respect până azi . Din acea vreme , iudeii care respectau legea strămoșească au fost obligați anual la un impozit anual de 2 denari pentru Iupiter Capitolinus . După această campanie atât Vespasian cât , și Titus luaseră titlul de imperator , dar niciunul , nicialtul nu-și luaseră cognomenul de Iudaicus , deși li s-au decretat toate celelalte onoruri pe drept câștigate după o asemenea victorie , precum arcuri de triumf “101 . Victoria romanilor „ n-a fost o victorie eroică , ci o victorie asupra unor eroi “102 .
„ Titus a lăsat la Ierusalim legiunea a X-a ca armată de ocupație și a plecat spre Caesarea Philippi , reședința lui Agrippa II”103 . Apoi Titus a purces spre Roma la capătul festivității organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis .
În cinstea victoriei au apărut medalii cu „ inscripția :” Iudeea devita “ , “ Iudeea capta “ . Mii de captivi evrei au fost vânduți ca sclavi în Asia . În târgurile Orientului Mijlociu , sclavul evreu devenise o marfă curentă “104 .
„ După căderea Ierusalimului , n-au mai rămas decât trei centre de rezistență evreiești . Herodium , cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada , spectaculoasa stâncă înaltă de 1300 de picioare , la marginea deșertului iudeu , pe care Irod o transformase într-o mare fortăreață , în 37 – 31 î.e.n. . Nu se putea ajunge la ea decât pe o << potecă șerpească , după cum a numit-o Iosephus >> “105 .
Fiul lui Iuda Galileanul ,Menahem a cucerit Masada pentru evrei în anul 66 e.n. . Această ultimă rezistență era condusă de fiul lui Menahem – Eliazar . Operațiunile de asediu și de cucerire au fost conduse de generalul Flavius Silva care avea „ la dispoziție întreaga legiune a X-a , plus trupe auxiliare , precum și nenumărați prizonieri de război evrei pe post de brațe de muncă “106 . În discursul ultim către ai săi Eleazar îmbărbătându-i le-ar fi spus : „ Femeile noastre să moară nebatjocorite , copiii noștri fără să fi gustat sclavia . Să ne fie giulgiu veșnic faima “. Eleazar cerea a așadar celor care îl urmaseră să se sinucidă împreună cu el , faptul petrecându-se întocmai .
Era luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. când totul se sfârșise pentru apărarea națională a Iudeei . Numărul victimelor , un subiect de discuții aprinse , sărăcise și sub aspect demografic Iudeea .
F : Evreii în timpul dinastiei Flavilor ( 69 – 96 e.n. ) .
Dinastia Flavilor obține primul succes notabil prin victoria asupra evreilor . Lucrări importante care surprind primul război iudaic susțin că evreii ar fi pornit războiul într-un moment neprielnic , când niciun popor din afara Imperiului Roman nu desfășura o acțiune majoră împotriva romanilor . Se sugerează oarecum că evreii nu ar fi fost în relații deosebite cu nicio regiune euro-asiatică sau nord-africană , ceea ce este inexact . Relațiile evreiești existau de multă vreme atât cu parții , cât și cu principii și cu provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși fie prin diaspora , fie chiar prin cetățenii evrei însuși . Fiind un teritoriu atât de disputat , iar evreii o populație atât de activă nu trebuie să mire pe nimeni de ce la o primă privire asupra istoriei lor putem fi total dezorientați din cauza atâtor tendințe existente în sânul unui popor altfel cunoscut ca unul deosebit de unit și de conservator în credință și sânge . Este drept deasemenea că elenismul mai mult decât celelalte perioade bulversase și scosese din tiparurile rigide ale tradiției iudaice , deopotrivă , bună parte a etniei evreiești fie din țara de origine , fie din diaspora , însă nici acum niciunora nu le era rușine să-și mărturisească originea .
După izbucnirea conflictului una din așteptările lor a devenit fapt . Războiul civil din Imperiul Roman le dădea răgaz , dar răgazul a fost folosit pentru a se lupta între ei . La fel de adevărat este faptul că în afara granițelor niciun conflict major nu izbucnise împotriva romanilor .
Înaintea cuceririi Marelui Templu dintre cei care au reușit să iasă din interiorul capitalei pe cale de a fi cucerită era și conducătorul fariseilor pacifiști – Iochanan Ben Zachai . Părăsise orașul prefăcându-se că este mort și fiind scos într-un sicriu de cei care-i împărtășeau vederile . Înfățișându-se comandantului roman i s-a promis coroana regală după victoria deplină , dar el a refuzat și a cerut și „ obținut din partea lui Vespasian dreptul de a înființa o școală la Iamnia “107 .
„ Distrugerea Templului a fost resimțită în mod tragic de evrei , care – mai mult – i-a traumatizat profund “108 . Centrul politic , religios și economic al evreilor care fusese Ierusalimul , supraviețuia acum doar sub aspect religios de natură fariseică prin centrul de la Iamnia . Deși atinse greu în dezvoltarea lor firească , comunitățile evreiești fie din mediul rural , fie din cel urban au supraviețuit . Fiscus iudaicus impus de Vespasian obliga pe evrei să plătească direct statului roman și nu Templului ca înainte .
„ La Iamnia , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său pe cei mai vestiți învățați , care au creat un nou sistem legislativ de fastură religioasă , aplicat mai apoi în toate țările în care erau dispersați evreii . S-au elaborat legile civile , problemele de învățământ , s-au stabilit rugăciunile , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor – adoptate ulterior de toți evreii din Diaspora “109 .
Diaspora își va dubla de acum înainte contribuția la supraviețuirea poporului evreu . „ Supremația rabinismului se va afirma ca fiind o necesitate stringentă , dictată de auspiciile nefavorabile sub care comunitățile trăiau . Nevoia unui lider care nu putea să fie politic va conduce la crearea unui curent prorabinic , religia rămânând singura alternativă pentru prezervarea identității naționale . În același timp , prerogativele rabinului vor crește considerabil , acesta devenind în realitate singura autoritate recunoscută de de evreii din diasporă , dar și de către autoritățile locale . Deși deposedați de drepturi în Palestina , rabinii în diasporă vor reprezenta pentru evreii exilați simbolul mențineriii ființei naționale , orizontul de speranță al fiecăruia dintre ei , dar și necesitatea de a menține unitatea națională pentru a rezista vitregiilor istoriei”110 .
Responsabilitățile rabinilor erau extinse și în plan administrativ și judecătoresc . Ei deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești de pretutindeni în limitele permise de autoritățile romane care tolerau această instituție tocmai pentru evitarea altor probleme .
„ La Iavne s-au alcătuit rugăciuni , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor , legile civile și programele școlare , adoptate apoi de evrei în toate răspândirile . Mesagerii erau trimiși pretutindeni pentru a vesti legile și controla aplicarea lor . În felul acesta s-a realizat unitatea poporului , deși locuia pe toată suprafața pământului , atât cât era cunoscută , în primul secol al erei noastre .
Sub influența școlii de la Iavne a progresat și orașul Lud care devenise deasemenea un centru de școli și în care s-au stabilit numeroși învățați ai vremii “111 .
Despre Iavne ( Iamnia ) Paul Johnson spune : „ Acolo au fost înmormântați Sanhedrinul și statul , în locul lor întâlnindu-se un sinod al rabinilor , într-o vie , lângă o hulubărie , sau în mansarda unei case . Rabinul și sinagoga au devenit instituțiile normative ale iudaismului , care din acest moment avea să fie o credință congregaționistă . Academia de la Iavne stabilea calendarele anuale iudaice “112 .
După Distrugerea Templului și după instalarea noii ordini în Iudeea existase pericolul real al dispariției credinței iudaice , nu numai a diminuării ei atât în teritoriul de origine al evreilor , cât și în diaspora . Atracția spre celelalte credințe orientale sau elene ar fi putut cauza dispariția oricărui nucleu de coeziune în rândul evreilor , astfel încât inițiativa lui Iochanan Ben Zaccai ne apare ca una salvatoare a națiunii evreiești . El va părăsi cele lumești în jurul anului 80 al erei noastre . „ Încă din zilele lui Iochanan ben Zaccai a urcat pe scara demnităților Rabi Gamaliel al doilea , nepotul lui Rabi Gamaliel cel care a fost președintele Sanhedrinului , înainte de căderea Ierusalimului și fiul lui Shimon Gamliel șef al Ierusalimului “113 .
Demn de subliniat este faptul că atâta timp cât Agrippa II și sora sa Berenice s-au aflat în grațiile guvernării romane , imperiale chiar , atitudinea față de evrei a fost mai dulceagă . Presiunile lui Vespasian și a familiilor influente de la Roma l-au obligat pe Titus să se îndepărteze de iubita sa Berenice , care a fost nevoită să revină în Israel pe proprietățile lui Agrippa II . La moartea lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost atașată provinciei romane Siria114 .
Ultimul reprezentant al dinastiei flaviene a fost împăratul Domițian care a domnit între anii 81 – 96 e.n. . El era fratele lui Titus și domnia sa a fost era a cărui bilanț trebuie acceptat ca dezastruos . Deosebit de preocupat de cheltuieli enorme și de lux și în același timp având la frontierele dunărene numeroase conflicte care l-au obligat să pornească războaie cu dacii , cvazii și marcomanii în care armatele i-au fost învinse , au obținut victorii a la Pyrhhus , el a fost nevoit să impună locuitorilor Imperiului impozite împovărătoare , suplimentare . Acestea vor viza pe evrei „ în special datorită abilităților comerciale unanim recunoscute . Nemulțumirile acestora se vor concretiza într-un adevărat lanț de revolte și răscoale prompt reprimate de către trupele romane “115 . La fel el s-a dovedit atât de neclintit în privința iudaismului și creștinismului încât dacă un cetățean roman era bănuit că fraternizează cu una dintre aceste credințe era pedepsit . Un exemplu notabil în acest sens a fost o familie care-i era rudă – familia consulului Flavius Clemens . Acesta și soția sa Domitilla erau bănuiți că ar cocheta cu credința iudaică și că ar fi filoevrei . Flavius Clemens a fost condamnat la moarte în timp ce Domitilla a fost exilată116 . În timpul domniei lui , Gamaliel al II-lea conducea Tribunalul Suprem de la Iamnia . „ Atitudinea lui față de evenimente era mai mult politică decât mistică . El era convins că numai prin dialog , prin contact permanent cu autoritățile romane se putea ameliora situația din țară . De accea , el , în principiu , nu s-a opus nici studiului culturii eleno-romane și nici colaborării cu romanii în administrarea țării “117 . „ El a permis de pildă ca evreii să poată frecventa băile de la Tveria , deși la intrarea în aceste băi se ridicase o statuie a zeiței Afrodita . << Statuile acestea – spunea el fanaticilor – nu sunt pentru mine decât niște podoabe fără nimic sfânt >> . Aceste atitudini oarecum liberale i-au atras dușmănia fanaticilor care la un moment dat l-au înlocuit cu Rabi Eleazar Ben Azaria . Curând însă au trebuit să-l aducă la conducerea supremă a țării , întruchipată de președenția Tribunalului Suprem de la Iavne “118 . În sensul valorificării propriei viziuni politice el a călătorit la Damasc , atunci cel mai important centru roman din Orientul Apropiat , și la Roma, reușind să obțină pași importanți pe calea colaborării cu stăpânii romani și unele prevederi privind persecuția evreilor și-au încetat existența .
Între secolul I î.e.n. – I e.n. „ tradiția ebraică relateză că au fost cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat , pe rând , ultima fiind acea a lui Hillel și Șammai . Unul dintre ei era președintele Sanhedrinului și era numit nasi,“principe “ , celălalt era vicepreședinte , numit ab bet din , << tată al casei judecății >> ”119 . Hillel era născut în diaspora la Babilon .
„ În viziunea lui Șammai , esența Torei consta în detaliile sale ; dacă nu înțelegeai corect detaliul , sistemul își pierdea complet sensul și nu se putea susține . Pentru Hillel esența Torei rezida în spiritul ei ; dacă sesizai corect spiritul , detaliul nu mai conta atât de mult . Tradiția opunea mânia și pedanteria lui Șammai , smereniei și omeniei lui Hillel “120 . Epoca cunoscută sub numele de tanaim începe odată cu formarea ucenicilor lui Hillel și continuă până în jurul anului 220 e.n. în timpul lui Iuda Ha-Nasi înșirând 6 generații .
Se afirmă că Isus ar fi putut fi un elev al lui Hillel sau că ar fi fost unul dintre cei care-i împărtășeau ideile . La fel ca și în cazul lui Hillel genealogia lui Isus coboară până în timpul împăratului David , mai mult chiar, în cazul lui Isus Evangheliile afirmă că el descinde de la Avraam însuși . Rudă cu Ioan Botezătorul de care este botezat și care făcea parte din grupurile de baptiști din apropierea Iordanului , Isus a intrat în polemică aprinsă cu înalte fețe bisericești ale vremii și în timpul procesului întrebat fiind dacă este Fiul lui Dumnezeu a răspuns:„Da, sunt ”121 . Această afirmație l-a condamnat definitiv și a fost crucificat de autoritățile romane din ordinul lui Pilat din Pont . Ucenicii săi însă nu au încetat să creadă în el și au susținut că a treia zi după moartea sa li s-a arătat viu după cum le spusese înainte . De menționat că Marele Preot ceruse pază specială la mormântul său(soldați romani ) și că a treia zi Isus lipsea din mormânt . Învățătura lui a continuat să se dezvolte câștigând numeroși adepți printre care și Pavel din Tarsul Ciliciei , un elev al școlii lui Gamaliel cel Bătrân și la început un prigonitor al noii credințe . El s-a convertit după cum va susține în urma unei întâmplări și viziuni pe drumul Damascului relatată în Noul Testament .
Primul război iudaic avusese un caracter mesianic din această cauză iudeo-creștinii nu participaseră la el . Unii dintre ei „ au părăsit Ierusalimul de la început și s-au retras peste Iordan , formând comunități mai importante la Pella și Kokaba . Iudeo-creștini se asimilează cu ceilalți creștini sau formează secte iudaizante ( nazareii , ebionițiii ) “122 . Iudeo-creștinii care au rămas în Ierusalim în timpul primului război iudaic , fie au pierit ca urmare a războiului , și acest lucru s-a întâmplat majorității lor , fie s-au împrăștiat . Dacă începuturile Bisericii creștine au avut numai evrei din Palestina , apoi din diaspora și ulterior simpatizanți ai culturii ebraice din diaspora , după răspândirea mesajului lui Pavel și după distrugerea Templului ceea ce este cunoscut sub numele de creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii .
Mai trebuie remarcat faptul că evreii secolului I î.e.n. – I e.n. trăiau cu o doză suficientă de obsesie , cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia . Au fost destui înaintea lui Isus despre care s-a spus sau care au spus despre ei însuși că sunt Mesia . La fel și după Isus au existat de-a lungul secolelor oameni despre care s-a spus sau pretindeau că sunt Mesia . Toate aceste aspecte vor fi analizate separat într-un alt capitol , fiind amintite acum pentru a sublinia diversitatea și spiritul epocii .
În perioada imediat următoare cuceririi Ierusalimului și dărâmării Templului de către romani aceștia au numit țara tot Iudeea după numele celor care au luptat atât de crâncen , iar ulterior i s-a dat numele de Palestina , nume care derivă de la numele unei populații semitice ca și evreii – filistenii .
CAPITOLUL IV : Evreii în timpul secolului antonin ( secolul II e.n. )
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian
După asasinarea lui Dioclețian în septembrie 96 e.n. la conducerea Imperiului Roman a fost promovat senatorul Marcus Cocceius Nerva care urcase pe scara demnităților publice din timpul împăratului Nero , având în anul 96 e.n. vârsta de 66 de ani . În timpul domniei sale au fost emise ordine de la Roma prin care se prevedea îmbunătățirea situației evreilor , aceste ordine fiind elaborate tocmai pentru că cei care conduceau în teritoriu mențineau tonul și atitudinea aspre în privința evreilor123 . „ Nerva a dispus desființarea impozitului pe care evreii erau obligați să-l verse statului roman ( “ Fiscus iudaicus “)”124 . Încă de acum roadele centrului de la Iavne încep să se arate prin creșterea numărului și prosperitatea comunităților și a centrelor școlare . „ Izvoarele vremii pomeneau de comunități noi la Avziv , Așkelon , Tveria , Acco , Ieriho , și alte zeci de localități mici . Comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iavne , spre a putea interveni pe lângă Senat în favoarea evreilor din Eretz Izrael”125 .
Bolnav , simțindu-și sfârșitul aproape , Nerva îl va adopta pe Marcus Ulpius Traianus și l-a ridicat la rangul de coregent cu titlul de Caesar126 . După dărâmarea Templului sentimentele evreilor față de stăpânirea romană nu au fost niciodată din cele mai bune . Sufereau în tăcere și fiind în relații bune între ei atât în imperiul roman , cât și în Regatul Part , ei credeau în eliberarea lor . După anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod simțitor .
În al doilea deceniu al secolului II e.n. evreii au fost încurajați de acțiuni militare ale parților împotriva romanilor . Încheierea greului război cu dacii a făcut posibilă concentrarea a numeroase trupe romane în Orientul Mijlociu pentru cucerirea Regatului Part .
Revoltați de modul în care erau tratați evreii din diaspora încurajați și de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră după primul război iudaic , s-au răsculat în Egipt , Cyrenaica și Cipru , anii 115-116 fiind cei ai unor cruzimi de neînchipuit atât a evreilor , cărora li se aliaseră și localnici egipteni , asupra grecilor , cât și invers . Tulburarea începută este descrisă de istoricul Dio Cassius , cele întâmplate fiind de domeniul incredibilului . El spune că în Cipru atât de crudă a fost reacția evreiască încât multă vreme după evenimente dacă se întâmpla ca un evreu să naufragieze pe insulă el era imediat ucis . Revolta a fost de o dimensiune maximă , împăratul Traian fiind nevoit să trimită generalii cei mai buni pentru a stinge conflictul . Dio Cassius pomenește ca și comandant pentru luptele din Egipt și Cirenaica pe Lucius Quietus , dar este mai probabil să fi fost Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru în fruntea unui detașament al legiunii VII Claudia a fost trimis Caius Valerius Rufus . Răscoala n-a putut fi stinsă pe cale pașnică și doar reprimarea ei brutală a restabilit puterea romană în teritoriu . Dio Cassius pomenește de sute și sute de mii de morți dintre evrei și romani , astfel încât numărul victimelor de ambele părți fie și redus de patru ori ar fi enorm și ar ilustra dimensiunea neînțelegerii și situației create . „ Populația evreiască din Cipru a fost complet nimicită . Venerabila sinagogă din Alexandria , o capodoperă arhitectonică a fost în întregime distrusă”127 .
Împăratul Traian a numit în funcția de guvernator al Palestinei pe generalul Lusius Quietus , de origine maur , cu o experiență militară deosebită și o contribuție enormă la succesul în războiul dacic . Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat mână liberă legiunilor pentru a tempera prin crime populația . Domnia glorioasă a lui Traian a însemnat pentru evrei o experiență nefastă și traumatizantă .
Principatul Adiabenei a cărei regalitate domnitoare , după cum am amintit , în urmă cu un secol a trecut la iudaism , a luptat alături de evrei , fiind învins în cele din urmă . Deasemenea evreii din Babilon unde aveau comunități deosebit de prospere și relații bune cu regalitatea partă au susținut luptele împotriva romanilor , fără succes însă .
B. Al doilea război iudaic
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus . El a fost adoptat și numit împărat după moartea lui Traian cu sprijinul influentei soții a acestuia – Plotina . Împăratul Hadrian a fost atras de cultura greacă , fiind înconjurat de numeroși intelectuali greci și la începutul domniei lui a destituit și ucis pe generalul Lusius Quietus , guvernatorul Palestinei și nu s-a arătat ostil evreilor , fiind dornic de stabilitate și reconciliere . Acest început de domnie liniștit pentru evrei a fost repede dat uitării după ce din anul 127 e.n. destule școli au fost închise și manifestările religioase au fost îngrădite128 . Pregătirile evreiești pentru un nou război de proporții continuaseră ani în șir în peșteri , tunele depozite de armament și materiale fiind îmbunătățite și tinerii se antrenau în locuri ferite de privirea ochilor lumii . Din nou la doar 6 decenii după marea înfrângere suferită evreii își puneau speranța în obținerea independenței .
Fiind un împărat luminat Hadrian dorea construcții mărețe care să-i poarte prin timp măreția domniei . „ În timp ce evreii nu încetaseră să spere într-o posibilă reconstruire a Templului – probabil chiar datorită lui Hadrian ; împăratul a decis să restaureze capitala , însă sub forma unui oraș roman : Colonia Aelia Capitolina . În plus , în spiritul legii romane care interzicea mutilările corporale , și probabil nu din ostilitate deosebită față de evrei , a interzis circumcizia”129 . Aceste două hotărâri sunt semnalate de Dio Cassius , iar inflamarea întregii suflări evreiești a fost fără margini . Tot Dio Cassius spune că împăratul Hadrian a făcut o vizită în Orient încheindu-o în anul 132 e.n. . În tot acest timp el spune că evreii nu au îndrăznit să se răscoale . După plecarea împăratului însă , deși în teritoriu staționau 2 legiuni , „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar și mulți dintre neevrei au venit în ajutorul lor”130.
Liderul spiritual al evreilor era acum rabi Akiva ben Iosif care a trăit între anii 50 – 135 e.n. . El se trăgea dintr-o familie săracă și analfabetă în același timp . El însuși a fost păstor și analfabet în tinerețe . S-a căsătorit cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului acelei vremi și a fost îndemnat să se școlarizeze împreună cu fiul său . În mod surprinzător el a reușit să devină unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale și conducătorul spiritual și laic al evreilor131.
O altă personalitate care se ridică și se consacră cu ocazia acestui război este Simeon Bar Kohba , numit și bar Kozba . Aceste două nume sub care este cunoscut se situează la extremele semnificației lor . Fiul Stelei era unul al speranței , iar fiul minciunii este cel al dezamăgirii poporului după cele întâmplate în război sau a celor care nu crezuseră în el . El este descris ca un conducător de mână forte , de o forță care ținea mai de grabă de ordinul irealului și reușea să convingă luptătorii să-i fie devotați chiar și în cele mai grele condiții . I se reproșa lipsa de pietate . Poporul își punea în el speranțele , într-un Mesia militar datorită priceperii lui militare și a calităților fizice . Beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva ben Iosif , Simeon Bar Kohba și-a sporit autoritatea . Folosindu-se de simpatia poporului față de el rabi Akiva ben Iosif a spus despre Bar Kohba : “Acesta este Regele Mesia “ . Numeroși membri ai Sanhedrinului nu credeau în mesianismul lui Bar Kohba , printre care și rabi Akiva Iohanan ben Torto .
În lupta începută răsculații au dat dovadă de o mobilizare , organizare și solidaritate deosebite . Au fost puse în circulație și monezi care purtau înscrierea : “Șimon Nasi ( prinț ) al lui Israel “ și “ Pentru eliberarea Ierusalimului “ . Un alt mare secondant al lui Bar Kohba a fost unchiul său Eleazar din Modin , dar spre sfârșitul răscoalei relația lor s-a deteriorat132 . Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și ale luptătorilor săi au căpătat dimensiune de legendă . Bar Kohba se spune că prindea bolovanii lansați de catapultele romane între genunchi și că luptătorii săi smulgeau din rădăcini cedrii Libanului133 .
De subliniat este faptul că la acest al doilea război iudaic creștinii nu participau și nu îl sprijineau . „ În anul 132 , când a avut loc răscoala , creștinii și evreii erau considerați adversari pe față , chiar dușmani”134 . Iudaismul secolului I și II e.n. era suficient de matur pentru a accepta creștini în sinagogile lor , chiar și pentru a-și expune punctul de vedere , nu însă pentru a și-l impune . Creștinismul “ atacase “ în special prin sfântul Pavel , iar diminuarea numărului de iudeo-creștini după al doilea război iudaic îndepărtase iudaismul de creștinism . Îndepărtarea a devenit ruptură și apoi separare , chiar rivalitate . Iudaismul nu putea conviețui cu creștinismul deoarece primul aștepta încă venirea lui Mesia , în timp ce al doilea susținea că acesta deja sosise . Evreii nu așteptau un Mesia așa cum fusese Isus , ei sperau într-un Mesia care să le întruchipeze toate așteptările și care să facă din ei cel dintâi popor al lumii . Simon Bar Kohba când și-a început războiul nu a făcut distincție între comunitățile grecești sau creștine . Mai mult rugăciunea zilnică împotriva ereticilor a fost extinsă și asupra creștinilor încă din timpul lui Gamaliel al doilea135.
Revolta care s-a declanșat în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană . Romanii nu au bănuit că evreii vor cuteza să se răscoale încă o dată și dacă ar fi făcut-o ei credeau că i-ar corecta repede . Se poate ca ei să fi mizat pe faptul că-i păștea un conflict izolat care nu ar fi necesitat decât mici detașamente din legiunile staționate în zonă și nu mișcarea națională care avea loc atunci . Doi Cassius spune că evreilor li s-au alăturat și neevrei ceea ce ilustreză faptul că stăpânirea romană nu era peste tot în asentimentul populației .
„Tabăra militară centrală a romanilor,în care se afla guvernatorul Tinius Rufus , a fost atacată și învinsă”136 . Prestigiul romanilor era încă o dată pus la colț de trupe pe care în mod normal trebuiau să le învingă fără probleme . Mai mult forțele romane au fost întărite de trupe proaspete venite din Siria , dar din nou surpriză și dezastru pentru romani . Aceste trupe au fost spulberate și Ierusalimul eliberat.Ei au „ocupat o vreme Ierusalimul ,dar orașul nu mai avea ziduri și nu mai putea fi apărat “137 .„ Într-un singur an , insurgenții au cucerit 50 de cetăți întărite și aproape 1000 de sate și orașe , reușind să fie la un moment dat , stăpânii întregii țări”138 .
Neputând face față situației Tineus Rufus a fost nevoit să apeleze la ajutorul trupelor de pe întinsul Imperiului Roman printr-un raport trimis la Roma . Luând în serios rebeliunea evreiască Hadrian a condamnat concentrarea de trupe pentru încheierea grabnică a conflictului . „ În Palestina au fost concentrate legiuni din întregul imperiu , inclusiv din Britania și de la Dunăre , încât evreii au ajuns să se înfrunte cu nu mai puțin de douăsprezece dintre acestea . Și din nou metodele romane au acționat încet , dar sistematic și sigur , dezbinând și izolând forțele rebele , flămânzind grupuri răzlețe și obligându-le să se predea , apoi , treptat , strângând lațul în jurul centrelor de rezistență rămase”139 .
Conducerea trupelor a fost încredințată de împăratul Hadrian generalului Iulius Severus care înainte învinsese pe britani și era unul dintre cei mai pricepuți generali ai Imperiului . Rezistența evreiască a durat până în vara anului 135 e.n. , fiind constrânsă în acest război de uzură , să se lovească de toate problemele cauzate de un conflict îndelungat . Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar situat în sud-vestul Ierusalimului . Numărul mare al trupelor romane și experiența acestora s-au impus în cele din urmă entuziasmului , naționalismului și numărului mic al evreilor conduși de Simeon Bar Kohba . Ultima cetate în care s-a retras și apărat Simeon Bar Kohba a fost Betarul . În urma unor lupte groaznice și a unei trădări romanii au pătruns în oraș și nu au lăsat nimic viu . Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au preferat să moară luptând decât să se predea în mâinile învingătorilor . Dio Cassius dă o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni dintre cei care au luptat sau alții „ din pricina foametei , focului și săbiei . Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”140 .Tot el spune că după victorie împăratul Hadrian comunicând succesul Senatului nu a adresat și formula tradițională : „ Eu și legiunile mele suntem bine “ .
Victorioși romanii au transformat și vândut ca sclavi numeroși evrei în piețele din Gaza și din Hebron . Spre sfârșitul secolului IV e.n. Sfântul Ieronim spunea că după încheierea ostilităților erau atât de mulți sclavi evrei încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal . „Neabătut , Hadrian și-a adus la îndeplinire planul de a transforma Ierusalimul într-un polis grecesc . A astupat toate găurile orașului vechi cu moloz , pentru a nivela locul . … . Orașul pe care l-a construit Hadrian s-a numit Aelia Capitolina”141 . Începea o perioadă de mare represiune a evreilor . „ Circumcizia a fost interzisă , iar adunările pentru studiu sau rugăciune trebuiau autorizate de autoritatea locală . Toți locuitorii au fost obligați să oficieze “cultul împăratului“, care trebuia considerat zeu “142.Din ordinul lui Tineus Rufus , Rabi Akiva și alți nouă învățați au fost condamnați sfârșind în chinuri de nedescris .Unii dintre învățați au fugit peste hotare sau s-au ascuns în peșteri . Sunt păreri care susțin că în această perioadă , retras într-o peșteră , un învățat pe nume rabi Shimon Ben Iohai a scris “Zoharul“ care constituie opera principală a Kabalei143 .
C. Evreii în secolul II după al doilea război iudaic .
Spre sfârșitul domniei Hadrian a întâmpinat la Roma o opoziție semnificativă în privința zeificării împăratului . Odată cu proclamarea ca împărat a lui Antoninus Pius de noua concepție mai puțin pretențioasă asupra originii imperiale au beneficiat și evreii144 . Romanii au înlocuit vechea denumire de Iudeea cu Siria Palestina ( provincie )145 .
„ Cele două catastrofe , din 70 și 135 e.n. , au pus efectiv capăt istoriei statului evreu în antichitate”146 . Un important număr de evrei au fost dezrădăcinați , ajungându-se la orașe în Palestina în care evreii să nu existe , majoritari fiind grecii , sirienii , romanii . Totuși în orașele de pe coastă ei se mențin și în totalul locuitorilor provinciei ei încă dețin 50 % din populație147 . După războiul din 132 – 135 e.n. autoritățile rabinice s-au mutat în orașul Usha , din vestul Galileei148 . Prin anul 150 e.n. Iehuda Ben Ylai aduna la Usha învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosi Ben Halefta , Simon Bar Yohai și rabi Neemia . „ Aceștia au reorganizat sistemul de învățământ , considerând studiul ca un act religios obligatoriu pentru fiecare evreu , deoarece înlocuiește sacrificiile din Templu”149 . Rabi Shimon Bar Yohai reușește punerea bazelor unui centru la Tveria , o însemnătate secundă căpătând orașul Tzipori150 . Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Șimon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și ca judecător suprem pe Rabi Natan . Aceștia mențineau o colaborare cu instituțiile provinciei romane în interesul întregului popor . Acești noi reprezentanți ai poporului și culturii evreiești , erau tolerați , dar nu recunoscuți oficial de autoritățile romane . În teritoriu în timpul domniei lui Antoninus Pius evreii sau cărturarii lor și urmăriți și sprijiniți deopotrivă creându-se o realitate care nu a permis să se ajungă la situații extreme . Cert este că din fericire după al doilea război iudaic cultura , spiritualitatea și poporul evreu supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic în dispora și în Palestina .
„ Începând cu secolul II e.n. , sectarismul care caracterizare într-o măsură mai mare a doua uniune de triburi a dispărut practic și toate vechile partide s-au adunat sub umbrela iudaismului rabinic”151 .
Împăratul Antoninus Pius ( 138 – 161 e.n. ) „ avea o mare admirație pentru evrei , primindu-i în rândul celor mai înalți demnitari “152 . El a îngăduit și vizite individuale ale evreilor la Ierusalim . Politica tolerantă a lui Antoninus Pius nu a dat roadele așteptate . Deși două legiuni erau staționate în Palestina Syria , una chiar în Ierusalim , populația evreiască a organizat noi revolte , reprimările fiind ferme .
Sub domnia lui Marc Aureliu ( 161 – 180 e.n. ) au fost reluate edictele elaborate în timpul lui Hadrian fiind impuse supușilor evrei153 .
Un elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , devenit eretic , a fost Rabi Meir . El a trăit între anii 110 – 175 e.n. , fiind unul dintre artizanii unei importante scrieri ebraice Mișna . Deasemenea și soția sa a devenit o personalitate deosebită . Poziția lui a fost una de colaborare cu autoritățile și de dialog cu străinii .
Rabi Iuda Ha Nasi ( Iuda Prințul ) a trăit în a doua jumătate a secolului II e.n. și începutul secolului III e.n.,fiind primul președinte recunoscut de Imperiul Roman154 . Rabi Iuda Ha Nasi „ era un om bogat , avea propria sa gardă și conducea comunitatea ebraică atât în Galileea cât și în sud , aproape ca un potentat profan “155 . Sprijinea alți cărturari mai nevoiași și nivelul de cultură al casei sale era foarte ridicat , până și servitorii fiind oameni cultivați . El a fost ultimul dintr-un șir de șase generații de cărturari care sunt cunoscuți sub numele de tanaim .
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III-VI e.n.
Secolele III-VI e.n. reprezintă o perioadă în care poporul evreu a trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în provinciile Imperiului Roman sau Bizantin sau a Regatului Persan , în lipsa unui stat propriu, confruntați permanent cu situații noi cărora li se adăuga întotdeauna toate fațetele negative ale vechilor confruntări și relații.
Dacă spre sfârșitul secolului II e.n. atitudinea imperială a fost favorabilă evreilor și până spre jumătatea secolului III ,dinastia Severilor a fost în general tolerantă cu ei156 , împăratul Heliogabal făcându-și circumcizie157, iar Alexandru Sever venera în panteonul personal pe Avraam și Hristos , alături de Alexandru și Orfeu158,iar persecuțiile împotriva creștinilor inițiate de împărații romani le-a oferit decenii bune de respiro evreilor, acești împărați jucând pe cartea iudaică câteodată împotriva creștinismului159, tot J. Eisenberg se întreabă dacă nu cumva înaintea antisemitismului creștin existase un anticreștinism iudaic activ160, fiind cunoscută afirmația lui Tertullian în opinia căruia „sinagogile evreilor ar fi sursele persecuțiilor”. În această problemă este cunoscută împotrivirea reprezentanților iudaismului față de ceea ce numeau ei o „erezie” încă din timpul vieții lui Isus Hristos. De cealaltă parte creștinii recunoșteau întâietatea evreului în problema mântuirii și originea iudaică a credinței lor în privința tradiției, iar învățătura creștină se adresa în primul rând evreilor161. Discutăm de la mijlocul secolului II și pe întreg secolul III e.n. de o reducere importantă a persecuțiilor și de toleranță din partea autorităților în cei privește pe evrei. Evreii palestinieni deosebit de puțini și risipiți au luptat pentru obținerea unor drepturi și recunoașterea vechiului statut , dar mai mult ca oricând evreii din diaspora au fost cei care au devenit cei mai responsabili de destinul evreiesc.Iudaismul palestinian devenise doar un simbol , iar diaspora evreiască din Imperiul Roman se străduia să obțină cât mai mari foloase din starea de decădere a statului roman.Relațiile evreilor cu creștinii s-au deteriorat progresiv mai ales din ultimele decenii ale secolului II e.n. . Din această reciprocitate nemiloasă creștinii au avut inițial de pierdut , putând spune că o contribuție fie și secundară la pornirea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în anul 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a adus un nou val de persecuții în Palestina , unele școli fiind închise și mulți învățați refugiindu-se în est unde au întemeiat academii de succes ( Sura, Nehardeea) . Deși în prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de mare amploare împotriva evreilor și au existat relații încordate ale evreilor cu autoritățile romane. În Imperiul Roman existau și tendințe separatiste , numeroși uzurpatori care identificau ca posibile victime pe evrei ca și în cazul lui Odenat care a săvârșit jafuri chiar la Nehardeea în anul 258 e.n. producând ani buni numeroase neajunsuri evreilor.
Persecuțiile creștinilor pe durata secolului III au contribuit la o reducere semnificativă a persecuțiilor evreiești , însă acest fapt nu însemna că evreii nu mai erau în atenția autorităților romane sau a popoarelor conlocuitoare. Pe parcursul secolului III e.n. poziția creștină a fost de combatere și nu de convertire a creștinilor la iudaism și nu se poate spune că sentimentul populației Asiei Mici era foarte depărtat de această poziție.
Schimbarea care a avut loc odată cu domnia lui Constantin cel Mare nu a adus o înrăutățire imediată a condiției evreilor în imperiu. Deși nu era prietenos când vorbea despre evrei , legile pe care le-a promulgat Constantin nu au adus o înrăutățire semnificativă a statutului evreilor și chiar întărea unele privilegii162. Este cunoscut însă faptul că atât evreii , cât și creștinii aveau în această perioadă importante resurse , iar dacă dincolo de credință Constantin cel Mare i-a ales pe creștini din pragmatism , dacă nu imediat , dar în timp , evreii trebuiau să se aștepte la măsuri severe luate împotriva lor și chiar la expropieri , cu atât mai mult cu cât noua paradigmă se prelungea prin fiii lui Constantin cel Mare și prin instituționalizerea deplină și victoria creștinismului când în 380 e.n. Theodosie cel Mare declara creștinismul ca religie de stat.
Într-unul dintre edictele sale Constantin cel Mare denunța răutatea poporului evreu , care uciseseră pe Domnul,iar în alte legi fixa pentru ei chiar arderea pentru că aceștia aruncau cu pietre împotriva celor trecuți la creștinism și interzicea evreilor să circumcidă sclavi creștini163. În jurul anului 330 e.n. spre exemplu numărul evreilor din Constantinopol nu era mare , iar către 442 e.n. exista chiar un sector al lor în cartierul Chalkoprateia , aflat în fața porții vestice a Bisericii Sfânta Sofia164.Ostilitățile tacite sau active împotriva evreilor care va căpăta cele mai urâte forme , i s-a adăugat în ciuda amenințărilor o simpatie și chiar importante convertiri din exterior , putând găsi până la Ioan Hrisostom în omiliile sale o adevărată isterie în exprimare când aduce în discuție sărbătorile evreiești sau participarea unor creștini sau iudaizanți la serviciul din sinagogă.Sozomen notează și el că vindecarea miraculoasă a unui evreu în timpul episcopului Attikus(406-425) a dus la convertirea multor iudei și „heleni” și că aproape toți „helenii” deveniseră creștini165.
Pe latură bisericească niciun sinod între secolele IV-VI e.n. nu au vizat într-un mod expres pe evrei. La Sinodul de la Elvira (302-306) Biserica a luat hotărârea de a interzice căsătoria evreilor cu creștinii și stabilea unele opreliști în privința contactelor dintre creștini și iudei166.
După Constantin cel Mare „fiul său Constantius al II-lea (337-361)a fost și mai aspru cu evreii care circumcideau sclavi creștini ; el elibera pe acești sclavi , iar iudeilor le dădea pedeapsa capitală. Aceeași măsură drastică era fixată și pentru evreii care foloseau femeile creștine pentru desfrâu. Atitudinea lui Constantius a fost și mai dârză după revolta din 352 din Diocezareea și împrejurimi , care a provocat multe victime omenești și pierderi de bunuri materiale.Această revoltă , care a avut în frunte un rege Patricius, a fost înăbușită în sânge de Gallus . Drept urmare iudeii din Mesopotamia s-au aliat cu perșii și au cauzat pierderi mari imperiului la frontiera orientală”167.
Domnia lui Iulian Apostatul (361-364) s-a crezut a fi una de renaștere pentru evreii din Bizanț . Toată acțiunea lui Iulian Apostatul ne este descrisă de Theodoret din Cyr care ne relatează : „ După ce a reintrodus pe demonii cei răzbunători (idolii) , împăratul Iulian petrecea timpul în felul Corivanților(preoți ai zeiței Cybela , în Frigia n.n.), înfuriindu-se contra credinței creștine. De aceea și pe evrei i-a înarmat contra celor ce credeau în Hristos. Mai întâi i-a adunat pe aceștia și i-a întrebat de ce dacă odinioară Legea lor poruncea să se aducă jertfe,iar acum ei se abțin de la jertfe . Și fiindcă iudeii au spus că ritualul lor de jertfe a fost prescris pentru un singur loc (Templul din Ierusalim, Dar acesta nu mai exista n.n.) de îndată a poruncit acest urâtor de Dumnezeu (Iulian) să se restaureze templul cel dărâmat , socotind acel nebun că va dovedi falsitatea profeției Domnului. A arătat mai degrabă Adevărul acesteia . Iudeii au ascultat cu bucurie aceste cuvinte și au înștiințat despre cele hotărâte pe toți cei din neamul lor , răspândiți în toată lumea . Aceștia alergau din toate părțile și ofereau bani și încurajări pentru rezidirea Templului”168.În continuare Theodoret din Cyr arată cum Iulian și-a materializat sprijinul: „ Iar cel ce poruncise acest lucru (Iulian) le-a oferit cât mai multe daruri , sprijinindu-i , nu din dărnicie , ci ca să lupte contra Adevărului . A trimis și un magistrat , vrednic colaborator la planurile cele fără lege”169. Mai departe tot el spune că a avut loc un cutremur , un incendiu, minuni și semne prin care lucrările au fost suspendate , dar care nu l-au convins pe Iulian să treacă la creștinism170. Dorea Iulian bascularea noii paradigme statale instituită de către Constantin cel Mare care avea ca secondant creștinismul și reinstituirea celei anterioare ,dar care să dea sprijin iudaismului și să se folosească și de resursele evreilor ? Acțiunile justifică pe deplin această opinie și demonstrează că chiar și după a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici ai vechii lumi romane și numeroși adepți ai acesteia.
Împăratul Theodosie cel Mare (379-395) a declarat creștinismul religie oficială de stat și cu toată severitatea arătată ereticilor și păgânilor , a fost mai degrabă tolerant față de evrei171.
Politicii imperiale i se adaugă însă destule acțiuni independente și răzlețe care aduceau pe moment prejudicii și chiar victime evreilor. În urma acestora dacă împăratul le era favorabil evreilor urmau unele edicte, legi care reglementau neînțelegerea iscată. La fel s-a petrecut și într-o lege din 393 e.n. când recunoscând toate privilegiile evreilor de mai nainte172 preciza : „ Este destul de bine stabilit că secta iudeilor nu este oprită de nicio lege… Ne-am supărat foarte tare , când am auzit că adunările lor au fost oprite în anumite locuri… De aceea excesele acestor persoane care, în numele religiei lui Hristos , comit acte ilegale și încearcă să distrugă și să prade sinagogile , trebuie oprite cu severitate”173.Intențiile bune și chiar unele onoruri acordate fruntașilor evrei au fost repede condamnate după cum este cunoscut de către Ambrozie de Milano și sub tirul unor amenințări Theodosie I a fost nevoit să-și restrângă lista bunelor intenții.
Într-o lege din anul 397 emisă de împărații Arcadiu și Honoriu , aceștia cereau organelor subalterne să ia măsuri ca iudeii să nu mai fie jigniți și ca sinagogile să nu mai fie tulburate , fiind necesară , după cum observa Emilian Popescu , intervenția împăraților pentru a se opri gravele situații create în peninsula Balcanică174.
„ Sub Arcadiu , fiul lui Theodosie (395-408), evreii continuă să se bucure de privilegiile acordate lor mai nainte. Cu toate acestea , în anul 404 evreii și samaritenii sunt lipsiți de dreptul de a mai lucra în serviciile secrete ale imperiului (agentes in rebus). Domnia lui Arcadiu încheie și prima etapă a raporturilor dintre statul și Biserica bizantină pe de o parte , și iudei , pe de alta, în secolele IV-VI , căci odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Theodosie al II-lea (408-450), patronat din cauza minoratului său mulți ani de sora sa mai mare Pulheria, situația se schimbă . Măsurile restrictive se înmulțesc și ele apar chiar de la începutul domniei. Astfel, în anul 408 evreii sunt opriți ca în cadrul sărbătorii Aman(Purim) (din februarie -martie , când se comemora eliberarea evreilor persani de sub mașinațiunile ministrului Haman , sec. V î.Hr.) să se ardă o cruce <<din disprețul credinței creștine și cu gând de sacrilegiu>> . Li se lăsa însă dreptul de a-și practica riturile proprii , dar fără << manifestări în disprețul credinței creștine>>. Un an mai târziu (409) se afirma într-o lege că orice doctrină care diferă de credința creștină este contrară legii creștine și se decretau măsuri împotriva evreilor, care făceau prozelitism printre creștini175.
Legea din anul 418 e.n. specifica: „ Nicio persoană nu trebuie oprimată , când este nevinovată pe motiv că este iudeu, nici religia nu trebuie să fie cauza ca o persoană să fie expusă la umilință. Nici sinagogile și locuințele lor nu trebuie arse fără discriminare și nici să li se aducă injurii fără motiv , fiindcă chiar dacă o persoană este implicată în crime , vigoarea tribunalelor noastre și protecția legii publice sunt tocmai menite să asigure ca nimeni să nu-și caute singur răzbunarea… Nici evreii , încurajați de faptul că li se asigură propria securitate , să fie insolenți și să comită acte de nesăbuință în disprețul lor față de religia creștină”176.
Tot prof. dr. Emilian Popescu nota că : „ Deși în anii următori legislația lui Theodosius cuprinde unele hotărâri menite să asigure desfășurarea nestingherită a cultului în sinagogi , posibilitatea de a avea sclavi, dacă li se respecta credința și dacă i-au primit ca moștenire și alte înlesniri , totuși măsurile restrictive față de evrei și samariteni continuă și culminează cu scoaterea în anul 439 a lor din toate onorurile și demnitățile , din întreaga administrație civilă , chiar și din funcția de defensor civitas << pentru a nu avea putere să judece ori să pronunțe vreo sentință împotriva creștinilor și foarte adesea împotriva episcopilor înșiși ai sfintei religii>>. Se afirma, continuă el , că nicio nouă sinagogă nu poate fi construită , dar se dă voie să fie reparate cele căzute în ruină . De asemenea , se menționează că cei care ademenesc un sclav sau altă persoană liberă cu scopul de a lepăda credința creștină , suferă pedeapsa capitală, împreună cu confiscarea întregii averi. Novela aceasta este foarte instructivă pentru întrega concepție a lui Theodosius al II-lea privind pe evrei și samariteni”177 .
Observăm că pe întreg parcursul secolelor IV-V e.n. opinia Părinților Bisericii privind evreii este adoptată de statul bizantin în unele cazuri prin hotărâri imperiale sub amenințările episcopilor. Destinul evreilor este puternic marcat în Orient de legislație , de poziția Bisericii creștine sau de opoziția populară. Pentru Occident între secolele IV-VII e.n. concepția moderată a Sfântului Augustin privitoare la evrei s-a impus , iar existența în prim plan a invaziilor germanice a trimis problema evreiască în plan secund și le-a permis acestora un statut relativ acceptabil și stabil și decenii întregi de respiro.
În Palestina în secolul IV e.n. și de cealaltă parte în Regatul Persan ( unde după instaurarea dinastiei Sasanizilor a avut loc o scurtă persecuție a evreilor , dar care a fost repede abrogată ) care acorda în secolele IV-V o largă libertate și autonomie evreilor , s-a inițiat și terminat redactarea Talmudului din Ierusalim și respectiv a Talmudului Babilonian. Ele vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și a culturii și civilizației evreiești
De cealaltă parte nici evreii , deși dintr-o poziție incomodă , nu s-au lăsat mai prejos. Constituind totuși o forță economică și intelectuală mai ales în diaspora ( în aceste secole) au răspuns prin câteva răscoale în Palestina și prin restricții severe în privința ajutorării creștinilor sau a celor care-i persecutau. Au existat și cazuri de răzmelițe stradale care i-au avut ca prim actori pe evrei.
În Babilon după două secole de legilație favorabilă și de libertate deplină , temerile evreilor s-au adeverit din a doua jumătate a secolului V e.n. când iudaismul a fost declarat ilegal și s-au încercat convertiri forțate . Cu toată îndârjirea persecuțiilor în Babilonia și Persia credința iudaică și evreii s-au menținut și au rămas cea mai mare concentrare evreiască din lume178.
În rândul maselor populare nemulțumirile care degenerau în conflict aveau ca principale motive prețul ridicat la care vindeau evreii produsele179, semeția pe care o arătau evreii din serviciile secrete180,faptul că foloseau femei creștine în casele lor de toleranță181 sau că obligau pe sclavii creștini la circumcizie182.
„ În timpul lui Iustinian (527-565) , ultimul moment hotărâtor , din perioada de care ne ocupăm, asistăm la alte măsuri împotriva iudeilor, deși cultul lor era singurul recunoscut legal alături de cel de stat. Chiar către începutul domniei (529) a avut loc o răscoală a samaritenilor în Palestina cu centrul la Neapolis, când un oarecare Iulian , calificat drept brigand , a fost proclamat împărat. Răscoala a fost înăbușită în sânge și circa 100000 de oameni au fost uciși , iar alții plecați în exil , mai ales la perși , unde au plănuit să le predea acestora Palestina. Către sfârșitul domniei a altă răscoală a avut loc în Palestina, cu centrul în Caesarea , la care au participat și iudei ; răscoala a luat amploare și s-a soldat chiar cu moartea proconsulului provinciei Ștefan. Aceste evenimente , cât și preocupările teologice ale lui Iustinian l-au determinat să limiteze și mai mult drepturile evreilor și samaritenilor . El a hotărât ca ei să nu poată primi și lăsa moșteniri , prin donații sau testament , să nu dețină << sclavi ortodoxi , să nu fie martori în justiție împotriva ortodoxilor , să nu se bucure de onorurile și privilegiile curialilor ( dar nu și de sarcinile lor ) , să nu practice la barou , să nu ocupe catedre universitare , să nu sărbătorească Paștele împotriva creștinilor , reînnoind și alte legi nefavorabile lor ale împăraților predecesori. Pentru Africa a hotărât chiar distrugerea sinagogilor ori transformarea lor în biserici.
Iustinian a intervenit chiar în cultul iudeilor și a samaritenilor dispunând ca în serviciile lor religioase să se folosească textul Septuagintei în greacă sau latină , după cum doresc cei mai mulți; împăratul spera , poate , ca prin această măsură să-i aducă mai ușor la credința creștină. El a admis și traducerea lui Aquila ( născut în Pont în secolul II și trecut la iudaism ), dar a interzis să se utilizeze Deuterosis Mishna(Talmudul) , pe motiv că este o invenție a unor muritori neinspirați”183
În Occident persecuțiile vor începe după secolul VII e.n. , papa Grigore cel Mare adoptând hotărâri în spiritul statului bizantin , dar fiind mai degrabă tolerant și prudent în privința lor. Abia după el lucrurile se vor schimba și atitudinea se va menține pe întreg parcursul Evului Mediu.
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL
În paginile care urmează mi-am propus analizarea continuității credinței evreiești de-a lungul perioadei romane și romane târzii atât în ceea ce privește împlinirile în planul șlefuirii și limpezirii problemelor legate de crez în sine prin apariția unor lucrări de bază în definirea iudaismului , cât și a evoluției interne și externe a iudaismului în sine ca religie raportată la tot ceea ce avea loc în întrega lume romană sau în vecinătatea acesteia pe plan spiritual în Israel și în diaspora . Numeroși oameni de știință au abordat subiectul religiei evreiești cu o atenție deosebită observând cu toții că sunt în fața unei religii autentice, originale care oferă prin scrierile sale o imagine a lumii care exista în acele secole și propune un mod de viață și un răspuns posibil asupra sensului existenței individuale sau colective .
Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii și jumătate de-a lungul cărora numeroase personalități și-au pus amprenta asupra evoluției sale . „ Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credințelor religioase . În timp ce toate religiile antice erau politeiste , religia evreilor s-a distins de la început prin credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului . Desigur că au existat și la egipteni , babilonieni și alte popoare , unele tendințe monoteiste , unele încercări de sistematizare și de unificare a divinităților . Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”184
Perioada patriarhilor , a exodului și a profeților aduc în prim plan personalități aproape legendare azi , dar a căror existență este confirmată și pe cale arheologică . Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile , dar deloc imposibile , Vechiul Tetament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători . Profeții aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor și au fost respectați și temuți de popor , având ca principală atribuție apărarea monoteismului ebraic .
„Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea și distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n. ) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea”185 . Epoca Macabeilor prin excelență expresie a victoriei naționalismului evreu și a cuceririi independenței naționale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur aduce un suflu nou iudaismului din Israel , a cărui căpetenii se implică în sorta națiunii tot mai mult . În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î. Hr. căpeteniile religioase ale comunităților evreiești aveau o autoritate neștearsă asupra evreilor , și căpătau trecere mare și funcții deosebite în Regatul Babilonian , Persan sau Part . În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinței strămoșești îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III – î. Hr.186. Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze și să atragă deopotrivă credincioși păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulație largă în bazinul mediteraneean . În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenței la iudaism și unor oameni de altă naționalitate, renunțându-se în parte la acest exclusivism etnic-religios.
Din interior începând cu epoca Macabeilor apar două mari secte : cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de acestea polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase care gravitau în jurul religiei iudaice vor încețoșa și mai mult prin disputele lor și așa suficient de înnegurata atmosferă din societatea evreiască a acestor secole . Un eveniment religios notabil este cel al creșterii rolului sinagogii în rândul comunităților , dar cu menținerea prestigiului Marelui Temlu , până la distrugerea Lui.
Oarecum paradoxal iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietății de care se bucurau numeroși evrei din Imperiul Roman , iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană . Toleranța oferită de Cezar trebuie să fi constituit și ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că “ există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendință pentru religia noastră;și nu există oraș , grecesc sau barbar , unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a șaptea zi de odihnă și care să nu respecte posturile și tradiția luminilor, ca și multe din prescripțiile noastre alimentare “ .
Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central , unul secundar , afirmându-se într-un mod pronunțat , strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod , protejatul Romei . Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici și lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniți aici în secolele următoare , dar și lipsa de respect față de clasa sacerdotală ebraică care era dedată și ea actelor de corupție și restrânsă la câteva familii.Așa se poate explica duzinele de idei și secte care aveau suficienți adepți în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n..Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul , să-l convingă asupra necesității luptei pentru independență , forțați fiind de neglijența politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu aveau nici o cunoștință despre trecutul și frământările poporului evreu și nici o sensibilitate față de acesta.Interesați numai de propriul câștig ei vor jefui provincia și vor refuza dialogul cu autoritățile religioase evreieștii . Conștienți că sunt un popor și nu unul oricare al lumii care-i înconjura evreii vor declanșa primul război iudaic îmbrățișând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul : naționalismul și religia . Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile , în „ Orient , iudaismul a cunoscut succese și mai spectaculoase:convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia și , mai ales , a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neșters în analele iudaice”187. Regele Izates al Adiabenei și toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forțele și posibilitățile promovarea acestei religii și ajutorarea poporului evreu . În sud în secolul I î.e.n. existau comunități evreiești , iar în preajma erei creștine iudaismul era prezent în Arabia și existau unele triburi convertite în totalitate .
În preajma primului război iudeo-roman „ una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Hașmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu , în anul 70 al erei creștine – o constituie apariția în cadrul statului iudeu a unor tendințe divergente . Ele vor da naștere unor secte – din care, unele sunt și partide – și vor provoca , mai ales sub stăpânirea romană , conflicte și ciocniri sângeroase între evrei”188 .
Principalele patru secte importante au fost fariseii și saducheii în jurul cărora se cristalizează toată viața politică și religioasă a dinastiei hașmonee , zeloții și esenienii189 .
Fariseii ( perușim ) își aveau originea în epoca Macabeilor și reprezentau partidul naționalist .În secolul I î.e.n. – I e.n. a constituit o componentă importantă a poporului evreu . Erau patrioți devotați și teocrați în același timp , dar mai moderați .În timpul vieții lui Isus Hristos fariseii aveau mai multe școli dintre care se distingeau cea a lui Hillel și Șammai.
Saducheii ( sadduchim ) nu credeau în înviere , în nemurirea sufletului și în existența sufletului . Erau într-o dispută continuă cu fariseii și erau împotriva tradiției orale , sprijinind și admițând numai legea .
„ Paradoxul confruntării dintre saduchei și farisei era acela că , în vreme ce saduceii aveau opinii politice liberale și erau conservatori în gândirea religioasă , fariseii aveau convingeri politice conservatoare , în schimb erau liberali în ceea ce privea religia . Saducheii susțineau Templul , Preotul și Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeți . Fariseii apărau Sinagoga , Rabinul și Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeți . Saducheii formau partidul aristocraților și al clasei preoțești ; fariseii – partidul oamenilor de rând”190.
Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască .Ei „ nu agreau politica , astfel că s-au retras din activitățile laice și și-au dedicat întreaga viață contemplării religioase191 .
„ Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n. , când lațul comunităților grecești ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă .Idea era aceea de retragere în pustietate , de racăpătare a entuziasmului mozaic de altădată și de a reveni în orașe . Unii , cum erau esenienii , credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale pașnică , prin puterea cuvântului , drept care propovăduiau în satele de la marginea deșertului . Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiție . Alții precum comunitatea de la Qumran , și-au pus nădejdea în paloș”192.
Despre existența esenienilor vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . Ei practicau celibatul și erau în relații încordate cu preoțimea oficială193 .
Descriind țara evreilor Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoționant : „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”194 .
A patra mare componentă a societății evreiești o reprezentau zeloții . Ei s-au înmulțit datorită situației în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. și prima jumătate a secolului I d. Hr. .Proveneau din mijlocul populației sărace și nemulțumite și în acest răstimp s-au înmulțit continuu . Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic .
„ Rezistența armată era , ca întotdeauna , acțiunea unei minorități . Fusese proclamată încă din timpul lui Irod . Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau și venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eșuat , Iuda a fost executat,dar se născuse un partid :al kanaimilor, literal <<cei care doresc >> , cei plini de zel față de Dumnezeu , zeloții”195 .
Din interiorul partidei zeloților s-au desprins cei care sunt cunoscuți sub numele de siccari . Aceștia formau latura radicală a zeloților și-și trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal . La diferite sărbători , evenimente , pierzându-se prin mulțimile de oameni ei reușeau să se apropie de oameni cu funcții importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine .
Consider important de subliniat aspectul exprimat de Josy Eisenberg în cartea sa “O istorie a evreilor “ în care el spune că denumirea de sectă este înșelătoare . “ Nu exista atunci nici iudaism oficial , nici autoritate religioasă . Singura instituție religioasă era Templul din Ierusalim și Tribunalul său , Sanhedrinul .Cu excepția esenienilor , nimeni nu le contestă”196.Tot el continuă însă și spune că multe aspecte ale doctrinei erau imprecise , lăsând loc interpretărilor , deci tot oficial nu exista nici un eretic .
Pe lângă aceste patru “secte “ importante pe care autorul acestor rânduri și-a permis să le numească componente de bază ale societății ebraice din perioada romană mai existau o puzderie de secte mai mici nazareenii, meriștii, helenienii etc.. Toate acestea demonstrează în preajma erei creștine o efervescență de idei197.
Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios , iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total și sinucigaș , fără a se trata sub nici o formă cu dușmanul declarat . Fruntașii religioși evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru național , dar a fost posibilă supraviețuirea învățăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor și în plan religios a fost maximă: „ toți evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligați să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul ( Capitoliu ) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreținerea Templului din Ierusalim”198 .
Un moderat , Iochanan ben Zaccai a primit acordul Romei de a înființa la Yawne un centru de învățătură . După distrugerea Ierusalimului acesta „ a devenit centrul unei mici adunări de învățați , ce instruia rabini , calcula în fiecare an calendarul evreiesc și a preluat , pas cu pas , cu acordul romanilor , și unele funcții ale judecătorești ale Sanhedrinului din Ierusalim . Nu , nu Masada , în curând uitată , locul războinicilor și al măcelăririi proprii violente , a rămas , de-a lungul de-a lungul secolelor , simbolul supraviețuirii și renașterii evreiești , până la fondarea statului Israel , ci academia de învățământ de la Jawne , acest lăcaș al învățaților , care a fost apoi mutat în Galileea , după răscoala lui Bar-Kochba . În locul legitimării războiului (oricât de “ drept “ ar fi el ) , rabinii îmbrățișau acum principiul non-violenței”199 . Retragerea lui Iochanan l-a propulsat pe Gamaliel al II-lea la conducerea centrului de la Jawne , un membru al casei Hillel , foarte implicată în războiul împotriva romanilor200 .
Referitor la această perioadă Hans Küng își pune întrebarea : „ Ce le rămăsese , deci , evreilor din Palestina , care trăiau acum cu precădere din agricultură , meșteșuguri și comerțul cu mătase , din punct de vedere spiritual , imediat după această catastrofă națională ?” răspunzând alăturat : „ Cu siguranță nici o istoriografie nouă , niciun fel de psalmi și literatură nouă , abia dacă mai rămăsese viziuni apocaliptice ; nu le rămăsese nicio literatură și nicio filosofie religioasă , așa cum demonstrase înainte marele filosof Filon din Alexandria , un contemporan al lui Isus . În loc de acestea , cel puțin deocamdată , le rămăsese numai – Legea și comentariile Legii ! Rămăsese Scriptura ( îndeosebi cele cinci Cărți a lui Moise , Tora ) învățații și sinagoga . Însă acum – după căderea Ierusalimului și a Templului său – aveau să obțină o valoare ierarhică nouă :
Sriptura ? Pergamentele Torei iau acum locul altarului , iar studiul Torei – împreună cu rugăciunile și faptele bune – iau locul cultului Templului .
Cărturarul ? Rabinii urmează acum castei preoților ; demnitatea rabinică , obținută prin instrucție de către învățător , înlocuiește din ce în ce mai mult demnitatea succesorală a preoților și leviților .
Sinagoga ? Casa locală pentru adunare , rugăciunea și comunitatea înlocuiește Templul din Ierusalim”201 .
Impunerea celebrului impozit pentru evrei nu a fost în măsură să aducă prejudicii majore deosebit de activei populații evreiești . Vitalitatea acestei națiuni și deosebita influență de care se bucurau fruntașii iudaismului rabinic care supraviețuise dezastrului din 70 e.n. sunt ilustrate în timpul celui de-al doilea război iudaic când la începutul său cel mai influent rabin al vremii desemnând pe Bar-Kochba ca fiind drept Mesia , reușea să mobilizeze toate resursele umane și materiale ale evreilor. Succesele au fost repede contrabalansate de insuccese și eșecul celui de-al doilea război iudaic a înjosit demnitatea evreiască și a spulberat toate visele și speranțele evreilor. Nevoiți la o revizuire și o repliere a iudaismului rabinic față de autorități , dar chiar și în condițiile grele ale noii situații în secolele II-III e.n. , iudaismul strălucește prin erudiția și creativitatea reprezentanților săi. Iuda-Ha-Nasi este doar unul dintre cei mai importanți care a reușit să impulsioneze sub grija și influența casei sale numeroși învățați evrei care în câteva decenii vor crea în școli celebre din Palestina și din Babilonia. Marea perlă a creației evreiești din această perioadă este lucrarea Mishna și a cărei definitivare coincide cu un nou val de persecuții și alt val de exilați, inclusiv dintre cei mai mari erudiți evrei care vor deschide în alte tărâmuri „ Academii” de frunte pentru studiul gândirii și culturii evreiești .
În relația iudaismului cu creștinismul încă dintre anii 90-100 e.n. exista introdusă în liturghia din sinagogă o rugăciune împotriva creștinilor prin care aceștia erau stigmatizați. Relația iudaism-creștinism va fi urmărită și în celelalte capitole și privită din mai multe puncte de vedere .
Dacă în timpul dinastiei Severilor persecuțiile nu au fost de mare amploare , secolele IV-V s-au dovedit nefaste pentru iudaism și poporul evreu deoarece triumful creștinismului și rolul de frunte al acestuia în interiorul statului bizantin și în Occident a găsit în iudaism și în evreu un rival principal . Sfinții Părinți ai acestei perioade , adevărați teoreticieni în această problemă centrală din punctul de vedere creștin , vedeau existența iudaismului încheiată , privind prin prisma orologiului lui Dumnezeu , odată cu pătimirea lui Isus Hristos , iar evreul era acuzat în această perioadă de uciderea Fiului lui Dumnezeu și asociat cu forțele cele mai malefice ale Universului , cu Diavolul însuși . Din interior iudaismul păstra aceași atitudine de respingere față de creștini și înregistra câteva succese proprii atât în Palestina , cât și în Regatul Part : Talmudul Babilonian și Talmudul din Ierusalim. Aceste două mari capodopere în condiții normale ar fi putut relansa iudaismul și poporul evreu , dar definitivarea lor a coincis cu noi persecuții în Bizanț și la perși .
Generațiile de tanaim și amoraim au fost în măsură să contribuie la perpetuarea tradiției evreiești și la formarea continuă de mari învățați chiar dacă vremurile le erau vitregi . După cum vom vedea și în celelalte capitole contribuția acestora la zestrea culturală a Orientului Apropiat și chiar a întregii lumi antice a fost neprețuită.
CAPITOLUL VII: VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET .
IUDEO-CREȘTINISMUL
Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societății ebraice (sfârșitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulțime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepți devotați până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăși. În interiorul credinței creștine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna și care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim și să desprindem câteva caracteristici ale vieții lui Isus și a iudeo-creștinismului din afara problemei creștine , cât mai științific cu putință și din punctul de vedere al devenirii istorice și al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu și a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credința fără cunoștință , fără cercetare , fără rațiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creștine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existența lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deși s-a încercat) a existenței fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu și a faptelor sale , a existenței celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii și a dezvoltării iudeo-creștinismului și a creștinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii și romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenței și a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creștinismului și parțial a creștinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viața , existența și prevestirea existenței lui Isus se desprind din interiorul iudaismului și ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adeverește direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice. Deși s-a încercat și discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astazi dăinuie poporul creștinilor , care-și trag numele de la dânsul”202 .
Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David și chiar la Avraam . Nașterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea orașului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior și Gaspar) , care călăuziți de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă și tămâie) . Evangheliile confirmă frica și cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea amenințat de opinia magilor și ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem și împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se știe evenimentelor din viața lui Isus i s-au găsit preziceri în scrierile profeților Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeți se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( nașterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroși autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioșua , iar frații lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda și Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei și în privința onomasticii.
Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret și al Bisericii creștine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învățătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea și renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relațiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile și faptele lui Isus. Și-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioșie în toate călătoriile Lui. Învățătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deși rivalizau între ele și se ajungea la grave acuze reciproce din dorința de a obține funcția de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influență importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupției de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învățăturii , faptelor și minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului și nu din interese financiare și materiale. Important este că Isus din Nazaret și-a prezis zilele trădării sale și a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar și pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui și punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiți să facă față și să reziste suferințelor pe care le presupunea fidelitatea față de Maestrul lor.
În privința procesului numeroși autori și-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăție a poporului evreu , a autorităților religioase ebraice sau a autorităților romane. Succesul acestor aprecieri este împărțit , dar putem desprinde cu siguranță că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzați sau implicați toți evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populației Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulțimii), avea o atitudine schimbătoare în privința lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puțin probabil că marea majoritate a populației ar fi fost dornică să-L urmeze și să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu așteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic și învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins și neputincios , reproșându-i-se ironic chiar neputința de a se salva pe sine însuși. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opțiune de moment și în același timp o radiografie a înclinației și așteptărilor mulțimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorința lor aceștia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numește Hristos ?”, norodul influențat și de opinia preoțimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăși soția lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soțul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia și în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numește un om drept203. Doar insistențele marii preoțimi și a norodului și tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deși mărturisea că îl găsește nevinovat.
În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învățătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele și opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităților romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând și același lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproșând evreilor îndepărtarea față de Acesta. Nu era un naționalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschiși spre universalism , dar și-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoțimi și a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicați în acte necurate sau de corupție erau atacați neiertător de către renumitul învățător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu și insensibilitatea și imoralitatea evreilor ca pe o orbire și depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmație nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoțimi și a Marelui Preot. Pretenția lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desființat vechile instituții iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care și așa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoțime. Afirmația sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susține în epocă. Privind total dinafara episodului înfățișării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire și ură pe care Marele Preot și înalta preoțime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităților ebraice era inevitabilă și doar obligativitatea unei judecăți civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activității lui Isus Hristos , erau hotărâți să elimine învățătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstignește-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovățindu-se în fața propriei conștiințe și a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuție specific romană aplicată hoților și necetățenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret și un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea și răspândirea gândirii creștine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creștin ca locul în care prin suferințele țintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală și a Universului din punctul de vedere creștin , răstignirea oferea tuturor oamenilor și neamurilor șansa unui nou început și a unei noi vieți prin mărturisirea Trinității și acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi și inevitabilă , provenind din exterior , simțise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendințe național-religioase care se manifestau libere și ieșite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenți și la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reținut că el a susținut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator și a obținut amplasarea unei formații de soldați romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineață când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mișcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât și ucenicilor. Punct central al credinței creștine , învierea și înălțarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuții până în zilele noastre. Frumusețea ideii în sine și a ideologiei creștine contrastează cu imposibilitatea unei explicații științifice complete într-un subiect atât de vehiculat și atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât și de celelalte religii sau alte medii mai puțin preocupate de religie și necreștine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul șir de coincidențe între profețiile marilor profeți și biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populației Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat și despre faptele și minunile lui Isus și ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creștin în sine rămânem preocupați de evoluția istorică a credinței creștine și a impactului pe care această credință a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învățătură. Din acest punct de vedere anticreștinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creștin, iar antiiudaismul manifestat de Isus și ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă și esență , ci asemănător atitudinii ostile a profeților care din interiorul societății iudaice criticau națiunea , conducătorii și principalele instituții evreiești , adresându-le amenințări și avertizări în cazul neîndreptării corupțiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învățături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe și nu vedea cu ochi buni și nu accepta dezvoltarea învățăturii creștine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creștini aleși din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret și a celor pe care aceștia au reușit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenția că primii credincioși creștini și simpatizanți sau sprijinitori ai noii credințe au fost din rândurile populației evreiești din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschiși spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credințe în special printre evrei și nefiind pregătiți să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiție. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creștinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioși ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creștinismul ne apare ca fiind una dintre consecințele crizei credinței iudaice și a societății evreiești influențate de evoluția intereselor politico-militare și economice ale Orientului Apropiat și Mijlociu. De la început putem presupune că idea creștină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec și în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credințele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăși aristocrația romană , dar nu putem extinde și în privința evoluției creștinismului aceași poziție. Relațiile cu Orientul a populației evreiești la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parților în privința Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deși necruțătoare și jignitoare , oferea o relație mai coerentă , mai lucidă și directă a evreilor cu autoritățile romane , iar parții cu care o parte a populației fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creștină din Ierusalim la începuturile sale , străduința ucenicilor de a propovădui noua credință și suferințele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităților religioase ebraice. Arestarea lor și înfățișarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenția asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credințe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componența Sinedriului se aflau și opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel își expune punctul de vedere. Capitolul al șaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziția celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învățător al legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puțin timp . Și le-a zis : <<Bărbați israeliți , luați seama bine la voi înșivă , ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conține erori în privința precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creștine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoționant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Și acum , eu vă spun : << Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți împotriva lui Dumnezeu >>”204 . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcție relația creștinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În același timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau și făceau diferență între creștinism și iudaism constatăm că ele nu erau compatibile și se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creștinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creștinii recunoșteau tradiția iudaică , dar percepeau ca depășite și nonvalide toate sacrificiile și tradițiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârșitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creștinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreștinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .
Apărut la Ierusalim , creștinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia și Africa. Jean Daniélou atrage atenția că creștinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât și în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene205. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creștină legată mai ales de eleniști , se poate acredita și o misiune arameeană. În privința bisericii din Galileea , inscripțiile iudeo-creștine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privința căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio mențiune206 . Este probabil deasemenea că creștinii evrei alungați din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creștină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat207.Găsim important de subliniat că odată convertiți la creștinism iudeii rămâneau supuși normelor proprii și fideli interdicției de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiți208.
Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parți, Ioan în Asia, Petru în Pont și Roma , Andrei în Sciția. Biserica iudeo-creștină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.209 , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiție arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creștine Didahia, Înălțarea lui Isaia, dezvăluie o tradiție paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante210. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăște dintr-o comunitate iudeo-creștină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaș al Bisericii creștine. La fel și Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalți apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan și Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creștine ale gnosticismului211. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relații bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică și iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susține că o parte a iudeo-creștinilor retrași revin în Palestina și Ierusalim. El amintește de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viță veche212, episcopi care ar fi fost circumciși. Puși în fața unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existența unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită și ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creștin , iar Iustin vorbește despre acești iudeo-creștini la mijlocul secolului II e.n.213. Ei au fost persecutați de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor și Evanghelia Evreilor menționate de Clement din Alexandria și Origen face plauzibilă existența a două feluri de creștini din Egipt: de iudei convertiți și egipteni convertiți. Misiunea creștină pare a nu fi străină nici de Etiopia și asta din primul secol al erei noastre.
Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creștin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creștinii din Osroene sărbătoreau Paștele ca și creștinii palestinieni214. De mediul creștin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma și Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are și ea aceași origine iudeo-creștină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates și mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toții nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)215, ceea ce credem înclină definitiv balanța în favoarea originii iudeo-creștine palestiniene a creștinismului Adiebenian. La sfârșitul secolului II e.n. Tațian este un mare reprezentant al creștinismului de Adiabene.
Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parților216 și putem discuta despre o extindere a misiunii creștine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creștin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică217, tradiția de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumusețea acestui tip de creștinism s-a perpetuat și în Evul Mediu printr-un număr redus de creștini de acest gen în comunitățile rurale și urbane din Orient.
Aceste diferențe care persistau în rândul creștinilor au fost puse în discuție încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiți. Iudeo-creștinismul de tip ierusalimian pălea prin comparație cu iudeo-creștinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioși. Pavel amintește în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creștini au acceptat de la început ca păgânii convertiți să nu fie obligați la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creștini îi considerau complet egali pe noii convertiți dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creștini. Nota de superioritate a evreilor creștini este adoptată inclusiv de apostolii tradiționaliști(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabilește că creștinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abțină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate și de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creștin , lucru susținut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creștinilor dintre neamuri în continuă creștere va consacra acest tip de creștinism și va diminua rolul istoric al iudeo-creștinismului palestinian și regresul numeric al acestor creștini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus și indicației Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creștini de rigorile tradiției iudaice.
Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde și problemele existente în interior și pericolele care amenințau Biserica. Nu de puține ori sunt subliniate greutățile și suferințele de care au avut parte. Populația și autoritățile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină și chiar apostolul nominalizează suficienți oameni din rândul populației din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanții săi supraveghea evoluția acestei credințe și acționau în sensul izolării și persecutării creștinilor și chiar a uciderii fruntașilor săi. Martiriul lui Pavel și Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunitățile creștine au supraviețuit și au păstrat învățăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creștinismul de tip elenistic.
Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlnește în Corint pe Aquila și Priscila, tocmai alungați de la Roma în urma unui edict imperial menționat de Suetoniu și datat în anul 49 e.n..
Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândește buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină și asupra Bithiniei , Capadociei și Galatiei.
Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar știm că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se știu despre Ioan decât puține lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domițian la care face Ioan însuși referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învățătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.
Pentru creștinismul nord și sud dunărean notabilă este informația transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciției pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmația nu ni se pare imposibilă putând susține ca plauzibilă și deloc exagerată încercarea evanghelizării sud și nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credințe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existența timpurie și în aceste regiuni a unei orgănizări bisericești chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieții bisericești creștine ilustrată și prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.
Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului și a poporului evreu credința creștină și deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început și care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparținând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puțin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autoritățile romane creștinismul cel puțin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înțelegeau și o doreau soluționată.
CAPITOLUL VIII: DIASPORA EVREIASCĂ
Cuvântul de diaspora este termenul grecesc al răspândirii unui popor în rândul celorlalte popoare ale Europei , Asiei sau Africii . El are înțelesul de “ dispersare” , având echivalentul în limba ebraică de Galut sau Golah( exil sau grup exilat)218.
„ Prin căderea Regatului Israel în 721 î.e.n. , începe diaspora evreiască – adică risipirea și contopirea israeliților cu celelalte popoare .După dispariția Regatului Iehuda și renașterea lui ulterioară sub forma de provincie persană , apare o diasporă într-un nou sens al cuvântului , în sensul de o Iudee extinsă.Cea mai influentă parte a acestei diaspore o alcătuia colonia evreiască din Babilon. Centrul cultural care a luat naștere aici în timpul exilului s-a dezvoltat neîntrerupt , chiar și după restaurarea Iudeei”219. Diaspora evreiască din Mesopotamia a rămas de-a lungul secolelor una prosperă și deosebit de importantă , strălucind prin reprezentanții ei ( comercianți, învățați , preoți , apropiați ai regelui ) și realizările acestora în plan spiritual, economic, arhitectural.
Echivalența dintre cuvântul diaspora și evreiescul “galut” nu va căpăta un sens adevărat decât în perioada elenistică când evreul va avea sentimentul că poate alege unde vrea să traiască mai prosper , deși nici acum statutul lor nu era unul sigur , unele comunități evreiești constituindu-se inclusiv în perioada romană din sclavi concentrați în diferitele orașe ale Imperiului Roman.
Insistând încă puțin asupra formării diasporei evreiești trebuie menționat că încă înaintea distrugerii Primului Templu existau așezări comerciale evreiești înafara Israelului , celebră fiind colonia cu caracter militar și comercial evreiască din Egiptul de Sus atestată în secolul VI î.e.n. numită de greci Elephantine ( Orașul Elefanților ). Tradiția diasporei evreiești din Egipt s-a păstrat încă din acest secol până în perioada romană. Încă din acest secol VI î.e.n. exista în Egipt un mic Templu închinat lui Dumnezeu220.O altă direcție de care trebuie să ținem cont în începuturile formării diasporei evreiești este cea a Asiei Mici și a insulelor Ionice , aflând de la profetul Ioel că fenicienii au vândut evrei ionienilor. Existau deci colonii evreiești în secolul VI î.e.n. în provinciile asiatice ale Imperiului Persan221.
Josy Eisenberg afirmă că „ începând cu Alexandru cel Mare , importanța diasporei a sporit neîncetat : curând ,copilul apare mai viguros decât tatăl. Între cucerirea lui Alexandru și convertirea împăratului Constantin , adică o perioadă de peste șase secole , comunitățile evreiești cunosc o expansiune considerabilă , făcând dovada unei mari vitalități și manifestând o putere reală de atracție asupra neevreilor”.
" În țările <<împrăștierii>> , în afara Iudeii , centrele principale fiind la Babilon și în Egipt , comunitățile evreiești,care au rămas în relații strânse cu cea de la Ierusalim , au creat o unitate spirituală fondată pe Tora și pe un corp comun de tradiții , idealuri , speranțe și aspirații. Unul dintre factorii acestei unități spirituale a fost influența lui Ezra și Neemia la curtea persană , influență care le-a permis să impună tuturor comunităților imperiului persan un model uniform de credință și de practică evreiască. Această influență este ilustrată prin ordonanța descoperită la Elephantine , promulgată de Darius , în 419 î.e.n. , garnizoanei evreiești locale de a respecta Paștele conform exigențelor religiei acesteia. Această unitate a rămas întreagă chiar și după ruperea unității lumii politice din care făceau parte și evreii , odată cu distrugerea Imperiului lui Alexandru cel Mare , către 300 î.e.n.”222.
Apropiindu-ne de perioada care ne interesează cel mai mult în aceste rânduri putem aprecia că diaspora estică a avut o contribuție importantă și în unele momente hotărâtoare între secolele I î.e.n.- VI e.n.. Cu importante contribuții și în secolele anterioare în această perioadă comunitățile evreiești din afara lumii romane ating maxima maturitate și își aduc un aport substanțial în dezvoltarea culturală și economică a Orientului Mijlociu. Este evident interesul romanilor și parților de a câștiga pe evrei de partea lor sau de a lua în stăpânire Israelul. Relațiile Ierusalimului cu diaspora evreiască de sub stăpânirea partă a fost neîntreruptă și protecția acordată de parți evreilor a fost nu de puține ori mai mult decât onorantă.Tocmai această atitudine favorabilă evreilor a câștigat numeroși partizani evrei de partea regatului rival Romei. Nu de puține ori de-a lungul acestor secole evreii au fost puși în fața unei alegeri deosebit de dificile : lumea romană asemănătoare elenismului le propunea o viață spirituală politeistă cu impotante înclinații spre viața laică lipsită de griji , în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc și le promitea o protecție amenințătoare. Comunitățile evreiești care formau diaspora estică având în frunte Babilonul au prosperat într-un mod deosebit și avea în secolul II e.n. o tradiție și un renume deosebite. Excelând în plan profesional în toate domeniile vieții sociale evreii diasporei estice au devenit de neignorat și uneori de neînlocuit în această parte de lume în care trăiau. Deși au existat și persecutați surprinde modul în care acești evrei au fost promovați de-a lungul mai multor secole de regii parți în funcțiile cele mai importante ale Regatului. Important de menționat este faptul că diaspora babiloniană recunoștea întâietatea și chiar supremația Ierusalimului în plan spiritual și acordau cinstea cuvenită Templului prin pelerinaje, donații și importanta contribuție anuală. Putem lesne bănui că în cele două războaie împotriva Romei , evreii alături de credința lor oarbă în victoria care credeau ei că le-o promisese Dumnezeu , aveau semnale de încurajare din partea diasporei babiloniene și chiar ajutoare substanțiale. La începutul erei creștine diaspora evreiască mondială devenise mai importantă decât Țara mamă sub toate aspectele posibile.
În privința numărului evreilor aprecierile moderne situează populația evreiască între 7și 10 % din populația Imperiului Roman.Cifra care poate fi avansată pentru evreii din Imperiul Roman este deci între 6 și 7 milioane de oameni, din care aproximativ 4 milioane o reprezenta dispora ( 1 milion evreii din Egipt, 1 milion evreii din Siria) . În exteriorul Imperiului Roman în principal în Babilonia locuiau peste un milion de evrei223. După anul 135 e.n. comunitățile evreiești din patria-mamă și-au subțiat simțitor densitatea și numărul locuitorilor. Și până atunci , dar de atunci mai accentuat rolul jucat de evreii din diaspora a fost mai evident și sub aspectul numeric.
Dezastrul din anul 135 e.n. a dat o lovitură grea iudaismului din Țara Sfântă . După 135 e.n. iudaismul palestinian a făcut pași importanți înapoi, repliindu-se și reducându-și considerabil forța propovăduirii. A lăsat loc liber însă diasporei babiloniene care spre fericirea destinului evreiesc exista și era în plină glorie. Dintre evreii care nu au fost vânduți ca sclavi sau deportați de Hadrian au fugit în special în Babilon , între ei găsindu-se și numeroși învățați. Atitudinea conciliantă a lui Antoninus Pius le-a îmbunătățit situația , iar fiul și succesorul lui Simeon ben Gamaliel , Iuda Ha Nasi ( Prințul ) ( 125-217) a reușit să mențină relații deosebite cu Marcus Aurelius . Beneficiind de sprijinul imperial sub patriarhatul lui Iuda , evreii din Palestina prosperă din nou, iar Iuda Ha-Nasi simțind momentul favorabil și presimțind posibila răsturnare de situație a sprijinit și impulsionat crearea unui instrument care să ofere o mai largă legitimitate demersului lor academic. Atunci a fost elaborată Mișna care era împărțită în șase ordine , iar ordinele în tratate. Trecerea în neființă a lui Iuda Ha-Nasi în anul 217 e.n. a avut ca și consecință imediată înrăutățirea relațiilor evreilor cu autoritățile romane.
„Datorită asocierii unor factori nefericiți ( persecuții , fiscalitate mare, dificultăți economice, recolte proaste, epidemii ) , viața a devenit tot mai dificilă pentru evreii din Palestina , unele școli au trebuit să se închidă și treptat , Palestina a abandonat Babilonului rolul de centru cultural al poporului evreu.A sosit acolo , în anul 219, Aba Arika ( 175-247) , care fusese discipolul lui Iuda , și a întemeiat faimoasa școală de la Sura”224 .
„ În Babilon au luat ființă și au funcționat școli celebre –ieșivot( academii)- în Sura , Pumbedita și Nahardeea. Academiile pline de elevi veniți din toate colțurile țării. Se studia mult, cu pasiune”225. La scurt timp după înființarea Școlii de la Sura a luat ființă o școală la Nehardeea care-l avea în frunte pe Mar Samuel ( 180-257), fost discipol al lui Iuda Ha-Nasi , autorul expresiei-“ Legea statului e lege” care a constituit un punct de plecare sănătos pentru legea civilă evreiască226.
„ Puțin mai târziu , ca urmare a unor jafuri săvârșite la Nehardeea , de către Odenat ( soțul Zenobiei) , în 258, s-a fondat a treia școală de către Iuda ben Ezekiel ( decedat la 299) în orașul vecin , Pumbedita.Aceste trei școli au cooperat între ele precum și cu școlile din Palestina , care aveau mai mult o existență efemeră , pentru a menține și dezvolta tradițiile învățământului evreiesc”227.
În redactarea Mișnei Rabi Iuda Ha-Nasi a avut și câțiva rivali ca Bat Kapara și Rabi Hiya care păstrau doctrinele eliminate .
„ Mar Samuel poseda cunoștințe bogate și în domeniul astronomiei , matematicii, medicinei și filosofiei. El a susținut cu curaj că evreii nu trebuie să aștepte vremuri mesianice ( idealul majorității evreilor din acea vreme ), pentru dobândirea independenței politice , ci trebuie să depună un efort propriu pentru renașterea statului evreu. El a fost unul dintre redactorii principali ai Talmudului Babilonian”228. Ansamblului format din Mișna (legile) și Ghemara( comentariul legilor și Aggada) i s-a dat numele de Talmud229.
„Produse de cele două centre intelectuale diferite,Palestina și Babilon, Talmudurile se deosebesc în privința subiectelor tratate,metodei,prezentării și limbii”230.Ca dimensiune Talmudul Babilonian este de trei ori mai întins decât Talmudul din Ierusalim. Talmudul din Ierusalim își are originea prin activitatea lui Rabi Iohanan ben Napaha ( m.279) care a fondat și Academia de la Tiberiada. Ibidem
„Scris în aramaica orientală, Talmudul din Babilon expune discuțiile purtate în școlile din Babilon privitoare la Mișna lui Rabi Iuda. Acolo evreii se bucurau de o largă autonomie . În fruntea lor se afla Exilarhul ( șeful exilaților) , căruia împăratul Persiei în dăduse puteri mari și se bucura de un statut semi-regal”231 .În timpul dinastiei Arsacizilor până în anul 226 e.n. evreii din Babilonia s-au bucurat de o adevărată epoca de aur232. Dinastia Sasanizilor de origine persană și adepți ai acestei religii zoroastriste i-a pus pe evreii babilonieni în fața clipelor grele ale persecuțiilor233 .
Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-338) și a rivalului său halahic, Raba ( 299-352). Acesta din urmă a fost un adevărat model al genului babilonian234 .
„ Multitudinea de tradiții și de doctrine, transmise oral și acumulate în decursul secolelor a căpătat asemenea proporții încât sosise momentul redactării acestei vaste sume de cunoștințe și norme, ceea ce a implicat o selecție, o grupare și o clasificare a ansamblului , în acord cu diversele tratate ale Mișnei.
Redactarea a fost intreprinsă de Rabi Ași ( decedat 427) , care a fost vreme de cincizeci și doi de ani șeful academiei din Sura , pe care a condus-o cu o deosebită competență și eleganță . Rezultatul muncii sale , care a durat treizeci de ani , reprezintă esențialul Tamudului. Opera lui Ași a fost continuată de succesorii săi,mai ales de Rabina II ( decedat la 500) , care a redactat textele acumulate după moartea lui Ași.Rabina a fost ultimul dintre amoraimi , cel din urmă care să fi precedat Tora pe baza transmisiei orale: iar odată cu opera sa putem considera că elaborarea Talmudului s-a încheiat”235 .
În timpul dinastiei parților exilarhul era o oficialitate de rang înalt a statului , iar odată cu venirea dinastiei sasanide în primele decenii ale secolului III e.n. puterea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor236 . La începutul dinastiei sasanide evreii s-au văzut persecutați , urmând ca următoarele două secole să fie relativ liniștite din acest punct de vedere , dar ei fiind priviți în tot acest timp cu suspiciuneși având o amenințare serioasă din partea dinastiei sasanide , chiar dacă existau colaborări din cele mai fericite cu cele mai înalte oficialități ale Regatului Persan.
Definitivarea redactării Talmudului a coincis cu noi persecuții asupra evreilor la fel ca și în cazul evreilor din patria-mamă în momentul redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim. Relațiile dintre evreii din “ metropolă” și evreii babilonieni care de secole au existat în plan economic,spiritual și politic au fost segmentate , continuând doar prin Talmud care constituia principalul pol de coeziune între evrei237.
Din a doua jumătate a secolului V e.n. temerile evreilor babilonieni au început să se adeverească. Regii persani au practicat convertirea forțată și au scos iudaismul în afara legii238. „ Iezdedgerd III ( 438-457) , împins de magi fanatici adoratori ai focului , a decretat persecutarea tuturor celorlalte religii. Persecuțiile au fost intense sub Firuz ( 459-486) , fiul lui Ierdegerd. Academiile din Sura și Pumbedita au fost închise. În anul 501, apariția lui Mazdak, fondatorul “zendicismului” , care propovăduia comunitatea bunurilor și a femeilor , a dus la ultima limită intoleranța. Executarea lui Mazdak în 528 a îmbunătățit situația , evreii au respirat mai liber , iar școlile și-au reluat activitatea . O nouă generație de doctori s-a afirmat , așa-numiții saboraim ( de la o rădăcină ebraică însemnând “ a reflecta” ). … Dar vârsta de aur a evreimii babiloniene aparținea deja trecutului , și doar abia după două secole, sub califat, academiile babiloniene și-au regăsit puțin din strălucirea de altădată”239.
Firuz este poreclit în tradiția iudaică cel Rău pentru că l-a martirizat pe exilarhul Huna Mari240. Decesul lui Firuz a provocat o perioadă de anarhie de care a profitat exilarhul evreu Mar Zutra II (496-520) care cu câteva sute de războinici a întemeiat un stat independent cu capitala la Mahoza. Acest stat nu a ființat decât 7 ani , exarhul fiind ucis241.
Josy Eisenberg subliniază că aceste evenimente tragice nu au fost în măsură să distrugă credința iudaică din Babilonia și Persia . „ Diaspora evreiască a rămas cea mai puternică concentrare evreiască” și „ a devenit metropola necontestată a tuturor evreilor din lume”242, după dispariția patriarhatului de Palestina.
Elie Wiesel în lucrarea sa “ Celebrare talmudică” consideră că Talmudul ( două milioane și jumătate de cuvinte) „ capodoperă inegalabilă a memoriei evreiești se referă la toate aspectele activităților omenești : literatura și jurisprudența, medicina și geometria , geografia și astronomia , parabolele și aforismele , problemele individului legate de societate, comportamentul față de străini, întrebările față de sensul vieții , interpretarea Legii și analiza psihologică, conflictele culturale și religioase. << Întoarece paginile, spune un înțelept, caută bine, pentru că totul se află acolo>>”243. Tot el continuă spunând că „ Rav Ași și Ravina au terminat redactarea Talmudului , dar nu l-au pecetluit , permițându-ne astfel să le continuăm opera lor de-a lungul secolelor”244.
Cu siguranță aportul diasporei evreiești la bogăția culturală , spirituală și intelectuală a umanității însăși este impresionantă până în zilele noastre. Tradiția acestei diaspore care este multimilenară nu poate decât să ne ilustreze încă o dată în plus dimensiunea subiectului atins. Protejați de regatele în care au trăit , în marea majoritate a acestei perioade , evreii din această diasporă estică ( babiloniană ) au prosperat într-un mod deosebit din punct de vedere economic și cultural și mai ales în perioada care ne interesează în aceste rânduri cel mai mult ( sec. I î.e.n.-VI e.n.). Dintre ei existau numeroși favoriți ai casei regale însăși , sfătuitori de frunte , iar reprezentanții acestor exilați erau consultați în luarea tuturor deciziilor . În tot acest timp evreii babilonieni s-au afirmat în toate domeniile vieții sociale bucurându-se pe o perioadă deosebit de întinsă de o libertate incredibilă în practicarea propriilor obiceiuri , propriei religii sau afirmării individuale sau de grup. . Acest statut al lor de popor favorizat și cult, dinamic, intreprinzător în timpul dinastiei arsacide și sasanide ( excluzând bineînțeles ultima sută de ani a dinastiei sasanide-450-550 e.n. ) ne îndreptățește să credem că influența pe care a avut-o diaspora evreiască babiloniană este majoră pentru istoria întregii Asii de-a lungul acestor secole din punct de vedere economic, religios, politic și cultural-științific . Evreii din patria-mamă percepeau existența acestora ca pe un sprijin adevărat și nu de puține ori au înțeles într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene. Sub aspect teologic evreii babilonieni au recunoscut întotdeauna supremația Ierusalimului și îi putem considera ca adevărați conservatori ai credințelor strămoșești ebraice. Deși aveau un statut special și o prosperitate sporită în toată această perioadă , evreii trăiau într-un sistem care nu le asigura o siguranță certă . Amenințarea principală era posibila, chiar iminenta declanșare a persecuțiilor (fapt care a și avut loc ) .Demnă de subliniat este vitalitatea acestei diaspore evreiești babiloniene în toate aceste secole și contribuțiile ei enorme la dezvoltarea științelor , literaturii în principal cu orientare religioasă și a arhitecturii din Orientul Mijlociu și Apropiat. E
O altă componentă importantă a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora evreiască nord-africană.Realizând o hartă a diasporei renumitul istoric J. Juster presăra pentru Africa 42 de ațezări în Egipt (printre care Alexandria, Cairo , Assuan) , 4 localități în Cirenaica , cinci localități în Numidia , șase localități în Mauritania și încă câteva pentru Etiopia , Libia și Africa romană ( Tripoli, Utica). După cum am amintit deja în paginile anterioare diaspora evreiască din Egipt și-a avut începuturile încă din secolul VI î.e.n. . „ La începuturi diaspora , evreiască din Egipt , alcătuită mai cu seamă din mici colonii militare , nu se poate defel compara cu densa populație iudaică din Babilonia. De altfel , aportul ei cultural nu pare să fi fost considerabil înaintea epocii elenistice”245.
„ Impresia pe care a produs-o Alexandru asupra evreilor a fost mai profundă decât oricare dintre acelea pe care le-ar fi făcut-o un alt rege neevreu din istorie. Alexandru s-a dovedit a fi atât de generos cu ei , încât le-a lăsat întreaga libertate de exercitare a cultului , ceea ce echivala cu autonomia spiritual-religioasă.El a fost printre primii suverani care a înțeles că toleranța față de popoarele supuse este cea mai înțeleaptă politică . În semn de omagiu pentru această politică de largă toleranță , promovată de Alexandru față de evrei , s-a introdus în onomastica iudaică prenumele de Alexandru. Soldații evrei au intrat în rândurile armatelor macedo-grecești ale lui Alexandru cel Mare”246.
Constituirea de noi state după trecerea în neființă a lui Alexandru cel Mare a favorizat o importantă imigrație evreiască din Palestina în Egipt în timpul lui Alexandru I Soter247 care stăpânea și asupra Palestinei . Acesta a luat măsuri importante privind evreii : le permitea să se stabilească la Alexandria , iar evreii la rândul lor au început să-și însușească limba greacă248.
Ptolemeu al II-lea ( 283-246 î.e.n. ) a eliberat zeci de mii de sclavi evrei , fiind favorabil evreilor și a solicitat Marelui Preot Eleazar din Ierusalim să-I trimită cărturari evrei la Alexandria care vor traduce Biblia din ebraică în greacă. „ Versiunea Bibliei în limba greacă a căpătat denumirea de Septuaginta. Traducerea Bibliei în limba greacă constituie o primă solie a iudaismului , transmițând lumii întregi valorile spirituale ale evreilor”249.
Între 301-198 î.e.n. Palestina rămâne în mâinile Ptolemeilor. Schimburile comerciale au fost impresionante și mulți evrei s-au înrolat în armata ptolemaică sau au emigrat în Egipt250.
În anul 198 î.e.n. Palestina este cucerită de Antioh III al Siriei și între exilații către Egipt existau familii aristocratice importante din Iudeea , ca Onias IV, fiul Marelui Preot Onias III251 .
Istoria Egiptului a lui Manethon apare în timpul domniei lui Ptolemeu al doilea și are un caracter violent evreiesc252 demonstrând prezența numeroasă a evreilor în Egipt.
Sub Ptolemeu IV ( 221-204 î.e.n.) evreii constituiau o comunitate prosperă, Onias punea bazele templului din Leontopolis cu sprijinul regelui253 .
„Influența unora dintre evrei în statul egiptean este de mare folos pentru Iudeea . Căci solidaritatea dintre evreii din Egipt și coreligionarii lor din Palestina este cu totul remarcabilă”254.
În secolul I î.e.n. până în timpul ocupației romane evreii ocupau poziții de frunte în regatul ptolemaic în special în armată255. Sentimentele frățești ale evreilor din Egipt erau atât de sincere și puternice față de evreii din patria-mamă încât vor încălca devotamentul orb de până atunci față de Ptolemei și vor sprijini pe romani la solicitarea Marelui Preot de la Ierusalim. Actul considerat de greci și egipteni de înaltă trădare „ va contribui la dezvoltarea sentimentelor antievreiești și la provocarea de manifestări violente în tot cursul perioadei romane”256.
Istoricul Strabon spunea : „ N-ai putea găsi ușor un loc pe pământul locuit care să nu fi adăpostit acest popor și pe care să nu fie stăpân” , venind să ne convingă asupra numărului și forței economice pe care o reprezentau comunitățile evreiești. Existau mai mulți evrei în Alexandria decât în Ierusalim257, iar în timpul lui Philon din Alexandria populația evreiască locuia două din cele cinci cartiere ale orașului.
Cele mai moderne estimări apreciază că numărul evreilor din Egipt se situa la aproximativ un milion de oameni la începutul secolului I e.n. . Evreii alexandrini se deosebeau prin bogăția lor contrastând cu starea materială și financiară a diasporei evreiești orientale sau sud-europene care cel puțin în secolul I-II era majoritar săracă sau înrobită. Marcel Simon spunea : „ La Alexandria , există armatori, bancheri și mari bogătași evrei “ . Alexandria era o adevărată metropolă a elenismului , iar Philon Iudeul ( de Alexandria ) era unul dintre acei evrei elenistici care dorea să pună de acord religia și filosofia , revelația și rațiunea258 . „ Poruncile biblice sunt destinate să insufle omului principalele virtuți pe care le predică stoicismul : cumpătare , curaj, evlavie, dreptate. Ele au și misiunea să explice societății legile cosmice care guvernează universul . În felul acesta , ritualurile cele mai specifice ale iudaismului sunt inserate într-o concepție cosmică sau morală; regulile de igienă sunt întemeiate pe respectarea calităților proprii ale elementelor naturale; Șabatul desființează clivajele sociale; regulile alimentare și abstinența conduc la cumpătare și frugalitate . Filon folosea adeseori metoda alegorică pentru a explica Biblia”259.
Philon din Alexandria are doar două opere istorice ( Contra lui Flaccus și Ambasada lui Gaius ) care relatează evenimentele trăite de filosof și comunitatea evreiască alexandrină în timpul persecuțiilor de la Alexandria din timpul prefectului Flaccus și a domniei lui Gaius Caligula . Flavius Iosephus mai ales în Contra lui Apion face dovada cunoașterii comunității evreiești alexandrine. Foarte importantă este “ Scrisoarea împăratului Claudiu către alexandrini “ ( document papirologic) din care aflăm care era statutul juridic al evreilor în prima jumătate a secolului I e.n. .
Solidaritatea dintre evreii alexandrini și cei din patria-mamă a fost vie timp de secole. La sfârșitul secolului II î.e.n. și începutul secolului I î.e.n. în timpul domniei lui Alexandru Ionai ( 103-76 î.e.n. ) ,Cleopatra este sfătuită de Ananias să nu treacă cu armatele prin teritoriul lui Alexandru ca să nu-și facă dușmani toți evreii260 . În 55 î.e.n. când soldații evrei din Egipt ascultă ordinele lui Antipater pentru a-l lăsa pe Gabinius să intre cu armatele în țară261 sau în 48 î.e.n. militarii evrei de la Peluz și Memphis ascultă de Marele Preot de la Ierusalim , Hyrcanos II , ajutând pe Iulius Caesar și aducând dezastru pentru egipteni și grecii din Alexandria262 .
De la începutul locuirii lor în Alexandria evreii locuiau compact în cartierul numit “ Delta “ , iar în timpul lui Philon locuiau compact în două cartiere și un număr important erau risipiți în alte cartiere263.
Esther Starobinski – Șafran observa foarte bine în “ Incursiuni în iudaismul antic” că “ comunitatea este o instituție semipolitică , având legi proprii , cutume proprii , organizare proprie , funcționarii săi. Dar autonomia ei se limitează la domeniile religios și social. Ea nu se bucură de o deplină autonomie politică , lucru care n-ar fi comparabil cu exercitarea puterii centrale”264.Statutul lor din timpul Ptolemeilor a fost confirmat și de către romani.
Dacă sentimentele evreilor alexandrini erau frățești față de evreii palestinieni , din punct de vedere cultural ei se distanțau de aceștia și clasa cultă evreiască din Alexandria nu mai avea aceleași sentimente față de Ierusalim. Sentimentul însă a fost reciproc , iar evreii din patria-mamă și chiar cei babilonieni aveau unele rețineri și condamnau modul în care evreii alexandrini cochetau cu modul de viață elenistic.
Esther Starobinki-Șafran subliniază, ca definitorie pentru existența diasporei evreiești , sinagoga în jurul căreia întrega comunitate se organiza , aceasta având funcții multiple: loc de adunare , de rugăciune, de studiere a Torei265.În Egipt sinagoga avea numele de proseuche sau eucheion( loc de rugăciune)266.
Dacă dăm crezare lui Philon din Alexandria etnarhul a fost înlocuit în funcțiile sale de gerousia în timpul lui Augustus267. Profesiile erau variate , iar la Alexandria erau evrei deosebiți de bogați și influenți dintre care făcea parte și familia lui Philo din Alexandria268. După cum spune Josy Eisenberg gândirea lui Philon bogată , fecundă nu a influențat iudaismul , dar creștinismul a fost puternic marcat de gândirea lui prin intermediul lui Origen și a Școlii alexandrine și se acceptă că ar exista urme sensibile ale gândirii sale în Evanghelia după Ioan269. Pentru Philon Alexandrinul ( sinteză a sentimentului evreiesc alexandrin) Ierusalimul era metropola , patria-mamă , patria spirituală270.
În întreaga perioadă romană ocupațiile artizanale și agricole ale evreilor alexandrini s-au menținut , dar încă din timpul lui Augustus atribuțiile lor în domeniul militar și civil s-au restrâns considerabil271, acestea fiind preluate de armata romană și de greci cu unele excepții notabile.
Philon Alexandrinul stabilea cinci categorii sociale pentru evreii alexandrini din timpul primilor împărați romani272 . Prima ar fi cea a bancherilor ( poristai ) , a doua și a treia cea a transportatorilor și a neguțătorilor ( naucleroi și emporoi ) , acestea trei alcătuind clasa superioară și mijlocie a evreilor alexandrini273 . A patra clasă era cea a artizanilor ( technitai ) care făceau parte din clasa medie și submedie, iar ultimii erau țăranii evrei din jurul Alexandriei ( georgoi ) , cei mai nevoiași274.
„ Trecerea de la ebraică la limba greacă pentru studierea textului sacru marchează un moment hotărâtor în istoria comunității evreiești din Alexandria”275. Evoluția spre elenism este surprinsă și în inscripțiile sinagogale sau în antroponimele utilizate276 .
Relațiile dintre evrei și greci au devenit imposibile odată cu sprijinul acordat de soldații evrei la instalarea puterii romane în Egipt. Animozitățile existaseră chiar de la începutul conviețuirii , dar în timpul primilor împărați lipsa de simpatie a grecilor față de iudei nu dă naștere unor manifestări deosebite . În anul 19 e.n. Germanicus în vizită la Alexandria dorind să beneficieze de sprijinul grecilor refuză evreilor dreptul de a participa la distribuția grâului277, dar în timpul domniei lui Gaius Caligula relațiile greco-evreiști se agravează progresiv. Grecii pretind ridicarea unor statui imperiale în sinagogile evreilor , mizând pe atitudinea favorabilă a lui Caligula și pe cultul imperial pe care acesta îl instituise și îl pretindea. Poziția pe care o adoptă prefectul Egiptului , A. Avidius Flaccus , încurajează pe greci și dezonorează pe evrei ( erau numiți străini ). Reacția evreilor este imediată în dorința de a se împotrivi pângăririi sinagogilor , dar grecii încep jefuirea caselor și prăvăliilor evreiești, totul degenerând într-un adevărat pogrom278. La 31 august 38 e.n. când împăratul sărbătorea ziua de naștere , pogromul instituit evreilor era la cotele cele mai ridicate279. Doar arestarea prefectului Flaccus aduce îmbunătățirea situației evreilor. Din dorința de a obține recunoașterea libertății credinței lor o delegație evreiască formată din cinci persoane în frunte cu Philon pleca la Roma în toamna anului 39 e.n. . După prima audiență ( mai 40 e.n. ) Caius Caligula nu se lasă înduplecat și după ce în Iudeea sunt semnalate acte de nemulțumire , Caius Caligula dorește cu orice preț să dedice Templul din Ierusalim cultului imperial280. Evreii din lumea întreagă erau alarmați și doar asasinarea lui Caius Caligula oprește ducerea la îndeplinire a ordinului. După Caligula , noul împărat , Claudius, s-a arătat favorabil evreilor , iar Agrippa , apropiat al acestuia intervine în sprijinul conaționalilor săi. Ca și Augustus , Claudius confirma statutul evreilor de dinaintea anului 38 e.n.281 .
Evreii și grecii se mai înfățișează o dată lui Claudius cu plângere și împăratul redactează faimoasa “ Scrisoare către alexandrini “ prin care evreii aveau libertatea practicării cultului , dar se punea stavilă oricărei extensii a drepturilor evreilor282.
În anul 66 e.n. au loc incidente noi între evreii alexandrini și greci. Prefectul roman de atunci , Tib. Iulius Alexander, un evreu filoroman rigorist trece la uciderea evreilor răsculați , Flavius Iosephus exagerând bineînțeles dă un număr de 50000 de morți283 .
După primul război iudaic o parte a sicarilor și-au aflat refugiul la Alexandria de unde fie sunt arestați, fie vor avea un sfârșit crud. Între 75 și 115 e.n. există puține informații privind raporturile evreilor cu grecii și romanii. Cu siguranță ele nu au fost din cele mai bune . Între anii 115-117 e.n. are loc marea revoltă a evreilor din Egipt , Cyrene și Cipru în plină glorie a împăratului Traian. Marcius Turbo îi învinge pe evrei după numeroase și dificile confruntări. Revolta dintre anii 115-117diminuează forțele evreiești din diaspora nord-africană deoarece în cel de-al doilea război iudaic (132-135) evreii alexandrini nu mai reacționează pentru a se solidariza cu evreii din patria-mamă284 . Comunitatea evreiască din Alexandria se va relansa în plan economic abia în secolul III e.n.285 . În secolul IV e.n. ei sunt în relații încordate cu patriarhul Athanaios , iar în 412 , Chiril le adresează amenințări evreilor , ajungându-se la conflicte între evrei și creștini la Alexandria286 . „ Sinagogile sunt prefăcute în biserici . Evreii sunt alungați în masă . Populația este autorizată să jefuiască după bunul plac. Aici se încheie istoria comunității antice a evreilor din Alexandria”287 .
„ O ramură a coloniei evreiești din Egipt , în continuă extindere , era centrul evreiesc din Cirenaica , partea de răsărit a Libiei , cu cele două comunități principale din orașele Cirene și Berenice . În secolul I e.n. , evreii aveau acolo archonții și judecătorii lor proprii și alcătuiau , precum relatează Strabo, o pătură distinctă a populației , alături de burghezi , agricultori și străini. Locuitorii evrei din Cirenaica , favorizați de romani , erau dușmaniți de populația greacă , așa încât împăratul August a fost nevoit să le confirme , printr-un edict special , autonomia și , mai ales, dreptul lor de a aduna contribuții pentru Templul din Ierusalim”288 .
Comunitatea evreiască din Cipru a fost distrusă complet după cum mărturisește Dio Cassius în a sa Istorie romană.
A treia ramură importantă a diasporei evreiești a fost cea din Asia Mică. Existau mai multe zeci de localități în Ionia , Misia , Lidia , Frigia, Cilicia, Cappadocia, Bitinia dintre care cele mai importante localități cu locuitori evrei au fost Antiohia și Damasc289 . Estimările recente afirmă că în partea orientală a Imperiului proporția evreilor ajungea până la 20 % din întreaga populație și că evreii din această parte a imperiului atingeau sau chiar depășeau un milion de membri290 . Pentru evreii din Asia Mică însă , administrația și armata romană a fost mai puternică și mai eficientă , iar în relațiile lor cu celelalte populații ei s-au găsit pe picior de inferioritate. Sirienii , mari comercianți ai timpului cel puțin în secolele I î.e.n. – I-II e.n. , îi percepeau ca străini și din această cauză au avut loc numeroase conflicte care le-au adus numeroase neajunsuri și vistime evreilor din Orientul Apropiat timp de mai multe secole. Plângerile lor nu au provocat ,în cazul în care erau ascultate, nici un neajuns sirienilor sau grecilor , iar în cel mai fericit caz obțineau recunoașterea unor drepturi devenite deja obișnuite , în schimb plăteau cu viața la fiecare răbufnire a sentimentelor antievreiești. La fel și grecii se străduiau din plin să-i învinovățească , și asta deoarece în Asia Mică elenismul avea rădăcini vechi și prinsese atât de bine încât mulți vedeau în evrei inamici declarați , chiar dacă existau și cazuri de străini preocupați de religia , obiceiurile și modul de viață evreiesc . Aici, spre deosebire de evreii alexandrini , deși existau evrei care deprinseseră de timpuriu arta negoțului , nu existau evrei deosebit de bogați cel puțin în secolul I-II e.n. , marea lor majoritate fiind din clasa mijlocie și nevoiașă , chiar dacă educată și cultă . Toate aceste neajunsuri au făcut ca diaspora evreiască din Asia Mică să se afle sub o amenințare permanentă , fiind o țintă preferată , dacă nu chiar unică și contribuția la dezvoltarea culturii și creației ebraice să fie minimă raportat la densitatea acestei populații. Marea relizare a iudaismului în Orient a fost convertirea regelui de Emessa , a regelui din Cilicia și a casei regale din Adiaben. Celebru este și cazul regelui Armeniei , Tigranes și a urmașilor nepoților acestuia care până la a patra generație au păstrat legături cu iudaismul , după distrugerea Templului291 .Între secolele IV-VII e.n. evreii din orașele Asiei Mici au fost nevoiți să se supună legislației statului Bizantin și a Bisericii creștine care încurajate nu de puține ori de poziția ostilă evreilor a majorității populației au adoptat din secolul V e.n. legi și hotărâri imperiale împotriva lor. Printre altele se interziceau căsătoriile mixte și accesul evreilor în funcții de stat.
A patra mare ramură a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora europeană. „ În Imperiul Roman , evreii ajunseseră deja devreme până la Toledo și Lyon, Köln și Bonn”292. Istoricul J. Juster amintea pentru Europa 43 de localități în Italia , Sicilia , Sardinia ( Roma, Milano, Genova, Bologna , Pompei, Siracuza, Messina etc.), în Spania 18 localități ( Toledo), în Franța 19 localități ( Narbonne, Marsilia, Arles, Avignon, Dijon, Poitiers, Orleans, Metz, Paris etc.), în Germania patru localități ( Köln și Bonn) și la fel de numeroase în întreaga Peninsulă Balcanică( Grecia, Macedonia, Tracia) și deasemenea în insulele Marii Mediterane( Cipru, Rhodos, Delos, Creta etc.)”.
În timpul împăratului Octavian Augustus „ colonia evreiască din Roma număra peste 8000 de suflete”293. Această colonie evreiască va avea în primele două secole ale erei creștine un cuvânt important în afirmarea națiunii evreiești în imperiu sporind și în număr la 60000 de oameni . Familii bogate și cu tradiție de evrei s-au stabilit la Roma , dar literatura latină prezintă mai degrabă starea de mizerie a evreilor luați ca sclavi și dintre care chiar dacă deveniseră liberi erau tot nevoiași ( cu o excepție notabilă- Iuvenal care prezintă în versurile sale atât evreii cerșetori sau vânzătorii ambulanți , cât și aristocrația evreiască , dovedindu-se și un bun cunoscător a obiceiurilor evreiești). Nu trebuie omis însă faptul că mulți dintre copiii aristocrației evreiești erau trimiși pentru studii la Roma și putem presupune că religia iudaică a fost cunoscută și recunoscută de statul roman inclusiv prin evreii din diaspora orașelor italiene ale imperiului.
„ În spațiul sud-est european se cunosc comunități iudaice și unele chiar samaritene încă din epoca elenistică ( sec. III-II î.e.n.)”294. În momentul triumfului creștinismului iudaismul avea o situație înfloritoare295 . Sfântul Apostol Pavel „în activitatea sa misionară , întâlnește în mai toate centrele din Peninsula Balcanică , unde a propovăduit cuvântul Evangheliei , comunități iudaice. Ele sunt pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thesalonic, Beroia, Atena și Corint. Către aceste comunități iudaice se îndrepta ,în primul rând , cuvântul Sfântului Pavel , de unele a fost bine primit , de altele însă nu , punându-i-se viața în primejdie”296.
Inscripțiile și textele literare mărturisesc despre comunități importante evreiești la Stobi( Macedonia) Oescus sau în insulele Egina , Kreta, Delos. Localități de dimensiuni mai mici locuite de evrei sau unde existau evrei într-un mod izolat sunt atestate la Salona , Senia , Doclea, Asenovgrad, Byzie, și Heraclea Perinthos în Tracia , Larissa și Pherae în Thesalia , Ahaia și Theba în Phitiotis și în Attica și Pelopones.Aceste atestări acoperă atât perioada romană imperială ( sec. I-III) , cât și cea romană târzie ( proto-bizantină sec. IV-VI)297.
„ Pe teritoriul României vor fi existat iudei mai ales în orașele comerciale de la Marea Neagră și de pe Dunăre , dar despre acestea nu avem știri precise … Două inscripții de la Tomis , una de la cumpăna secolelor III-IV, alta din secolele V-VI menționează în ele nume de origine iudaică – Samhatis și Soulifera, dar nu este sigur că au fost purtate de iudeisau greco-romani , de aici sau din altă parte , deoarece aceste nume se răspândiseră în lumea elenistico-romană”298.
La Constantinopol în epoca proto-bizantină nu erau foarte numeroși299 . În timpul episcopatului lui Attikus ( 406-425) a fost vindecat în mod miraculos un evreu fapt care a condus la convertirea a numeroși iudei300 . La jumătatea secolului V e.n. evreii locuiau la Constantinopol într-un cartier( Chalkoprateia)301 .
„ Inscripțiile care se referă la iudei în spațiul sud-est european sunt în cea mai mare parte funerare și au în general textul destul de scurt”302. Suntem informați mai ales pe cale epigrafică asupra prezenței evreilor în spațiul sud-est european mai ales asupra sinagogilor lor , asupra funcțiilor îndeplinite în cadrul comunității religioase sau despre viața lor familială303.
Alături de aceste ramuri principale ale diasporei evreiești au fost colonizate de timpuriu și alte regiuni de către evrei . „ În secolele IV-VI , în Yemenul arab de sud , țara legendarei regine de Saba , care a fost devreme colonizată de evrei , unde a existat chiar un regat evreiesc Himjar, care însă , a fost distrus în anul 525 de către Etiopia creștină ( cu ajutorul împăratului Iustinian)”304. În Arabia centrală mai ales la Medina evreii adaptați cu felul de a fi al arabilor au prosperat până către secolul VII e.n. când au fost exterminați sau obligați să emigreze305 . Impresionantă este convertirea Regatului Khazar , în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică probabil din dorința de a rămâne echidistanți și independenți față de Imperiul Bizantin , față de arabi și ruși , fiind în relații bune cu comercianții evrei.
Nu putem aprecia decât benefică , activă , impresionantă și constructivă activitatea diasporei evreiești în ansamblul ei de-a lungul epocii elenistice , romane și proto-bizantine asupra devenirii întregii creații evreiești și cu contribuții notabile în dezvoltarea literaturii , artei, gândirii teologice și a politicilor sociale la nivelul istorie universale .
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUI (LOR) ÎN SCRIERILE
GRECO-ROMANE, CREȘTINE ȘI POZIȚIA TRADIȚIEI IUDAICE
În stabilierea unei opinii și a unei poziții cât mai aproape de statutul real și imaginea pe care și-o creaseră evreii de-a lungul timpului cu accent special asupra perioadei care ne interesează într-un mod deosebit în aceste rânduri (sec. I î.e.n. – VI e.n.) trebuie să ținem cont de tei direcții principale de care era suspendată această complexă problemă: tradiția iudaică (poziția lor pretențioasă în raporturile cu ceilalți), literatura greco-latină, care a adoptat nu de puține ori poziții antisemite și din secolul I era noastră, scrierile părinților Bisericii care în numeroase rânduri au condamnat poporul evreu și iudaismul, aducând momente de persecuție în interiorul poporului evreu. Putem să constatăm cu putere că de-a lungul acestor secole evreii au fost o țintă, uneori principală, a populației în mijlocul căreia locuia sau a autorităților civile, militare sau religioase. Ne-am propus în aceste rânduri să expunem atitudinea livrescă a autorilor cunoscuți de-a lungul secolelor și modul în care aceste opinii au fost influențate sau au avut vreo urmare imediată sau de durată în relațiile dintre evrei și ceilalți.
La începutul epocii elenistice în secolul III înaintea erei noastre, constatăm o primă mărturie împotriva evreilor prin opere lui Heceteu din Abdera. Putem să afirmăm că el ori în necunoștința subiectului tratat ori interesat afirmă mai multe inexactități și lucruri neadevărate despre evrei, aducând grave prejudicii acestui popor, dând naștere antiiudaismului alexandrin.
Tradiția iudaică a avut o poziție pretentioasă multimilenară în raporturile lor cu popoarele vecine înconjurătoare. Prin religia lor, ei susțineau că ei și numai ei sunt poporul ales și s-a întâmplat să trateze uneori cu multă superioritate chiar și în situații de netă inferioritate militară, politică sau chiar economică restul popoarelor și populațiilor din jur. Această atitudine, dar în unele cazuri dintr-o convingere sinceră a deranjat populațiile cu care conviețuiau sau pe cei care stăpâneau. În relațiile lor cu grecii și romanii ei au mers pe aceeași formulă multimilenară, ținând să prezinte vechimea propriilor valori și credințe și arătându-se hotărâți să sufere și să plătească pentru ele. În această perioadă romană, șocul care a zguduit poporul evreu prin intermediul religiei lor a provocat cele două mari războaie. Dezamăgirea și trauma ulterioare a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări aproape totală a poporului evreu. Din secolul II e. n. ruptura dintre iudaism și creștinism s-a transforamt într-o dispută aprigă, rabinii modificând și liturhia și introducând o rugăciune specială „împotriva ereticilor” (a creștinilor)306 . Constatăm așadar o continuitate fără concesii a mai marilor și resposabililor religioși evrei în raporturile lor de orice fel cu lumea exterioară și o supunere a credincioșilor față de aceștia, dar și o suportare a tuturor persecuțiilor. Chiar și atunci când evreii sufereau pentru credința lor observăm că simpatia sau chiar convertirile la credința iudaică nu au încetat.
De cealaltă parte însă , tocmai pentru a ne da seama de dimensiunea situației și de impactul atenției pe care au atras-o evreii de-a dungul acestor secole, s-a aflat în primă fază scrierile a peste o sută de autori greci și latini și multe dintre ele au fost nefavorabile, dar și cei mai înverșunați adversari ai lor, le-au recunoscut unele dintre virtuți. Exista după cum vom vedea scriitori favorabili evreilor și chiar scriitori care au tratat cu ironie încăpățânarea și obiceiurile lor.
Hans Kűng a identificat patru motive principale ale antiiudaismului precreștin. Evreii nu vroiau să venereze alte zeități, faptul că reprezentarea agresivă a propriei lor istorii a mântuirii avea efecte jignitoare la adresa altor popoare civilizate, circumcizia devenită din sec. I î.e.n. mai degrabă un stigmat pentru neevrei, poruncile referitoare la purificare și alimentație îi separau pe evrei de ceilalți307 . Pentru perioada care ne-am propus-o pentru dezbatere (sec. I î.e.n. – sec. VI e.n.) distingem două perioade în manifestarea antiiudaismnului, antiiudaisml precreștin și antiiudaismul creștin. Manifestările antievreiești sunt deosebit de vechi (încă în Imperiul Persan , Xerses I- Ahașveroș lua o poziție dușmănoasă privitoare la evrei)308 , iar din sec. III î.e.n. Manethon în a sa istorie a Egiptului, Lisimah din Alexandria și Hecate din Abdera acuzau pe evrei că ar fi nesociabili și pângăritori309 , opinii reluate de Posidonios (135-51 î.e.n.), iar acuzația de „omor ritual folosită pentru întâia dată de Democrit (460-370 î.e.n.) a găsit în Apion (sec. I e.n.) un adept convins310 .
„Antiiudaismul lumii grecești (Alexandria a jucat în acest caz un rol primordial) a pătruns în lumea romană unde, după distrugerea celui de-al doilea Templu de la Ierulalim (70 e.n.) diaspora evreiască s-a întărit într-un mod considerabil. Născociri, acuzații și mituri antievreiești… sunt reluate de autorii latini”311 . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris în timpul secolelor II î.e.n. – II e.n. fiind în principal o manifestare ostil religioasă împotriva monoteismului312 .
Cu deosebire în sec. I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute în rândurile scriitorilor greci și latini.
Cicero circumscria iudaismul termenului de superstitio313 și spunea că evreii „se țin între ei” (sunt solidari). Atentă la citirea acestei scrieri a lui Cicero, Mirelle Hadas-Lebel a observat că Cicero nu ar fi pe o poziție exclusiv antievreiască fiind la fel de critic în privința altor popoare de la Roma: gali, sarzi, cretani, egipteni, beoțieni sau alte popoare din Asia314 . Dacă Cicero disprețuia o religie străină ca și cea a evreilor, contemporanul sau Varro propunea filosofilor cultul evreilor putând deduce că Varro ar fi cunoscut și frecventat evreii din Roma315 .
August face și el dovada unei cunoașteri incomplete a evreilor prin câteva inexactități, iar poetul Ovidiu pomenește de „ Ziua a șaptea ce nu-i pentru muncă rostită. E sărbătoarea ce-o țin toți din neamul iudeu”316 . La geograful Strabo găsim referiri la „superstiția” iudaică și puritatea monoteismului. Ca și în opera lui Ovidiu, găsim referiri asupra evreilor și a lui Vergiliu și Horațiu. Împăratul Augustus înțelegea Sabatul ca pe o zi de post317 . Grecul alexandrin de la Roma, Apion îi acuza pe evrei de „omor ritual” , iar Philo318 din Alexandria plecat la Roma, în întrevederea sa cu Caligula este întrebat de acesta: „De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu glumea constatând comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat. Seneca credea că evreii cunosc semnificația ritualurilor lor, dar spunea că „obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” și că Sabatul era „o practică dăunătoare, pentru că, dacă stai fiecare a șaptea zi fără să faci nimic, înseamnă să-ți pierzi a șaptea parte din viață, și multe interese urgente suferă din cauza acestei leneviri”. Philo din Alexandria și Flavius Iosephus expun într-o parte a operei lor poziția pe care o considerau ei cea mai adecvată în ceea ce-i privea pe evrei. Poetul Persius descrie pregătirile pentru Sabat descriind lumânările de ulei aprinse vineri seara și mâncările și băuturile pregătite. Glume grosolane pe seama circumciziei făceau și Marțial319 și tot el considera Sabatul ca pe o zi de post320 . Petroniu se înscrie și el pe lista celor necunoscători a legilor, a obiceiurilor și credințelor evreiești321 . Celsus afirma că evreii adorau Cerul, iar Lucan observa că evreii se închină unui zeu nedefinit. Pliniu cel Bătrân vede că evreii disprețuiau divinitățile și descrie Iudeea, făcând o descriere importantă a esenienilor322 . Continuând pe linia lui Apion care susținea că „iudeii au jurat […] să nu doreasca binele nici unui om, în primul rând grecilor”, Filostrat spune într-un mod răspicat că: „Acest popor s-a ridicat de multă vreme nu numai împotriva romanilor, ci și împotriva întregii omeniri. Oameni care au conceput o viață nesocială ,care nu împart cu semenii lor nici masa, nici libațiile, nici sacrificiile sunt mai departe de noi decât Susa sau Bactra”.
În Noul Testament găsim deasemeni acuze și simpatie în ceea ce-i privește pe evrei.
În sec. II e.n. iritarea scriitorilor greci si latini s-a situat la cote alarmante. Principalul acuzator în privința evreilor s-a dovedit a fi Tacit. Poetul Iuvenal scria în Satirele sale: „Astăzi, vai străvechiul templu nu mai e al nimănui!/ Muzele sunt surgiunite și-au plecat aiurea zeii; / Unde-a fost izvorul sacru, dorm acum în fân evreii”323 . Tot el creează un vers din care putem să ne asigurăm că el cunoștea obiceiul evreilor în ziua de Sabat și, repulsia lor față de carnea de porc: „Vrea potire myrrine, vrea inelul legendar,/ Diamantul Berenicei, dăruit de-un prinț barbar, / Din ținutul unde regii la Sabat desculți s-adună, / Și-n cotețe râmătorii (aluzie la porci) mor bătrâni, de moarte bună”324 . Într-un alt vers al aceleași cărți, el arată că cerșetoria, era comună și evreilor la Roma: „O evreică perindându-și ierburile din panere, / Se apropie de tine și cu glas de taina cere. / E al legii din Solyma (Ierusalim) cel mai iscusit tălmaci, / Sol al zeilor puternici și ghicește în copaci”325 . Și continuă: „ Încă-o mână, dar mai lesne de umplut, ți se întinde; / Pentru câțiva bani, evreul orice aiurelă-ți vinde./ Comagenul și armeanul sunt tot la fel…” 326 . Tonului ironic, zeflemitor, tot Iuvenal îi lasă loc celui acuzator de-a dreptul:
„ Alții preamărind sabatul printre zilele divine,
Și-au deprins de mici copiii norilor să li se-nchine,
Carnea porcului n-o gusta, socotind că-i un păcat,
Ca și cum din pângăritul trup de om s-ar fi-nfruptat.
Împrejur tăiați din leagăn nu țin legile cetății,
Ci-și îndruma-ntreaga viață și temeiul judecății
Dupa tainele pe care Moise le-a lăsat în scris.
Ei nu spun ce cale-i bună decât celui circumcis,
Nici izvorul din pustie altora nu li-l arată.
Vinovați nu sunt copiii, ci habotnicul lor tată,
Cel ce ia-nvățat pe lume și de viață-a se păzi,
În deplină nepăsare, fiecare-a șaptea zi.”327
Istoricul Tacit în cartea a V-a a istoriilor sale ne prezintă așa cum a înțeles el istoria poporului evreu și obiceiurile pe care acesta le avea. Ne spune că se abțin să consume carne de porc328 și că pâinea este preparată fără niciun ferment în zilele de post, iar ziua a șaptea este consacrată odihnei încă de la Moise329 . Mai spune că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor330 , că „sunt de o solidaritate încăpățânată, gata oricând să sară în ajutor; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură; separați la banchete, cu culcușuri deosebite, acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femei străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia, pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei, lepădarea de patrie și idea că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără de valoare… Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze… Iudeii concep o singură divinitare imaterială: pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă, inimitabilă și indestructibilă. În consecință, în orașele și templele lor nu se află nici o statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor, nu le acordă vreo onoare”331 . Tot el spune că evreii credeau în „adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților, și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent, iar oamenii proveniți din Iudeea vor stăpâni lumea”332 .
Abstinența totală față de carnea de porc l-a convins pe Plutarh că porcul era la evrei un animal sfânt. Apuleius aduce și el vorbe despre superstiția iudaică. În opera sa, Suetoniu face mai multe referiri cu privire al evrei printre care ne spune că în timpul domniei lui Domițian „taxa impusă evreilor a fost pretinsă cu o asprime deosebită și că aceasta îi privea și pe „prozetiții” care trăiau ca evreii fără s-o fi declarat”333 . Pompeius Trogus se situează și el pe linia unei importante dezinformări în ce-i privește pe evrei, iar Quintilian spune că „pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte, cum este cel care a creat superstiția iudaică”334 .
Minucius Felix îți exprimă convingerea că zeii le oferă romanilor victoria pentru că-i respecta335 , în timp ce zeul evreilor este „într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”336.
Din sec. II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. Până în sec. IV e.n. scrierile creștine abundă în dezbateri privind poziția, care trebuie adoptată în ce-i privește pe evrei și în același timp chestiunile legate de propria dogmă. Pentru a vedea cum a evoluat și cum s-a manifestat acest antiiudaism creștin, trebuie să pornim însăși de la începuturile creștinismului. Saul din Tars (Pavel) nu a avut o atitudine antiiudaică, dar s-a dovedit nemulțumit și dezamăgit de comptrioții săi337 . În ce-l privește, Pavel este mândru că este evreu, din seminția lui Beniamin, circumcis, cu mare respect pentru Lege338 , dar tot el spune: „Sun ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei israeliți ? Și eu sunt; Sunt ei sămânță a lui Avraam? Și eu sunt. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? ( vorbesc ca un ieșit din sine însuși). Eu dincolo de orice măsură”339,povestindu-și mai departe cele îndurate: „În munci mai mult; în lovituri fără număr; în închisori și mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una , de trei ori am fost biciuit cu nuiele, o dată am fost împroșcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea celor din neamul meu"340 . Observăm de la Pavel însuși o ușoară depărtare față de evrei și o poziție ușor critică, dar acest lucru nu este nou. Profeții însuși erau nemultumiți de Credința poporului. Cele patru evanghelii (în special Evanghelia dupa Ioan-ultima dintre ele) întăresc și mai mult atitudinea ostilă față de evrei. În Evangelia după Ioan, vedem cum poporul evreu capătă fața negativă: „de atunci, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului”341 și tot evreii i-au mai spus: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”342 .
Apostolul Petru aduce și el acuze evreilor încercând să scoată în evidență caracterul deosebit, dacă nu chiar divin a lui Iisus Hristos: „israeliților, ascultați cuvintele acestea: Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între cei vii de Dumenzeu cu puteri, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin el, în mijlocul vostru, așa cum și în voi înșivă o știți, pe acesta potrivit planului prestabilit al preștiinței lui Dumnezeu, l-ați luat și l-ați omorât, pironindu-l prin mâinile celor fărădelege”343 .
În acest prim secol creștin putem constata străduința cu care autoritățile religioase evreiești și evreii, doreau să elimine complet credința creștină. Au mers până acolo încât au încercat uciderea fruntașilor creștini și în unele cazuri chiar au reușit. Celebru este cazul lui Ștefan care în urma unui proces formal344 a fost condamnat și ucis. Discursul lui Ștefan din Faptele Apostolilor este redactat de către Luca, dar și așa nu-și pierde din valoare și găsim în ele acuze și o opoziție importantă în privința evreilor încă dintr-u-nceputul creștinismului: „Oameni tari la cerbice, necircumciși cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați dat prins și L-ați omorât, voi, care ați primit Legea, dată prin îngeri și n-ați păzit-o”345 .
„La Conciliul de la Ierusalim, o vie controversă s-a născut între Petru și Iacov, preocupați să mențină practicile religioase, și Pavel, care susținea abrogarea lor”346 . După acesta creștinii născuți în iudaism au continuat respectarea legii, iar ceilalți creștini trebuiau „să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale, zugrumate și de desfrânare, de care, dacă vă veți păzi, bine veți face”347. Cu toate că creștinii nu se deziceau de tradiția și rădăcinile ebraice, ruptura dintre evrei și creștini devenea încă de pe acum inevitabilă348 . Evanghelia după Ioan, scrisă în jurul anului 100 e.n. „conține cele mai acerbe peisaje antiiudaice. Evreii nu mai devin doar un strereotip colectiv dusmănos (până și grupurile interiudaice nu mai sunt diferențiate lingvistic), ci practic idetificați cu răul și tenebrele lumii”349 .
Evanghelia după Ioan a fost scrisă când „excomunicarea” formală a creștinilor era deja în vigoare350 . După anul 70 e.n. pătura superioară saducee era lichidată sau dispersată351 , iar fariseii încercau să impună un fel de „iudaism normativ” și încercau să „elimine” alte grupuri și orientări evreiești352 . Celebra „blestemare a ereticilor” de către conciliul de la Iawne ( Iamnia ) dintre anii 90-100 e.n. trebuie înțeleasă în acest cadru353 . Acest blestem suna astfel: „Renegații să nu aibă nicio speranță, iar împărăția lor jignitoare să putrezească degrabă în zilele noastre, și fie ca Nazarinenii ( noțerim ) și ereticii (minim) să treacă, așa cum trece clipa, să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie scriși alături de cei drepți. Slăvit fii tu, Doamne, care îi umilești pe aroganți”354 . Rugăciune rostită de trei ori pe zi, parte componentă a liturghiei conduce la o îndepărtare a creștinilor din sinagogă și orice ajutor exclus355 . Este cunoscut faptul că dintre evrei, încă dintre cei care trăiseră și văzuseră minunile făcute de Iisus, nu mărturiseau sau o făceau pe ascuns „pentru a nu fi excluși din sinagogă”356.
Hans Kűng s-a declarat convins că „excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat, persecuțiile evreilor de către creștini”357. Tot el adaugă că polemica s-a înrăutățit tot mai mult de ambele părți(scrierile evreiești ulterioare transmise recent afirmă că Iisus ar fi copilul Mariei și a unui soldat roman – Josef Pandera, iar creștinii după cum vom vedea vor da și ei pe mai departe un ton tot mai virulent acuzelor)358 .
Constatăm că începând cu secolul II e.n. s-a format o importantă literatură „Adversus iudaeos” (împotriva iudeilor) reflectată în scrisoarea lui Barnabas, Meliton din Sardes, Tertullian și Hipolit. Scrisoarea lui Barnabas este atribuită unui autor din Alexandria și a fost scrisă între 70-132 e.n.( între distrugerea Templului din Ierusalim și reconstruirea orașului de către Hadrian), fiind un mic tratat teologic prin care s-a încercat trasarea relației dintre creștinism și iudaism și cum ar fi trebuit interpretate Scripturile de către creștini. Autorul încearcă să arate că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ al lui Dumnezeu, că doar creștinii înțeleg adevăratul sens al Scripturilor și că prevederile Vechiului Testament au fost instaurate pentru a înlătura orbirea poporului evreu, dar că odată cu Noul Legământ ele își pierd din valabilitate și poporul evreu este exclus de la moștenire.
Urmărindu-se nu convertirea, ci combaterea evreilor din a doua jumătate a sec. II e.n. episcopul Meliton din Sardesul Asiei Mici spunea: „Ascultați, voi, toate stirpile popoarelor, și vedeți ,un omor nemaiponenit s-a petrecut la Ierusalim. Dumnezeu este omorât, regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”359 .
Creștinii minimalizaseră dintr-u-nceput responsabilitatea lui Ponțiu Pilat, ca reprezentant al puterii romane, în procesul lui Iisus, iar în sec. II doreau să facă cunoscut că nu aparțineau poporului evreu aflat în război cu Roma. Epistola către Diognete subliniază că creștinii „nu se deosebesc de ceilalți romani, nici prin locuință, nici prin limbă, nici prin obiceiuri”.
Tertulian afirma în Adversus Judaeos că grația divină a fost retrasă poporului evreu acordându-se creștinilor și mai spune el că „sinagogile evreilor sunt sursele persecuției” creștinilor din timpul său.
Iustin Martirul în prima sa apologie către împăratul Antonimus Pius după ce prezintă faptul că creștinii sunt percepuți de către romani ca fiind atei într-un mod greșit și după ce arată cum îl slujesc creștinii pe Dumnezeu, se îndreaptă să prezinte împăratului poziția creștinilor față de evrei. „Printre evrei au existat oameni care au fost profeții lui Dumnezeu … ca și voi, ei ne ucid și ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteți crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Barkochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți cu cruzime, dacă nu vor să renege pe Hristos și să rostească blasfemii”360 . Apoi Iustin Martirul arată cum a fost vestit Iisus de profeți (Moise, Isaia, Mica, Tefania) și ne spune: „Căci iudeii, care aveau profețiile și care-l așteptau dintotdeauna pe Hristos să vină, nu L-au recunoscut și nu doar atât, dar L-au tratat într-un mod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Hristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat și le-au dat profețiile, au fost umplute cu credință și bucurie, și-au aruncat idolii și s-au dedicat pe ei înșiși Dumnezeului celui nenăscut, prin Hristos”361 , adeverind și comentând astfel pe profetul Isaia care spunea: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei care nu Mă căutau; am spus: Iată-mă unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile unui popor neascultător și răzvrătit, care umbla pe o cale rea și merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârnește mânia feței Mele”. La fel Iustin Martirul susține că pustiirea Iudeii a fost vestită362 și că lucrarea și moartea lui Hristos a fost prevestită363 și că umilința Lui a fost prevestită364 .
În „Dialog cu Trypho” sfântul Iustin Martirul dezbate pe larg toate problemele care persistau și adânceau relația creștinilor cu evreii. El spune: „Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o, căci voi sunteți autorii prejudecăților rele împotriva Celui Sfânt și a noastră, a celor care nu ne lăsăm de el. Căci după ce L-ați răstignit pe singurul om nevinovat și neprihănit prin ale cărui lovituri sunt vindecați cei ce se apropie prin El de Tatăl – când ați aflat că a învit din morți și S-a înălțat la cer, așa cum au prevestit profeții că va face, nu numai că nu v-ați pocăit de ticăloșia comisă, ci ați ales oameni și i-ați trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creștinilor și ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toți cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteți pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalți oameni… în consecință, voi ați depus un mare zel de a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate și nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată și neprihănire trimise de Dumnezeu”365 .
Tot el continua: „Căci El nu va fost pe plac atunci când a strigat printre voi: „Este scris: „Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu și a exclamat: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Căci voi dați zeciuială din mentă și mărar, dar nu respectați iubirea de Dumnezeu și dreptatea. Voi, morminte văruite!”366 .
Origen în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus” susține că distrugerea Ierusalimului a fost necesară: „Putem deci afirma cu toată încrederea că evreii nu-și vor mai regăsi situația lor de odinioară, căci ei au săvârșit cea mai mare crima punând la cale un complot împotriva Mântuitorului umanității, chiar în însuși orașul în care ei celebrau, pentru Dumnezeu, cultul tradițional, simbol al Misterelor suverane. În consecință, a trebuit ca orașul în care Iisus a suferit, să fie distrus din temelii și că alții să fie chemați de către Dumnezeu la preafericita alegere”.
Scrierile grecești și latine (Dio Cassius, Herodian, Eutropius, Socrate, Iulian Apostatul, Istoria Augusta, Ammianus Marcelinus) nu au mai fost vădit antievreiești în unele putând găsi și o parte din virtuțile evreilor. Începând însă cu sec. IV după schimbarea constantiniană și în special după ce Teodosiu cel Mare (379-395) a pus capăt libertății religioase și a declarat creștinismul (380) religie de stat , starea evreilor din Orient s-a înrăutățit în mod treptat și permanent.
Eusebiu din Caesarea, autor a două lucrări importante: Viața lui Constantin cel Mare și Istoria eclesiastică face poporul evreu răspunzător de răstignirea lui Iisus Hristos, aruncând și el o povară zdrobitoare asupra evreilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Ioan Hrisostom 344-407) îi aparțin cele mai furibunde acuze adresate evreilor. Oricât de justificate ar fi fost acuzele aduse evreilor și suferințele îndurate, ele sunt mult deplasate și dezonorează după părerea noastră cu atât mai mult cu cât ele au fost aduse de o înaltă față bisericească. În cele opt omilii ale sale împotriva evreilor el se lansează într-o ploaie de acuze aduse acestora care ne lasă pur si simplu înmărmuriți. Vom reda câteva dintre ele pentru a exemplifica: „Au sa vină sărbătorille ticăloșilor și nesăbuiților evrei; multe și unele după altele: ale trâmbițelor, ale corturilor, posturile. Mulți dintre creștini, dintre cei ce spun că gândesc ca și noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alții prăznuiesc împreună cu iudeii și iau parte la posturile lor”367 sau „Să nu vă mirați că i-am făcut ticăloși pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloși și nesăbuiți. Le-au căzut în brațe din atâtea bunătăți, și ei cu mare grabă le-au azvârlit și le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptății, dar au intors spatele razei și stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atrași spre lumina și am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt. Noi n-am avut nicio părtășie cu rădăcina, dar am dat rod de bună credință”368 . Continuă spunând: „Nu sunt oameni mai ticăloși decat iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească Legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat Legea, se ambiționează să o păzească”369 sau „Nu mai e nici o deosebire între teatru și sinagogă”370 și „Mai îndrăznește cineva să spună că sinagoga nu-i lăcaș de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu i se slujește lui Dumnezeu, Doamne ferește! Sinagoga lor e locaș de slujire idolească. Cu toate acestea, unii creștini privesc sinagogile ca pe niște locuri de cinste”371 . Apoi se întreabă: „Cum poate fi înfricoșătoare sinagoga iudeilor când ea este plină de rușine și de râs, când iudeii sunt niște izgoniți, niste învinși, niște osândiți?”372 . Își continuă cuvântarea pe un ton incredibil: „Sinagoga este mai necinstită decat crâșma. Sinagoga nu este numai locuință de tâlhari și de crâșmari, ci locuință de demoni. Dar mai bine spus nu numai sinagogile, ci chiar și sufletele iudeilor”373 sau „ Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărților sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi țin pe sfinții profeți ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredința lor. Tot așa trebuie să gândim și despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni”374 . Continuă spunând: „Prin urmare, sunt la fel de necredincioși și iudeii și păgânii, dar înșelăciunea săvârșită de iudei e mai cumplită… Este timpul să arăt că și demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiat în sufletele iudeilor… Vă întreb: Vă adunați în același loc cu oamenii îndrăciți, cu oamenii care au duhuri necurate, crescuți în crime și omoruri și nu vă cutremurați?”375 .
Tot el își incepe cea de-a doua omilie spunând: „Postul cel nelegiuit și necurat al iudeilor bate deci la ușă”376 . În omilia a IV-a încă dintr-u-nceput îi considera pe evrei „nefericiți și mai ticăloși decât toți oamenii”377 . În aceeași omilie se întreabă: „Ești creștin? Atunci, pentru ce îți sunt dragi obiceiurile iudaice? Ești iudeu? Atunci pentru ce stânjenești Biserica? Persul nu gândește oare cum gândesc perșii? Barbarii nu iubesc oare obiceiurile barbarilor? Noi, locuitorii țării romeilor, nu ne iubim oare statul nostru?… Este mică oare deosebirea dintre noi și iudei?”378 . În aceste rânduri Sf. Ioan Gură de Aur face dovada sprijinului și își asigură sprijinul statului bizantin, accentuând pe sentimentul patriotic împotriva evreilor. Găsim în aceste omilii cel mai puternic și elaborat atac adresat evreilor din scrierile Sfinților Părinți greci sau latini care în unele faze a căpătat un caracter de-a dreptul delirant.
Sfântul Ieronim (342-420) care a avut aceeași poziție ostilă evreilor, a fost nevoit, din centrul său monastic de la Ierusalim, să recunoască că evreii trăiau în sărăcie și mizerie și povestind despre situația evreilor după al doilea război iudaic spunea că existau atât de mulți sclavi evrei, încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal .
Asemănător lui Ioan Gură de Aur, o altă mare față bisericească, Grigore de Nyssa a lansat importante acuze evreilor: „Ucigași ai Domnului, asasini de profeți, rebeli și dușmănoși față de Dumnezeu, ei ultragiază legea, sunt nerecunoscători, repudiază credința părinților. Figuranți ai diavolului, rasă de vipere, delatori,calomniatori, minți întunecate, drojdie fariseică, Sanhedrin de demoni, detestabili, execrabili, lapidatori, dușmani față de tot ceea ce este frumos”.
Continuator al literaturii creștine de limba latină, Sfântul Augustin (354-430) a fost cel care a adoptat un punct de vedere mai puțin ostil evreilor și care a fost utilizat în Occident în epoca medievală. În „Tractatus adversus Judaeos” a Sfântului Augustin găsim o veritabilă argumentație antievreiască379 , iar doctrina toleranței Bisericii față de „poporul martor” lansată de el nu a fost adoptată de Biserica greacă ortodoxă , care a refuzat și canonizarea lui Augustin380 . P. Johnson observa că Augustin susține că evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu, că umilința lor scotea în evidență triumful bisericii și că creștinii trebuiau „să îngăduiască supraviețuirea unor comunități evreiești în condiții de degradare și neputință . Totuși, spune el mai departe, moștenind întregul corpus de antisemitism elenistic, păgân, biserica greacă era mult mai ostilă din punct de vedere emoțional”381 .
„ În 388, o mulțime creștină, instigată de episcopul local a incendiat sinagoga de la Callinicum, pe Eufrat. Teodosie I a decis ca soluționarea acestui caz să rămână ca jurisprudență, ordonând reconstituirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor. A fost înfierat cu indignare de către cel mai influent dintre prelații creștini, episcopul Ambrozie de Milano. Într-o scrisoare, el l-a avertizat pe Teodosie că ordinul imperial afecta grav prestigiul bisericii: „Ce este mai important, întrebase el, parada de disciplină sau cauza religiei? Apărarea legii civile este secundară interesului religios”. A ținut o predică în fața împăratului pentru a susține acest argument, iar porunca imperială a fost abrogată de către împăratul rușinat”382 .
O alta figură emblematica pentru antiiudaismul creștin, a fost episcopul Chiril al Alexandriei. H. Kűng remarca deosebit de bine că „situația evreilor a devenit și mai dificilă în marele lor oraș din diaspora Alexandriei: în anul 415, ei au fost alungați de masa populară instigată împotriva lor. În spatele acestei acțiuni se găsea un episcop (presbiter sau călugăr), așa cum se întâmpla adesea, în acest caz același vestit – binecunoscut patriarh Chiril. Acest reprezentant al unei cristologii extrem-eleniste și astfel și antievreiești (Hristos are o singură natură divină= monofisitism), a făcut să fie definită mai apoi „maternitatea dumnezeiască” a Mariei: Maria nu doar în calitate de „Christo-tokos”= născătoare de Hristos, ci și „Theotokos”= născătoare de Dumnezeu383 .
Tema „respingerii lui Israel” de către Dumnezeu se regăsește și la Theodoret din Cyr la care mai aflăm în Istoria bisericească cele întâmplate iudeilor când au vrut să reconstruiască Ierusalimul și Templul în timpul domniei lui Iulian Apostatul384 .
El subliniază că sprijinul acordat de Iulian evreilor era în interesul luptei împotriva creștinilor- a Adevărului385 și că în ciuda minunilor și semnelor săvârșite împotriva reconstruirii386 inima evreilor și a lui Iulian a rămas impietrită ca și a lui Faraon387 .
În urma edictului lui Antonimus Caracalla în anul 212 e.n. și evreii au devenit cetățeni romani. Până la triumful creștinismului nu a fost promulgat în imperiul roman nici un statut codificat, vizând iudaismul388 . Odată cu Constantin cel Mare au apărut legi privind evreii și în anul 438 e.n. Codexul Theodosian a lui Theodosie al II-lea care recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor, dar interzicea căsătoriile cu creștinii, interdicția de a avea sclavi creștini, prohibiția prozelitismului, excluderea din funcții publice și militare389.
Un alt moment în relațiile statului bizantin cu evreii l-a contituit intrarea în vigoare a Codex Justiniamus și a edictelor legislative Novelles din timpul domniei lui Justinian. Codul lui Iustinian aduce restricții noi: mărturia evreului nu era admisă în justiție împotriva creștinilor, profesia de avocat era interzisă evreilor, etc.390 . În Novella 45 evreii sunt numiți „oamenii cei mai răi”391 .
Constatăm că între secolele IV-VI în Orient atitudinea Bisericii față de evrei a avut tendința de a influența, apoi de a impune și chiar de a substitui, în elaborarea noului statut al evreilor, poziția inițial tolerantă a statului. Uneori chiar prin amenințări severe din partea episcopilor s-au obținut hotărâri imperiale favorabile împotriva evreilor.
În Occident migrația popoarelor germanice nu a lăsat loc unei lupte îndârjite speciale împotriva evreilor în secolele IV-VI e.n. Concepția Sfântului Augustin mai moderată în privința lor a fost îmbrățișată și până în timpul papei Grigorie cel Mare principiile trasate rămân aceleași. Papa Grigore cel Mare (590-604) autor a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei a adoptat principiile Codului Teodosian (438). Într-o scrisoare către episcopul din Palermo el spune: „Așa cum nu trebuie admis evreilor în sinagogile lor nimic peste ceea ce este autorizat de lege, tot astfel pentru toate drepturile care le-au fost recunoscute că nu trebuie să sufere nici un prejudiciu”392 . Dacă papa Grigore cel Mare poate fi considerat și el un moderat, dar care adopta decizii în privința evreilor asemănătoare cu cele din Imperiul Bizantin, după el „asistăm în secolele următoare în statele pontificate (dar și în regatele creștine moștenitoare ale Imperiului Roman de Apus) la numeroase violențe: botezuri forțate, măsuri agresive și expulzări”393 .
În definirea antiiudaismului creștin trebuie avut în vedere alături de ostilitatea „ideologică” și caracterul (ostilitatea) popular394 . Acest antiiudaism popular și-a avut rădăcinile încă din perioada elenistică și a existat și în secolele creștine și la celelalte popoare ale Asiei Mici. Antiiudaismnul popular creștin a preluat din zestrea păgână și a fost influențat (dar a și influențat) de atitudinea Bisericii. În rândurile întregului norod cunoștințele despre evrei erau inexacte și uneori inexistente, iar zvonurile despre evrei (în majoritate negative) erau repede amplificate. Erau cunoscuți ca un popor conspirativ, iar evreul bănuit de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere, practicile lor religioase și obiceiurile erau greșit înțelese și ca și înainte cu secole erau considerați un popor exclusivist. În toată această confuzie din rândul celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând (nu neaparat incult) se izbea zi de zi, existau din fericire ,chiar și în timpul triumfului creștinismului, numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau din toate etniile care apreciau modul de viață și religia evreilor.
Confuzia sau necunostința scuză o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă, dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o bună cunoaștere a învățăturii ebraice tocmai pentru a o incrimina, ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană, cu atât mai mult de un creștin, chiar dacă autoritățile religioase ebraice au fost cele care au pornit lupta împotriva creștinismului de la origini.
CAPITOLUL X : ARTA EBRAICĂ
Arta ebraică poate fi surprinsă în dezvoltarea sa de-a lungul mai multor secole chiar de la începutul primului mileniu î.e.n.. Regele David a transformat Ierusalimul în capitală, iar fiul său , regele Solomon ( 960-931 î.e.n.), în timpul căruia regatul Israel atinge apogeul, termină construirea Primului Templudin care nu se mai găsesc urme arheologice dar care este descris detaliat în Biblie. În această perioadă și până la începutul erei creștine Templul a constituit un simbol al națiunii evreiești și o emblemă a artei și arhitecturii ebraice.
Cea de-a doua poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise specifica textual : „ Să nu-ți faci chip cioplit , nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri , sau jos pe pământ , sau în apele mai jos decât pământul . Să nu te închini înaintea lor , și să nu le slujești ; căci Eu , Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu gelos , care pedepsesc nelegiuirea părinților în copiii până la al treilea și al patrulea neam al celor care mă urăsc , și mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele”395. Această poruncă expresă și-a pus amprenta asupra artei evreiești și a avansat atât de departe aprecierile încât mulți au contestat existența unei arte și chiar arhitecturi evreiești. Atingând acest subiect în lucrarea sa „ Sinagoga arhitectură a monoteismului” , Mircea Moldovan afirmă : „ Problema reprezentării are origini comune în istoria religiei și artei . Majoritatea religiilor antice erau politeiste și antropomorfe . Dacă curente din filosofia greacă ( de la presocratici la Platon ) ar fi fundamentat conceptual iconoclasmul , elitismul și lipsa lor de reală aderență socială fac ca primatul în domeniu , și nu numai cronologic, să aparțină <<inovației>> religioase decurgând din monoteismul evreiesc . Abordarea religiei de către istorie , filosofie sau alte științe rămâne delicată pentru că semnalează evoluții sau alăturarea unor atitudini contradictorii într-un domeniu care ar vrea să apară imuabil.Astfel <<contrapunctul din Tora>> ( interdicția absolută a imaginilor și afirmația că există imagini ale lui Dumnezeu ) nu este de niciun folos argumentației în mediile religioase pentru că monoteismelor le este deja specifică dualitatea text-canonic-text interpretativ”396. Tot el continuă : „ Acestea ar putea proscrie arta figurativă , dar nu și numeroase alte manifestări : arta abstractă , non figurativă , aleatorie , caligrafie etc.”397.
În „ Ars as a source for Jewish Historiography” profesorul Moshe-Carmilly Weinberger , care a stabilit o punte de legătură între autoritatea rabinică și cea științifică , a adus lămuriri în privința definirii , evoluției și problemelor sensibile ale artei ebraice .
În opinia profesorului Moshe-Carmilly Weinberger arta ar avea un rol important în istoriografia evreiască . Cea de-a doua poruncă nu s-ar opune artelor , ci adorației , idolatrizării. Argumentația continuă prin relevanta observație a alcătuirii celei de-a doua porunci din trei segmente importante : 1. cerul, 2. pământul, 3. apa , fiind limpede că interzicerea imaginilor se opunea idolatrizării și nu manifestării artelor.
Chiar dacă există dovezi arheologice care atestă venerarea unor zeități păgâne chiar în Israel aceste situații sunt izolate . Mircea Moldovan spune că : „ Distrugerea imaginilor , cunoscută sub numele de iconoclasm , ar fi fost o revoltă a evreilor împotriva oricărei forme a idolatrizării , deși descoperiri arheologice au adus la lumina zilei în Israel statui și imagini ale unor zeități păgâne ( Astarte , Baal) , mai mult ca probabil importate din statele feniciene vecine. Respingerea reprezentărilor gravate ar fi persistat până la începutul secolului VI , când interesul față de adorație a scăzut , îngrijorarea evreilor s-ar fi diminuat , iar creativitatea artistică ar fi început să înflorească în viața evreilor”398.
Odată demonstrată ipoteza existenței unei arte evreiești originale nu ne rămâne decât să-i stabilim coordonatele și caracteristicile . Arta ebraică a ființat , s-a dezvoltat și s-a pretat mai bine de un mileniu tuturor cerințelor religiei evreiești ( sec. X î.e.n.-II e.n.) . Această artă a gravitat în jurul credinței iudaice ca o consecință și cerință a acesteia și în plan arhitectural s-a adaptat schimbărilor în plan social , cultural și religios. În manifestarea arhitecturală , arhitectură civilă sau militară nu consacră arta ebraică și nu scot în evidență existența sau caracterul unitar al poporului evreu. Arhitectura religioasă este cea care a consacrat cu adevărat arta ebraică prin cele două componente definitorii ale sale : Templul și sinagoga . Primul ( Templul ) precede pe cea de-a doua , dar sunt opinii care plasează coexistența sinagogii , în forma cea mai arhaică , cu Templul până către secolul VI î.e.n.399.
Templul a supraviețuit și a fost martorul tăcut al existenței istorice sinuoase a poporului evreu. El a devenit centrul spiritual și cultural al poporului evreu și însemnătatea lui a fost primordială pentru fiecare evreu din Israel sau din diaspora. O importantă centralizare a cultului în jurul Templului din Ierusalim are loc în timpul regelui Iosia ( 640-609 î.e.n.) când după scindarea regatului și ascensiunea Asiriei , Iudeea redevine independentă400.
Victoriile regatului neobabilonian au condus și la invadarea Iudeii și ocuparea Ierusalimului , mulți evrei fiind deportați în Babilon. A doua asediere a Ierusalimului condusă de Nabucodonosor al II-lea ( 589-586 î.e.n.) a provocat incendierea Templului. De condiția inițial umilă a evreilor babilonieni se acceptă că s-ar lega existența primelor sinagogi arhaice. Ocuparea Babilonului de către perșii conduși de Cirus II a condus la posibilitatea repatrierii unor evrei și la reconstrucția Templului care a căpătat o puternică valoare de simbol și de încredere în forțele proprii ale tuturor evreilor.
Inaugurării din anul 515 î.e.n. I s-a adăugat o nouă repatriere din Imperiul Persan în timpul lui Artaxerxe I când Neemia , conducătorul exilaților din zona Nippur , reconstruiește zidurile Ierusalimului ( 445 î.e.n.). Ezdra în fruntea altor repatriați avansează un set de reforme care duceau la dezvoltarea iudaismului rabinic , atribuindu-se și redactarea Torei : „ Nașterea iudaismului rabinic și sinagogal a fost ca o nouă revelație : Talmudul a ajuns chiar să afirme : <<Ezdra ar fi fost demn să primească Tora dacă Moise nu l-ar fi precedat>>”401 .
Tempul continuă și de-a lungul epocii elenistice să rămână centrul activităților ebraice cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o așezările evreiești din patria-mamă sau din diaspora și cu toată întărirea fariseismului și a sinagogilor până către începutul erei creștine. Regele Irod care fusese atât de înfiorător și de temut a fost ultimul restaurator al Templului din Ierusalim , inițiativă care se va întinde pe durata mai multor secole. În anul 70 e.n. ca urmare a primului război iudaic Marele Templu a fost distrus pecetluindu-se dispariția lui în devenirea arhitecturală , dispariția iudaismului sacerdotal și a regalității și supraviețuirea iudaismului prin latura sa rabinică.
În secolul I î.e.n. și până la distrugerea Marelui Templu lupta din interiorul națiunii evreiești , dintre saduchei ( adoratorii Templului ) și rabini a fost importantă în plan ideologic. Deși Templul avea locul central , el tindea să devină către începutul erei creștine doar un simbol , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile răspândite în tot Israelul. Schimbarea în plan arhitectural chiar dacă regătită de mai multe secole a fost parcă mult prea bruscă prin dispariția Marelui Templu.
„ După Hayoun și Jarrasé, dacă revenim la originea și geneza sinagogii , trebuie să ținem cont și de percepția iudaică , conform căreia sinagoga ar avea o arhitectură , dar mai ales un suflet. Datele istorice arată că , dacă edificarea Templului din Ierusalim s-ar fi realizat cu prețul distrugerii celorlalte sanctuare vechi evreiești , apariția sinagogii se face în condițiile coexistenței încă o durată de timp a cultului sacrificial („ suflul buzelor”) cu cel sinagogal și că rugăciunea evreiască a îmbinat întotdeauna fervoarea religioasă cu studiul.
Inițial , sinagogile ar fi fost niște clădiri de o simplitate extremă , a căror realizare nu era ghidată de prescripții și a căror mică piesă de mobilier ar fi fost dulapul în care erau depozitate sulurile Torei-Sifre Tora ( unel surse afirmă că acesta ar fi fost mobil , fiind amplasat pe un cărucior). Curând a fost adăugată tribuna predicatorului , bimahul sau almenorul402 .
Aproape toate religiile antice au trăsături comune : sunt politeiste , antropomorfe , iar cultul interior este dedicat clerului și doar exteriorul pentru restul credincioșilor403. Templul mesopotamian , ritualul religios egiptean , templul grec sau cel italic au aceste trăsături principale. „ Față de toate acestea , apare evidentă mutația realizată de singogă: comunitatea este admisă în interior și aici se desfășoară liturghia, fațadele trec printr-o „eclipsă” și vor deveni importante mult mai târziu după unii autori consacrați altarul de jertfă este înlocuit de un artefact- chivotul scrierilor sfinte și curând locul de propagare a cuvântului divin va fi exprimat prin cel de-al doilea pol al lăcașului- bimahul”404 .
Existau indicații și în privința amplasamentului sinagogilor. Acestea trebuiau să fie construite în apropierea unei ape , în punctul cel mai înalt al așezării , într-un „loc curat”405 . Aceste condiții nu au putut fi respectate întotdeauna de evrei deoarece grecii, romanii, creștinii și mai târziu musulmanii nu acceptau ca lăcașurile lor de cult să fie depășite în înălțime”406.
Ferestrele sinagogii407 trebuiau să fie relativ mici , cu parapeți înalți pentru ca serviciul divin să nu fie deranjat sau observat de cei din exterior.
Cuvântul sinagogă are origine grecească pentru evrei existând trei denumiri consacrate ale lăcașului : Bet hakneset – casa adunării , destinată rugăciunii comune și studiul Torei în comun; Bet tefila – casa de rugăciuni și Bet hamidraș- casa învățăturii , de obicei de dimensiuni mai reduse în care ziua se desfășura învățământul religios408.
În opinia lui Aristide Streja și Lucian Schwarz , ansamblul sinagogal ar fi ajuns relativ repede să aibă o sală mică ( 10-12 locuri pentru rugăciuni zilnice) , o curte în aer liber , sediu administrativ , clădiri pentru învățământ și adunare409 .
Diaspora babiloniană și egipteană pare să fi simțit prima necesitatea întâlnirii în clădiri speciale , o primă mențiune fiind o inscripție din timpul lui Ptolemeu III ( 246-221 î.e.n.)dedicată unei sinagogi410. Din scrierile apostolilor care-și istorisesc călătoriile lor aflăm că în Asia Mică , Grecia continentală sau în Italia existau numeroase sinagogi , cele mai numeroase fiind însă în Israel , în special în Ierusalim ( între 400-500 înainte de distrugerea Templului)411.
„ După Sed – Rajna , sinagogile din Israel ar putea fi clasificate , după criterii cronologice și topografice în trei mari tipuri : – sec. II-III în Galileea și pe înălțimile Golan: plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi , acces pe a patra latură orientată spre Ierusalimși unde se aduceau pe un cărucior mobil sulurile Torei pe durata oficierii serviciului divin ; exemplarele s-au găsit la Capharnaum ( galeria ar fi fost rezervată femeilor ) , Chorazim, Meron, Kfar, Baram, Nabratein, En Dikke, prima sinagogă din secolul IV; la originea acestei tipologii s-ar afla sălile de rugăciune amenajate de către zeloți în triclinia din fortărețele lui Irod de la Massada și Herodion sau la Gamla , încă din secolul I; – sec. IV-V în Iudeea , este reprezentat prin practicarea intrării pe alt zid decât cel orientat spre Ierusalim în centrul căruia se va amplasa dulapul din sulurile Torei; exemplele sunt Susiya și Esthtemoa , la care sala e dezvoltată pe lățime; – sfârșitul secolului V – începutul secolului VI , exemplificat prin Beth-Alpha (517-518), plan basilical , intrare pe latură opusă celei orientate spre Ierusalim pe care se realizează o absidă pentru chivotul cu sulurile Torei , iar în fața acesteia apare estrada pentru lectura acestora – bimahul; acesta , a fost , în final , tipul cel mai omogen și adaptat liturghiei”412.
„ Orientarea sinagogilor se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene care aveau drept sanctuar muntele sacru Garizim. Această orientare a cunoscut în Palestina o evoluție (oarecum similară cu cea a lăcașurilor creștine timpurii) în care primele sinagogi aveau intrarea orientată spre Ierusalim , pentru ca din secolul IV spre acesta să fie îndreptat zidul cu chivotul sulurilor Torei și care trebuia să fie cel mai puternic din toată clădirea”413. Toate acestea nu au fost reguli absolute , existând cazuri în care fie orientarea era diferită , fie printr-o influență creștină „ se cristalizează o predominanță a configurației basilicale cu navă principală , două colaterale și absidă terminală la începutul secolului VI e.n.414.
Arheologia vine să întărească opiniile cercetătorilor . Deși puține și incomplete săpăturile arheologice au adus la lumină mai multe sinagogi din Israel , Siria , iar în Irak arheologii evrei , neavând posibilitatea de a cerceta , au intrat doar în posesia informațiilor transmise. La Tiberias ,lângă lacul Galileea, sinagoga din secolul IV avea reprezentări umane și zoomorfe415, la Capernaum o sinagogă de secol II-III e.n. fiind în urma alteia mai vechi416, mai multe sinagogi au fost escavate în Siria , iar lângă șoseaua Nazaret-Haifa , centrul academic al lui Iuda Ha-Nasi dezvăluie sinagoga,catacombele și cimitirul417. La Dura-Europos , pe Eufrat , a fost scoasă la lumină o sinagogă datată 245 e.n. cu inscripții în aramaică , greacă și pehlevi-partă și 30 de fâții de pergament pictate (imagini ale patriarhilor , ieșirea , David și temele reîntoarcerii și mântuirii418.
În opinia lui Moshe Carmilly-Weinberger în secolul VII e.n. odată cu expansiunea arabă și a atitudinii iconoclaste , arta evreiască de tip Dura-Europos ar fi suferit un eșec.
Moses Rosen afirmă în „ Eseuri biblice” că sinagoga nu era doar o biserică , ci o casă a adunării obștii și un lăcaș de învățătură , iar în sinagogă fiecare se roagă pentru sine având o relație nemijlocită cu Creatorul.
Zugrăveala interioară și exterioară este cunoscută mai bine prin sinagogile mai recente , dar și în antichitate exista o zugrăveală bine definită cu motive vegetale și geometrice. După primele secole creștine și pe acestă latură au intervenit schimbări importante existând și reprezentări antropomorfe și zoomorfe
Chivotul era bogat ornamentat cu sculpturi în lemn fiind depozitarul sulurilor de pergament care conțin textul Pentateuchului și care era plasat în partea de răsărit a sinagogii. Predela era cea care acoperea Chivotul cu sulurile Legii pe fondul de catifea sau brocart brodându-se motive tradiționale și texte cu diferite conținuturi.
Coroana era plasată deasupra celor două capete de axă pe care era înfășurat textul Pentateuchului. Erau lucrate cu mult rafinament în metal nobil și încustrate cu pietre semiprețioase.
Cupa de kiduș avea o mărime , formă , tehnică de execuție și ornamentare diferite. În majoritatea cazurilor cupa de kiduș era realizată din argint fiind folosită de rugăciunea de binecuvântare a vinului la ocazii festive.
Dantelăria era prezentă însoțind diferitele ștergare și fețe de masă din sinagogă , alături de vestimentația de sărbătoare a credincioșilor.
Indicatorul ( iad ) era un obiect din metal sau lemn prin care se ținea șirul textelor din sulurile Legii. În numeroase cazuri era bogat ornamentat uneori din metal nobil , fildeș și cu pietre semiprețioase având la capăt o mână cu un arătător deosebit de lung. În forma sa cea mai primitivă era confecționat dintr-un bețișor cilindric sau paralelipipedic ascuțit la vârf.
Inelul pentru prosopul de sinagogă era ornat cu linii curbe și figuri de păsări, flori, cerbi, fiind de regulă realizat din alamă.
Meghila reprezenta textul Poveștii Esterei așternut pe pergament , iar Menora ( simbol al credinței iudaice ) era celebrul candelabru cu șapte brațe din alamă , bronz , fiind așezat mai ales în zona pupitrului de rugăciune. Mezuza ( textul caligrafiat pe pergament al crezului iudaic „Sema-Israel”) era poziționat în zona ușilor.
Pupitrul de rugăciune era bogat împodobit cu sculpturi din lemn fiind însoțit pe perete de o grafică „seviti”. Jilțul lui Eliahu era folosit în ceremonialul circumciziei fiind frumos lucrat în sculptură de lemn . Lampa de Hanuca era realizată inclusiv din argint fiind corpul de iluminat care servea în cele opt seri ale sărbătorii macabeilor.
Arta ebraică s-a reflectat de numeroase ori și în broderiile sau în învelitorile și pâinea împletită pentru sâmbătă sau al anumite sărbători. Principalele elemente de ornament erau cele vegetale ca și ciorchinele , frunze sau vrezuri de viță-de-vie , ramură de palmier salcia, fructe sau pomul vieții și abia din secolul III e.n. încep să devină comune simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe.Având specificul său, arta ebraică, așa cum ni se dezvăluie , constituie un reper deosebit între manifestările artistice și culturale ale Orintului Apropiat și Mijlociu. Păstrându-și linia de originalitate pe o perioadă deosebit de întinsă în timp arta ebraică strălucește prin ingeniozitatea slujitorilor săi și prin evidențierea trăsăturilor care o fac unică.
CAPITOLUL XI : CONCLUZII
Importantele lucrări de istorie antică care au fost publicate în ultimele două secole subliniază (inevitabil) frumoasa cultură și civilizăție a Israelului antic . Ne-am încumetat cu o străduință aleasă să așternem în aceste rânduri principalele trăsături ale culturii și civilizației ebraice având un respect deosebit față de splendidele realizări ale acestui încercat popor al Orientului Apropiat . Deși perioada de glorie a Israelului antic avusese loc cu mult înainte ( la sfârșitul mileniului II î.e.n.și începutul mileniului I î.e.n. ) , străduința noastră s-a îndreptat spre creația poporului evreu din timpul perioadei romane. Cursul evenimentelor ( bogat, întins și deloc de neglijat ) a necesitat o însuflețire prin multitudinea aspectelor sub care ne-am permis să reflectăm de-a lungul întregii lucrări. Având certitudini, neavând pretenția epuizării unui subiect atât de vast , m-am străduit să prezint cât mai bine documentat și echidistant această splendidă și furtunoasă , în același timp, „aventură” a poporului evreu în perioada romană și romano-bizantină și care a dat naștere atâtor pasiuni și speculații halucinante până în epoca contemporană. Cu o responsabilitate atât de mare față de un subiect atât de sensibil care trebuie tratat cu atâta atenție nu pot explica această încercare decât printr-o atracție deosebită față de cultura și civilizația ebraică încă din copilărie și prin dorința de a prezenta cât mai detaliat dramele, speranțele și bucuriile trăite de poporul evreu de-a lungul acestei perioade. Niciodată deasupra timpurilor , vom putea observa cu ușurință cum existența acestui popor este una deloc de neglijat , iar atitudinea lor , deși uneori exagerată , a fost una într-o mare proporție pe deplin fundamentată. Din orice punct de vedere am privi lucrurile , observăm că „steaua” genialității le-a surâs , dar și că atrăgând atenția și-au creat un renume care nu de puține ori le-a adus nenumărate neajunsuri. Particularitățile lor au fost în măsură să-i evidențieze , iar pretențiile lor nu de puține ori au fost interpretate ca și jignitoare inclusiv de popoarele culte ale lumii vechi. Așteptările lor au dat naștere la trăiri , manifestări și credințe diverse , iar dacă toate aceste lucruri împreună au reușit uneori să-i separe , dând naștere febrei interne , destinul lor ( ca și credința ) a fost inseparabil același , după cum vom vedea în cele ce urmează.
Debutul unei implicări consistente a romanilor în problemele diplomatice și politice a Asiei Mici și care privea direct pe evrei a avut loc în anul 161 î.e.n. când se semna o alianță cu Roma prin care familiei hașmonee i se recunoștea dreptul de familie cârmuitoare a unui stat independent . Simon Macabeul ( 143-135 î.e.n.) obține reînnoirea alianței cu Roma , întărindu-și regatul și izolând și mai mult Regatul Siriei. Mai târziu , Pompeius Trogus aprecia: „ Scăpați de Demetrius , evreii cuceriră prietenia romanilor și obținură de la ei libertatea , căci în acea vreme Roma împărțea cu mărinimie bunuri străine”. Relațiile iudeo-romane începeau într-un mod fericit prin alianțe și garanții de prietenie .
În următorul secol ( I î.e.n. ) raportul de forțe din întregul Orient Apropiat s-a modificat într-un mod incredibil . Roma deși avea numeroase probleme interne reușise să subjuge popoarele Asiei Mici și într-un elan victorios învingea către anul 61 î.e.n. toată rezistența din această parte de lume. Campania lui Pompei îndreptată în special împotriva lui Mithridate a avut ca și consecință și amestecul romanilor în problemele interne ale Iudeei.
Scaurus , reprezentantul lui Pompei, avea misiunea de a media între Aristobul II și Hirkan II care se aflau în plin război fratricid. Soliiile trimise de amândoi aveau menirea să cumpere bunăvoința și protecția lui Pompei. Darurile lui Aristobul II au plăcut mai mult ( o viță-de-vie de aur , făcută de Alexandru ca ornament pentru Marele Templu). Regele arab Aretas care asedia Ierusalimul a fost nevoit să se retragă la solicitarea romanilor , Aristobul II urmărindu-l pe Aretas în retragere și învingându-l definitiv în anul 65 î.e.n. .
Marele general roman vedea în conflictul dintre cei doi frați ocazia de a lua în stăpânire și teritoriile israeliene și i-a invitat pe amândoi la tratative la Damasc. Hyrkan II insista asupra dreptului său de prim-născut , în timp ce Aristobul II scotea în evidență lipsa de pricepere a fratelui său în problemele regatului. Exista la Damasc și o a treia partidă care avea dorința de a desființa regalitatea și de a restaura vechiul regim teocratic. Înclinând mai mult spre Hyrkan II , pe care-l vedea mai potrivit și mai maleabil pentru rolul de protejat al Romei , Pompei a atras suspiciunea lui Aristobul II care prin fugă s-a retras în puternica cetate Alexandrium. Silit să se predea de la Alexandrium , Aristobul II a fost lăsat să se îndrepte spre Ierusalim unde a adunat din nou oaste împotriva romanilor. Trecerea în neființă a lui Mithridate a înlesnit enorm operațiunile și misiunea lui Pompei în Orient . Capturarea lui Aristobul II a întărit și mai mult voința patrioților evrei care s-a retras pe Muntele Templului , cetatea fiind predată lui Pompei de o altă partidă evreiască dornică de pace. Pentru a învinge rezistența celor deciși să lupte, Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului. A adus de la Tyr mașini de război și cu toată priceperea militară a romanilor asediul se prelungea peste așteptările asediatorilor. Un amănunt cunoscut de Pompei a fost în măsură să tranșeze definitiv victoria de partea romanilor . Luptătorii evrei păstrau credința strămoșească , nu aveau voie să lupte sâmbăta decât pentru a se apăra în caz de pericol major , dar nu puteau evita acest lucru, deoarece romanii nu țineau cont de această tradiție ebraică . Rezistența ebraică a ținut trei luni după care într-o zi de sabat romanii pătrundeau conduși de fiul lui Sulla prin zidul care-i proteja pe luptătorii evrei. Descrierile emoționante chiar ale autorilor romani istorisesc cum în ciuda pericolului preoții au continuat oficierea serviciului divin , fiind rând pe rând răpuși la datorie. Se apreciază că au fost măcelariți douăsprezece mii de oameni. Așteptările lui Pompei au fost ruinate de realitatea care le dezvăluia un templu fără bogății imense, iar Sfânta Sfintelor s-a înfățișat mai degrabă modestă și respectabilă , decât extravagantă și pretențioasă. Pompei putea începe instaurarea stăpânirii romane în Iudeea cu statutul de stat autonom sub protectorat roman. Așadar anul 63 î.e.n. s-a dovedit nefast pentru evrei, iar în anul 61 î.e.n. marele general roman intra triumfal la Roma aducând cu sine ca ostatici mulți principi asiatici și mai mulți fruntași evrei ( Aristobul , Antigon cu fiicele sale și Avșalom). Alături de acea parte a aristocrației evreiești de la Roma , din rândul acestor captivi se va constitui diaspora evreiască din Peninsula Italică.
În anii următori Hyrkan al II-lea a deținut funcția de Mare Preot și de prinț ajutat de Antipator , ambii subordanați direct guvernatorului roman , proconsulul Siriei care între 57-55 î.e.n. a fost Gabinius. În funcțiile principale ale Iudeei au fost numiți constant oameni devotați romanilor , iar în rândul poporului a fost alimentată permanent o stare de nemulțumire care a răbufnit de numeroase ori, încurajați de luptele interne dintre familiile aristocratice evreiești.
Problemele interne ale Republicii romane cauzate de triumvirat și de consecințele acestuia au prilejuit evreilor situația de a negocia. De remarcat că generalul Crassus în drum spre Asia în celebra sa campanie a poposit și pe la Ierusalim de unde a crezut de cuviință să jefuiască toate obiectele din Templu și o sumă importantă în bani . Această faptă considerată de evrei de neiertat a făcut ca însăși căpeteniile evreiești să se orienteze definitiv în susținerea lui Cezar. Mai târziu Antipater va ajuta pe Cezar în campania nord-africană . Ajutorul va consta inclusiv în ostași ( 3000 ). Apreciind gestul lui Antipater , Cezar îl va numi etnarh al Iudeei , îl va scuti de impozit și-i va acorda cetățenia romană. Binefacerile lui Cezar față de evrei s-au materializat printr-un sprijin nemăsurat, iar decesul acestuia a aruncat într-un doliu neprefăcut pe evrei și diaspora acestora după cum a mărturisit istoricul roman Suetoniu.
În următorii ani 43-40 î.e.n. atât Irod , cât și Antigon au știut să depășească supușenia față de Cezar și au avut șansa de a câștiga bunăvoința noului cârmuitor. Irod a reușit să respingă toate încercările lui Antigon și a intrat în Ierusalim primind ca asigurare din partea Marelui Preot Hyrkan pe nepoata acestuia ca logodnică.
În anul 40 î.e.n. Antigon a beneficiat de sprijinul regatului part care interesat în această regiune a inițiat o amplă campanie în urma căreia Hyrkan al II-lea și Phasael au fost arestați , iar Irod a mai avut timp să fugă la Petra apelând la sprijinul arabilor. Arătându-se neîndurători generalii parți au dispus mutilarea lui Hyrkan II ( tăierea urechilor ) , iar Phasael bănuit că va fi condamnat la moarte s-a sinucis. Antigon devenea domnitor independent în 40 î.e.n.. În timpul scurtei sale domnii , Antigon n-a reușit să se facă înțeles de către popor și urmărind sprijinul saducheilor acesta nu se manifesta sub nicio formă. În toată această luptă contracronometru Antigon s-a dovedit incapabil să gestioneze toate detaliile situației. Primăvara anului 37 î.e.n. aducea în fața Ierusalimului trupele lui Irod susținut de legiunile romane , apreciate la 100000 de ostași. Șemaia și Abtalion îndemnau la capitulare , dar cei asediați se pregăteau să reziste. Asalturile zguduitoare ale romanilor nu le-au oferit nicio șansă și aceștia au pătruns în oraș gata să dezlănțuie măcelărirea populației , fiind temperați doar de către Irod. În timp ce Irod își asigura titlul de moștenitor legitim al coroanei hașmonee , firul vieții lui Antigon era curmat la Antiohia din ordinul lui Antoniu.
Domnia lui Irod I nu a avut, după cum au observat mai mulți specialiști , o bază teocratică și niciuna națională. Ajuns pe tron cu sprijinul romanilor , nu avea nici sprijinul fariseilor și nici cel al saducheilor. Zeci de cetățeni de frunte ai Ierusalimului au fost executați în acest debut de domnie. Aceași măsură a extins-o și asupra Sanhedrynului , acestuia supraviețuind doar Șemaia și Abtalion. Pentru a se menține pe tronul Iudeei avea nevoie de un sistem dictatorial și de securitate cât mai eficiente , iar în această direcție s-a dovedit din ce în ce mai ingenios. Cruzimii sale nu i-au scăpat Hyrkan II și fiica lui Alexandra , Aristobul III și soția sa Miriam , iar apoi chiar fiii care-i avea cu aceasta: Aristobul IV și Alexandru. Deși l-a sprijinit inițial pe Marc Antoniu , a știut să obțină bunăvoința lui Octavian. Având sprijinul roman , privit ca un rege marionetă al Romei, Irod va ști să-și păstreze individualitatea și va ține cont de posibilele pericole interne sau de amenințările pe care le reprezenta Regatul Part. Deși a fost impopular de-a lungul întregii domnii, Irod a avut și realizări mărețe. A construit mai multe orașe , un port comercial – Caesarea , palate regale și fortărețe și a renovat Templul de la Ierusalim. Deși i s-a reproșat și lipsa de viziune în plan național , el a sprijinit populația în momente de secetă și a dat mai multe scutiri de impozite. Tot în timpul domniei sale, către sfârșit, a avut loc și celebrul moment al nașterii lui Isus și a uciderii pruncilor , fapt care ilustreză încă o dată în plus obsesia și dorința nemărginită de putere , însoțite de frica că ar putea-o pierde , a unui rege îmbătrânit , bolnav fizic și psihic , plin de remușcări . Din relatările Evangheliilor putem surprinde legăturile care se menținuseră între poporul evreu și Orientul Mijlociu.
Urmașii lui Irod cel Mare au fost Archelau , fiul cel mare , care stăpânea în Iudeea de mijloc, Samaria și Idumeea cu titlul de rege , Galileea și Pereea cu titlul de tetrarh revenea lui Irod Antipa, iar Philippos intra în stăpânirea Transiordaniei. Abia instalat Archelau s-a confruntat cu numeroase nemulțumiri populare care s-au acumulat de-a lungul domniei lui Irod cel Mare. Revolta populară din timpul sărbătorilor de Pesah n-a putut fi stopată decât printr-un măcel regretabil prin care și-au pierdut viața trei mii de oameni. Revolta se extinsese și în restul orașelor țării și viza protectoratul roman. Nevoit să plece pentru confirmare la Roma , Archelau a fost nevoit să lase în țară pe Sabinus ca guvernator cu puteri extraordinare care a incitat și mai mult spiritele prin jefuirea Palatului regal. În Galileea căpăta contur răscoala lui Iehuda Galileanul , la Emaus evreii au distrus o cohortă romană , la Ierihon s-a proclamat rege Simeon, fost apropiat a lui Irod cel Mare, Sabinus se afla asediat la Ierusalim și numai guvernatorul Siriei , Varrus, mai putea zădărnici planurile răsculaților evrei . Acesta a pătruns cu armatele sale în Iudeea , luând cele mai severe măsuri împotriva răsculaților. În acest timp la Roma delegația lui Archelaus avea o opoziție importantă printr-o delegație care avea o orientare democratică și teocratică. Doar istoricul Nicolaus Damaschinul care-l susținea pe Archelau a fost în măsură să-l convingă pe Octavian Augustus. În cele din urmă testamentul lui Irod cel Mare a fost recunoscut de către rege și pus în aplicare. Archelau s-a dovedit însă la fel de insensibil ca și tatăl său la tradiția iudaică și la gravele probleme ale poporului evreu. O delegație evreiască care a ajuns la Roma până la împărat prezenta acestuia gravele probleme cu care se confruntau evreii și dezinteresul lui Archelau. Decizia împăratului a fost de a-l chema pe acesta la Roma unde i-a făcut cunoscută destituirea , oferindu-i un exil forțat în Galia în anul 6 e.n. .
Fratele lui Archelau , Herodes Antipa a guvernat Iudeea și Pereea între anii 4 î.e.n. – 39 e.n., construind orașul Tiberiada în onoarea împăratului Tiberiu , fiind nevoit să se confrunte cu mai multe răscoale și fiind destituit în cele din urmă de către împăratul Claudiu și trimis în exil în Galia.
Philippus ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a guvernat în Transiordania , dovedindu-se mai degrabă împăciutor și prudent de-a lungul domniei . După trecerea sa în neființă provinciile lui și Iudeea au fost încorporate provinciei romane a Siriei.
Detronarea lui Archelau a condus la transformarea Iudeei în provincie imperială , dar Sanhedrynul rămânea principalul for juridic. Procuratorul roman se afla în reședința de la Caesarea. . Primul procurator numit a fost Coponius. Încă de la începutul procuraturii sale s-a format o organizație militară de orientare național religioasă – partida zeloților. Schimbării frecvente a procuratorilor din timpul lui Octavian Augustus i s-a opus orientarea mai stabilă a lui Tiberiu care l-a susținut pe Valerius Gratus timp de 11 ani ( 15-26 e.n.) . Următorul procurator a fost Pilat din Pont( 26- 36 e.n. ). Nemulțumirea poporului a fost permanent alimentată de nepriceperea , indiferența sau lăcomia unor procuratori interesați de o îmbogățire rapidă și necunoscători și insensibili la problemele și tradițiile poporului evreu . Odată cu trecerea în neființă a lui Philippus toate provinciile evreiești treceau din faza de protectorat roman în cea a stăpânirii directe ceea ce a constituit o nouă lovitură puternică orgoliului și sentimentelor național-religioase ale evreilor.
Unul dintre fiii lui Aristobul ( fiul lui Irod și Miriam ) a avut un destin aparte. La numai 6 ani el se afla la Roma pentru a fi educat după ce tatăl său fusese executat.Înclinațiile sale excentrice i-au adus o mulțime de datorii , silindu-l să solicite unchiului său Irod Antipa o funcție în regatul acestuia. O reîntoarcere precipitată în Italia l-a adus în preajma tânărului Caius Caligula și atrăgând atenția împăratului Tiberiu care a dispus ca Agrippa să fie încarcerat , dar decesul lui Tiberiu a avut darul de a schimba repede în bine destinul lui Agrippa. El este eliberat imediat și noul împărat Caius Caligula îi acorda în administrare tetrarhia lui Phillipos și apoi trimițând în exil în Galia pe Irod Antipa și soția acestuia Herodiada ( 39 e.n. ) , oferă și Galileea și Pereea lui Agrippa reconstituind Iudeea întocmai ca în timpul lui Irod cel Mare . Agrippa I s-a dovedit priceput în conducerea regatului și a reușit să abandoneze vechile înclinații mai puțin onorante, devenind un rege care respecta întocmai tradițiile și obiceiurile religioase iudaice. Relația sa cu poporul s-a dovedit a fi una excelentă. A fost subliniată de mai mulți autori încercarea lui Agrippa I de a crea o alianță locală a principilor vasali Romei din vecinătatea regatului său și a inițiat întărirea zidurilor Ierusalimului , acțiuni sancționate în cele din urmă de guvernatorul Siriei.În timpul domniei lui Agrippa I a avut loc și trecerea la credința iudaică a lui Izates , regele Adiabenei , a mamei sale Elena și a tuturor rudelor acestuia . Agrippa I s-a sprijinit pe relația bună cu împăratul Caligula și a intervenit de mai multe ori în sprijinul poporului său , contribuind la stoparea prigonirii evreilor alexandrini în special , dar și a restului diasporei evreiești. După o domnie de numai șapte ani regele Agrippa I se stingea din viață în plină maturitate și experiență intelectuală și diplomatică la numai 54 de ani. Marile lui realizări au oferit poporului evreu o ultimă perioadă de prosperitate și marele merit al lui Agrippa I a fost acela de a ști folosi relațiile bune cu Caligula și apoi cu Claudius spre folosul poporului său.
Scurta glorie a poporului evreu din timpul domniei lui Agrippa I a fost repede înlocuită de suspiciunile suspușilor Romei , Iudeea și provinciile de graniță fiind încredințate unui procurator. Această perioadă dintre anii 44-66 e.n. este cunoscută sub numele de perioda ultimilor procuratori romani.
Autonomia poporului evreu era așadar anulată păstrându-se doar dreptul de a numi Marele Preot.
Primul din această a doua serie de procuratori a fost Cuspius Fadus care de la început și-a depășit atribuțiile . Doar o delegație evreiască trimisă de Agrippa II la împărat a mai domolit deciziile procuratorului împotriva poporului.
Cel de-al doilea procurator a fost nepotul filosofului Philo din Alexandria , Tiberius Alexander , devenit slujitor al intereselor Romei , complet rupt de poporul evreu și de credința iudaică. Între 46-48 e.n. Tiberius Alexander și-a luat în cel mai serios mod funcția , fiind nemilos cu cei care îi erau acum supuși. În cele din urmă el a fost numit prefect al orașului Alexandria.
Între 48-52 e.n. și-a exercitat procuratura Cumanus. În lipsa sa de respect față de tradițiile și sărbătorile iudaice Cumanus a luat deosebit de multe hotărâri care nu de puține ori au făcut mii de victime și au ațâțat și mai mult spiritele încinse ale evreilor. În cele din urmă o delegație evreiască la Roma , avându-l în frunte pe Marele Preot Ionatan a reușit să impună punctul de vedere Iudeei . Al patrulea procurator a fost Felix Antonius( 52-60 e.n. ) care fusese instalat cu sprijinul Marelui Preot Ionatan. Curând însă Felix Antonius s-a dovedit și mai nemilos față de popor și mai insensibil la aspirațiile religioase ale celor pe care-i guverna. Atitudinii necruțătoare a procuratorului i s-a adăugat și nerăbdarea poporului și demnitatea acestuia care era grav lezată. Zeloții erau în plină acțiune și se bucurau de sprijinul și respectul poporului. O parte a acestora – cea radicală – s-a separat fiind cunoscuți sub numele de sicari( sicca – pumnal în limba latină) . Aceștia acționau la diferite sărbători sau ceremonii în mulțime de unde de sub haine scoteau un pumnal cu care răpuneau persoane, personalități importante. Una dintre victimele cele mai influente a fost Marele Preot Ionatan. Unei administrații necruțătoare i s-a adăugat o administrație și mai neiertătoare între anii 60-63 e.n.- cea a lui Festus. Distanța dintre un posibil dialog care să împace părțile se adâncea și mai mult , iar extremiștii erau din ce în ce mai activi și apreciați.
În anul 53 e.n. împăratul Claudius a oferit tetrarhia lui Phillipus lui Agrippa II , iar apoi Nero i-a încredințat porțiuni din Perea și Galileea. În Iudeea avea titlul de domnitor fără țară. A sprijinit dezvoltarea și reconstrucția Ierusalimului și a realizat un turn de control din care putea vedea cum se oficiau slujbele în Templu , fapt care a deranjat poporul și pe preoți. În cele din urmă conflictul a fost soluționat în favoarea preoțimii care și-au apărat cauza în fața împăratului Nero care a fost influențat în decizia sa de către soția sa Popeea , simpatizantă a credinței iudaice.
Procuratorul Festus a fost înlocuit în funcție de către procuratorul Albinus(62-64 e.n.) care nu s-a lăsat cu nimic mai prejos față de către precedesorii săi , procedând la urmărirea și arestarea sicarilor. Flavius Iosephus afirma în privința acestui procurator că „ nu exista răutate pe care să nu o fi făcut”.
Ultimul procurator a fost Gesius Florus ( 64-66 e.n. ) și a contribuit prin toate acțiunile sale la pornirea primului război iudaic , neștiind să gestioneze relația sa cu poporul , comportându-se la fel de iresponsabil și de lacom ca și procuratorii ultimelor două decenii . În asuprirea poporului el stabilea relații inclusiv cu sicarii. Istoricul Tacit ne informează în acest sens că „răbdarea poporului ținu până la procuratorul Florus” continuând: „ sub el începu războiul”.
Până la începutul primului război iudaic există numeroase aspecte sub care trebuie să se reflectăm asupra existenței și devenirii ebraice de la campania lui Pompei până în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. . Religia ebraică a devenit dintr-u-nceput definitorie pentru acest popor și în jurul acesteia a gravitat viața economică , politică , socială și gândirea populară și cea cultă . Trecând dincolo de vechea tradiție iudaică ( perioada patriarhilor , a exodului și a profeților , confirmate azi și pe cale arheologică ), epoca Macabeilor, care avea ca trăsătură dominantă victoria naționalismului evreu și menținerea independenței , a dat un nou avânt perpetuării și dezvoltării iudaismului în Israel. Din interior , începând cu această epocă a Macabeilor , apar două mari secte: cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de ele polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase vor ființa și vor gravita în jurul ideii ebraice, încețoșând și mai mult și așa suficient de înnegurata atmosferă din interiorul societății ebraice . Creșterea rolului sinagogii în rândul comunităților a constituit un fenomen notabil , menținându-se însă prestigiul Marelui Templu , până când acesta a fost distrus.
Literatura ebraică a fost în măsură să impresioneze chiar și pe cei mai insensibili sau pe cei mai aprigi adversari. Cele mai vechi texte ale comunității eseniene de la Qumran sunt datate aproape în unanimitate în jurul anului 250 î.e.n. . Stăpânirea Ptolemeică în Iudeea s-a reflectat prin apariția a două noi opere ale literaturii ebraice: Cântarea Cântărilor și Eclesiastul . Stăpânirea romană a fost în măsură să bulverseze întreaga națiune evreiască și fiecare dintre clasele sociale evreiești acționând din opoziție au reușit să imprime o creație literară notabilă. Doi mari învățați au pus bazele unei tradiții fariseice culte , învățăturile acestora fiind bine apreciate de către popor. Șemaia și Abtalion au deținut conducerea Sanhedrynului fariseic , fiind continuați de alți doi străluciți învățați Hillel și Șammai. Hillel este privit de către tradiția talmudică ca un reformator întocmai ca Ezra , venit și el din Babilonia , gândirea lui punându-și amprenta asupra evoluției ulterioare a iudaismului. Mult mai riguros decât el în privința interpretării legii a fost celălalt mare învățat fariseu Șammai. Atitudinea diferită a celor doi învățați a condus la crearea a două școli: cea a lui Hillel și cea a lui Șammai . Literatura ebraică a acestui secol I î.e.n. ne evidențiază imitațiile „Psalmilor” și a cărții lui „Daniel” care s-au pierdut fiind incluse în rândul „apocrifelor”.
„ Psalmii lui Solomon” au ca autor probabil și un fariseu deoarece sunt prezentate proaspăta stăpânire romană și sunt evidențiate obiceiurile nesănătoase saducee. Autorul nutrea speranța restaurării teocrației și a regalității.
Cartea „Henoch” este una apocaliptică apărută în această perioadă de origine eseniană , cu o puternică orientare antisaduceniană. Simbolismul și angelologia ne apar ca fiind de origine eseniană , în timp ce unele idei , posibil chiar morala să fie fariseică.
Cartea „ Jubileelor” aparține creației acestei perioade și prezintă episodul Facerii și Ieșirii biblice. Autorul necunoscut este probabil că a fost un fariseu al perioadei. Cartea s-a păstrat într-o traducere etiopiană și grecească, dar originalul a fost scris în ebraică.
Majoritatea autorilor și specialiștilor au apreciat că literatura acestei perioade chiar dacă inferioară cărților din epoca clasică au nota lor de originalitate prin care este reflectată epoca și frământările religioase din Israelul acelei vremi.
Celebrelor „cărți sybiline” ale lumii elenizate câțiva învățați evrei din diaspora le-au alăturat „ cartea sybilină” în versiunea evreiască prin care Sable sau Sambethe dădea un sens trecutului și viitorului întregii lumi din punctul de vedere al monoteismului evreiesc. Dacă „ cărțile sybiline” se adresau lumii elenizate căreia-i prezicea soarta , tot în această perioadă o lucrare intitulată „ Înțelepciunea lui Solomon” venea să arate calea greșită pe care au călcat acei evrei elenizați care erau „fără Dumnezeu” și ascultau de filosofia elenistică.
Născut în jurul anului 20 î.e.n. , Philon din Alexandria este apreciat ca fiind cel mai mare scriitor evreu de limbă greacă. Descindea dintr-o familie nobilă venită din Israel în Alexandria. Cetățenia romană era comună membrilor familiei sale. El este cel care a reușit să sintetizeze gândirea iudaică și să o pună în acord cu rațiunea. Scrierile sale au influențat gândirea creștină , chiar începând cu Evanghelia lui Ioan pot fi surprinse unele influențe , iar apoi Clement , Origen , dar se mai afirmă că el prin modul în care a făcut filosofie religioasă a contribuit la orientarea lumii elenistice de la politeism la monoteism. Alături de o interpretare alegorică a facerii lumii în șase zile sau operele istorice „Misiunea lui Caius” și „Contra lui Flaccus” se adaugă mai multe scrieri în care sunt prezentate viețile patriarhilor.
Domnia lui Irod cel Mare a condus la o diminuare a rolului religiei ebraice în societatea evreiască din punctul de vedere statal. Regele Irod cel Mare s-a străduit să fie un fidel al politicii Romei și a încercat implementarea modului de viață roman în rândul evreilor. Instituțiile statului aservite acum Romei nu mai acordă același credit religiei ebraice , fapt care va nemulțumi peste măsură poporul. Politicii de forță din timpul lui Irod cel Mare i se vor adăuga nepriceperea urmașilor săi și greșelile imperiale în numirea unor procuratori necunoscători a problemelor locale sau a religiei ebraice , dornici numai de îmbogățire rapidă. Iudaismul conservator era reprezentat la cel mai înalt nivel de o clasă sacerdotală coruptă și restrânsă la patru familii:familia Boethos,familia Chanan , familia Kanthera și familia Phiabi. Dintre reprezentanții acestor familii se alegea Marele Preot în majoritatea cazurilor prin mituire , căutându-se apoi recuperarea sumelor pierdute prin impunerea unor taxe celor subordonați în ierarhie. Așa se explică cum clasa sacerdotală cade în dizgrația poporului și cum iudaismul rabinic se va implica tot mai mult în destinul poporului evreu și va avea sprijinul acestuia.
Saducheii nu credeau în înviere, în nemurirea sufletului și în existența sufletului , admițând numai legea , despre orientarea și credința lor putând afla și în Evanghelii. Max I. Dimont le atribuie un anume conservatorism în gândirea religioasă , dar cu înclinații liberale în opinia politică , stabilind un paradox al înfruntării lor cu fariseii care erau mai liberali în privința religiei , dar aveau convingeri politice conservatoare.
Fariseii ( perușim) își aveau originea în perioada Macabeilor , fiind patrioți și teocrați în același timp , din rândul acestora rezultând mai multe școli.
Esenienii constituiau o comunitate religioasă evreiască. Despre ei putem afla în Manuscrisele de la Marea Moartă , Philon din Alexandria și de la Flavius Iosephus. Dacă unii dintre esenieni au continuat să ducă un mod de viață retras indiferent de schimbările care au avut loc în interiorul și în jurul poporului evreu , alții precum comunitatea de la Qumran avea nădejdea în sabie. Pliniu cel Bătrân îi descrie într-un mod emoționant: „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”.
A patra mare componentă a societății evreiești au reprezentat-o zeloții . Ei proveneau din populația săracă și nemulțumită , iar numărul lor s-a îngroșat continuu până în preajma primului război iudaic. Ca atitudine proclamau rezistența armată împotriva inamicilor și erau reprezentați încă din vremea lui Irod cel Mare , dar prima lor acțiune de anvergură a avut loc când a fost destituit Archelau și a fost instituit regimul procuratorilor . Îl avuseseră în frunte pe Iuda( Galileanul) a cărui revoltă a eșuat , el însuși fiind executat , dar era clar exista o nouă partidă:a kanaimilor( zeloții). Radicalizarea relațiilor dintre cuceritori și cuceriți a condus la desprinderea din rândul zeloților a unei aripi extreme , cea a siccarilor ( sicca – în limba latină pumnal) , care la sărbătorile sau evenimentele principale amestecați fiind în mulțime reușeau să se apropie de personalități importante ( inclusiv Marele Preot) și cu un pumnal ascuns sub haine răneau sau ucideau după caz . Pe lângă aceste patru orientări principale sub care este cunoscută societatea ebraică din această perioadă existau peste douăzeci de alte secte mai reduse numeric care vin să demonstreze în opinia unora efervescența de idei , iar după alții bulversarea și dezorientarea din sânul societății ebraice.
Un episod aparte îl constituie până în zilele noastre Isus. El este important nu numai pentru istoria creștinismului , religie pe care existența sa a generat-o ulterior , ci și pentru istoria umanității și nu în ultimul rând pentru istoria relațiilor dintre iudaism și creștinism de-a lungul secolelor , relație care a făcut numeroase victime . Având pretenția unei analize științifice , dincolo de crez , și în acest caz s-a exagerat de ambele părți, găsim o referire la viața lui Isus la un scriitor care scrie dezinteresat , nepărtinitor , dinafara oricăror patimi și dispute . Acesta este Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice . După ce descrie faptele procuratorului Pilat din Pont el adaugă: „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om”. Să fi avut oare Iosephus Flavius în vedere latura divină pe care și-o proclamase Isus ( de Fiu al lui Dumnezeu ) și pentru care în principal a pătimit? sau a fost orbit de mulțimea faptelor și minunilor pe care acesta în mod inexplicabil ca om le-a săvârșit ?. Continuă însă spunând: „ El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început . Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor , care își trag numele de la dânsul”419 . Flavius Iosephus face dovada unei bune cunoșteri a cazului și a devenirii ulterioare a credinței pe care acesta a generat-o în deceniile următoare când își scrie Antichități iudaice . Face dovada cunoașterii și a prezicerilor profeților și a învierii lui Isus. Dar dacă autoritățile romane au fost aruncate în mijlocul unei confuzii în privința unei dispute religioase din interiorul iudaismului ( era punctul lor de vedere) , autoritățile rabinice au fost de la început ostile noii credințe , căutând toate mijloacele de a o izola și stinge. Sunt bine cunoscute străduințele Marelui Preot de a pune paznici romani la mormântul celui crucificat , știind că acesta spusese că va învia a treia zi. Persecuțiile au continuat și mai târziu , apostolul Pavel destăinuindu-și suferințele pe care el și ceilalți ca și el odinioară se străduiau să i le ofere. Discursul lui Ștefan ucis cu pietre care este redat de Faptele Apostolilor , reflectă depărtarea la care ajunsese iudaismul și poporul evreu încă din primele decenii ale erei noastre: „ Oameni tari la cerbice , necircumciși cu inima și cu urechile . Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt ; ca părinții voștri așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri. Au omorât pe cei care vesteau de mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați prins și L-ați omorât , voi , care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o”420 . La uciderea lui Ștefan și-a dat și Saul din Tars ( Pavel ) acordul.
Ne manifestăm convingerea că dacă autoritățile religioase ebraice ar fi urmat linia moderată pe care o propunea Gamaliel cel Bătrân care va deveni președintele Tribunalului de la Yawne( Iamnia) și care era nepotul lui Hillel , atunci relația creștinism-iudaism nu ar fi fost deloc sinuoasă sau abruptă. Surprindem în Faptele Apostolilor cu unele inexactități pe care le comportă un discurs redat , atitudinea acestui mare învățat al tradiției iudaice: „ Cineva a venit și le-a spus:<<Iată , oamenii pe care i-ați pus în închisoare stau în Templu și învață poporul>> . Atunci căpitanul a plecat cu slujitorii și i-au adus , dar nu cu forța , căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de popor. Ei i-au adus și i-au pus înaintea Sinedriului. Și Marele Preot i-a întrebat , zicând: << Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați în numele acestuia? Și voi iată , ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele Acestui Om>>. Petru și apostolii răspunzând au zis:<< Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus , pe care voi L-ați omorât , atârnându-L de lemn…Noi suntem martorii acestor lucruri ca și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a dat celor care ascultă de El >>.Când au auzit ei aceste cuvinte , îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare”, dar atunci „ un fariseu numit Gamaliel , un învățător al Legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată afară , pentru puțin timp, și le-a zis: „Bărbați israeliți , luați bine seama la voi înșivă, ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ridicat Teuda [ aici intervine inexactitatea n.n.], care zicea că el este cineva și la care s-au alăturat patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei care-l ascultaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ridicat Iuda Galileanul [greșit n.n.] , în zilele recensământului , și a atras mult popor după el ; a pierit , și toți cei care-l urmaseră au fost risipiți. Și acum vă spun: Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace . Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți luptând împotriva lui Dumnezeu”421 .
Dacă această atitudinea fost ascultată pe moment de popor și de înaltul consiliu ebraic nu la fel au stat lucrurile pe viitor . Iudaismul s-a arătat ostil deci dintr-u-nceput ideii creștine, dorind eliminarea acesteia tocmai pentru că propovăduia consumarea unui înalt eveniment pe care evreii îl așteptau să aibă loc: venirea lui Mesia. Se dovedește că poporul evreu nu era pregătit să aștepte și să accepte un Mesia spiritual, punându-și speranțele într-un Mesia care să-i conducă la prosperitate financiară, materială și care să fie un conducător militar capabil să înrobească popoarele lumii spre folosul și gloria poporului evreu , dar deja din prima jumătate a secolului I e.n. erau acuzați de creștini că l-au răstignit pe Hristos și că totul s-a petrecut precum au prezis profeții , lucru care era inacceptabil și revoltător mai ales pentru înaltele oficialități ale cultului ebraic. Constatăm așadar un anticreștinism încă de la originile creștinismului în timp ce apostolii nu văd în acest prim secol al erei noastre ca fiind un rău faptul că ești evreu și nu anatemizează întreg poporul evreu decât în rare cazuri422.Ceea ce l-a condamnat pe Isus definitiv ( răspunsul afirmativ la întrebarea:Ești Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns: „ Da, sunt”423 ) era considerată o blasfemie de către evrei , iar ceea ce creștinismul reprezenta în primul secol trebuia să se termine întocmai ca și cel care îl generase. Nu exista loc de compromisuri sau alternative. Doar Gamaliel în înțelepciunea sa îngăduitoare se amăgea de unul singur crezând într-o coexistență separată , pașnică și fără conflicte. Considerăm important de notat faptul că antiiudaismul creștin nu are o intensitate deosebită în acest prim secol al erei noastre. Saul din Tars ( Pavel) nu a adoptat o poziție antiiudaică , dar adresa compatrioților săi atât faptul că el este mândru că este evreu 424( susținând întâietatea evreilor), cât și faptul că fusese prigonit de către cei de un sânge cu el 425. Dar trebuie subliniat că poziția critică , dar respectuoasă față de evrei nu este una nouă , însăși Profeții amenințau poporul și se declarau nemulțumiți de credința acestuia. Cele patru evanghelii accentuează și mai mult ostilitatea creștină față de evrei . Ultima dintre ele , Evanghelia după Ioan , stabilește poporul evreu ca fiind decăzut și îi atribuie o pronunțată față negativă , acțiunea lui fiind asociată ca parte a planurilor diabolice. Apostolul Petru le-a adus și el acuze evreilor , putând observa că mai mult involuntar activitatea misionară și ulterior cea livrească a apostolilor a contribuit din plin la punerea bazelor unui antiiudaism creștin care se va manifesta sub toate formele în secolele următoare.
De cealaltă parte trebuie să accentuăm că înaintea manifestării antiiudaismului creștin a existat cu mult înainte un antiiudaism creștin elenistic sau greco-roman pe care-l putem surprinde în scrierile a peste o sută de autori greci și latini. Majoritatea acestor scrieri le sunt nefavorabile , dar chiar și cei mai înverșunați dintre autorii acestor scrieri au fost nevoiți să le recunoască și unele virtuți. Hans Küng identifica patru motive principale ale antiiudaismului precreștin : evreii nu aveau alte divinități, susțineau că sunt poporul ales , iar prezentarea propriei lor mântuiri constituia o gravă jignire adusă celorlalte popoare civilizate, circumcizia devenise din secolul I î.e.n. mai degrabă un stigmat , iar poruncile de purificare și alimentație îi separau de restul lumii. Dacă manifestările antievreiești sunt mult mai vechi ( sec. V î.e.n. Xerses I- Ahașveroș, sec. III Manethon, Lisimah din Alexandria , Hecate din Abdera aduceau grave acuze evreilor ) , ideile din scrierile lor au fost reluate de către Posidonios ( 135-51 î.e.n.) , iar acuzația de „omor ritual” folosită de către Democrit ( 460-370 î.e.n.) a fost preluată de către Apion ( sec. I e.n. ) . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris secolelor II î.e.n. – II e.n. manifestându-se în principal împotriva religiei și monoteismului evreiesc.
Din secolul I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute din partea scriitorilor greci și latini. Cicero adăuga iudaismului termenul de superstitio și spunea că sunt solidari(„ se țin între ei”) , neavând o poziție antievreiască , iar contemporanul său Varro propunea filosofilor cultul evreiesc, lăsându-ne să presupunem că ar fi frecventat și cunoscut evreii din Roma. August face dovada unei necunoașteri complete a evreilor prin câteva grosolane inexactități, iar poetul Ovidiu în Arta iubirii pomenește despre ziua a șaptea care „ e ziua ce o țin toți din neamul iudeu”. La fel ca și Ovidiu , referiri asupra evreilor găsim și la Vergiliu și Horațiu. Împăratul August înțelegea Sabatul ca pe o zi de post426, iar Caligula îi adresa lui Philon din Alexandria întrebarea: „ De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu era ironic când observa comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat . Succesele notabile ale iudaismului din secolul I e.n. îl indignau de-a dreptul pe Seneca : „ obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” , decretând ,aproape, caracterul dăunător al zilei de Sabat deoarece el considera că astfel îți pierzi a șaptea parte din viață. Dacă Petroniu s-a dovedit puțin cunoscător a legilor și credințelor evreiești , poetul Persius a prezentat într-un mod magistral pregătirile poporului evreu pentru Sabat . Lui Philon din Alexandria și Flavius Iosephus , evrei ai diasporei elenizate , le-au revenit deosebit de dificila sarcină de a prezenta poziția cea mai adecvată și mai puțin dăunătoare a evreilor către populația Imperiului Roman. Marțial a făcut glume grosolane privind circumcizia și percepea Sabatul ca pe o zi de post în Epigramele sale. Celsus afirmă că evreii adoră Cerul, Lucan subliniază că evreii se închinau unui zeu nedefinit, iar Pliniu cel Bătrân nota în a sa Naturalis Historia că evreii disprețuiau divinitățile , descriind în același timp Iudeea cu populația și așezarea geografică și bogățiile subsolului, povestind într-un mod emoționant și despre secta esenienilor. O importantă sursă de informații pentru această perioadă o constituie și Noul Testament în care găsim prezentate din punctul de vedere creștin trecutul și devenirea poporului evreu , simpatia și acuzele mai marilor creștini față de evrei .
Se acceptă unanim că la origini sinagogile ar fi fost clădiri de o simplitate extremă în realizarea căreia nu se respectau prescripții . Dimensiunile și bogăția interioară a sinagogilor a sporit deosebit între secolele I î.e.n.n.- I e.n. nu numai în diaspora , ci și în patria-mamă. Putem constata în această perioadă o întărire și o maturizare a comunităților evreiești în ciuda numeroaselor greutăți interne și externe care ar sugera contrariul. Templul își menține locul central, dar tindea să devină din ce în ce mai mult un simbol cu o mare influență asupra națiunii , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile care împânzeau întreg Israelul. Nu putem da credit în niciun caz unui dispreț al poporului față de Templu , iar împinși către concret evreii se regăseau cel mai rapid în sinagoga locală , dar dezamăgiți de faptele nedemne ale oficianților din Templu nu mai sprijineau cu aceași înflăcărare partida saduceană.
Arta ebraică s-a manifestat , a ființat în interiorul spațiului sacru creat de evrei , strâns legată , condiționată de viața spirituală și religia evreilor. Dacă însăși existența unei arte ebraice a fost pusă în discuție , în ultimele decenii nu se mai pune la îndoială originalitatea și splendoarea ei deosebite.Cea de-a doua poruncă biblică a fost interpretată de mai multe ori că s-ar opune manifestării artelor , ceea ce a fost explicat de către marii specialiști în domeniu ca o poruncă care s-ar opune adorației , idolatrizării și nu artelor într-un mod expres. Chiar dacă monoteismului îi aparțineau marea majoritate a poporului evreu , există dovezi arheologice care atestă venerarea mai multor zeități păgâne în Israel ( Astarte, Baal etc.), ceea ce demonstrează influențe și interferențe importante cu Siria și cu elenismul greco-roman. După unii specialiști mai sensibili ( Hayoun și Jarrasé) sinagoga ar avea nu numai o arhitectură, dar mai ales un suflet. Sinagoga spre deosebire de toate templele și sanctuarele antice , primește ,chiar invită comunitatea în interior , unde se desfășoară și liturghia. Existau și se respectau indicații în privința amplasamentului sinagogilor. În Talmud este prevăzut modul în care trebuia să fie acestea construite: în locul cel mai înalt al așezării, în apropierea unei ape, într-un „loc curat”. Aceste condiții nu erau aproape niciodată respectate în diaspora deoarece construcția lor depindea de mai mulți factori care-i împiedicau( grecii, romanii, sirienii nu le ofereau posibilitatea de a obține cele mai bune și înalte amplasamente în localitățile lor). Ferestrele sinagogii trebuiau să fie mici pentru ca oficierea să nu fie deranjată , iar orientarea se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene.
Diaspora evreiască a evoluat în această perioadă pe cele trei direcții principale: est( în Regatul Part, unde evreii vor cunoaște o neașteptată și fructuoasă libertate de manifestare) , în nordul Africii ( Egipt , Cirenaica unde diaspora evreiască elenizată sub aspect cultural și social, mai reușea numeroase convertiri la iudaism și aveau simpatizanți importanți) și în Asia Mică ( inclusiv Siria , unde erau cei mai prigoniți și mai puțin influenți, cu prelungire în sud-estul european și Peninsula Italică ( inclusiv Roma) , unde diaspora avea și importante familii aristocratice evreiești pe lângă membrii diasporei formate din sclavii luați în timpul războaielor . În prejma erei creștine diaspora evreiască devenise mai importantă decât țara-mamă sub toate aspectele posibile. Aprecierile cele mai moderne situează populația evreiască între 7 și 10 procente(%) din totalul populației Imperiului Roman , ceea ce aduce numărul evreilor între 6 și 7 milioane , dintre care până spre 4 milioane de evrei trăiau în diaspora ( cca un milion în Egipt , un milion în Siria , un milion în Babilonia). Discutăm de acum de o superioritate a diasporei și sub aspect numeric.
De-a lungul acestei perioade evreii au fost puși în fața unei alegeri dificile: romanii le propuneau o viață spirituală politeistă cu importante înclinații spre viața laică lipsită de griji,în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc, promițându-le o protecție amenințătoare . Această ofertă a fost în măsură să producă o anumită scindare în interiorul societății ebraice , deși își doreau cu toții o independență și erau conștienți că sunt cu toții membrii ai unei națiuni și civilizații unice și considerau ei superioare spre care-i îndreptase Dumnezeu și credeau pe deplin într-un succes final. Tocmai această vechime și maturitate a civilizației și religiei ebraice și lipsa de respect a cuceritorilor față de valorile ebraice au provocat nemulțumirea și dorința de a lupta pentru libertate a majorității evreilor care au dat credit în cele din urmă aripii radicale care nu vedea soluționarea și obținerea unei vieți decente în Israel decât prin ridicarea la luptă. Într-un moment în care efervescența religioasă avea importante efecte în rândul întregii populații mergând uneori până la fanatism se poate încadra începutul a ceea ce este cunoscut sub numele de primul război iudaic.
Flavius Iosephus spune că „ suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți toți să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau să aibă oriunde parte la străini de un trai mai bun.Mai are rost să lungim vorba? se întreba tot el – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea al domniei lui Nero”.
O altă scriere deosebit de importantă ne aruncă în deosebit de înalta efervescență religioasă a epocii care conducea în destule cazuri la fanatism. Istoricul Tacit, identificând una dintre principalele motivații ale nemulțumirii și mai ales a speranțelor evreiești , afirmă: „Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”427.Tot Tacit ne confirmă ceea ce susține și Flavius Iosephus : „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul”.
Stăpânirea romană de până atunci în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes. Majoritatea populației era îndatorată până peste cap , iar în orașele cu populație greco-iudaică relațiile erau încordate peste măsură. Antisemitismului grecilor i se adăuga și atitudinea ostilă a autorităților romane. În dorința lor de îmbogățire rapidă procuratorii și administrația romană s-au arătat complet insensibili la cultura și civilizația iudaică. Evreii erau însă un popor care se vedea deosebit de jignit de situația în care fuseseră aruncați și erau motivați să reziste , bizuindu-se pe mai multe argumente în acest sens. În apropierea anului 66 e.n. întreaga societate iudaică era convinsă că numai ridicarea la luptă mai putea îmbunătăți situația poporului și că doar acesta mai putea reda poporului evreu mândria și respectul de care se bucura înainte . Sunt mai multe argumente pe care se bizuiau saducheii , fariseii , esenienii și mai ales zeloții. Alfred Hârlăoanu enumera cinci argumente principale: exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar pe care l-ar fi putut oferi parții , posibilitatea declanșării de revolte a evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în privința succesiunii împăraților romani care putea da naștere unui război civil , fiind cunoscute luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale . Luând în considerare toate aceste argumente ridicarea la luptă nu pare a fi o nebunie curată . La fel este cert că grecii își foloseau influența asupra romanilor și că timp de un secol nemulțumirea poporului evreu a fost alimentată constant de către cuceritori , în condițiile în care poporul evreu nu se considera unul învins , avea o civilizație , religie și conștiință de sine multimilenare , mai vechi decât ale grecilor și romanilor.
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o dispută dintre greci și evrei. Bucuria grecilor a răbufnit prin crime numeroase în cartierul evreiesc , armata romană rămânând pasivă la tot ce se întâmpla. Tot în aceste momente procuratorul Florus dorind să-și sporească și mai mult veniturile a cerut bani din Trezoreria Templului. Ce se întâmpla în Galileea și solicitarea lui Florus au aprins la maximum spiritele evreimii întregi. Nemulțumirea evreilor s-a materializat rapid prin masacrarea garnizoanei romane din Ierusalim. Ura patrioților evrei s-a răsfrânt și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim , arhivele Templului au fost incendiate pentru a se pierde orice dovadă a datoriilor.
Acțiunile zeloților au continuat prin dispersarea trupelor romane din apropierea Ierusalimului în luna mai 66 e.n. . Flacăra revoluționară s-a răspândit rapid , orașe și sate alăturându-se răsculaților. Iudeea , Idumeea , Samaria , Galileea fraternizau împotriva stăpânirii romane . M. I. Dimont spunea că „ o țară mare cât un timbru se ridica împotriva Imperiului Roman”428.
Trupele romane conduse de Cestius Gallus mergeau spre Ierusalim având alături și 3000 de luptători primiți din partea lui Agrippa II. Se aprecia că victoria va fi ușoară , negocierile au eșuat , iar atacul romanilor a fost respins prompt de către apărătorii evrei . O nouă încercare i-a trimis pe romani dincolo de zidurile orașului , dar ploile de toamnă care urmau să vină i-au convins să se retragă. În retragere romanii au comis mai multe greșeli , iar apărătorii romani i-au urmărit îndeaproape . Armata romană pierdea 6000 de oameni și întregul arsenal de război. Legiunea lui Cestius Gallus își pierduse vulturul ceea ce înfățișa o înfrângere usturătoare pentru romani.
Însuflețiți de succesele luptătorilor evrei întreaga națiune fremăta și era revitalizată , nutrind speranța din cele mai optimiste , având credința că Dumnezeu le este alături , conștienți numai în parte de viitoarele pericole și dornici peste măsură de a deveni liberi și stăpâni în propria patrie.
Organizarea realizată de căpeteniile evreiești a fost exemplară. A fost creat un guvern în care se regăseau toate forțele importante ale națiunii , inclusin clerul. Iudeea avea trei zone militare. Marele Preot Haman și lui Iosif Ben Gorion li s-a încredințat o armată pentru eliberarea Ierusalimului.Galileea îl avea ca și comandant pe Iosef Ben Matitiahu cu o armată numeroasă. Țara edomiților era apărată de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania. Un consiliu format din șaptezeci de oameni conducea țara , iar comandanții armatelor erau omnipotenți în teritoriul încredințat spre apărare.
Iosef Ben Matitiahu a fost una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei evreiești . Născut la finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre , membru al unei familii ilustre din Ierusalim , înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor , educat în cele mai bune școli ale Ierusalimului , continuă studiile la Roma, fiind un bun cunoscător a problemelor vremii , cunoscător al limbii latine și grecești. El va fi autorul a două lucrări monumentale: „ Antichități iudaice” și „ Istoria poporului evreilor împotriva romanilor” care s-au păstrat până în zilele noastre și în care sunt prezentate cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii până în zilele sale. El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus și caracterul său atât de complex și cosmopolit sau oscilant l-au făcut să treacă dintr-o tabără în alta , când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale , orbit de frumusețea culturii și civilizației grecești și romane , când atras de trecutul propriului popor, de religia și patriotismul extrem care mișca adânc inima oricărui evreu. Comandant al armatei din Galileea , secondat de doi cărturari , Ioazar și Iehuda , va instrui după model roman o armată numeroasă , beneficiind de o gardă personală de cinci sute de oameni. Deși nutrea o speranță sinceră pentru victoria națiunii evreiești , nu era convins că succesul final le-ar fi putut aparține. Dorea oare marele învățat o negociere cu reprezentanții Romei de pe o poziție de maximă altitudine? Lipsa lui de încredere în apropierea marii confruntări a fost sesizată de Iochanan Miguș-Halav și Iustus din Tveria și se apreciază că a contat mult în economia marii rezistențe.
Împăratul Nero , care tocmai scăpase de un complot și participa la jocurile Olimpice din Grecia , era permanent informat și în privința problemelor din Iudeea . Moartea neașteptată a lui Cestius Gallus l-a convins pe Nero să numească în fruntea legiunilor mobilizate pentru lupta cu evreii un mare general al vremii , victorios împotriva bretonilor , pe Titus Flavius Vespasianus . Nu mai puțin de patru legiuni ( a V-a, a X-a , a XII-a și a XV-a ) erau chemate să stingă dragostea de țară și speranțele poporului evreu . Vespasian pleca din Grecia în iarna anului 66 e.n. și în drumul său toți principii învecinați , printre care și Agrippa II și Berenice . O armată estimată la peste o jumătate de milion de ostași debarca la Akko în primăvara anului 67 e.n.. Experimentat , sigur de victorie , generalul Vespasian a acționat metodic, fără o implicare totală, dar apropiindu-se constant de centrul rezistenței. Urmărea în primă fază cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare în idea segmentării aprovizionării evreilor pe această direcție. Primul oraș cucerit a fost Gabara, iar Iotopata a oferit o rezistență peste așteptări. Aproape o lună și jumătate trupele romane au bătut pasul pe loc , iar când au învins au distrus complet Iotopata. Aici se afla și Flavius Iosephus care a reușit să se retragă la timp cu câteva zeci de oameni prin grotele din apropiere. El a reușit să se predea în viață și nevătămat romanilor și Vespasian i-a acordat un statut deosebit punându-l în preajma fiului său Titus.
Titus , fiul lui Vespasian , venise în fruntea a două legiuni de la Alexandria și s-a dovedit deosebit de atras de Berenice , sora regelui Agrippa II. Victoriile romane au fost sărbătorite la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion rămâneau necucerite . Rezistența „ gamareză” a durat duoă săptămâni întregi, ultimii apărători preferând să se arunce în gol de pe munte decât să se predea. În octombrie 67 e.n. Gamara și Ghișala erau cucerite , marele conducător zelot Iochanan Ben Levi din Ghișala reușind să scape din strânsoarea trupelor romane. Itabirionul atât de bine poziționat a fost și el cucerit în cele din urmă , la sfârșitul anului 67 e.n. întrega Galilee fiind cucerită de către romani , dar venirea iernii obliga pe Vespasian la staționare și la odihnirea trupelor. Pierderile suferite erau mult mai mari decât obținuseră , iar rezistența evreiască trebuia luată în seamă cu cea mai mare atenție.
Primăvara anului 68 e.n. ( martie) aduce concretizarea unei așteptări pe care evreii mizau de la începutul operațiunilor. Iulius Vindex , guvernatorul Galliei Lugdunensis se revoltă împotriva împăratului Nero , iar în luna următoare Servius Sulpicius Galba , aristocrat roman autentic, guvernator al provinciei Taraconensis , lua aceași decizie. Părăsit până și de escorta sa , Nero s-a sinucis în iunie 68 e.n.. Problemele interne ale statului roman rămâneau și la 1 iulie69 e.n. ,la Alexandria, legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus.
Răgazul ,pe care l-ar fi putut oferi într-un mod normal problemele interne ale Imperiului Roman , n-a fost folosit de către patrioții evrei pentru a-și întări pozițiile . Zeloții erau divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie. Mai moderați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( cca. 6000) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala , iar extremiștii îl aveau în frunte pe Simeon Ben Ghiora . Temându-se ca nu cumva să cedeze unii celorlalți întâietatea Ierusalimului nu puneau probleme deosebite romanilor și luptau între ei. Numărul lor este estimat la 25000 de luptători și rivalizând între ei au reușit să-și distrugă rezervele și chiar unele cartiere importante ale Ierusalimului . Interesul național luase locul isteriei de grup și intereselor personale a unor persoane care îmbătate de unele succese notabile se credeau invincibile de drept divin.
Instalarea lui Vespasian la Roma și consolidarea domniei noului împărat se vedeau umbrite de rezistența răzvrătiților evrei . Rezistența evreiască se apropia la patru ani și noua familie imperială își dorea distrugerea oricărei forme de rezistență în Orient , iar un eșec ar fi fost în măsură să le conteste autoritatea și i-ar fi putut înlătura pe „vespasieni” din fruntea statului. Dio Cassius ne încredințează că s-ar fi purtat tratative între Titus și evrei , dar că n-au condus la niciun rezultat. Tot el ne spune că dacă la început rezultatele luptelor au fost împărțite , în cele din urmă Titus s-a văzut victorios , putând institui un asediu asupra Ierusalimului429. Mai vechea relatare a lui Tacitus confirmă pe Dio Cassius . El ne spune că Caesar Titus a fost ales de însuși tatăl său pentru a învinge rezistența evreiască și că legiunile și provinciile îi ofereau toate serviciile pentru a-i câștiga încrederea430 . Suetoniu mărturisește și el că Titus a primit misiunea de a supune Iudeea431.
În misiunea sa Titus era secondat de către regele Agrippa II , Tiberiu Alexandru , fost procurator al Iudeei, care se dovedea un bun luptător împotriva propriului popor și Iosif Ben Matitiahu – Flavius devenit călăuză romană. În apropierea Paștelui Evreiesc ( Pesah) , profitând de faptul că Ierusalimul era deschis, mulți evrei din Iudeea și străinătate au intrat pentru a apăra cetatea Sfântă. Ajutoarele promise de diaspora evreiască din regatul part au ajuns la timp la Ierusalim și oamenii și cetatea erau pregătite să reziste temutelor și disciplinatelor legiuni romane. Toate propunerile și negocierile încercate de Titus au eșuat și începutul ostilităților a fost favorabil evreilor . Hotărâți să reziste până la capăt au respins orice propunere a lui Titus , dar rezervele erau pe terminate și populația Ierusalimului încerca să scape cu fuga. Cei care erau prinși de asediatori erau răstigniți încât Flavius Iosephus spune că erau atât de mulți răstigniți încât „ în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupurile omenești”.
În Ierusalim populația sărăcise și suferea de foamete și boli, murind în număr mare. Informat de situația din interiorul orașului , Titus a întărit asediul și a reușit să pătrundă în oraș cucerind fortăreața Antonia. Zeloții refuzau încă o dată orice propunere , dar în oraș sacrificiile nu se mai oficiau din lipsă de animale rituale. Moneda nu mai avea nicio valoare și cei de la care ni s-au păstrat scrieri din acele clipe istorisesc situații extreme la care au ajuns chiar și cei mai bogați cetățeni ai Ierusalimului . În luna iulie a anului 70 e.n. Titus și trupele sale se aflau în fața Marelui Templu. Nu a dorit distrugerea Marelui Templu , dar din cauza intensității luptelor a fost incendiat . N-a fost cruțat niciun preot , iar singura rezistență care se mai ducea era în Orașul de Sus . Coincidență sau nu la 9 Av , ziua comemorării distrugerii primului Templu , Templul a fost cucerit și incendiat. Negocierile duse de Titus cu Iochanan Ben Ghișala și Simeon Ben Ghiora n-au ajuns la niciun rezultat . Ultimele centre de rezistență evreiască la Ierusalim aveau puterile sleite și luptau fără speranță. După cinci luni de asediu Ierusalimul era cucerit complet, luptătorii și cetățenii erau fie executați , fie transformați în sclavi. Suetoniu confirmă cucerirea Ierusalimului de către Titus în chiar „ ziua de naștere a fiicei sale”432 . Dio Cassius ne relatează că a fost capturat inclusiv „ Barghioras , conducătorul iudeilor” și că Ierusalimul a fost cucerit în ziua de Saturn (sâmbăta) , „ zi pe care iudeii o cisteau cu deplin respect până azi” , continuând să ne spună că de atunci evreii care respectau legile strămoșești erau obligați „ la un impozit anual de doi denari pentru Iupiter Capitolinus”433. Așa cum bine sintetizase Alfred Hârlăoanu victoria romană nu era una „ eroică, ci o victorie asupra unor eroi”.
Legiunea a X-a a fost lăsată la Ierusalim , iar Titus de la Caesarea ( reședința lui Agrippa II ) s-a îndreptat spre Roma unde în urma festivităților organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis. Au apărut și medalii cu inscripția „ Iudeea capta” prin care era slăvită victoria, iar sclavul evreu era o marfă obișnuită în târgurile Imperiului Roman. Mai rămăseseră trei centre de rezistență evreiești: Herodium, cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada situată la o altitudine de 1300 de metri , la marginea deșertului evreu, greu accesibilă. Rezistența de la Masada era condusă de Eliazar , nepotul lui Iuda Galileanul și fiul lui Menahem. Asediul și cucerirea Masadei au fost organizate de către generalul Flavius Silva în fruntea legiunii a X-a și a trupelor auxiliare. Într-un ultim discurs Eleazar le cerea celor apropiați să se sinucidă , fapt care s-a petrecut întocmai. În luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. întrega rezistență evreiască era eliminată , iar prin numărul mare de victime Iudeea era slăbită destul de mult sub aspect demografic. Sunt lucrări importante care susțin că evreii ar fi pornit războiul împotriva romanilor într-un moment neprielnic, când niciun popor din afara granițelor romane nu le declarase război. Se sugerează oarecum astfel că evreii ar fi fost rupți de realitățile timpului și că n-ar fi avut relații deosebite cu interiorul și exteriorul Imperiului Roman , ceea ce este complet inexact. Relațiile evreilor erau vechi atât cu parții și diaspora evreiască din regatul part cât și cu principii și provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși. Elenismul reușise mai mult decât celelalte perioade să bulverseze societatea ebraică creând atâtea tendințe în interiorul unui popor cunoscut ca unit și conservator în credință și sânge. Această situație a condus la existența unor segmente aflate la extreme în rândul populației evreiști : evrei complet elenizați și evrei care nu numai că plăteau ca majoritatea evreilor costul propriei lor identități , dar luptau cu fanatism împotriva tuturor celor care nu le acceptau toate pretențiile propriei credințe.
Înaintea cuceririi Marelui Templu unul dintre cei care au reușit să iasă din capitală a fost Iochanan Ben Zachai , conducător al fariseilor pacifiști. A părăsit orașul prefăcându-se mort , fiind scos într-un sicriu. Prezentându-se comandantului roman acesta i-a promis coroana regală , dar el a cerut și obținut de la Vespasian dreptul de a înființa școala de la Iamnia.
Distrugerea Marelui Templu i-a traumatizat profund pe evreii din întrega lume. Centrul politic , religios și economic al evreilor – Ierusalimul – supraviețuia doar sub aspect religios de factură fariseică prin centrul de la Iamnia. Atinse greu în dezvoltarea lor firească comunitățile rurale și urbane au supraviețuit. La Iamnia( Yawne) , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său învățații cei mai renumiți și a elaborat un nou sistem legislativ de factură religioasă , legi civile , probleme de învățământ , rugăciunile, ceremonialele sărbătorilor.
Dispariția Marelui Templu este tragică și sub aspect arhitectonic. Dacă de peste un secol sinagogile se răspândiseră coexistând cu Marele Templu care era un adevărat simbol, în anul 70 e.n. un adevărat pol al arhitecturii , conștiinței și tradiției ebraice dispărea lăsând un abis de neînlăturat. Numeroși specialiști subliniază pericolul real al dispariției oricărui tip de unitate și coeziune odată cu distrugerea Marelui Templu în interiorul națiunii ebraice și implicit a dispariției acesteia din moment ce era atât de profund atinsă în identitatea și simbolurile proprii. Meritul deosebit în salvarea întregii națiuni i-a revenit lui Iochanan Ben Zachai care a realizat la Iamnia un centru în care supremația rabinismului se afișa în voie , unde se realizau rugăciuni, se fixau ceremonialele sărbătorilor , legile civile , programelor școlare , calendarele anuale iudaice. Autoritatea și responsabilitățile rabinului vor crește considerabil reprezentând pentru evreii din diaspora simbolul supraviețuirii ființei naționale. Aveau responsabilități în plan administrativ și judecătoresc și deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești. Autoritățile romane i-au tolerat tocmai pentru că îi considerau pe rabini un instrument util în menținerea legăturii și contactelor cu populația evreiască. Sub influența școlii de la Iamnia ( Yawne ) s-a afirmat și centrul de școli din orașul Lud unde s-au stabilit importanți învățați.
Aflându-se în grațiile guvernării romane , Agrippa II și Berenice au contribuit la menținerea unei atitudini favorabile evreilor. La trecerea în neființă a lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost adăugată provinciei romane Siria.
Ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor a fost împăratul Domițian ( 81-96 e.n. ). Bilanțul domniei sale a fost dezastruos atât în interior , cât și în afara granițelor , dar și în relația cu evreii. Cunoscuți că au abilități comerciale deosebite, evreii vor fi ținta unor impozite suplimentare , iar nemulțumirea lor s-a materializat prin mai multe revolte și răscoale care au fost prompt reprimate de către armatele romane. Iudaismul și creștinismul nu vor fi încurajate de către Domițian , iar cei care fraternizau cu una dintre aceste religii era aspru pedepsit , un exemplu fiind o rudă a sa , consulul Flavius Clemens , un filoevreu. În timpul domniei lui Domițian , Gamaliel al II-lea a fost cel care coordona activitățile Tribunalului Suprem de la Iamnia. El a reușit să depășească tiparele rigide ale misticii iudaice , având o atitudine de înaltă pricepere și responsabilitate politico-diplomatică. Susținea și studiul culturii eleno-romane și colaborarea cu romanii în administrarea țării . Atitudinea lui mai liberală i-a atras dușmani și sancțiuni , dar în cele din urmă s-a dovedit inspirat și prin călătorii la Damasc și Roma a obținut o relație mai bună în colaborarea cu romanii și unele prevederi privind persecuția evreilor au fost suspendate de către romani.
Dacă până în secolul I e.n. sirienii erau cei care dețineau supremația în privința comerțului din Asia Mică și Orient , fiind bine cunoscuți și de către romani și concurându-i pe greci ,din secolul I e.n. evreii devin o forță economică considerabilă , fiind cunoscuți ca și comercianți desăvârșiți. Însă tot timpul nu numai în secolele următoare , dar și în Evul Mediu , umbra incompatibilității cu sistemul cultural-religios al învingătorilor i-a urmărit și taxat permanent.
Între secolele I î.e.n. – I e.n. tradiția ebraică ne relatează că au existat cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat până la Hillel și Șammai . Descendenții acestor doi sunt cunoscuți sub numele de tanaim într-o succesiune de șase generații deschise de Gamaliel cel Bătrân ( nepotul lui Hillel ) și încheiate de către Iuda-Ha-Nasi.
Caracterul mesianic, pe care l-a avut primul război iudaic , a îndepărtat de la început pe iudeo-creștini de la o eventuală fraternizare cu aspirațiile și acțiunile poporului evreu. Unii dintre iudeo-creștini au părăsit Ierusalimul de la începutul ostilităților creându-și comunități importante la Pella și Kokaba. S-au format și secte iudaizante ca nazareii și ebioniții. I. Rămureanu în a sa „ Istorie a Bisericii Universale” subliniază că majoritatea iudeo-creștinilor care au rămas în Ierusalim au pierit în timpul confruntărilor , iar cei care au supraviețuit s-au împrăștiat. Deși este cunoscută și o revenire a iudeo-creștinilor de tip palestinian în vechea patrie după 70 e.n. , dar după distrugerea Marelui Templu și după răspândirea mesajului lui Pavel ceea ce este cunoscut sub numele de iudeo-creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul palestinian și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii. În aceste două secole ( I î.e.n. – I e.n. ) evreii au trăit cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia.
În perioada imediat următoare dărâmării Templului și luării efective în stăpânire a țării au dat numele provinciei Iudeea și abia ulterior au numit-o Palestina , nume care derivă de la numele unei populații- filistenii.
După anul 70 e.n. pătura superioară saduchee era dispersată și fără putere , iar fariseii se străduiau să țină unitatea în interiorul iudaismului. În acest cadru poate fi înțeleasă și celebra „ blestemare a ereticilor” de către Conciliul de la Iamnia ( Yawne ) introdusă între anii 90-100 e.n. . Rugăciunea condamna și blestema definitiv pe creștini și era rostită de trei ori pe zi , parte componentă a liturghiei , îndepărta pe creștini de sinagogă. Evanghelia lui Ioan amintește și că evreii care văzuseră minunile săvârșite de către Isus nu le mărturiseau sau o făceau în ascuns „ pentru a nu fi excluși din sinagogă”434. Evanghelia după Ioan scrisă către acest sfârșit de secol I e.n. lua atitudine de noua poziție a iudaismului , identificând poporul evreu cu interesele răului și tenebrele lumii.
Hans Kűng susține că excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat persecuțiile evreilor de către creștini ceea ce ne pare evident. Polemica s-a adâncit permanent , fiind cunoscut faptul că evreii susțineau că Isus ar fi fost copilul Mariei și a unui soldat roman- Iosef Pandera.
Marea dramă a anului 70 e.n. a condus la o dublare a contribuției pe care a avut-o diaspora de atunci încolo. Atât diaspora nord-africană , cât și cea babiloniană ( estică ) erau la sfârșitul secolului I e.n. mature și capabile să-și aducă aportul la supraviețuirea națiunii din patria-mamă. Contribuția lor , cât și a diasporei europene va fi subliniată în analiza schimbărilor și evoluțiilor din secolele următoare. De la sfârșitul secolului I e.n. antiiudaismul creștin se intersectează cu antiiudaismul precreștin și va crește în intensitate.
Asasinarea lui Domițian în septembrie 96 e.n. l-a promovat pe tron pe senatorul Marcus Cocceius Nerva în vârsta de 66 de ani . El a dispus emiterea unor ordine prin care se dorea îmbunătățirea situației evreilor . Deosebit de important este că el a dispus desființarea impozitului pe care-l instituise Vespasian( Fiscus iudaicus). Activitatea Academiei de la Iamnia își arăta roadele prin creșterea numărului centrelor școlare și a prosperității comunităților. Noi comunități ca Avziv, Așkelon, Tveria, revitalizau națiunea , iar comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iamnia.
Împăratul Nerva l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus . Stăpânirea romană nu era acceptată nici în secolul II e.n. de către evrei . Sufereau în tăcere și fiind în relații cu toată diaspora evreiască nutreau să se elibereze de sub stăpânirea străină. La fel trebuie semnalat că după anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod exponențial.
Încurajați de problemele financiare ale statului roman și de manevrele militare de mare anvergură la care romanii au fost obligați în afara granițelor împotriva dacilor și a Armeniei și a Regatului Part , însuflețiți de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră din timpul primului război iudaic , evreii din diaspora nord-africană s-au răsculat ( Egipt, Cirenaica , Cipru ) , între anii 115-116 e.n.. Evreii și localnicii egipteni fraternizau împotriva grecilor , celebrul episod fiind relatat de către istoricul Dio Cassius , cele povestite fiind de domeniul incredibilului . El ne spune că atât de bine s-a întipărit reacția evreiască în Cipru încât multă vreme după evenimente dacă un evreu naufragia pe insulă era ucis fără judecată. Dimensiunea atinsă de revoltă a fost maximă solicitându-i lui Traian pe cei mai buni generali. Pentru Egipt și Cirenaica au fost trimiși fie Lucius Quietus, fie Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru un detașament al Legiunii VII Claudia îl avea în frunte pe Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimează mai mult ca sigur exagerat numărul victimelor de ordinul sutelor de mii , dar fie și împătrit ar fi suficient pentru a ilustra dimensiunea evenimentelor. Tot el menționează că populația evreiască a Ciprului a fost nimicită, iar în Egipt celebra sinagogă din Alexandria a fost complet distrusă.
Amploarea pe care o luase revolta necesitase o reprimare brutală, iar apoi în Palestina a fost numit guvernator generalul Lucius Quietus. Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat frâu liber legiunilor pentru a-i domoli pe evrei prin crime și frică. Domnia, altfel salvatoare pentru statul roman , a lui Traian a fost pentru evrei nefastă și traumatizantă. Din afară regii Principatului Adiabene trecuți la iudaism și evreii din diaspora estică au susținut rezistența împotriva stăpânirii romane cu succese notabile , dar fără a putea fi înlăturată însă.
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus. Bun cunoscător al culturii grecești și fiind încurajat de numeroși intelectuali greci , Hadrianus nu și-a început domnia prin persecuții împotriva evreilor . Din anul 127 e.n. însă numeroase școli au fost închise și unele manifestări religioase au fost interzise în Palestina. Este cert că evreii din patria-mamă pregăteau de ani buni un nou război de proporții prin antrenamente și depozitări de materiale de război în locuri ferite sau mai puțin cunoscute și accesibile ( peșteri, tunele ). Evreii nutreu speranța reconstruirii Templului , dar împăratul Hadrian a luat decizia restaurării Ierusalimului , care urma însă să capete forma unui oraș roman sub numele de Colonia Aelia Capitolina. Această intenție imperială , căreia i se adăuga o alta care prevedea interzicerea circumciziei , i-au nemulțumit atât de mult pe evrei , încât aceștia au decis să pornească ceea ce este cunoscut sub numele de cel de-al doilea război iudaic. Chiar dacă în teritoriu staționau două legiuni romane , Dio Cassius confirmă în cartea a LXIX că „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar mulți neevrei au venit în ajutorul lor”.
Rabi Akiva Ben Iosif devenise liderul lor spiritual.Acesta avea o origine modestă , provenind dintr-o familie săracă și analfabetă. Fusese păstor și el însuși analfabet în tinerețe, dar având o inteligență deosebită a devenit la maturitate unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale , reușind și o căsătorie cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului. O personalitate militară în care poporul începuse să-și pună speranțele a fost Simeon Bar Kohba. El va întruchipa un Mesia militar , beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva Ben Iosif. Sprijinul acestuia a fost total , el spunând poporului : „ Acesta este Regele Mesia”. Chiar dacă contrazis de mulți membri ai Sanhedrinului printre care și Rabi Akiva Iohanan Ben Torto , influența de care se bucura Akiva ben Iosif s-a impus bucurându-se de sprijinul poporului. Mobilizarea , organizarea și solidaritatea luptătorilor evrei au fost deosebite. Fuseseră puse în circulație monezi cu inscripția „ Simon Nasi (prinț) al lui Israel” și „ Pentru eliberarea Ierusalimului”. Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și a luptătorilor săi au căpătat dimensiuni de legendă . Aceștia ar fi putut smulge din rădăcini chiar cedrii Libanului , iar Bar Kohba ar fi putut prinde între genunchi bolovanii catapultelor romane.
Revolta declanșată în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană. Romanii aveau unele bănuieli și informații , dar subestimaseră amploarea care a căpătat-o conflictul , anticipând doar un conflict izolat și ușor de gestionat , un conflict care nu ar fi solicitat decât câteva detașamente romane. Relatarea lui Dio Cassius ne confirmă faptul că stăpânirea romană nu era agreată într-un mod deosebit nici de celelalte seminții și că evreii aveau și simpatizanți din rândul celorlalte popoare. Succesele militare ale evreilor au fost surprinzătoare. Tabăra militară centrală a romanilor în care se găsea guvernatorul Tineus Rufus a fost atacată și învinsă. În plus trupele venite din Siria pentru a aduce întăriri n-au făcut nici ele față , această primă etapă a confruntărilor încheindu-se cu un dezastru pentru romani. Ierusalimul fusese eliberat. Mai mult într-un singur an au mai eliberat cincizeci de cetăți și o mie de sate. Amenințarea devenise atât de serioasă pentru armata romană din Palestina încât Tineus Rufus a fost nevoit să solicite printr-un raport trimis împăratului la Roma sprijinirea cu forțe militare proaspete și profesioniste de pe întreg întinsul Imperiului Roman. În consecință în Palestina au fost concentrate legiuni din Britania și de la Dunăre, astfel încât rezistența evreiască avea în față nu mai puțin de douăsprezece legiuni romane. Acționând încet, sistematic , sigur , conducătorii legiunilor romane nu dădeau nicio șansă de izbândă patrioților evrei. Dezbinând și izolând forțele rebele reduseseră rezistența evreiască la doar câteva centre importante.
Unul dintre cei mai buni generali ai Imperiului , învingător al britanilor, Iulius Severus era chemat să învingă și rezistența evreiască. Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar aflat în sud-vestul Ierusalimului. Experiența și numărul mare al trupelor romane avea în față un număr mult mai mic de luptători evrei , entuziaști și patrioți. În urma unor trădări și lupte groazice romanii au intrat în Betar și nu au lăsat nimic viu. Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au ales o moarte eroică în locul umilinței pe care le-ar fi oferit-o robia. Dio Cassius dă în cartea a LXIX o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni , cifră care însumează numărul locuitorilor și a celor care au pierit „din pricina foametei, focului și săbiei. Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”.Tot Dio Cassius confirmă că la încheierea ostilităților în comunicarea sa către Senat , Hadrian nu a folosit formula tradițională: „ Eu și legiunile mele suntem bine”, semn că victoria nu a fost una deloc facilă și că a solicitat armatele romane. Victoria romanilor a aruncat la fel ca și în 70 e.n. numeroși evrei pe piețele de sclavi din Gaza și Hebron , fapt remarcat într-un mod sec inclusiv de Sfântul Ieronim în secolul IV e.n..
Rabi Akiva Ben Iosif împreună cu alți nouă învățați au fost condamnați la moarte , mulți învățați au fugit peste hotare sau s-au retras în peșteri. Există opinii care susțin că în aceste condiții retras într-o peșteră , Rabi Simeon Ben Iohai ar fi scris „ Zoharul” care constituie opera principală a Kabalei , fapt din ce în ce mai puțin susținut în zilele noastre.
Planul lui Hadrian putea fi pus în aplicare , vechilor edificii alăturându-li-se caracteristicile arhitecturii romane. Orașul construit de Hadrian s-a numit Aelia Capitolina . Circumcizia era interzisă , adunările de orice fel erau interzise dacă nu aveau autorizarea autorităților locale și erau obligați să respecte cultul împăratului.
Proclamarea ca împărat a lui Antonius Pius a ușurat situația evreilor . Vechea denumire a Iudeei a fost înlocuită cu Siria Palestina. Cele două războaie iudaice ( din 70 și 135 e.n. ) au distrus statul evreu din antichitate . Evreii au fost dezrădăcinați în număr mare , în așa fel încât în mai multe orașe din Palestina să nu mai existe evrei . Majoritari erau grecii, sirienii , romanii,iar evreii mai dețineau doar în orașele de pe coastă într-o proporție de 50% din totalul populației . După 135 e.n. autoritățile rabinice se mutaseră în orașul Usha , din vestul Galileei , unde în jurul lui Iehuda Ben Ylai se grupau mai mulți învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai și rabi Neemia. Studiul înlocuia sacrificiile din Templu , sistemul de învățământ a fost reorganizat , iar Rabi Shimon Bar Yohai pune bazele altor centre la Tveria și Tzipori. Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Simon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și judecător suprem pe rabi Natan. Era menținută legătura cu instituțiile provinciei romane , dar autoritățile romane îi tolera doar și nu-i recunoștea oficial. Urmăriți și sprijiniți deopotrivă , prin intermediul cărturarilor evrei s-a reușit să se evite situațiile extreme. Antoninus Pius primea evrei în rândul celor mai importanți demnitari , dar cu toată indulgența imperială au mai existat revolte evreiești care au fost reprimate ferm. În zonă erau staționate două legiuni la Ierusalim și în Palestina Syria. Important era însă faptul că chiar după două catastrofe care puteau distruge complet națiunea evreiască , spiritualitatea, cultura și poporul evreiesc supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic atât în Palestina , cât și în diaspora. Sectarismul existent până în secolul I e.n. s-a dizolvat sub marea influență și necesitate pe care o reprezenta iudaismul rabinic.
În timpul domniei lui Marcus Aurelius au fost reluate edictele impuse evreilor în timpul lui Hadrian. Elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 e.n.) a fost artizanul unei deosebit de importante scrieri ebraice – Mișna. Personalitate marcantă la fel ca și soția sa , a mediat dialogul dintre stăpânirea romană și poporul evreu.
Rabi Iuda-Ha-Nasi ( Prințul Iuda ) a fost primul președinte recunoscut de Imperiul Roman , a avut o avere importantă , conducea ca un adevărat conducător civil și militar în Galileea și în sud , fiind un mare sprijinitor al tuturor manifestărilor culturale și a cărturarilor mai nevoiași , menținând o curte cu o gardă proprie și cu un nivel de cultură deosebit de ridicat. Cu el s-a încheiat la începutul secolului III e.n. a șasea generație de cărturari tanaim.
În secolul II e.n. iritarea scriitorilor greci și latini s-a situat la cele mai înalte cote. Unul dintre principalii acuzatori s-a dovedit a fi istoricul Tacit. În cartea a V-a a Istoriilor sale el își exprimă punctul de vedere în privința evreilor. Ne informează că se abțin de la consumul cărnii de porc , că ei consumă pâinea fără fermenți în zilele de post și că se odihnesc în ziua a șaptea încă de la Moise. Confirmă că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor și că „ sunt de o solidaritate încăpățânată , gata oricând să sară în ajutor ; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură ; separați la banchete , cu culcușuri deosebite, , acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femeile străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia , pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual ; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei , lepădarea de patrie și că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără valoare … Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze … Iudeii concep o singură divinitate imaterială : pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă , inimitabilă și indestructibilă. În consecință , în orașele și templele lor nu se află nicio statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor nu le acordă vreo valoare”435.
Tot Tacit subliniază că evreii credeau în „ adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților , și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent , iar oamenii porniți din Iudeea vor stăpâni lumea”436.
Poetul Iuvenal se dovedește și el un bun cunoscător a obiceiurilor și tradițiilor iudaice , ironizându-le cu respect și subliniind în același timp decăderea moravurilor de la Roma în plan social și religios. Găsim în Satirele sale reproșuri ironice și chiar directe în privința încăpătânării cu care evreii își țineau obiceiurile.
Mai puțin cunoscător se dovedește a fi Plutarh când afirmă că porcul este la evrei un animal sfânt pentru că nu-l consumă. Apuleius amintește și el superstiția iudaică, iar Suetoniu face mai multe referiri care-i privește pe evrei. Quintilian spune în „ Arta oratorică”că „ pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte , cum este cel care a creat superstiția iudaică”437 .
Minucius Felix este convins că romanii înving pentru că zeii le sunt favorabili și că zeul evreilor este „ într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”438.
Începând cu secolul II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. În secolul II e.n. exista o imporatntă literatură creștină „ adversus iudaeos” (împotriva evreilor) reflectată în Scrisoarea lui Barnabas , Meliton din Sardes, Tertullian , Hipolit. În scrisoarea lui Barnabas , scrisă între anii 70-132 e.n. de către un autor alexandrin se subliniază că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ și că evreii sunt excluși de la noua moștenire , Vechiul Legământ încetându-și valabilitatea.
Meliton din Sardes se adresa tuturor popoarelor spunându-le că Mântuitorul a fost ucis la Ierusalim și că „ Regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”. Creștinii se străduiau să arate că nu aparțineau poporului evreu , iar Epistola către Diognet subliniază că creștinii „ nu se deosebesc de ceilalți oameni , nici prin locuință , nici prin limbă , nici prin obiceiuri” , creștinismul situându-se către o aliniere spre legile romane și exprimându-și în același timp universalismul.
Tertullian susține în Adversus Iudaeos că grația divină a fost suspendată definitiv poporului evreu și găsește în sinagogile evreilor sursa persecuțiilor creștine ale timpului său.
În prima sa apologie către împăratul Antoninus Pius , Iustin Martirul nuanțează cum au fost împresurați creștinii atât de către romani , cât și de către evrei. El spune că însuși Bar Kochba a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți dacă nu se leapădă de Hristos , în timpul celui de-al doilea război iudaic . Tot el dezvăluie cum pustiirea Iudeei a fost prevestită la fel ca și lucrarea, moartea și umilința lui Isus Hristos( cărțile XLVII-XLVIII, L).
Tot sfântul Iustin Martirul în lucrarea sa „ Dialog cu Trypho” dezbate toate problemele care pustiau și adânceau relația creștinilor și evreilor. Creștinul se apără aici spunând că „ alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o”.
Origen în lucrarea sa „ Împotriva lui Celsus” crede că distrugerea Ierusalimului a fost necesară , exprimându-și convingerea că „ evreii nu-și vor mai găsi situația lor de odinioară” și susținând că orașul unde a pătimit Isus Hristos trebuia distrus din temelii și alții să fie chemați la preafericita alegere a lui Dumnezeu , considerând demonstrată teza planului lui Dumnezeu în ce-i privește pe evrei.
De cealaltă parte iudaismul se afla într-o situație complet incomodă. Trauma suferită în urma celor două mari catastrofe a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări majoritare a poporului evreu. În ciuda tuturor presiunilor și persecuțiilor iudaismul rabinic a dat dovadă de maturitate și responsabilitate în ciuda diferențelor ideologice care-l separa de relațiile lumii înconjurătoare.
Începând cu secolul III e.n evreii au trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în diaspora în lipsa unui stat propriu. Evreii palestinieni se împuținaseră și erau risipiți dorind recunoașterea vechilor drepturi. Iudaismul palestinian care reprezenta doar un simbol al evreilor asupra instituțiilor romane este invocat de către Tertullian când afirmă că „ sinagogile evreilor sunt sursele persecuțiilor” , dar trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a condus la un nou val de persecuții în Palestina , unde unele școli au fost închise , iar numeroși învățați evrei au fost nevoiți să se refugieze spre est unde au întemeiat academii de succes( Sura, Nehardeea) . Dinastia Severilor s-a arătat mai degrabă tolerantă cu evreii. Heliogabal și-a făcut circumcizie, Alexandru Sever venera printre divinități pe Avraam și pe Hristos și se ținea cont la nivel imperial de atitudinea și forța economică iudaică. În prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de amploare împotriva evreilor. Numeroasele probleme separatiste , numeroșii uzurpatori identificau pe evrei ca posibile victime. Odenat a săvârșit jafuri la Nehardeea ( 258 e.n. ) aducând evreilor numeroase victime.
Persecutarea creștinilor de către autoritățile romane a redus semnificativ presiunea asupra evreilor , dar ei nu ieșiseră definitiv din atenția acestora sau a popoarelor conlocuitoare. Poziția creștinilor era una de combatere a iudaismului și a evreilor și o importantă parte a populației Asiei Mici se situa pe aceași poziție.
Scrierile lui Dio Cassius , Herodian nu au fost vădit antievreiești și se găsesc scoase în evidență și virtuțile evreilor. Din reciprocitatea nemiloasă a relației dintre iudaism și creștinism , creștinii au avut în secolul III e.n. numai de pierdut , putându-se spune că o contribuție fie și secundară la concretizarea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Începând cu secolul IV e.n. , în primii ani de domnie a lui Constantin cel Mare , nu se constată o înrăutățire imediată a situației evreilor . Deși nu era un simpatizant al evreilor, Constantin cel Mare a promulgat și unele legi prin care li se întăreau unele privilegii. Constantin cel Mare i-a ales pe creștini mai mult din pragmatism decât din credință , iar resursele financiare ale acestora ,care erau concurate de cele ale evreilor , au fost preferate de politica imperială. Evreii din toate provinciile statului roman puteau să se aștepte la măsuri severe și expropieri. Legile ulterioare fixau pedepse severe și interziceau evreilor să circumcidă sclavi creștini. Numărul evreilor a continuat să crească , la Constantinopol existând chiar un cartier al lor către 442 e.n. . Ostilitățile au căpătat cele mai urâte forme , dar în ciuda tuturor amenințărilor , nu de puține ori concretizate , au existat importante convertiri la iudaism. Ioan Hrisostom este nemulțumit până la isterie și delir deoarece chiar în timpul său unii creștini și iudaizanți participau la serviciul din sinagogă. În timpul domniei lui ,Constantius al II-lea ( 337-361 e.n.) a aplicat multor evrei pedeapsa capitală și elibera sclavii acestora. Constantius a acționat și mai hotărât după 352 e.n. când revolta regelui Patricius din Diocaezarea a fost înăbușită în sânge. Prelungirea noii paradigme instituită de Constantin cel Mare prin fiii săi atrăgea tot mai multe persecuții antievreiești și obligau pe evrei la o reorganizare interioară. Sprijinul diasporei Mesopotamiene s-a dovedit nu de puține ori hotărâtor și sincer pentru evreii din Bizanț.
Domnia lui Iulian Apostatul ( 361-364 e.n.) se anunța una de renaștere pentru evreii din Imperiul Bizantin. Hotărârile lui Iulian Apostatul ne sunt descrise de către Theoderet din Cyr. Acesta istorisește cum Iulian a sprijinit pe evrei împotriva creștinilor. Li se dădea speranțe și în privința reconstruirii Templului . Descrie mai multe minuni care au avut loc în scopul împiedicării lucrărilor. Domnia lui Iulian s-a dovedit a fi ultima mare încercare de a institui vechile obiceiuri romane demonstrând că în a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici și adepți ai vechii lumi romane. Evreii fuseseră sprijiniți de către Iulian în scopul înlăturării cât mai rapide a noii paradigme constantiniene. Nereușita a produs o profundă dezamăgire în rândul evreilor și a condus în cele din urmă la triumful definitiv al creștinismului constantinian.
Împăratul Theodosie cel Mare ( 379-395 e.n.) a ridicat creștinismul ortodox la rangul de religie de stat. Deși severitatea lui Theodosie era bine cunoscută în privința „ereticilor” , el a fost mai degrabă cumpătat în privința evreilor. Politicii imperiale i se suprapuneau acțiunile independente sau locale care aduceau pe moment prejudicii și victime acestora. În urma acestora se întâmpla să intervină ajustarea imperială prin edicte și legi. Politica tolerantă a lui Theodosie I a fost corectată prin amenințări de către Ambrozie din Milano, împăratul fiind nevoit să restrângă lista bunelor intenții în privința evreilor.
În secolul IV e.n. antiiudaismul greco-latin își reduce la maximum atacurile împotriva evreilor , scrierile creștine devenind principala direcție a antiiudaismului. Eusebiu din Caesarea,autor al Vieții lui Constantin cel Mare și a Istoriei eclesiastice , făcea răspunzător poporul evreu de răstignirea lui Isus Hristos , condamnându-i definitiv. Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a adresat cele mai furibunde acuze evreilor. Pe un ton de-a dreptul delirant el desființează pur și simplu tot ceea ce reprezintă simbol evreiesc. Cele opt omilii ale sale sunt de-a dreptul incredibile chiar și pentru un creștin. Sinagogile sunt asemuite locuințelor de demoni împreună cu sufletele iudeilor, le reproșează neiertător răstignirea lui Isus Hristos și își asigură sprijinul statului bizantin pe care-l îndreaptă împotriva evreilor folosindu-se de credință și patriotism. La el găsim cel mai elaborat și delirant atac dintre scrierile Sfinților Părinți adresat evreilor.
Sfântul Ieronim ( 342-420 e.n.) deși a fost ostil evreilor din centrul său monahal de la Ierusalim, a recunoscut că evreii trăiau în sărăcie și mizerie
Într-un mod asemănător Sfântului Ioan Gură de Aur , Grigorie de Nyssa a lansat și el numeroase acuze evreilor. „Ucigași ai Domnului”, „asasini de profeți”, „figuranți ai diavolului”, „ sanhedrin de demoni”, „rasă de vipere” sunt doar câteva dintre gravele acuze aduse poporului evreu.
Sfântul Augustin , continuatorul literaturii creștine de limbă latină s-a situat pe o poziție mai puțin ostilă față de poporul evreu , poziție care caracteriza Occidentul întreg care era preocupat mai degrabă de problema germanică decât de prigonirea evreilor . Biserica occidentală s-a dovedit în aceste secole mai degrabă tolerantă , fiind influențată pe mai departe de atitudinea Sfântului Augustin . Deși în „ Tractatus adversus Iudaeos” el își argumentează poziția antievreiască , nu îndeamnă la acte necugetate , ci sfătuiește la toleranță , spunând că și evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu .
După incendierea unei sinagogi în 388 e.n. la Callinicum de către creștinii instigați de episcopul local, Theodosie I ordona reconstruirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor , dar Ambrozie de Milano a intervenit și prin numeroase amenințări adresate împăratului a obținut abrogarea ordinului. Se demonstra cât de influentă era Biserica în Imperiul Bizantin și cât de periculoase puteau fi pentru evrei acțiunile creștinilor.
În secolul IV e.n. în Palestina și în Regatul Part unde în secolele IV-V e.n. evreii aveau o largă libertate și autonomie , s-a inițiat și finalizat Talmudul din Ierusalim și Talmudul Babilonian. De o importanță majoră aceste două lucrări vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și înțelepciunii și civilizației evreiești.
La Alexandria în anul 415 e.n. sub influența episcopului local Chiril al Alexandriei situația evreilor s-a înrăutățit , fiind alungați. „ Respingerea lui Israel” de către Dumnezeu se regășește și la Theodoret din Cyr.
Observăm că de la Antoninus Caracalla (212 e.n.) când și evreii deveniseră cetățeni romani și până la Constantin cel Mare nu a apărut niciun statut codificat vizând iudaismul , iar în 438 e.n. Codexul Theodosian al lui Theodosie II recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor , dar interzicea căsătoriile cu creștinii , interzicea sclavii creștini , prozelitismul și-i excludea din funcțiile publice și militare.
Intrarea în vigoare a Codexului Iustinian a constituit un nou pas important în relațiile statului bizantin cu evreii. Codul ,alături de edictele legislative Novelles , aducea restricții noi: mărturia unui evreu era respinsă în justiție împotriva creștinilor , profesia de avocat era interzisă. În majoritatea cazurilor în spatele deteriorării statutului evreilor se găseau episcopii creștini care prin influența lor obțineau hotărâri imperiale împotriva evreilor.
În Occident atitudinea Bisericii a fost mai tolerantă în privința evreilor și din cauza amenințărilor pe care le reprezentau popoarele migratoare. Concepției Sfântului Augustin , mai moderată , deși acuzatoare , i s-a aliniat întreaga atitudine occidentală până la papa Grigore cel Mare ( 590-604 ). Acest papă este autorul a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei prin care se situează pe aceași poziție cu principiile Codexului Theodosian. După el în statele pontificale și în regatele creștine din Occident s-a procedat la numeroase violențe împotriva evreilor.
De cealaltă parte , deși într-o poziție incomodă, nici evreii nu s-au lăsat mai prejos. Constituind o forță economică și intelectuală de care în ciuda tuturor persecuțiilor societatea în care trăiau nu se putea lipsi , ei au răspuns prin câteva răscoale în Palestina , prin sprijinul diasporei din regatul part și prin restricțiile severe privind ajutorarea creștinilor. Răzmerițele stradale avându-i ca autori pe evrei au existat și ele , dar nu au avut niciodată succese notabile , atrăgând mai degrabă pagube și mai mari tuturor evreilor. Putem constata că între secolele IV-VI e.n. în Imperiul Bizantin atitudinea Bisericii față de evrei , după cum am mai subliniat , a avut tendința de a influența , apoi de a impune și chiar de a se substitui , în elaborarea noului statut al evreilor , atitudinii mai moderate a statului bizantin.
Antiiudaismul creștin nu poate fi definit în toată complexitatea lui decât dacă ținem seama alături de ostilitatea „ideologică” și de caracterul ( ostilitatea) popular al acestuia. Având rădăcini mult mai vechi ( încă din perioada elenistică) acest antiiudaism s-a manifestat și în secolele creștine , atât la creștini , cât și la celelalte popoare ale Asiei Mici. În rândul norodului cunoștințele despre evrei erau inexacte , uneori inexistente și orice zvon ( în marea majoritate negative) erau repede amplificate. Antiiudaismul popular creștin a preluat din zestrea păgână și apoi s-a lăsat nu de puține ori influențat ( dar a și influențat ) de atitudinea Bisericii. Erau priviți ca un popor conspirativ, ucigător de Dumnezeu și deci în părtășie cu Diavolul , erau bănuiți de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere , practicile și obiceiurile lor religioase erau eronat înțelese și ca întotdeauna nu li se ierta faptul că se considerau poporul ales. În toată această confuzie , așa cum am mai subliniat , din rândurile celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând ( de puține ori incult) se izbea zi de zi , existau chiar și în timpul de glorie a creștinismului numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau etniile Bizanțului . Acestora le adresa spre exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur mai puțin creștineștile amenințări , alături de furibundele acuze aduse evreilor. Confuzia sau necunoștința poate scuza o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă , dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o cunoaștere excelentă a învățăturilor ebraice tocmai pentru a o incrimina , ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană , cu atât mai mult pentru un creștin , chiar dacă anticreștinismul ebraic a precedat antiiudaismul creștin .
În patria-mamă populația evreiască dispersată și împuținată continua să-și mențină valoarea de simbol pentru întreaga evreime , în timp ce diaspora evreiască mai numeroasă și influentă în aceste secole ca niciodată, reușise să își asume rolul de frunte în gestionarea destinului evreiesc. De o importanță deloc de neglijat diaspora evreiască a fost de numeroase ori ținta uneori unică a atacurilor Bisericii și a statului sau a populației , câteodată într-un mod motivat. În Asia Mică evreii de la început au fost într-o situație complet disproporționată și neajutorată spre deosebire de celelalte regiuni în care locuiau evrei. În Europa au existat evrei atât în Peninsula Balcanică , Peninsula Hispanică și Italia , cât și în est sau în unele orașe din Germania.
Închiderea unor școli în Palestina după trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi a condus la plecarea unor mari învățați evrei spre est. Discipol al lui Iuda-Ha-Nasi , Aba Arika a întemeiat faimoasa școală de la Sura. Alături de aceasta a început să mai funcționeze și la Pumbedita și Nahardeea , studiindu-se cu multă pasiune. Mar Samuel lansa expresia „Legea statului e lege” ca punct de plecare pentru legea civilă evreiască. Dinastia Sasanidă s-a instalat aducând câțiva ani de persecuții asupra evreilor , dar această politică a fost repede abandonată. Au urmat două secole de libertate pentru evreii din Regatul Part , perioadă în care autoritatea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor. Umbra amenințătoare a unor potențiale persecuții a planat asupra lor în toată această perioadă. Fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai și a rivalului său halahic Raba ( 299-352 e.n.) care a fost un adevărat model al genului babilonian. Redactarea tradițiilor și a doctrinelor transmise oral a fost realizată de către Rabi Ași ( decedat 427) , șef al Academiei de la Sura. El a fost continuat de succesorii săi , mai ales de Rabina II , ultimul amoraim care a predat Tora pe baza transmisiei orale . După elaborarea Talmudului Babilonian putea fi considerată încheiată , dar definitivarea lui a coincis cu noi persecuții în Regatul Part la fel ca și în cazul evreilor din Palestina cu ocazia redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim . Relațiile „metropolă”-diaspora babiloniană erau reduse considerabil , regii persani procedând la convertirea forțată și la scoaterea iudaismului în afara legii.
Iezdedgerd II ( 438-457 e.n.) și fiul său Firuz ( 459-486 e.n.) și-au menținut persecuțiile și asupra evreilor . Academiile de la Sura și Pumbedita au fost închise. La începutul secolului VI e.n. în timpul lui Mazdak persecuțiile au fost intense , doar după execuția lui evreii simțindu-se mai liber , iar școlile lor și-au reluat activitatea. Diaspora evreiască babiloniană rămânea cea mai mare concentrare evreiască , credința iudaică păstrându-se în ciuda persecuțiilor. Evreii din patria-mamă au înțeles nu de puține ori într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene , iar evreii babilonieni nu au contestat niciodată supremația Ierusalimului în plan spiritual.
Alte regiuni au fost și ele de timpuriu colonizate de către evrei , dar consistența sau aportul lor a fost mai redus. În Yemenul arab de sud , țara legendarei regine Saba , între secolele IV-VI e.n. a existat un regat evreiesc – Himjar care va fi distrus în 525 e.n. de către Etiopia creștină cu sprijinul împăratului Iustinian. Inclusiv în Arabia centrală evreii au prosperat până către secolul VII e.n. conviețuind cu arabii. Convertirea Regatului Khazar în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică rămâne impresionantă până în zilele noastre . În Occident persecuțiile au început după secolul VII e.n. , abia după papa Grigore cel Mare , dar se vor menține pe durata întregului Ev Mediu.
Arta ebraică s-a îndepărtat din secolul III e.n. de poruncile privitoare la reprezentările umane și animaliere. Simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe , alături de cele vegetale, devin comune și putem discuta de o artă ebraică care s-a îndepărtat suficient de porunca biblică , dar care odată eliberată de litera legii divine erupe cu o forță deosebită în manifestare prin culori și prin bogăția temelor abordate.
În opinia lui G. Sed-Rajna sinagogile din Israel pot fi clasificate din punct de vedere cronologic și topografic în trei mari tipuri: secolul II-III e.n. în Galileea și pe înălțimile Golan, cu plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi și acces pe a patra latură orientată spre Ierusalim( Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). Al doilea tip este cel corespunzător secolului IV-V e.n. , în Iudeea , cu intrarea spre alt zid decât cel îndreptat spre Ierusalim , exemple fiind găsite la Susiya și Esthlemoa. Al treilea tip aparține secolului V-VI e.n. , cu plan basilical , intrare pe latura opusă Ierusalimului și cu o absidă pentru Chivotul cu sulurile Torei ( la Beth-Alpha).
Arheologia întărește opiniile cercetătorilor. Săpăturile arheologice intensificate în ultimele decenii au scos la lumină sinagogi din Israel , Siria , nordul Africii sau în Europa, iar în Irak arheologii evrei doar au putut intra în posesia informațiilor primite , neputând cereceta acolo. Definitorii pentru evoluția sinagogală prin descoperiri arheologice sunt sinagogile de la Tiberias ( sec. IV e.n.) cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe , de la Capernaum unde sinagoga de sec. II-III e.n. este suprapusă peste una mai veche . Impresionantă este sinagoga de la Dura-Europos datată 245 e.n. , deosebit de bogată în inscripții în limba aramaică , greacă , pehlevi-partă și fâșii de pergament pictate. Odată cu expansiunea arabă arta evreiască de tip Dura-Europos a suferit un eșec deosebit.
Putem constata în această perioadă ( sec. I î.e.n. -VI e.n.) că poporul evreu a fost unul dintre popoarele culte ale lumii civilizate , că era un popor conștient de vechimea tradițiilor și civilizației ebraice și considerându-se un popor ales acționau în consecință . Îl putem privi ca pe un popor care după ce a fost învins și inclus în lumea romană a ținut la conservarea valorilor proprii în ciuda suferințelor de care au avut parte. Aveau ambiții pe care numai un popor cu o tradiție veche și cu o mentalitate de învingător o au, iar tocmai credința lor le oferea convingerea că vor învinge în cele din urmă. Găsim în interiorul credinței lor toate elementele care au promovat poporul roman în poziția de învingător și constructor al unui imperiu tricontinental cu marea deosebire că credința romanilor era una politeistă. Credința iudaică le promitea un Mesia pe care poporul evreu nu l-au putut înțelege decât ca unul militar , regal sau de Mare Preot , sau toate la un loc , ceva în genul lui Augustus , care să-i conducă la victoria deplină asupra tuturor neamurilor și la stăpânirea asupra acestora și mai puțin sau deloc ca pe un Mesia spiritual. În spiritul acestei credințe și-au atras de timpuriu numeroși opozanți , fiind priviți ca o amenințare mai mult ideologică și păstrând proporțiile putem privi spre ei ca la un imperiu la scară redusă și în devenire care avea la bază nu politeismul greco-roman , ci monoteismul iudaic și asta din interiorul organizației statale romane. Găsim un mod de organizare , de educație și o politică socială care a servit ca model peste secole atât grecilor , cât și romanilor , până în zilele noastre . Protecția socială ebraică era extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale inspirând celelalte popoare culte. Modul în care era propusă și realizată justiția ebraică , deși perfectibilă, a condus la o reflectare a celorlalte popoare , iar statutul lor de mari comercianți i-a plasat nu de puține ori în atenția politicii imperiale și uneori în grațiile acesteia. În ciuda persecuțiilor , capacitățile lor intelectuale , deprinderile și preocupările lor i-au scos în evidență , nu de puține ori au atras atenția și chiar și atunci când erau în dizgrație deveniseră indispensabili . Mult timp au constituit cea mai activă și disciplinată populație a Orientului și nu numai, cu efecte benefice pentru statul roman , constituind chiar o alternativă serioasă pentru politica imperială. Conștientizând că toate valorile lor sunt ignorate și batjocorite într-un mod sistematic au organizat cele două războaie iudeo-romane în urma cărora cu toate greutățile victoria a revenit marilor stăpâni ai lumii de atunci și statul evreu antic a fost definitiv distrus , națiunea evreiască mai supraviețuind prin iudaismul rabinic și prin sprijinul diasporei evreiești . Deveniți o țintă predilectă a autorităților , grecilor și sirienilor s-au aflat într-o situație dificilă de-a lungul mai multor secole. Intelectualitatea greacă a fost preferată celei evreiești romanilor , nefiind apreciată niciodată la justa ei valoare . Vitalitatea acestei națiuni surprinde prin realizări și cultură , alfabetizarea fiind extinsă aproape la nivelul întregii populații indiferent de pregătire sau profesie.Au fost de-a lungul atâtor secole poporul care a avut o profundă înclinație umanistă și care a persistat în credință.
Nu putem aprecia decât la superlativ genialitatea și creativitatea poporului evreu care a erupt spre exterior atrăgându-și numeroși simpatizanți. Frumusețea culturii și civilizației lor s-a imprimat atât de mult în propria conștiință încât chiar și cele mai vitrege timpuri sau depărtarea de patria-mamă nu au fost în măsură să-i îndepărteze de aceasta. Credem că numai o națiune mare și deosebită putea avea asemenea realizări și ambiții și că contribuția lor încă din zorile civilizației până în zilele noastre sunt inestimabile și benefice pentru întreaga umanitate . Ne exprimăm convingerea că această lucrare contribuie ,fie și în parte la , la reflectarea unei raze de lumină spre această perioadă zbuciumată din existența și devenirea poporului evreu prin fațetele prin care ne-am străduit să expunem în aceste rânduri și capitole identitatea evreiască.
CONCLUSIONS
The important papers of ancient history which have been published in the last 2 centuries accentuate (inevitably) the beautiful culture of ancient Israel. With great care we dared to try to capture in this text the main traits of hebrew culture and civilization with a great consideration to the splendid accomplishments of this tried nation of the Orient. Altough the glory period of ancient Israel took place long before (at the end of the second millenium and the beginning of the first millenium BC) our attention was focused on the hebrew civilisation during the roman period. The course of events (rich, long and not to be neglected) has necessitated enthusiasm through the multitude of aspects on which we permitted ourselves to reflect along this thesis. Having certainties, not pretending to discuss thorougly such a vast subject, I tried to picture as documented as possible and be neutral this splendid and stormy on the same time „adventure” of the jewish people on the roman and proto-byzantine periods and which gave birthto so many passions and speculations until our days. With such great responsability, to such a sensitive subject which must be treated with so much care, I cannot explain this essay other than through a great attraction to the hebrew culture and civilization even from my childhood and through my wish of presenting as detailed as possible to the tragedies, hopes and joys lived by the jewish people along this period. Never above times we could observe with ease how the existence of this people is not to take lightly and their attitude, altough sometimes exagerrated, was in a great proportion justified. From any point of view we would look at things we observe that the „star” of geniality has smiled upon them but also pointing out that they created a reputation that not seldom brought them unpleasant situations. Their particularities made them stand out and their their pretentions which often were interpreted as insulting even by the cult people of the old world. Their expectancies gave birth to different experiences, manifestations and beliefs and if some of these things together manage to separate them sometimes by creating internal fevres their destiny (as their faith) was inseparable the same, as we'll see in the next pages.
The beginning of a consistent implication of romans on diplomatical and political problems of the Small Asia and which concerned directly the jews took place in 161 B.C when an alliance treaty with Rome was signed and the „hasmonee” family was granted the right of governing family of an independent state. Simon Macabeus (143-135 BC) obtains the renewal of alliance with Rome, strengthening his kingdom and isolating even more the Kingdom of Syrian. Later, Pompeius Trogus was saying: „Getting rid of Demetrius, the jews conquered romans friendship and obtained freedom from them, as in that time Rome was distributing with magnanimity foreign goods”. The judeo-roman relations were starting in a happy note through alliances and friendly guarantees.
In the next century (I BC) the rapport of forces from the entire Neat East has modified in an unbelievable mode. Rome, although was having numerous internal problems had managed to subdue the peoples of Neat Asia and on a victorious elan was defeating around 61 BC all the resistance from this side of the world. Pompei's campain aimed mostly against Mithryades had as a consequence the roman interfeering on internal affairs of Judeea.
Scaurus, Pompei's representative had the mission of mediating between Aristobul II and Hirkan II which were engaged in a full fratricidal war. The pleaders sent by both were meant to buy the good will and protection of Pompei. The gifts of Aristobul II were liked more (a golden grape made by Alexander as an ornament for the Great Temple). The arab king Aretas who was sieging Jerusalem had to pull back at roman requests, Aristobul II pursuing retreating Aretas and defeating them once and for all in 61 BC.
The great roman general was seing in the conflict between the two brothers the chance to sway the israelian territories and invited them both to negotiations in Damascus. Hyrkan II was insisting on his right as a first born while Aristobul II was insisting on his brother lack of knowledge on kingdom's problems. At Damascus there was a third party who wished to abolish the regality and to restore the old teocratic regime. Incling more to Hyrkan II, who seemed more suited and more malleable for the role of Rome protege, Pompei has attracted Aristobul II's suspicion who by running has retreated to the powerful fortress of Alexandrium. Enforced to surrender at Alexandrium, Aristobul II was let to head to Jerusalem where he gathered an army against the romans. The death of Mithriades has easen a lot the mission and operations of Pompei in the Orient. The capture of Aristobull II has strengthen the will of jewish patriots who withdraw on the Temple of the Mountain, the fortress being surrendered to Pompei by a peace desiring jewish party. To overcome the resistance of those decided to fight Pompei has arranged for a full scale siege. He has brought war machines from Tyr and with all the miltitary skill of romans the seige was taking too long. A detail known by Pompei proved decisive on ending the conglict with roman victory. The jewish fighters were respecting their ancient beliefs and were not allowed to fight on Saturday unelss during extreme danger but they could not avoid that as the romans were not respecting their jewish traditions. The hebrew resistance lasted three months after which on a Sabat day the romans led by Sulla's son were penetrating through the wall protecting the jewish fighters. The emotional descriptions even of roman authors tell that even in spite of danger the priests continued the divine ritual, being slain one in a row at duty. It's assumed that twelve thousands people were slaughtered. Pompei's hopes were ruined by the reality that revealed a temple without huge wealth and the Saint of the Saints was more modest and respectable than extravagant and pretentious. Pompei could start the establishment of roman leadership in Judeea with a status of independent state under roman protectorate. Therefore the year 63 BC proved ill-fated for the jews and in 61 BC the great roman general was triumphal entering Rome bringing with him as hostages lots of asian princes and some more jewish leaders (Aristobul, Antigon and his daughters and Asvalom). Along the existing part of jewish aristocracy in Rome from these captives the jewish community from the Italic Peninsula will be formed.
In the next years Hyrkan II title of Great Priest and of prince aided by Antipator, both under the supervision of roman governor, the proconsul of Syria which between 57-55 BC was Gabinius. In important positions of Judeea were constantly named people devoted to romans and between the jewish people has been permanently encouraged a state of discontent which sparked often as conflicts fueled by the internal fights of the aristocratic jewish families.
The internal problems of Roman Republic caused by the triumvirate and its consequences have allowed the jews to negociate. To be noted that general Crassus on his way to Asia on his celebre campaine has halted on Jerusalem where he thought appropriate to rob all the objects from the Temple and a large sum of money. This action considered by the jews unforgivable made the jewish leaders to definetevly orientate on supporting Caesar. Later Antipater will help caesar in the north-african campaign. The help will consist even on soldiers (3000). Apreciating the gesture of Antipater Caesar will name him etnarh of Judeea, will save him from taxes and grant him roman citizenship. The charity of Caesar towards jews materialised through a great support and its death throw in a sincere mourning the jews and their foreign community as the roman historic Suetoniu has confessed.
In the next years 43-40 BC both Irod and Antigon knew how to depass the obedience towards Caesar and had the chance to earn the good will of the new ruler. Irod has managed to repel all the attempts of Antigon and entered in Jerusalem receiving as assurance from the Great Priest Hyrkan his daughter as a fiance.
In the year 40 BC Antigon who has benefited the part kingdom's help who was interested in this region has initiated a vast campain whose result was the arrests of Hyrkan the second and Phasael, but Irod managed to run to petra with the help of arabs. Showing no mercy the part generals disposed the mutilation of Hyrkan II (cutting of ears) an Phasael suspecting he's going to be executed commited suicide. Antigon was becoming an independent ruler in 40 BC. During his short ruling Antigon failed to make himself understood by the people and atough pursuing the interests of saduchei that has not manifested. In this fight against the clock Antigon proved unable to manage the situation. The spring of 37 BC brought in front of Jerusalem the troops of Irod sustained by the roman legions in all about 100000 soldiers. Semaia and Abtalion were suggesting surrender but those under siege were preparing to resist. The roman assaults gave them no chances and the romans entered in the city ready to massacre the population, being calmed down only by Irod. While Irod had been assuring the title of legitime heir of the hasmonee crown the life of Antigon ended in Antiohia on behalf of Antoniu's orders. The ruling of Irod dind't have, as many have observed, neither a theocratic basis nor a national one. Brought to the throne by the romans he didn't had neither farisei nor the saduchei's support. Tens of remarkable people of Jerusalem have been executed during the first period of his ruling. The same happened in Sanhedryn of this treatment escaping only Semaia and Abtalion. To maintain his throne he needed a dictatorship and tight security and in this respect he proved ingenious. To his cruelty felt as victims Hyrkan II and his daugther Alexandra, Aristobul III and his wife Miriam and then even the sons he had with her: Aristobul IV and Alexander. Altough initially he supported Marc Antoniu he knew to obtain the good will of Octavian. With roman support and seen as a puppet king of Rome, Irod will know to keep hisindividuality and wil pay attention to internal dangers or the threats of the Part kingdom.
Although not popular along his ruling Irod had some great accomplishments. He built many cities, a commercial port – Caesarea, royal palaces and fortresses and he renovated the Temple of Jerusalem. Although he has been accused of lack of vision in national area he supported the population during drought and gave several tax brakes. Also towards the end of his ruling took place the famed moment of Jesus birth and the massacre of babies which accentuates once again his obsession and lust for power along with the fear of losing it of an old king, physically and mentally ill, full of remorse. From the Gospels we can see the liaisons between the Jewish people and the Middle East.
The successors of Irod the Great were Archelau, the older son who ruled with royal title the middle Judea, Samaria and Idumeea and Galilee and Pereea with the tetrarhy title enter under the rule of Transjordan. Newly crowned Archelau was confronted with numerous popular discontents that accumulated during the ruling of Irod the Great. The popular riot during the Pesah holiday could not be stopped without a regrettable massacre in which 3000 people lost their lives. The riot expanded throughout the rest of the cities and concerned the roman protectorate. Obliged to go to Rome for confirmation Archelau had to let Sabinus rule the country as a governor with special powers who incited even more the spirits trough robbing of the Royal Palace. In Galillea the riot of Iehuda the Galilean was shaping, at Emaus the jews had destroyed a roman cohort, at Jerihon Simeon, ex close friend of Irod the great, proclaimed himself king, Sabinus was under siege in Jerusalem and only Varrus the governor of Syria could spoil the Jews plans. He has entered with armies in Judeea taking the most severe measures against the Jew insurgents. Meanwhile at Rome Archelau's mission had an important position trough a democratic and theocratic orientation. Only the historic Nicolaus Damaschinul who supported Archelau managed to convince Octavian Augustus. In the end the will of Irod the Great was recognised by the emperor and applied. Archelau proved as insensitive as his father towards Judaic traditions and the great problems of the Jewish people. A jewish delegation reached the emperor in Rome and presented the great problems facing the jews and Archelau lack of interest. Emperor's decision was to summon Archelau to Rome and communicate him his dismissal and forcing him to an exile in Galia in the year 6 AD. Archelau's brother, Herodes Antipa has governed Judeea and Pereea between 4 BC – 39 AD building the city of Tiberiada in honour of emperor Tiberiu and facing several riots and eventually be dismissed by emperor Claudiu and sent to exile in Galia.
Philippus (4BC- 34 AD) governed Tranjordan proving peaceful and prudent during his ruling. After his death his provinces and Judeea were incorporated in the roman province of Syria.
The dismissal of Archelau led to the transformation of Judeea in imperial province, but Sahedryn remained the main juridic forum. The roman procurator was in the residence of Caesarea. As first procurator was named Coponius. Even from the start of his procuratorate a military organization was formed with a national-religious orientation: the zealot party. Opposed to frequent changes of procurators during Octavian Augustus was the stable orientation of Tiberius who supported Valerius Gratus 11 years (15-26 AD). The next procurator was Pilat from Pont (26-36 AD). People's discontents was permanently fueled by the lack of skill, indifference or greed of procurators interested in a fast enrichment and ignornat and insensitive of problems and traditions of the jewish people. Along with the death of Philippus all the jewish provinces were exchanging their roman protectorate status to a direct ruling which was big hit to jewish people pride and national-religious feelings.
One of Aritobul's sons (the son of Irod and Miriam) had a special destiny. At the age of only 6 he was on Rome to receive his education after his father had been executed. His eccentric inclinations brought him lots of debts, forcing him to ask his uncle Irod Antipa a job in his kingdom. A precipitate return to Italy brought him close to young Caius Caligula and bringing the attention of emperor Tiberius who disposed the incarceration of Agrippa, but Tiberius death changed in good the destiny of Agrippa. He is freed at once and the new emperor Caius Caligula grants him the administration of Philipos tetrarhy and then sending Irod Antipa and his wife Herodiada in exile in Galia (39 AD) offer Galileea and Pereea to Agrippa reconstructing Judeea as it was during the rule of Irod the Great. Agrippa I proved skillful in ruling oh his kingdom and manage to abandon his old shameful habits and becoming a king that respected the jewish traditions and religious habits. His relationship with the people proved to be an excellent one. Several authors have emphasized Agrippa's essays to create an alliance of the main vassals of Rome around his borders and initiated the reinforcement of Jerusalem walls actions sanctioned in the end by the governor of Syria. During Agrippa I's ruling took place also the passage to jewish beliefs of Izates, the king of Adiaben, of his mother Helen and all of his relatives. Agrippa I took advantage of his good relations with the emperor Caligula and has intervened several times supporting his people contributing to stop the prosecution especially of alexandrin jews but also the rest of jewish foreign community. After only 7 years of ruling the king Agrippa I died in complete maturity and intelectual and diplomatic experience at only 54 years. His great accomplishments offer the jew people a last period of prosperity and the great merit of Agrippa I was to know how to use his good relations with Caligula and then with Claudius for the advantage of his people. The short glory of jewish people from the Agripa I ruling was quickly replaced by the suspicions of Roman people, Judeea and the border provinces been assigned to a procurator. This period between 44-66 AD is known as the last roman procurators period.
The jewish people autonomy was therefore canceled only the right to name the First Priest being kept.
The first of this second series of procurators has been Cupidus Fadus who from the beginning has surpassed his attributions. Only a jewish mission sent by Agrippa II to emperor has ease the decisions of procurator against the people.
The second procurator was the nephew of philosopher Philo from Alexandria, Tiberius Alexander, became servant of Rome, completely broken from the jewish people and Hebrew religion. Between 46-48 AD Tiberius Alexander took seriously his job being ruthless against those who were disobedient. Later he was named prefect of Alexandria.
Between 48-52 Cummanus was procurator. In his lack of respect for the jewish traditions and holidays he took many decisions which ofetnly made thousands of victims and stirred more the spirits of jews. In the end a jewish mission to Rome head by the Great Priest Ionatan managed to impose Judeea's point of view : Felix Antonius (52-60 AD) . But soon Felix Antonius proved even less merciful towards the people and more insensible to religion aspiration of those he governed. To merciless attitude of the procurator was added the unrest of the people and their harmed dignity. The zealots were in full action and had the support and respect of the people. Some of them – the radicals – separated and were known under the name of sicari (sicca – dagger in Latin). These acted on different occasions or ceremonies in the crowd from where they pulled out daggers from underneath their clothes and killed important peoples. One of the most influent of their victims was the Great Priest Jonathan. To a ruthless administration a even more ruthless one succeeded between 60-63 AD, that of Festus. The distance between the pats grew larger and the extremists were becoming more active and popular.
In the year 53 AD emperor Claudius offered the tetrarhy of Phillipus to Agrippa II, and then Nero has offered him parts of Perea and Galileea. In Judeea he had the title of ruler without a kingdom. He supported the development and reconstruction of Jerusalem and built a control tower from which he could see how the divine service in the Temple and that has annoyed the people and the priests. In the end the conflict was resolved by the emepror Nero influenced in his decision by his wife Popeea, a hebrew religion sympathizer.
The procurator Festus was replaced by Albinus (62-64 AD) who didn't make a difference comapred to his predecessors, proceeding to pursuance and arrest of sicars. Flavius Iosephus said about him that “ there was no malice not done”.
The last procurator was Gesius Florus (64-66 AD) and has contributed through all his actions to the first judaic war, unknowing to manage his relations with the people and acting as those before him in the last two decades. In exploitation of the people he established relations even with the sicars. The historian Tacit informs us that “ the patience of the people kept until Florus” and continues “under his rule the war started”.
Until the start of the first judaic war there are numerous aspects worth considering about the hebrew existence and becoming from the Pompei's campaign until the seventh decade of the first century AD. The jewish religion has become from the start defining for this people and around it gravitated the economic, political and social life and the cult and popular thinking. Beyond the old judaic period (the period of patriarh, of the exodus and prophets, today archaeologically confirmed), the age of Macabeis which has as a dominant trait the victory of jewish nationalism and the maintain of independence has gave a new momentum to perpetuation and development of judaism in Israel. From inside, starting with this age of Macabeis, two big sects appear: the one of saduchei and the one of farisei. Along them the disputes will be so big that over 20 religious sects will shape and gravitate around the hebrew idea, grow fogging even more the clouded atmosphere of the inside of hebrew society. The rise of synagogue role in communities marked this period, the Great Temple importance being maintained until its destruction.
Hebrew litterature was able to impress even the most insensitive ones or the worst enemies. The oldest texts of esenien community from Qumran are dated almost unanimously around 250 BC. The ptolemic mastery in Judeea reflected through the appearance of two new literary productions of the hebrew literature: Song of the songs and Ecclesiast. The roman rule was in measure to disassemble the whole jewish nation and every one of the jewish social classes acting from the opposition managed to create a notable literature. Two great erudite men have putted the foundations of cult fariseic traditions, their teachings being well received by the people. Semaia and Abtalion had the ruling of fariseic Sanhedryn, being followed by two other great erudite men Hillel and Sammai. Hillel is regarded by the Talmud tradition as the reformer as Ezra, also come from Babilon, his thinking making a mark on future evolution of judaism. More rigorous than him was the other great erudite fariseic man Sammai. The different attitudes of the two wise mens led to the birth of two schools: Hillel's and Sammai's. The hebrew literature of the first century BC distinguishes the imitations of “Psalms” and the book of “Daniel” which got lost being included in “aprocrife”.
“The psalms of Solomon” have as a probable author also a fariseu because there are presented the roman ruling and are evidenced the unhealthy saducee customs . The author was hoping for the restoration of theocracy and royalty.
The book “Henoch” is an apocalyptic one appeared in this period with a esenian origin and with a powerfull antisaducenian orientation. The symbolism and angelology appear as having esenian origin while other ideas possibly even the moral being fariseic. The book of “Jubilees” belongs to the creations of this period and presents the biblical episodes of Creation and The exit. The unknown author of the period is thoght to be a fariseu of the period. The book was kept in a Ethiopian and Greek translation but the original was written in hebrew.
The majority of authors and specialists considered that the literature of this period even if inferior to the books of classical period have their note of originality through which the epoch and its religious unrest of that age of Israel is reflected.
To the famous ”sybiline book” of elenised world some jew scholars from the foreign communities have added the jewish variant of “the sybiline book” in which Sable or Sambethe gave a meaning to the past and future of the whole world from the jewish monotheistic point of view. If the “sybiline books” were adressing the elenised world and predicted its future in the same period a work under the name of “wisdom of Solomon” appeared to show the wrong path on which those elenised jews have stepped and who were “without God” and agreed to elenistic philosophy.
Born around 20 BC Philon from Alexandria is appreciated as the greatest jewish writer in greek. He descended from a noble family come from Israel in Alexandria. His roman citizenship was common to the member of his family. He is the one who managed to synthesize the jewish thinking and put in consent with reason. His writings have influenced the Christian thinking even starting with the Evanghelia of Joan where some influences could be spotted and then in Clement, Origen but also it is considered that he contributed to the monotheistic orientation of elenistic world from the polytheistic one. Besides a alegoric interpretation of the making of the world in six days or the historical works “The Mission of Caius” and “Against Fiscus” more writings about the patriarhs lives are added.
The ruling of Irod the Great led to a diminishing of hebrew religion's role in the jewish society from a state point of view. The king Irod the great strives to be a faithful of Rome politics and tried to implement the roman way of life among jews. The subordinated to Rome institutions of the state no longer offer the same credit to hewbrew religion fact that will greatly displease the people. To the force politics from Irod the Great ruling the inabilities of his successors will add as also the imperial mistakes in naming the procurators, strangers from the local problems or the hebrew religion, only wishing to get rich fast. The conservative judaism was represented at its highest level by a corrupted sarcedotal class consisting of only four families: Boethos, Chanan, Kanthera and Phiabi. From among these families the Great Priest was chosen in majority of cases through bribing and then those chosen tried to recover the spent money through taxes on those subordinated. This is how it's explained the fall in people's disgrace of the sarcedotal class and how the rabinic judaism will get involved more in the destiny of the people and will have his support.
The saduchei didn't believe in revival, in the existence or immortality of the soul, admitting only the law, about their orientation and faith being present in the Gospels. Max I. Dimont attributes them a certain conservative religion thinking but with liberal inclinations in political opinions creating a paradox with the farisei who were more liberal about the religion but more conservative in politics. The farisei (perusim) had their origin in the period of Macabeis, being patriots and theocrats in the same time, from them many schools emerging.
The eseniens were a jewish religion community. About them we can find in the Manuscripts of the Dead Sea, from Philon from Alexandria and from Flavius Iosephus. If some of the eseniens continued to live a lonely life no matter the changes which took place among and around the jewish people, others as the Qumran community were placing thei hopes on the sword. Pliniu the Old describes them touchingly: “Solitary people and different from all the others on earth. They don't have women, abstain from the body pleasures, don't know the money and live in the company of palm trees. Day after day this people revives because of the strangers, because there gathered large numbers of tired of life people, who the destiny and its waves make them adopt the esenien habits. Therefore, unbelievable thing, this people in which no one is born is eternal from thousands of ages”.
The fourth big component of the jewish society were the zealots. They derived from the poor and unpleased population and their number continuously grew larger until around the first judaic war. As attitude they proclaimed the military resistance against enemies and were present from the time of Irod the Great but their first big action took place when Archelau was discharged and the procurator's regime was instated. They had Iuda (the galilean) as a leader whose revolt has failed, he being executed, but there was cleraly a new party: kanaims (zealots). The radicalization of relations between the conquerors and conquered people led to the detachment from the zealots of a radical wing, that of sicars, which at main events were wounding or killing various personalities.
Other than these four organizations of the jewish society of the time there were over twenty smaller sects that demonstrated in some people's opinion the effervescence of ideas and in some others opinion the disorientation and chaos among jewish society.
A special episode is until our days Jesus. He is important not only for the history of Christianity, religion which his existence created, but also for the history of humanity and not last for the history of judaism and christianity relations along the centuries, relation who has caused numerous victims. With scientific analysis aspirations , beyond belief, and in this case both sides have exaggerated, we find a mention of Jesus life in a writer who writes disinterested and unbiased, out of any passion and disputes. He is Iosephus Flavius in his “Judaic antiquities”. After he describes the actions of procurator Pilatus from Pont he adds: “In that time lived jesus, a wise man, if it can be actually called a man”. Had Iosephus Flavius considered the divine side that Jesus proclaimed (of Son of God) and for mostlly what he has suffered? Or was he blinded by the multitude of actions and wonders that he inexplicably as a human managed to commit? He continues saying: “He was the author of amazing wonders and the theacer of people who were glad to find the truth. He attracted on his side a lot of jews but also a lot of pagans. This was Christ. Even if Pilatus, due to accusations brought by the leaders of our people, nailed him on the cross, the ones who loved him from the star haven't stopped loving him. For he has shown to them alive the third day, as the prophets sent by God predicted, carrying out and a thousand of other miracles. From then until today lasts the people of Christians, who owe him their name”439 . Flavius Iosephus makes the proof of a good knowledge on the case and the future evolving of the faith that this one has generated in the next decades when he writes his “Judaic antiquities”. He makes the proof of knowing the prophets predictions and the resurrection of Jesus. But if the roman authorities were thrown in the middle of a confusion about this jewish religion dispute (from their point of view) the rabinic authorities were from the start hostile to the new faith, seeking any ways to isolate and extinguish it. The efforts of the Great Priest to put roman guards at the tomb of the crucified one, knowing that this one said he will ressurect the third day are well known. The persecutions continued later , the disciple Paul confiding his sufferings that he and the others like him …… The speech of Stefan killed with rocks is told in the Actions of the Disciples, reflecting the distance at which the judaism and jewish people have reached until the first decades of our era: “People …., uncircumcised with the heart and with the ears. You're always against the Holy Spirit; you do as your parents. Which of the prophets were not been persecuted by your parents. They killed the ones annunciating from before the coming of The Righteous , which you now cuaght and killed, you, who have received the Law given through angels and you didn't kep it”440 . At the murder of Stefan Saul from Tars (Paul) has given his consent.
We manifest our belief that if the hebrew religious authorities would have followed the moderate line proposed by the Gamaliel the Old who was to become the president of the Tribunal from Yawne (Jamnia) and who was the nephew of Hillel then the relation christianity-judaism would not have been that difficult. We surprise the attitude of this great scholar of the jewish traditions in the Actions of the Disciples with some inexactitudes contained in a cited discourse: “Somebody camed and told them: “Look! The people you have put in jail are staying in the Temple and teach the people”. Then the captain has left with the servants and brought them, but not using force as they feared they were going to be killed with stones by the people. They brought them and put them before the Sinedrium. And the Great Priest asked them, saying: “Have we not purposely commended you not to teach in the name of him? An yet you filled Jerusalem with your teaching and try to throw upon us the blood of This Man”. Peter and the apostles responding said: “We have to listen to God more than to people. The God of our parents revived Jesus who you've killed, hanging Him on the wood.. We are the witnesses of this things as is the Holy Spirit that God gave the ones who listen to Him”. When the heard such things, it cut them to the heart and advised each other to kill them”, but then “a fariseu named Gamaliel, a teacher of the Law, treasured by all the people rose on his feet in the Sinedriu and ordered to take them out for a little while and told them: “Israelites men, take great cares of yourselves what you have in mind to do to this people. Because no long ago Teuda rose [here intervenes the inexactitude ] that said he is someone and to whom four hundred men joined. He was killed and all who listened to him were scattered and destroyed. After him Juda the Galilean rose [ wrong], in the days of the census and attracted a lot of people with him; he perished and all who followed him were scattered. And now I say to you: Move away from this people and let them alone. If the plan or this work is from people, it will destroy itself; but if it's from God, you won't be able to destroy them. Be not found fighting against God”441.
If this attitude was listened for the moment by the people and the jewish high council things won't be the same in the future. The judaism proved hostile from the very start to christianity, wanting to eliminate it just because it preached the taking place of a high event the jews were waiting to take place: the coming of Mesiah. It proves that the jewish people were not prepared to wait and accept a spiritual Mesiah, hoping on a Mesiah to lead them to financial and material prosperity and who would be a military leader able to enslave the people of the world through the use and glory of the jewish people, but already from the first half of the fisrt century AD they were accused by the Christians that they nail Christ on the cross and that everything happened as the prophets have predicted, thing that was unacceptable and revolting especially for the high officialdoms of the hebrew cult. We see therefore an anti-Christianity even from the its beginning while the apostles don't see in this first century AD as being evil the fact that you are jew and don't anathematize the whole jewish people except rare cases442.What definitely convicted Jesus (the affirmative answer to the question: Are you the Son of God? He answered: “Yes, I am”443) was considered a blasphemy by the jews and what Christianity represented in the first century must be ended just like the one who generated it. There was no place for compromises or alternatives. Only Gamaliel is his indulgent wisdom deceived himself believing on a separate coexistence peaceful and without conflicts. We consider important to mention that the christian anti-judaism has not a great intensity in this firs century AD. Saul from Tars (Paul) have not adopted an anti-jewish but said to his compatriots also that he is proud to be jewish444 (sustaining the priority of jews) as also tha fact that he was persecuted by the ones with the same blood with him445 . But it must be underlined that the critical but respectful position towards jews is not a new one, even the Prophets were threatening the people and declared themselves unhappy about his religion. The four Gospels accentuates even more the christian hostility towards jews. The last of them, The Gospel of John regards the jewish people as decadent and attributes them a pronounced negative face, his action being associated with a diabolic plan. The apostle Peter also brought accusations to jews being able to conclude that mostly involuntarily the missionary and later literary activity of the apostles contributed greatly to the foundation of a Christian anti-judaism which will manifesst under all froms in the next centuries.
On the other hand we have to accentuate that before the manifestation of Christian anti-judaism has existed long before a Greek or Greek-roman anti-judaism which we can surprise in the writings of over one hundred Greek and Latin authors. Most of this writings are unfavorable to jews but even the most bitter of the authors of these writings had to recognize some of thei virtues. Hans Küng was identifying four main reasons of Christian anti-judaism: the jews had not other divinities, they argued that they are the chosen people, and the presenting of their salvation was a great offence to other civilised people, the circumcision became from the first century AD rather a stigma and the commandments of purification and aliments were separating them from the rest of the world. If the anti-jewish manifestations are much older (V century BC Xerxes I-Ahasveros, III century Manethon, Lisimah from Alexandria, Hecate from Abdera were making great accusations to jews) the ideas from their writings were re-engaged by Posidonios (135-51 BC) and the accusation of “ritual killing” used by Democrit (460-370 BC) was took over by Apion (I century AD). The pagan anti-judaism can be attributed to centuries II BC-II AD mainly manifested against jewish religion and monotheism.
From the first century AD the jews are the object of passionate dispute from the greek and latin witers. Cicero added to judaism the term superstitio and said they have solidarity (“the keep among them”), not having an anti-jewish position, and his contemporary Varro was proposing to philosophers the jewish cult, leaving us to assume that he knew and frequented the jews from Rome. August makes the proof of complete lack of knowledge of jews through some great inexactitudes and poet Ovidiu in Art of Love mentions the seventh day which “is the day that all of jewish people keep”. Same as Ovidiu, referrals about jews we find in Vergiliu and Horatio. The emperor August understands Sabat as a day of fast446 , and Caligula adresses Philon from Alexandria the question: “Why are you not eating pork?” Horatio was ironic when he observed the behavior of his friend, poet Fuscus Aristius, on a Sabat day. The notable successes of judaism from the first century AD were revolting Seneca: “the habits of this people have spread so much that now they are accepted by the whole universe; the defeated give laws to conquerors”, almost declaiming the harmful effect of Sabat day as he considered that so you are losing one seventh of you life. If Petroniu proved less knowable about the jewish laws and beliefs, the poet Persius presented in a great way the preparations of the jewish people for Sabat. Philon from Alexandria and Flavius Iosephus, jews of the helenized foreign community, had the difficult task of presenting the most adequate and less harmful position of the jews towards the population of Roman Empire. Martial made glaring jokes about the circumcision and perceived Sabat as a day of fast in his Epigrams. Celsus affirms that the jews adore the Sky, Lucan underlines that the jews were worshiping a undefined God and Pliniu the Old noted in his Naturalis Historia that the jews were despising divinities and also telling about Judeea with its population and geographical location and the wealth of the subsoil and emotionally telling about the sect of eseniens. An important source of informations for this period is also the New Testament in which we find presented from a Christian point of view the past and becoming of the jewish people, the sympathy and accusations of great Christians against jews.
It's universally accepted that at the origins the synagogues would have been very simplistic buildings in whose construction there were no predefined rules. The dimensions and interior wealth of the synagogues had greatly enhanced between the first century BC and first century AD not only on the foreign communities but also on the motherland. We can see in this period a fortify and maturing of jewish communities against numerous internal and external difficulties which would suggest the contrary. The temple maintains its central place but was tending to become more and more a symbol with a great influence on the nation, the center of gravity moving towards the synagogues who were studding the whole Israel. We cannot give credit to a disdain of the people towards the Temple and pushed to real the jews found themselves more rapidly in the local synagogue, but disappointed by the unworthy actions of the officiants from the Temple they no longer sustained with the same ardor the saducean party.
The hebrew art manifested in the interior of sacred space created by the jews and tightly related and conditioned by the spiritual life and religion of the jews. If even the existence of a jewish art was putted in discussion in the last decades is no longer putted in doubt its originality and splendor. The second biblical commandment was interpreted several times that it would oppose to art manifestations which was explained by the great specialists in the domain as a commandment who would oppose adoration, idolization and not particularly arts. Even if to the monotheism was belonging the vast majority of the jewish people, there are archaeological proofs who attests the worship of pagan Gods in Israel (Astarte, Baal, etc) which proves important influences and interferences with Syria and with the greek-roman elenism. By some more sensitive specialists (Hàyoun and Jarrasé) the synagogue would have not only an architecture but also a soul. The synagogue in contrast with old temples and sanctuaries receives, even invites the community inside, where the mass takes place. There were and were respected indications about the placement of synagogues. In Talmud it is stipulated the way in which these had to be built: in the highest of places from the settlement, close to a water, in a “clean place”. This conditions were almost never respected in the foreign communities because their construction depended on lots of impending factors (the greek, romans, syrians didn't offered them the possibility to acquire the best and highest places in their settlements). The windows of the synagogue had to be small so that the mass would not be disturbed and the orientation was made towards Jerusalem, except the samaritens.
The jewish foreign communitie had evolved in this period in three main directions: east (in the Part kingdom, where the jews will know a unexpected and fruitful freedom of manifestation), in nort of Africa (Egypt, Cirenaica, where the helenized jewish foreign community under cultural and social aspect was succeiding to convert to judaism and had important sympathizers) and in Small Asia (including Syria, where they were the most persecuted and least influent) with prolongation in European south-east and Italic Peninsula (including Rome) where the foreign community had also important aristocratic jewish families among the members formed by the slaves taken during wars. Around AD the jewish foreign community had become more important than the motherland under all aspects. Recent estimations give the jewish population around 7 to 10 percent from the total population of the Roman Empire which brings the number of jews between 6 and 7 milions, 4 of whom were living in foreign communities (about 1 million in Egypt, 1 million in Syria, 1 million in Babylon). We are talking now about a superiority of the foreign communities also under numeric aspect. Along this period the jews were faced with a difficult choice: the romans were proposing a polytheistic spiritual life with important inclinations towards lay life without concerns, while the Part kingdom brought them to the way of a deep religious spirit, promising them a threatening protection. This offer was in measure to produce a certain scission inside the hebrew society, altough all of them wanted independence and were conscious they are all members of a unique nation and civilization and thought they were superior and believed in a final succes. It's this ancientness and maturity of hebrew civilization and religion and the lack of respects of the conquerors regarding hebrew values that have provoked the discontent and the wish to fight for freedom of the majority of jews which gave credit in the end to the radical wing who didn't saw the solving and obtaing of a decent life in Israel other than through rising to fight. In a moment when the religious effervescence had important effects among the whole population sometimes even going to fanaticism can be attributed the starting of what is known under the name of the first judaic war.
Flavius Iosephus says that “the sufferings endured were depassing any measure, so that the poor judei, who could not longer endured the robberies of thieves all had to abandon their homes and go in the world as they could have anywhere else a better life. Is there any sense to lengthen the speech? was asking himself – Florus was the one who made us to start the war against romans because instead of a slow death we preferred to die all at once. This war started in the second year of governing and in the thirteenth of Nero's rule”. Another important writing throws us in the high religious effervescence of the time which led to many cases of fanaticism. The historian Tacit, identifying one the main motivations of the discontent and especially for the jewish hopes affirms: “Most of the jews were convinced that it is written in the old priestly writings that in that time the East will become powerful and those who come from Judeea will rule the world”447 . Tacit also confirms what Flavius Iosephus says: “the patience of the jews was kept until procurator Florus; under him the war started”. The roman occupation until then in Palestine proved uninspired and without success. The majority of population were in debt over their heads and in cities with greek-judaic population the relation were very tensed. To greek antisemitism was added the hostile attitude of roman authorities. In their wish to get rich fast the procurators and roman administration proved completely insensitive to jewish culture and civilization. The jews were a people who saw themselves greatly offended by the situation in which they found themselves and were motivated to resist, basing on many arguments. Around 66 AD the whole jewish society was convinced that only the rising to arms could restore the people the pride and the respect they enjoyed before. There are many arguments on which the saduchei, farisei , eseniens and especially zealots based. Alfred Hârlăoanu enumerates five main arguments: the example of hasmonies, the thick wall of Jerusalem which made it almost impossible to conquer, the military help that the part could have provided, the possibility of revolts from the jewish foreign communities in several areas of the Empire and the difficulties regarding the succession of roman emperors which could let to a civil war, the fights for power among the members of imperial family being well known. Taking in consideration all these arguments the rise to arms doesn't seem complete madness. Also the Greeks used their influences on romans and during a century the discontent of the jewish people was constantly fueled by the conquerors in the situation in which the jewish people didn't considered themselves a defeated people , had a civilization, religion and having consciousness, older than the ones of Greeks and romans. The war from 66 AD started in Galillea after a favorable sentence for the greeks on a dispute between the greeks and the jews. The joy of Greeks flared up through numerous crimes in the jewish district , the roman army remaining passive to all that was happening. In the same time procurator Florus wishing to increase his income demanded money from the Temple Treasury. What happened in Galillea and the demand of Florus flared the spirits of all the jews. The jewish discontent manifested fast through the massacre of roman garrison from Jerusalem. The hatred of jewish patriots spread to the rich helenized jews from Jerusalem, the Temple archives being set on fire so that any debts proof should be lost.
The actions of zealots continued through the dispersal of roman troops from the proximity of Jerusalem in may 66 AD. The revolutionary flame spread fast, cities and villages joining the rioters. Judeea, Idumeea, Samaria, Galileea were fraternizing against the roman rule. M. I. Dimont said that “ a country big as a stamp was rising against the Roman Empire”448 .
The roman troops led by Cestius Gallus were walking towards Jerusalem having 3000 fighters received from Agrippa II. It was thought the victory would be an easy one, the negotiations have failed and the roman attack was promptly repelled by the jewish defendants. A new attempt has sent the rpmans beyond the walls of the city but the autumnal rains convinced them to retreat. During retreat the romans have made several mistakes and the jewish defendants followed them closely. The roman army lost 6000 people and the whole war arsenal. The legion of Cestius Gallus has lost its vulture which was considered a shameful defeat for the romans. Comforted by the jewish fighter's successes the whole nation was fretting and was revitalized, having high hopes, believing God is with them, only partly being aware of the future dangers and wanting badly to become free and masters in their own country.
The jewish leader organization was exemplary. A government was created in which every important force of the nation had a place, including the clergy. Judeea had three military zones. To the Great Priest Haman and to Iosif Ben Gorion an army for the liberation of Jerusalem were entrusted. Galileea had as leader Joseph Ben Matitiahu with a numerous army. The country of edomits was defended by Joshua Ben Tzefala and the preist Eleazar Ben Hanania. A council made from seventy people was leading the country and the military leaders had absolute powers in the teritory they had to defend. Joseph Ben Matitiahu was one of the most controversial personalities of the jewish history. Born at the end of the fourth decade AD member of a illustrious family from Jerusalem, related from his mother with the Hasmonei family educated in the finest schools of Jerusalem, continues his studies at Rome, being a good expert in those days problems, knowing Greek and Latin. He will be the author of two monumental writings: “Judaic Antiquities” and “The history of jewish people against the romans” which were kept until our days and in which are presented with extreme details the efforts of the jewish people from the Making of the world until his days. He will be known under the name of Flavius Iosephus and his character so complex and cosmopolitan or oscillating made him pass from one camp to the other, sometimes fascinated by the greatness of Rome, of its wealth of knowledge and constructions, blinded beauty of greek and roman culture and civilization, sometimes attracted by the past of his own people, by his religion and extreme patriotism which moves deeply the heart of any jew. Leader of the armies in Galileea, seconded by two scholars, Ioazar and Jehuda will instruct after the roman model a numerous army, having a personal guard of five hundred people. Altough he was sincerely hoping for the victory of jewish nation he was not convinced that the final success could belong to them. Did the great scholar wanted a negotiation with the Rome representatives from a higher position? His lack of trust in the proximity of the great confrontation was seen by Iochanan Migus-Halav and Iustus from Tveria and it is considered that it counted more in the economy of the great resistance. The emperor Nero, who just escaped a plot and was participating on the Olympic games from Greece was permanently informed about the problems from Judeea. The unexpected death of Cestius Gallus convinced Nero to name Titus Flavius Vesapasianus in the head of the mobilised legions for the fight with the jews, a great general of the time, victorious against the Britons. No less than four legions (the Vth, the Xth, the Xiith and the Xvth) were called to extinguish the love for country and the hopes of jewish people. Vespasian was leaving Greece in the winter of 66 AD and in his path all the neighboring kings amongst Agrippa II and Berenice. An army estimated to over one half million soldiers were landing at Akko in the spring of 67 AD. Experimented, sure of victory, general Vesapasian acted methodical without full commitment but closing constantly to the center of resistance. In the first part he was after the conquest of western territories from the sea trying to cut supplies for the jews from this direction. The first conquered city was Gabara and Iotopata offered an a resistance above expectations. Almost a month and a half the roman troops stand there and when they won the completely destroyed Iotopata. Here was Flavius Iosephus who managed to retreat on time with several men through the caves from vicinity. He managed to surrender alive and unharmed to the romans and Vespasian granted him a special status by putting him around his son Titus.
Titus, the son of Vespasian had come in the head of two legions from Alexandria and proved very attracted by Berenice, the daughter of king Agrippa II. The roman victories were celebrated at Cesareea but the cities of Gamara, Ghisala and Itabirion were remaining not conquered. The “gamares” resistance lasted two weeks, the last defendants preferring to throw themselves over the mountain than to surrender. In october 67 AD Gamara and Ghisala were conquered, the great zealot leader Iochanan Ben Levi from Ghisala managed to escape the roman troops . Itabirion, so well positioned was conquered in the end too, at the end of 67 AD the whole Galileea being conquered by the romans, but the winter coming forces Vespasian to halt and resting of troops. The losses were much greater than they achieved and the jewsih resistance had to be well observed. The spring of 68 AD (march) brings the materialization of one expectation of the jews, on which they counted from the start of the operations. Iulius Vindex, the governor of Gallia Lugdunensis revolts against emperor Nero and in the next month Servius Sulpicius Galba, authentic roman aristocrat, governor of province Taraconensis was taking the same decision. Abandoned even by its escort Nero comitted suicide in june 68 AD. The internal problems were remaining and on 1 july 69 AD at Alexandria the roman legions of the Orient were proclaiming Titus Flavius Vespasianus emperor.
The respite that could be normally offered by internal problems of the Roman Empire was not used by the jewsih patriots to fortify their positions. The zealots were divided and were not collaborating between them but only by necessity. More moderates were the zealots of Jerusalem, the zealots of Galileea (about 6000) were led by Iochanan Ben Ghisala and the extremists had Simeon Ben Ghiora as a leader. Fearing not to be give up the proprity of Jerusalem they didn't pose big problems to romans and were fighting amongst themselves. Their number is estimated to 25000 fighters and by rivalry they managed to destroy their reserves and even some important quarters of Jerusalem. The national interest took place of mass hysteria and personal interests a some persons who blinded by some notable successes were believing to be invincible by divine right.
The accommodation of Vesapasian to Rome and the consolidation of ruling of the new emperor were being bedarken by the resistance of the jewish rioters. The jewish resistance was getting close to four years and the new imperial family wanted the destruction of any form of resistance in the Orient and a failure would have been able to contest their authority and could replace the “vespasians” from the head of the state. Dio Cassius assures us that negotiations were had been held between Titus and the jews but haven't lead to any results. He also tells us that if from the start the results of the fights were divided, in the end Titus was victorious, being able to siege Jerusalem449. The older narration of Tacitus confirms Dio Cassius. He was saying that Caesar Titus was chosen even by his father to overcome the jewish resistance and that the legions and provinces were offering him all the services to gain his trust450. Suetoniu confesses too that Titus received the mission to subjugate Judeea451.
In his mission Titus was seconded by king Agrippa II, Tiberiu Alexander, ex procurator of Judeea who proved a good fighter against his own people and Joseph Ben Matitiahu – Flavius become roman guide. Close to the Jewish Easter (Pesah), improving the occasion that Jerusalem was open, many jews from Judeea and foreign countries entered to protect the Holy Citadel. The help promised by the jewish foreign community from the part kingdom reached on time to Jerusalem and the people and the fortress were prepared to resist the feared and disciplined roman legions. All the proposals and negotiations of Titus failed and the beginning of hostilities were favorable to jews. Determined to resist until the end the rejected any proposal of Titus but the reserves were vanishing and the population of Jerusalem tried to escape by running. Those who were caught by besiegers were crucified so that Flavius Josephus said they were so many crucifieds that “in short time there were no more crosses for human bodies”. In Jerusalem the people were poor and suffering from hunger and diseases, many were dying. Informed about the situation in the city, Titus strengthened the siege and managed to enter the city conquering the fortress Antonia. The zealots refused once again any proposal but in the city the sacrifices were no longer taking places from lack of animals. The money had no value and from the ones we had writings from those times we find that there were extreme situations whose actors were even from the richest citizens of Jerusalem. In July 70 AD Titus and his troops were in front of the Great Temple, but because of the intensity of fights it was set on fire. No priest was spared and the only resistance was in the Upper City. Coincidence or not at 9 Av, day of commemoration of the destruction of the first Temple, the Temple was conqured and set on fire. The negotiations by Titus with Iochanan Ben Ghisala ans Simeon Ben Ghiora reached no result. The last jewish centers of resistance from Jerusalem were exhausted and were fighting without hope. After five months of siege Jerusalem was fully conquered, the fighters and citizens were either executed either transformed in slaves. Suetoniu confirms the conquest of Jerusalem by Titus in the very “birthday of his daughter”452. Dio Cassius tells us that was captured even “Barghioras, leader of the jews” and that Jerusalem was conquered in the day of Saturn (Saturday), “day which the jews treated with complete respect until today”, and continuing to that from then on the jews that respected the elderly laws were forced to “an annual tax of two dinars for Jupiter Capitolinus”453. As good had synthesized Alfred Hârlăoanu the roman victory was not one “heroic, but a victory against heroes”.
The Xth legion was left in Jerusalem and Titus from cesareea (the residence of Agrippa II) headed to Rome where after the organized festivities Simeon Ben Ghora was killed. Medals with the inscription “Judeea capta” appeared through them victory being celebrated and the jewish slave was a common merchandise in the markets of the Roman Empire. There were left three centers of jewish resistance: Herodium, conquered soon after that, Maherus, conquered in 72 AD and Masada situated at a height of 1300 meters, at the border of the jewish desert, difficult to get to. The resistance from Masada was led by Eliazar, the nephew of Juda the Galileean and the son of Menahem. The siege and conquest of Masada were organized by general Flavius Silva in lead of the Xth legion and auxiliary troops. In a last speech Eleazar asked the closed ones to suicide which happened exactly. In month Nissan (april) 73 AD the whole jewish resistance was eliminated and because of the huge number of victims Judeea was demographically weakened. There are important writings that sustain that the jews would have been started a war against the romans in an inappropriate moment when no people from the exterior of roman borders haven't declared war on romans. It is suggested that the jews would have been broken from the surrounding reality and didn't have relations in the interior and exterior of Roman Empire, which is inexact. The jewish relationships were old also with the parts and with the part jewish foreign community but also with kings and provinces of Small Asia, Arabia, North Africa and with the romans themselves. The helenism succeeded more than any other periods to ravish the jewish society creating so many tendencies among a people known as united and conservative in religion and blood. This situation lead to the existence of opposite segments of the jewish population: completely helenized jews and jews that not only they paid as the majority of jews the price of their identity but were fighting with fanaticism against all who didn't accept all the pretensions of their faith. Before the conquest of the Great Temple one of those who managed to leave the capital was Iochanan Ben Zachai, leader of the pacifist fariseis. He left the city pretending to be dead, being removed on a coffin. Presenting himself to the roman commander this has promised him the royal crwon, but has asked and obtained from Vesapasian the right to found the school of Iamnia.
The destruction of the Great Temple profoundly traumatized the jews from all over the world. The politic, religious and econom center of the jews – Jerusalem – was surviving only on religious aspect of fariseic nature through the center of Iamnia. Greatly impeded on their natural development the rural and urban communities have survived. At Iamnia (Yawne), Ioachanan Ben Zaccai gathered around him the most famous wise men and elaborated a new religious law system, civil laws, education, prayers, holiday rituals.
The disappearance of the Great Temple is tragic also under architectural aspect. If from over a century the synagogues spread in coexistence with the Great Temple was a real symbol, a real pole of jewish architecture, conscience and tradition who in the year 70 AD was disappearing leaving a profound emptiness. Numerous specialists underline the real danger of disappearance of any type of unity and cohesion inside the jewish nation once the Great Temple was destroyed as that has had such profound impacts on their identity and symbols. The great merit in salvation of the whole nation belonged to Iochanan Ben Zachai through his center of Iamnia, where the supremacy of rabbi was present, where there were prayers, the holiday ceremonies were fixed as were the civil laws, the plan of school, the jewish annual calendar. The authority and the responsibilities of the rabbi were going to rise considerably becoming for the jewish foreign communities the symbol of national survival. They had administrative and judicial responsibilities and were practically becoming the administrators and the masters of jewish communities existence. The roman authorities tolerated them just because they considered the rabbis an useful instrument in the maintaining of connections and liaisons with the jewish population. Under the influence of school from Iamnia also the center of schools from Lud affirmed, where important scholars settled.
Under the graces of roman government, Agrippa II and Berenice contributed to a maintenance of attitude favorable to jews. At Agrippa's death his kingdom was added to the roman province from Syria.
The last representative of Flavius dynasty was emperor Domitian (81-96 AD). The balance sheet of his rule was disastrous from also on the interiro as out of the borders, but also in relation to jews. Known to posses great commercial skills the jews will be the target of supplemental taxes and their discontent materialized through numerous revolts and riots which were promptly repelled by the roman armies. Judaism ant Christianity were not encouraged by Domitian and the ones who embrace any of this religions were being severely punished, an example being a relative of his, the counsel Flavius Clemens a filo-jew. During Domitian ruling Gamaliel the II was the one who coordinated the activities of the Supreme Court from Iamnia. He managed to overcome the rigid lines of the judaic mysticism having an attitude of great skill and diplomatic and political responsibility. He sustained the study of heleno-roman culture and the collaboration with romans in administration of the country. His liberal attitude atracted him enemies and sanctions but in the end he proved inspired and trough journeys at Damasc and Rome obtained a better relation with the romans and some stipulations regarding the persecution of the jews by the romans were suspended. If until the first century AD the Syrians were the ones who owned the supremacy on commerce in Small Asia and Orient, well known by the romans and competing with the Greeks from the first century AD the jews become a considerable economic force, being known as ultimate tradesmen. But always and not only in the next centuries but also in the Middle Age, the shade of incompatibility with the religious and cultural system of the conquerors had followed them and taxed them permanently.
Between the centuries I BC – I AD the jewish tradition tells us there were five pairs (zugot) of scholars who came-next-after Hillel and Sammai. The descendants of these two are known under the name of tanaim on a succession of six generations started by Gamaliel the Old (the nephew of Hillel) and ended by the Juda-Ha-Nasi.
The messianic character that the first judaic war had has estranged the judeo-christians from a likely fraternizing with the aspirations and actions of the jewish people. Some of the judeo-christians left Jerusalem from the beginning of hostilities creating important communities in Pella and Kokaba. Also formed were judaizant sects as nazarens and ebionits. I. Rămureanu in his “History of the Universal Church” underlines that the majority of judeo-christians that stayed in Jerusalem have perished during confrontations and the ones who survived dispersed. Even if is known a comeback of the palestinian judeo-christians in the old country after 70 AD, but after the destruction of the Great Temple and after propagation of the message of Paul what is known under the name of helenistic judeo-christianity has thicken their rows, while the palestinian judeo-christianity diminished the number and also its preaching force. In this two centuries the jews lived with the idea of the close end of the world and with the idea of the iminent and closed coming of the Mesiah.
In the very next period after the demolition of the Temple and the effective took under rule they gave the name of province Judeea and only later named it Palestina, name who derived from the name of a population – the Philistines.
After the year 70 AD the saduchee social strata was dispersed and powerless and the farisei were trying to keep the unity inside judaism. In this frame it can be understood the famous “curse of the heretics” by the Council of Iamnia introduced between the years of 90-100 AD. The prayer was convicting and was cursing for good and all the Christians and was told three times a day part of the mass, was estranging the Christians from the synagogue. The Gospel of Joan reminds and the jews who saw the wonders made by Jesus didn't confess them or made it secretly “to not be excluded from the synagogue”454 . The Gospel after Joan wrote towards the end of this century took attitude about the new position of judaism, identifying the jewish people with the interests of evil.
Hans Küng is asserting that the excommunication of Christians by the jewish preceded the persecutions of the jews by the Christians who seems obvious. The polemic permanently deepened, being known the fact that the jews were arguing that Jesus would have been the child of Maria and of a roman soldier – Joseph Pandera.
The big drama of year 70 AD lead to a doubling of contribution that the foreign communities had from then on. Both the north-African communities and the Babylonian (eastern) were at the end of first century AD mature and capable to bring their contribution to the survival of the motherland nation. Their contribution as the one of european foreign community will be underlined in the analysis of changes and evolutions from the next centuries. From the end of the first century BC the anti-judaic Christianity intersects with the pre-Christian anti-judaism and will rise in intensity.
The assassination of Domitian in september 96 AD promoted senator Marcus Cocceius Nerva, aged 66, on the throne. He ordered the emission of some orders through which it was wanted the amelioration of the jews situation. Utterly important is that he abolished the tax that Vesapasian instituted (Fiscus iudaicus). The activity of the Academy from Iamna was showing its results by the rising of of number of school centers and the prosperity of communities. New communities as Avziv, Askelon, Tberia were revitalizing the nation and the jewish community from Rome was in permanent contact with Iamnia.
Emperor Nerva adopted Marcus Ulpius Traianus. The roman ruling was not accepted neither in the second century AD by the jews. They suffered in silence and maintining relation with all the jewish foreign communities were hoping to free themselves from foreign occupation. Also it must be signaled that after the year 100 AD the antisemitism generally and the greek-roman particularly has risen exponentially.
Encouraged by the financial problems of the roman state and the grand military maneuvers which the roman had to make against the dacians and Armenia and Part kingdom, animated by the jewish fighters redeemed from the first Judaic war, the jewish from the north-african foreign community rioted (Egypt, Cirenaica, Cyprus) between years 115-116 AD. The jews and the local Egyptians were fraternizing against the Greeks, the famous episode being told by the historian Dio Cassius the story being unbelievable. He said that so well has the jewish reaction impregnated in Cyprus that long after the events if a jew shipwrecked on the island it would have been executed without a trial. The dimensions of the riots were massive soliciting Traian to send the best generals. For Egypt and Cirenaica were sent either Lucius Quietus either Quintus Marcius Turbo, and in Cyprus a squad of the Legion VII Claudia headed by Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimates more than certain exaggerate the number of victims in order of hundreds of thousands, but event a quarter of that wul be sufficient to illustrate the dimensions of the events. Still him mentions that the jewish population of Cyprus was exterminated and in Egypt the famous synagogue from Alexandria was completely destroyed.
The proportions of the riot necessitated a brutal repression and then in Palestine Lucius Quietus was named governor. Feeling the beginning of revolutionary spirit taking shape he gave free hand to the legions to calm the jews through crime and fear. The ruling, otherwise salvaging for the roman state, of Traian was for the jews ill-fated and traumatizing. From the outside the kings of Adiabene Principality converted to Judaism and the jews from the eastern foreign communities supported the resistance against roman occupation with notable successes but without being able to remove it.
To emepror Traian a close relative followed – Publius Aelius Hadrianus. Good knower of the greek culture and encouraged by numerous greek intellectuals Hadrianus didn't started his ruling through persecutions against jews. Instead from year 127 AD numerous schools were closed and some religious manifestations were forbidden in Palestine. It's certain that the jews from the motherland were preparing from quite some time a war of proportions by trainings and deposits of war materials in safe places or least known and accessible (caves, tunnels). The jews were hoping to rebuild the Temple, but emperor Hadrian took the decision to renovate Jerusalem who was going to shape as a city under the name of Aelia Capitolina Colony. This imperial intention added by the interdiction of circumcision have annoyed so greatly the jews that they decided to start a war which is known under the name of the second judaic war.
Even if in the territory there were camped two legions, Dio Cassius confirms in book of LXIX that “the jews from all over the world rioted and gave many headaches to romans, in secret or frankly and even many non-jews came to their help”. Rabi Akiva Ben Joseph had become their spiritual leader. He had modest origins, deriving from a poor and unlettered family. He was a shepherd and himself unlettered in his youth, but having a great intelligence he became at maturity one of the biggest scholars of his time and managing to marry one of the daughters of the most rich and prestigious man of Jerusalem. A military personality in who the people started to put their hopes was Simeon Bar Kohba. He will embody a military Messiah, benefiting from the support of Rabi Akiva Ben Joseph. The support of this one was complete, he saying to the people: “ This is the King Messiah”. Even if contradicted by many members of Sanhedrin among who also Rabi Akiva Ihanan Ben Torto, the influence had by Akiva Ben Joseph prevailed and had obtained the support of the people. The mobilization, organization and solidarity of the jewish fighters were special. There were putted in circulation coins with the inscription “Simon Nasi (prince) of Israel” and “For the liberation of Israelism”. The physical strengths of Bar Khoba and of his fighters took legendary dimensions. They could rip apart from the ground the ceders of Lebanon and Bar Khoba could have trapped between his knees the rocks thrown by roman catapults.
The riot started in year 132 AD surprised the roman leaders. The romans had some suspicions and informations but they underestimated the scale that the conflict became, anticipating only an isolated conflict and easy to manage, a conflict who would have requested only a few roman squads. The story of Dio Cassius confirms that the roman rule was not sympathized neither by other nationalities and that the jews had sympathizings among other people. The military successes of the jews were surprising. The central military camp of romans in which the governor Tinius Rufus was had been attacked and defeated. More, the troops come from Syria to bring reinforcements were also defeated, this first period of the confrontation ending disastrously for the romans. Jerusalem had been freed. More, in only one year they freed fifty fortresses and a thousand villages. The threat had become so dangerous for the roman army from Palestine that Tineus Rufus had to solicit fresh and professional troops from all over the roman empire through a report sent to emperor in Rome. In consequence in Palestine had been concentrated legions from Britannia and from Danube so the jewish resistance had against no less than twelve roman legions. Actioning slowly, systematically, certain, the leaders of the roman legions offered no chances to jewish patriots. Disuniting and isolating the rebel forces they reduced the jewish resistance to a few important centers.
One of the best generals of the Empire, defeater of Britons, Julius Severus was called to defeat also the resistance of the jews. Bectar, city found in the sout-east of Jerusalem had become the headquarters of Bar Kohba. The experience and the greater number of roman troops had as enemies a much smaller number of jewish fighters, enthusiastic and patriots. After a treason and tragic fights the romans entered Betar and didn't left anyone alive. Simeon Bar Kohba and his last fighters have chosen a heroic death instead of servitude humility. Dio Cassius estimates in his book LXIX the number of victims around half a million people, number who totals the number of inhabitants and the ones who perished “because of starving, fire and sword. Almost the whole Judeea was devastated”. Dio Cassius also confirms that at the end of hostilities in his message to the Senate, Hadrian didn't used the traditional formula “ Me and my legions are fine”, sign that the victory was not an easy one and that it solicited the roman troops. The victory of the romans has thrown same as in 70 AD numerous jewish on slaves markets from Gaza and Hebron, fact remarked including by the Saint Jeronimo in fourt century AD.
Rabi Akiva Ben Joseph together with other nine scholars were convicted to death, many scholars escaped across borders or retreated in caves. There are opinions that sustain that in this conditions, retreated in a cave, Rabi Simoen Ben Iohai would have written “ Zohar”, the main part of Kabala, but fact less and less sustained in our days.
The plan of Hadrian could be put in application, to the old edifices joining the characteristics of roman architecture. The city built by Hadrian was called Aelia Capitolina. The circumcision was forbidden as were the gatherings of any type if they didn't have the permission of local authorities and they had to respect the cult of emperor. The proclamation as emperor of Antonius Pius eased the situation of jews. The old name of Judeea was replaced with Syria Palestine. The two judaic wars (from 70 and 135 AD) destroyed the jewish state from antiquity. Many jews were uprooted so that in more towns from Palestine no jews were left. The majority were: greeks, syrians, romans and the jews only had in the coastal towns a proportion of 50 % from the total population. After 135 AD the rabbinic authorities moved to town Usha, from west of Galileea, where around Jehuda Ben Ylai were grouping more scholars as: Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai and rabi Neemia. The study replaced the sacrifices in Temple, the teaching system was reorganized and Rabi Shimon Bar Yohai puts the bases of other centers at Tveria and Tzipori. The Supreme Court from Tveria had as president Simon Ben Gamaliel the second, as vice-president Rabi Meir and as supreme judge rabi Natan. The lisison with the roman province institutions was maintained, but the roma authorities just tolerated it and not recognized it officially. Both watched and supported, through jewish scholars it was succeeded to avoid the extreme situations. Antonius Pius received jews amongst the most important statesmen, but with all the imeprial indulgence there were jewish revolts which were fermly repressed. Two legions were camped in the area at Jerusalem and in Palestine Syria. Important was however the fact that even after two catastrophes who could completely destroy the jewsih nation the jewish spirituality, culture and nation survive and with the inevitable regress during the immediate period from tthe economic point of view the jewish people prospere both in Palestina as in foreign communities. The sectarism existing until the first century AD dissolved under the great influence and necessity represented by the rabinic judaism.
Durin Marcus Aurelius rule the edicts impose to jews durin Hadrianus were recommenced. Student of great scholar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 AD) was the artisan of a greatly important hebrew writing – Mișna. Prominent personality as his wife, he mediated the dialogue between roman leaders and the jewsih people.
Rabi Iuda-Ha-Nasi (Prince Iuda) was the first president recognized by the Roman Empire, he had a considerable wealth, he was ruling like a true civil and military leader in Galileea and in south, being a great supporter of any cultural manifestations and of poor scholars, maintaining a court with a personal guard and a high level of culture. With him ended at the beginning of the third century AD the sixth generation of tanaim scholars.
In the century II AD the irritation of greek and latin writers were at its highest. One of the main accusants proved to be historian Tacit. In the Vth book of his Histories he express his point of view regarding jews. He informs us that they refraind from eating pork, that tey consume bread without ferments in days of fast and they rest in the sixth day even from Moise's times. Confirms that the jews justify their habits through their ancientness and that they „are o of a stubborn solidarity, ready anytime to give assistance; but concerning anything that is foreign the manifest a hostility full of hate; separated at banquets, with different shelters, this people against his unrefrained tendency for pleasures, don't has relations with foreign women; amongst them nothing is not permitted. They instituted the circumcision to be able to differenciate from others. Those who adopt their customs are complied to the same ritual; the first education that they received is the disdain for gods, disavowing of the country and that their parents, brothers and children are things without value… They prefere to emalm the corpses as the egyptians rather than incinerate them… The jews conceive a single imaterial divinity: for them is a profanation to represent god in images made from perisable materials after human like; their divinity is supreme and eternal, inimitably and indestructible. In consequence in their town and temples there is no statue of it; kings don't have this adoration and neither to Caesars give any value.”455 .
Still Tacit underlines that the jews believed in „the truths contained in ancient writings of the priests, and that in this times the Orient will become prevalent and the people left from Judeea will rule the world”456 .
Poet Juvenal proves himself a good connoisseur of jewish customs and traditions, respectfully ironising them and underlining in the same time the decadence of morals from Rome in social and religious plan. We find in his Satyres ironic and even direct taunts regarding the stuborness whic the jews kept their customs.
Less knowing proves Plutarh when he affirms that pig is for jews a holy animal as they don't consume it. Apuleius mentions also the judaic superstition and Suetoniu makes refferals concerning the jews. Quintilian says in „Arta oratorica” that „for the founders oc towns is disgracing to be introduces in the fortress aby population danerous for the others, as is the one who created the judaic superstition”457 .
Minucius Felix is convinced the romans defeat because the gods are favorable to them and the god of jews is „so devoid of strength and power that he is prisoner of romans along with his people”458.
Starting with the second century AD the pre-christian anti-judaism imbeds with christian anti-judaism and the until the last becomes prevalent. In the second century AD there is an important christian literature „adversus iudaeos” (against jews) reflected in the Letter of Barnabas, Meliton from Sardes, Tertullian , Hipolit. In the letter of Barnabas wrote between 70-132 AD by an alexandrin author it's underlined that only the christians are the heirs of the New Pledge and that the jews are excluded from the new heritage, the Old Pledge ceasing its valability.
Meliton from Sardes adresses to all peoples telling them that the Saviour was killed in Jerusalem and that „the king of Israel was removed through the laws of Israel”. The christians strived show that the didn't belong to jewish people, and the Letter to Diognet underlines that the christians „don't differentiate from other people, neither through dwelling, neither through language, neither through habits”, the christianity situating towards the roman laws and in the same time expressing their universalism.
Tertullian alleges in Adversus Iudaeos that the divine grace was suspended indefinetely to jewish people and finds in jews synagogues the source of christian persecutions of his time.
In his apollogy to emperor Antonius Pius, Justin the Martyr nuances how the christians were surrounded by the romans and also by the jews. He says that even Bar Kochba himself ordered that only the christians be punished if they don't disavow Christ during the second judaic war. Still him unveils how the devastation of Judeea was forseen as was the work , the death and humility of Jesus Christ ( books XLVII-XLVIII, L).
Still saint Justin the Martyr in his work „ Dialogue with Tripho” debates all the problems that defined the relations of christians and jews. The christian defends here saying that „other people didn't caused us and Christ this evil as much as you did it”.
Origen in his work „Against Celsus” believes that the destruction of Jerusalem was necessary, expressing his belief that „the jews would not find their formely situation” and pleading tht the city where Jesus Christ suffered had to be destroy from the ground up and other be called to the blest choice of God, considering demonstrated the thesis of God's plan regarding the jews.
On the other hand the judaism was in a completely inconvenient situation. The trauma suffered as a consequence of those two big catastrophes made necessary a retirement and a repositioning of judaism in the conditions of a major dispersion of the jewish people. Against all the pressions and persecutions the rabinic judaism proved maturity and responsibility in spite of ideological differences that separated them from the relations of the surrounding world.
Starting with the third century AD the jews had to face all the difficulties in motherland or in the foreign communities without an own state. The palestinian jews were lessened and were scattered wanting the recognizing of their old rights. The palestinian judaism was representing only a symbol of jews over the roman institutions, invoked by Tertullian when he says: „the synagogues of jews are the sources of persecutions”, but the death of Juda-Ha-Nasai in 217 AD and the definitivation of elaboration of Misna lead to a new wave of persecutions in Palestine, where some schools had benn closed and numerous jewish scholars had to retreat throug east where the founded succesful academies (Sura, Nehardeea). The dinasty of Severs showed rather tolerant with the jews. Heliogabal circumcised, Alexander Sever was worshiping among divinities Avraam and Christ and it was taken into account at imperial level the jewish attitude and economic force. In the first half of the third century AD there were no big persecutions against jews. Numerous secessional problems, numerous usurpers identified jews as possible victims. Odenat has commited robberies at Nehadreea (258 AD) making numerous victims among jews.
The persecution of christians by the roman authorities significantly reduced the pression on jews, but they didn't got out from their attention or the co-inhabiting people. The position of christians was one of fighting judaism and jews and an important part of Small Asia's populution situated on the same position.
The writings of Dio Cassius, Herodian were not anti-jewish and they evidentiate also the virtues of jews. From the unmerciful reciprocity of relations between judaism and christianity the christians had only to lose in the third century could be saying that the jews had a contribution even if secondary to the anti-christian persecutions.
Starting with the fourth century AD, in the first ruling years of Constantin the Great, it doesn't observe an immediate growing worse of jewish situations. Altough he was not a sympathizer of jews, Constantin the Great promulgated some laws through which some of their privileges strengthen. Constantin the Great choose the christians more from pragmatism rather than faith, and their financial resources, competing with those of jews were preferred by the imperial politics. The jews from all the provinces of the roma state could expect severe measures and expropriations. The later laws were fixing hard punishments and were forbiding jews to circumcise christian slaves. The number of jews continued to rise, in Constantinopole existing even a jewish quarter around 442 AD. The hostilities toom the ugliest forms but in spite of all the threats, not rarely materialized there were important judaism religionizings. Joan Hrisostom is displeased up to hysteria and delirium as in his time some christians and judaisants were participating in the synagogue service. During his rule, Constantinus the second (337-361 AD), applied the capital punishment to many jews and was freeing their slaves. Constantius actioned even more vigurously after 352 AD when the revolt of king Patricius from Diocaesareea was supressed in blood. The prolongation of new paradigms instituted by Constantin the Great through his sons were attracting more and more jewish persecutions and were compelling jewish to reorganize internally. The support of foreign community from Mesopotamia proved not rarely decisive and sincere for the jewish from Bizance.
The ruling of Julian Apostat ( 361-364 AD) was announcing one of renaissance for the jewish from the Bizantine Empire. The decisions of Julian Apostat are described to us by Theoderet from Cyr. He narrate how Julian supported the jews against christians. To them were giving hopes also regarding the reconstruction of the Temple. He describes more miracles who took place to prevent the building. The ruling of Julia proved to be the last big try to institute the old roman habits demonstrating that in the second half of the fourth century AD there were nostalgics and adepts of the old roman world. The jews ghad been supported by Julian on puropse to replace as fast as possible the new constantinan paradigma. The failure produced a profound disappointment among jews and lead in the end to the definitive triumph of constantinian christianity.
The emperor Theodosie the Great (379-395 AD) rose the orthodox christianity at rang of state religion. Although the severity of Theodosie regarding „the heretics” was well known, he was rather moderate regarding jews. To imperial politics was overlaped the independent or local actions who momentarily brought prejudices and victims to those. After those it happened to intervene the imperial adjusting through edicts and laws. The tolerant politics of Theodosie I was corrected through threatenings by Ambrozie from Milano, the emperor had to restrain the list of good intentions regarding jews.
In fourth century AD the greek-latin anti-judaism reduces at maximum the attacks on jews, the christian writing becoming the main direction of anti-judaism. Eusebiu from Caesareea, author of Life of Constantin the Great and Ecclesiastic history was making the jewish people responsibile for the crucification of Jesus Christ, convicting them for good. Saint Joan Mouth of Gold is the one who adressed the most fury accusations to jews. On a delirium tone he destroys everything that represented a jewish symbol. The eight omilies of his are utterly unbelievable even for a christian. The synagogues are liken to homes of demons toghether with the souls of jews, he unforgivable reproaches them the crucification of Christ and assures the support of the Bizantine state which he guides against jews using the religion and patriotism. At him we find the most elaborate and delirant atack adressed to jews from the writings of the Saint Fathers.
The Saint Jeronimo (342-420 AD) although hostile to jews from his monahal center of Jerusalem recognized that the jews were living in poverty and misery.
In a similar way to Saint Joan Mouth of Gold, Grigorie of Nyssa launched also numerous accusations to jews. „Killers of God”, „prophets assassins”, „figurants of the devil”, „sanhedrins of demons”, „rase of vipers” are only a few from the serious accusations brought to jewish people.
Saint Augustin, the continue of christian litterature of latin language situated on a less hostile position towards jewish people, position who characterized the whole Occident who was rather more preocupated of the germanic problem than the persecution of jews. The occidental church proved in this centuries rather tolerant, being influenced by the attitude of Saint Augustin. Altough in „ Tractatus adversus Iudaeos” he argumentates his anti-jewish position, he doesn't stimulate thoughtless acts but advises to tolerance saying that also jews were a part from God's plan.
After the arson of a synagogue in 388 AD at Callinicum by christians instigated by the local bishop, Theodosie I was ordering the reconstruction of the synagogue on the expenses of christians, but Amvrozie from Milano intervened and through countless threats to the emperor obtained the abrogation of the order. It was demonstrated how influent was the Church from the Bizantine Empire and how dangerous could be for the jews the acts of christians. In the fourth century AD in Palestine and Part Kingdom where the jews had a great liberty and autonomy was initiated and finalized Talmud from Jerusalem and Babilonian Talmud. With a great importance these two workings will remain over centuries true diamonds of jewish religious literature and wisedom and civilization.
At Alexandria in year 415 AD under the influence of local bishop Chiril of Alexandria the situation of jews got worse, being banished. „The rejection of Israel” by God finds itsel also on Theodoret from Cyr.
We observe that from Antoninus Caracalla (212 AD) when also the jews became roman citizens and until Constantin the Great it didn't appeared any codified statute regarding judaism, and in 438 AD the Theodosian Codex of Theodosie II was recognizing the jewish cult and the right to internal organization of synagogues, but was forbiding the marriages with christians, the christians slaves, the proselytism and was excluding them from the public and military functions.
The coming into force of the Justinian Codex constituted a new important step in the relations of the Bizantine State with the jews. The code, together with the Novelles legislative edicts was bringing new restrictions: in justice the testimony of a jew was rejected against a christian, the profession of lawyer was forbidden. In the majority of cases behind the deterioration of jewish status were the christians bishops who through their influence were obtaining decisions against jews.
In the Occident the attitude of Church was more tolerant towards jews also because the threats represented by the migratory peoples. The view of Saint Augustin, more moderated, altough accusing, were aligned the whole occidental attitude until the pope Grigore the Great (590-604 AD). This pope is the author of over twenty letters about the jews through which he situates on teh same position with the priciples of Theodosian Codex. After him in the pontifical states and in the christians kingdoms from Occident it was proceeded tu numerous violences against jews.
On the other side, altough in an incomode position neither the jews didn't let themselves below. Constituting an economic and intelectual force of which in spite of all the persecutions the society in which they lived could not dispense, they answered through some riots in palestine, with the help of foreign community from the part kingdom and through severe restrictions on helping christians. The street riots with jewish authors existed also but htey didn't had natable successes, atracting rather more losses to all the jews. We can observe that between IV-VI centuries AD in the Byzantine Empire the attitude of Church towards jews, as before underlined, had the tendency of influence, and then to impose or even to substitute, on the elaboration of the new status of jews, the more moderate attitude of byzantine state.
The christian anti-judaism can not be defined in all his complexity than if we take into account along with the „ideological” hostility and the popular character (hostile) of this. Having much more ancient roots (even from the helenistic period) this anti-judaism manifested also in the christian centuries, so at christinas as to other people of Small Asia. Amongst the crowds the knowledge on jews were inaccurate, sometimes inexistents and any rumor (mostly negatives) were quickly amplified. The popular christian anti-judaism undertook from the pagan dowry and then let influenced not rarely (but also influenced) by the attitude of Church. The jews were regarded as a conspirative people, killer of God and so in connection with the Devil, were suspected of unsuspected financial and material resources that they don't keep on sight, their religious practices and customs were wrongfuly understood and they were never forgiven for considering themselves the chosen people. In all this confusion, as we previously underlined, from the ranks of those on the margin of society or those uneducated with who the common jew (rarely uneducated) was facing every day, there were ven in the glorious time of christianity numerous sympathizers and converteds from all the social or the ethnical categories of Byzance. To those as example was Saint Joan Mouth of Gold adressing his least christians threats, along with the raging accusations towards jews. The confusion or lack of knowledge can excuse a part of those involved in the real tragedies the jews had suffered in this period, but the evil intentions or the elaboration of real cascades of sermons havin at their base an excellent knowledge of hebrew teachings specially for incriminating it, it appears until today unworthy of any human being, so more for a christian, even if the hebrew anti-christianity preceeded the christian anti-judaism.
In the motherland the dispersed and lessened jewish population continued to maintain its value of symbol for the whole jewishes, while the jewish foreign communities more numerous and influent in this centuries, more than ever managed to assume the leading role in gestioning the jewish destiny. Of an not neglecting importance the jewish foreign community was countless times and sometimes the only target of Church attacks or the state or population, sometimes in a motivated manner. In Small Asia the jews were from the very start in a completely disproportionate and helpless situation contrary of other regions inhabited by jews. In Europe there were jews both in Balcanic Peninsula , Hispanic Peninsula and Italy, as were in east or in some cities from Germany. The closing of some schools in Palestine after the death of Juda-Ha-Nasi has lead to the departure of many scholars towards east. Disciple of Juda-Ha-Nasi, Aba Arika founded the famous school of Sura. Along this has started to function alsi Pumbedita and Nahadreea, studying with passion. Mar Samuel was launching the expression „The law of state is law” as departure point for the jewish civil law. The Sasanide dynasty installed bringing some years of persecutions for jews, but this politics was quickly abandoned. Two centuries of freedom for the jews from the Part kingdom followed, period in which the authority of exhilarh weakened, increasing the one of scholars. The threatening shaddow of some potential persecutions planed over them in all this period. The fruitful activity of amoraims peaked during Abai and his rival Halahic Raba (299-352 AD) who was a true model of babylonian genius. The elaboration of traditions and doctrines transmitted orally was accomplished by Rabi Ași (deceised 427 AD), head of Academy of Sura. He was continued by his successors, especially Rabina II, the last amoraim who teached Tora orally. After the elaboration of Babylonian Talmud could be considered finished, its finish coincided with new persecutions in the Part kingdom as in the case of jews from Palestine with the occasion of elaboration of Misna or the Talmud from Jerusalem. The relations „metropole”- babylonian foriegn community were considerbly reduced, the persian kings proceeding to forced convertions and the outing of law of the judaism.
Iezdedgerd II (438-457 AD) and his son Firuz (459-486 AD) maintained their persecutions on jews. The academies from Sura and Pumbedita were closed. At the beginning of the sixth century Ad during Mazdak the persecutions were intense, only after his execution the jews feeling again free and their schools recommencing their activity. The babylonian jewish foreign community was remaining the biggest jewish concentration, the jewish religion staying alive in spite of persecutions. The jews from motherland understood not rarely in an exaggerate mode the encouraging attitude of babylonian foreign community, and the babylonian jews never contested the supremacy in the spiritual plan of Jerusalem.
Other regions were also from early periods colonised by jews, but the consistence of their contribution was more reduced. In south arab Yemen, the country of legendary queen Saba, between the IV-VI AD there was a jewish kingdom – Himjar who will be destroyed in 525 AD by the christian Ethiopia with the help of emperor Justinian. Even in Central Arabia the jews prospered until the seventh century AD living toghether with the arabs. The converting of Khazar kingdom around year 740 AD at judaic religion remains impressive until our days. In Occident the persecutions have started after the seventh century AD, only after the pope Grigore the Great, but will mentain during the whole Middle Age.
The hebrew art of the third century AD distanced from the commandments regarding the human and animal representations. Antropomorphe and zoomorphe symbols and images, along with vegetal ones, become common and we can discuss about a jewish art suficiently distant from the biblic commandment, but one who once freed from the letter of divine law erupts with a great force in manifestation through colors and throughr the diversity of approached themes.
In the opinion of G. Sed-Rajna the synagogues from Israel can be classified from a chronological and topographic point of view in three great categories. The first one is from centuries II-III AD in Galileea and on the heights of Golan, with a basilical plan, with interior colonnade on three sides and access on the fourt side oriented towards Jerusalem (Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). The second type is coresponding to centuries V-VI AD, in Judeea, with the entrance towards other wall than the one oriented to Jerusalem, examples being found at Susiya and Esthlemoa. The third type belongs to centuries: V-VI AD, with a basilical plan, entrance on the opposing side to Jerusalem and with a abside for the Shrine with the scrolls of Tora (Beth-Alpha).
The archaeology fortifies the opinions of the researchers. The archaeological diggings intensified in the last decades brought to light synagogues from Israel, Syrya, north of Africa or Europe, and in Irak the jewish archaeologs only received informations on them, being unable to investigate there. Defining for the evolution of synagogues through archaeological discoveries are the synagogues from Tiberias (century IV AD) with zoomorphe and antropomorphe representations, from Capernaum where the synagogue of century II/III Ad is overlapped on an older one. Impressive is the synagogue from Dura-Europos dated 245 AD, very rich in inscriptions in aramaic language, greekm pehlevi-part and strips of painted pergaments. Along with the arab expansion the jewish art of Dura-Europos type had suffered a complete failure.
We can observe in this period (centuries I BC – VI AD) that the jewish people was one of the cultured people of the civilised world, that it was a people aware of the ancientness of hebrew customs and civilization and considering themselves a chosen people they acted in consequence. We can see them as a people who after being defeated and included in the roman world conserved its own values in spite of sufferings they had to endure. They had ambitions that only a people with ancient tradition and with a victorious mentality have, and even their religion offered them the belief that they will win in the end. We find in the interior of their religion all the elements who promoted the roman people in the position of winner and builder of an empire spread on three continents with the big difference that the romans religion was polytheistic. The jewish religion promised them a Mesiah that the jewish people couldn't understand but as a military one, royal or Great Priest, or all of them together, something like Augustus, who lead them to supreme victory over all the nations and to their submission and less or at all like a spiritual Mesiah. In the spirit of this religion they attracted numerous opposants, being regarded as a threat more ideologically and keeping the proportions we can look at them as an empire at reduced scale and in becoming, who had at their base not the greek-roman polytheism but the jewish monotheism, and that from the inside of the roman state organization. We find a way of organization, of education and social politics who served as model over the centuries also for the greeks as for the romans until our days. The jewish social protection was extended to the level of all the social categories inspiring the other cultured peoples. The way in which the jewish justice was proposed and accomplished, although perfectible, lead to a reflection of other peoples and their status as great commerciants placed them ofetn in the attention of imperial politics and sometimes in its graces. In spite of the persecutions, their intellectual capacities, their skills and preocupations have made them stand out, often attracted the attention and even when they were in disgrace had become indispensables. Durin long periods of time they constituted the most active and disciplined population of the Orient and no only, with beneficial effects for the roman state, constituing even a serious alternative for imperial politics. Veing aware that all their values are ignored and mocked systematically they organized the two roman-judaic wars after which with all the difficulties the victory belonged to the great rulers of the world of that time and the old jewish state was destroyed for good, the jewish nation surviving through rabinic judaism and through the support of jewish foreign communities. Having become a preffered target of authorities, greeks and syrians they were in difficult positions alomg many centuries. The greek intellectuality was preferred to jewish one by the romans, the jewish one never being appreciated at its true value. The vitality of this nation surprise through accomplishments and culture, the teaching of read and write being extended almost at the level of whole population no matter the preparation or profession. They were along so many centuries the people who had a profound humanist inclination and who persisted in faith.
We cannot appreciat but at superlative the genius and the creativity of the jewish people who erupted towards exterior attracting numerous sympathizers. The beauty of their culture and civilization imprinted so much in their own conscience that even during the worst times or great distances to motherland could not estrange them of that. We believe that only a great and special nation could have such accomplishments and ambitions and their contribution even from the dawn of civilization until our days are invaliable and favourable for the whole humanity. We express our conviction that this paper contributes, even if partially to the reflection of a ray of light towards this tumultuos period from the existence and becoming of the jewish people, through the aspects through which we tried to expose in this pages and chapters the jewish identity.
CAPITOLUL XIII : Anexe:
Lunile și sărbătorile ebraice :
Luna Tișri : prima lună a calendarului ebraic are numele de Tișri fiind un cuvânt de origine arameică care are înțelesul de început. Este luna marilor sărbători ebraice și conform tradiției în aceasta lună s-ar fi născut Avraam , Isaac și Iacov.
Luna Heșvan : înaintea exilului această lună purta numele de Bul , intrând în calendarul ebraic după întoarcerea evreilor din exilul babilonian.
Luna Kislev : în aceasta lună se sărbătorește Hanuca . Zodia acestei luni este Săgetătorul.
Luna Tevet : numele acestei luni este de origine babilo-arameica, fiind menționat pentru prima dată în Cartea Esterei.
Luna Șvat : are 30 de zile și în Israelul antic era luna plantării pomilor.
Luna Adar : are 29 de zile , fiind luna în care se sărbătorește moartea lui Moise și Purimul.
Luna Nissan : are 30 de zile și este luna în care se sărbătorește Pesahul.
Luna Yiar : numele lunii este împrumutat de la babilonieni însemnând lumină puternică.Are 29 de zile și se află în zodia Taurului.
Luna Sivan : dupa tradiție în prima zi a acestei luni ar fi trecut în neființă regele David.Aceasta lună are 30 de zile aflându-se în zodia Gemenilor.
Luna Tamuz : are 29 de zile și se află în zodia Capricornului . În aceasta lună se ține doliul în amintirea asediului Ierusalimului de către Titus.
Luna Av : aceasta lună este una de tristă amintire pentru poporul evreu. Ziua de 9 Av este stabilită ca zi de doliu. În aceasta zi a avut loc distrugerea Primului Templu (586 i.e.n.), distrugerea celui de-al doilea Templu din ordinul lui Titus etc.. Aceasta lună are 30 de zile și se află în zodia Leului.
Luna Elul : aceasta lună are 29 de zile și este luna în care se fac pelerinaje la mormintele celor dispăruți.
Sărbătorile mozaice :
Una dintre cele mai sacre instituții ebraice din toate timpurile este Sabatul. În urma celor șase zile de muncă , ziua a șaptea este ziua de odihnă pe care a rânduit-o însuși Dumnezeu ca și încununare a muncii depuse, fiind o adevărată sărbătoare dedicată meditației , comuniunii și regăsirii echilibrului interior.Ziua de Sabat începe vineri dupa apusul soarelui printr-o ceremonie veche și înălțătoare.
Ros Hasana : anul nou ebraic , 1-2 Tișri – este ziua facerii lumii și a omului , Coroana Creațiunii . Se crede că în aceasta zi Dumnezeu judecă faptele noastre .
Iom Kipur : este ziua Ispășirii și a iertării , menită rugăciunii și pocăinței. Începe în seara zilei de 9 Tișri , fiind cea mai mare sărbătoare ebraică. În această zi se cere ca evreul să se abțină de la mâncare și băutură. În această zi se cere ca evreul să se împace cu cei pe care-i supărase sau păgubise.
Sărbătorile de Ros Hasana și Iom Kipur au ca trăsătură importantă universalitatea, păstrându-și în același timp caracterul național.
Sucot : Hag Hasucot , Hag Haasif , Hag Simhatenu – „Sărbătoarea corturilor” , „Sărbătoarea recoltei” , „Sărbătoarea bucuriei”. Sărbătoare menită să perpetueze în memoria evreiască clipele grele ale vieții grele și plină de privațiuni a evreilor în timpul vieții din deșert când au trăit în corturi.
Semini Ateret : este a șaptea zi a „Sărbătorii corturilor” și marca începutul sezonului ploios. Aceasta sărbătoare are menirea de a cere Creatorului binecuvântarea pentru anul nou.
Simhat Tora : in aceasta zi se termina citirea in sinagoga a sulului Torei cu pericopa „Binecuvantarea” din Deutonorom si se incepe lectura Torei.
Hanuca : sărbătoare a luminii și a victoriei reprezintă triumful luminii asupra întunericului și al victoriei spirituale și naționale a evreilor asupra dominației străine.
Hamisa – Asar Bisvat : este sărbătoarea care se mai numește și anul nou al pomilor , simbolizând renașterea pomilor.
Purim : este o sărbătoare populară veselă , celebrându-se salvarea fizică a poporului evreu. Succesul Esterei , nepoata lui Mardoheu, în fața uneltirilor lui Haman pe lângă regele persan Artaxerse a fost în măsură să salveze pe toți evreii.
Pesah : sărbătoarea de Pesah celebrează ieșirea evreilor din Egipt . Moise a fost marele conducător al evreilor din acele timpuri . Această sărbătoare durează opt zile timp în care este interzis consumul pâinii și al produselor făinoase.
Lag baomer : se comemorează încetarea epidemiei din anul 135 e.n. pornită în rândurile luptătorilor lui Bar-Kochba .
Savuot : are mai multe semnificații numindu-se și „Sărbătoarea dăruirii Torei”, adevarat act de naștere spirituală a poporului evreu.
Tisa Beav : ziua a noua a lunii Beav , zi de post , de doliu, de rugăciune . Numeroase evenimente de-a lungul mileniilor au îndoliat profund națiunea evreiască în luna Av și la 9 Av.
Scurtă Cronologie :
161 î.e.n. – tratat de alianță între Iudeea și Roma
65-61 î.e.n. – campania lui Pompei . Iudeea este administrată de către romani
40-37 î.e.n. – domnia lui Antigon
37- 4 î.e.n. -domnia lui Irod cel Mare
5 î.e.n. – nașterea lui Isus din Nazaret .
Școlile lui Șammai și Hillel se fac din ce în ce mai cunoscute
4 î.e.n. -6 e.n. – domnia lui Archelau
6 e.n. – răscoala lui Iuda Galileanul
– domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n.-39 e.n .)
– domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. )
-primii procuratori : Coponius – primul procurator
Marc Ambivius ( 9-12 e.n.)
Annius Rufus ( 12-16 e.n. )
Valerius Gratus ( 16-26 e.n. )
Pilat din Pont ( 26-36 e.n.)
28/29 e.n. -botezul lui Isus și începutul propovăduirii sale
pătimirea lui Isus și începutul activității misionare a ucenicilor săi
41-44 e.n. – Agrippa cel Mare I -rege- regatul lui Irod cel Mare este refăcut
întărirea partidei zeloților
domnia lui Agrippa II ( 49-101 e.n.)
ultimii procuratori : Cuspius Fadus ( 44-46 e.n.)
Tiberius Alexander ( 46-48 e.n.)
Cumanus ( 48-52 e.n.)
Felix ( 52-60 e.n.)
Porcius Festus ( 60-62 e.n.)
Albinus ( 62-64 e.n.)
Gessius Florus ( 64-66 e.n.)
66 e.n. – începutul primului război iudaic. Importante succese ale evreilor
70 e.n. – cucerirea Ierusalimului de către romani , distrugerea Marelui Templu
poporul evreu supraviețuiește prin rabinismul iudaic refugiat la Yawne (Iamnia)
instituirea Fiscus iudaicus de către Vespasian
Nerva abolește impozitul impus evreilor
națiunea evreiască nemulțumită
împăratul Traian se arată insensibil la problemele evreilor
115 e.n. – importante revolte evreiești în Cipru , Egipt ,Cirenaica . Împăratul Traian este nevoit să intervină cu armatele celor mai buni generali ai săi pentru reprimarea deplină și deosebit de crudă și brutală a revoltelor
pregătiri intense în Israel ale patrioților evrei
132-135 e.n. – al doilea război iudaic
războiul capăta din nou importante semnificații religioase . Rabi Iochanan Ben Yohai desemnează ca Mesia pe conducătorul răsculaților – Bar Kochba
135 e.n. – victoria romanilor
Ierusalimul este construit după model roman după cum dorise de la început împăratul Hadrian
Antoninus Pius se arată favorabil și conciliant evreilor
Iuda-Ha-Nasi (m. 217) – în bune relații cu autoritățile și împăratul roman. Inițiază cu ajutorul mai multor erudiți redactarea Mișnei . Decesul său atrage un nou val de persecuții asupra evreilor
definitivarea redactării Mișnei
dinastia Severilor – mai degrabă tolerantă cu evreii . Persecuții asupra creștinilor
începând cu secolul IV e.n. – Constantin cel Mare sprijină pe creștini instituind o nouă paradigmă statală. Iudaismul se vede exclus și evreii vizați în privința persecuțiilor
361-363 e.n. – împăratul Iulian – dorește reinstituirea vechii organizări romane și sprijină pe evrei împotriva creștinilor . Eșecul său va conduce la victoria deplină a creștinismului
sfârșitul secolului IV – în timpul împăratului Theodosie I – lansarea Codexului Theodosian
secolul V – redactarea Talmudului Babilonian și a Talmudului din Ierusalim . Aceste evenimente coincid cu un nou val de persecuții
527-565 e.n. – Domnia lui Iustinian – lansarea Codexului Iustinian
Bibliografie selectivă :
Izvoare scrise :
Ambrozie Sf.,Scrieri,traducere și note David Popescu ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1994
Ammianus Marcelinus,Istoria romană, studiu introductiv,traducere,note și indice de David Popescu,Editura Științifică, București , 1982
Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Apologeți de limba latină , Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981
Apuleius din Madaura , Măgarul de aur , traducere Ion Acsan, I. Theodorescu,Editura Mondero , București , 2004
Augustin Sf., Confesiuni ,traducere de Eugen Munteanu,Editura Nemira , București , 2006
Idem,Despre Cetatea lui Dumnezeu,studiu introductiv de Gh. Vlăduțescu,traducere și note ,tabel cronologic de Paul Găleșanu,București,1998
Idem, Despre dialectică , Editura Humanitas , București , 1991
Idem, Tractatus adversus judaeos , în : Patrologia latina , J.P. Migne ed. , Paris
Aurelius Victor, De cesaribus , traducere și note filologice de Mihaela Paraschiv , ediție îngrijită,studiu introductiv,note și comentarii,indice și apendice de Nelu Zugravu,Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași , 2006
Biblia , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza , Iași , 1988
Casiodor , Scrieri ; Istoria bisericească , traducere Liana și Anca Manolache,introducere și note prof. dr. Ștefan Alexe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Cassius Dio, Istoria romană , traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
Cicero, Despre destin, Editura Polirom , Iași , 2000
Idem , Despre divinație , Editura Polirom , Iași , 1998
Idem, The speekers : In Catilinarum , I-IV, Pro Murena, Pro Sulla,Pro Flacco,Harvard University Press , 1927
Chiril al Alexandriei, Scrieri I , traducere, studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1992
Idem, Scrieri III , traducere ,studiu introductiv și note prof. dr. D. Stăniloae ,Editura Editura Editura Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1994
Idem , Scrieri IV, traducere ,studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2000
Codex Juinstiniani , Berlin , 1954;
Codex Theodosianus , Edition Th. Mommsen et Paulus M. Meyer , Berlin , 1905
Corpus Iuris Civilis ( Novellae ), Krueger ,P., Mommsen T., Schoel & Kroll(ed.),1954
Eutropius , Istoria romană , Editura Jockey Club , București , 1923
Eusebiu din Caesarea, Istoria Eclesiastică,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13, București , 1987
Idem, Life of Constantine , Ed. Clarendon Press , Oxford , 1999
Idem , Scrieri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1999
Felix Minucius, Octavius , Paris , Les Belles Lettres , 1974
Grigorie de Nyssa , Scrieri I , traducere D. Stăniloae și Ioan Buga,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri II , traducere T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Herodian , Istoria Imperiului Roman după Marc Aureliu , traducere ,introducere și note Radu Alexandrescu,Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București , 1960
Horațiu , Ode. Epode. Satire. Epistole, traducere și note Ion Acsan,Editura Mondero , București , 2007
Ioan Gură de Aur Sf., Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2007
Flavius Iosephus , Antichități iudaice , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
Idem ,Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
Istoria Augusta , Editura Științifică , traducere și note David Popescu,studiu introductiv V. Iliescu,București , 1972
Iustin Martirul , Dialog cu Trypho , în : Apologeți de limba grecă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , Prima apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , A doua apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Iuvenal , Persius, Marțial , Satire și epigrame , traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură , București,1967
Lactanțiu , De mortibus persecutorum , traducere ,studiu introductiv,note și comentariu de C.T. Arieșan,Editura Amarcord,Timișoara,2000
Idem , Divine Institutes , Liverpool University Press , 2003
Titus Livius , De la fondarea Romei , Editura Teora , 2000
Manuscrisele de la Marea Moartă , Editura Herald , București , 2007
Origen , Comentariu la Evanghelia după Ioan , traducere ,studiu introductiv și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1995
Idem , Omilii , Editura Polirom , 2006
Idem , Scrieri alese , traducere ,studiu introductiv și note de T. Bodogae și C.Galeriu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri alese , Contra lui Celsus , traducere și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1984
Ovidiu , Arta iubirii , traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva , București , 1977
Petroniu , Satyricon , traducere,postfață și note de Eugen Cizek,Editura Paideia , 2003
Philon din Alexandria , Scrieri istorice : Contra lui Flaccus ; Ambasada lui Gaius ; Despre viața contemplativă , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2005
Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia , ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 2001-2007
Plutarh , Viețile paralele ,traducere,note și studiu introductiv N.I. Barbu, Editura Științifică , București , 1960
Quintilian , Arta oratorică , traducere,studiu introductiv ș.a de Maria Hetco , Editura Minerva , București , 1974
Seneca , Epistole către Lucilius ,traducere ,studiu introductiv și note de Ioana Costa, Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Științele naturii în primul secol , traducere Tudor Dinu,Vichi Eugenia Dumitru,Ștefania Ferchedau,Lavinia Cuta,ediție îngrijită și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 1999
Socrate, Scolasticul, Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1899, 384 p.
Sozomen, Istoria bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
Strabon , Geografia , traducere ,studiu introductiv și note de Felicia Vant-Ștef, Editura Științifică , București , 1974
Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari , Editura RAO , București , 1998
Tacit , Anale , traducere G. Guțu,revizuită de G. Creția,Editura Humanitas, București , 1995
Idem , Istorii , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
Talmudul , Editura Hasefer , București,2007
Talmudul Babilonian(Bavli) , Mesorah Publications , Brooklin , New York , 2001
Tertulian , Adversus iudaeos . Apologeticum , în :Apologeți de limba latină , Editura IBMBOR , București , 1981
Idem , Către martiri , Către Scapula , Despre trupul lui Hristos , Impotriva lui Hermogene , Impotriva lui Praxeas , Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Despre idolatrie și alte scrieri morale , Editura Amarcord , Timisoara , 2001
M. T. Varro , De lingua latina , Ed. Les Belles Letres , Paris , 1938
Idem , Rerum rusticarum , Editura Nova Corr , 1929
Lucrări generale :
Karen Armstrong,O istorie a lui Dumnezeu,Editura Cartea Românească,București,2003
Ion Barnea,Ion Iliescu,Constantin cel Mare,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Doina Benea ,Istoria antică universală,Tipografia Universității Timișoara, Timișoara,1994
Eugen Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2006
Idem , L empereur Titus , Editura Paideia , București , 2006
Moshe Carmilly-Weinberger , Istoria evreilor din Transilvania , (1633-1944) , Editura Enciclopedică, București , 1994
Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006
Dictionaire enciclopedique du judaisme , Cerf , 1993
M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 2003
Josy Eisenberg , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 1992
Idem , O istorie a evreilor, Editura Hasefer , București,2006
Mircea Eliade , Istoria credințelor și ideilor religioase,I-II,Editura Științifică,București,1999
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Enciclopedia Judaica , 16 vol. , Jerusalem , 1970
Victor Eskenazi , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România , Federația Comunităților Evreiești din România , București , 1994
Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2003
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Jean Claude Fredouille, Dicționar de civilizație romană,Editura Univers Enciclopedic,București,2000
Idem, Enciclopedia civilizației și artei romane,Editura Meridiane,București,1974
Edward Gibbon,Istoria declinului și prăbușirii Imperiului roman,I-III,Editura Minerva ,București,1976
Pierre Grimal,Civilizația romană,Editura Minerva , București,1973
Idem, Secolul lui Augustus, Editura Corint,București,2002
N. Gudea , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din Romania , 1986
Ladislau Gyémánt , Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1864 , Editura Enciclopedică , București , 2000
Idem , Transilvania între anii 1690-1790 , Pagini transilvănene , Cluj-Napoca , 1994
Heinrich Graetz , Istoria evreilor , București , 1903
Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005
Alfred Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura
Nemira , București , 2001
S. J. Ludwig Hertling,Istoria Bisericii,Editura Aris Longa,București,1968
Carol Iancu , Mituri fondatoare ale antisemitismului,Editura Hasefer ,București , 2005
Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999
Istoria Universală,I-III,Editura Științifică,București,1959
Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003
Heinrich Kiepert,Atlas antiquus,Berlin
Hans Kűng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005
Marrou , Henri – Irenne, Biserica în antichitatea târzie, București, Ed. Teora, 1999
C.H. Matei,Civilizația Romei antice, Editura Eminescu,București,1980
Idem, Enciclopedia Antichității,Editura Meronia,București,1996
Idem, O istorie a Romei antice,Editura Albatros, București1979
N. A. Mașchin , Istoria Romei antice , Editura de Stat , București , 1955
Moshe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea
Theodor Mommsen , Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1988
Adelina Piatkowski , Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996
A. Pohlsander,Împăratul Constantin,Editura Artemis,București,2000
Ioan Rămureanu , Istoria Bisericii Universale, Editura IBMBOR,București , 1987
Orest Tafrali,Izvoarele grecilor și romanilor,Tipografia Arta ,Iași,1928
Dumitru Tudor, Arheologia romană,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976
Idem, Enciclopedia civilizației romane,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Odile Wattel,Mic atlas al antichității romane,Editura Polirom,Iași , 2002
Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001
Lucrări speciale . Studii :
Barclay, James M.G., The Family as the Bearer of Religion in Judaism and Early Christianity, in H. Moxnes (ed.), Constructing Early Christian Families. Family as Social Reality and Metaphor, Routledge, London and New York, 1997, p. 66-80
Benett , Julian, Trajan Optimus Princeps. A Life and Times, Routledge, London and New York, 1997
Ben Sasson, H.H. ,A History of Jewish Peuple, Harvard , 1976
Brandon, S.G.F.,Jesus and the zealots, London, 1967
Idem , The Trial of the Jesus of Nazareth, London , 1968
Birley, Anthony R., Hadrian. The Restless Emperor, Routledge,London and New York, 1997
den Boer , W., Two Lettres from the Corpus Iulianeum, in Vigiliae Christianae, 16, 1962, 179-197
Bonz, Marianne Palmer, The Jewish Donor Inscriptions from Aphrodisias: Are They both ThirdCentury, and Who Are the ‘Theosebeis’, in Harvard Studies in Classical Philology, 76, 1994, p. 311-335
Boyarin, Daniel, BOYARIN, Jonathan, Diaspora: Generation and the Ground of Jewish Identity, in Critical Inquiry, 19, 1993, p. 693-725
Cambridge History of Judaism, 1984
Ceaușescu ,Gh., „ Conflictele politice din timpul domniei lui Galba”, Revista de istorie , 30 , 1977
Chaniotis, Angelos, The Jews of Aphrodisias: New Evidence and Old Problems, in Scripta Classica Israelica, 21, 2002, p. 209-242
Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian State. A Collection of Legal Documents to AD 535, I-III, S.P.C.K., London, 1966
Dumitrașcu,Sever, Evrei,daci și creștini în opera lui Dio Cassius, în Crisia,29(1999), p.29-32
Epstein, Louis M., Notes on the Status of the Jewish Women in Antiquity, in The Jewish Quarterly Review, 14, 1924, p. 483-499
Feldman, Louis H., ProJewish Intimations in AntiJewish Remarks Cited in Josephus’ “Against Apion”, in The Jewish Quarterly Review, 3-4, 1988, p. 187-251
Idem, Louis H., Jew and Gentile in the Ancient World. Attitudes and Interactions from Alexander to Justinian, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993
Frend, William H.C., The Persecutions: Some Links between Judaism and Early Church, in Journal of Ecclesiastical History, 9, 1958, p.141-158
Frunză , Sandu, Gândirea iudaică și teologia apofanică , în Munții Apuseni , Oradea , 1999
Gager, John, G., Jews, Gentiles, and Synagogues in the Book of Acts, in Harvard Theological Review, 79, 1986, 1-3, p. 91-99
Gallagher, Eugene V., Conversion and Community in Late Antiquity, in Journal of Religion, 73, 1993, 1, p. 1-15
Michael Grant, A History of Ancient Israel , London, 1984
Grayzel, Solomon, The Jews and the Roman Law, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 59, 1968, 2, p. 93-117
M. Goodman , The Ruling Class of Judeea , Cambridge , 1987
N. Gudea , Evreii în provinciile dacice 106-275 p. Chr. , în Ephemeris Napocensis , 9-10 (1999-2000 ) , p. 179-202
M. Hadas-Lebel , Le Judaisme dans antiquite, dans Yves Lehman et collaborateurs , Religion de l'antiquite , Paris , 1999
Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles d’après les documents originaux, I.1, Letouzey et Ané, Éditeurs, Paris, 1907
Martin Hengel, Judaism and Hellenism, London, 1974
Josef Holzner , Saul din Tars , Editura Sapientia , Iași , 2002
T. S. Hunt , „ Tacitus and the Jews”, Pegasus, 2 , 1964
D. Jarrase , L age d or des sinagogue,editions Herscher, 1991
A.H.M. Jones , The Herods oj Judeea, Oxford , 1938
L’Empereur Julien, OEuvres complètes, I.2, Lettres et fragments, texte revu et traduit par J. Bidez, Société d’Édition «Les Belles Lettres»,Paris, 1972
J. Juster , Les Juifs dans L'Empire romaine , Paris , 1914
A. Kaslier , The Jews in Egypt in the Helenistic and Roman Period , Tübingen, 1985
I.S. Levine , „The Jews-Greek Conflicts in the first century : Caesarea”, Journal of Jewish Studies , Oxford , 1975
Mantel, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 3, p. 224-242
Idem, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt (continued), in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 4, p. 274-296
Mildenberg, Leo, Bar Kokhba Coins and Documents, in Harvard Studies in Classical Philology, 84, 1980, p. 311-335
Julien Moga , The Legal Right of the jews from Hadrian to Theodosius I , in Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, No. 3, July 2008
Neusner, J., Some Aspects of the Economic and Political Life of Babylonian Jewry, ca. 160220 CE, in Proceedings of the American Academy for Jewish Research, 31, 1963, p. 165-196
Popescu, Emilian, Basilique et synagogue dans le Sud-Est de l’Europe à l’époque protobyzantine, in Études Byzantines et PostByzantines, II, Editura Enciclopedică, Bucharest, 1991, p. 9-22I
Emilian Popescu , Biserica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină (sec. IV-VI ) , în Studii Teologice , seria a II-a , an XLII (1990 ), nr. 5-6
Pucci Ben Zeev, Miriam, Jewish Rights in the Roman World.The Greek and Roman Documents Quoted by Josephus Flavius, Mohr Siebeck, Tübingen, 1998.
Rabello, Alfredo Mordechai, The Ban on Circumcision as a Cause of Bar Kochba’s Rebellion, in Israel Law Review, 29, 1975, p. 176-214 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, V, p. 176-214).
Idem , The Attitude of Rome towards Conversions to Judaism (Atheism, Circumcision, Proselytism), in A. Gambaro, A.M. Rabello (eds.), Towards a New European, Italian, and Israeli Law in Occasion of 50 Years of EU and of the State of Israel,Jerusalem, 1999, p. 37-68 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, XIV, p. 37-68)
Rajak, T., Was There a Roman Charter for the Jews?, in Journal od Roman Studies, 74, 1984, p. 107-123
Rostovtzef , Storia economica e sociale dell Impero romano , trad. Italienne, Florence , 1933
C. Roth , Jewish Art. An Ilustrated History , Revised Edition by Bezalel Narkiss, Jerusalem , 1971
Rugerst, Leonard Victor, Archaeological Evidence for the Interaction of Jews and NonJews in Late Antiquity, in American Journal of Archaeology, 96, 1992, p. 101-118
E. P. Sanders , Paul and Palestinian Judaism , London , 1977
Tchericover , V., The Ideology of the Letter of Aristeas, in Harvard Theological Studies, 51, 1958, 2, p. 59-85
E. Schürer, The History of Jewish Peuple in the Age of Jesus Christ ( 175B.C-A.D. 135), Edinbourgh, 1973
G. Sed-Rajna , L art Juifs , Paris , 1975
E.M. Smallwood , The Jewish under Roman Rule from Pompei to Diocletian , Leyde, 1967
Walton, Francis R., Religious Thought in the Age of Hadrian, in Numen, 4, 1957, 3, p. 165-170
Whittaker, Molly, Jews and Christians: GraecoRoman Views, Cambridge University Press, Cambridge,London,New York,New Rochelle,Melbourne,Sydney, 1984
Wilken, Robert L., Judaism in Roman and Christian Society, in The Journal of Religion, 47, 1967, 4, p. 313-330
Wypustek, Andrzej, Magic, Montanism, and the Severan Persecution, in Vigiliae Christianae, 51, 1997, 3, p. 276-297
Site-uri :
webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
www.cja.huji.ac
www.crestinortodox.ro
www.thelatinlibrary.com
www.mfa.com
www.scribd.com
www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
www.voxdeibaptist.org
www.wikipedia.org
Hărți și ilustrații :
după www.mfa.gov
al The Israel Ministry of Foreign Affairs
și
http://us.123.rf.com
Ruinele de la Ramat Hanadif
Vechiul oraș roman Bet Shean
Alee antică din Ierusalim
Coloanele de la Beit Shean
Ruinele sinagogii din Capernaum
Teatrul din Beit Shean
Caesarea
Masada
Coloanele din Caesarea maritimă
Caesarea
Apeduct din nordul Israelului
Ruine de la Qumran
Massada
Ancient Roman hippodrome in Caesarea, Israel
Ruinele Fortăreței Masada, Israel
Imagine de la Qumran
Ruinele antice din orașul Caesarea. Israel
Old city of Jerusalem
Moneda evreiasca Alexander Ianneus 103-76 î.e.n.
Ioan al II Aristobul (67-64 î.e.n.)
Matatia Antigonos (40-37 î.e.n) Bronz opt prutah, S-6103, Hendin-34. Avers: corn al abundenței dublu cu o legendă ebraică în jurul valorii de. Revers: o cunună de iederă, cu o legenda greacă în jurul valorii de. Dimensiunea reală este de 25 mm. Monedele din Antigonos Matatia sunt în mod normal slab lovit si acest specimen nu este o excepție. Principalele elemente ale designului sunt clare, dar numai câteva caractere ale inscripții sunt vizibile.
Irod cel Mare (37-4 î.e.n)
Irod Archelau (4 î.e.n.- 6 e.n.)Bronz, 16 mm. GIC-5539, Meshore-61. Avers: ciorchine de struguri pe o creangă cu numele lui Irod de mai sus în limba greacă (cele mai multe litere clare). Reverse: O casca cu creasta, cu o inscripție în limba greacă de mai jos (în afara Tartă de pe acest specimen). Acesta este un exemplu excepțional de tip, cele mai multe specimene nu sunt aproape la fel de bine bătute sau conservate.
Bronz, 15 mm. GIC-5541, Hendin-59. Avers: prora unei galere de război a plecat. Revers: litere grecești într-o coroană de flori.
Irod Filip, 4 î.Hr. – 34 d.Hr.
18 Bronz mm. GIC-5560-62. Meshore-80-81. Avers: bustul laureat al dreptului Tiberius cu numele său și în jurul valorii de titluri în limba greacă (aproximativ 50% din legenda poate fi citit cu dificultate, inclusiv de cele mai multe nume). Revers: Un interior tetra-stil al templului din care este data regnal (nu este vizibil de pe acest specimen din cauza grevei slab), cu numele de Filip în jurul valorii de (o parte din numele lui este vizibil sub templu). Nu este un lucru de frumusețe, dar acestea sunt aproape niciodată. Exemplare complete de legendă, probabil, aproape niciodată nu apar.(Rare în orice grad).
Ponțiu Pilat, AD 26 – 36
Ponțiu Pilat a luat decizii în Iudeea în timpul lui Hristos și a dispus crucificarea lui. Aceste monede sunt tipul care ar fi fost în uz de zi cu zi comun în acele timpuri.
Bronz 17 mm. GIC-5623. Avers: un lituus (personal astrolog lui) în termen de o inscripție. Revers: marca dată într-o coroană de flori (BOB pentru AD 30/31). Modelul ilustrat este mult peste medie pentru acest tip în mod normal, foarte slab a păstrat. Deseori, acestea sunt observate la exemplare cu modele fragmentare.
Bronz 17 mm. GIC-5624. Avers: un lituus (personal astrolog ) . Revers: marca dată într-o coroană de flori cu marca data LIH, indică această monedă a fost bătută în anul 31/32. Acest specimen este mult peste medie pentru acest tip de obicei, în mod normal, este slab bătut.
Antonius Felix, AD 52 – 60
Antonius Felix, care a prezidat la procesul Sf. Paul.
Bronz 17 mm. Avers: inscripția într-o coroană de flori. Revers: Două ramuri de palmier-ramuri cu o marcă dată pentru anul 14 de Claudius (AD 54) între.
Primul război iudaic, AD 66-70
Nemulțumit cu asuprirea procurorilor romani, evreii au trecut la revoltă deschisă în anul 66. Revolta a rezistat romanilor mai mulți ani (nu este un lucru mic), dar în anul 70 d.Hr. Titus (fiul lui Vespasian și însuși viitorul împărat) a fost trimis pentru a pune capăt revoltei și să cucerească Ierusalimul. Ierusalimul a fost cucerit și Templul a fost distrus. În această perioadă, poporul evreu a bătut un număr de monede, iar apoi, romanii bătut Iudeea Capta ,serie pentru a comemora victoria lor.
AE 18, GIC-5639. Avers: O amforă cu gât îngust, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "ANUL 2", care indică faptul că acest tip a fost bătut în anul al doilea al revoltei (AD 67). Revers: o viță de vie-ramură, cu o singură frunză, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "LIBERTATE Sionului". Aceste monede medie 16 la 17 mm.
21 mm bronz. GIC-5646, Meshore-163. Avers: un potir care apare în jurul valorii de legenda ebraică traducerea "Pentru Eliberarea Sionului".Revers: O Lulav (arată ca un coș de tulpini de cereale), flancat de două etrog (arata ca două mici amfore) și cu inscripții care să indice că a fost bătut în 4-lea an al revoltei (AD 69/70).
1 Josy Eisenberg , O istorie a evreilor , Editura Humanitas , București , 2006, p. 12
2 Facerea , 12.1
3 A.Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura Nemira , București , 2001 , p. 27
4 J.Eisenberg , op. cit. , p.13
5 Ibidem , p14
6 A. Hârlăoanu , op.cit., p.32
7 Ibidem , p.45
8 J. Eisenberg , op.cit. , p.27
9 H. Graetz, Istoria evreilor , București , 1903 , p.123
10 J.Eisenberg, op.cit., p.29
11 Idem, Ibidem , p. 30
12 Ibidem, p.32
13 Ibidem , p.49
14 Adelina Piatkowski, Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996, p.266
15 J. Eisenberg, op.cit. , p.63
16 Theodor Mommsen, Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , II ,București , 1988, p.170
17 Idem, Ibidem, vol.III, pp. 19-23
18 N.A.Mașchin, Istoria Romei antice , Editura de Stat , București,1951,p.197
19 Idem,Ibidem,p.157
20 A.Hârlăoanu, O istorie a mozaismului și a Izraelului antic , Editura Nemira , București, 2001,p.266
21 Idem, p.267
22 Ibidem , p.268
23 Ibidem ,p.269
24 Ibidem ,p.270
25 Flavius Iosephus,Antichități iudaice ,I ,XVI, 5, 2,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer ,București,2007
26 A. Hârlăoanu, op. cit. , p.288
27 Ibidem , p. 289
28 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XIV , XIII, 10, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer, București,2007
29 A.Hârlăoanu , op.cit. , p. 295
30 Ibidem
31 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XIV, 15, 7, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
32 A.Hârlăoanu , op.cit., p.299
33 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XV, 2, 5 , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
34 Ibidem , XV, III, 4
35 A. Hârlăoanu , op.cit., p.301
36 Ibidem, p.303
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Flavius Iosephus , op.cit. , XV,VII, 7
40 A. Hârlăoanu, op.cit. , p. 304
41 Ibidem
42 Josy Eisenberg , op.cit. , p.71
43 Flavius Iosephus, op.cit. , XVI,III,3
44 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , I , XXIII , 3,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf, Editura Hasefer,București, 2004
45 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XVI,XI,7,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
46 Ibidem , XVII , VIII , 1
47 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.299
48 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.97
49 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.305
50 Ibidem , p.304
51 Ibidem , p.309
52 Ibidem , p.309
53 Ibidem. , p.311
54 Ibidem , p. 312
55 Ibidem , p.314
56 Ibidem , p.316
57 Ibidem , p.318
58 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , V , 2,Editura Hasefer , traducere și note Ion Acsan,București , 2007
59 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
60 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VI , 2 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
61 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.102
62 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VII , 1 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
63 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
64 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 5,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
65 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.320
66 Ibidem , p.321
67 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 9,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
68 A. Hârlăoanu , op.cit., p.321
69 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 11 , traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
70 Ibidem
71 A. Hârlăoanu ,op.cit. , p.322
72 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , II, VIII ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
73 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , 2 , 118,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
74 Tacitus , Istorii , 5 , 13 ,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică, București,1992
75Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.115
76 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.333
77 Ibidem , p. 323 .
78 P. Johnson , op.cit. , p.115
79 Ibidem
80 M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 1997 , p.109
81 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.326-327
82 Ibidem , p.327
83 Ibidem. , p.333-334
84 Ibidem , p.334
85 P. Johnson , op.cit. , p.115
86 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.336
87 Ibidem , p.337
88 Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006 , p.9
89 Ibidem , p.10
90 Ibidem, p. 17
91 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.339
92 P. Johnson , op.cit. , p.117
93 Dio Cassius , Istoria romană,LXVI , 4, traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică și Enciclopedică, București ,1977
94 Tacitus , Istorii ,V , 1 , 1 , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică,București,1992
95 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari ,VII , Div. Titus , 4 , 3,Editura RAO, București,1998
96 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.340
97 Ibidem , p. 342
98 Josy Eisenberg , op.cit. , p. 79
99 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.344
100 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari,VIII , Div. Titus , 5,2,Editura RAO,București,1998
101 Dio Cassius , Istoria romană ,LXVI , 7 ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
102 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 344
103 Ibidem
104 Ibidem , p.345
105 P. Johnson , op.cit. , p. 117
106 Ibidem
107 J. Eisenberg , op.cit. , p. 80
108 Ibidem
109 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.348
110 Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999 , p. 20
111 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea, 2000 , p.111
112 P. Johnson , op.cit. , p. 124
113 M. Maur , op.cit. , p. 112
114 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
115 Dragoș Ilinca , op.cit. , p. 21
116 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
117 Ibidem , p. 351
118 Moșe Maur , op.cit. , p. 112
119 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 397
120 P. Johnson , op.cit. , p. 108
121 Noul Testament ,Evanghelia după Matei , 26 , 64
122 I. Rămureanu , Istoria Bisericii Universale , I , Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București , 1987 , p. 88
123 Moșe Maur , op.cit. , p.112
124 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
125 Moșe Maur , op.cit. , p. 113
126 E. Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2002 , p. 392
127 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 352
128 Ibidem
129 J. Eisenberg , op.cit. , p. 82
130 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică, București, 1977
131 M. I. Dimont , op.cit. , p. 116
132 P. Johnson , op.cit. , p. 119
133 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
134 Ibidem , p. 122
135 Ibidem
136 Moșe Maur , op.cit. , p.113
137 P. Johnson , op.cit. , p. 118
138 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
139 P. Johnson , op.cit. , p.118
140 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
141 P. Johnson , op.cit. , p. 120
142 Moșe Maur , op.cit., p.115
143 Ibidem
144 Ibidem , p. 116
145 J. Eisenberg , op.cit. , p. 83
146 P. Johnson , op.cit. , p. 120
147 J. Eisenberg , op.cit. , p. 85
148 P. Johnson , op.cit. , p. 125
149 Moșe Maur , op.cit. , p. 116
150 Ibidem
151 P. Johnson , op.cit. , p. 133
152 M. I. Dimont , op.cit. , p. 183
153 D. Ilinca , op.cit. , p. 22
154 Moșe Maur , op.cit. , p. 117
155 P. Johnson , op.cit. , p. 125
156 J. Eisenberg, op.cit., p.116
157 Ibidem, p. 117.
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Ibidem
161 Vezi Epistola către romani ,1-3
162 Hans Küng,Iudaismul,Editura Hasefer, București, 2005, p.176
163 Emilian Popescu, „ Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină(sec.IV-VI)”,în Studii teologice,seria a II-a, an XLII(1990),nr.5-6,p.59-70
164 Ibidem
165 Sozomen, Istoria bisericească,VII,4, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
166 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
167 Ibidem
168 Theodoret din Cyr,Istoria eclesiastică,traducere și note de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, III,20,1-2
169 Ibidem,III,20,3
170 Ibidem,III,20,4-8
171 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
172 Ibidem
173 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,9; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
174 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
175 Ibidem
176 Ibidem
177 Ibidem
178 J. Eisenberg, op.cit.,p.140
179 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,10; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
180 Idem, XVI,8,16
181 Idem,XVI,8,6
182 Codex Justinianus,Paulus Krueger ed. , Berlin,1954,I,3,56; webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
183 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
184 A. Hârlăoanu,op.cit., p. 425
185 Ibidem,p. 427
186 J.Eisenberg,op . cit., p.99
187 Ibidem , p. 96
188 Ibidem , p.62
189 Ibidem , p.63
190 Max I.Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer, București , 1997 , p.96
191 Ibidem
192 P.Johnson, O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.86
193 J.Eisenberg, op.cit. , p.63
194 Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia ,V, 73, ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași,2003-2007
195 J.Eisenberg , op. cit . , p. 75
196 Ibidem , p.63-64
197 Ibidem, p. 62
198 A. Hârlăoanu, op. cit. , p. 349
199 Hans Küng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005 , p. 153
200 Ibidem
201 Ibidem , p. 154
202 Flavius Iosephus, Antichități iudaice,II,XVIII,III,3,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2001
203 Evanghelia după Matei,27,19
204 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
205 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea,Editura Herald,București,2008, p.26
206 Ibidem
207 Ibidem, p.30
208 Ibidem, p.34
209 Ibidem, p.8
210 Ibidem, p.7
211 Ibidem, p.15
212 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
213 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
214 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
215 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
216 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
217 Ibidem, V,10,3
218 J.Eisenberg , op.cit. , p.88
219 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.211
220 Ibidem , p.212
221 Ibidem
222 Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 2003, p.107
223 J.Eisenberg , op.cit.,p.90
224 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
225 A.Hârlăoanu , op.cit., p.198
226 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
227 Ibidem
228 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.199
229 J.Eisenberg , op.cit. , 129
230 Isidor Epstein , op.cit. , p.157
231 Ibidem, p.159
232 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
233 Ibidem
234 Isidor Epstein , op.cit. , p.159
235 Ibidem , p.160
236 P. Johnson , op.cit. , p.135
237 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
238 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
239 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
240 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
241 P. Johnson , op.cit. , p.135
242 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
243 Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001 , p.5
244 Ibidem , p.7
245 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005 , p.207
246 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 217-218
247 Mirelle Dadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.207
248 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.223
249 Ibidem , p.224
250 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.208
251 Ibidem
252 Ibidem
253 Ibidem , p.209
254 Ibidem , p.210
255 Ibidem , p.211
256 Ibidem
257 J. Eisenberg , op.cit. , p.90
258 Ibidem , p.99
259 Ibidem
260 Flavius Iosephus , Antichități iudaice ,XIII , 354 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer,2007
261 Ibidem , XIV, 131
262 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , I , 190,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
263 Philon , Contra lui Flaccus , 55
264 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.213
265 Ibidem
266 Ibidem
267 Philon, Contra lui Flaccus , 74
268 Ibidem
269 J. Eisenberg , op.cit , p.100
270 Ibidem
271 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.216
272 Philon , Contra lui Flaccus , 57
273 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.217
274 Ibidem
275 Ibidem , p.219
276 Ibidem , p.220
277 Tacit , Anale , 2 , 52 , 2
278 Philon , Contra lui Flaccus , 55-72
279 Ibidem , 84-85 și 95-96
280 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.232
281 Ibidem , p.233
282 Ibidem , p.234
283 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , II , XIII , 8,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
284 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.236
285 Ibidem
286 Ibidem , p.237
287 Ibidem
288 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.277
289 J. Eisenberg , op.cit. , p. 89
290 Ibidem , p.90
291 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.281
292 Hans Küng , op.cit. , p.165
293 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.279
294 Emilian Popescu , „Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca proto-bizantină ( sec. IV-VI )”, în Studii teologice , seria a II-a , an XLII(1990), nr. 5-6, p.59-70
295 Ibidem
296 Ibidem
297 Ibidem
298 Ibidem
299 Ibidem
300 Sozomen , Istoria eclesiastică ,trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899, VII , 4
301 Emilian Popescu , op.cit. , p.59-70
302 Ibidem
303 Ibidem
304 Hans Küng , op.cit. , p.166
305 Ibidem
306 J. Eisenberg, op. cit. , p. 115
307 Hans Kűng, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005, p. 170-172
308 Ibidem, p.170
309 Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Ed. Hasefer , Bucuresti, 2005, p.18
310 Ibidem, p.19
311 Ibidem
312 Ibidem, p. 21
313 Cicero, Pro Flacco, 28, 67
314 M. Hadas – Lebel , E. Starobinski – Șafran, Incursiuni în iudaismul antic, p.292
315 Ibidem, p. 292-293
316 Ovidiu, Arta iubirii,I, traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva, București,1977
317 Suetoniu, ,Viețile celor douăsprezece cezari , Augustus, 76,Editura RAO, București, 1998
318 Seneca, De superstitione
319 Marțial, Epigrame,, VII, 30,35 și 82,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1969
320 Satyricon și Petroniu, fragmentul 37,Editura Paideia,2003
321 Ibidem
322 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73,ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom Iași,2003
323 Iuvenal, Satire, III,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1967
324 Ibidem, IV
325 Ibidem
326 Ibidem
327 Ibidem
328 Tacit, Istorii, V, 4,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002 – explică și de ce
329 Ibidem, V, 3-4
330 Ibidem, V,5
331 Ibidem
332 Ibidem, V,13
333 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari,Domițian, 12,Editura RAO,București,1998
334 Quintilian, Arta oratorică, III, 7, 21,traducere ,studiu introductiv ș.a. Maria Hetco,Editura Minerva,București,1974
335 Minucius Felix, Octavius, VI, 2-3, Les Belles Lettres,Paris,1974
336 Ibidem, X, 4
337 Carol Iancu, op.cit.,p. 26
338 Epistola către Filipeni, 3
339 2 Corinteni,11,22-23
340 Ibidem, 11, 23-26
341 Evanghelia după Ioan, 19,12
342 Ibidem, 19,15
343 Faptele Apostolilor, 2, 22-23
344 H. Kűng, op. cit., p.387
345 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
346 J. Eisenberg, op. cit., p.114
347 Faptele Apostolilor, 5, 29
348 J. Einsenberg, op.cit., p.114
349 H. Kűng, op. cit., p.389
350 Ibidem, p. 389
351 Ibidem
352 Ibidem, p. 390
353 Ibidem
354 Ibidem
355 Ibidem
356 Evanghelia după Ioan, 12,42
357 H. Küng,op.cit., p.391
358 Ibidem
359 Ibidem, p.176
360 Iustin Martirul, Prima apologie,XXXI, în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997
361 Ibidem, XLIX
362 Ibidem, XLVII
363 Ibidem, XLVIII
364 Ibidem, XL
365 Iustin Martirul, Dialog cu Trypho, XVII,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
366 Ibidem
367 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor . Către iudei, I, 1,trad. și note Dumitru Fecioru ,Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2007
368 Ibidem, I,2
369 Ibidem
370 Ibidem
371 Ibidem, I,3
372 Ibidem
373 Ibidem, I , 4
374 Ibidem, I , 5-6
375 Ibidem, I , 6
376 Ibidem, II , 1
377 Ibidem, IV , 1
378 Ibidem, IV , 3
379 Carol Iancu, op.cit., p. 23
380 Ibidem
381 Paul Johnson, op.cit., p. 136
382 Ibidem
383 H. Kűng, op. cit., pag.178
384 Theodoret din Cyr, Istoria bisericească, III , 20,trad. de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1995
385 Ibidem, III , 20, 3
386 Ibidem, III , 20, 4-7
387 Ibidem, III , 20, 8
388 Carol Iancu, op.cit., p. 23
389 Ibidem
390 Ibidem, p. 24
391 Ibidem
392 Ibidem, p. 24 – 25
393 Ibidem, p. 26
394 Ibidem
395 Exod, 20, 4-6
396 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,București, 2003, p. 28-29
397 Ibidem
398 Ibidem, p. 30
399 Ibidem,p.15
400 Ibidem
401 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
402 M. Moldovan, op.cit., p.35
403 Ibidem, p.37
404 Ibidem, p.39
405 Talmud, Editura Hasefer,București,2007
406 M. Moldovan, op.cit., p. 83
407 Cartea lui Daniel,6,11
408 M. Moldovan, op.cit., p. 84
409 Ibidem, p.87
410 Ibidem, p. 122
411 Ibidem
412 Ibidem, p.126
413 Ibidem, p.125
414 Ibidem
415 P. Johnson,op.cit.,p.126
416 Ibidem
417 Ibidem
418 Ibidem
419 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II, XVIII,III,3,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer, București , 2001
420 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
421 Faptele Apostolilor,5,34-39
422 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
423 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
424 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
425 2 Corinteni, 11, 23-26
426 Suetoniu,Viețile celor douăsprezece cezari,Augustus,Editura RAO,București,1998
427 Tacit, Istorii, V,13,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
428 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
429 Dio Cassius, Istoria romană, LXVI,4,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
430 Tacit, Istorii, V, 1,1,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
431 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3,Editura RAO,București,1998
432 Ibidem, VIII, Div. Titus, 5,2
433 Dio Cassius , Istoria romană, LXVI,7,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
434 Evanghelia după Ioan, 12,42
435 Tacit, Istorii, V,5,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
436 Ibidem,V,13
437 Quintilian, Arta oratorică, III, 7,21,traducere Maria Hetco, Editura Minerva , București , 1974
438 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3, Les Belles Lettres, Paris,1974
439 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II,XVIII,III,3,Editura Hasefer, București , 2001
440 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
441 Faptele Apostolilor,5,34-39
442 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
443 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
444 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
445 2 Corinteni, 11, 23-26
446 Suetoniu,Augustus
447 Tacit, Histories, V,13
448 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
449 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
450 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
451 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3
452 Suetoniu, VIII, Div. Titus, 5,2
453 Dio Cassius , Roman History, LXVI,7
454 Evanghelia după Ioan, 12,42
455 Tacit, Histories, V,5
456 Ibidem,V,13
457 Quintilian, Institutio oratoria, III, 7,21
458 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3
ISTORIA ISRAELULUI ANTIC ÎN PERIOADA ROMANĂ și ROMANO-BIZANTINĂ
profesor master Radu-Alin BALAJ
CUPRINS :
IZVOARE SCRISE………………………………………………………………………………..p. 5
IZVOARE ARHEOLOGICE………………………………………………………………….p. 7
CAPITOLUL I: INTRODUCERE-ARGUMENT …………………………………..p. 9
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p. 14
A. CAMPANIA LUI POMPEI……………………………………………..p. 14
B. SITUAȚIA INTERNĂ DUPĂ CAMPANIA LUI POMPEI ( 63 – 37 î.e.n)…p.17
C. A DOUA DOMNIE A LUI IROD ( 37 – 4 î.e.n. )……………..p.22
CAPITOLUL III : SECOLUL I E.N. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p.32
A.DOMNIA LUI ARCHELAU ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . PRIMII PROCURATORI..p.32
B.DOMNIA LUI PHILIPPOS ( 4 î.e.n. – 34 e.n.) . DOMNIA LUI IROD ANTIPA ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) …………………………………………………………………………..p.35
C. DOMNIA LUI IROD AGRIPPA ( AGRIPPA I ) ……………………p.35
D. ULTIMII PROCURATORI . DOMNIA LUI AGRIPPA II ( 49 – 101 e.n. ) . E. PRIMUL RĂZBOI IUDAIC …………………………………………………………p.37
F. EVREII ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVILOR ( 69 – 96 e.n. )….p.42
CAPITOLUL IV : EVREII ÎN SECOLUL ANTONIN
( SECOLUL II E.N.)………………………………………………………………………………p.54
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian …………………………….p.54
B. Al doilea război iudaic …………………………………………..p.55
C. Evreii în secolul II e.n. după al doilea război iudaic……p.58
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III – VI E.N…………………….p.60
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL……………………………………………………………..p.66
CAPITOLUL VII :VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET.
IUDEO-CREȘTINISMUL……………………………………………………………………….p.72
CAPITOLUL VIII : DIASPORA EBRAICĂ…………………………………………….p. 80
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUII(LOR) ÎN TRADIȚIA EBRAICĂ , SCRIERILE GRECO-ROMANE ȘI SCRIERILE CREȘTINE…………………p. 93
CAPITOLUL X: ARTA EBRAICĂ………………………………………………………….p.105
CAPITOLUL XI : CONCLUZII…………………………………………….p.111
CAPITOLUL XII : CONCLUSIONS……………………………………..p.141
CAPITOLUL XIII : Anexe : Lunile și sărbătorile ebraice………………………..p.169
Scurtă cronologie……………………………………………………..p.172
Bibliografie selectivă…………………………………………………p.174
Hărți și ilustrații……………………………………………………….p.184
IZVOARE SCRISE
Aflându-ne în fața unui subiect atât de vast și de sensibil ne-am propus să privim spre realitățile acestei perioade ( apreciabile în timp) ( sec. I î.e.n.-VIe.n.) cu o deosebită atenție și folosindu-ne conștiincios și echilibrat de toate izvoarele care ne stau la dispoziție. Alături de izvoarele arheologice care ne stau la dispoziție ( cercetările arheologice s-au concentrat în special în secolul XX și mai ales din a doua jumătate a secolului XX după constituirea statului Israel-1948,dar cu importante contribuții încă din ultimele decenii ale secolului XIX și în perioada interbelică) și care vor fi prezentate , atât cât ne sunt cunoscute , alăturat acestor pagini , de neocolit și o adevărată sursă de informații o reprezintă izvoarele scrise. În cei privește pe evreii vechi izvoarele sunt cu mult anterioare epocii elenistice , iar în ordonarea izvoarelor scrise care ne prezintă indiferent din ce unghi starea poporului evreu din această perioadă am ținut cont de proveniența și felul acestora .
În privința provenienței avem trei direcții principale: scrierile ebraice ( tradiția ebraică ) prin care s-a perpetuat o frumoasă literatură evreiască ( “Psalmii lui Solomon”, învățăturile lui Șemaia și Abtalion, ale lui Hillel și Șammai, Cartea Henoch, Cartea Jubileelor, Mișna, Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon ) și din care aflăm care erau problemele și aspirațiile poporului evreu , care era poziția autorităților religioase ebraice în relațiile cu ceilalți și care erau amenințările pentru evrei , care existau sau se prefigurau. A doua mare direcție spre care ne-am îndreptat eforturile demersului nostru sunt izvoarele scrise ale autorilor greci și latini care în lucrările lor ating într-un mod tangențial, dar în multe locuri explicit și subiectul care ne interesează. Astfel putem surprinde de la Cicero și Varro( sec. I î.e.n.) până la Dio Cassius , Herodian, Iulian Apostatul , Ammianus Marcellinus, pentru fiecare secol zeci de autori care vin să ne completeze o imagine policromă în ceea ce-i privește pe evrei . Toate aceste informații le-am ordonat , prezentat și analizat într-un capitol separat tocmai pentru că reprezintă o problemă centrală a direcției noastre de cercetare . Următoarea mare direcție o reprezintă odată cu răspândirea creștinismului poziția Apostolilor și Părinților Bisericii ( greci și latini) care a jucat un rol important încă din secolul I e.n. . Vedem cum începând chiar cu Apostolul Pavel sau cu Evanghelia după Ioan se crează o literatură creștină și cum creștinismul se separă treptat de iudaismul care-l persecuta și cum creștinismul condamnă inofensiv și apoi din ce în ce mai virulent autoritățile rabinice și de-a dreptul poporul evreu într-o succesiune de scrieri ale Sfinților Părinți care se întind pe o perioadă de mai multe secole de la Iustin Martirul și până la Ioan Chrisostom , Grigorie de Nyssa , Chiril al Alexandriei , Theodoret din Cyr ( în Orient ) sau Tertullian , Sfântul Augustin de Hippo sau papa Grigore cel Mare ( în Occident ) ( sec. II e.n.-VII e.n.) .
Acestor izvoare scrise indiferent de proveniența lor li s-a suprapus de-a lungul secolelor și o percepție populară care a amplificat imaginea evreului(lor) creând mituri și legende( cu caracter pozitiv sau negativ) . Este posibil ca multe dintre inexactitățile scrierilor autorilor greci și latini ( ca să nu spunem de-a dreptul bazaconii) să fi ajuns la unii dintre ei tocmai pe această filieră populară pentru că ar fi exclus să credem că existau mulți evrei care aplicau pe dos sau altfel regulile religiei ebraice așa cum prezintă unii autori. Aceste mituri în marea lor majoritate cu caracter profund negativ s-au perpetuat prin Evul Mediu până în epoca contemporană.
Alături de scrierile indirecte ( tangențiale , aleatorii ) s-au păstrat până în zilele noastre scrierile unor autori care au analizat și prezentat istoria poporului evreu într-un mod expres, exclusiv, precum ar fi Philon din Alexandria sau Flavius Iosephus în cele două lucrări monumentale ale sale “ Antichități iudaice “ și “ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor”.
Toate aceste izvoare scrise indiferent de formă , proveniență sau conținut, însumate și interpretate într-un mod armonios și echilibrat ne-au putut oferi o imagine mulțumitoare în analiza subiectului tratat.
IZVOARE ARHEOLOGICE
Cercetările arheologice privind istoria poporului evreu s-au intensificat într-un mod deosebit în special după constituirea statului Israel în anul 1948. Acestea continuate cu succes până în zilele noastre au contribuit într-un mod mulțumitor la zestrea de informații referitoare la evrei și la cultura și civilizația lor. Un număr important de sinagogi și morminte au fost cercetate în Palestina. La Tiberias se află mormântul lui rabi Arika , Iochanan ben Zakai și a lui rabi Meir, iar sinagoga de secol IV conține numeroase reprezentări zoomorfe și umane pe mozaicul podelei. Între anii 1905-1926 la Capernaum a fost cercetată o sinagogă , iar în apropierea șoselei Nazaret – Haifa se găsesc sinagoga ,catacombele și mormântul lui Iuda-Ha-Nasi de la Bet-Șearim. Săpături arheologice importante au fost efectuate și în Siria , iar în Irak arheologii evrei nu s-au putut implica direct din cauza problemelor politico-militare, dar au ținut cont de rezultatele oferite de cercetătorii irakieni. În anul 1932 săpăturile arheologice au scos la iveală orașul Dura-Europos în care s-a evidențiat și o sinagogă din 245 e.n. cu inscripții în aramaică, greacă și pahlevi-partă și fâșiile de pergament pe care se observă că sunt pictate temele biblice ( Ieșirea, pierderea Chivotului, Moise , David, Estera) . Cercetările arheologice care au avut loc în nordul Africii ( în special în Egipt ) sunt luate și ele în calcul și sunt interpretate într-un mod util .
Între anii 1963-1965 marele cercetător israelian Yigael Yadin sprijint de mulți arheologi și la fel de mulți voluntari a cercetat la Ierusalim scoțând în evidență numeroase urme arheologice inclusiv din timpul primului război iudaic. Recent se susține că s-ar fi realizat cercetarea integrală a mormântului lui Irod cel Mare. Săpăturile intreprinse de G. L. Harding și Pere de Vaux între anii 1951-1956 au scos la iveală rămășițele sectei de la Qumran de lângă Marea Moartă care au fost analizate minuțios , demonstrându-se că aveau bucătărie , atelier de olărit , un scriptorium , instalații de canalizare sofisticate ( cel mai probabil cu rol în îndeplinirea ritualurilor de purificare ) etc. .
În sud-estul Europei comunități evreiești au fost atestate la Stobi ( Macedonia) , Kreta, Delos, Salone, Senia , Doclea ( Illiricul oriental) , Byzie , Heraclea Perinthos ( Tracia ) , Larissa , Pherae ( Thesallia ) , Achaia , Theba , Argos , Patras , Laconia, Messenia , Tegea sau Oescus. Inscripțiile sunt în marea lor majoritate funerare , cu text scurt , aproape în exclusivitate în limba greacă ( puține în latină, ebraică) . Amănuntele țin de funcția pe care a avut-o defunctul în rândul comunității religioase sau contribuțiile aduse.
Numismatica își aduce și ea contribuția prin deosebit de importantul volum de descoperiri monetare din Israel și din afara lui care confirmă unele momente cu rol comemorativ sau de celebrare .
În Italia începând cu secolul XVII au fost scoase la iveală dovezi ale existenței evreiești din antichitate.
În anul 1961 a fost descoperită sinagoga de la Ostia care s-a apreciat că este din secolul I e.n. peste care s-a puprapus o alta din secolul IV e.n..
Din cele 12 sinagogi de la Roma ( așa cum spun inscripțiile din catacombe) unele au văzut și ele lumina zilei : Augustenses, Agripenses și Herodienses sunt cele mai vechi ( însuși numele indică acest lucru ). Toate aceste sinagogi din Italia sunt orientate către Ierusalim.
În efortul nostru am ținut cont și de rezultatele cercetărilor arheologice , deși ne-am îndreptat atenția în special spre interpretarea izvoarelor scise . Alături de o intensificare deosebită a cercetărilor arheologice după a doua jumătate a secolului XIX observăm și o preocupare mai intensă în privința evreilor de perioadă romană din partea istoricilor care abundă în scrieri contemporane și moderne cu aprecieri din cele mai felurite . Manifestându-ne interesul pentru o cercetare sinceră am încecat să ne menținem pe traseul unei analize cât mai adecvate , echidistante și veridice.
CAPITOLUL I : INTRODUCERE – ARGUMENT .
Drumul sinuos al istoriei antice a poporului evreu ilustrează în bună parte nivelul de dezvoltare politico-militară și socio -culturală a întregului Orient Mijlociu și Apropiat , dar și a Africii de Nord și într-o măsură suficientă, în ultimele secole de dinaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre, ale întregii lumi mediteraneene .
Lucrarea prezentă își propune să prezinte cât mai exact existența poporului evreu din timpul perioadei romane ( cca . 65 î.e.n.-565 e.n.) sub toate aspectele în care acest popor s-a manifestat și să sublinieze în mod obiectiv contribuția și rolul istoric al acestui popor în această perioadă . În opinia autorului în această perioadă evreii sunt un popor conștient , matur și unul dintre actorii principali ,dar nedreptățiți ai lumii mediteraneene . Pentru o mai bună înțelegere a acestei perioade am considerat utilă o scurtă prezentaree a trecutului acestei națiuni până la începutul perioadei romane .
Între secolele XX – XVIII î.e.n. între Eufrat la Răsărit și Nil la Apus s-a născut poporul lui Israel . Acest popor face parte din rândul neamurilor semitice care-și au numele de la fiul mai mare al lui Noe a cărui nume era Sem. Patria de origine a acestora a fost Peninsula Arabică .
Prima jumătate a mileniului II î.e.n. a fost dominată de Egipt și Mesopotamia , evreii nefiind decât reprezentanții unei mici uniuni de triburi din marele trib semitic1 . Din Peninsula Arabică fiii lui Sem s-au îndreptat spre Mesopotamia , iar de aici ei au plecat spre Canaan și Aram ( Siria ) . O altă ramură a pătruns în Egipt . De subliniat este faptul că în Mesopotamia pe lângă nomadismul care-i caracteriza atunci ei dau dovadă de înclinații sedentare . Orașul Ur este orașul în care Terah , tatăl lui Avraam , locuia . De aici Terah se va îndrepta spre orașul Haran .În acest moment vechii evrei erau politeiști .
Avraam este cel dintâi care pune baza monoteismului evreiesc . E l s-a stabilit în Canaan conform Vechiului Testament în urma unei porunci divine : „ Pleacă , părăsește pământul, locul tău de baștină , casa tatălui tău , și vină în țara pe care ți-o voi arăta”2 . Tot Vechiul Testament subliniază prestigiul , cinstea și bogăția lui Avraam și a rudelor sale în epocă . El înfruntă cu succes armatele babiloniene care l-au luat prizonier pe nepotul său Lot . Problema succesiunii preocupă deasemenea pe Avraam . Ismael , părintele lumii musulmane este fiul născut din roaba Agar . El a fost principalul succesor până la nașterea incredibilă a Sarei , soția lui Avraam .
La moartea lui Avraam bazele religiei evreiești erau puse deja. Fiul său Isaac îi urmează . El reușește să întâlnească tradiția locuirii în Canaan prin îmbunătățirile aduse în cultivarea pământului . Lui Isaac îi urmează fiul său Iacov căruia în mod nevoit , relatat de Vechiul Testament , Isaac îi acordă binecuvântarea . „ Iacov era omul integru , plin de virtuți , respectând legile morale”3 .El a avut douăsprezece fii . Printr-o întâmplare tragică , relatată de Biblie , Iosif are parte de un destin aparte . Fiind unul dintre fiii lui Iacov , el este numit de către faraonul Egiptului de atunci în funcția de guvernator și își aduce în cele din urmă familia în Egipt .
Hicsoșii sunt considerați de majoritatea cercetătorilor de origine semită și au cucerit către anul 1730 î.e.n. Egiptul4.În acest mod se poate explica de ce Iosif a fost acceptat mai ușor și a acces la o funcție atât de importantă în Egiptul antic . Hicsoșii și-au stabilit capitala la Avaris , iar evreii devin un adevărat popor .
Înlăturarea dinastiei hicsose către mijlocul secolului al XVI – lea a determinat înrăutățirea poziției evreilor . Regatul Nou este fondat de Ahmosis I . De acum prosperitatea se încheie și devin „o minoritate alogenă și suspectă”5 .
Toată această perioadă de la Avraam la Iosif este cunoscută sub numele de perioada patriarhilor .” Istoria religiei evreilor începe cu chemarea lui Avraam , ales de Dumnezeu din mijlocul populațiilor semite și idolatre , care trăiau în orașul caldean Ur , din sudul Mesopotamiei”6 . Avraam în urma unor învățături de bază propune monoteismul.Biblia relatează că Avraam,Isaac și Iacov comunicau direct cu Dumnezeu .
Trăind în ținutul Goșen evreii au dus o viață izolată în Egipt , iar Ramses al II-lea dornic de construcții mărețe îi va folosi ca mânăde lucru.El a fost cel care a dorit limitarea numărului nașterilor evreilor luând măsuri extreme ca aceea de a ucide nou-născuții băieți din familiile evreiești . Dintre acești nou-născuți Moise va avea un destin aparte fiind descoperit într-o lădiță pe apele Nilului de una dintre fiicele faraonului .Astfel el va crește la curtea faraonului primind o educație aleasă .
Moise este cel care va reuși scoaterea poporului evreu din robie , beneficiind în cele din urmă de acordul faraonului care este înspăimântat de calamitățile care bântuiau în Egipt puse pe seama asupririi evreilor .Acum are loc celebra și misterioasa trecere a Mării Roșii. Scăpați de armatele egiptene evreii îndrumați de Moise se îndreaptă spre Muntele Sinai unde Dumnezeu se va arăta lui Moise și unde se va încheia un Legământ al poporului evreu. În acest mod Moise este „ un inițiator, legislator și conducător , cu multe secole înaintea marilor legislatori ai Eladei , Licurg , Solon , a marilor filosofi cu viziune politică , Platon și Aristotel , și a Legii celor 12 table , gloria Romei”7.
Moartea lui Moise a avut loc în jurul anului 1250 î.e.n., iar după el Iosua Ben Nun pornește cucerirea Canaanului . După ani de lupte grele Canaanul în cea mai mare parte a lui este cucerit de evrei .În jurul anului 1200 î.e.n. Iosua moare la o vârstă foarte înaintată ( 110 ani). Următoarele două secole se scurg pentru evrei într-un mod cu totul nefast . Lipsit de mari lideri ei vor fi în mare măsură tributari canaaniților și filistenilor . „ Biblia descrie pe larg aceste aspecte , ca și reacțiile sporadice ale oponenților legendari care au fost judecătorii : Ghedeon, Ieftae, Samson”8.
În a doua jumătate a secolului XI î.e.n. Samuel a reușit să mobilizeze și să conștientizeze triburile evreiești . El nu a fost deacord însă cu regalitatea pe care poporul o dorea tot mai mult , deși chiar el va unge ca rege pa Saul , din tribul cel mic al lui Beniamin.El a fost uns în anul 1030 î.e.n. . Odată cu regalitatea instituțiile statale încep să se contureze. Luptele pentru independență statală continuă cu popoarele din jur și din interiorul acestei formațiuni statale se ridică un om de origine umilă – David . Urcând în ierarhia militară el va fi cel care-l va înlocui pe Saul în funcția de rege .
Regele David a avut calitățile unui distins om de stat și a reușit ca să facă din regatul său cel mai important stat din Orientul Apropiat și Mijlociu . El și-a învins pe rând dușmanii având o armată regulată și înclinații artistice deosebite . A sprijinit pe fenicieni cu a căror relații a obținut venituri importante și a stăvilit pretențiile filistenilor pe fondul slăbirii puterii Egiptului și Babilonului. Dacă în timpul domniei sale regatul era deosebit de puternic sub toate aspectele , apar însă și disputele între fiii săi care se luptă între ei și Absalom este cel care are curajul de a-l înfrunta direct organizând o revoltă .La sfârșitul domniei și vieții sale David avea de ales între numirea ca rege succesor a lui Adonia sau Solomon . Și-a ținut promisiunea făcută Batșebei , mama lui Solomon și l-a numit rege pe acesta.
Domnia lui Solomon a avut loc între anii 970-930 î.e.n. și se remarcă printr-o prosperitate deosebită a regatului său . Înțelepciunea lui devine proverbială și străduința lui pentru pace o țintă , însuși numele lui provenind din cuvântul ebraic “șalom “(pace ). La începutul domniei Solomon a trebuit să poruncească uciderea lui Adonia care nu se resemnase cu ceea ce David hotărâse în privința succesiunii. El a menținut legături economice și diplomatice excelente cu Egiptul și cu Hiram al Tyrului și a favorizat înrudirile cu aceste mari state ale Orientului antic .
Dându-și seama că de o fluidizare superioară a vieții economice depinde bună starea regatului său și realizând potențialul situării geografice favorabile a țării sale el a inițiat construcția de șosele și a asigurat paza acestora . Marea realizare a domniei sale este , indiscutabil, construirea Marelui Templu proiectat încă din timpul domniei lui David .
“Cu toată înțelepciunea sa , Solomon n-a fost scutit de unele greșeli . El și-a însușit de la regii din Tyr și Egipt , cu care era în relații strînse și neîntrerupte , trufia de a crede că regele este centrul vital al statului , că orice acțiune nu are valoare decât atunci când este aprobată de rege . Că voința regelui trebuie să fie lege”9.Deasemenea îmbătrânind s-a lăsat atras de frumusețea obiceiurilor păgâne îndepărtându-se de litera legilor străbune .Sfârșitul domniei sale a condus la o fiscalitate excesivă care a apăsat asupra poporului sărăcindu-l . „ Doar tribul lui Iuda a rămas credincios dinastiei davidiene , care avea să se unească mai târziu cu tribul lui Beniamin . Celelalte zece triburi , mai puțin potrivnice în fond , regalității – necesară securității lor – decât aristocrației , și l-au alea rege pe Ieroboam( către anul 930 î.e.n. ) “10.Despărțite cele două regate Israel și Iuda în sud vor supraviețui câteva secole . Regatul lui Israel va dispare în anul 721 î.e.n. fiind cucerit de assirieni. Sargon I al Asiriei poruncește deportarea evreilor din cele 10 triburi în locul lor fiind așezați mesopotamieni11 .Regatul lui Iuda cunoaște protectoratul asirian , iar între 640-609 î.e.n. sub conducerea lui Iosia renaște pentru câteva decenii .În cele din urmă Iosia este ucis. În anul 612 î.e.n. babilonienii îi înving pe assirieni.Iuda trece sub protectoratul babilonienilor și o revoltă a populației conduce la o catastrofă . Ierusalimul este cucerit și Templul incendiat în vara anului 586 î.e.n .
„ Israel își va pierde suveranitatea națională și unitatea teritoriului , o importantă parte a populației trăind în ceea ce va numi exilul și rămânând să locuiască acolo . Apare astfel o nouă realitate politică : comunitățile evreiești dispersate , care în limba greacă se vor numi mai târziu diaspora :dispersarea”12 .Începe perioada profeților care în textele lor descriu sfârșitul exilului și întoarcerea în Israel .
În exil evreilor li s-a permis să trăiască destul de compact și chiar în jurul capitalei și nu erau considerați sclavi , ci un popor învins . Deosebit de adaptabili ei au dus o viață prosperă astfel încât în anul 537î.e.n. după ce Cirus a cucerit Babilonul(539î.e.n ) și a propus repatrierea evreilor și reconstruirea Ierusalimului doar o parte a evreilor s-a întors în patrie .În anul 515 î.e.n. Templul a fost terminat și inaugurat13 . Către 450 î.e.n. Neemia și Ezdra vor reface zidurile distruse din ordinul regelui persan . În secolul V î.e.n. beneficiind de îngăduința Persiei iudaismul este înfloritor și în Iudeea și în Persia . Evreii erau apreciați și ca luptători și ca negustori și ca învățați .
În a doua jumătate a secolului al IV î.e.n. ambiția lui Alexandru cel Mare de a cuceri întregul Orient aduce Iudeea pe cale pașnică în mrejele lumii grecești . Victoria macedonenilor asupra persanilor consfințește instaurarea noii puteri în Orientul Apropiat . Moartea acestui mare om al lumii antice a dus la împărțirea imperiului său între diadohi(generalii săi ). Palestina aparținea Egiptului condus de Ptolemaios în secolul III î.e.n. . Dinastia ptolemaică pretindea un tribut anual evreilor nu mare și lăsa o autonomie acestora nesperat de mare
Orașele evreiești cunosc în perioada elenistică o înflorire deosebită . Tot atunci , fapt menționat de scriitorii antici , iudaismul se face cunoscut în toată lumea elenistică și evreii cu adevărat o forță a lumii mediteraneene . Între evreii din țară se disting cei conservatori și cei care acceptau modul de viață elenistic . Diaspora evreiască a fost mai deschisă către elenism , deși nu de puține ori au acceptat chiar moartea pentru credința străbună . Dornici de cunoaștere ei însă n-au putut să ignore , și chiar au contribuit enorm la cultura și știința elenistică .
La începutul secolului II î.e.n. ( 198 î.e.n. ) Antioh al III-lea cel Mare a învins la Paneion pe egipteni și și-a luat în stăpânire Iudeea . În anul 175 î.e.n. Antioh al IV-lea urca pe tronul Seleucizilor. El înnăbușă revolta lui Iason și în anul 168 î.e.n. este învins de Roma14. care-i stopează toate ambițiile . Văzându-și visele spulberate Antioh al IV-lea a dorit să pună jugul asupra Iudeii. Prima măsură a fost interzicerea religiei iudaice , iar apoi a ordonat introducerea statuii lui Zeus Olimpianul în Templu (167 î.e.n. ). Aceste măsuri au rănit profund sentimentul național și religios evreiesc . Persecuțiile nu-i înspăimântau și un preot din Modein pe nume Matatia , din familia Hașmoneilor , și fiii săi Iohanan , Simon , Iuda , Eleazar , Ionatan au organizat rezistența Matatia a murit în anul 165 î.e.n. și a lăsat conducerea fiului său Iuda supranumit Macabeul .
Iuda Macabeul (165-160) a luptat cu succes împotriva sirienilor .Acum ia naștere o sărbătoare importantă : Hanuka care comemorează recucerirea și purificarea Templului . El a pus bazele unei alianțe cu Roma , iar frații săi au continuat lupta împotriva sirienilor . Fratele său Simon a fost numit Mare Preot și prinț al iudeilor , a bătut monedă și era un aliat al Romei . Se constată acum primele contacte semnificative ale Iudeii cu Roma .
În cele din urmă dinastia hașmoneilor este stăpână pe situație . Fiul lui Simon , Ioan Hircan ( 134-104) domnește într-o Iudee independentă . Aristobul I ( 104-103) este primul care poartă oficial titlul de rege și este urmat de Alexandru Ianea (103-76), de Salomeea Alexandra (76-67) și de Aristobul al II-lea (67-63).Aceștia reușesc să mențină regatul lui Israel și să-l întărească.Viața politică și religioasă din timpul dinastiei hașmoneilor se cristalizează în jurul fariseilor și saducheilor15 .
În anul 67 î.e.n. la moartea Salomeei Alexandra , fiii ei Hircan și Aristobul luptau pentru coroana Iudeii . Având sprijinul saducheilor Aristobul a domnit câțiva ani într-o perioadă tulbure .
Și din aceste momente expunerea acestei introduceri ajunge până în perioada pe care lucrarea de față își propune să o prezinte . Preocupat încă din copilărie de istoria acestui popor , mărturisesc că am și am avut o slăbiciune aparte față de religia evreilor și de creștinismul care se desprinde din cadrul acestei religii . Deși la un prim contact cu istoria evreilor perioada stăpânirii romane ar părea mai puțin interesantă, cred că o aplecare spre cunoașterea acestor timpuri poate lămuri în mod satisfăcător tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu și cu contemporanii lor din Europa și Orientul Apropiat și Mijlociu . Cred că acum au avut loc evenimente și începutul unor procese istorice care au deschis calea spre o evoluție care a marcat adânc mentalitatea și progresul uman pe o arie geografică extinsă și pe o perioadă multimilenară.
Argumentul forte al efortului meu îl constituie vivacitatea , identitatea proprie și originalitatea acestui popor care este unul dintre actorii principali ai Orientului și Occidentului în această perioadă atât sub aspect cultural , cât și spiritual .Sub vremi sau deasupra lor , despărțiți sau împreună , pe ansamblu credința lor a fost că în cele din urmă steaua lor va străluci cel mai puternic . De subliniat este faptul că evreii au fost conștienți de maturitatea propriei culturi și civilizații de-a lungul secolelor , luptând pentru ele și opunându-le cu îndârjire modului de viață elenistic și roman.
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. în istoria lui Israel
A:Campania lui Pompei
Secolul I î.e.n. reprezintă în istoria Asiei Mici și a Orientului Apropiat o perioadă importantă care merită o atenție și o apropiere mai reală pentru a înțelege fie și numai în parte situația geo-politică și strategică a acestor regiuni și a forțelor din aceste teritorii aflate într-o ciocnire violentă și de bună vreme continuă .
Situația internă a statului roman a cărui forță începe să devină de netăgăduit și majoritară și în aceste regiuni permite identificarea a numeroase probleme care au stopat expansiunea hotărâtă spre vestul asiatic a trupelor romane . Starea internă a fost și ea în bună măsură o altă cauză a încetinelii .La nordul Dunării se cristaliza puternicul nucleu statal al lui Burebista , în timp ce în Asia Mică “barbarul elenizat “ Mithridate VI Eupator duce lupte înverșunate și nu de puține ori încununate de succes împotriva expansiunii romane în Orientul Apropiat . Marele Sulla însuși abia oprește în al II-lea război mithridatic curajoasa pătrundere în Grecia a marelui rege Mithridate VI Eupator16.După retragerea lui Sulla situația internă a statului roman se înrăutățește prin revolta lui Sertorius , Pompeius Magnus ( 106-48 î.e.n.)ducând lupte grele în anul 76 î.e.n. în Spania17 , iar apoi armatele romane sunt greu încercate prin răscoala lui Spartacus care era înnăbușită în anul 71 î.e.n.18 .Cu toate aceste evenimente , de care se știe sigur Mithridate VI Eupator nu era străin , statul roman mult prea viguros pentru a fi pus în pericol de moarte rezistă și chiar impune mult respect și promite ”răsplată” agitatorului.
În acest tablou general care sugerează agitație , neliniște , tulburare , ca de atâtea ori însă , are loc decăderea treptată a forțelor statale pe care le constituia Egiptul elenistic (ptolemeic) și Regatul Seleucid din Asia Mică . Roma în urma unui război lung ( 133-129 )19 anexează Pergamul și e prezentă în acest teritoriu . Pe fondul slăbirii și decăderii regatului seleucid are loc creșterea puterii și emanciparea de sub tutela și stăpânirea străină a unor regiuni cum ar fi Iudeea sau teritoriile arabilor nabateeni. Forța acestor regate a devenit atât de importantă încât apar conflictele .
„Într-o noapte , Hyrcan și Antipater părăsesc pe ascuns Ierusalimul și se duc la regele arab Aretas , care-și avea reședința în fostul oraș edomit Petra . Aretas era dispus să-l sprijine cu armata sa pe Hyrcan II în schimbul cedării a douăsprezece orașe de pe coastă”20 .Acesta a trimis împotriva Iudeei o armată de 5000 de oameni fiind asediat Ierusalimul doar zidurile lui groase făcând o rezistență de câteva luni de zile.
În primăvara anului 65 î.e.n. Ierusalimul era asediat și lupta internă nu dădea semne de progres . „Criza internă din Iudeea a coincis o vreme , cu criza generală care domnea în întreaga Asie Orientală . Așa cum , în secolul IV î.e.n. , luaseră avânt monarhiile Seleucizilor și Ptolemeilor pe ruinele Imperiului Persan , tot astfel , descompunerea acestor monarhii a creat acum condițiile favorabile pentru expansiunea Romei în Orient . În deceniul al VII-lea î.e.n. Roma stăpânea aproape toate popoarele din Asia Mică , jefuindu-le bogățiile . Războiul fratricid care bântuia Iudeea a oferit romanilor pretextul de a interveni , valorificându-și pretențiile”21.
După înnăbușirea răscoalei lui Spartacus (71 î.e.n. ) Pompei se implică în mod hotărât în soluționarea problemei Asiei Mici . În anul 66 î.e.n. el este numit comandant suprem și pătrunde în Pont cu 60000 de oameni , Mithridate VI Eupator neputând să-i opună decât cu ceva mai mult de jumătate. În luptele din Armenia Mică oastea mithridatică a fost spulberată , Mithridate scăpând cu fuga . În cele din urmă el se sinucide , fiind trădat de propriul fiu și de armată . Având puteri nelimitate Pompeius Magnus s-a comportat ca un stăpân absolut .
În lucrarea sa “ Antichități iudaice “ Iosephus Flavius spune în cartea a XIV, capitolul II, 3 sintetizând : „Între timp , Pompeius , care se afla în Armenia și mai purta război ce Tigranes , l-a trimis în Siria pe Scaurus . El a ajuns la Damasc , unde s-a întâlnit cu Lollius și Mettelus , care cuceriseră de curând orașul , apoi a plecat de grabă în Iudeea . Cum a sosit acolo , s-au și înfățișat la el atât solii lui Aristobul , cât și cei ai lui Hyrcanos , ambii recurgând la ajutorul lui . Aristobul i-a făgăduit drept răsplătă 400 de talanți și nici Hyrcanos n-a promis mai puțin; el a acceptat oferta lui Aristobul , deoarece era om mai bogat și mai generos , având pretenții mai mici , în timp ce Hyrcanos fiind mai sărac și mai zgârcit , pentru promisiunile sale mai nesigure , cerea mult mai mult . Căci nu era același lucru să cucerești un oraș , de departe cel mai fortificat și puternic , sau să alungi niște fugari și o ceată de nabateeni încă nedeprinși cu treburile războiului . De aceea , Scaurus s-a înțeles cu Aristobul , i-a primit banii și l-a scăpat de asediu , poruncindu-i lui Aretas să se retragă , ca să nu fie declarat dușmanul romanilor . Scaurus s-a întors la Damasc , iar Aristobul a pornit cu oaste mare împotriva lui Aretas și Hyrcanos , i-a întâlnit în locul numit Papyrion , i-a biruit și ucis vreo 6000 de dușmani , printre cei căzuți fiind și Phallion , fratele lui Antipater “.
Luptei pentru putere dintre Hyrcan al II-lea și Aristobul al II-lea (frați) i s-a adăugat o a treia partidă care dorea nici mai mult nici mai puțin decât desfiiințarea regalității și restaurarea regimului teocratic în Iudeea . Aceștia erau din aripa extremă a fariseilor . Analizând situația Pompei le-a spus că dorește ordine în Iudeea22 .Sub mantia arbitrajului Pompei dorea transformarea Iudeii în provincie romană după ce va fi terminat expediția împotriva regelui arab Aretas .
Sprijinit de Hyrcan II și măgulind pe Aristobul II , Pompei spera impunerea primului în cele din urmă . Intențiile sale au fost însă bănuite de Aristobul care se retrage din campanie la Alexandrium ( nordul orașului Ieriho ) așezată pe un vârf de munte23 , sperând să ducă acolo cu succes lupta pentru menținerea patriei dusă și de înaintașii săi Hașmonei . Forțele armate sporite ale lui Pompei care abandonase expediția împotriva arabilor în favoarea cuceririi Iudeii l-au făcut pe acesta să se predea .
Primind îngăduința de a merge la Ierusalim Aristobul II a început să organizeze rezistența armată , dar din nou un potențial aliat – Mithridate VI Eupator – moare ușurând misiunea și operațiunile lui Pompei .
Gabinius , reprezentantul lui Pompei , a încercat să convingă patrioții evrei să renunțe la luptă . Nici măcar arestarea și capturarea regelui Aristobul nu i-a convins , ci dimpotrivă i-a motivat și mai mult . Ei s-au retras pe muntele Templului .
Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului și succesul a fost facilitat de informația conform căreia evreii în ziua de șabat aveau voie să lupte numai pentru a se apăra de un atac major care i-ar fi amenințat pe toți , nu puteau însă preveni un atac în această zi . Acest aspect este subliniat de Strabon în cartea XVI , 2,40 : „ Pompeius a cucerit Ierusalimul așteptând , după cât se spune , ziua lor de abstinență , când iudeii se țin departe de orice lucru “ . Dacă zidurile orașului le-au fost cel mai mare aliat în curând catapultele au pregătit intensiv prăbușirea zidurilor . Mașinile de asediu au fost aduse din Tyr.
“ Antichități iudaice “ ale marelui învățat Flavius Iosephus vin să adeverească marile crime pe care le-au săvârșit romanii lui Pompei atunci în cartea XIV, capitolul IV, 3 : „Așadar când au priceput acest lucru , în zilele denumite de noi Șabat , romanii nu-i mai împroșcau cu pietre pe iudei , nici nu porneau lupta cu ei , ci își înălțau valul de pământ și turnurile , aducându-și mașinile de război ca să le folosească a doua zi . Cât de neasemuită este evlavia noastră față de Dumnezeu și cu câtă râvnă îi respectau legile , reiese limpede din faptul că în timpul asediului , preoții n-au fost împiedicați de frică de la celebrarea ceremoniilor sacre . De două ori pe zi , dis-de-dimineață și la ora nouă , ei își îndeplineau la altare sfânta lor misiune și nu -și lăsau deoparte jertfele nici când asediul pricinuia o nenorocire . De pildă , cu prilejul cuceririi orașului în a treia lună a asediului , într-o zi de sărbătoare , la cea de-a o sută șapte zeci și noua Olimpiadă , sub conducerea consulatului lui Gaius Antonius și Marcus Tullius Cicero, când dușmanii care năvăliseră îi ucideau pe toți cei aflați în templu , cei ce aduceau jertfe continuau să îndeplinească întocmai ceremonia sacră și nici teama pentru propria viață , nici mulțimea căsăpiților din jurul lor nu i-a determinat să fugă , ci au preferat să-și îndure propriul inevitabilul sfârșit lângă altare decât să încalce vreun precept al legilor străbune . Că acestea nu sunt numai vorbe menite să aducă proslăvirea unei evlavii închipuite , ci purul adevăr , o mărturisesc toți cei care au descris faptele lui Pompeius , printre care Strabon , Nicolaos și în afara lor Titus Livius , autorul istoriei romanilor” . Strabon în Geografia XVI, 2,40 scrie următoarele : „ După ce turnul cel mai mare s-a prăbușit sub loviturile mașinilor de asediu aduse de romani , ruinarea lui a făcut o spărtură prin care dușmanii au și pătruns înăuntru . Cel dintâi a sărit peste zid fiul lui Sulla , Faustus Cornelius , cu oștenii săi , apoi în alt loc centurionul Furius și însoțitorii lui și, alături de amândoi Fabius , deasemenea centurion , cu puternicele lui trupe . Baia de sânge s-a revărsat peste tot . Iudeii au fost măcelăriți în parte de romani , în parte de concetățenii lor , alții s-au aruncat în râpele abrupte sau au ars în casele incendiate de ei , neputând să îndure soarta care-i aștepta . Din rândul iudeilor au pierit vreo 12000 , dar romanii au avut pierderi neînsemnate . A fost capturat chiar și Absalom , unchiul și socrul lui Aristobul . N-a fost în schimb mică pângărirea suferită de templu care nu mai fusese călcat de niciun picior și nici văzut de ochi de profan . Căci Pompeius , împreună cu câțiva din suita lui au pătruns în interior și au văzut ceea ce nu era îngăduit nici unuia dintre muritori , cu excepția Marelui Preot “ . Aceste evenimente au avut loc în anul 63 î.e.n. când la Roma renumitul orator Cicero avea onorantul titlu de consul .
„ Pompei a pornit la instaurarea unei noi ordini în Iudeea . Aceasta a devenit tributară Romei și a fost transformată într-un stat autonom , sub protectorat roman . Lui Hyrcan al II-lea i s-a retras titlul de rege , fiind investit Mare Preot și prinț autonom ( etnarch ) . Zidurile Ierusalimului au fost dărâmate până la temelii . Iudeea era tratată ca o țară cucerită , pusă sub autoritatea lui Antipater , numit administrator al țării . Toate localitățile de pe coastă – Iaffa , Gaza etc. , precum și orașele de pe Iordan și din centrul Israelului , cu Samaria și alte orașe , toate recucerite cu mari jertfe și încorporate Iudeei de către Hyrcan și Alexandru Ianai – i-au fost luate din nou Iudeei , anexate posesiunilor romane proaspăt cucerite și puse sub jurisdicția guvernatorului din Siria . Iudeea devenea astfel un stat foarte mic . Numele oficial al țării este schimbat din ebraicul Iehuda în Iudeea”24 . .
Intrarea triumfală a lui Pompei în anul 61 î.e.n. în urma campaniei din Asia se făcea cu Aristobul alături de alți principi asiatici .
B: Situația internă după campania lui Pompei ( 61 î.e.n. – 37 î.e.n. )
Între timp guvernatorul Siriei – Aemilius Scaurus a organizat o expediție împotriva Petrei – capitala arabilor , dar n-a reușit decât să devasteze împrejurimile acesteia . La fel Alexandru , fiul lui Aristobul care a reușit să scape de drumul înjositor la Roma a reușit să adune peste 1000 de oșteni și a întărit fortărețe la Alexandrion și Machaerus din munții Arabiei25 .Aulus Gabinius , guvernatorul Siriei între anii 57-55 a venit împotriva lui împreună cu Marc Antoniu și alți generali . Armata lui Alexandru a pierdut câteva mii și Alexandru a trimis în cele din urmă o solie prin care cerea iertare și a predat fortărețele Hyrcania , Machaerus , Alexandrion . Gabinius a hotărât să le dărâme .
Agitațiile au continuat și Aristobul fugind din Roma și ajuns în Iudeea a reușit să adune în jurul său oameni în special din jurul Hyerossolimei unde un subcomandant pe nume Peitholaus a trecut cu o mie de oameni de partea lui . Lui Aristobul i s-au mai alăturat numeroși nemulțumiți , dar aceștia erau neinstruiți și neînarmați . Contactul cu trupele romane a însemnat o înfrângere enormă pentru oastea lui Aristobul . Peste 5000 de oameni au pierit pe câmpul de luptă , restul împrăștiindu-se . Aristobul și fiul său Antigonos s-au retras la Machaerus cu puțini oameni și după o scurtă rezistență ( 2 zile ) au fost făcuți prizonieri și trimiși la Roma unde au fost ținuți închiși sub o mare observație .
Gabinius a organizat o expediție împotriva parților , dar a fost nevoit să se întoarcă spre Egipt , sprijinit de iudeii din Pelusion , dorind să restabilească pe Ptolemeu . La reîntoarcere Iudeea și Siria erau din nou frământate . Alexandru , fiul lui Aristobul , cu o oaste mare instiga la răscoală și ucidea romanii prinși . Gabinius a apelat la Antipater pentru a convinge pe răzvrătiți , dar Alexandru nu a putut fi convins în nici un fel . Lupta s-a dat lângă muntele Itabyrion unde Alexandru a pierdut 10000 de luptători .
Considerat ca un general de succes în Orientul Apropiat Gabinius s-a retras la Roma lăsând provincia sub conducerea altui mare general roman – Crassus . El este unul dintre cei trei generali romani ai triumviratului încheiat după retragerea lui Sulla . Aceștia au împărțit provinciile Republicii romane după cum urmează : Pompei în Spania , Cezar în Gallia și Crassus în Asia .
Dornic de a se impune în Orient generalul Crassus a dorit foarte mult supunerea marii puteri estice pe care o reprezenta statul part . Atras de bogățiile Iudeii , și având nevoie de tot ceea ce era prețios pentru reușita expediției sale , marele general a luat banii din Templu pe care Pompei nu-i atinsese și chiar aurul din sanctuar care a fost estimat la 8000 de talanți .
Flavius Iosephus atenționează în Antichități iudaice XIV,7,2 : „ Nu trebuie să mire pe nimeni faptul că în templul nostru s-au strâns atâtea bogății , deoarece toți iudeii de pe fața pământului , cei din Europa deopotrivă cu cei din Asia , și-au adus multă vreme darurile lor aici “. Suma de care Crassus a privat națiunea evreiască a reprezentat enorm de mult în lumea antică . Pentru a face o comparație Cezar cerea Egiptului dinainte de a deveni provincie romană 6000 de talanți pe an pentru ca regalitatea ptolemeică să se mențină , iar Egiptul se știe că era una dintre regiunile cele mai productive din antichitate .
A. Hârlăoanu în lucrarea sa “ O istorie a mozaismului și a Israelului antic “ după ce arată că piosul trezorier Eleazar s-a asigurat că Crassus nu se va atinge de Tezaurul din Templu prin oferirea unui obiect lucrat din aur masiv , lucrat artistic pe lângă suma de bani și că generalul promisese că nu se va atinge de Templu , tot el continuă : „ Dar ce reprezenta o promisiune făcută de un roman unui biet iudeu ? Crassus a furat din Templu toate vasele de aur , de o valoare inestimabilă . Acest fapt comis de unul dintre conducătorii Republicii romane a rănit profund sentimentul național-religios al poporului evreu “26 .
Încrezut , înfumurat , acoperit de laurii succeselor , bogățiilor , funcțiilor dobândite , sigur de victorie , el se va avânta peste măsură în teritoriul inamic , inamic care se afla într-un moment de glorie și se poate spune aproape de neînvins în apărare . Generalul Crassus va pieri înfrânt de regele parților Orodes în sângeroasa bătălie de la Carhae în anul 53 î.e.n. . A scăpat doar Caius Cassius Longinus cu puțini ostași care au asigurat retragerea oștirii înfrânte în Siria apărând cu mult zel provincia de frecventele incursiuni ale parților .
Poporul evreu s-a mobilizat revoltat la culme de ceea ce săvârșiseră romanii. Generalul evreu Pitolaus cu numeroși ostași s-au răsculat împotriva lui Cassius . Lângă lacul Tiberiada s-a dat lupta și 30000 de ostași au fost vânduți ca sclavi .
Moartea generalului Crassus a dus imediat la încetarea existenței trimviratului , începând un puternic război civil între Cezar , reprezentantul acum al popularilor și Pompei reprezentantul optimaților . Pompei a fost nevoit împreună cu Senatul să se retragă în Grecia ( martie 49 î.e.n. ) , iar Cezar a trecut din Gallia în Italia la Roma .
Vrând să câștige poporul evreu de partea sa Cezar l-a eliberat pe Aristobul și l-a trimis în Siria cu două dintre legiunile sale , dar adepții lui Pompei l-au otrăvit astfel încât sprijinitorilor lui Cezar din Asia Mică nu le-a rămas decât să-l înmormânteze . Quintus Mettelus Scipio , socrul lui Pompeius ( guvernator al Siriei 49 î.e.n. ) a ordonat uciderea lui Alexandru , fiul lui Aristobul din ordinul lui Pompei în urma unei judecăți scurte .
Anul 48 î.e.n. a adus lupta dintre cele două mari tabere conduse de marii generali ai Romei antice care au fost Cezar și Pompei . La Pharsalos ostașii lui Cezar inferiori ca număr , fără prea mult credit , au obținut victoria . Retras spre Egipt Pompei este ucis de către regele ptolemeic după un sfat cu cei apropiați . Totuși Cezar continuă campania spre Egipt și odată debarcat era cât pe ce să cadă victimă , plătind poate chiar cu viața ,a propriei avântări și a propriului succes .Populația Egiptului îi era ostilă , iar debarcarea cu efective puține primejdioasă . Șansa lui Cezar a fost că a avut de partea lui pe Antipater . Acesta a rămas ascultător lui Pompei atâta timp cât nu l-a putut combate , dar apoi a trecut bucuros de partea lui Cezar . În momentele pătrunderii lui Cezar în Egipt , Antipater a reușit strângerea de 3000 de evrei din cei mai buni luptători . Mai mult armata regelui Pergamului , evreii numeroși din Egipt , soldații din unitățile romane , căpeteniile arabilor și întreaga Sirie a urmat exemplul lui Antipater , sprijinind pe Cezar . Contribuția armatelor acestor regiuni în special a lui Antipater a fost enormă la succesul campaniei din Egipt a lui Caius Iulius Caesar .
„ Drept răsplată pentru serviciile aduse , Cezar l-a făcut cetățean roman , l-a numit prinț ( etnarh ) al Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și a scutit-o de plata oricărui tribut către Roma , precum și de trimiterea de recruți . Cezar le-a permis evreilor să reclădească zidurile Ierusalimului dărâmat de Pompei . A retrocedat o serie de orașe , printre care și orașul Iaffa , ceea ce deschidea Iudeei din nou accesul spre comerțul mondial . Hyrcan al II-lea fu confirmat Mare Preot . Cezar a îngăduit oficierea publică a serviciului divin , organizarea de colecte pentru Templul din Ierusalim și administrația autonomă a justiției . Cezar a acordat protecția sa tuturor coloniilor evreiești din țările supuse Romei . Iudeii din Alexandria au obținut de la Cezar drepturile lor politice , între altele și pe acela de a fi conducători ai națiunii lor . Iudeii din Asia Mică , cărora cetățenii greci vroiau să le interzică liberul exercițiu al religiei lor , au primit confirmarea drepturilor religioase . De asemenea comunitatea evreiască din Roma se bucura de deplină autonomie cultural-religioasă”27.
Istoriograful Suetonius confirmă că moartea lui Cezar în urma celebrului asasinat a aruncat pe evrei și coloniile evreiești într-un doliu neprefăcut .
Moartea lui C.I.Caesar a adus din nou armatele romane în stare de război și întreaga lume mediteraneană într-o forfotă și agitație deosebite . Cassius unul din marii organizatori ai asasinatului lui Cezar a plecat în Siria și Iudeea cerând tributuri mari populației , vânzând ca robi cetăți întregi( Gophra, Emmaus ) .
Adversarul lui Antipater a fost Malichos care tolerat a reușit după mai multe încercări să-l otrăvească pe cel dintâi .
Antipater a fost dintre cei ce promova propria-i guvernare și da sprijin romanilor , lăsând mai la urmă interesele poporului evreu. El a reușit să numească în funcția de guvernator al Galileei pe fiul său Irod ( Herodes ) , iar Ierusalimul îl dă pe mâna unui alt fiu – Fasael .Toate aceste numiri au avut ca efect și scop subminarea puterii lui Hyrcan al II-lea care avea un comportament șovăelnic și nehotărât .
Ucigașul lui Antipater , Malichos , a devenit bineînțeles dușmanul declarat al fiilor acestuia . Irod urmărea eliminarea acestuia printr-un război , în timp ce Phasael dorea moartea lui Malichos fără a provoca un război civil prin vreun vicleșug . Cassius sprijinea și el idea înlăturării lui Malichos și în cele din urmă acest lucru s-a realizat . Malichos a fost victima jungherelor tribunilor primind astfel plata cuvenită pentru uciderea lui Antipater .
La plecarea lui Cassius din Siria a izbucnit în Iudeea o răscoală condusă de Helix , un patriot evreu , care cu sprijinul tacit al lui Hyrcanos a încercat să înlocuiască oștile conduse de Herodes și Phasael . În cele din urmă după câteva eșecuri Phasael a reușit să înnăbușească răscoala, fiind ajutat de Herodes ( Irod), însănătoșit , la cucerirea tuturor fortărețelor . După aceste evenimente Antigon , fiul lui Aristobul , a încercat înlăturarea lui Irod de la domnie , dar Irod a rezistat și a intrat în Ierusalim primind lauri de la Marele Preot Hyrcan . Mai mult Marele Preot conștient de puterea lui Irod l-a primit în familie , logodindu-l cu nepoata sa Miriam , fiica nepotului ucis, Alexandru. Irod a pătruns în acest mod în familia Hașmoneilor păstrând intactă toată poziția tatălui său Antipater și având sprijinul fratelui său Phasael .
Moartea lui Cezar a produs în cele din urmă cel de-al doilea triumvirat format din Marc Antoniu , Octavian și Lepidus .Cu toate străduințele și tributurile impuse de Cassius și Brutus în Orient , trupele republicane conduse de aceștia doi pierd marea bătălie de la Philipi în anul 42 î.e.n. . Octavian Augustus s-a dus după victoria de la Philippi în Italia în timp ce Marc Antoniu a plecat în Asia unde-l așteptau plângerile fruntașilor evrei care acuzau pe Herodes și pe Phasael de subjugarea poporului evreu . Poziția lui Irod și Phasael era amenințată , dar Irod a reușit să câștiga de partea lui pe Marc Antoniu prin supunere și mituire în ciuda plângerilor robilor iudei . Pe Irod și pe Phasael el i-a numit tetrarhi ( principi parțiali ) ai Iudeii în anul 41 î.e.n. . Hyrcan al II-lea era etnarh numai onorific , iar poporul evreu vedea eliberarea de sub puterea Romei și a protejaților săi prin Antigon , fiul regelui Aristobul .
Călătoria lui Marc Antoniu în Asia s-a continuat cu o vizită în Egipt unde o întâlnește pe Cleopatra VII , regina Egiptului . Această regină a reușit să schimbe destinul lui Marc Antoniu , distrăgându-i acestuia atenția de la mersul vieții politico-militare din Orient și din Europa . Această pasiune pentru marea regină a Egiptului ptolemeic l-a costat sume imense pe Marc Antoniu și deasemenea a pierdut mult timp pe care l-ar fi putut valorifica într-un mod mai favorabil . Provinciile orientale și Iudeea , deci , au simțit din plin impozitele împovărătoare sporite de corupții funcționari romani , pasiunea triumvirului care sacrifica mitul generalului roman sobru , hotărât , eficient , în schimbul unei vieți de huzur , fără gânduri , de rege elenistic . Toate aceste probleme nu au adus decât la o nemulțumire generală în Asia Mică , Siria și Iudeea care au căutat în modul cel mai rapid cu putință alianța cu puternicul regat estic al parților , dorind eliberarea de sub dominația romană .
Regatul parților era în acele momente unul foarte puternic și cu oscilațiile inevitabile pe care le acumulează fiecare organizație statală , acest regat va rămâne unul dintre pericolele majore și rivalul principal în Orient al sfârșitului Republicii și a împăraților romani . Pacorus , fiul regelui Orodes ( 57-37 î.e.n. ) , învigătorul lui Crassus , era coregent și a invadat Siria . Antigonos i-a căutat alianța promițându-i 1000 de talanți și 500 de femei dacă va reuși să-l înscăuneze și să ucidă pe Irod . Pacorus și Barzaphanes au realizat campania pentru înscăunarea lui Antigonos , unul pornind pe țărmul mării , celălalt pe partea centrală . Această campanie a parților a avut loc în anul 40 î.e.n. , fiind încurajată de războiul civil din statul roman , iar patrioții evrei ,luptători pentru restaurarea regatului Hașmoneilor , au fost deosebit de entuziasmați . În Ierusalim a izbucnit o luptă crâncenă între susținătorii hașmoneilor și antipatrizi , Irod și Phasael fiind nevoiți să se retragă în palatul lui Hyrcan al II-lea. Orașul era suprapopulat din cauza sărbătorilor și atât pelerinii ,cât și locuitoriii erau de partea lui Antigon . Pe acest fond tulbure din capitala țării a avut loc intrarea trupelor parte ale lui Pacorus și Barzafern. Pacorus avea cartierul general în Galilea unde i-a chemat pe Phasael și Hyrcan II pentru tratative și i-a arestat .Irod a reușit să fugă împreună cu familia și cu cei rămași devotați la Petra ,fiind urmărit și hărțuit permanent de cete de evrei nemulțumiți . Mai întâi el s-a oprit la Thresa din Idumeea unde era fratele său Iosephus .
Phasael și Hyrcan II au fost predați de parți lui Antigonos . Phasael conștientizând că-l așteaptă o moarte dezonorantă s-a sinucis , iar lui Hyrcan al II-lea pentru a-l face indisponibil pentru funcția de Mare Preot , Antigonos a ordonat să i se taie urechile , legea iudaică interzicând pentru această funcție neintegritatea teritorială 28 .În cele din urmă el a fost dus în captivitate la Babilon29 .
Mulțumiți de realizările campaniei parții s-au retras și Antigon devenea rege independent cu titlu dublu de rege și Mare Preot și și-a adăugat deasupra numelui grecesc și pe cel ebraic de Matitiahu .
Anul 40 î.e.n. aduce un nou rege în Iudeea , Regatul Hașmoneu părând că se deștepta . „ Monedele bătute de el purtau inscripția , atât în limba ebraică – Matitiahu , Hakohen Hagadol -( Matitiahu Mare Preot ) , cât și inscripția în limba greacă -Basileos Antigon ( Regele Antigon ) ; ca emblemă figura fie un spic de grâu înflorit , fie un corn al abundenței”30.
Antigon a domnit între anii 40-37 î.e.n. și a reușit să alunge garnizoanele romane care mai staționau în fortărețe . Scurta sa domnie nu a fost în măsură să înregistreze ceve glorios cu adevărat . Ultimul hașmonean nu a posedat nici una din calitățile unui mare conducător de stat de care avea nevoie Iudeea în acele vremuri . A încercat să înfrângă Massada unde se găsea fratele lui Irod -Josephus ( Iosif ) .
Alfred Hârlăoanu a fost de părere că dacă ar fi avut o clarviziune politică asupra lucrurilor ce se întâmplau în Orientul Mijlociu, Antigon ar fi reușit să-și mențină conducerea regatului și să și-o consolideze . Ar fi putut menține alianța cu parții și ura dintre parți și romani pentru realizarea propriilor interese . Avea deasemenea și sprijinul poporului pe care în cele din urmă și l-a îndepărtat ușor și n-a știut să-și apropie pe Șemaia și Avtalion cei mai de seamă membri ai Sanhedrinului .
În tot timpul domniei lui Antigon , Irod n-a pierdut timpul de pomană .Dacă n-a primit sprijinul arabilor el s-a îndreptat către Egipt la Antoniu și Cleopatra . Regina a mers atât de departe cu gestul de bunăvoință și apreciere încât i-a oferit conducerea propriei armate , dar el a refuzat . Dorea cu deosebire doar coroana Iudeei.
În dorința lui nemăsurată de a deveni rege al Iudeei s-a îmbarcat din Alexandria spre Roma prin Pamfilia , Rhodos , Brundisium . Șansa a fost de partea lui deoarece a sosit la Roma atunci când Antoniu și Augustus se împăcaseră . El a fost copleșit de intențiile și onoarea acordate și de Antoniu și mai ales de Octavian Augustus , iar hotărârea Senatului a confirmat prestigiul lui Irod la Roma și dorința Romei de a se implica mai hotărât împotriva regatului parților și în mod automat împotriva lui Antigon . Irod a obținut recunoașterea domniei de către Roma la sfârșitul anului 40 î.e.n. .
La mijlocul anului 39 î.e.n. Marc Antoniu a trimis în Asia Mică pe comandantul P. Ventidius Bassus cu ordinul de a respinge pe parți din Siria și de a o recuceri . El a pătruns și în Iudeea cu scopul de a ajuta pe Iosif , fratele lui Irod , dar mai ales de a obține o sumă cât mai mare de la Antigonos .
Irod revine și el din Italia în Galileea împotriva lui Antigonos . A reușit să strângă armată numeroasă atât dintre străini cât și dintre conaționali de ai săi edomiți ( idumei ) . Ventidius era ocupat cu stingerea revoltelor din orașele siriene în timp ce Silo bătea pasul pe loc în Iudeea posibil mituit de Antigonos . Venirea lui Irod a înmulțit trupele , Galileea trecând aproape toată de partea lui . Silo urmărit de evrei a fost salvat de Irod , iar acesta după ce a cucerit Ioppe s-a grăbit să-și despresoare rudele aflate la Massada . Cu toate piedicile oferite de armata lui Antigonos , Irod a reușit să cucerească Thresa și a asediat Hierosolyma . Antigonos a încercat mituirea lui Silo care a și început instigarea printre oștenii săi , dar în cele din urmă Irod a convins pe romani și pe Silo că e de mai folos să continue ceea ce începuseră .
Între timp Marc Antoniu se afla la Atena și din Siria Ventidius l-a chemat pe Silo în ajutor în lupta împotriva parților . Irod a dat mână liberă lui Silo ocupându-se cu eroica rezistență a locuitorilor din peșterile de lângă Marea Roșie .
Lupta romanilor împotriva parților a avut un succes deosebit deoarece Pacorus însuși a murit în luptă , iar armata partă înregistra o înfrângere deosebită . Având acum posibilitatea să intervină și libertate de acțiune Ventidius a trimis lui Irod 2 legiuni și 1000 de de călăreți în frunte cu Machaeras31 .În prima fază oștile romane conduse de Machaeras mai mult l-au încurcat pe Irod , el plângându-se lui Antoniu de acesta . Iosif , fratele lui Irod , a murit în Iudeea , armata fiindu-i ucisă și ea până la unul . Antigon a cerut fratelui lui Iosif și Irod – Pheroras , 50 de talanți pentru capul lui Iosephus .
La începutul anului 37 î.e.n Irod în fruntea propriilor trupe și a celor romane se găseau la porțile Ierusalimului . Efectivul trupelor era de până la 100000 de oameni . Luptele pentru cucerirea Ierusalimului au durat peste două luni , asediații apărându-se exemplar , constrruind repede din zidurile distruse atât cât se putea de bine și distrugeau lucrările de asediu . În cele din urmă armatele de asediu au pătruns prin partea de nord-vest și au lăsat în urma lor mormane de cadavre . Antigon însuși s-a aruncat în fața generalului roman Sosiu cerând cruțarea vieții . Doar Irod a pledat pentru oprirea jafului și a crimelor .
Romanii au plecat din Ierusalim luându-l cu ei pe Antigon detronat și dus în Antiohia . Acolo Irod a insistat pe lângă Antoniu ca Antigon să fie ucis prin decapitare , fapt ce a avut loc spre liniștea domniei lui Irod și spre sfârșitul domniei Hașmoneilor din Iudeea .
Flavius Iosephus încheie cartea a XIV a Antichităților iudaice cu următoarele cuvinte : „ Așa a luat sfârșit domnia Asamoneilor , după o domnie de 126 de ani . Această clasă domnitoare a fost vestită , pe de o parte, prin noblețea neamului și înalta demnitate preoțească , pe de altă parte , prin faptele de vitejie săvârșite de strămoșii ei spre binele poporului. Ea și-a pierdut din pricina disputelor dintre urmași puterea , care i-a revenit lui Herodes , fiul lui Antipater , om dintr-o familie de plebei , făcând parte din rândul supușilor “.
C: A doua domnie a lui Irod ( 37 î.e.n. – 4 î.e.n. )
Obținând din anul 40 î.e.n. recunoașterea titlului de rege al Iudeii , vedem că Irod a reușit impunerea acestui titlu în Regatul Iudeii abia în anul 37 î.e.n. . Această domnie a însemnat pentru istoria Israelului o perioadă nefericită și în același timp magnifică . Prima lui grijă a fost aceea de a pune în funcțiile cheie oameni care să i se supună și care să-i împărtășească modul de conducere , sprijinind în acest sens chiar persoane de condiție umilă . El nu uită deloc să pedepsească pe cei care ajutaseră sau chiar mai erau fideli adversarilor săi . Zeci de oameni înstăriți ai Ierusalimului au căzut pradă ordinelor lui Irod deoarece fuseseră simpatizanți ai lui Antigonos , procedându-se la confiscarea bunurilor acestora .
Domnia lui Irod „ nu a avut nici o bază teocratică , și nici una națională “32. Regele de dinainte cu o vădită înclinație teocratică și Marele Preot au fost înlocuiți de un rege laic impus de marea putere a Romei și care nu făcea parte din familia regală . Marile partide ale saducheilor și fariseilor nu-l agreau fiind privit ca distrugătorul dinastiei Hașmoneene și favorizantul culturii greco-romane în rândul iudeilor .
Știrea urcării pe tron a dat speranțe lui Hyrcanos II . Acesta a fost laut captiv de către parți , dar Phraates , regele acestora , i-a acordat o atenție deosebită . Babilonul era locuit de numeroși evrei care îl apreciau pe Hyrcanos II , dar dorul de locurile natale îl făceau să creadă într-o soluționare fericită a cazului său . Nedorind un război cu parții și dându-și seama că Hyrcanos nu mai putea deține funcția de Mare Preot din cauza infirmității sale , Irod l-a invitat la curtea lui dându-i onorurile cuvenite . A acordat onoarea titlului de Mare Preot unui preot din Babilon pe numele Ananel .
Acestei acțiuni a lui Irod i s-a concretizat imediat o opoziție deosebită. Alexandra , fiica lui Hyrcanos II, care era și mama reginei Miriam dorea cu orice preț numirea în funcția de mare Preot a fiului său Aristobul al III-lea . Acesta era “nespus de chipeș” și după lege ar fi avut toate drepturile să intre în posesia înaltului titlu . Alexandra a „ trimis prin intermediul unui cântăreț de liră o srisoare Cleopatrei , pe care o ruga să intervină pe lângă Antoniu ca să ceară pontificatul pentru fiul său”33 . În această problemă a intervenit și soția regelui – Miriam , iar simpatia poporului pentru Aristobul III a contribuit decisiv la numirea lui ca Mare Preot și destituirea lui Ananel . Urzelile nu au încetat însă după acest eveniment care era o amenințare pentru Irod . Simțind pericolul major , fiind supravegheată în cel mai strict mod cu putință , Alexandra avea ura nestinsă pentru Irod și se plângea Cleopatrei VII cerându-i ajutorul . Ea a încercat să fugă în Egipt împreună cu Aristobul în două sicrie și să continue drumul spre Egipt pe mare cu corabia . Irod a aflat de această încercare și a zădărnicit-o , dar nu a luat nici o măsură suplimentară de pedepsire sau înăsprire a regimului aplicat Alexandrei la curte .
Atenția lui Irod era în continuare neadormită . Conștientizând pericolul pe care-l reprezenta Aristobul III căuta în mod cât mai eficace de a scăpa de persoana , tinerețea și simpatia de care se bucura Aristobul III . Sărbătorile de Sucot ale anului 35 î.e.n. l-au convins pe Irod de necesitatea eliminării acestui tânăr de nici optsprezece ani care cu ocazia realizării ceremoniilor religioase a surprins poporul prin frumusețea sa în ton cu ținuta deosebită pe care o purta . Admirația și bucuria poporului au dezvoltat ura deosebită a lui Irod care era hotărât în privința sorții tânărului . După sărbători la o masă organizată de Alexandra la care a fost invitat și Irod , într-un moment de destindere pe care-l reprezenta partida de înot , Aristobul III a fost înecat de oamenii veniți din partea regelui . „ Când femeile au aflat nefericita întâmplare , bucuria li s-a preschimbat numaidecât în jale și în bocet neîntrerupt la creștetul mortului zăcând întins sub ochii lor . Răspândirea veștii a îndoliat întregul oraș și fiecare casă deplângea pierderea de parcă ar fi fost a ei și nu una străină . Dar cea mai afectată la primirea veștii a fost în primul rând Alexandra”34 .
„Cu Aristobul III a pierit și ultimul vlăstar al familiei Hașmoneilor . Ananel devine pentru, a doua oară , Mare Preot . În zadar se prefăcea Irod că ar fi stăpânit de o adâncă durere din cauza morții tânărului său cumnat ; familia și prietenii Hașmoneilor îl acuzau de acest omor , fără însă a îndrăsni să-și dea pe față bănuiala”35 .
Alexandra , mama îndoliată , nu a pierdut timpul deloc , trimițând Cleopatrei VII scrisori prin care o înștiința de cele săvârșite de Irod și cerea răzbunare . Cleopatra VII a intervenit pe lângă Antoniu care venit la Laodicea l-a chemat la el pe Irod pentru a-i cere socoteală . Plecând spre Laodicea Irod a lăsat treburile conducerii pe seama lui Iosephus . Mariamne , soția lui Irod și sora nefericitului Aristobul III , cultă și nobilă , a fost deosebit de marcată de ceea ce s-a întâmplat fratelui său și nu mai aprecia deloc ceea ce reprezenta Irod care la plecarea spre Laodicea, conștient că ura Cleopatrei VII era suficientă atunci pentru a i se întâmpla orice , a lăsat ordin lui Iosephus ca în cazul în careva fi ucis să facă același lucru și el cu Mariamne .
Zvonurile despre soarta lui Irod au început să circule și știrea că Irod a fost pedepsit cu moartea a agitat întreg palatul care se temea de răscoală . Scrisoarea de la Irod sosită în cele din urmă confirma bunul mers al lucrurilor , iar Antonius a fost orbit de mulțimea cadourilor .
Acum Antoniu și Cleopatra își trăiau ultimii ani de glorie . Căsătoria lor și extinderea influenței Egiptului asupra unor provincii romane a făcut inevitabilă intervenția adversarului lui Antoniu – Octavian Augustus sprijinit de Senat .La Actium în anul 31 î.e.n. Octavian învinge și ulterior Antoniu și Cleopatra se sinucid . Egiptul era transformat în provincie romană , Octavian Augustus devenea singurul conducător și se trecea de la Republica romană la Imperiu .
În ce-l privește pe Irod acesta sprijinise pe Antoniu și era supărat peste măsură de faptul că regele Arabiei , care trebuia să-i plătească arendă Cleopatrei de a cărei încasare se ocupa Irod însuși , întârzia plata cuvenită . Acesta a fost un motiv suficient ca acesta să se îndrepte spre ținuturile arabilor cu o armată numeroasă . La Diospolis au învins cu greu iudeii . Forțele arabe s-au concentrat la Cana în Coele Siria .Aici toate indiciile conduceau spre o victorie a iudeilor cărora avântul și siguranța le-au luat-o înaintea faptului împlinit . Ei au înaintat orbește către arabi , împrăștiindu-i , dar un Athenion , comandant numit de Cleopatra , a hotărât să intervină în favoarea arabilor surprinzând pe iudeii epuizați și ucigându-i în număr mare . Văzând răsturnarea de situație arabii au prins și ei curaj , din această bătălie scăpând doar puțini evrei . Irod nu a mai reușit decât întremarea unor trupe auxiliare și organizarea unor raiduri și prădăciuni în teritoriul arabilor .
În anul bătăliei de la Actium istoricul Flavius Iosephus menționează că a avut loc în Iudeea un cutremur de pământ deosebit de mare care a ucis numeroase animale și 30000 de oameni . De șocul provocat de acest eveniment major au încercat să profite arabii care au venit cu trupe și au atacat armata lui Irod care nu a fost afectată de cutremur deoarece fusese adăpostită sub cerul liber . Apelul lui Irod către armată a însuflețit pe ostași care au reușit să respingă și apoi să învingă după mai multe tentative arabe de a interveni . Aceste succese au însemnat supunerea arabilor în fața lui Irod .
Marea problemă din acest moment a domniei lui Irod era persoana și puterea marelui Octavian Augustus . Făcând un serviciu lui Antoniu într-o răfuială în Siria , Irod miza pe faptul că ar putea avea o întâlnire cu Octavian Augustus fără a fi ucis . El a avut grijă să-l ucidă și pe Hyrcan al II-lea acum octogenar care își ducea ultimele zile la Ierusalim . Și-a mai trimis soția și pe Alexandra la Alexandrium cu ordinul că în caz că i se întâmplă ceva personal regelui ambele să fie ucise . Croind toată această situație Irod s-a îndreptat în anul 30 î.e.n. spre insula Rodos unde se afla atunci Octavian Augustus .
„ Când Irod își depusese , plin de umilință,diadema regală , Octavian i-a repus-o pe cap . Împăratul roman intuia că Irod era unul dintre aliații cei mai buni ai Romei în Orient”36 .Dibăcia diplomatică și probabil intuiția sau experiența acestui crud rege din istoria Israelului antic s-au dovedit încă o dată fără pată . El a reușit încă o dată să schimbe direcția politicii sale regale deși se găsise bună parte din timp de partea adversarilor învingătorului din Imperiul Roman . Mai mult i-au fost retrocedate Iaffa , Gaza și regiunea Samariei la sfârșitul anului 30 î.e.n.37 .
Recunoscut de către Octavian Augustus , marele rege Irod mai avea de rezolvat probleme nu puține care mocneau sau se manifestau în propria familie . Mariamne , soția lui , era cea care sfida și batjocura pe mama și soția regelui , reproșându-le originea joasă și nu se da în lături din a ignora pe Irod însăși și de a-l acuza pe față de toate crimele comise . Regele Irod observase de mult timp toate lucrurile din sânul familiei sale și a tolerat din dragoste atitudinea propriei soții . Crud însă și față de cei la care ținea cel mai mult și plecând urechea la spusele Salomeei , sora sa , care o ura de multă vreme pe regină , aceasta spunându-i că regina pregătea uciderea soțului , refuzat de regină în toate încercările și sub toate aspectele , Irod a organizat reginei un prooces care avea ca membri vechi cunoscuți de-ai lui și care nu au ezitat să o condamne pe aceasta la moarte . Toți ar fi dorit amânarea aplicării pedepsei și ținerea condamnatei într-o cetate mai retrasă de maximă siguranță , dar Salomeea a intervenit încă o dată și prin sfaturile ei l-a convins pe Irod să ducă la îndeplinire cât mai repede pedeapsa . Principalul lor argument era simpatia de care se bucura Miriam în rândul poporului și posibilitatea izbucnirii vreunei răscoale . Astfel spre sfârșitul anului 29 î.e.n. „destoinică fiică a neamului Hașmoneilor , de o rară frumusețe , iubitoare de artă , ținându-se departe de afacerile de statale lui Irod , a murit ca o eroină”38.
Alexandra a abandonat vechea atitudine prin care condamna tot ceea ce intreprinde regele și și-a acuzat fiica de nerecunoștință față de soțul său fiind de acord și cu pedeapsa pe care aceasta o primise .
Moartea reginei l-a marcat profund pe Irod care își manifesta durerea , tristețea , vinovăția prin rostirea repetată a numelui reginei peste tot unde se afla . Mai mult el pusese pe slujitorii săi să-i strige în cor numele și spre a uita cumva dispariția fizică a reginei s-a dedat la petreceri și ospețe .
Mai mult o molimă care a izbucnit în rândul poporului ucigând multă lume și printre aceștia fiind și destui prieteni ai lui Irod au întărit convingerea că „asupra lor s-a abătut mânia lui Dumnezeu,ca să pedepsească soarta nedreaptă a Mariamnei “39.Starea de sănătate a regelui s-a înrăutățit atât de mult încât doctorii nu-i mai dădeau nici o șansă de a scăpa cu viață și el s-a retras în orașul Samaria ( Sebaste ).
„ La zvonul că Irod e pe moarte , Alexandra , care se afla la Ierusalim, a început să desfășoare o activitate febrilă pentru a-și asigura regența după moartea ginerelui ei , copiii acestuia fiind minori . Mașinațiunile ei nu rămăseseră necunoscute lui Irod . Încă nerestabilit complet după boală , el a dat ordin ca soacra sa să fie deferită justiției și pedepsită cu moartea ( 28 î.e.n.). Prin moartea acestei neobosite luptătoare pentru drepturile dinastiei Hașmoneilor, dispare astfel și ultimul ei membru”40 .
„Într-un interval de 7 ani , Irod a suprimat reprezentanții a 3 generații de Hașmonei : Hyrcan al II-lea , fiica sa Alexandra , și copiii acesteia – Aristobul al III-lea și Miriam .Cruzimea lui Irod devenise legendară , extinzându-se și asupra propriilor copii . Pentru a evita eventualele certuri dinastice ce s-ar fi putut declanșa după moartea sa , Irod a poruncit să fie suprimați copiii pe care-i avea de la Miriam – Aristobul IV și Alexandru – în anul 7 î.e.n. , precum și un fiu al său , rezultat din altă căsătorie . Împăratul Octavian August a spus , la un moment dat despre el : „Mai bine să fii porcul lui Irod (aluzie la interdicția religiei iudaice de a consuma carne de porc) decât fiul său “.Acestui regim de teroare i-au fost supuși și feriseii , principalii adversari ai lui Irod , care-l urau considerându-l un uzurpator”41.
Nu a lipsit nici organizarea unui complot împotriva lui Irod care nu mult a lipsit să se îndeplinească . Unul dintre cei însărcinați cu lucrurile care se urzeau împotriva regelui a prins de veste în timp util și în acest mod cei zece conspiratori au fost prinși , ei recunoscându-și intenția și motivând totul prin faptul că ei considerau domnia lui Irod ca o amenințare la adresa poporului și culturii evreiești . Ordinul lui Irod a fost de a fi uciși cu toții , ordin dus la îndeplinire de către oștenii săi fără nicio abatere .
Domnia lui Irod pe cât a fost de odioasă pe atât a fost de bogată în realizări arhitectonice , de realizări de fortificații a orașelor , el încercând prin exemplul regal și prin tipul construcțiilor și spectacolelor organizate introducerea modului de viață elenistic , roman în rândurile poporului evreu care în marea lui majoritate , deși avea și partide favorabile acestor manifestări fastuoase , în spiritul mediteranean , era unul deosebit de conservator , cu o școală proprie care în ciuda vremurilor pulsa în sensul promovării propriilor valori naționale .
Jocurile acțiace adoptate de Octavian Augustus în amintirea victoriei împotriva lui Marc Antoniu au fost adoptate numaidecât și de către Irod , opulența curții lui fiind un motiv de mirare și de exemplu pentru cei din epocă . Dar dacă la Curte totul impresiona în țară s-a întâmplat casă aibă loc o mare foamete din cauza secetei repetate care a dus la apariția ciumei în rândul oamenilor de rând care au pierit în număr mare . Doar Egiptul a putut salva situația lui Irod prin grânele sale plătite din aurul și argintul pe care Irod îl poseda . Petronius care avea în acea perioadă guvernarea Egiptului din partea împăratului Octavian Augustus i-a acordat prioritate lui Irod în livrarea celor necesare putându-se aprecia că regele evreu și-a datorat pe mai departe domnia în mare măsură sprijinului acestui guvernator din Egipt . Și cum se întâmplă de multe ori o nenorociree națională și chiar regională a fost valorificată spre atragerea simpatiei populare prin politica de ajutorare cu cele necesare a celor care în vechea situație nu mai aveau nici o speranță de viață . Poporul aproape că uitase și iertase toate crimele și nedreptățile acestui rege și chiar și înlocuirea datinilor străbune . Succesul regal s-a concretizat prin noi construcții impresionante și simțindu-se singur a căutat să se căsătorească din nou fiind atras de fiica unui preot important din Hierosolyma – Simon , fiică care era cunoscută prin frumusețea ei deosebită și prin comportamentul ei .
În jurul anului 23 î.e.n. regele și-a trimis fiii pe care-i avea cu fasta regină Miriam , Alexandru și Aristobul , la Roma unde au primit o educație deosebită la cel mai înalt nivel .
Irod și-a atras nemulțumirea vecinilor deoarece se implica în problemele regiunilor din jurul regatului său . Cu ocazia vizitei lui Octavian în Orient orașele siriene au găsit momentul potrivit să-și facă auzite păsurile împotriva regelui evreu , dar acesta a rămas la fel de neclintit în sprijinirea acordată lui Irod . Flavius Iosephus spune că Octavian Augustus a acordat regatul lui Zenodorus lui Irod și că „ norocul i-a surâs până într-atât încât cei doi stăpânitori ai Imperiului roman în uriașa lui întindere , Cezar alături de Agrippa , îi arătau o mare prețuire , căci Cezar nu ținea la nimeni mai mult , după Agrippa , decât la Herodes ( Irod ) , iar Agrippa îi acorda lui Herodes primul loc în rândul prietenilor lui , după Cezar ( Octavian Augustus )”.
După cum am mai punctat mai sus el a reușit să construiască orașe și cetăți , elenizînd cetățile iudee prin teatrele , arenele, templele , palatele și hipodromurile ridicate , eclipsând cu splendoarea lor palatele Hașmoneilor . Alături de Caesarea care a devenit cel mai important port din Orientul Mijlociu în comerțul exterior și Samaria redenumit Sebaste , el a sprijinit și construcția și dezvoltarea unor orașe ca Macherus , Massada ,Meredium .
Ierusalimul s-a situat în centrul preocupărilor edilitare ale lui Irod prin construcția unui teatru și în afara lui a unui amfiteatru și a unui palat din aur și marmură de inspirație greco-romană . Toate aceste inițiative au avut ca rezultat modificarea aspectului orașelor evreiești și au condus la o nemulțumire deosebită a unui număr mare din populația evreiască . Conștient de profundul caracter religios al evreilor cărora le era rege , Irod a propus și și-a dorit cu adevărat reconstrucția Marelui Templu al lui Dumnezeu căruia dorea să-i dea un amplasament mai larg și o înălțime mai mare . Reconstrucția a început în anul 20 î.e.n. și realizarea ei in integrum ar fi adus un renume perpetuu peste secole lui Irod . Teama tuturor era ca din cauza marelui volum de muncă și materiale pe care-l implica realizarea obiectivului propus , reconstrucția să înceapă prin dărâmarea parțială sau totală a vechii construcții , dar să nu mai continue , temere pe care Irod a spulberat-o asigurându-i că nu va demola nimic înainte de a avea procurat tot ceea ca era nevoie pentru reclădire . Sfințirea Noului Templu a avut loc la un an și jumătate de la începerea reclădirii , dar decenii de-a rândul până în anul 64 e.n. în timpul domniei lui Nero s-a tot muncit pentru realizarea integrală a Marelui Templu . Era noul Solomon , iar gloria sa depășea cu mult hotarele Iudeii”42.
Dorind să aibă o întâlnire față în față cu Octavian Augustus regele Irod s-a deplasat personal în Italia la Roma unde cei doi fii îi erau trimiși la studii . Bunul tratament al împăratului demonstra încă o dată în plus că Irod era în grațiile Imperiului Roman , iar întoarcerea în Iudeea a coincis cu terminarea studiilor la Roma a celor doi fii și întoarcerea și a acestora în țară . Ei s-au bucurat de aprecierea poporului , dar și-au atras de la început dușmani dintre cei aflați în prejma Curții regale și care provocaseră condamnarea reginei Mariamne .Irod deși începea să vadă de pe acum în cei doi fii rivali la tronul regal , a reușit să ofere ca soție pe Berenice , fiica Salomeei lui Aristobul și lui Alexandru pe Glaphyra , fiica lui Archelaus , regele Cappadociei ( 36 î.e.n. – 17 e.n. ).
Având o relație de prietenie deosebită cu Marcus Agrippa l-a convins să vină în vizită în regatul său unde i-a prezentat orașele Sebaste , Caesarea, Alexandrion, Herodion , Hyrcania și Hirosolyma . În primăvara anului viitor el s-a îndreptat cu flota lui să-l întâlnească din nou pe Agrippa care pornise într-o expediție în Bosfor . L-a întâlnit la Sinope și a contribuit în mod deosebit la succesul campaniei militare din Pontul Euxin . Reîntoarcerea s-a realizat pe cale terestră prin Paflagonia și Cappadocia , Frigia Mare până la Efes . Mărinimia lor s-a exprimat prin binefaceri și satisfacerea doleanțelor .
Iudeii din Ionia la sosirea celor doi mari oameni ai acelor timpuri au folosit momentul pentru a aduce plângeri împotriva nedreptăților care li se făceau . Nu erau lăsați să trăiască după propria lege , li se prezenta obligativitatea serviciului militar și tot felul de obligații publice . Apărător al cauzei acestor iudei a fost Nicolaos din Damasc . Agrippa a luat hotărîrea făcută publică ca toți iudeii să fie lăsați să se conducă după legile proprii și a acceptat să soluționeze toate celelalte probleme care nu atingeau interesele Imperiului Roman .
Reîntoarcerea în regat a lui Irod nu a avut darul de a oferi armonie vieții de palat . Ura reciprocă a Salomeei și fiilor lui Irod ( Alexandru și Aristobul ) era binecunoscută , mai mult cei doi fii ai lui Irod acum oameni în toată firea nu mai tolerau ideologia totalitară a tatălui lor în conducerea regatului și doreau ca prin Archelaus Cappadocianul să poată pătrunde până la Octavian Augustus pentru a-și aduce plângerile . Aceste pregătiri nu au fost străine lui Irod și l-au supărat enorm și s-a mulțumit ca să ia ca și măsură de precauție în primă fază chemarea unui alt fiu , nelegitim , pe nume Antipater și ia acordat anumite privilegii . S-a întîmplat însă ca recentul chemat să nu se mulțumească cu nesperata grație acordată și să râvnească la mai mult . Aflându-se și urmărind să se afle permanent în prejma lui Irod , el s-a străduit să sădească ura lui Irod față de ceilalți doi fii ai săi și și-a cucerit oameni importanți care răspândeau zvonuri favorabile lui . Alexandru și Aristobul prezentau în văzul lumii faptul că nu mai erau în grațiile lui Irod și îl acuzau că au ucis-o cu bună voie pe Mariamne .
„Ofensat de aceste calomnii și hotărât să-i înjosească pe fiii Mariamnei , Herodes i-a sporit zilnic prerogativele lui Antipater , încât i-a făcut hatârul de-a o chema pe mama lui la palat . A trimis numeroase scrisori lui Caesar și a primit răspunsuri cordiale din partea lui . Când Agrippa s-a întors acasă după ce guvernase timp de zece ani în Asia , Herodes a plecat din Iudeea și a navigat până la el , însoțit numai de Antipater , ducându-l la Roma împreună cu multe daruri , ca să câștige prietenia lui Caesar .Potrivit aparențelor , Antipater deținea întreaga putere și , ca atare , tinerii pierduseră orice speranță de a mai domni”43 .
Următoarea acțiune a aparținut lui Irod caree a luat hotărârea de a-și aduce pe cei doi fii la Roma în fața lui Octavian Augustus . Acolo el i-a acuzat pe aceștia că vor nici mai mult nici mai puțin decât să-l ucidă și că atât de mult doresc acest lucru încât nu doresc acest lucru pentru tron , ci pentru eliminarea fizică a acestuia în sine .
Apărarea a susținut-o Alexandru . „ După ce a arătat deopotrivă vinovăția fratelui său , amenințat de aceleași primejdii , el s-a plâns de viclenia lui Antipater și de discreditarea nemeritată în care a fost împins . De mare folos i-au fost nu numai conștiința lui curată , ci și forța cuvântului , căci era un orator deosebit de iscusit”44 . În cele din urmă această încercare a lui Irod s-a sfârșit prin împăcarea lui cu fiii săi de care Antipater s-a prefăcut că este mulțumit și fericit .
Sumele imense pe care le-a cheltuit Irod prin numeroase construcții , prin soldele oștenilor și prin soluționarea problemelor curente care apăreau au subțiat vistieria acestuia și l-au pus în situația de a căuta modalități de soluționare a acestora . În acest sens el a deschis mormântul lui David deoarece auzise că predecesorul său Hyrcanos a procedat la fel scoțând de acolo 3000 de talanți de argint . N-a mai găsit bani , ci numai obiecte de aur , bijuterii și a dorit să pătrundă și în cripta unde se găseau corpurile lui David și Solomon . Speriați probabil din cauza gazului din cavou care s-a aprins de la făcliile gărzilor , din cauza cărora ar fi murit două persoane din gardă , ei au ieșit din cavou și mai apoi au înălțat un monument din marmură albă pomenit de Flavius Iosephus care acuză în același timp pe istoricul Nicolaos, care se afla în apropierea și grațiile lui Irod , de modul cum s-a preocupat de istorisirea domniei lui Irod deoarece acest istoric nu pomenea decât de monument și nu de profanarea anterioară cavoului .
Atât cât a putut Irod a ținut secretă profanarea , dar un asemenea lucru nu putea rămâne secret multă vreme . De acum lui Irod și tot ceea ce a avut loc în familia lui Irod după această profanare a fost pus în popor pe seama unui blestem abătut asupra acestora . Urzelile nu mai încetau și tindeau tot mai mult să se acutizeze . Niciunul nu mai avea nici o siguranță , nici din familie, nici dintre funcționari , nici dintre cei care-l cunoșteau și îl vizitau des și de neînțeles nici chiar cei care-l cunoșteau și-l vizitau rar . I-a îndepărtat pe Andromachos și Gemellus , doi vechi prieteni , dar originea tuturor acestor măsuri era Antipater care reușea să-l manipuleze pe Irod însuși . Funcționarii curții au fost înlocuiți și chiar și cei veniți plecau de teama acuzelor reciproce de care nu mai scăpa nimeni de la curte . Irod primind vești de uneltirile celor doi fii și-a îndreptat atenția spre străduințele acestora . În cele din urmă prin supunerea la cazne a prietenilor lui Alexandru a obținut confirmarea câtorva care au adeverit pregătirile lui Alexandru și a fost interceptată o scrisoare care inculpa acum direct pe acesta .
În același timp a pornit și război între Irod și arabi . Locuitorii din Trachonitis s-au răsculat și 40 de căpetenii s-au refugiat în Arabia bucurându-se de protecția lui Syllaeus, primul sfetnic al regelui Obodas al arabilor . Syllaeus a reușit înlăturarea lui Obodas și nu recunoștea adăpostirea tâlharilor și răsculaților . Problema a devenit de competența guvernatorilor Siriei de atunci Saturninus și Volumnius care au judecat în acest caz , iar plecarea lui Syllaeus la Roma a favorizat pătrunderea și victoria armatei lui Irod asupra tâlharilor aflați în localitatea Raiptis . Armata arabă condusă de Naceb a suferit pagube mai mari ca armata herodiană în conflictul deschis . Acum Syllaeus înștiințat de cele întâmplate se plângea la Roma lui Octavian Augustus exagerând faptele și numărul decedaților . Era momentul în care regatul Iudeei și Arabiei era în flăcări . Un rege Aeneas care-și lua numele de Aretas îl înlocuia pe Obodas în Arabia , dar nu era recunoscut de Octavian Augustus și Syllaeus se bucura de apreciere la Roma. Irod cădea însă din grațiile împăratului și doar solia care-l avea ca reprezentant pe Nicolaos din Damasc și care l-a acuzat pe Syllaeus de nenorocirile din Arabia și Iudeea l-au convins pe împărat să își îmbunătățească părerea și atitudinea față de Irod .Octavian Augustus l-a condamnat la moarte pe Syllaeus și în cele din urmă deși dorise să acorde și titlul de rege al Arabiei lui Irod l-a recunoscut ca rege al Arabiei pe Aretas .
Într-o scrisoare Octavian Augustus se adresa lui Irod spunându-i că poate să facă ce dorește cu fiii care uneltiseră împotriva lui și pe care acum Irod îi ținea înlănțuiți . Îl sfătuia însă să țină judecata la Berytus și în prezența lui Archelaus , regele Cappadociei . Procesul a avut loc în lipsa lui Alexandru și Aristobul și Saturninus a spus că pedeapsa cu moartea era prea aspră în timp ce Volumnius era de acord cu acest lucru .
Irod s-a întors prin Tyr la Caesarea. Poporul era convins de apropierea execuției celor doi și de inevitabilitatea ei . Deși a cântărit mult înainte de a săvârși această faptă Irod s-a hotărât să o îndeplinească . „ Alexandru și Aristobul au fost duși la Sebaste și strangulați pe loc din ordinul tatălui lor . Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Alexandrion , unde au fost înmormântați alături de unchiul lor după mamă și de mulți străbuni”45. Această execuție a avut loc în anul 7 î.e.n. fapt menționat deja în paginile anterioare în alt context însă.
Copiii lui Alexandru – doi băieți și ai lui Aristobul – trei băieți și două fete au fost crescuți cu deosebită atenție de Irod . De acum înainte însă Antipater și-a sporit întâietatea în regat și a înconjurat chiar și pe cei mai apropiați regelui atrăgându-i de partea lui . Moartea cât mai rapidă a lui Irod i-ar fi asigurat tronul , iar altfel regele ar fi aflat de planurile sale și de uneltirile lui cu guvernatorul Siriei – Saturninus și cu cei cunoscuți la Roma .Trimitea daruri deosebite acestora pentru a le câștiga bunăvoința . El era din ce în ce mai urât de popor și faptul că a plănuit și organizat otrăvirea regelui a fost interceptat de oamenii lui Irod . Plecat la Roma Antipater a fost dezinformat mai bine de o jumătate de an asupra situației din Iudeea și asupra faptului că Irod știa tot despre planurile lui . Întors în țară el s-a dus până la Irod unde și-a dat seama că situație era fără ieșire . El a avut parte de un proces unde principalii judecători au fost Irod și Varus ( Publius Quintilius ) cel care avea atunci funcția de guvernator al Siriei .
Antipater a fost ținut o vreme în temniță și în cele din urmă convins că acesta era un mare pericol și un dușman de neînlăturat al său , Irod a poruncit să fie ucis și a avut grijă să fie înmormântat în fortăreața Hyrcania .
Înaintea morții sale regele Irod a întocmit un testament pe care l-a modificat numind tetrarh în Galilea și Peraea pe Antipas și a lăsat domnia lui Archelaus ( etnarh al Iudeei , Samariei și Idumeei între 4 î.e.n. – 6e.n. ) . Fiului său Philipos , fratele lui Archelaus , i-a revenit Gaulantis , Trachonitis , Batanea și Panias și surorii lui Salomeea i-a lăsat Iamnia , Azot și Phasaelis . Octavian Augustus primea 10 milioane de monede de argint marcate și la 5 zile de la execuția lui Antipater a încetat din viață măcinat de o grea boală după 37 de ani de la recunoașterea lui de către romani46 .
Domnia lui a fost una dintre cele mai odioase din istoria Israelului și s-ar putea spune chiar mai mult decât atât . La sfârșitul acestei domnii s-a născut Isus Hristos cel de a cărui nume se leagă toată credința creștină de o importanță enormă în ultimele 2 milenii , dar aceste evenimente vor fi tratate separat , mai atent , într-un alt capitol . Important este faptul că acest eveniment nu a scăpat lui Irod și ordinul a fost unul extrem în acest sens . Deasemenea Irod a fost considerat deosebit de norocos , deoarece deși urât de popor , deși i se dorea moartea și i se organizau comploturi el a reușit să se mențină la domnie decenii de-a rândul . A trecut prin situații limită și a știut să aleagă din și la timp aliații puternici care erau romanii și chiar după războiul civil de la Roma când a sprijinit pe Marc Antoniu , el a îmbunat pe învingătorul Augustus câștigându-i bunăvoința . În privința norocului său proverbial Flavius Iosephus istorisește o întâmplare prin care un esenian pe nume Manahem și care avea darul prezicerii i-ar fi spus lui Irod din copilărie că va fi regele iudeilor chiar dacă are o origine modestă .El i-ar fi spus : „ Vei duce o viață norocoasă , ca nimeni altul , și vei avea parte de o glorie veșnică , în schimb vei da uitării evlavia și dreptatea . Dumnezeu nu va scăpa din vedere aceste fapte și la sfârșitul vieții te va pedepsi pentru ele”. Ajuns domn Irod a avut respect pentru esenieni și chiar l-ar fi chemat în audiență o dată pe Manahem .
Construcțiile realizate în timpul domniei lui după modelul greco-roman , deși în dezacord cu legile străbune ale iudeilor , au primit aprecierea în Talmud unde se spune că : „ Cine nu a văzut clădirea lui Irod nu a văzut ceva frumos”. Deosebita ascultare acordată lui Ostavian Augustus și Agrippa i-au adus din partea Senatului Romei titlul de : „ Amicus et Socius Populi”.
Înflorirea economică din timpul acestei domnii a fort notabilă și de netăgăduit . Agricultura a cunoscut un avânt deodebit prin canalele de irigații și valorificarea unor terenuri necultivate până atunci . Meșteșugurile și comerțul au urmat și ele un urcuș considerabil , astfel încât bogăția marelui Irod contrasta în mod deosebit cu sărăcia din popor care în câteva perioade s-a confruntat cu situații extreme de boli și foamete .
Cult , mârșav , ambițios , era în același timp energic , inteligent , cultivat , diplomat și abil , un pasionat de arhitectură , inițiator al construcțiilor celor mai somptuoase palate din Ierusalim”47 . Pentru paza și ordinea personală a înființat un serviciu secret de securitate care este asemuit de către Moșe Maur cu cele din țările cu o dictatură „ dezvoltată “ .. „ Întrunirile și manifestațiile au fost interzise . Scriitorii vremii afirmă că în țară domnea o atmosferă de teroare”48 .
„Administrația țării era atât de robustă și de meticulos realizată încât reprezenta un model pentru celelalte provincii romane având un aparat birocratic bine centralizat”49.
Crimele comise împotriva propriului popor , a propriei familii nefondate și doar uneori justificate au făcut din el o persoană urâtă și blamată , astfel încât înaintea morții sale el însuși avea părerea că după trecerea în neființă nu va fi plâns de nimeni . Pentru istoria generală a poporului evreu principala acuză care i s-a adus a fost aceea că a modificat structura statului evreu50 aservindu-l Imperiului Roman . Adoptând modelul statelor elenistice contemporane , el a despărțit puterea politică de cea de stat și și-a rezervat dreptul de a numi și destitui pe Marii Preoți sau pe membrii Sanhedrinului .
Domnia lui atât de controversată a luat sfârșit prin decesul său în anul 4 î.e.n. și a fost înmormântat în cetatea Herodion .
CAPITOLUL III : Secolul I e.n. în istoria lui Israel
A : Domnia lui Archelaus ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . Primii procuratori
După moartea lui Irod ( 4 î.e.n. ) testamentul său avea nevoie să fie aprobat de împăratul roman pentru a deveni valid , dar armata sa alcătuită majoritar din mercenari l-a proclamat pe Archelaus ca rege . N-au fost date uitării nici pregătirile pentru înmormântarea regelui decedat , el având parte de funeralii deosebite și de un cortegiu numeros format din rudele apropiate , cunoscuți și armata grupată după națiile fiecărora . A fost decretat doliu de 7 zile și Archelaus a avut grijă să satisfacă dorințele și doleanțele poporului la acest început deoarece avea nevoie de recunoașterea domniei , dar această recunoaștere depindea de hotărârea lui Octavian Augustus , de aceea atât el , cât și opozanții lui s-au îndreptat în cât mai scurt timp spre Roma .
Înaintea plecării la Roma poporul s-a răsculat . Cu ocazia sărbătorilor de Pesah răscoala a atins cote maxime deoarece subscriau la ea pelerini veniți din toate părțile . „ Archelaus n-a ezitat să reprime cu cruzime revolta populară . A avut loc un măcel îngrozitor , în care au pierit 3000 de oameni ( 4 î.e.n. ) . În urma înnăbușirii în sânge a revoltei lor , iudeii au înțeles că nu numai prin răsturnarea noului rege se va putea restaura regimul național , instituțiiile sale tradiționale și libertățile politice . Revolta a cuprins și numeroase orașe din provincie . Această mișcare era indirect îndreptată și împotriva protectoratului roman51 .
La Roma Antipas era sprijinit de mama sa Salomeea , de Nicolaos , marele apropiat al lui Irod și de un celebru orator Irinaeus . Rudele lui și evreii îl susțineau pe el și dacă nu s-ar fi îndeplinit acest lucru doreau ca țara de origine să le rămână în administrarea unui guvernator de provincie romană .
În fața marelui împărat roman , Archelaus a înmânat scrisoarea sa și a luat cuvânt Antipas care l-a acuzat pe Archelaus de tot ceea ce a avut loc rău după moartea lui Irod . Marea învinuire ce i se aducea lui Archelaus era acea de a se fi proclamat rege înaintea confirmării imperiale . În primă fază împăratul a hotărât ca Archelaus să domnească în limitele testamentului lăsat de Irod , dar rămânea ca să gândească între împărțirea regatului între cei trei fii sau ca acesta să fie acordat doar lui Archelaus .
În vremea cât mai erau încă la Roma a venit vestea de la Varus , guvernatorul Siriei , că evreii s-au răsculat , lucru care punea mult în umbră domnia lui Archelaus . Răscoala a cuprins întreaga țară și oameni de obârșie joasă se proclamau regi și duceau lupta cu înflăcărare , dar fără știință .
În Galileea răscoala era continuată de Iehuda , fiul lui Iezechia , în localitatea Emaus evreii distrugând o întreagă cohortă romană . În Ierihon un oarecare Simon s-a proclamat rege , starea din țară tinzând spre anarhie .
Datorită situației grave Varus , guvernatorul Siriei , a fost nevoit să intervină personal și să mai aducă două legiuni din Siria pentru a distruge agitația pornită . Venea din Siria pentru a-l ajuta pe Sabinus încercuit la Ierusalim și care fusese numit de Octavian Augustus ca guvernator cu drepturi depline în Iudeea . El a primit ajutor și din partea regelui arabilor – Aretas . Trupele romane s-au răspândit în toate colțurile țării nimicind rând pe rând cetele mai mari sau mai mici de răsculați . Pedepse capitale n-au primit decât conducătorii răsculaților și cei care aveau vreun rol în conducerea răscoalei . Numărul lor s-a ridicat până la 2000 și au fost pedepsiți prin crucificare . După calmarea agitației Varus s-a întors la Antiohia .
Ajunși la Roma atât Archelaus , cât și câțiva succesori ai lui Irod așteptau ca Octavian Augustus să le confirme titlurile . Împăratul primise vestea liniștirii situației din Iudeea de la Varus și era convins că stăpânea bine situația . Un număr important de evrei care susțineau o guvernare romană în țară și-au prezentat opinia în problema în discuție , făcând un rezumat tragic al domniei lui Irod și acuzând pe Archelaus că îi dă pe urme în acest debut de domnie .
Nicolaos Damascenus , sprijinind pe Archelaus , a reușit să demonteze toate piedicile puse în calea domniei lui Archelaus .
„ După ce a ascultat cu luare aminte aceste cuvântări , Caesar a dizolvat adunarea și după câteva zile l-a numit pe Archelaus , nu rege , ci etnarch peste jumătate din ținuturile aflate sub stăpânirea lui Herodes ( Irod ) făgăduind să-i acorde rangul de rege dacă se va arăta demn să domnească . Cealaltă jumătate a împărțit-o în două părți , pe care le-a dat celorlalți fii ai lui Herodes (Irod) , Philippos și Antipas , care-și disputau împreună cu fratele lor Archelaus întregul regat . Lui Antipas i-au revenit Peraea și Galilea , care îi aduceau împreună un venit anual de 200 de talanți . Batanea cu Trachonitis și Auranitis , precum și o parte din așa zisul domeniu al lui Zenodorus , le-a obținut Philippos , având un venit anual de 100 de talanți . Lui Archelaus i-au fost atribuite Idumeea , Iudeea și Samaria”52 . Această hotărâre a lui Octavian Augustus a avut loc în anul 3 î.e.n. .
Primele rânduiri ale lui Archelaus în reegatul său au fost acelea de a destitui pe Marele Preot – Ioazar și de a numi în această funcție pe fratele său Eleazar care și el în cele din urmă a fost înlocuit cu Iosua . A restaurat în mod exemplar palatul din Ierihon și a întemeiat o localitate care îi purta numele – Archelais . Deasemenea el s-a căsătorit cu Glaphyra , fosta soție a fratelui său Alexandru , care după moartea acestuia s-a căsătorit cu regele Mauretaniei – Iuba II ( 25 î.e.n. – 23 e.n. ) , dar s-au despărțit . Archelaus și Glaphyra au avut împreună mai mulți copii .
Părând stăpân pe situație Archelau continua politica tatălui său nesesizând din timp cât de nemulțumit era poporul și cât de tensionată situația . În ultimul său an de domnie el a fost reclamat de oameni de seamă din Iudeea și Samaria lui Octavian Augustus care fiind informat dinainte de comportamentul lui Archelau avea acum un motiv în plus să acționeze .
Octavian Augustus și-a trimis la curtea lui Archelaus un reprezentant care-l chema în numele împăratului pe acesta cât mai repede la Roma . Archelaus nu a avut încotro și s-a supus și de îndată ce a ajuns la Roma neputând să se apere deloc de acuzele ce i se aduceau a fost destituit din funcția care-i fusese recunoscută de împărat și a fost trimis în exil la Vienne în Gallia în anul 6 e.n. și a fost ordonată confiscarea întregii averi a acestuia .
Tot acum Octavian Augustus a trimis pe Varus din Siria cu cele trei legiuni în Germania unde în anul 9 e.n. va muri împreună cu legiunile sale . Pericolul germanic era atât de real încât Octavian Augustus se temea de invazia germanicilor la Roma însăși . Atotputernicia lui Octavian Augustus era pusă serios în discuție el însuși dând semne de disperare la auzul veștii că a pierdut cele trei legiuni în Pădurea Teutoburgică .
În Iudeea însă el controla situația și a trimis pe Quirinius și pe Coponius ca să se ocupe atât de Siria , cât și de scoaterea la vânzare a averilor lui Archelaus . Ei au înfăptuit și un recensământ și au înlocuit pe Marele Preot desemnând pe un altul – pe Ananus . Coponius a rămas să administreze Iudeea , dar la puțin timp s-a întors la Roma , fiind înlocuit de Marc Ambivius ( 9 – 12 e.n. ) .Acesta a fost urmat în funcția de prefect roman al Iudeei de către Annius Rufus ( 12 – 16 e.n. ) , al treilea prefect roman , în timpul prefecturii căruia Octavian Augustus s-a stins din viață . Chemat la Roma de către împăratul Tiberius , el a cedat prefectura lui Valerius Gratus ( 16 – 26 e.n. ) , iar după el cel de-al cincilea prefect al Iudeei a fost Pontius Pilatus .
După detronarea lui Archelaus , Iudeea a devenit provincie imperială , fiind subordonată unui procurator . Ei aveau dreptul și obligativitatea de a strânge impozitele și taxele vamale și de a menține ordinea în interiorul provinciei . Vechile instituții iudaice nu au dispărut , Sanhedrinul rămânând autonom .
Procuratorii își desfășurau activitatea în Caesarea , fiind subordonați guvernatorului Siriei . Stăpânirea romană a ținut cont într-o măsură importantă la început de tradițiile și obiceiurile poporului evreu . Templul era respectat , iar monezile de aramă bătute în Iudeea aveau numai numele , nu și chipul împăratului ca respect pentru religia iudaică53 . Deși au existat intenții de bună conviețuire de ambele părți , pretnțiile nesatisfăcute ale romanilor și credința exclusivistă a evreilor nu puteau să nu se încrucișeze în cele din urmă .
În timpul primului procurator , Coponius , a avut loc un prim conflict . De acum , Iehuda Galileul mobilizează în jurul său suficiente forțe pentru a se consemna opoziția unei noi partide cu orientare național-religioasă – Partidul Zeloților . Replica evreiască după cum se poate vedea a fost rapidă și semnificativă . Dorința lor era nici mai mult nici mai puțin decât înfrângerea totală a romanilor și scoaterea lor din țară .
Octavian Augustus a schimbat la intervale mai mici de trei ani procuratorii din Iudeea , în timp ce în timpul lui Tiberius ( 14-37 e.n. ) nu au existat decât doi procuratori : Valerius Gratus ( 15 – 26 e.n. ) și Pilat din Pont ( 26 – 36 e.n. ).
„Urmașul lui Gratus a lăsat o tristă amintire poporului :<< mită ,jafuri, viclenie , jigniri , maltratări , execuții necurmate fără sentință>> – acestea erau , după mărturia unui contemporan , filosoful Philo din Alexandria , semnele caracteristice ale administrației asprului și brutalului Pilat din Pont”54 .
Pilat din Pont a sfidat de mai multe ori națiunea evreiască și a avut inițiativa câtorva masacre , numai intervenția împăratului reușind să-l tempereze și Tiberiu l-a destituit în anul 36 e.n. .
Legatul Siriei , Vitellius , a plecat la Ierusalim și prin măsurile luate la fața locului a acordat mai multă libertate de acțiune poporului evreu și în special clerului evreiesc deoarece procuratorii nu mai aveau autoritate asupra oficierii serviciului divin din Templu .
B : Domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) . Domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) .
Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a reușit să guverneze Trachonitis , Gaulanitis și Batanea în mod exemplar , fiind de o fire pașnică și îngăduitoare . Aceste teritorii erau populate de evrei și sirieni și aduceau venituri considerabile pentru dimensiunea lor . El a avut un spirit justițiar și a reușit să dea acestor regiuni o perioadă de stabilitate deosebită . A întemeiat orașul Paneas pe care în numele împăratului l-a numit Caesarea ( Philippi ) și care i-a fost capitală , și s-a îngrijit de dezvoltarea Bethsaidei căreia i-a dat numele de Iuliada în cinstea fiicei împăratului . A încetat din viață în anul 34 e.n. având parte de funeralii bogate și din acest an domeniile sale au trecut în administrarea provinciei Siria împreună cu Iudeea însăși .
Herodes ( Irod ) Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) având stăpânire asupra Galileeei și Pereei a moștenit de la tatăl său înclinația spre realizarea de construcții mărețe . La fel ca tatăl și fratele său Philippus a fost supus puterii Romei lucru care nu a convenit poporului pe care-l guverna . Spre deosebire de fratele său el nu a reușit să mențină pacea în interiorul domeniilor sale . El s-a căsătorit cu fiica regelui arab de la Petra – Aretas . Dorind o altă căsătorie el a ofensat-o pe aceasta și o dată cu ea întreg regatul arab . Aceasta s-a refugiat la tatăl său și războiul a început numaidecât . Oastea lui Herodes ( Irod ) Antipa a fost înfrântă și acesta a cerut ajutor lui Vitellius , guvernatorul Siriei care i-a venit în ajutor , dar nu a mai ajuns la Petra deoarece împăratul Tiberius murise și confruntându-se cu problema succesiunii la tronul imperial , politica Imperiului Roman avea nevoie de liniște . În cele din urmă Gaius Iulius Caesar Germanicus supranumit Caligula l-a succedat pe Tiberius , fiind împărat al Romei între anii 37 – 41 e.n. .
Domnia lui Irod Antipa a fost una autoritară el având de luptat cu opoziția populară care s-a răsculat de numeroase ori . Insuccesul în lupta cu regele arab Aretas a fost pus de popor pe seama uciderii lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa . În cele din urmă fiind bănuit că a conspirat împotriva împăratului roman cu regele parților Artabanos și acuzat că deținea echipament și armament suficient pentru înarmarea a 70000 de luptători , a fost chemat la Roma la împărat și destituit de către Caligula și trimis în exil în Gallia în anul 39 e.n. .De acum stăpânirea indirectă în toate regiunile regatului lui Irod cel Mare devine una directă și mult mai amenințătoare .
C : Domnia lui Irod Agrippa ( Agrippa I ) .
Contemporan și implicat în evenimentele acestei perioade a fost și cel cunoscut sub numele de Agrippa I .El era fiul lui Aristobul , nepot al lui Irod și al hașmoneei Miriam și mai avea ca frate pe Herodes II .Condamnarea și executarea lui Aristobul , când Agrippa avea doar 6 ani , a făcut ca acesta să fie trimis la Roma unde i s-a oferit o educație deosebită . Timpul petrecut la Roma a fost folosit de către Agrippa pentru a se face cunoscut și pentru a-și atrage respectul și prietenia multora dintre oamenii de vază de atunci . Moartea mamei sale Berenice a făcut ca Agrippa să se antreneze într-un joc al cheltuielilor record pentru un trai la cel mai înalt nivel . În cele din urmă nemaiputându-se menține a fost nevoit să părăsească Roma .
Prima direcție spre care Agrippa s-a îndreptat a fost Iudeea . Irod Antipa i-a oferit o funcție în administrarea orașului Tiberias , dar în timpul unui ospăț care a avut loc în orașul Tyr , Iroa Antipa s-a certat cu Agrippa și i-a adus reproșuri . Neputând suporta afrontul adus Agrippa a plecat la Flaccus care guverna atunci în provincia Siria , acesta fiindu-i prieten de la Roma , dar nu peste mult timp relația de prietenie dintre cei doi s-a deteriorat , iar Agrippa a ajuns din nou pe drumuri și s-a îndreptat spre Ptolemaida și de acolo s-a îmbarcat pentru Italia . După câteva peripeții pricinuite de lipsa banilor și de neîncredereea creditorilor el a reușit să ajungă la Puteoli . Drumul către împăratul Tiberiu i s-a deschis abia după ce și-a plătit datoria către Herennius Capita ( 300000 sesterți ) , fiind împrumutat de către Antonia , mama lui Germanicus și Claudius . Gaius ( Caligula ) s-a bucurat de educație din partea lui Agrippa deoarece era nepotul Antoniei . Militând pentru domnia lui Gaius ( Caligula ) încă din timpul vieții lui Tiberius , Agrippa a fost întemnițat . Moartea lui Tiberius nu a întârziat și cartea jucată de Agrippa începea să aibă o valoare din ce în ce mai mare . Gaius Caligula căruia îi fusese apropiat și fidel și pe care-l susținuse devine noul împărat și în semn de recunoștință i-a acordat lui Agrippa tetrarhia lui Philippus . Exilarea lui Irod Antipa și a Herodiadei în Gallia a adus lui Irod Agrippa I tetrarhia acestuia în anul 40 e.n. .
Împăratul Gaius Caligula ( 37 – 41 e.n. ) a adoptat o politică tiranică . Se credea Dumnezeu însuși și pretindea supușilor să se închine atât lui , cât și calului său . Prin această atitudine el a nemulțumit atât pe romani , dar mai ales pe evrei a căror religie se cunoaște că interzicea închinarea în fața cuiva și divinizarea oricărui om sau vreunei ființe .
În anul 38 e.n. la Alexandria , cel mai de seamă centru al diasporei evreiești , evreii , în ton cu întreaga suflare evreiască de peste tot , au ripostat încercării autorităților romane de a introduce în sinagogă statuia împăratului . Evreii din Alexandria , care aveau în mod majoritar o stare materială și financiară mai importantă decât a restului populației , erau urâți de o parte importantă a populației orașului . Motivul instalării statuii împăratului și opunerea evreilor a fost folosit de persoanele ostile evreilor prin darea de foc la case și la corăbiile din port .
Guvernatorul Egiptului , Acvilius Flaccus , a favorizat aceste crime prin darea unui edict prin care obliga evreii să se închine statuii împăratului . Deasemenea el nu a pedepsit făptașii și a continuat el însuși măcelul , ocupându-se în mod special de fruntașii acestei etnii .
„ A fost primul pogrom din istoria evreilor”55 .
Un prim apărător al evreilor a fost însuși Irod Agrippa care a intervenit pe lângă împărat în acest sens . Partea antievreiască și cea evreiască din Alexandria au trimis ambele solii împăratului , partea evreiască fiind reprezentată de marele filosof alexandrin Philon .
Aceași situație avea loc la Ierusalim . Nemulțumirea evreilor la dorința autorităților romane de a așeza o statuie a împăratului în însuși Templul din Ierusalim i-a solidarizat . Guvernatorul Siriei , Petronius , a fost nevoit să ducă acolo 2 legiuni . În cele din urmă Caligula a fost înduplecat și conflictul armat nu a mai avut loc . În ianuarie 41 e.n. Gaius Caligula a fost ucis și unchiul său Claudius devine împărat .
„ Regele iudeilor , Agrippa I , care se afla la Roma , i-a făcut lui Claudius un serviciu important , creând o atmosferă favorabilă noului împărat în rânduielile senatorilor cu sentimente republicane . Drept mulțumire , împăratul i-a oferit prietenului său evreu în stăpânire și Iudeea centrală , inclusiv Samaria , precum și regiunile de graniță ale Siriei , stăpânite până atunci de principi neevrei”56 .
La începutul domniei lui Claudius evreii alexandrini au prins curaj și au dorit să se răscoale crezând că noul împărat va fi la fel de ostil lor ca și Gaius Caligula . O solie i-a convins că nu are aceleași intenții ca și Caligula și în cele din urmă ei au fost temperați .
Odată cu trecerea anilor Irod Agrippa a devenit mai responsabil și și-a reconsiderat poziția față de propriul popor . Atitudinea favorabilă față de evrei pornită odată cu intervenția favorabilă față de evreii alexandrini și din Ierusalim în timpul lui Caligula a fost continuată de o apropiere neprefăcută și fericită fațăde legile și datinile strămoșești și de o domnie cumpătată .Respectul poporului față de el a ajuns atât de mare încât plângându-și originea doar parțial evreiască , poporul adunat l-a elogiat și l-a îmbărbătat dând dovadă că poate trece peste această condiție a legii ebraice . El nu a rupt legăturile cu Roma și nu s-a declarat ostil puterii romane , încercând să împace atât interesele Romei , cât și interesele poporului evreu . S-a bucurat de aprecierea regilor vecini , dar a atras nemulțumirea comandantului trupelor sale , Silas ,care după numeroase servicii aduse ,după devotamentul acordat , aștepta să fie făcut părtaș la domnie cu Agrippa . Din această cauză a ordonat ca acesta să fie închis în lanțuri .
Domnia lui Irod Agrippa a însemnat o ultima perioadă de liniște și stabilitate . Regatul evreu era acum ca și în timpul Hașmoneilor și a lui Irod cel Mare , refăcut , și el însuși a luat măsuri de întărire a Ierusalimului și a încercat subtil să submineze puterea romană din asia Mică . Iudaismul a înregistrat acum un succes notabil . Regele Adiabenei , Izates , și toate rudele sale au trecut la iudaism .
S-a stins din viață în cele din urmă după o domnie de 7 ani la vârsta de 54 de ani , fiind regretat de popor . A avut trei fiice ( Berenice , Mariamne și Drusilla ) și un fiu de numai 17 ani care-i purta numele și care-și desăvârșea studiile la Roma . Sub domnia lui statul evreu a cunoscut ultima dată integritatea teritorială .
Moartea lui Agrippa a dat pe față nerecunoștința orașelor Caesarea și Sebaste . Batjocurile acestor orașe la adresa răposatului rege a ajuns la urechile fiului acestuia de la Roma și la urechile împăratului Claudiu însuși . Acesta a dorit să-l trimită pe fiul fostului rege să domnească , dar sfaturile și indicațiile cercului de apropiați l-au convins că e mai bine să trimită un procurator în Iudeea și în regat în persoana lui Cuspius Fadus( 44 – 46 e.n. ) .
D : Ultimii procuratori . Domnia lui Agrippa II ( 49 e.n. – 101 e.n. ) .
Cuspius Fadus avea misiunea de a menține ordinea în teritoriu și de a pedepsi orașele care comiseseră acte de nerecunoștință și sfidare față de regalitatea servilă Romei .Contrar celor stabilite de ceva vreme de politica imperială Cuspius Fadus a presat legea evreiască prin supravegherea serviciului din Templu , situație care l-a hotărât pe Agrippa al II-lea să se adreseze împăratului care s-a îngrijit să corecteze situația . Guvernarea lui Cuspius Fadus s-a confruntat și cu persoana lui Theuda care se recomanda ca profet și a reușit să convingă o mulțime de oameni să-l urmeze la apele Iordanului pe care el spunea că le va despărți întocmai cum făcuse Moise cu apele Mării Roșii . Guvernatorul deosebit de prompt nu a tolerat o asemenea acțiune și a decis să ia măsura extremă de a ucide pe cât mai mulți participanți și pe Theuda însuși , fapt îndeplinit întocmai de membrii unei părți a cavaleriei romane . Conștient de puterea pe care o avea Cuspius Fadus sfida consecvent poporul evreu , unul dintre momentele cele mai grele ale acestei guvernări fiind acela al confiscării hainelor preoțești ale Marelui Preot înaintea oficierii în Templu a ritualului de Iom Kipur .
Încă din timpul guvernării lui Cuspius Fadus nemulțumirile evreiești au fost alimentate constant de semeția și ignoranța guvernanților romani , nemulțumire care va aduce în cele din urmă la constituirea unei aripi ultra-naționale care va porni și gestiona pe de-a-ntregul primul mare război iudeo-roman .
Al doilea procurator al Iudeii a fost Tiberius Alexander ( 46 – 48 e.n. ) , nepotul filosofului Philon din Alexandria . Tiberius Alexander a dovedit o loialitate totală împăratului Claudiu și nici o sensibilitate pentru legile poporului pe care-l guverna și din rândul căruia se trăgea , unul din motive fiind acela că abandonase iudaismul . Una dintre hotărârile lui a fost de a răstigni pe cei doi dintre fiii lui Iehuda Galileanul57 .
În al optulea an al domniei lui Claudius , fratele lui Agrippa cel Mare – Herodes ( Irod ) din Chalcis a murit , iar „ regatul său a fost dăruit de Caesar Claudius tânărului Agrippa”58 . Acesta a domnit , deci , din anul 49 e.n. până în anul 101 e.n. fiind cunoscut sub numele de Agrippa II .
Al treilea procurator al Iudeii din acest șir al ultimilor procuratori a fost Cumanus ( 48 – 52 e.n. ) . În timpul guvernării acestuia de sărbătorile de Paști a izbucnit o revoltă a evreilor cauzată de gestul batjocoritor al unui soldat roman , care supraveghea în prejmă , de a-și arăta părțile intime ale corpului celor care sărbătoreau . În acest incident mai ales din cauza panicii Flavius Iosephus susține că au pierit până la 20000 de evrei .
Atacarea sclavului lui Claudius l-a convins pe Cumanus să atace localitățile învecinate , iar un soldat roman dând de legile lui Moise a rupt sulurile provocând ura evreilor care s-au plâns la Caesarea lui Cumanus de cele întâmplate . Acesta dorind stabilirea stării de normalitate a pedepsit soldatul respectiv cu moartea dându-le satisfacție de data aceasta .
Cumanus a fost nevoit să mai gestioneze și un conflict între evrei și samariteni pornit din cauza uciderii câtorva evrei de către samariteni atunci când aceștia treceau prin Samaria . Plângerile evreilor către procurator au fost zadarnice deoarece acesta primise de la samariteni o sumă suficientă pentru a-i stimula luarea vreunei măsuri . Evreii nu aveau altă cale decât de a căuta soluționarea situației în manieră personală .
„ Conducătorii zeloților , Eleazar Ben Dinai și Alexandru , au pornit în urma unor detașamente de zeloți și au nimicit tot ce le-a ieșit în cale . De astă-dată , însuși Cumanus a pornit împotriva zeloților . Mulți dintre ei au fost uciși , iar alții luați prizonieri”59 .
Evreii nemulțumiți incendiau și atacau satele samaritene , iar aceștia s-au grăbit să își aducă plângerile în fața guvernatorului Siriei – Ummidius Quadratus care se afla la Tyr60 . Evreii și-au susținut și ei poziția , iar guvernatorul indecis a amânat o decizie rapidă promițând totuși soluționarea tulburărilor în momentul sosirii sale cu regim special în Iudeea . Prezența lui Quadratus în samaria ilustrează gravitatea situației . Alfred Hârlăoanu susține că acțiunile din aceste momente puteau grăbi cu 20 de ani marele război din deceniul 7( șapte ) al erei noastre . Quadratus a găsit vinovați pe samariteni , dar condamna la moarte prizonierii evrei și pe cei care dintre ei nu mai încetau cu acțiunile de pradă și crimă . Tot el a hotărât să trimită pe însuși Marele Preot Ananius la Roma în fața împăratului și pe Cumanus și căpetenii ale samaritenilor pentru a li se judeca în metropolă cauza . La Roma apropiații lui Claudiu veneau pe lângă împărat în favoarea samaritenilor , dar Agrippa care era și el atunci la Roma a cerut Agrippinei să-l sfătuiască pe împărat în favoarea iudeilor . Împăratul a ascultat și a ucis pe fruntașii samariteni , l-a destituit pe Cumanus61 și a numit al patrulea procurator în Iudeea acestei perioade ( 52 – 60 e.n. ) . El era un libert al mamei împăratului – Antonia . Noul procurator sosit în Iudeea se credea că va aduce satisfacția poporului evreu prin măcar respect și dreptate . Nu a fost să fie așa nici de această dată . El a debutat cu o desfacere de căsătorie a Drussilei , fiica lui Agrippa I cu regele Emessei – Azizus . Drussilla nu numai că a acceptat propunerea procuratorului , ci a și părăsit credința iudaică la care fostul soț trecuse .
În anul 54 al erei noastre împăratul Claudiu a fost asasinat și a fost înlocuit de către Nero , fiul lui Agrippina Minor , sora lui Caligula . În anul 53 e.n. Agrippa II și-a fortificat domnia prin hotărârea împăratului Claudiu de a-i atribui conducerea tetrarhiei lui Philippus și a Bataneei62 . Împăratul Nero s-a dovedit și el generos și i-a acordat în stăpânire Peraea și Galilea . „ El avea dreptul la titlul de <<rege iudeu>> . Pe monedele sale se putea citi inscripția <<Regele Marcus Agrippa , prieten al Cezarului și al romanilor>> . În Iudeea centrală era însă domnitor fără țară . Pentru a-și câștiga acolo popularitatea , el afișa sentimente sincere față de credința strămoșească , și când nu era la Roma , venea la sărbătorile iudaice de la Ierusalim”63 .
„ Între timp situația din Iudeea se înrăutățea de la o zi la alta . Țara era bântuită de tâlhari și de șarlatani , care amăgeau mulțimea”64 . Procuroratorului Felix a pus gând rău Marelui Preot Ionathan care-l propusese pentru numire împăratului . Marele Preot făcea presiuni asupra procuratorului invocând numeroase plângeri ale norodului . Procurorul nesuportând situația creată a sprijinit planul uciderii Marelui Preot cu ajutorul tâlharilor . Aceștia l-au ucis cu ajutorul pumnalelor ascunse sub haine . Faptele de acest gen au continuat și prin oraș și au devenit o modă . Sicca în limba latină înseamnă pumnal și de la acest cuvânt își trag numele siccarii care sunt membrii aripii drepte a Partidului Zeloților .
„ Fanatismului politic i se adauga și exaltarea religioasă . Mulți profeți și mulți <<mesia>> , de tipul Theuda , promiseseră poporului mântuirea grabnică de toate suferințele65.
Un egiptean venit la Hierosolyma pretindea că este profet și convingea poporul să urce cu el pe Muntele Măslinilor unde-i asigura că vor vedea cum zidurile Hierosolymei se vor dărâma ascultându-l . Procuratorul Felix a luat măsuri imediate prin trimiterea armatei care a acționat rapid și eficient . Câteva mii de oameni au fost uciși , dar egipteanul a scăpat făcându-se nevăzut spune Flavius Iosephus .
Puternicei administrații și armate romane ostilă evreilor i se adăuga populația siriană , greacă și romană stabilită cu diverse scopuri în teritoriu . Dintre aceștia se distingeau ca cei mai înverșunați grecii din Caesarea care puneau în discuție până și dreptul de cetățenie al iudeilor în acest oraș . Luptele de stradă au fost deosebite , iar intervenția lui Felix a devastat lociunțele evreiești și a aruncat în închisoare pe mulți dintre ei . Gâlceava a fost supusă spre judecată Romei , dar grecii aveau oameni de frunte la Roma și au reușit să-și impună punctul de vedere , Nero emițând un decret prin care în Caesarea grecii erau stăpâni , iar evreii nu aveau drept de cetățenie66 .
„ Între timp Porcius Festus , trimis de Nero , l-a înlociut pe Felix în funcția de procurator”67 . Administrația lui a durat trei ani din 60 e.n. și încordarea relației ocupant-autohton s-a întins la maximum . Iudeii se luptau între ei , iar siccarii deveniseră o forță de temut . Festus a fost foarte ferm în decizii și ca și Pilat și Felix a luptat împotriva creștinilor fără a putea stopa creșterea numărului de credincioși68 . Tot acum Agrippa II contribuia la dezvoltarea Ierusalimului cu pavarea unor străzi , dar a ridicat și un turn de control din care se putea vedea ce se întâmpla în jurul Templului69 . Ca răspuns locuitorii au ridicat un zid care să împiedice vederea oficierilor din Templu de către Agrippa II . De această dată în lupta lor pentru apărarea legilor străbune iudeii au avut ca aliat pe împărăteasa Popeea care agrea religia iudaică și a intervenit favorabil lor de mai multe ori70 .
Al șaselea guvernator al Iudeii numit de către împăratul Nero a fost Albinus ( 62-64 e.n. ) . Primele măsuri ale lui Albinus au fost în sensul stabilirii ordinii și găsirii unui mod de a dialoga cu populația nemulțumită . Nu a fost posibil și în scurt timp el și-a depășit predecesorii în nelegiuiri și în măsuri luate cu menirea de a agita și mai mult poporul care era hotărât să pornească o luptă generală împotriva celor care încălcau drepturile și tradițiile străbune . După doar 2 ani el a fost chemat la Roma .
„ Ultimul procurator , Gessius Florus ( 64-66 ) , prin lăcomia , setea de sânge , lipsa de scrupule , prin acțiunile reprobabile , a grăbit izbucnirea revoltei . Florus nu avea nimic sfânt în el și jertfea totul de dragul aurului . Ceea ce predecesorii săi faceau în umbră căutând să dea mârșăviilor lor o aparență legală , el îndrăznea să facă fățiș , la lumina zilei ,disprețuind legea. Florus era îngăduitor numai cu siccarii , atunci când aceștia își împărțeau cu el <<prada>>”71 .
„Suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți cu toții să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau oriunde să aibă parte oriunde la străini de un trai mai bun . Mai are rost să lungim vorba ? spune și se întreabă Flavius Iosephus – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero”.
Umilințele de tot felul îndurate de populația Ierusalimului și crimele săvârșite de către Florus de ordinul miilor din rândul civililor a convins toată nația că ultranaționaliștii își aveau marea lor parte de dreptate în lupta lor neînfricată .
Începutul răscoalei a fost favorabil zeloților și 6000 de luptători romani au murit în aceste prime lupte . Legiunea de elită a lui Cestius și-a pierdut stindardul ( vulturul ) și entuziasmul luptătorilor evrei era la cote maxime . Eliberarea Ierusalimului ( oct. 66 e.n. ) a fost un motiv de mare sărbătoare și a fost bătută chiar monedă în amintirea acestui eveniment .
Conflictele din interiorul poporului evreu în secolele II î. Hr. – I d. Hr. au fost generate de cele două mari partide a saducheilor și a fariseilor . Saducheii îi sprijineau pe Macabei , nu admiteau tradiția orală , respingeau credința în înviere , în nemurirea și existența sufletului . Despre ei vorbesc și apostolii în Evanghelia lui Luca , Marcu sau în Faptele Apostolilor 23,8 . Fariseii erau naționaliști și își aveau originea în epoca Macabeilor . Aveau un respect deosebit din partea poporului , erau teocrați moderați și în pragul erei noastre aveau două școli : cea a lui Hillel și a lui Șammai , primul moderat , iar celălalt mai radical . Confruntarea dintre farisei și saducei înfățișează de-acum o societate evreiască scindată a flată în căutarea unor repere stabile și oarecum năucită de vârtejul creat de elenism în plină manifestare .
Aflați în conflict cu preoțimea oficială esenienii formau o comunitate religioasă retrasă și care nu participa la activitățile laice . Despre ei vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . În capitolele anterioare am redat cum îi descrie în Antichități iudaice pe esenieni Iosephus Flavius , tot el spunând despre ei că „refuzau plăcerea socotind-o răul însuși , socotind abstinența și înfrânarea de la patimi ca fiind virtutea însăși”72. Philon din Alexandria îi descrie în același mod spunând printre altele că „fiecare locuință [a lor ] are o cameră sfîntă pe care o numesc sanctuar sau unde împlinesc , în singurătate , tainele vieții desăvârșite” și că „păstrează scrierile întemeietorilor sectei unde se află modele al acestei cercetări alegorice”. Vechimea modului lor de viață este incontestabilă deoarece cele mai vechi scrieri ale Manuscriselor de la Marea Moartă sunt datate pe la mijlocul secolului III î.Hr. . Principalele lor trăsături erau practicarea celibatului și izolarea de restul lumii.
Zeloții reprezentau a patra mare componentă a societății evreiești a cărei origini și-a avut locul în timpul domniei lui Irod cel Mare . Prima lor manifestare de anvergură a avut loc după destituirea lui Archelaus și au venit la putere procuratorii . Atunci un galilean pe nume Iuda i-a condus în lupta lor , dar au fost învinși . Exista însă această partidă a zeloților care căpătase dimensiune națională .Din rândurile lor s-a desprins latura radicală – cea a siccarilor care înarmați cu un pumnal reușeau la anumite sărbători sau ceremonii să ucidă oameni de frunte sau oameni din mulțime .
E : Primul război iudaic .
Stăpânirea romană nu a fost privită cu ochi buni de majoritatea poporului evreu . Acceptată de nevoie autoritatea Romei s-a comportat cu țara evreilor și cu diaspora într-un mod discreționar . În țară numeroase abuzuri și tributuri impuse populației întrețineau ura poporului , iar mai marii Romei numiseră în mod constant, fără excepție , procuratori care nu cunoșteau legile strămoșești iudaice , nu le tolerau , le disprețuiau și care ignorau și provocau în același timp mândria unui popor cult al Asiei Mici care se pretindea un popor ales prin naștere și prin religia lor care le insufla acest lucru .
Procuratorii dornici de o îmbogățire rapidă , unii chiar liberți , conștienți că rămânerea în funcție era aproape întotdeauna scurtă , determinată de interesele schimbătoare ale căpeteniilor capitalei , procedau fără excepție la scoaterea cât mai multor bogății prin orice mijloace , sărăcind și batjocorind populația . Războiul iudaic ar fi putut începe câteva decenii înainte , societatea evreiască atunci fiind mai puțin pregătită să facă față temutelor legiuni romane , dar în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. atât saducheii , cât și fariseii , esenienii și cu atât mai mult zeloții nu mai vedeau altă soluție decât ridicarea poporului la luptă și organizarea lui în așa măsură încât lupta să aibă sorți de izbândă .
Amploarea pe care a căpătat-o această luptă a surprins autoritățile Imperiului Roman . Flavius Iosephus spunea : „ Dintre toate războaiele care s-au purtat , orașe împotriva altor orașe sau popoare împotriva altor popoare , secolul nostru nu a mai văzut ceva atât de mare și nu știu să fi existat vreodată vreunul asemănător aceluia pe care evreii l-au susținut împotriva romanilor” . Afirmația poate fi exagerată tocmai din cauza faptului că autorul a participat la luptă , fiind deci marcat de etapele și dimensiunea conflictului , dar raționalizând cauzele izbucnirii războiului și durata și dârzenia încleștării afirmația lui nu este foarte deplasată . Tot Flavius Iosephus precizează că fariseii , saducheii și esenienii acceptaseră inițial , în linii mari , stăpânirea străină , doar zeloții fiind cei care promovau violența73 .
Istoricul Tacitus spune : „ Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni mai puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”74 .
În secolul I e.n. , stăpânirea romană în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes . În plus nu-și putea plăti datoriile , încât raidurile asupra trezoreriei Templului pe motiv că nu și-a plătit impozitele stârneau indignarea . Numeroase bande de briganzi , niciodată pedepsite , își lărgeau rândurile cu faliți și agitatori . Majoritatea țăranilor erau îndatorați până peste cap . În orașele cu populație greco-iudaică atmosfera era tensionată adesea75.
Alfred Hârlăoanu enumera 5 argumente care dau sens hotărârii de a lupta a evreilor nefăcând din rezistența armată o nebunie curată : exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar făgăduit de parți , posibilitatea declanșării de revolte ale evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în succesiunea împăraților romani care putea conduce la un război civil , cunoscute fiind luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale76 .
Antisemitismul grecilor alexandrini și a celor palestinieni era unul deosebit . Autoritățile romane dădeau și ele apă la moară . Istoricul roman Tacit spune că „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul” . Gessius Florus provenea din Asia Mică elenizată . El îngăduia orice jefuire dacă i se aducea o parte din pradă77 .
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o gâlceavă dintre greci și evrei . Grecii și-au manifestat bucuria prin crime numeroase în cartierul evreiesc fără ca armata romană să intervină Paul Johnson afirmă că marea răscoală a fost un război civil între greci și evrei78 . Ce este sigur este faptul că grecii își foloseau influența lor asupra romanilor împotriva evreilor .
Florus găsește tot atunci cu cale să ceară bani din Trezoreria Templului . Ambele vești cea din Galileea și cea venită de la Florus au aprins la maximum spiritele populației evreiești . Ca urmare garnizoana romană din Ierusalim a fost masacrată . Ura răsculaților s-a manifestat și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim . „ Unul din primele lor acte a fost acela de a incendia arhivele Templului , pentru a distruge toate documentele privitoare la datorii”79 .
Zeloții au atacat trupele romane din afara Ierusalimului în mai 66 e.n. punându-le pe fugă . Orașe și sate fraternizau cu răsculații . „ Iudeea , Idumeea , Samaria și Galileea s-au unit împotriva dușmanului lor comun . O țară mare cât un timbru se ridicase împotriva Imperiului Roman”80 .
În drumul lor spre Ierusalim trupele romane conduse de Cestius Gallus au produs mari stricăciuni în Galileea de Nord și la Iaffa . Legatul Siriei Cestius Gallus a primit din partea lui Agrippa II 3000 de luptători și miza pe o victorie ușoară împotriva răsculaților . Agrippa II asigura pe răsculați că dacă se vor preda Cestius Gallus nu le va provoca nici un rău . Neajungând la nicio înțelegere romanii au atacat Ierusalimul , dar au fost prompt respinși de apărătorii evrei . Un nou atac a condus trupele romane în cartierele mărginașe ale capitalei , dar conștientizând că rezistența este hotărâtă să continue lupta și că ploile de toamnă care urmau să vină puteau întrerupe transporturile de provizii , Cestius Gallus ridică asediul și se retrase81 .
Retragerea romană s-a făcut cu numeroase sacrificii , existând pericolul de a distruge întregile detașamente romane . „ În această primă campanie împotriva iudeilor atât de disprețuiți , armata romană pierduse peste 6000 de oameni și întregul material de război . Legiunea pe care Cestius Gallus o alesese ca unitate de elită își pierduse vulturul ( stindardul trupelor romane înfățișa de obicei un vultur ) , fapt ce la romani echivala cu o înfrângere rușinoasă”82 .
Victoriile din toamna anului 66 e.n. au avut ca rezultat revitalizarea întregii națiuni evreiești . Bucuroși și plini de speranțe , conștienți de pericolul care-i urmărea pe mai departe doar în parte , ei aveau credința că Dumnezeu este de partea lor și că nimic nu-i putea opri pentru a deveni stăpâni în propria patrie .
Deosebită a fost pentru aceste momente organizarea realizată de căpeteniile evreiești . Ei au luat ca primă măsură crearea unui guvern din care făceau parte toate forțele importante ale națiunii , inclusiv clerul . Iudeea avea trei zone militare . Apărarea Ierusalimului o asigura armata condusă de Iosef Ben Gorion și Marele Preot Hanan . Teritoriul Galileei avea drept comandant pe Iosef Ben Matitiahu în fruntea a 100000 de oameni , iar toată țara edomiților era condusă de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania83 . Un consiliu format din 70 de oameni conducea țara , iar comandanții militari erau omnipotenți în teritoriul încredințat lor spre apărare .
Iosef Ben Matitiahu este una dintre personalitățile cele mai controversate și cunoscute din istoria poporuluii evreu . El este membru al unei familii distinse din Ierusalim , născut spre finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre . Era înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor . Educat la Ierusalim la cele mai bune școli , el continuă studiile la Roma , cunoștea limba greacă și era un bun cunoscător al problemelor vremii . El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus , autorul a două lucrări monumentale : „ Antichități iudaice” și „ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor” . Aceste lucrări prezintă cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii și până în timpurile sale . Caracterul său oscilant l-au făcut să sară dintr-o tabără în alta , să fie când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale orbit de frumusețea culturii grecești și romane sau a artei și disciplinei militare când atras , îmbătat de trecutul propriului popor , de religia acestuia și de promisiunea acestei credințe , pătruns de patriotismul extrem care electriza inima oricărui evreu .
Numit comandant al armatei din Galileea , având în preajma lui doi cărturari , pe Ioazar și Iehuda , Flavius Iosephus instruiește în spiritul disciplinei romane o armată numeroasă și avea o gatdă personală de 500 de oameni . Cu toate aceste dovezi de bun organizator și comandant , el nu era convins de posibilitatea unui succes deplin al armatelor evreiești în conflictul ce se apropia . Să fi dorit el o negociere cu reprezentantul Romei de pe o poziție de maximă altitudine ? Ezitările lui au fost sesizate și puse în discuție de oameni de frunte ai ai rebeliunii care izbucnise . Iochanan Miguș – Halav și Justus din Tveria cunoscându-l ca filoroman pun în discuție încrederea care trebuia avută în el și funcția cheie de comandant în Galileea , regiune care trebuia să dea prima față cu armatele romane84 .
Comportamentul lui Flavius Iosephus în Galileea s-a îndepărtat în cele din urmă de aprecierea și atașamentul poporului , iar rezistența din Galileea era ușoară acum pe taler în raport cu lupta ce se anunța .
La Roma împărarul Nero tocmai scăpase de un complot și participa la Jocurile Olimpice din Grecia , unde era permanent informat de toate necazurile care existau pe tot întinsul Imperiului . Moartea subită a lui Cestius Gallus l-a determinat pe împăratul Nero să numească în fruntea legiunilor pe care le mobiliza pentru războiul cu evreii pe un mare general al vremii , încununat cu laurii victoriilor împotriva bretonilor , dar care nu se mai bucura de atenția imperială de câtva timp – Titus Flavius Vespasianus .
Titus Flavius Vespasianus era în fruntea unei armate deosebi t de bine dotată și experimentată , nu mai puțin de patru legiuni : a V , a X , a XII și a XV se învredniceau să stingă focul dragostei de țară și acredinței oarbe a evreilor85 . Vespasian a plecat din Grecia în iarna anului 67 e.n. și pe măsură ce înainta „ toți principii din teritoriile învecinate , printre care și regele Agrippa II cu sora sa , Berenice , s-au prezentat la Vespasian , oferindu-și trupele și manifestându-și astfel atașamentul față de Roma”86 .
O armată care depășea o jumătate de milion de ostași deebarca în primăvara anului 67 e.n. la Akko . Iscusit , sigur pe el , experimentat , Titus Flavius Vespasianus a acționat fără o implicare totală , dar mușcând permanent din teritoriul răzvrătiților . El urmărea cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare pentru a putea realiza aprovizionarea evreilor pe această direcție . Primul oraș cucerit a fost Gabara fără o rezistență deosebită și primind o pedeapsă neîndurătoare . Următorul oraș vizat a fost Iotopata , dar aici rezistența a fost peste așteptări . Locuitorii au luptat cu tragere de inimă și au folosit toate mijloacele cunoscute de ei pentru a se apăra și pentru a pricinui cât mai multe pierderi romanilor . Aproape o lună și jumătate trupele romane au fost ținute pe loc , iar când au cucerit Iotopata în cele din urmă ele au dărâmat-o complet . Este inutil a se spune ce s-a întâmplat cu locuitorii care erau de ordinul zecilor de mii .Participând la rezistența de la Iotopata Flavius Iosephus s-a retras la timp cu câteva zeci de oameni în grotele din apropiere . Descoperiți fiind acești însoțitori ai lui Flavius Iosephus s-au ucis între ei , dar Flavius Iosephus s-a predat romanilor . Deși bănuitor la început Vespasian acordă încredere lui Flavius Iosephus , îi dă un statut deosebit și l-a pus în preajma fiului său – Titus87 .
Titus , fiul lui Vespasianus , venise cu două legiuni din Alexandria și deși mult mai tânăr , era atras de Berenice , sora regelui Agripppa II . În cinstea victoriilor romane Agrippa II a sărbătorit cu aceștia la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion continuau rezistența .
Rezistența de la Gamara a durat săptămâni în șir și când nu au mai avut încotro ultimii apărători s-au aruncat în gol de pe munte . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupalor romane . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupelor romane . Constatând oboseala propriilor trupe Vespasian le-a acordat în iarna anului 67 e.n. un respiro , concentrându-le la Caesarea .
Luna martie 68 e.n. aduce împlinirea unei așteptări pe care mizau evreii răzvrătiți încă de la începutul operațiunilor . Iulius Vindex , guvernatorul provinciei Gallia Lugdunensis s-a revoltat împotriva autorității imperiale88 . În luna aprilie 68 e.n. un aristocrat roman autentic , guvernator al provinciei Taraconensis ridica la luptă provinciile Hispaniei89 . Acesta se numea Servius Sulpicius Galba și atitudinea lui l-a aruncat pe împăratul Nero în brațele disperării . Trădat de legiuni , părăsit de escorta sa , împăratul Nero se va sinucide înspăimântat de sfârșitul ce i se pregătea . Era luna iunie 68 e.n. , dar gestul lui nu soluționase problemele interne ale statului roman . Războiul civil continua și în ianuarie 69 e.n. Marcus Salvius Otho reușea să-și pună în practică complotul pus la cale împotriva lui Galba . Acesta la rândul său nu era recunoscut de legiunile de la Rin conduse de Aulus Vittelius .
La 1 iulie 69 e.n. la Alexandria legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus cel dintâi din șirul împăraților flavieni . Acesta reușește să intre în Roma în toamna anului 69 e.n. și să-l ucidă pe Vittelius în decembrie a aceluiași an90 .
Acest răgaz nu a fost folosit de patrioții evrei în mod fericit . Dacă între anii 68-69 e.n. trupele romane nu s-au putut desfășura în voie și cu succes pentru cucerirea teritoriului evreiesc , zeloții evrei erau și ei divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie : cei moderrați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( 6000 ) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala și cei extremiști erau conduși de Simeon Ben Ghiora91 . Ei rivalizau între ei și-și disputau Ierusalimul și nu întreprindeau acțiuni împotriva romanilor în întinsul țării de teamă ca nu cumva să cedeze una celeilalte întâietatea asupra Ierusalimului . Ei nu depășeau 25000 de luptători92 și rivalizând între ei în timpul acestei destinderi reușiseră să nu se întărească , ci să pună în pericol și să-și distrugă rezervele și să distrugă cartiere importante ale Ierusalimului . Cu siguranță aceste fapte nu mai erau expresia interesului național , ci mai degrabă dovada ambițiilor personale și a isteriei de grup a unor persoane care îmbătate de câteva succese notabile se credeau invincibile de drept divin .
Împăratul Vespasian a acordat cinstea cuceririi Ierusalimului fiului său Titus . Dio Cassius spune că Titus a încercat “ să ajungă cu ei la o înțelegere atât prin tratative , cât și prin făgăduieli . Neobținând niciun rezultat , s-a văzut nevoit să înceapă ostilitățile.După perioada de început,în care luptele s-au dat cu rezultate nedecise,Titus se văzu în sfârșit învingător și începu un asediu al Ierusalimului93.Mai veche relatarea lui Tacitus întărește cele spuse de Dio Cassius:„Caesar Titus,ales de tatăl său pentru a supune Iudeea,…,se bucura acum de o influență și reputație mai strălucită ,deoarece provinciile și armatele rivalizau între ele pentru a-i câștiga încrederea”94 . Suetoniu spune și el că lui Titus i s-a încredințat „misiunea să supună Iudeea“95 .
Proclamat împărat în Orient și instalat la Roma , Vespasian nu putea vedea cu ochi buni încăpățânarea evreiască . În ultimă instanță pentru păstrarea tronului noul împărat trebuia să soluționeze repede rezistența dusă la extrem a acestei regiuni . La fel fiul său avea toate motivele să fie îngrijorat . Evreii rezistaseră 4 ani de zile . Un insucces i-ar fi putut detrona .
„ Trei iudei îl ajutau pe Titus în această misiune dificilă : regele Agrippa II , care și-a alăturat trupele celor romane , renegatul Tiberiu – Alexandru , fost procurator al Iudeei , care lupta împotriva propriului său popor , adăugând trădarea politică celei religioase și , în sfârșit , Iosif Ben Matitiahu – Flavius , care îl însoțea pretutindeni pe Titus și care , fiind prizonier al romanilor , era de această dată călăuza lor în propria sa țară . Acești trei iudei făceau parte din Statul Major al lui Titus . În ajunul sărbătorii de Pesah ( Paștele evreiesc ) , când Ierusalimul era încă deschis , grupuri numeroase de oameni din Iudeea și din străinătate au sosit pentru a apăra Cetatea Sfântă . Conducătorii din Iudeea au trimis soli la coregionalii lor din țările Eufratului , pentru a le solicita ajutoare . Ele au sosit în timp util la Ierusalim . Zidurile capitalei au fost bine întărite și altele noi înălțate . Capitala era pregătită să reziste eroic mașinii de război romane”96 .
Titus dorea soluționarea grabnică a conflictului dacă se putea pe cale pașnică , dar orice propunere și negociere a fost respinsă . Începutul ostilităților a fost favorabil evreilor , legiunea a X-a fiind surprinsă și pusă pe fugă , Titus însuși fiind în pericol de a deveni captiv în urma unei misiuni de recunoaștere . Aceste succese ale apărătorilor orașului au fost în măsură să pună pe gânduri și să-i facă pe romani să trateze cu toată seriozitatea lupta care se desfășura . În aprilie 70 e.n. asediul orașului începea , romanii fiind poziționați riguros în trei puncte din jurul orașului .
Aflați la adăpostul puternicelor ziduri ale Ierusalimului apărătorii foloseau toate mijloacele pentru a se apăra , iar romanii trebuiau să fie pregătiți în orice ceas din zi și din noapte pentru a preveni eventualele atacuri prin surprindere . Berbecii folosiți de romani își atingeau ținta , dar zidurile groase încă rezistau . Mari pierderi în oameni și cheltuieli enorme i-au adus pe romani în cartierul nordic Bezeta , dar zeci de zile au fost ținuți pe loc . Propunerile de pace și negociere a lui Titus au fost din nou respinse , deși rezervele de tot felul ale asediaților erau pe sfârșite . Cetățenii Ierusalimului căutau să scape cu fuga , dar mulți dintre ei erau prinși de romani în afara Ierusalimului și crucificați . Iosephus Flavius era spunea că erau atât de mulți răstigniți „încât în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupuriile omenești “ . Trupele romane din ordinul conducătorului lor nu mai cruțau acum pe nimeni, dar acesta nu era un caz singular .
Dată fiind gravitatea situației asediații se luptau și se apărau în fiecare zi . În oraș populația săracă care nu putea fugi era chinuită de foamete , de boli și murea în număr mare . Informat de problemele asediaților , sigur că victoria era doar o chestiune de timp , Titus a întărit asediul . Pătrunși și în oraș ei reușesc cucerirea fortăreței Antonia .
Hotărârea zeloților era însă una extremă . Noile propuneri erau respinse încă o dată . În oraș însă „sacrificiul nu se mai oficia din lipsă de animale rituale “97 . Moneda nu mai însemna nimic și cei de la care s-au păstrat scrieri din aceste momente povestesc situații extreme la care au ajuns locuitorii Ierusalimului .
Luna iulie a anului 70 e.n. i-a aflat pe ostașii lui Titus în fața Marelui Templu pentru a-l cuceri . Deși a dorit să nu distrugă Templul din cauza intensității luptelor acesta a fost incendiat . Curios Titus a pătruns în Sfânta Sfintelor , dar nu a cruțat niciunul din preoții care i s-au predat . Singura rezistență care se mai ducea era cea din Orașul de Sus .
„ La 9 Av – ziua comemorării distrugerii primului Templu – , Templul a fost cucerit și incendiat ; câteva săptămâni mai târziu , orașul a căzut . Zeci de mii de supraviețuitori au fost aruncați pe piețele de sclavi . Candelabrul ( Menora ) Templului a putut fi văzut în triumful lui Titus , pe care l-a imortalizat , în Forum , arcul care se poate vedea și astăzi . Iudeea era îngenuncheată”98 .
Negocierile lui Titus cu Iochanan Ben Ghișala și cu Simeon Ben Ghiora au eșuat . Ultima etapă a cuceririi Ierusalimului se da cu forțele evreiești sleite de puteri și deznădăjduite . „ După un asediu de 5 luni , întregul Ierusalim a fost distrus , prefăcut în cenușă,înecat în sânge,aflându-se acum în puterea dușmanului . Luptătorii evrei căzuți prizonieri au fost ori executați , ori transformați în sclavi “99 .
Istoricul Suetoniu spune că Titus a cucerit Ierusalimul „ de ziua de naștere a fiicei sale “100 , iar Dio Cassius precizează că „între alți prizonieri care căzuseră în mâinile prizonierilor a fost și Bargioras , conducătorul iudeilor . … . Și așa a căzut Ierusalimul în chiar ziua de Saturn ( sâmbăta ) , zi pe care iudeii o cinsteau cu deplin respect până azi . Din acea vreme , iudeii care respectau legea strămoșească au fost obligați anual la un impozit anual de 2 denari pentru Iupiter Capitolinus . După această campanie atât Vespasian cât , și Titus luaseră titlul de imperator , dar niciunul , nicialtul nu-și luaseră cognomenul de Iudaicus , deși li s-au decretat toate celelalte onoruri pe drept câștigate după o asemenea victorie , precum arcuri de triumf “101 . Victoria romanilor „ n-a fost o victorie eroică , ci o victorie asupra unor eroi “102 .
„ Titus a lăsat la Ierusalim legiunea a X-a ca armată de ocupație și a plecat spre Caesarea Philippi , reședința lui Agrippa II”103 . Apoi Titus a purces spre Roma la capătul festivității organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis .
În cinstea victoriei au apărut medalii cu „ inscripția :” Iudeea devita “ , “ Iudeea capta “ . Mii de captivi evrei au fost vânduți ca sclavi în Asia . În târgurile Orientului Mijlociu , sclavul evreu devenise o marfă curentă “104 .
„ După căderea Ierusalimului , n-au mai rămas decât trei centre de rezistență evreiești . Herodium , cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada , spectaculoasa stâncă înaltă de 1300 de picioare , la marginea deșertului iudeu , pe care Irod o transformase într-o mare fortăreață , în 37 – 31 î.e.n. . Nu se putea ajunge la ea decât pe o << potecă șerpească , după cum a numit-o Iosephus >> “105 .
Fiul lui Iuda Galileanul ,Menahem a cucerit Masada pentru evrei în anul 66 e.n. . Această ultimă rezistență era condusă de fiul lui Menahem – Eliazar . Operațiunile de asediu și de cucerire au fost conduse de generalul Flavius Silva care avea „ la dispoziție întreaga legiune a X-a , plus trupe auxiliare , precum și nenumărați prizonieri de război evrei pe post de brațe de muncă “106 . În discursul ultim către ai săi Eleazar îmbărbătându-i le-ar fi spus : „ Femeile noastre să moară nebatjocorite , copiii noștri fără să fi gustat sclavia . Să ne fie giulgiu veșnic faima “. Eleazar cerea a așadar celor care îl urmaseră să se sinucidă împreună cu el , faptul petrecându-se întocmai .
Era luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. când totul se sfârșise pentru apărarea națională a Iudeei . Numărul victimelor , un subiect de discuții aprinse , sărăcise și sub aspect demografic Iudeea .
F : Evreii în timpul dinastiei Flavilor ( 69 – 96 e.n. ) .
Dinastia Flavilor obține primul succes notabil prin victoria asupra evreilor . Lucrări importante care surprind primul război iudaic susțin că evreii ar fi pornit războiul într-un moment neprielnic , când niciun popor din afara Imperiului Roman nu desfășura o acțiune majoră împotriva romanilor . Se sugerează oarecum că evreii nu ar fi fost în relații deosebite cu nicio regiune euro-asiatică sau nord-africană , ceea ce este inexact . Relațiile evreiești existau de multă vreme atât cu parții , cât și cu principii și cu provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși fie prin diaspora , fie chiar prin cetățenii evrei însuși . Fiind un teritoriu atât de disputat , iar evreii o populație atât de activă nu trebuie să mire pe nimeni de ce la o primă privire asupra istoriei lor putem fi total dezorientați din cauza atâtor tendințe existente în sânul unui popor altfel cunoscut ca unul deosebit de unit și de conservator în credință și sânge . Este drept deasemenea că elenismul mai mult decât celelalte perioade bulversase și scosese din tiparurile rigide ale tradiției iudaice , deopotrivă , bună parte a etniei evreiești fie din țara de origine , fie din diaspora , însă nici acum niciunora nu le era rușine să-și mărturisească originea .
După izbucnirea conflictului una din așteptările lor a devenit fapt . Războiul civil din Imperiul Roman le dădea răgaz , dar răgazul a fost folosit pentru a se lupta între ei . La fel de adevărat este faptul că în afara granițelor niciun conflict major nu izbucnise împotriva romanilor .
Înaintea cuceririi Marelui Templu dintre cei care au reușit să iasă din interiorul capitalei pe cale de a fi cucerită era și conducătorul fariseilor pacifiști – Iochanan Ben Zachai . Părăsise orașul prefăcându-se că este mort și fiind scos într-un sicriu de cei care-i împărtășeau vederile . Înfățișându-se comandantului roman i s-a promis coroana regală după victoria deplină , dar el a refuzat și a cerut și „ obținut din partea lui Vespasian dreptul de a înființa o școală la Iamnia “107 .
„ Distrugerea Templului a fost resimțită în mod tragic de evrei , care – mai mult – i-a traumatizat profund “108 . Centrul politic , religios și economic al evreilor care fusese Ierusalimul , supraviețuia acum doar sub aspect religios de natură fariseică prin centrul de la Iamnia . Deși atinse greu în dezvoltarea lor firească , comunitățile evreiești fie din mediul rural , fie din cel urban au supraviețuit . Fiscus iudaicus impus de Vespasian obliga pe evrei să plătească direct statului roman și nu Templului ca înainte .
„ La Iamnia , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său pe cei mai vestiți învățați , care au creat un nou sistem legislativ de fastură religioasă , aplicat mai apoi în toate țările în care erau dispersați evreii . S-au elaborat legile civile , problemele de învățământ , s-au stabilit rugăciunile , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor – adoptate ulterior de toți evreii din Diaspora “109 .
Diaspora își va dubla de acum înainte contribuția la supraviețuirea poporului evreu . „ Supremația rabinismului se va afirma ca fiind o necesitate stringentă , dictată de auspiciile nefavorabile sub care comunitățile trăiau . Nevoia unui lider care nu putea să fie politic va conduce la crearea unui curent prorabinic , religia rămânând singura alternativă pentru prezervarea identității naționale . În același timp , prerogativele rabinului vor crește considerabil , acesta devenind în realitate singura autoritate recunoscută de de evreii din diasporă , dar și de către autoritățile locale . Deși deposedați de drepturi în Palestina , rabinii în diasporă vor reprezenta pentru evreii exilați simbolul mențineriii ființei naționale , orizontul de speranță al fiecăruia dintre ei , dar și necesitatea de a menține unitatea națională pentru a rezista vitregiilor istoriei”110 .
Responsabilitățile rabinilor erau extinse și în plan administrativ și judecătoresc . Ei deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești de pretutindeni în limitele permise de autoritățile romane care tolerau această instituție tocmai pentru evitarea altor probleme .
„ La Iavne s-au alcătuit rugăciuni , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor , legile civile și programele școlare , adoptate apoi de evrei în toate răspândirile . Mesagerii erau trimiși pretutindeni pentru a vesti legile și controla aplicarea lor . În felul acesta s-a realizat unitatea poporului , deși locuia pe toată suprafața pământului , atât cât era cunoscută , în primul secol al erei noastre .
Sub influența școlii de la Iavne a progresat și orașul Lud care devenise deasemenea un centru de școli și în care s-au stabilit numeroși învățați ai vremii “111 .
Despre Iavne ( Iamnia ) Paul Johnson spune : „ Acolo au fost înmormântați Sanhedrinul și statul , în locul lor întâlnindu-se un sinod al rabinilor , într-o vie , lângă o hulubărie , sau în mansarda unei case . Rabinul și sinagoga au devenit instituțiile normative ale iudaismului , care din acest moment avea să fie o credință congregaționistă . Academia de la Iavne stabilea calendarele anuale iudaice “112 .
După Distrugerea Templului și după instalarea noii ordini în Iudeea existase pericolul real al dispariției credinței iudaice , nu numai a diminuării ei atât în teritoriul de origine al evreilor , cât și în diaspora . Atracția spre celelalte credințe orientale sau elene ar fi putut cauza dispariția oricărui nucleu de coeziune în rândul evreilor , astfel încât inițiativa lui Iochanan Ben Zaccai ne apare ca una salvatoare a națiunii evreiești . El va părăsi cele lumești în jurul anului 80 al erei noastre . „ Încă din zilele lui Iochanan ben Zaccai a urcat pe scara demnităților Rabi Gamaliel al doilea , nepotul lui Rabi Gamaliel cel care a fost președintele Sanhedrinului , înainte de căderea Ierusalimului și fiul lui Shimon Gamliel șef al Ierusalimului “113 .
Demn de subliniat este faptul că atâta timp cât Agrippa II și sora sa Berenice s-au aflat în grațiile guvernării romane , imperiale chiar , atitudinea față de evrei a fost mai dulceagă . Presiunile lui Vespasian și a familiilor influente de la Roma l-au obligat pe Titus să se îndepărteze de iubita sa Berenice , care a fost nevoită să revină în Israel pe proprietățile lui Agrippa II . La moartea lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost atașată provinciei romane Siria114 .
Ultimul reprezentant al dinastiei flaviene a fost împăratul Domițian care a domnit între anii 81 – 96 e.n. . El era fratele lui Titus și domnia sa a fost era a cărui bilanț trebuie acceptat ca dezastruos . Deosebit de preocupat de cheltuieli enorme și de lux și în același timp având la frontierele dunărene numeroase conflicte care l-au obligat să pornească războaie cu dacii , cvazii și marcomanii în care armatele i-au fost învinse , au obținut victorii a la Pyrhhus , el a fost nevoit să impună locuitorilor Imperiului impozite împovărătoare , suplimentare . Acestea vor viza pe evrei „ în special datorită abilităților comerciale unanim recunoscute . Nemulțumirile acestora se vor concretiza într-un adevărat lanț de revolte și răscoale prompt reprimate de către trupele romane “115 . La fel el s-a dovedit atât de neclintit în privința iudaismului și creștinismului încât dacă un cetățean roman era bănuit că fraternizează cu una dintre aceste credințe era pedepsit . Un exemplu notabil în acest sens a fost o familie care-i era rudă – familia consulului Flavius Clemens . Acesta și soția sa Domitilla erau bănuiți că ar cocheta cu credința iudaică și că ar fi filoevrei . Flavius Clemens a fost condamnat la moarte în timp ce Domitilla a fost exilată116 . În timpul domniei lui , Gamaliel al II-lea conducea Tribunalul Suprem de la Iamnia . „ Atitudinea lui față de evenimente era mai mult politică decât mistică . El era convins că numai prin dialog , prin contact permanent cu autoritățile romane se putea ameliora situația din țară . De accea , el , în principiu , nu s-a opus nici studiului culturii eleno-romane și nici colaborării cu romanii în administrarea țării “117 . „ El a permis de pildă ca evreii să poată frecventa băile de la Tveria , deși la intrarea în aceste băi se ridicase o statuie a zeiței Afrodita . << Statuile acestea – spunea el fanaticilor – nu sunt pentru mine decât niște podoabe fără nimic sfânt >> . Aceste atitudini oarecum liberale i-au atras dușmănia fanaticilor care la un moment dat l-au înlocuit cu Rabi Eleazar Ben Azaria . Curând însă au trebuit să-l aducă la conducerea supremă a țării , întruchipată de președenția Tribunalului Suprem de la Iavne “118 . În sensul valorificării propriei viziuni politice el a călătorit la Damasc , atunci cel mai important centru roman din Orientul Apropiat , și la Roma, reușind să obțină pași importanți pe calea colaborării cu stăpânii romani și unele prevederi privind persecuția evreilor și-au încetat existența .
Între secolul I î.e.n. – I e.n. „ tradiția ebraică relateză că au fost cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat , pe rând , ultima fiind acea a lui Hillel și Șammai . Unul dintre ei era președintele Sanhedrinului și era numit nasi,“principe “ , celălalt era vicepreședinte , numit ab bet din , << tată al casei judecății >> ”119 . Hillel era născut în diaspora la Babilon .
„ În viziunea lui Șammai , esența Torei consta în detaliile sale ; dacă nu înțelegeai corect detaliul , sistemul își pierdea complet sensul și nu se putea susține . Pentru Hillel esența Torei rezida în spiritul ei ; dacă sesizai corect spiritul , detaliul nu mai conta atât de mult . Tradiția opunea mânia și pedanteria lui Șammai , smereniei și omeniei lui Hillel “120 . Epoca cunoscută sub numele de tanaim începe odată cu formarea ucenicilor lui Hillel și continuă până în jurul anului 220 e.n. în timpul lui Iuda Ha-Nasi înșirând 6 generații .
Se afirmă că Isus ar fi putut fi un elev al lui Hillel sau că ar fi fost unul dintre cei care-i împărtășeau ideile . La fel ca și în cazul lui Hillel genealogia lui Isus coboară până în timpul împăratului David , mai mult chiar, în cazul lui Isus Evangheliile afirmă că el descinde de la Avraam însuși . Rudă cu Ioan Botezătorul de care este botezat și care făcea parte din grupurile de baptiști din apropierea Iordanului , Isus a intrat în polemică aprinsă cu înalte fețe bisericești ale vremii și în timpul procesului întrebat fiind dacă este Fiul lui Dumnezeu a răspuns:„Da, sunt ”121 . Această afirmație l-a condamnat definitiv și a fost crucificat de autoritățile romane din ordinul lui Pilat din Pont . Ucenicii săi însă nu au încetat să creadă în el și au susținut că a treia zi după moartea sa li s-a arătat viu după cum le spusese înainte . De menționat că Marele Preot ceruse pază specială la mormântul său(soldați romani ) și că a treia zi Isus lipsea din mormânt . Învățătura lui a continuat să se dezvolte câștigând numeroși adepți printre care și Pavel din Tarsul Ciliciei , un elev al școlii lui Gamaliel cel Bătrân și la început un prigonitor al noii credințe . El s-a convertit după cum va susține în urma unei întâmplări și viziuni pe drumul Damascului relatată în Noul Testament .
Primul război iudaic avusese un caracter mesianic din această cauză iudeo-creștinii nu participaseră la el . Unii dintre ei „ au părăsit Ierusalimul de la început și s-au retras peste Iordan , formând comunități mai importante la Pella și Kokaba . Iudeo-creștini se asimilează cu ceilalți creștini sau formează secte iudaizante ( nazareii , ebionițiii ) “122 . Iudeo-creștinii care au rămas în Ierusalim în timpul primului război iudaic , fie au pierit ca urmare a războiului , și acest lucru s-a întâmplat majorității lor , fie s-au împrăștiat . Dacă începuturile Bisericii creștine au avut numai evrei din Palestina , apoi din diaspora și ulterior simpatizanți ai culturii ebraice din diaspora , după răspândirea mesajului lui Pavel și după distrugerea Templului ceea ce este cunoscut sub numele de creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii .
Mai trebuie remarcat faptul că evreii secolului I î.e.n. – I e.n. trăiau cu o doză suficientă de obsesie , cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia . Au fost destui înaintea lui Isus despre care s-a spus sau care au spus despre ei însuși că sunt Mesia . La fel și după Isus au existat de-a lungul secolelor oameni despre care s-a spus sau pretindeau că sunt Mesia . Toate aceste aspecte vor fi analizate separat într-un alt capitol , fiind amintite acum pentru a sublinia diversitatea și spiritul epocii .
În perioada imediat următoare cuceririi Ierusalimului și dărâmării Templului de către romani aceștia au numit țara tot Iudeea după numele celor care au luptat atât de crâncen , iar ulterior i s-a dat numele de Palestina , nume care derivă de la numele unei populații semitice ca și evreii – filistenii .
CAPITOLUL IV : Evreii în timpul secolului antonin ( secolul II e.n. )
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian
După asasinarea lui Dioclețian în septembrie 96 e.n. la conducerea Imperiului Roman a fost promovat senatorul Marcus Cocceius Nerva care urcase pe scara demnităților publice din timpul împăratului Nero , având în anul 96 e.n. vârsta de 66 de ani . În timpul domniei sale au fost emise ordine de la Roma prin care se prevedea îmbunătățirea situației evreilor , aceste ordine fiind elaborate tocmai pentru că cei care conduceau în teritoriu mențineau tonul și atitudinea aspre în privința evreilor123 . „ Nerva a dispus desființarea impozitului pe care evreii erau obligați să-l verse statului roman ( “ Fiscus iudaicus “)”124 . Încă de acum roadele centrului de la Iavne încep să se arate prin creșterea numărului și prosperitatea comunităților și a centrelor școlare . „ Izvoarele vremii pomeneau de comunități noi la Avziv , Așkelon , Tveria , Acco , Ieriho , și alte zeci de localități mici . Comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iavne , spre a putea interveni pe lângă Senat în favoarea evreilor din Eretz Izrael”125 .
Bolnav , simțindu-și sfârșitul aproape , Nerva îl va adopta pe Marcus Ulpius Traianus și l-a ridicat la rangul de coregent cu titlul de Caesar126 . După dărâmarea Templului sentimentele evreilor față de stăpânirea romană nu au fost niciodată din cele mai bune . Sufereau în tăcere și fiind în relații bune între ei atât în imperiul roman , cât și în Regatul Part , ei credeau în eliberarea lor . După anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod simțitor .
În al doilea deceniu al secolului II e.n. evreii au fost încurajați de acțiuni militare ale parților împotriva romanilor . Încheierea greului război cu dacii a făcut posibilă concentrarea a numeroase trupe romane în Orientul Mijlociu pentru cucerirea Regatului Part .
Revoltați de modul în care erau tratați evreii din diaspora încurajați și de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră după primul război iudaic , s-au răsculat în Egipt , Cyrenaica și Cipru , anii 115-116 fiind cei ai unor cruzimi de neînchipuit atât a evreilor , cărora li se aliaseră și localnici egipteni , asupra grecilor , cât și invers . Tulburarea începută este descrisă de istoricul Dio Cassius , cele întâmplate fiind de domeniul incredibilului . El spune că în Cipru atât de crudă a fost reacția evreiască încât multă vreme după evenimente dacă se întâmpla ca un evreu să naufragieze pe insulă el era imediat ucis . Revolta a fost de o dimensiune maximă , împăratul Traian fiind nevoit să trimită generalii cei mai buni pentru a stinge conflictul . Dio Cassius pomenește ca și comandant pentru luptele din Egipt și Cirenaica pe Lucius Quietus , dar este mai probabil să fi fost Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru în fruntea unui detașament al legiunii VII Claudia a fost trimis Caius Valerius Rufus . Răscoala n-a putut fi stinsă pe cale pașnică și doar reprimarea ei brutală a restabilit puterea romană în teritoriu . Dio Cassius pomenește de sute și sute de mii de morți dintre evrei și romani , astfel încât numărul victimelor de ambele părți fie și redus de patru ori ar fi enorm și ar ilustra dimensiunea neînțelegerii și situației create . „ Populația evreiască din Cipru a fost complet nimicită . Venerabila sinagogă din Alexandria , o capodoperă arhitectonică a fost în întregime distrusă”127 .
Împăratul Traian a numit în funcția de guvernator al Palestinei pe generalul Lusius Quietus , de origine maur , cu o experiență militară deosebită și o contribuție enormă la succesul în războiul dacic . Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat mână liberă legiunilor pentru a tempera prin crime populația . Domnia glorioasă a lui Traian a însemnat pentru evrei o experiență nefastă și traumatizantă .
Principatul Adiabenei a cărei regalitate domnitoare , după cum am amintit , în urmă cu un secol a trecut la iudaism , a luptat alături de evrei , fiind învins în cele din urmă . Deasemenea evreii din Babilon unde aveau comunități deosebit de prospere și relații bune cu regalitatea partă au susținut luptele împotriva romanilor , fără succes însă .
B. Al doilea război iudaic
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus . El a fost adoptat și numit împărat după moartea lui Traian cu sprijinul influentei soții a acestuia – Plotina . Împăratul Hadrian a fost atras de cultura greacă , fiind înconjurat de numeroși intelectuali greci și la începutul domniei lui a destituit și ucis pe generalul Lusius Quietus , guvernatorul Palestinei și nu s-a arătat ostil evreilor , fiind dornic de stabilitate și reconciliere . Acest început de domnie liniștit pentru evrei a fost repede dat uitării după ce din anul 127 e.n. destule școli au fost închise și manifestările religioase au fost îngrădite128 . Pregătirile evreiești pentru un nou război de proporții continuaseră ani în șir în peșteri , tunele depozite de armament și materiale fiind îmbunătățite și tinerii se antrenau în locuri ferite de privirea ochilor lumii . Din nou la doar 6 decenii după marea înfrângere suferită evreii își puneau speranța în obținerea independenței .
Fiind un împărat luminat Hadrian dorea construcții mărețe care să-i poarte prin timp măreția domniei . „ În timp ce evreii nu încetaseră să spere într-o posibilă reconstruire a Templului – probabil chiar datorită lui Hadrian ; împăratul a decis să restaureze capitala , însă sub forma unui oraș roman : Colonia Aelia Capitolina . În plus , în spiritul legii romane care interzicea mutilările corporale , și probabil nu din ostilitate deosebită față de evrei , a interzis circumcizia”129 . Aceste două hotărâri sunt semnalate de Dio Cassius , iar inflamarea întregii suflări evreiești a fost fără margini . Tot Dio Cassius spune că împăratul Hadrian a făcut o vizită în Orient încheindu-o în anul 132 e.n. . În tot acest timp el spune că evreii nu au îndrăznit să se răscoale . După plecarea împăratului însă , deși în teritoriu staționau 2 legiuni , „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar și mulți dintre neevrei au venit în ajutorul lor”130.
Liderul spiritual al evreilor era acum rabi Akiva ben Iosif care a trăit între anii 50 – 135 e.n. . El se trăgea dintr-o familie săracă și analfabetă în același timp . El însuși a fost păstor și analfabet în tinerețe . S-a căsătorit cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului acelei vremi și a fost îndemnat să se școlarizeze împreună cu fiul său . În mod surprinzător el a reușit să devină unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale și conducătorul spiritual și laic al evreilor131.
O altă personalitate care se ridică și se consacră cu ocazia acestui război este Simeon Bar Kohba , numit și bar Kozba . Aceste două nume sub care este cunoscut se situează la extremele semnificației lor . Fiul Stelei era unul al speranței , iar fiul minciunii este cel al dezamăgirii poporului după cele întâmplate în război sau a celor care nu crezuseră în el . El este descris ca un conducător de mână forte , de o forță care ținea mai de grabă de ordinul irealului și reușea să convingă luptătorii să-i fie devotați chiar și în cele mai grele condiții . I se reproșa lipsa de pietate . Poporul își punea în el speranțele , într-un Mesia militar datorită priceperii lui militare și a calităților fizice . Beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva ben Iosif , Simeon Bar Kohba și-a sporit autoritatea . Folosindu-se de simpatia poporului față de el rabi Akiva ben Iosif a spus despre Bar Kohba : “Acesta este Regele Mesia “ . Numeroși membri ai Sanhedrinului nu credeau în mesianismul lui Bar Kohba , printre care și rabi Akiva Iohanan ben Torto .
În lupta începută răsculații au dat dovadă de o mobilizare , organizare și solidaritate deosebite . Au fost puse în circulație și monezi care purtau înscrierea : “Șimon Nasi ( prinț ) al lui Israel “ și “ Pentru eliberarea Ierusalimului “ . Un alt mare secondant al lui Bar Kohba a fost unchiul său Eleazar din Modin , dar spre sfârșitul răscoalei relația lor s-a deteriorat132 . Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și ale luptătorilor săi au căpătat dimensiune de legendă . Bar Kohba se spune că prindea bolovanii lansați de catapultele romane între genunchi și că luptătorii săi smulgeau din rădăcini cedrii Libanului133 .
De subliniat este faptul că la acest al doilea război iudaic creștinii nu participau și nu îl sprijineau . „ În anul 132 , când a avut loc răscoala , creștinii și evreii erau considerați adversari pe față , chiar dușmani”134 . Iudaismul secolului I și II e.n. era suficient de matur pentru a accepta creștini în sinagogile lor , chiar și pentru a-și expune punctul de vedere , nu însă pentru a și-l impune . Creștinismul “ atacase “ în special prin sfântul Pavel , iar diminuarea numărului de iudeo-creștini după al doilea război iudaic îndepărtase iudaismul de creștinism . Îndepărtarea a devenit ruptură și apoi separare , chiar rivalitate . Iudaismul nu putea conviețui cu creștinismul deoarece primul aștepta încă venirea lui Mesia , în timp ce al doilea susținea că acesta deja sosise . Evreii nu așteptau un Mesia așa cum fusese Isus , ei sperau într-un Mesia care să le întruchipeze toate așteptările și care să facă din ei cel dintâi popor al lumii . Simon Bar Kohba când și-a început războiul nu a făcut distincție între comunitățile grecești sau creștine . Mai mult rugăciunea zilnică împotriva ereticilor a fost extinsă și asupra creștinilor încă din timpul lui Gamaliel al doilea135.
Revolta care s-a declanșat în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană . Romanii nu au bănuit că evreii vor cuteza să se răscoale încă o dată și dacă ar fi făcut-o ei credeau că i-ar corecta repede . Se poate ca ei să fi mizat pe faptul că-i păștea un conflict izolat care nu ar fi necesitat decât mici detașamente din legiunile staționate în zonă și nu mișcarea națională care avea loc atunci . Doi Cassius spune că evreilor li s-au alăturat și neevrei ceea ce ilustreză faptul că stăpânirea romană nu era peste tot în asentimentul populației .
„Tabăra militară centrală a romanilor,în care se afla guvernatorul Tinius Rufus , a fost atacată și învinsă”136 . Prestigiul romanilor era încă o dată pus la colț de trupe pe care în mod normal trebuiau să le învingă fără probleme . Mai mult forțele romane au fost întărite de trupe proaspete venite din Siria , dar din nou surpriză și dezastru pentru romani . Aceste trupe au fost spulberate și Ierusalimul eliberat.Ei au „ocupat o vreme Ierusalimul ,dar orașul nu mai avea ziduri și nu mai putea fi apărat “137 .„ Într-un singur an , insurgenții au cucerit 50 de cetăți întărite și aproape 1000 de sate și orașe , reușind să fie la un moment dat , stăpânii întregii țări”138 .
Neputând face față situației Tineus Rufus a fost nevoit să apeleze la ajutorul trupelor de pe întinsul Imperiului Roman printr-un raport trimis la Roma . Luând în serios rebeliunea evreiască Hadrian a condamnat concentrarea de trupe pentru încheierea grabnică a conflictului . „ În Palestina au fost concentrate legiuni din întregul imperiu , inclusiv din Britania și de la Dunăre , încât evreii au ajuns să se înfrunte cu nu mai puțin de douăsprezece dintre acestea . Și din nou metodele romane au acționat încet , dar sistematic și sigur , dezbinând și izolând forțele rebele , flămânzind grupuri răzlețe și obligându-le să se predea , apoi , treptat , strângând lațul în jurul centrelor de rezistență rămase”139 .
Conducerea trupelor a fost încredințată de împăratul Hadrian generalului Iulius Severus care înainte învinsese pe britani și era unul dintre cei mai pricepuți generali ai Imperiului . Rezistența evreiască a durat până în vara anului 135 e.n. , fiind constrânsă în acest război de uzură , să se lovească de toate problemele cauzate de un conflict îndelungat . Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar situat în sud-vestul Ierusalimului . Numărul mare al trupelor romane și experiența acestora s-au impus în cele din urmă entuziasmului , naționalismului și numărului mic al evreilor conduși de Simeon Bar Kohba . Ultima cetate în care s-a retras și apărat Simeon Bar Kohba a fost Betarul . În urma unor lupte groaznice și a unei trădări romanii au pătruns în oraș și nu au lăsat nimic viu . Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au preferat să moară luptând decât să se predea în mâinile învingătorilor . Dio Cassius dă o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni dintre cei care au luptat sau alții „ din pricina foametei , focului și săbiei . Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”140 .Tot el spune că după victorie împăratul Hadrian comunicând succesul Senatului nu a adresat și formula tradițională : „ Eu și legiunile mele suntem bine “ .
Victorioși romanii au transformat și vândut ca sclavi numeroși evrei în piețele din Gaza și din Hebron . Spre sfârșitul secolului IV e.n. Sfântul Ieronim spunea că după încheierea ostilităților erau atât de mulți sclavi evrei încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal . „Neabătut , Hadrian și-a adus la îndeplinire planul de a transforma Ierusalimul într-un polis grecesc . A astupat toate găurile orașului vechi cu moloz , pentru a nivela locul . … . Orașul pe care l-a construit Hadrian s-a numit Aelia Capitolina”141 . Începea o perioadă de mare represiune a evreilor . „ Circumcizia a fost interzisă , iar adunările pentru studiu sau rugăciune trebuiau autorizate de autoritatea locală . Toți locuitorii au fost obligați să oficieze “cultul împăratului“, care trebuia considerat zeu “142.Din ordinul lui Tineus Rufus , Rabi Akiva și alți nouă învățați au fost condamnați sfârșind în chinuri de nedescris .Unii dintre învățați au fugit peste hotare sau s-au ascuns în peșteri . Sunt păreri care susțin că în această perioadă , retras într-o peșteră , un învățat pe nume rabi Shimon Ben Iohai a scris “Zoharul“ care constituie opera principală a Kabalei143 .
C. Evreii în secolul II după al doilea război iudaic .
Spre sfârșitul domniei Hadrian a întâmpinat la Roma o opoziție semnificativă în privința zeificării împăratului . Odată cu proclamarea ca împărat a lui Antoninus Pius de noua concepție mai puțin pretențioasă asupra originii imperiale au beneficiat și evreii144 . Romanii au înlocuit vechea denumire de Iudeea cu Siria Palestina ( provincie )145 .
„ Cele două catastrofe , din 70 și 135 e.n. , au pus efectiv capăt istoriei statului evreu în antichitate”146 . Un important număr de evrei au fost dezrădăcinați , ajungându-se la orașe în Palestina în care evreii să nu existe , majoritari fiind grecii , sirienii , romanii . Totuși în orașele de pe coastă ei se mențin și în totalul locuitorilor provinciei ei încă dețin 50 % din populație147 . După războiul din 132 – 135 e.n. autoritățile rabinice s-au mutat în orașul Usha , din vestul Galileei148 . Prin anul 150 e.n. Iehuda Ben Ylai aduna la Usha învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosi Ben Halefta , Simon Bar Yohai și rabi Neemia . „ Aceștia au reorganizat sistemul de învățământ , considerând studiul ca un act religios obligatoriu pentru fiecare evreu , deoarece înlocuiește sacrificiile din Templu”149 . Rabi Shimon Bar Yohai reușește punerea bazelor unui centru la Tveria , o însemnătate secundă căpătând orașul Tzipori150 . Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Șimon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și ca judecător suprem pe Rabi Natan . Aceștia mențineau o colaborare cu instituțiile provinciei romane în interesul întregului popor . Acești noi reprezentanți ai poporului și culturii evreiești , erau tolerați , dar nu recunoscuți oficial de autoritățile romane . În teritoriu în timpul domniei lui Antoninus Pius evreii sau cărturarii lor și urmăriți și sprijiniți deopotrivă creându-se o realitate care nu a permis să se ajungă la situații extreme . Cert este că din fericire după al doilea război iudaic cultura , spiritualitatea și poporul evreu supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic în dispora și în Palestina .
„ Începând cu secolul II e.n. , sectarismul care caracterizare într-o măsură mai mare a doua uniune de triburi a dispărut practic și toate vechile partide s-au adunat sub umbrela iudaismului rabinic”151 .
Împăratul Antoninus Pius ( 138 – 161 e.n. ) „ avea o mare admirație pentru evrei , primindu-i în rândul celor mai înalți demnitari “152 . El a îngăduit și vizite individuale ale evreilor la Ierusalim . Politica tolerantă a lui Antoninus Pius nu a dat roadele așteptate . Deși două legiuni erau staționate în Palestina Syria , una chiar în Ierusalim , populația evreiască a organizat noi revolte , reprimările fiind ferme .
Sub domnia lui Marc Aureliu ( 161 – 180 e.n. ) au fost reluate edictele elaborate în timpul lui Hadrian fiind impuse supușilor evrei153 .
Un elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , devenit eretic , a fost Rabi Meir . El a trăit între anii 110 – 175 e.n. , fiind unul dintre artizanii unei importante scrieri ebraice Mișna . Deasemenea și soția sa a devenit o personalitate deosebită . Poziția lui a fost una de colaborare cu autoritățile și de dialog cu străinii .
Rabi Iuda Ha Nasi ( Iuda Prințul ) a trăit în a doua jumătate a secolului II e.n. și începutul secolului III e.n.,fiind primul președinte recunoscut de Imperiul Roman154 . Rabi Iuda Ha Nasi „ era un om bogat , avea propria sa gardă și conducea comunitatea ebraică atât în Galileea cât și în sud , aproape ca un potentat profan “155 . Sprijinea alți cărturari mai nevoiași și nivelul de cultură al casei sale era foarte ridicat , până și servitorii fiind oameni cultivați . El a fost ultimul dintr-un șir de șase generații de cărturari care sunt cunoscuți sub numele de tanaim .
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III-VI e.n.
Secolele III-VI e.n. reprezintă o perioadă în care poporul evreu a trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în provinciile Imperiului Roman sau Bizantin sau a Regatului Persan , în lipsa unui stat propriu, confruntați permanent cu situații noi cărora li se adăuga întotdeauna toate fațetele negative ale vechilor confruntări și relații.
Dacă spre sfârșitul secolului II e.n. atitudinea imperială a fost favorabilă evreilor și până spre jumătatea secolului III ,dinastia Severilor a fost în general tolerantă cu ei156 , împăratul Heliogabal făcându-și circumcizie157, iar Alexandru Sever venera în panteonul personal pe Avraam și Hristos , alături de Alexandru și Orfeu158,iar persecuțiile împotriva creștinilor inițiate de împărații romani le-a oferit decenii bune de respiro evreilor, acești împărați jucând pe cartea iudaică câteodată împotriva creștinismului159, tot J. Eisenberg se întreabă dacă nu cumva înaintea antisemitismului creștin existase un anticreștinism iudaic activ160, fiind cunoscută afirmația lui Tertullian în opinia căruia „sinagogile evreilor ar fi sursele persecuțiilor”. În această problemă este cunoscută împotrivirea reprezentanților iudaismului față de ceea ce numeau ei o „erezie” încă din timpul vieții lui Isus Hristos. De cealaltă parte creștinii recunoșteau întâietatea evreului în problema mântuirii și originea iudaică a credinței lor în privința tradiției, iar învățătura creștină se adresa în primul rând evreilor161. Discutăm de la mijlocul secolului II și pe întreg secolul III e.n. de o reducere importantă a persecuțiilor și de toleranță din partea autorităților în cei privește pe evrei. Evreii palestinieni deosebit de puțini și risipiți au luptat pentru obținerea unor drepturi și recunoașterea vechiului statut , dar mai mult ca oricând evreii din diaspora au fost cei care au devenit cei mai responsabili de destinul evreiesc.Iudaismul palestinian devenise doar un simbol , iar diaspora evreiască din Imperiul Roman se străduia să obțină cât mai mari foloase din starea de decădere a statului roman.Relațiile evreilor cu creștinii s-au deteriorat progresiv mai ales din ultimele decenii ale secolului II e.n. . Din această reciprocitate nemiloasă creștinii au avut inițial de pierdut , putând spune că o contribuție fie și secundară la pornirea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în anul 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a adus un nou val de persecuții în Palestina , unele școli fiind închise și mulți învățați refugiindu-se în est unde au întemeiat academii de succes ( Sura, Nehardeea) . Deși în prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de mare amploare împotriva evreilor și au existat relații încordate ale evreilor cu autoritățile romane. În Imperiul Roman existau și tendințe separatiste , numeroși uzurpatori care identificau ca posibile victime pe evrei ca și în cazul lui Odenat care a săvârșit jafuri chiar la Nehardeea în anul 258 e.n. producând ani buni numeroase neajunsuri evreilor.
Persecuțiile creștinilor pe durata secolului III au contribuit la o reducere semnificativă a persecuțiilor evreiești , însă acest fapt nu însemna că evreii nu mai erau în atenția autorităților romane sau a popoarelor conlocuitoare. Pe parcursul secolului III e.n. poziția creștină a fost de combatere și nu de convertire a creștinilor la iudaism și nu se poate spune că sentimentul populației Asiei Mici era foarte depărtat de această poziție.
Schimbarea care a avut loc odată cu domnia lui Constantin cel Mare nu a adus o înrăutățire imediată a condiției evreilor în imperiu. Deși nu era prietenos când vorbea despre evrei , legile pe care le-a promulgat Constantin nu au adus o înrăutățire semnificativă a statutului evreilor și chiar întărea unele privilegii162. Este cunoscut însă faptul că atât evreii , cât și creștinii aveau în această perioadă importante resurse , iar dacă dincolo de credință Constantin cel Mare i-a ales pe creștini din pragmatism , dacă nu imediat , dar în timp , evreii trebuiau să se aștepte la măsuri severe luate împotriva lor și chiar la expropieri , cu atât mai mult cu cât noua paradigmă se prelungea prin fiii lui Constantin cel Mare și prin instituționalizerea deplină și victoria creștinismului când în 380 e.n. Theodosie cel Mare declara creștinismul ca religie de stat.
Într-unul dintre edictele sale Constantin cel Mare denunța răutatea poporului evreu , care uciseseră pe Domnul,iar în alte legi fixa pentru ei chiar arderea pentru că aceștia aruncau cu pietre împotriva celor trecuți la creștinism și interzicea evreilor să circumcidă sclavi creștini163. În jurul anului 330 e.n. spre exemplu numărul evreilor din Constantinopol nu era mare , iar către 442 e.n. exista chiar un sector al lor în cartierul Chalkoprateia , aflat în fața porții vestice a Bisericii Sfânta Sofia164.Ostilitățile tacite sau active împotriva evreilor care va căpăta cele mai urâte forme , i s-a adăugat în ciuda amenințărilor o simpatie și chiar importante convertiri din exterior , putând găsi până la Ioan Hrisostom în omiliile sale o adevărată isterie în exprimare când aduce în discuție sărbătorile evreiești sau participarea unor creștini sau iudaizanți la serviciul din sinagogă.Sozomen notează și el că vindecarea miraculoasă a unui evreu în timpul episcopului Attikus(406-425) a dus la convertirea multor iudei și „heleni” și că aproape toți „helenii” deveniseră creștini165.
Pe latură bisericească niciun sinod între secolele IV-VI e.n. nu au vizat într-un mod expres pe evrei. La Sinodul de la Elvira (302-306) Biserica a luat hotărârea de a interzice căsătoria evreilor cu creștinii și stabilea unele opreliști în privința contactelor dintre creștini și iudei166.
După Constantin cel Mare „fiul său Constantius al II-lea (337-361)a fost și mai aspru cu evreii care circumcideau sclavi creștini ; el elibera pe acești sclavi , iar iudeilor le dădea pedeapsa capitală. Aceeași măsură drastică era fixată și pentru evreii care foloseau femeile creștine pentru desfrâu. Atitudinea lui Constantius a fost și mai dârză după revolta din 352 din Diocezareea și împrejurimi , care a provocat multe victime omenești și pierderi de bunuri materiale.Această revoltă , care a avut în frunte un rege Patricius, a fost înăbușită în sânge de Gallus . Drept urmare iudeii din Mesopotamia s-au aliat cu perșii și au cauzat pierderi mari imperiului la frontiera orientală”167.
Domnia lui Iulian Apostatul (361-364) s-a crezut a fi una de renaștere pentru evreii din Bizanț . Toată acțiunea lui Iulian Apostatul ne este descrisă de Theodoret din Cyr care ne relatează : „ După ce a reintrodus pe demonii cei răzbunători (idolii) , împăratul Iulian petrecea timpul în felul Corivanților(preoți ai zeiței Cybela , în Frigia n.n.), înfuriindu-se contra credinței creștine. De aceea și pe evrei i-a înarmat contra celor ce credeau în Hristos. Mai întâi i-a adunat pe aceștia și i-a întrebat de ce dacă odinioară Legea lor poruncea să se aducă jertfe,iar acum ei se abțin de la jertfe . Și fiindcă iudeii au spus că ritualul lor de jertfe a fost prescris pentru un singur loc (Templul din Ierusalim, Dar acesta nu mai exista n.n.) de îndată a poruncit acest urâtor de Dumnezeu (Iulian) să se restaureze templul cel dărâmat , socotind acel nebun că va dovedi falsitatea profeției Domnului. A arătat mai degrabă Adevărul acesteia . Iudeii au ascultat cu bucurie aceste cuvinte și au înștiințat despre cele hotărâte pe toți cei din neamul lor , răspândiți în toată lumea . Aceștia alergau din toate părțile și ofereau bani și încurajări pentru rezidirea Templului”168.În continuare Theodoret din Cyr arată cum Iulian și-a materializat sprijinul: „ Iar cel ce poruncise acest lucru (Iulian) le-a oferit cât mai multe daruri , sprijinindu-i , nu din dărnicie , ci ca să lupte contra Adevărului . A trimis și un magistrat , vrednic colaborator la planurile cele fără lege”169. Mai departe tot el spune că a avut loc un cutremur , un incendiu, minuni și semne prin care lucrările au fost suspendate , dar care nu l-au convins pe Iulian să treacă la creștinism170. Dorea Iulian bascularea noii paradigme statale instituită de către Constantin cel Mare care avea ca secondant creștinismul și reinstituirea celei anterioare ,dar care să dea sprijin iudaismului și să se folosească și de resursele evreilor ? Acțiunile justifică pe deplin această opinie și demonstrează că chiar și după a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici ai vechii lumi romane și numeroși adepți ai acesteia.
Împăratul Theodosie cel Mare (379-395) a declarat creștinismul religie oficială de stat și cu toată severitatea arătată ereticilor și păgânilor , a fost mai degrabă tolerant față de evrei171.
Politicii imperiale i se adaugă însă destule acțiuni independente și răzlețe care aduceau pe moment prejudicii și chiar victime evreilor. În urma acestora dacă împăratul le era favorabil evreilor urmau unele edicte, legi care reglementau neînțelegerea iscată. La fel s-a petrecut și într-o lege din 393 e.n. când recunoscând toate privilegiile evreilor de mai nainte172 preciza : „ Este destul de bine stabilit că secta iudeilor nu este oprită de nicio lege… Ne-am supărat foarte tare , când am auzit că adunările lor au fost oprite în anumite locuri… De aceea excesele acestor persoane care, în numele religiei lui Hristos , comit acte ilegale și încearcă să distrugă și să prade sinagogile , trebuie oprite cu severitate”173.Intențiile bune și chiar unele onoruri acordate fruntașilor evrei au fost repede condamnate după cum este cunoscut de către Ambrozie de Milano și sub tirul unor amenințări Theodosie I a fost nevoit să-și restrângă lista bunelor intenții.
Într-o lege din anul 397 emisă de împărații Arcadiu și Honoriu , aceștia cereau organelor subalterne să ia măsuri ca iudeii să nu mai fie jigniți și ca sinagogile să nu mai fie tulburate , fiind necesară , după cum observa Emilian Popescu , intervenția împăraților pentru a se opri gravele situații create în peninsula Balcanică174.
„ Sub Arcadiu , fiul lui Theodosie (395-408), evreii continuă să se bucure de privilegiile acordate lor mai nainte. Cu toate acestea , în anul 404 evreii și samaritenii sunt lipsiți de dreptul de a mai lucra în serviciile secrete ale imperiului (agentes in rebus). Domnia lui Arcadiu încheie și prima etapă a raporturilor dintre statul și Biserica bizantină pe de o parte , și iudei , pe de alta, în secolele IV-VI , căci odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Theodosie al II-lea (408-450), patronat din cauza minoratului său mulți ani de sora sa mai mare Pulheria, situația se schimbă . Măsurile restrictive se înmulțesc și ele apar chiar de la începutul domniei. Astfel, în anul 408 evreii sunt opriți ca în cadrul sărbătorii Aman(Purim) (din februarie -martie , când se comemora eliberarea evreilor persani de sub mașinațiunile ministrului Haman , sec. V î.Hr.) să se ardă o cruce <<din disprețul credinței creștine și cu gând de sacrilegiu>> . Li se lăsa însă dreptul de a-și practica riturile proprii , dar fără << manifestări în disprețul credinței creștine>>. Un an mai târziu (409) se afirma într-o lege că orice doctrină care diferă de credința creștină este contrară legii creștine și se decretau măsuri împotriva evreilor, care făceau prozelitism printre creștini175.
Legea din anul 418 e.n. specifica: „ Nicio persoană nu trebuie oprimată , când este nevinovată pe motiv că este iudeu, nici religia nu trebuie să fie cauza ca o persoană să fie expusă la umilință. Nici sinagogile și locuințele lor nu trebuie arse fără discriminare și nici să li se aducă injurii fără motiv , fiindcă chiar dacă o persoană este implicată în crime , vigoarea tribunalelor noastre și protecția legii publice sunt tocmai menite să asigure ca nimeni să nu-și caute singur răzbunarea… Nici evreii , încurajați de faptul că li se asigură propria securitate , să fie insolenți și să comită acte de nesăbuință în disprețul lor față de religia creștină”176.
Tot prof. dr. Emilian Popescu nota că : „ Deși în anii următori legislația lui Theodosius cuprinde unele hotărâri menite să asigure desfășurarea nestingherită a cultului în sinagogi , posibilitatea de a avea sclavi, dacă li se respecta credința și dacă i-au primit ca moștenire și alte înlesniri , totuși măsurile restrictive față de evrei și samariteni continuă și culminează cu scoaterea în anul 439 a lor din toate onorurile și demnitățile , din întreaga administrație civilă , chiar și din funcția de defensor civitas << pentru a nu avea putere să judece ori să pronunțe vreo sentință împotriva creștinilor și foarte adesea împotriva episcopilor înșiși ai sfintei religii>>. Se afirma, continuă el , că nicio nouă sinagogă nu poate fi construită , dar se dă voie să fie reparate cele căzute în ruină . De asemenea , se menționează că cei care ademenesc un sclav sau altă persoană liberă cu scopul de a lepăda credința creștină , suferă pedeapsa capitală, împreună cu confiscarea întregii averi. Novela aceasta este foarte instructivă pentru întrega concepție a lui Theodosius al II-lea privind pe evrei și samariteni”177 .
Observăm că pe întreg parcursul secolelor IV-V e.n. opinia Părinților Bisericii privind evreii este adoptată de statul bizantin în unele cazuri prin hotărâri imperiale sub amenințările episcopilor. Destinul evreilor este puternic marcat în Orient de legislație , de poziția Bisericii creștine sau de opoziția populară. Pentru Occident între secolele IV-VII e.n. concepția moderată a Sfântului Augustin privitoare la evrei s-a impus , iar existența în prim plan a invaziilor germanice a trimis problema evreiască în plan secund și le-a permis acestora un statut relativ acceptabil și stabil și decenii întregi de respiro.
În Palestina în secolul IV e.n. și de cealaltă parte în Regatul Persan ( unde după instaurarea dinastiei Sasanizilor a avut loc o scurtă persecuție a evreilor , dar care a fost repede abrogată ) care acorda în secolele IV-V o largă libertate și autonomie evreilor , s-a inițiat și terminat redactarea Talmudului din Ierusalim și respectiv a Talmudului Babilonian. Ele vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și a culturii și civilizației evreiești
De cealaltă parte nici evreii , deși dintr-o poziție incomodă , nu s-au lăsat mai prejos. Constituind totuși o forță economică și intelectuală mai ales în diaspora ( în aceste secole) au răspuns prin câteva răscoale în Palestina și prin restricții severe în privința ajutorării creștinilor sau a celor care-i persecutau. Au existat și cazuri de răzmelițe stradale care i-au avut ca prim actori pe evrei.
În Babilon după două secole de legilație favorabilă și de libertate deplină , temerile evreilor s-au adeverit din a doua jumătate a secolului V e.n. când iudaismul a fost declarat ilegal și s-au încercat convertiri forțate . Cu toată îndârjirea persecuțiilor în Babilonia și Persia credința iudaică și evreii s-au menținut și au rămas cea mai mare concentrare evreiască din lume178.
În rândul maselor populare nemulțumirile care degenerau în conflict aveau ca principale motive prețul ridicat la care vindeau evreii produsele179, semeția pe care o arătau evreii din serviciile secrete180,faptul că foloseau femei creștine în casele lor de toleranță181 sau că obligau pe sclavii creștini la circumcizie182.
„ În timpul lui Iustinian (527-565) , ultimul moment hotărâtor , din perioada de care ne ocupăm, asistăm la alte măsuri împotriva iudeilor, deși cultul lor era singurul recunoscut legal alături de cel de stat. Chiar către începutul domniei (529) a avut loc o răscoală a samaritenilor în Palestina cu centrul la Neapolis, când un oarecare Iulian , calificat drept brigand , a fost proclamat împărat. Răscoala a fost înăbușită în sânge și circa 100000 de oameni au fost uciși , iar alții plecați în exil , mai ales la perși , unde au plănuit să le predea acestora Palestina. Către sfârșitul domniei a altă răscoală a avut loc în Palestina, cu centrul în Caesarea , la care au participat și iudei ; răscoala a luat amploare și s-a soldat chiar cu moartea proconsulului provinciei Ștefan. Aceste evenimente , cât și preocupările teologice ale lui Iustinian l-au determinat să limiteze și mai mult drepturile evreilor și samaritenilor . El a hotărât ca ei să nu poată primi și lăsa moșteniri , prin donații sau testament , să nu dețină << sclavi ortodoxi , să nu fie martori în justiție împotriva ortodoxilor , să nu se bucure de onorurile și privilegiile curialilor ( dar nu și de sarcinile lor ) , să nu practice la barou , să nu ocupe catedre universitare , să nu sărbătorească Paștele împotriva creștinilor , reînnoind și alte legi nefavorabile lor ale împăraților predecesori. Pentru Africa a hotărât chiar distrugerea sinagogilor ori transformarea lor în biserici.
Iustinian a intervenit chiar în cultul iudeilor și a samaritenilor dispunând ca în serviciile lor religioase să se folosească textul Septuagintei în greacă sau latină , după cum doresc cei mai mulți; împăratul spera , poate , ca prin această măsură să-i aducă mai ușor la credința creștină. El a admis și traducerea lui Aquila ( născut în Pont în secolul II și trecut la iudaism ), dar a interzis să se utilizeze Deuterosis Mishna(Talmudul) , pe motiv că este o invenție a unor muritori neinspirați”183
În Occident persecuțiile vor începe după secolul VII e.n. , papa Grigore cel Mare adoptând hotărâri în spiritul statului bizantin , dar fiind mai degrabă tolerant și prudent în privința lor. Abia după el lucrurile se vor schimba și atitudinea se va menține pe întreg parcursul Evului Mediu.
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL
În paginile care urmează mi-am propus analizarea continuității credinței evreiești de-a lungul perioadei romane și romane târzii atât în ceea ce privește împlinirile în planul șlefuirii și limpezirii problemelor legate de crez în sine prin apariția unor lucrări de bază în definirea iudaismului , cât și a evoluției interne și externe a iudaismului în sine ca religie raportată la tot ceea ce avea loc în întrega lume romană sau în vecinătatea acesteia pe plan spiritual în Israel și în diaspora . Numeroși oameni de știință au abordat subiectul religiei evreiești cu o atenție deosebită observând cu toții că sunt în fața unei religii autentice, originale care oferă prin scrierile sale o imagine a lumii care exista în acele secole și propune un mod de viață și un răspuns posibil asupra sensului existenței individuale sau colective .
Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii și jumătate de-a lungul cărora numeroase personalități și-au pus amprenta asupra evoluției sale . „ Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credințelor religioase . În timp ce toate religiile antice erau politeiste , religia evreilor s-a distins de la început prin credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului . Desigur că au existat și la egipteni , babilonieni și alte popoare , unele tendințe monoteiste , unele încercări de sistematizare și de unificare a divinităților . Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”184
Perioada patriarhilor , a exodului și a profeților aduc în prim plan personalități aproape legendare azi , dar a căror existență este confirmată și pe cale arheologică . Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile , dar deloc imposibile , Vechiul Tetament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători . Profeții aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor și au fost respectați și temuți de popor , având ca principală atribuție apărarea monoteismului ebraic .
„Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea și distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n. ) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea”185 . Epoca Macabeilor prin excelență expresie a victoriei naționalismului evreu și a cuceririi independenței naționale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur aduce un suflu nou iudaismului din Israel , a cărui căpetenii se implică în sorta națiunii tot mai mult . În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î. Hr. căpeteniile religioase ale comunităților evreiești aveau o autoritate neștearsă asupra evreilor , și căpătau trecere mare și funcții deosebite în Regatul Babilonian , Persan sau Part . În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinței strămoșești îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III – î. Hr.186. Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze și să atragă deopotrivă credincioși păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulație largă în bazinul mediteraneean . În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenței la iudaism și unor oameni de altă naționalitate, renunțându-se în parte la acest exclusivism etnic-religios.
Din interior începând cu epoca Macabeilor apar două mari secte : cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de acestea polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase care gravitau în jurul religiei iudaice vor încețoșa și mai mult prin disputele lor și așa suficient de înnegurata atmosferă din societatea evreiască a acestor secole . Un eveniment religios notabil este cel al creșterii rolului sinagogii în rândul comunităților , dar cu menținerea prestigiului Marelui Temlu , până la distrugerea Lui.
Oarecum paradoxal iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietății de care se bucurau numeroși evrei din Imperiul Roman , iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană . Toleranța oferită de Cezar trebuie să fi constituit și ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că “ există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendință pentru religia noastră;și nu există oraș , grecesc sau barbar , unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a șaptea zi de odihnă și care să nu respecte posturile și tradiția luminilor, ca și multe din prescripțiile noastre alimentare “ .
Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central , unul secundar , afirmându-se într-un mod pronunțat , strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod , protejatul Romei . Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici și lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniți aici în secolele următoare , dar și lipsa de respect față de clasa sacerdotală ebraică care era dedată și ea actelor de corupție și restrânsă la câteva familii.Așa se poate explica duzinele de idei și secte care aveau suficienți adepți în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n..Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul , să-l convingă asupra necesității luptei pentru independență , forțați fiind de neglijența politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu aveau nici o cunoștință despre trecutul și frământările poporului evreu și nici o sensibilitate față de acesta.Interesați numai de propriul câștig ei vor jefui provincia și vor refuza dialogul cu autoritățile religioase evreieștii . Conștienți că sunt un popor și nu unul oricare al lumii care-i înconjura evreii vor declanșa primul război iudaic îmbrățișând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul : naționalismul și religia . Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile , în „ Orient , iudaismul a cunoscut succese și mai spectaculoase:convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia și , mai ales , a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neșters în analele iudaice”187. Regele Izates al Adiabenei și toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forțele și posibilitățile promovarea acestei religii și ajutorarea poporului evreu . În sud în secolul I î.e.n. existau comunități evreiești , iar în preajma erei creștine iudaismul era prezent în Arabia și existau unele triburi convertite în totalitate .
În preajma primului război iudeo-roman „ una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Hașmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu , în anul 70 al erei creștine – o constituie apariția în cadrul statului iudeu a unor tendințe divergente . Ele vor da naștere unor secte – din care, unele sunt și partide – și vor provoca , mai ales sub stăpânirea romană , conflicte și ciocniri sângeroase între evrei”188 .
Principalele patru secte importante au fost fariseii și saducheii în jurul cărora se cristalizează toată viața politică și religioasă a dinastiei hașmonee , zeloții și esenienii189 .
Fariseii ( perușim ) își aveau originea în epoca Macabeilor și reprezentau partidul naționalist .În secolul I î.e.n. – I e.n. a constituit o componentă importantă a poporului evreu . Erau patrioți devotați și teocrați în același timp , dar mai moderați .În timpul vieții lui Isus Hristos fariseii aveau mai multe școli dintre care se distingeau cea a lui Hillel și Șammai.
Saducheii ( sadduchim ) nu credeau în înviere , în nemurirea sufletului și în existența sufletului . Erau într-o dispută continuă cu fariseii și erau împotriva tradiției orale , sprijinind și admițând numai legea .
„ Paradoxul confruntării dintre saduchei și farisei era acela că , în vreme ce saduceii aveau opinii politice liberale și erau conservatori în gândirea religioasă , fariseii aveau convingeri politice conservatoare , în schimb erau liberali în ceea ce privea religia . Saducheii susțineau Templul , Preotul și Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeți . Fariseii apărau Sinagoga , Rabinul și Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeți . Saducheii formau partidul aristocraților și al clasei preoțești ; fariseii – partidul oamenilor de rând”190.
Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască .Ei „ nu agreau politica , astfel că s-au retras din activitățile laice și și-au dedicat întreaga viață contemplării religioase191 .
„ Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n. , când lațul comunităților grecești ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă .Idea era aceea de retragere în pustietate , de racăpătare a entuziasmului mozaic de altădată și de a reveni în orașe . Unii , cum erau esenienii , credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale pașnică , prin puterea cuvântului , drept care propovăduiau în satele de la marginea deșertului . Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiție . Alții precum comunitatea de la Qumran , și-au pus nădejdea în paloș”192.
Despre existența esenienilor vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . Ei practicau celibatul și erau în relații încordate cu preoțimea oficială193 .
Descriind țara evreilor Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoționant : „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”194 .
A patra mare componentă a societății evreiești o reprezentau zeloții . Ei s-au înmulțit datorită situației în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. și prima jumătate a secolului I d. Hr. .Proveneau din mijlocul populației sărace și nemulțumite și în acest răstimp s-au înmulțit continuu . Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic .
„ Rezistența armată era , ca întotdeauna , acțiunea unei minorități . Fusese proclamată încă din timpul lui Irod . Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau și venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eșuat , Iuda a fost executat,dar se născuse un partid :al kanaimilor, literal <<cei care doresc >> , cei plini de zel față de Dumnezeu , zeloții”195 .
Din interiorul partidei zeloților s-au desprins cei care sunt cunoscuți sub numele de siccari . Aceștia formau latura radicală a zeloților și-și trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal . La diferite sărbători , evenimente , pierzându-se prin mulțimile de oameni ei reușeau să se apropie de oameni cu funcții importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine .
Consider important de subliniat aspectul exprimat de Josy Eisenberg în cartea sa “O istorie a evreilor “ în care el spune că denumirea de sectă este înșelătoare . “ Nu exista atunci nici iudaism oficial , nici autoritate religioasă . Singura instituție religioasă era Templul din Ierusalim și Tribunalul său , Sanhedrinul .Cu excepția esenienilor , nimeni nu le contestă”196.Tot el continuă însă și spune că multe aspecte ale doctrinei erau imprecise , lăsând loc interpretărilor , deci tot oficial nu exista nici un eretic .
Pe lângă aceste patru “secte “ importante pe care autorul acestor rânduri și-a permis să le numească componente de bază ale societății ebraice din perioada romană mai existau o puzderie de secte mai mici nazareenii, meriștii, helenienii etc.. Toate acestea demonstrează în preajma erei creștine o efervescență de idei197.
Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios , iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total și sinucigaș , fără a se trata sub nici o formă cu dușmanul declarat . Fruntașii religioși evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru național , dar a fost posibilă supraviețuirea învățăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor și în plan religios a fost maximă: „ toți evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligați să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul ( Capitoliu ) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreținerea Templului din Ierusalim”198 .
Un moderat , Iochanan ben Zaccai a primit acordul Romei de a înființa la Yawne un centru de învățătură . După distrugerea Ierusalimului acesta „ a devenit centrul unei mici adunări de învățați , ce instruia rabini , calcula în fiecare an calendarul evreiesc și a preluat , pas cu pas , cu acordul romanilor , și unele funcții ale judecătorești ale Sanhedrinului din Ierusalim . Nu , nu Masada , în curând uitată , locul războinicilor și al măcelăririi proprii violente , a rămas , de-a lungul de-a lungul secolelor , simbolul supraviețuirii și renașterii evreiești , până la fondarea statului Israel , ci academia de învățământ de la Jawne , acest lăcaș al învățaților , care a fost apoi mutat în Galileea , după răscoala lui Bar-Kochba . În locul legitimării războiului (oricât de “ drept “ ar fi el ) , rabinii îmbrățișau acum principiul non-violenței”199 . Retragerea lui Iochanan l-a propulsat pe Gamaliel al II-lea la conducerea centrului de la Jawne , un membru al casei Hillel , foarte implicată în războiul împotriva romanilor200 .
Referitor la această perioadă Hans Küng își pune întrebarea : „ Ce le rămăsese , deci , evreilor din Palestina , care trăiau acum cu precădere din agricultură , meșteșuguri și comerțul cu mătase , din punct de vedere spiritual , imediat după această catastrofă națională ?” răspunzând alăturat : „ Cu siguranță nici o istoriografie nouă , niciun fel de psalmi și literatură nouă , abia dacă mai rămăsese viziuni apocaliptice ; nu le rămăsese nicio literatură și nicio filosofie religioasă , așa cum demonstrase înainte marele filosof Filon din Alexandria , un contemporan al lui Isus . În loc de acestea , cel puțin deocamdată , le rămăsese numai – Legea și comentariile Legii ! Rămăsese Scriptura ( îndeosebi cele cinci Cărți a lui Moise , Tora ) învățații și sinagoga . Însă acum – după căderea Ierusalimului și a Templului său – aveau să obțină o valoare ierarhică nouă :
Sriptura ? Pergamentele Torei iau acum locul altarului , iar studiul Torei – împreună cu rugăciunile și faptele bune – iau locul cultului Templului .
Cărturarul ? Rabinii urmează acum castei preoților ; demnitatea rabinică , obținută prin instrucție de către învățător , înlocuiește din ce în ce mai mult demnitatea succesorală a preoților și leviților .
Sinagoga ? Casa locală pentru adunare , rugăciunea și comunitatea înlocuiește Templul din Ierusalim”201 .
Impunerea celebrului impozit pentru evrei nu a fost în măsură să aducă prejudicii majore deosebit de activei populații evreiești . Vitalitatea acestei națiuni și deosebita influență de care se bucurau fruntașii iudaismului rabinic care supraviețuise dezastrului din 70 e.n. sunt ilustrate în timpul celui de-al doilea război iudaic când la începutul său cel mai influent rabin al vremii desemnând pe Bar-Kochba ca fiind drept Mesia , reușea să mobilizeze toate resursele umane și materiale ale evreilor. Succesele au fost repede contrabalansate de insuccese și eșecul celui de-al doilea război iudaic a înjosit demnitatea evreiască și a spulberat toate visele și speranțele evreilor. Nevoiți la o revizuire și o repliere a iudaismului rabinic față de autorități , dar chiar și în condițiile grele ale noii situații în secolele II-III e.n. , iudaismul strălucește prin erudiția și creativitatea reprezentanților săi. Iuda-Ha-Nasi este doar unul dintre cei mai importanți care a reușit să impulsioneze sub grija și influența casei sale numeroși învățați evrei care în câteva decenii vor crea în școli celebre din Palestina și din Babilonia. Marea perlă a creației evreiești din această perioadă este lucrarea Mishna și a cărei definitivare coincide cu un nou val de persecuții și alt val de exilați, inclusiv dintre cei mai mari erudiți evrei care vor deschide în alte tărâmuri „ Academii” de frunte pentru studiul gândirii și culturii evreiești .
În relația iudaismului cu creștinismul încă dintre anii 90-100 e.n. exista introdusă în liturghia din sinagogă o rugăciune împotriva creștinilor prin care aceștia erau stigmatizați. Relația iudaism-creștinism va fi urmărită și în celelalte capitole și privită din mai multe puncte de vedere .
Dacă în timpul dinastiei Severilor persecuțiile nu au fost de mare amploare , secolele IV-V s-au dovedit nefaste pentru iudaism și poporul evreu deoarece triumful creștinismului și rolul de frunte al acestuia în interiorul statului bizantin și în Occident a găsit în iudaism și în evreu un rival principal . Sfinții Părinți ai acestei perioade , adevărați teoreticieni în această problemă centrală din punctul de vedere creștin , vedeau existența iudaismului încheiată , privind prin prisma orologiului lui Dumnezeu , odată cu pătimirea lui Isus Hristos , iar evreul era acuzat în această perioadă de uciderea Fiului lui Dumnezeu și asociat cu forțele cele mai malefice ale Universului , cu Diavolul însuși . Din interior iudaismul păstra aceași atitudine de respingere față de creștini și înregistra câteva succese proprii atât în Palestina , cât și în Regatul Part : Talmudul Babilonian și Talmudul din Ierusalim. Aceste două mari capodopere în condiții normale ar fi putut relansa iudaismul și poporul evreu , dar definitivarea lor a coincis cu noi persecuții în Bizanț și la perși .
Generațiile de tanaim și amoraim au fost în măsură să contribuie la perpetuarea tradiției evreiești și la formarea continuă de mari învățați chiar dacă vremurile le erau vitregi . După cum vom vedea și în celelalte capitole contribuția acestora la zestrea culturală a Orientului Apropiat și chiar a întregii lumi antice a fost neprețuită.
CAPITOLUL VII: VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET .
IUDEO-CREȘTINISMUL
Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societății ebraice (sfârșitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulțime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepți devotați până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăși. În interiorul credinței creștine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna și care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim și să desprindem câteva caracteristici ale vieții lui Isus și a iudeo-creștinismului din afara problemei creștine , cât mai științific cu putință și din punctul de vedere al devenirii istorice și al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu și a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credința fără cunoștință , fără cercetare , fără rațiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creștine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existența lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deși s-a încercat) a existenței fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu și a faptelor sale , a existenței celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii și a dezvoltării iudeo-creștinismului și a creștinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii și romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenței și a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creștinismului și parțial a creștinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viața , existența și prevestirea existenței lui Isus se desprind din interiorul iudaismului și ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adeverește direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice. Deși s-a încercat și discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astazi dăinuie poporul creștinilor , care-și trag numele de la dânsul”202 .
Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David și chiar la Avraam . Nașterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea orașului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior și Gaspar) , care călăuziți de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă și tămâie) . Evangheliile confirmă frica și cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea amenințat de opinia magilor și ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem și împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se știe evenimentelor din viața lui Isus i s-au găsit preziceri în scrierile profeților Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeți se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( nașterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroși autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioșua , iar frații lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda și Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei și în privința onomasticii.
Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret și al Bisericii creștine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învățătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea și renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relațiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile și faptele lui Isus. Și-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioșie în toate călătoriile Lui. Învățătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deși rivalizau între ele și se ajungea la grave acuze reciproce din dorința de a obține funcția de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influență importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupției de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învățăturii , faptelor și minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului și nu din interese financiare și materiale. Important este că Isus din Nazaret și-a prezis zilele trădării sale și a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar și pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui și punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiți să facă față și să reziste suferințelor pe care le presupunea fidelitatea față de Maestrul lor.
În privința procesului numeroși autori și-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăție a poporului evreu , a autorităților religioase ebraice sau a autorităților romane. Succesul acestor aprecieri este împărțit , dar putem desprinde cu siguranță că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzați sau implicați toți evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populației Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulțimii), avea o atitudine schimbătoare în privința lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puțin probabil că marea majoritate a populației ar fi fost dornică să-L urmeze și să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu așteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic și învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins și neputincios , reproșându-i-se ironic chiar neputința de a se salva pe sine însuși. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opțiune de moment și în același timp o radiografie a înclinației și așteptărilor mulțimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorința lor aceștia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numește Hristos ?”, norodul influențat și de opinia preoțimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăși soția lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soțul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia și în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numește un om drept203. Doar insistențele marii preoțimi și a norodului și tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deși mărturisea că îl găsește nevinovat.
În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învățătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele și opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităților romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând și același lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproșând evreilor îndepărtarea față de Acesta. Nu era un naționalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschiși spre universalism , dar și-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoțimi și a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicați în acte necurate sau de corupție erau atacați neiertător de către renumitul învățător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu și insensibilitatea și imoralitatea evreilor ca pe o orbire și depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmație nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoțimi și a Marelui Preot. Pretenția lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desființat vechile instituții iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care și așa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoțime. Afirmația sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susține în epocă. Privind total dinafara episodului înfățișării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire și ură pe care Marele Preot și înalta preoțime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităților ebraice era inevitabilă și doar obligativitatea unei judecăți civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activității lui Isus Hristos , erau hotărâți să elimine învățătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstignește-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovățindu-se în fața propriei conștiințe și a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuție specific romană aplicată hoților și necetățenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret și un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea și răspândirea gândirii creștine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creștin ca locul în care prin suferințele țintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală și a Universului din punctul de vedere creștin , răstignirea oferea tuturor oamenilor și neamurilor șansa unui nou început și a unei noi vieți prin mărturisirea Trinității și acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi și inevitabilă , provenind din exterior , simțise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendințe național-religioase care se manifestau libere și ieșite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenți și la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reținut că el a susținut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator și a obținut amplasarea unei formații de soldați romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineață când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mișcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât și ucenicilor. Punct central al credinței creștine , învierea și înălțarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuții până în zilele noastre. Frumusețea ideii în sine și a ideologiei creștine contrastează cu imposibilitatea unei explicații științifice complete într-un subiect atât de vehiculat și atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât și de celelalte religii sau alte medii mai puțin preocupate de religie și necreștine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul șir de coincidențe între profețiile marilor profeți și biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populației Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat și despre faptele și minunile lui Isus și ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creștin în sine rămânem preocupați de evoluția istorică a credinței creștine și a impactului pe care această credință a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învățătură. Din acest punct de vedere anticreștinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creștin, iar antiiudaismul manifestat de Isus și ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă și esență , ci asemănător atitudinii ostile a profeților care din interiorul societății iudaice criticau națiunea , conducătorii și principalele instituții evreiești , adresându-le amenințări și avertizări în cazul neîndreptării corupțiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învățături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe și nu vedea cu ochi buni și nu accepta dezvoltarea învățăturii creștine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creștini aleși din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret și a celor pe care aceștia au reușit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenția că primii credincioși creștini și simpatizanți sau sprijinitori ai noii credințe au fost din rândurile populației evreiești din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschiși spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credințe în special printre evrei și nefiind pregătiți să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiție. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creștinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioși ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creștinismul ne apare ca fiind una dintre consecințele crizei credinței iudaice și a societății evreiești influențate de evoluția intereselor politico-militare și economice ale Orientului Apropiat și Mijlociu. De la început putem presupune că idea creștină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec și în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credințele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăși aristocrația romană , dar nu putem extinde și în privința evoluției creștinismului aceași poziție. Relațiile cu Orientul a populației evreiești la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parților în privința Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deși necruțătoare și jignitoare , oferea o relație mai coerentă , mai lucidă și directă a evreilor cu autoritățile romane , iar parții cu care o parte a populației fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creștină din Ierusalim la începuturile sale , străduința ucenicilor de a propovădui noua credință și suferințele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităților religioase ebraice. Arestarea lor și înfățișarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenția asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credințe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componența Sinedriului se aflau și opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel își expune punctul de vedere. Capitolul al șaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziția celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învățător al legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puțin timp . Și le-a zis : <<Bărbați israeliți , luați seama bine la voi înșivă , ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conține erori în privința precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creștine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoționant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Și acum , eu vă spun : << Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți împotriva lui Dumnezeu >>”204 . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcție relația creștinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În același timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau și făceau diferență între creștinism și iudaism constatăm că ele nu erau compatibile și se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creștinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creștinii recunoșteau tradiția iudaică , dar percepeau ca depășite și nonvalide toate sacrificiile și tradițiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârșitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creștinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreștinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .
Apărut la Ierusalim , creștinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia și Africa. Jean Daniélou atrage atenția că creștinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât și în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene205. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creștină legată mai ales de eleniști , se poate acredita și o misiune arameeană. În privința bisericii din Galileea , inscripțiile iudeo-creștine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privința căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio mențiune206 . Este probabil deasemenea că creștinii evrei alungați din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creștină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat207.Găsim important de subliniat că odată convertiți la creștinism iudeii rămâneau supuși normelor proprii și fideli interdicției de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiți208.
Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parți, Ioan în Asia, Petru în Pont și Roma , Andrei în Sciția. Biserica iudeo-creștină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.209 , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiție arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creștine Didahia, Înălțarea lui Isaia, dezvăluie o tradiție paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante210. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăște dintr-o comunitate iudeo-creștină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaș al Bisericii creștine. La fel și Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalți apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan și Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creștine ale gnosticismului211. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relații bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică și iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susține că o parte a iudeo-creștinilor retrași revin în Palestina și Ierusalim. El amintește de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viță veche212, episcopi care ar fi fost circumciși. Puși în fața unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existența unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită și ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creștin , iar Iustin vorbește despre acești iudeo-creștini la mijlocul secolului II e.n.213. Ei au fost persecutați de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor și Evanghelia Evreilor menționate de Clement din Alexandria și Origen face plauzibilă existența a două feluri de creștini din Egipt: de iudei convertiți și egipteni convertiți. Misiunea creștină pare a nu fi străină nici de Etiopia și asta din primul secol al erei noastre.
Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creștin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creștinii din Osroene sărbătoreau Paștele ca și creștinii palestinieni214. De mediul creștin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma și Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are și ea aceași origine iudeo-creștină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates și mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toții nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)215, ceea ce credem înclină definitiv balanța în favoarea originii iudeo-creștine palestiniene a creștinismului Adiebenian. La sfârșitul secolului II e.n. Tațian este un mare reprezentant al creștinismului de Adiabene.
Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parților216 și putem discuta despre o extindere a misiunii creștine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creștin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică217, tradiția de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumusețea acestui tip de creștinism s-a perpetuat și în Evul Mediu printr-un număr redus de creștini de acest gen în comunitățile rurale și urbane din Orient.
Aceste diferențe care persistau în rândul creștinilor au fost puse în discuție încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiți. Iudeo-creștinismul de tip ierusalimian pălea prin comparație cu iudeo-creștinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioși. Pavel amintește în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creștini au acceptat de la început ca păgânii convertiți să nu fie obligați la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creștini îi considerau complet egali pe noii convertiți dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creștini. Nota de superioritate a evreilor creștini este adoptată inclusiv de apostolii tradiționaliști(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabilește că creștinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abțină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate și de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creștin , lucru susținut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creștinilor dintre neamuri în continuă creștere va consacra acest tip de creștinism și va diminua rolul istoric al iudeo-creștinismului palestinian și regresul numeric al acestor creștini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus și indicației Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creștini de rigorile tradiției iudaice.
Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde și problemele existente în interior și pericolele care amenințau Biserica. Nu de puține ori sunt subliniate greutățile și suferințele de care au avut parte. Populația și autoritățile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină și chiar apostolul nominalizează suficienți oameni din rândul populației din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanții săi supraveghea evoluția acestei credințe și acționau în sensul izolării și persecutării creștinilor și chiar a uciderii fruntașilor săi. Martiriul lui Pavel și Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunitățile creștine au supraviețuit și au păstrat învățăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creștinismul de tip elenistic.
Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlnește în Corint pe Aquila și Priscila, tocmai alungați de la Roma în urma unui edict imperial menționat de Suetoniu și datat în anul 49 e.n..
Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândește buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină și asupra Bithiniei , Capadociei și Galatiei.
Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar știm că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se știu despre Ioan decât puține lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domițian la care face Ioan însuși referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învățătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.
Pentru creștinismul nord și sud dunărean notabilă este informația transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciției pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmația nu ni se pare imposibilă putând susține ca plauzibilă și deloc exagerată încercarea evanghelizării sud și nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credințe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existența timpurie și în aceste regiuni a unei orgănizări bisericești chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieții bisericești creștine ilustrată și prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.
Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului și a poporului evreu credința creștină și deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început și care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparținând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puțin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autoritățile romane creștinismul cel puțin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înțelegeau și o doreau soluționată.
CAPITOLUL VIII: DIASPORA EVREIASCĂ
Cuvântul de diaspora este termenul grecesc al răspândirii unui popor în rândul celorlalte popoare ale Europei , Asiei sau Africii . El are înțelesul de “ dispersare” , având echivalentul în limba ebraică de Galut sau Golah( exil sau grup exilat)218.
„ Prin căderea Regatului Israel în 721 î.e.n. , începe diaspora evreiască – adică risipirea și contopirea israeliților cu celelalte popoare .După dispariția Regatului Iehuda și renașterea lui ulterioară sub forma de provincie persană , apare o diasporă într-un nou sens al cuvântului , în sensul de o Iudee extinsă.Cea mai influentă parte a acestei diaspore o alcătuia colonia evreiască din Babilon. Centrul cultural care a luat naștere aici în timpul exilului s-a dezvoltat neîntrerupt , chiar și după restaurarea Iudeei”219. Diaspora evreiască din Mesopotamia a rămas de-a lungul secolelor una prosperă și deosebit de importantă , strălucind prin reprezentanții ei ( comercianți, învățați , preoți , apropiați ai regelui ) și realizările acestora în plan spiritual, economic, arhitectural.
Echivalența dintre cuvântul diaspora și evreiescul “galut” nu va căpăta un sens adevărat decât în perioada elenistică când evreul va avea sentimentul că poate alege unde vrea să traiască mai prosper , deși nici acum statutul lor nu era unul sigur , unele comunități evreiești constituindu-se inclusiv în perioada romană din sclavi concentrați în diferitele orașe ale Imperiului Roman.
Insistând încă puțin asupra formării diasporei evreiești trebuie menționat că încă înaintea distrugerii Primului Templu existau așezări comerciale evreiești înafara Israelului , celebră fiind colonia cu caracter militar și comercial evreiască din Egiptul de Sus atestată în secolul VI î.e.n. numită de greci Elephantine ( Orașul Elefanților ). Tradiția diasporei evreiești din Egipt s-a păstrat încă din acest secol până în perioada romană. Încă din acest secol VI î.e.n. exista în Egipt un mic Templu închinat lui Dumnezeu220.O altă direcție de care trebuie să ținem cont în începuturile formării diasporei evreiești este cea a Asiei Mici și a insulelor Ionice , aflând de la profetul Ioel că fenicienii au vândut evrei ionienilor. Existau deci colonii evreiești în secolul VI î.e.n. în provinciile asiatice ale Imperiului Persan221.
Josy Eisenberg afirmă că „ începând cu Alexandru cel Mare , importanța diasporei a sporit neîncetat : curând ,copilul apare mai viguros decât tatăl. Între cucerirea lui Alexandru și convertirea împăratului Constantin , adică o perioadă de peste șase secole , comunitățile evreiești cunosc o expansiune considerabilă , făcând dovada unei mari vitalități și manifestând o putere reală de atracție asupra neevreilor”.
" În țările <<împrăștierii>> , în afara Iudeii , centrele principale fiind la Babilon și în Egipt , comunitățile evreiești,care au rămas în relații strânse cu cea de la Ierusalim , au creat o unitate spirituală fondată pe Tora și pe un corp comun de tradiții , idealuri , speranțe și aspirații. Unul dintre factorii acestei unități spirituale a fost influența lui Ezra și Neemia la curtea persană , influență care le-a permis să impună tuturor comunităților imperiului persan un model uniform de credință și de practică evreiască. Această influență este ilustrată prin ordonanța descoperită la Elephantine , promulgată de Darius , în 419 î.e.n. , garnizoanei evreiești locale de a respecta Paștele conform exigențelor religiei acesteia. Această unitate a rămas întreagă chiar și după ruperea unității lumii politice din care făceau parte și evreii , odată cu distrugerea Imperiului lui Alexandru cel Mare , către 300 î.e.n.”222.
Apropiindu-ne de perioada care ne interesează cel mai mult în aceste rânduri putem aprecia că diaspora estică a avut o contribuție importantă și în unele momente hotărâtoare între secolele I î.e.n.- VI e.n.. Cu importante contribuții și în secolele anterioare în această perioadă comunitățile evreiești din afara lumii romane ating maxima maturitate și își aduc un aport substanțial în dezvoltarea culturală și economică a Orientului Mijlociu. Este evident interesul romanilor și parților de a câștiga pe evrei de partea lor sau de a lua în stăpânire Israelul. Relațiile Ierusalimului cu diaspora evreiască de sub stăpânirea partă a fost neîntreruptă și protecția acordată de parți evreilor a fost nu de puține ori mai mult decât onorantă.Tocmai această atitudine favorabilă evreilor a câștigat numeroși partizani evrei de partea regatului rival Romei. Nu de puține ori de-a lungul acestor secole evreii au fost puși în fața unei alegeri deosebit de dificile : lumea romană asemănătoare elenismului le propunea o viață spirituală politeistă cu impotante înclinații spre viața laică lipsită de griji , în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc și le promitea o protecție amenințătoare. Comunitățile evreiești care formau diaspora estică având în frunte Babilonul au prosperat într-un mod deosebit și avea în secolul II e.n. o tradiție și un renume deosebite. Excelând în plan profesional în toate domeniile vieții sociale evreii diasporei estice au devenit de neignorat și uneori de neînlocuit în această parte de lume în care trăiau. Deși au existat și persecutați surprinde modul în care acești evrei au fost promovați de-a lungul mai multor secole de regii parți în funcțiile cele mai importante ale Regatului. Important de menționat este faptul că diaspora babiloniană recunoștea întâietatea și chiar supremația Ierusalimului în plan spiritual și acordau cinstea cuvenită Templului prin pelerinaje, donații și importanta contribuție anuală. Putem lesne bănui că în cele două războaie împotriva Romei , evreii alături de credința lor oarbă în victoria care credeau ei că le-o promisese Dumnezeu , aveau semnale de încurajare din partea diasporei babiloniene și chiar ajutoare substanțiale. La începutul erei creștine diaspora evreiască mondială devenise mai importantă decât Țara mamă sub toate aspectele posibile.
În privința numărului evreilor aprecierile moderne situează populația evreiască între 7și 10 % din populația Imperiului Roman.Cifra care poate fi avansată pentru evreii din Imperiul Roman este deci între 6 și 7 milioane de oameni, din care aproximativ 4 milioane o reprezenta dispora ( 1 milion evreii din Egipt, 1 milion evreii din Siria) . În exteriorul Imperiului Roman în principal în Babilonia locuiau peste un milion de evrei223. După anul 135 e.n. comunitățile evreiești din patria-mamă și-au subțiat simțitor densitatea și numărul locuitorilor. Și până atunci , dar de atunci mai accentuat rolul jucat de evreii din diaspora a fost mai evident și sub aspectul numeric.
Dezastrul din anul 135 e.n. a dat o lovitură grea iudaismului din Țara Sfântă . După 135 e.n. iudaismul palestinian a făcut pași importanți înapoi, repliindu-se și reducându-și considerabil forța propovăduirii. A lăsat loc liber însă diasporei babiloniene care spre fericirea destinului evreiesc exista și era în plină glorie. Dintre evreii care nu au fost vânduți ca sclavi sau deportați de Hadrian au fugit în special în Babilon , între ei găsindu-se și numeroși învățați. Atitudinea conciliantă a lui Antoninus Pius le-a îmbunătățit situația , iar fiul și succesorul lui Simeon ben Gamaliel , Iuda Ha Nasi ( Prințul ) ( 125-217) a reușit să mențină relații deosebite cu Marcus Aurelius . Beneficiind de sprijinul imperial sub patriarhatul lui Iuda , evreii din Palestina prosperă din nou, iar Iuda Ha-Nasi simțind momentul favorabil și presimțind posibila răsturnare de situație a sprijinit și impulsionat crearea unui instrument care să ofere o mai largă legitimitate demersului lor academic. Atunci a fost elaborată Mișna care era împărțită în șase ordine , iar ordinele în tratate. Trecerea în neființă a lui Iuda Ha-Nasi în anul 217 e.n. a avut ca și consecință imediată înrăutățirea relațiilor evreilor cu autoritățile romane.
„Datorită asocierii unor factori nefericiți ( persecuții , fiscalitate mare, dificultăți economice, recolte proaste, epidemii ) , viața a devenit tot mai dificilă pentru evreii din Palestina , unele școli au trebuit să se închidă și treptat , Palestina a abandonat Babilonului rolul de centru cultural al poporului evreu.A sosit acolo , în anul 219, Aba Arika ( 175-247) , care fusese discipolul lui Iuda , și a întemeiat faimoasa școală de la Sura”224 .
„ În Babilon au luat ființă și au funcționat școli celebre –ieșivot( academii)- în Sura , Pumbedita și Nahardeea. Academiile pline de elevi veniți din toate colțurile țării. Se studia mult, cu pasiune”225. La scurt timp după înființarea Școlii de la Sura a luat ființă o școală la Nehardeea care-l avea în frunte pe Mar Samuel ( 180-257), fost discipol al lui Iuda Ha-Nasi , autorul expresiei-“ Legea statului e lege” care a constituit un punct de plecare sănătos pentru legea civilă evreiască226.
„ Puțin mai târziu , ca urmare a unor jafuri săvârșite la Nehardeea , de către Odenat ( soțul Zenobiei) , în 258, s-a fondat a treia școală de către Iuda ben Ezekiel ( decedat la 299) în orașul vecin , Pumbedita.Aceste trei școli au cooperat între ele precum și cu școlile din Palestina , care aveau mai mult o existență efemeră , pentru a menține și dezvolta tradițiile învățământului evreiesc”227.
În redactarea Mișnei Rabi Iuda Ha-Nasi a avut și câțiva rivali ca Bat Kapara și Rabi Hiya care păstrau doctrinele eliminate .
„ Mar Samuel poseda cunoștințe bogate și în domeniul astronomiei , matematicii, medicinei și filosofiei. El a susținut cu curaj că evreii nu trebuie să aștepte vremuri mesianice ( idealul majorității evreilor din acea vreme ), pentru dobândirea independenței politice , ci trebuie să depună un efort propriu pentru renașterea statului evreu. El a fost unul dintre redactorii principali ai Talmudului Babilonian”228. Ansamblului format din Mișna (legile) și Ghemara( comentariul legilor și Aggada) i s-a dat numele de Talmud229.
„Produse de cele două centre intelectuale diferite,Palestina și Babilon, Talmudurile se deosebesc în privința subiectelor tratate,metodei,prezentării și limbii”230.Ca dimensiune Talmudul Babilonian este de trei ori mai întins decât Talmudul din Ierusalim. Talmudul din Ierusalim își are originea prin activitatea lui Rabi Iohanan ben Napaha ( m.279) care a fondat și Academia de la Tiberiada. Ibidem
„Scris în aramaica orientală, Talmudul din Babilon expune discuțiile purtate în școlile din Babilon privitoare la Mișna lui Rabi Iuda. Acolo evreii se bucurau de o largă autonomie . În fruntea lor se afla Exilarhul ( șeful exilaților) , căruia împăratul Persiei în dăduse puteri mari și se bucura de un statut semi-regal”231 .În timpul dinastiei Arsacizilor până în anul 226 e.n. evreii din Babilonia s-au bucurat de o adevărată epoca de aur232. Dinastia Sasanizilor de origine persană și adepți ai acestei religii zoroastriste i-a pus pe evreii babilonieni în fața clipelor grele ale persecuțiilor233 .
Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-338) și a rivalului său halahic, Raba ( 299-352). Acesta din urmă a fost un adevărat model al genului babilonian234 .
„ Multitudinea de tradiții și de doctrine, transmise oral și acumulate în decursul secolelor a căpătat asemenea proporții încât sosise momentul redactării acestei vaste sume de cunoștințe și norme, ceea ce a implicat o selecție, o grupare și o clasificare a ansamblului , în acord cu diversele tratate ale Mișnei.
Redactarea a fost intreprinsă de Rabi Ași ( decedat 427) , care a fost vreme de cincizeci și doi de ani șeful academiei din Sura , pe care a condus-o cu o deosebită competență și eleganță . Rezultatul muncii sale , care a durat treizeci de ani , reprezintă esențialul Tamudului. Opera lui Ași a fost continuată de succesorii săi,mai ales de Rabina II ( decedat la 500) , care a redactat textele acumulate după moartea lui Ași.Rabina a fost ultimul dintre amoraimi , cel din urmă care să fi precedat Tora pe baza transmisiei orale: iar odată cu opera sa putem considera că elaborarea Talmudului s-a încheiat”235 .
În timpul dinastiei parților exilarhul era o oficialitate de rang înalt a statului , iar odată cu venirea dinastiei sasanide în primele decenii ale secolului III e.n. puterea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor236 . La începutul dinastiei sasanide evreii s-au văzut persecutați , urmând ca următoarele două secole să fie relativ liniștite din acest punct de vedere , dar ei fiind priviți în tot acest timp cu suspiciuneși având o amenințare serioasă din partea dinastiei sasanide , chiar dacă existau colaborări din cele mai fericite cu cele mai înalte oficialități ale Regatului Persan.
Definitivarea redactării Talmudului a coincis cu noi persecuții asupra evreilor la fel ca și în cazul evreilor din patria-mamă în momentul redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim. Relațiile dintre evreii din “ metropolă” și evreii babilonieni care de secole au existat în plan economic,spiritual și politic au fost segmentate , continuând doar prin Talmud care constituia principalul pol de coeziune între evrei237.
Din a doua jumătate a secolului V e.n. temerile evreilor babilonieni au început să se adeverească. Regii persani au practicat convertirea forțată și au scos iudaismul în afara legii238. „ Iezdedgerd III ( 438-457) , împins de magi fanatici adoratori ai focului , a decretat persecutarea tuturor celorlalte religii. Persecuțiile au fost intense sub Firuz ( 459-486) , fiul lui Ierdegerd. Academiile din Sura și Pumbedita au fost închise. În anul 501, apariția lui Mazdak, fondatorul “zendicismului” , care propovăduia comunitatea bunurilor și a femeilor , a dus la ultima limită intoleranța. Executarea lui Mazdak în 528 a îmbunătățit situația , evreii au respirat mai liber , iar școlile și-au reluat activitatea . O nouă generație de doctori s-a afirmat , așa-numiții saboraim ( de la o rădăcină ebraică însemnând “ a reflecta” ). … Dar vârsta de aur a evreimii babiloniene aparținea deja trecutului , și doar abia după două secole, sub califat, academiile babiloniene și-au regăsit puțin din strălucirea de altădată”239.
Firuz este poreclit în tradiția iudaică cel Rău pentru că l-a martirizat pe exilarhul Huna Mari240. Decesul lui Firuz a provocat o perioadă de anarhie de care a profitat exilarhul evreu Mar Zutra II (496-520) care cu câteva sute de războinici a întemeiat un stat independent cu capitala la Mahoza. Acest stat nu a ființat decât 7 ani , exarhul fiind ucis241.
Josy Eisenberg subliniază că aceste evenimente tragice nu au fost în măsură să distrugă credința iudaică din Babilonia și Persia . „ Diaspora evreiască a rămas cea mai puternică concentrare evreiască” și „ a devenit metropola necontestată a tuturor evreilor din lume”242, după dispariția patriarhatului de Palestina.
Elie Wiesel în lucrarea sa “ Celebrare talmudică” consideră că Talmudul ( două milioane și jumătate de cuvinte) „ capodoperă inegalabilă a memoriei evreiești se referă la toate aspectele activităților omenești : literatura și jurisprudența, medicina și geometria , geografia și astronomia , parabolele și aforismele , problemele individului legate de societate, comportamentul față de străini, întrebările față de sensul vieții , interpretarea Legii și analiza psihologică, conflictele culturale și religioase. << Întoarece paginile, spune un înțelept, caută bine, pentru că totul se află acolo>>”243. Tot el continuă spunând că „ Rav Ași și Ravina au terminat redactarea Talmudului , dar nu l-au pecetluit , permițându-ne astfel să le continuăm opera lor de-a lungul secolelor”244.
Cu siguranță aportul diasporei evreiești la bogăția culturală , spirituală și intelectuală a umanității însăși este impresionantă până în zilele noastre. Tradiția acestei diaspore care este multimilenară nu poate decât să ne ilustreze încă o dată în plus dimensiunea subiectului atins. Protejați de regatele în care au trăit , în marea majoritate a acestei perioade , evreii din această diasporă estică ( babiloniană ) au prosperat într-un mod deosebit din punct de vedere economic și cultural și mai ales în perioada care ne interesează în aceste rânduri cel mai mult ( sec. I î.e.n.-VI e.n.). Dintre ei existau numeroși favoriți ai casei regale însăși , sfătuitori de frunte , iar reprezentanții acestor exilați erau consultați în luarea tuturor deciziilor . În tot acest timp evreii babilonieni s-au afirmat în toate domeniile vieții sociale bucurându-se pe o perioadă deosebit de întinsă de o libertate incredibilă în practicarea propriilor obiceiuri , propriei religii sau afirmării individuale sau de grup. . Acest statut al lor de popor favorizat și cult, dinamic, intreprinzător în timpul dinastiei arsacide și sasanide ( excluzând bineînțeles ultima sută de ani a dinastiei sasanide-450-550 e.n. ) ne îndreptățește să credem că influența pe care a avut-o diaspora evreiască babiloniană este majoră pentru istoria întregii Asii de-a lungul acestor secole din punct de vedere economic, religios, politic și cultural-științific . Evreii din patria-mamă percepeau existența acestora ca pe un sprijin adevărat și nu de puține ori au înțeles într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene. Sub aspect teologic evreii babilonieni au recunoscut întotdeauna supremația Ierusalimului și îi putem considera ca adevărați conservatori ai credințelor strămoșești ebraice. Deși aveau un statut special și o prosperitate sporită în toată această perioadă , evreii trăiau într-un sistem care nu le asigura o siguranță certă . Amenințarea principală era posibila, chiar iminenta declanșare a persecuțiilor (fapt care a și avut loc ) .Demnă de subliniat este vitalitatea acestei diaspore evreiești babiloniene în toate aceste secole și contribuțiile ei enorme la dezvoltarea științelor , literaturii în principal cu orientare religioasă și a arhitecturii din Orientul Mijlociu și Apropiat. E
O altă componentă importantă a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora evreiască nord-africană.Realizând o hartă a diasporei renumitul istoric J. Juster presăra pentru Africa 42 de ațezări în Egipt (printre care Alexandria, Cairo , Assuan) , 4 localități în Cirenaica , cinci localități în Numidia , șase localități în Mauritania și încă câteva pentru Etiopia , Libia și Africa romană ( Tripoli, Utica). După cum am amintit deja în paginile anterioare diaspora evreiască din Egipt și-a avut începuturile încă din secolul VI î.e.n. . „ La începuturi diaspora , evreiască din Egipt , alcătuită mai cu seamă din mici colonii militare , nu se poate defel compara cu densa populație iudaică din Babilonia. De altfel , aportul ei cultural nu pare să fi fost considerabil înaintea epocii elenistice”245.
„ Impresia pe care a produs-o Alexandru asupra evreilor a fost mai profundă decât oricare dintre acelea pe care le-ar fi făcut-o un alt rege neevreu din istorie. Alexandru s-a dovedit a fi atât de generos cu ei , încât le-a lăsat întreaga libertate de exercitare a cultului , ceea ce echivala cu autonomia spiritual-religioasă.El a fost printre primii suverani care a înțeles că toleranța față de popoarele supuse este cea mai înțeleaptă politică . În semn de omagiu pentru această politică de largă toleranță , promovată de Alexandru față de evrei , s-a introdus în onomastica iudaică prenumele de Alexandru. Soldații evrei au intrat în rândurile armatelor macedo-grecești ale lui Alexandru cel Mare”246.
Constituirea de noi state după trecerea în neființă a lui Alexandru cel Mare a favorizat o importantă imigrație evreiască din Palestina în Egipt în timpul lui Alexandru I Soter247 care stăpânea și asupra Palestinei . Acesta a luat măsuri importante privind evreii : le permitea să se stabilească la Alexandria , iar evreii la rândul lor au început să-și însușească limba greacă248.
Ptolemeu al II-lea ( 283-246 î.e.n. ) a eliberat zeci de mii de sclavi evrei , fiind favorabil evreilor și a solicitat Marelui Preot Eleazar din Ierusalim să-I trimită cărturari evrei la Alexandria care vor traduce Biblia din ebraică în greacă. „ Versiunea Bibliei în limba greacă a căpătat denumirea de Septuaginta. Traducerea Bibliei în limba greacă constituie o primă solie a iudaismului , transmițând lumii întregi valorile spirituale ale evreilor”249.
Între 301-198 î.e.n. Palestina rămâne în mâinile Ptolemeilor. Schimburile comerciale au fost impresionante și mulți evrei s-au înrolat în armata ptolemaică sau au emigrat în Egipt250.
În anul 198 î.e.n. Palestina este cucerită de Antioh III al Siriei și între exilații către Egipt existau familii aristocratice importante din Iudeea , ca Onias IV, fiul Marelui Preot Onias III251 .
Istoria Egiptului a lui Manethon apare în timpul domniei lui Ptolemeu al doilea și are un caracter violent evreiesc252 demonstrând prezența numeroasă a evreilor în Egipt.
Sub Ptolemeu IV ( 221-204 î.e.n.) evreii constituiau o comunitate prosperă, Onias punea bazele templului din Leontopolis cu sprijinul regelui253 .
„Influența unora dintre evrei în statul egiptean este de mare folos pentru Iudeea . Căci solidaritatea dintre evreii din Egipt și coreligionarii lor din Palestina este cu totul remarcabilă”254.
În secolul I î.e.n. până în timpul ocupației romane evreii ocupau poziții de frunte în regatul ptolemaic în special în armată255. Sentimentele frățești ale evreilor din Egipt erau atât de sincere și puternice față de evreii din patria-mamă încât vor încălca devotamentul orb de până atunci față de Ptolemei și vor sprijini pe romani la solicitarea Marelui Preot de la Ierusalim. Actul considerat de greci și egipteni de înaltă trădare „ va contribui la dezvoltarea sentimentelor antievreiești și la provocarea de manifestări violente în tot cursul perioadei romane”256.
Istoricul Strabon spunea : „ N-ai putea găsi ușor un loc pe pământul locuit care să nu fi adăpostit acest popor și pe care să nu fie stăpân” , venind să ne convingă asupra numărului și forței economice pe care o reprezentau comunitățile evreiești. Existau mai mulți evrei în Alexandria decât în Ierusalim257, iar în timpul lui Philon din Alexandria populația evreiască locuia două din cele cinci cartiere ale orașului.
Cele mai moderne estimări apreciază că numărul evreilor din Egipt se situa la aproximativ un milion de oameni la începutul secolului I e.n. . Evreii alexandrini se deosebeau prin bogăția lor contrastând cu starea materială și financiară a diasporei evreiești orientale sau sud-europene care cel puțin în secolul I-II era majoritar săracă sau înrobită. Marcel Simon spunea : „ La Alexandria , există armatori, bancheri și mari bogătași evrei “ . Alexandria era o adevărată metropolă a elenismului , iar Philon Iudeul ( de Alexandria ) era unul dintre acei evrei elenistici care dorea să pună de acord religia și filosofia , revelația și rațiunea258 . „ Poruncile biblice sunt destinate să insufle omului principalele virtuți pe care le predică stoicismul : cumpătare , curaj, evlavie, dreptate. Ele au și misiunea să explice societății legile cosmice care guvernează universul . În felul acesta , ritualurile cele mai specifice ale iudaismului sunt inserate într-o concepție cosmică sau morală; regulile de igienă sunt întemeiate pe respectarea calităților proprii ale elementelor naturale; Șabatul desființează clivajele sociale; regulile alimentare și abstinența conduc la cumpătare și frugalitate . Filon folosea adeseori metoda alegorică pentru a explica Biblia”259.
Philon din Alexandria are doar două opere istorice ( Contra lui Flaccus și Ambasada lui Gaius ) care relatează evenimentele trăite de filosof și comunitatea evreiască alexandrină în timpul persecuțiilor de la Alexandria din timpul prefectului Flaccus și a domniei lui Gaius Caligula . Flavius Iosephus mai ales în Contra lui Apion face dovada cunoașterii comunității evreiești alexandrine. Foarte importantă este “ Scrisoarea împăratului Claudiu către alexandrini “ ( document papirologic) din care aflăm care era statutul juridic al evreilor în prima jumătate a secolului I e.n. .
Solidaritatea dintre evreii alexandrini și cei din patria-mamă a fost vie timp de secole. La sfârșitul secolului II î.e.n. și începutul secolului I î.e.n. în timpul domniei lui Alexandru Ionai ( 103-76 î.e.n. ) ,Cleopatra este sfătuită de Ananias să nu treacă cu armatele prin teritoriul lui Alexandru ca să nu-și facă dușmani toți evreii260 . În 55 î.e.n. când soldații evrei din Egipt ascultă ordinele lui Antipater pentru a-l lăsa pe Gabinius să intre cu armatele în țară261 sau în 48 î.e.n. militarii evrei de la Peluz și Memphis ascultă de Marele Preot de la Ierusalim , Hyrcanos II , ajutând pe Iulius Caesar și aducând dezastru pentru egipteni și grecii din Alexandria262 .
De la începutul locuirii lor în Alexandria evreii locuiau compact în cartierul numit “ Delta “ , iar în timpul lui Philon locuiau compact în două cartiere și un număr important erau risipiți în alte cartiere263.
Esther Starobinski – Șafran observa foarte bine în “ Incursiuni în iudaismul antic” că “ comunitatea este o instituție semipolitică , având legi proprii , cutume proprii , organizare proprie , funcționarii săi. Dar autonomia ei se limitează la domeniile religios și social. Ea nu se bucură de o deplină autonomie politică , lucru care n-ar fi comparabil cu exercitarea puterii centrale”264.Statutul lor din timpul Ptolemeilor a fost confirmat și de către romani.
Dacă sentimentele evreilor alexandrini erau frățești față de evreii palestinieni , din punct de vedere cultural ei se distanțau de aceștia și clasa cultă evreiască din Alexandria nu mai avea aceleași sentimente față de Ierusalim. Sentimentul însă a fost reciproc , iar evreii din patria-mamă și chiar cei babilonieni aveau unele rețineri și condamnau modul în care evreii alexandrini cochetau cu modul de viață elenistic.
Esther Starobinki-Șafran subliniază, ca definitorie pentru existența diasporei evreiești , sinagoga în jurul căreia întrega comunitate se organiza , aceasta având funcții multiple: loc de adunare , de rugăciune, de studiere a Torei265.În Egipt sinagoga avea numele de proseuche sau eucheion( loc de rugăciune)266.
Dacă dăm crezare lui Philon din Alexandria etnarhul a fost înlocuit în funcțiile sale de gerousia în timpul lui Augustus267. Profesiile erau variate , iar la Alexandria erau evrei deosebiți de bogați și influenți dintre care făcea parte și familia lui Philo din Alexandria268. După cum spune Josy Eisenberg gândirea lui Philon bogată , fecundă nu a influențat iudaismul , dar creștinismul a fost puternic marcat de gândirea lui prin intermediul lui Origen și a Școlii alexandrine și se acceptă că ar exista urme sensibile ale gândirii sale în Evanghelia după Ioan269. Pentru Philon Alexandrinul ( sinteză a sentimentului evreiesc alexandrin) Ierusalimul era metropola , patria-mamă , patria spirituală270.
În întreaga perioadă romană ocupațiile artizanale și agricole ale evreilor alexandrini s-au menținut , dar încă din timpul lui Augustus atribuțiile lor în domeniul militar și civil s-au restrâns considerabil271, acestea fiind preluate de armata romană și de greci cu unele excepții notabile.
Philon Alexandrinul stabilea cinci categorii sociale pentru evreii alexandrini din timpul primilor împărați romani272 . Prima ar fi cea a bancherilor ( poristai ) , a doua și a treia cea a transportatorilor și a neguțătorilor ( naucleroi și emporoi ) , acestea trei alcătuind clasa superioară și mijlocie a evreilor alexandrini273 . A patra clasă era cea a artizanilor ( technitai ) care făceau parte din clasa medie și submedie, iar ultimii erau țăranii evrei din jurul Alexandriei ( georgoi ) , cei mai nevoiași274.
„ Trecerea de la ebraică la limba greacă pentru studierea textului sacru marchează un moment hotărâtor în istoria comunității evreiești din Alexandria”275. Evoluția spre elenism este surprinsă și în inscripțiile sinagogale sau în antroponimele utilizate276 .
Relațiile dintre evrei și greci au devenit imposibile odată cu sprijinul acordat de soldații evrei la instalarea puterii romane în Egipt. Animozitățile existaseră chiar de la începutul conviețuirii , dar în timpul primilor împărați lipsa de simpatie a grecilor față de iudei nu dă naștere unor manifestări deosebite . În anul 19 e.n. Germanicus în vizită la Alexandria dorind să beneficieze de sprijinul grecilor refuză evreilor dreptul de a participa la distribuția grâului277, dar în timpul domniei lui Gaius Caligula relațiile greco-evreiști se agravează progresiv. Grecii pretind ridicarea unor statui imperiale în sinagogile evreilor , mizând pe atitudinea favorabilă a lui Caligula și pe cultul imperial pe care acesta îl instituise și îl pretindea. Poziția pe care o adoptă prefectul Egiptului , A. Avidius Flaccus , încurajează pe greci și dezonorează pe evrei ( erau numiți străini ). Reacția evreilor este imediată în dorința de a se împotrivi pângăririi sinagogilor , dar grecii încep jefuirea caselor și prăvăliilor evreiești, totul degenerând într-un adevărat pogrom278. La 31 august 38 e.n. când împăratul sărbătorea ziua de naștere , pogromul instituit evreilor era la cotele cele mai ridicate279. Doar arestarea prefectului Flaccus aduce îmbunătățirea situației evreilor. Din dorința de a obține recunoașterea libertății credinței lor o delegație evreiască formată din cinci persoane în frunte cu Philon pleca la Roma în toamna anului 39 e.n. . După prima audiență ( mai 40 e.n. ) Caius Caligula nu se lasă înduplecat și după ce în Iudeea sunt semnalate acte de nemulțumire , Caius Caligula dorește cu orice preț să dedice Templul din Ierusalim cultului imperial280. Evreii din lumea întreagă erau alarmați și doar asasinarea lui Caius Caligula oprește ducerea la îndeplinire a ordinului. După Caligula , noul împărat , Claudius, s-a arătat favorabil evreilor , iar Agrippa , apropiat al acestuia intervine în sprijinul conaționalilor săi. Ca și Augustus , Claudius confirma statutul evreilor de dinaintea anului 38 e.n.281 .
Evreii și grecii se mai înfățișează o dată lui Claudius cu plângere și împăratul redactează faimoasa “ Scrisoare către alexandrini “ prin care evreii aveau libertatea practicării cultului , dar se punea stavilă oricărei extensii a drepturilor evreilor282.
În anul 66 e.n. au loc incidente noi între evreii alexandrini și greci. Prefectul roman de atunci , Tib. Iulius Alexander, un evreu filoroman rigorist trece la uciderea evreilor răsculați , Flavius Iosephus exagerând bineînțeles dă un număr de 50000 de morți283 .
După primul război iudaic o parte a sicarilor și-au aflat refugiul la Alexandria de unde fie sunt arestați, fie vor avea un sfârșit crud. Între 75 și 115 e.n. există puține informații privind raporturile evreilor cu grecii și romanii. Cu siguranță ele nu au fost din cele mai bune . Între anii 115-117 e.n. are loc marea revoltă a evreilor din Egipt , Cyrene și Cipru în plină glorie a împăratului Traian. Marcius Turbo îi învinge pe evrei după numeroase și dificile confruntări. Revolta dintre anii 115-117diminuează forțele evreiești din diaspora nord-africană deoarece în cel de-al doilea război iudaic (132-135) evreii alexandrini nu mai reacționează pentru a se solidariza cu evreii din patria-mamă284 . Comunitatea evreiască din Alexandria se va relansa în plan economic abia în secolul III e.n.285 . În secolul IV e.n. ei sunt în relații încordate cu patriarhul Athanaios , iar în 412 , Chiril le adresează amenințări evreilor , ajungându-se la conflicte între evrei și creștini la Alexandria286 . „ Sinagogile sunt prefăcute în biserici . Evreii sunt alungați în masă . Populația este autorizată să jefuiască după bunul plac. Aici se încheie istoria comunității antice a evreilor din Alexandria”287 .
„ O ramură a coloniei evreiești din Egipt , în continuă extindere , era centrul evreiesc din Cirenaica , partea de răsărit a Libiei , cu cele două comunități principale din orașele Cirene și Berenice . În secolul I e.n. , evreii aveau acolo archonții și judecătorii lor proprii și alcătuiau , precum relatează Strabo, o pătură distinctă a populației , alături de burghezi , agricultori și străini. Locuitorii evrei din Cirenaica , favorizați de romani , erau dușmaniți de populația greacă , așa încât împăratul August a fost nevoit să le confirme , printr-un edict special , autonomia și , mai ales, dreptul lor de a aduna contribuții pentru Templul din Ierusalim”288 .
Comunitatea evreiască din Cipru a fost distrusă complet după cum mărturisește Dio Cassius în a sa Istorie romană.
A treia ramură importantă a diasporei evreiești a fost cea din Asia Mică. Existau mai multe zeci de localități în Ionia , Misia , Lidia , Frigia, Cilicia, Cappadocia, Bitinia dintre care cele mai importante localități cu locuitori evrei au fost Antiohia și Damasc289 . Estimările recente afirmă că în partea orientală a Imperiului proporția evreilor ajungea până la 20 % din întreaga populație și că evreii din această parte a imperiului atingeau sau chiar depășeau un milion de membri290 . Pentru evreii din Asia Mică însă , administrația și armata romană a fost mai puternică și mai eficientă , iar în relațiile lor cu celelalte populații ei s-au găsit pe picior de inferioritate. Sirienii , mari comercianți ai timpului cel puțin în secolele I î.e.n. – I-II e.n. , îi percepeau ca străini și din această cauză au avut loc numeroase conflicte care le-au adus numeroase neajunsuri și vistime evreilor din Orientul Apropiat timp de mai multe secole. Plângerile lor nu au provocat ,în cazul în care erau ascultate, nici un neajuns sirienilor sau grecilor , iar în cel mai fericit caz obțineau recunoașterea unor drepturi devenite deja obișnuite , în schimb plăteau cu viața la fiecare răbufnire a sentimentelor antievreiești. La fel și grecii se străduiau din plin să-i învinovățească , și asta deoarece în Asia Mică elenismul avea rădăcini vechi și prinsese atât de bine încât mulți vedeau în evrei inamici declarați , chiar dacă existau și cazuri de străini preocupați de religia , obiceiurile și modul de viață evreiesc . Aici, spre deosebire de evreii alexandrini , deși existau evrei care deprinseseră de timpuriu arta negoțului , nu existau evrei deosebit de bogați cel puțin în secolul I-II e.n. , marea lor majoritate fiind din clasa mijlocie și nevoiașă , chiar dacă educată și cultă . Toate aceste neajunsuri au făcut ca diaspora evreiască din Asia Mică să se afle sub o amenințare permanentă , fiind o țintă preferată , dacă nu chiar unică și contribuția la dezvoltarea culturii și creației ebraice să fie minimă raportat la densitatea acestei populații. Marea relizare a iudaismului în Orient a fost convertirea regelui de Emessa , a regelui din Cilicia și a casei regale din Adiaben. Celebru este și cazul regelui Armeniei , Tigranes și a urmașilor nepoților acestuia care până la a patra generație au păstrat legături cu iudaismul , după distrugerea Templului291 .Între secolele IV-VII e.n. evreii din orașele Asiei Mici au fost nevoiți să se supună legislației statului Bizantin și a Bisericii creștine care încurajate nu de puține ori de poziția ostilă evreilor a majorității populației au adoptat din secolul V e.n. legi și hotărâri imperiale împotriva lor. Printre altele se interziceau căsătoriile mixte și accesul evreilor în funcții de stat.
A patra mare ramură a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora europeană. „ În Imperiul Roman , evreii ajunseseră deja devreme până la Toledo și Lyon, Köln și Bonn”292. Istoricul J. Juster amintea pentru Europa 43 de localități în Italia , Sicilia , Sardinia ( Roma, Milano, Genova, Bologna , Pompei, Siracuza, Messina etc.), în Spania 18 localități ( Toledo), în Franța 19 localități ( Narbonne, Marsilia, Arles, Avignon, Dijon, Poitiers, Orleans, Metz, Paris etc.), în Germania patru localități ( Köln și Bonn) și la fel de numeroase în întreaga Peninsulă Balcanică( Grecia, Macedonia, Tracia) și deasemenea în insulele Marii Mediterane( Cipru, Rhodos, Delos, Creta etc.)”.
În timpul împăratului Octavian Augustus „ colonia evreiască din Roma număra peste 8000 de suflete”293. Această colonie evreiască va avea în primele două secole ale erei creștine un cuvânt important în afirmarea națiunii evreiești în imperiu sporind și în număr la 60000 de oameni . Familii bogate și cu tradiție de evrei s-au stabilit la Roma , dar literatura latină prezintă mai degrabă starea de mizerie a evreilor luați ca sclavi și dintre care chiar dacă deveniseră liberi erau tot nevoiași ( cu o excepție notabilă- Iuvenal care prezintă în versurile sale atât evreii cerșetori sau vânzătorii ambulanți , cât și aristocrația evreiască , dovedindu-se și un bun cunoscător a obiceiurilor evreiești). Nu trebuie omis însă faptul că mulți dintre copiii aristocrației evreiești erau trimiși pentru studii la Roma și putem presupune că religia iudaică a fost cunoscută și recunoscută de statul roman inclusiv prin evreii din diaspora orașelor italiene ale imperiului.
„ În spațiul sud-est european se cunosc comunități iudaice și unele chiar samaritene încă din epoca elenistică ( sec. III-II î.e.n.)”294. În momentul triumfului creștinismului iudaismul avea o situație înfloritoare295 . Sfântul Apostol Pavel „în activitatea sa misionară , întâlnește în mai toate centrele din Peninsula Balcanică , unde a propovăduit cuvântul Evangheliei , comunități iudaice. Ele sunt pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thesalonic, Beroia, Atena și Corint. Către aceste comunități iudaice se îndrepta ,în primul rând , cuvântul Sfântului Pavel , de unele a fost bine primit , de altele însă nu , punându-i-se viața în primejdie”296.
Inscripțiile și textele literare mărturisesc despre comunități importante evreiești la Stobi( Macedonia) Oescus sau în insulele Egina , Kreta, Delos. Localități de dimensiuni mai mici locuite de evrei sau unde existau evrei într-un mod izolat sunt atestate la Salona , Senia , Doclea, Asenovgrad, Byzie, și Heraclea Perinthos în Tracia , Larissa și Pherae în Thesalia , Ahaia și Theba în Phitiotis și în Attica și Pelopones.Aceste atestări acoperă atât perioada romană imperială ( sec. I-III) , cât și cea romană târzie ( proto-bizantină sec. IV-VI)297.
„ Pe teritoriul României vor fi existat iudei mai ales în orașele comerciale de la Marea Neagră și de pe Dunăre , dar despre acestea nu avem știri precise … Două inscripții de la Tomis , una de la cumpăna secolelor III-IV, alta din secolele V-VI menționează în ele nume de origine iudaică – Samhatis și Soulifera, dar nu este sigur că au fost purtate de iudeisau greco-romani , de aici sau din altă parte , deoarece aceste nume se răspândiseră în lumea elenistico-romană”298.
La Constantinopol în epoca proto-bizantină nu erau foarte numeroși299 . În timpul episcopatului lui Attikus ( 406-425) a fost vindecat în mod miraculos un evreu fapt care a condus la convertirea a numeroși iudei300 . La jumătatea secolului V e.n. evreii locuiau la Constantinopol într-un cartier( Chalkoprateia)301 .
„ Inscripțiile care se referă la iudei în spațiul sud-est european sunt în cea mai mare parte funerare și au în general textul destul de scurt”302. Suntem informați mai ales pe cale epigrafică asupra prezenței evreilor în spațiul sud-est european mai ales asupra sinagogilor lor , asupra funcțiilor îndeplinite în cadrul comunității religioase sau despre viața lor familială303.
Alături de aceste ramuri principale ale diasporei evreiești au fost colonizate de timpuriu și alte regiuni de către evrei . „ În secolele IV-VI , în Yemenul arab de sud , țara legendarei regine de Saba , care a fost devreme colonizată de evrei , unde a existat chiar un regat evreiesc Himjar, care însă , a fost distrus în anul 525 de către Etiopia creștină ( cu ajutorul împăratului Iustinian)”304. În Arabia centrală mai ales la Medina evreii adaptați cu felul de a fi al arabilor au prosperat până către secolul VII e.n. când au fost exterminați sau obligați să emigreze305 . Impresionantă este convertirea Regatului Khazar , în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică probabil din dorința de a rămâne echidistanți și independenți față de Imperiul Bizantin , față de arabi și ruși , fiind în relații bune cu comercianții evrei.
Nu putem aprecia decât benefică , activă , impresionantă și constructivă activitatea diasporei evreiești în ansamblul ei de-a lungul epocii elenistice , romane și proto-bizantine asupra devenirii întregii creații evreiești și cu contribuții notabile în dezvoltarea literaturii , artei, gândirii teologice și a politicilor sociale la nivelul istorie universale .
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUI (LOR) ÎN SCRIERILE
GRECO-ROMANE, CREȘTINE ȘI POZIȚIA TRADIȚIEI IUDAICE
În stabilierea unei opinii și a unei poziții cât mai aproape de statutul real și imaginea pe care și-o creaseră evreii de-a lungul timpului cu accent special asupra perioadei care ne interesează într-un mod deosebit în aceste rânduri (sec. I î.e.n. – VI e.n.) trebuie să ținem cont de tei direcții principale de care era suspendată această complexă problemă: tradiția iudaică (poziția lor pretențioasă în raporturile cu ceilalți), literatura greco-latină, care a adoptat nu de puține ori poziții antisemite și din secolul I era noastră, scrierile părinților Bisericii care în numeroase rânduri au condamnat poporul evreu și iudaismul, aducând momente de persecuție în interiorul poporului evreu. Putem să constatăm cu putere că de-a lungul acestor secole evreii au fost o țintă, uneori principală, a populației în mijlocul căreia locuia sau a autorităților civile, militare sau religioase. Ne-am propus în aceste rânduri să expunem atitudinea livrescă a autorilor cunoscuți de-a lungul secolelor și modul în care aceste opinii au fost influențate sau au avut vreo urmare imediată sau de durată în relațiile dintre evrei și ceilalți.
La începutul epocii elenistice în secolul III înaintea erei noastre, constatăm o primă mărturie împotriva evreilor prin opere lui Heceteu din Abdera. Putem să afirmăm că el ori în necunoștința subiectului tratat ori interesat afirmă mai multe inexactități și lucruri neadevărate despre evrei, aducând grave prejudicii acestui popor, dând naștere antiiudaismului alexandrin.
Tradiția iudaică a avut o poziție pretentioasă multimilenară în raporturile lor cu popoarele vecine înconjurătoare. Prin religia lor, ei susțineau că ei și numai ei sunt poporul ales și s-a întâmplat să trateze uneori cu multă superioritate chiar și în situații de netă inferioritate militară, politică sau chiar economică restul popoarelor și populațiilor din jur. Această atitudine, dar în unele cazuri dintr-o convingere sinceră a deranjat populațiile cu care conviețuiau sau pe cei care stăpâneau. În relațiile lor cu grecii și romanii ei au mers pe aceeași formulă multimilenară, ținând să prezinte vechimea propriilor valori și credințe și arătându-se hotărâți să sufere și să plătească pentru ele. În această perioadă romană, șocul care a zguduit poporul evreu prin intermediul religiei lor a provocat cele două mari războaie. Dezamăgirea și trauma ulterioare a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări aproape totală a poporului evreu. Din secolul II e. n. ruptura dintre iudaism și creștinism s-a transforamt într-o dispută aprigă, rabinii modificând și liturhia și introducând o rugăciune specială „împotriva ereticilor” (a creștinilor)306 . Constatăm așadar o continuitate fără concesii a mai marilor și resposabililor religioși evrei în raporturile lor de orice fel cu lumea exterioară și o supunere a credincioșilor față de aceștia, dar și o suportare a tuturor persecuțiilor. Chiar și atunci când evreii sufereau pentru credința lor observăm că simpatia sau chiar convertirile la credința iudaică nu au încetat.
De cealaltă parte însă , tocmai pentru a ne da seama de dimensiunea situației și de impactul atenției pe care au atras-o evreii de-a dungul acestor secole, s-a aflat în primă fază scrierile a peste o sută de autori greci și latini și multe dintre ele au fost nefavorabile, dar și cei mai înverșunați adversari ai lor, le-au recunoscut unele dintre virtuți. Exista după cum vom vedea scriitori favorabili evreilor și chiar scriitori care au tratat cu ironie încăpățânarea și obiceiurile lor.
Hans Kűng a identificat patru motive principale ale antiiudaismului precreștin. Evreii nu vroiau să venereze alte zeități, faptul că reprezentarea agresivă a propriei lor istorii a mântuirii avea efecte jignitoare la adresa altor popoare civilizate, circumcizia devenită din sec. I î.e.n. mai degrabă un stigmat pentru neevrei, poruncile referitoare la purificare și alimentație îi separau pe evrei de ceilalți307 . Pentru perioada care ne-am propus-o pentru dezbatere (sec. I î.e.n. – sec. VI e.n.) distingem două perioade în manifestarea antiiudaismnului, antiiudaisml precreștin și antiiudaismul creștin. Manifestările antievreiești sunt deosebit de vechi (încă în Imperiul Persan , Xerses I- Ahașveroș lua o poziție dușmănoasă privitoare la evrei)308 , iar din sec. III î.e.n. Manethon în a sa istorie a Egiptului, Lisimah din Alexandria și Hecate din Abdera acuzau pe evrei că ar fi nesociabili și pângăritori309 , opinii reluate de Posidonios (135-51 î.e.n.), iar acuzația de „omor ritual folosită pentru întâia dată de Democrit (460-370 î.e.n.) a găsit în Apion (sec. I e.n.) un adept convins310 .
„Antiiudaismul lumii grecești (Alexandria a jucat în acest caz un rol primordial) a pătruns în lumea romană unde, după distrugerea celui de-al doilea Templu de la Ierulalim (70 e.n.) diaspora evreiască s-a întărit într-un mod considerabil. Născociri, acuzații și mituri antievreiești… sunt reluate de autorii latini”311 . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris în timpul secolelor II î.e.n. – II e.n. fiind în principal o manifestare ostil religioasă împotriva monoteismului312 .
Cu deosebire în sec. I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute în rândurile scriitorilor greci și latini.
Cicero circumscria iudaismul termenului de superstitio313 și spunea că evreii „se țin între ei” (sunt solidari). Atentă la citirea acestei scrieri a lui Cicero, Mirelle Hadas-Lebel a observat că Cicero nu ar fi pe o poziție exclusiv antievreiască fiind la fel de critic în privința altor popoare de la Roma: gali, sarzi, cretani, egipteni, beoțieni sau alte popoare din Asia314 . Dacă Cicero disprețuia o religie străină ca și cea a evreilor, contemporanul sau Varro propunea filosofilor cultul evreilor putând deduce că Varro ar fi cunoscut și frecventat evreii din Roma315 .
August face și el dovada unei cunoașteri incomplete a evreilor prin câteva inexactități, iar poetul Ovidiu pomenește de „ Ziua a șaptea ce nu-i pentru muncă rostită. E sărbătoarea ce-o țin toți din neamul iudeu”316 . La geograful Strabo găsim referiri la „superstiția” iudaică și puritatea monoteismului. Ca și în opera lui Ovidiu, găsim referiri asupra evreilor și a lui Vergiliu și Horațiu. Împăratul Augustus înțelegea Sabatul ca pe o zi de post317 . Grecul alexandrin de la Roma, Apion îi acuza pe evrei de „omor ritual” , iar Philo318 din Alexandria plecat la Roma, în întrevederea sa cu Caligula este întrebat de acesta: „De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu glumea constatând comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat. Seneca credea că evreii cunosc semnificația ritualurilor lor, dar spunea că „obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” și că Sabatul era „o practică dăunătoare, pentru că, dacă stai fiecare a șaptea zi fără să faci nimic, înseamnă să-ți pierzi a șaptea parte din viață, și multe interese urgente suferă din cauza acestei leneviri”. Philo din Alexandria și Flavius Iosephus expun într-o parte a operei lor poziția pe care o considerau ei cea mai adecvată în ceea ce-i privea pe evrei. Poetul Persius descrie pregătirile pentru Sabat descriind lumânările de ulei aprinse vineri seara și mâncările și băuturile pregătite. Glume grosolane pe seama circumciziei făceau și Marțial319 și tot el considera Sabatul ca pe o zi de post320 . Petroniu se înscrie și el pe lista celor necunoscători a legilor, a obiceiurilor și credințelor evreiești321 . Celsus afirma că evreii adorau Cerul, iar Lucan observa că evreii se închină unui zeu nedefinit. Pliniu cel Bătrân vede că evreii disprețuiau divinitățile și descrie Iudeea, făcând o descriere importantă a esenienilor322 . Continuând pe linia lui Apion care susținea că „iudeii au jurat […] să nu doreasca binele nici unui om, în primul rând grecilor”, Filostrat spune într-un mod răspicat că: „Acest popor s-a ridicat de multă vreme nu numai împotriva romanilor, ci și împotriva întregii omeniri. Oameni care au conceput o viață nesocială ,care nu împart cu semenii lor nici masa, nici libațiile, nici sacrificiile sunt mai departe de noi decât Susa sau Bactra”.
În Noul Testament găsim deasemeni acuze și simpatie în ceea ce-i privește pe evrei.
În sec. II e.n. iritarea scriitorilor greci si latini s-a situat la cote alarmante. Principalul acuzator în privința evreilor s-a dovedit a fi Tacit. Poetul Iuvenal scria în Satirele sale: „Astăzi, vai străvechiul templu nu mai e al nimănui!/ Muzele sunt surgiunite și-au plecat aiurea zeii; / Unde-a fost izvorul sacru, dorm acum în fân evreii”323 . Tot el creează un vers din care putem să ne asigurăm că el cunoștea obiceiul evreilor în ziua de Sabat și, repulsia lor față de carnea de porc: „Vrea potire myrrine, vrea inelul legendar,/ Diamantul Berenicei, dăruit de-un prinț barbar, / Din ținutul unde regii la Sabat desculți s-adună, / Și-n cotețe râmătorii (aluzie la porci) mor bătrâni, de moarte bună”324 . Într-un alt vers al aceleași cărți, el arată că cerșetoria, era comună și evreilor la Roma: „O evreică perindându-și ierburile din panere, / Se apropie de tine și cu glas de taina cere. / E al legii din Solyma (Ierusalim) cel mai iscusit tălmaci, / Sol al zeilor puternici și ghicește în copaci”325 . Și continuă: „ Încă-o mână, dar mai lesne de umplut, ți se întinde; / Pentru câțiva bani, evreul orice aiurelă-ți vinde./ Comagenul și armeanul sunt tot la fel…” 326 . Tonului ironic, zeflemitor, tot Iuvenal îi lasă loc celui acuzator de-a dreptul:
„ Alții preamărind sabatul printre zilele divine,
Și-au deprins de mici copiii norilor să li se-nchine,
Carnea porcului n-o gusta, socotind că-i un păcat,
Ca și cum din pângăritul trup de om s-ar fi-nfruptat.
Împrejur tăiați din leagăn nu țin legile cetății,
Ci-și îndruma-ntreaga viață și temeiul judecății
Dupa tainele pe care Moise le-a lăsat în scris.
Ei nu spun ce cale-i bună decât celui circumcis,
Nici izvorul din pustie altora nu li-l arată.
Vinovați nu sunt copiii, ci habotnicul lor tată,
Cel ce ia-nvățat pe lume și de viață-a se păzi,
În deplină nepăsare, fiecare-a șaptea zi.”327
Istoricul Tacit în cartea a V-a a istoriilor sale ne prezintă așa cum a înțeles el istoria poporului evreu și obiceiurile pe care acesta le avea. Ne spune că se abțin să consume carne de porc328 și că pâinea este preparată fără niciun ferment în zilele de post, iar ziua a șaptea este consacrată odihnei încă de la Moise329 . Mai spune că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor330 , că „sunt de o solidaritate încăpățânată, gata oricând să sară în ajutor; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură; separați la banchete, cu culcușuri deosebite, acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femei străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia, pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei, lepădarea de patrie și idea că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără de valoare… Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze… Iudeii concep o singură divinitare imaterială: pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă, inimitabilă și indestructibilă. În consecință, în orașele și templele lor nu se află nici o statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor, nu le acordă vreo onoare”331 . Tot el spune că evreii credeau în „adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților, și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent, iar oamenii proveniți din Iudeea vor stăpâni lumea”332 .
Abstinența totală față de carnea de porc l-a convins pe Plutarh că porcul era la evrei un animal sfânt. Apuleius aduce și el vorbe despre superstiția iudaică. În opera sa, Suetoniu face mai multe referiri cu privire al evrei printre care ne spune că în timpul domniei lui Domițian „taxa impusă evreilor a fost pretinsă cu o asprime deosebită și că aceasta îi privea și pe „prozetiții” care trăiau ca evreii fără s-o fi declarat”333 . Pompeius Trogus se situează și el pe linia unei importante dezinformări în ce-i privește pe evrei, iar Quintilian spune că „pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte, cum este cel care a creat superstiția iudaică”334 .
Minucius Felix îți exprimă convingerea că zeii le oferă romanilor victoria pentru că-i respecta335 , în timp ce zeul evreilor este „într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”336.
Din sec. II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. Până în sec. IV e.n. scrierile creștine abundă în dezbateri privind poziția, care trebuie adoptată în ce-i privește pe evrei și în același timp chestiunile legate de propria dogmă. Pentru a vedea cum a evoluat și cum s-a manifestat acest antiiudaism creștin, trebuie să pornim însăși de la începuturile creștinismului. Saul din Tars (Pavel) nu a avut o atitudine antiiudaică, dar s-a dovedit nemulțumit și dezamăgit de comptrioții săi337 . În ce-l privește, Pavel este mândru că este evreu, din seminția lui Beniamin, circumcis, cu mare respect pentru Lege338 , dar tot el spune: „Sun ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei israeliți ? Și eu sunt; Sunt ei sămânță a lui Avraam? Și eu sunt. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? ( vorbesc ca un ieșit din sine însuși). Eu dincolo de orice măsură”339,povestindu-și mai departe cele îndurate: „În munci mai mult; în lovituri fără număr; în închisori și mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una , de trei ori am fost biciuit cu nuiele, o dată am fost împroșcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea celor din neamul meu"340 . Observăm de la Pavel însuși o ușoară depărtare față de evrei și o poziție ușor critică, dar acest lucru nu este nou. Profeții însuși erau nemultumiți de Credința poporului. Cele patru evanghelii (în special Evanghelia dupa Ioan-ultima dintre ele) întăresc și mai mult atitudinea ostilă față de evrei. În Evangelia după Ioan, vedem cum poporul evreu capătă fața negativă: „de atunci, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului”341 și tot evreii i-au mai spus: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”342 .
Apostolul Petru aduce și el acuze evreilor încercând să scoată în evidență caracterul deosebit, dacă nu chiar divin a lui Iisus Hristos: „israeliților, ascultați cuvintele acestea: Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între cei vii de Dumenzeu cu puteri, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin el, în mijlocul vostru, așa cum și în voi înșivă o știți, pe acesta potrivit planului prestabilit al preștiinței lui Dumnezeu, l-ați luat și l-ați omorât, pironindu-l prin mâinile celor fărădelege”343 .
În acest prim secol creștin putem constata străduința cu care autoritățile religioase evreiești și evreii, doreau să elimine complet credința creștină. Au mers până acolo încât au încercat uciderea fruntașilor creștini și în unele cazuri chiar au reușit. Celebru este cazul lui Ștefan care în urma unui proces formal344 a fost condamnat și ucis. Discursul lui Ștefan din Faptele Apostolilor este redactat de către Luca, dar și așa nu-și pierde din valoare și găsim în ele acuze și o opoziție importantă în privința evreilor încă dintr-u-nceputul creștinismului: „Oameni tari la cerbice, necircumciși cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați dat prins și L-ați omorât, voi, care ați primit Legea, dată prin îngeri și n-ați păzit-o”345 .
„La Conciliul de la Ierusalim, o vie controversă s-a născut între Petru și Iacov, preocupați să mențină practicile religioase, și Pavel, care susținea abrogarea lor”346 . După acesta creștinii născuți în iudaism au continuat respectarea legii, iar ceilalți creștini trebuiau „să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale, zugrumate și de desfrânare, de care, dacă vă veți păzi, bine veți face”347. Cu toate că creștinii nu se deziceau de tradiția și rădăcinile ebraice, ruptura dintre evrei și creștini devenea încă de pe acum inevitabilă348 . Evanghelia după Ioan, scrisă în jurul anului 100 e.n. „conține cele mai acerbe peisaje antiiudaice. Evreii nu mai devin doar un strereotip colectiv dusmănos (până și grupurile interiudaice nu mai sunt diferențiate lingvistic), ci practic idetificați cu răul și tenebrele lumii”349 .
Evanghelia după Ioan a fost scrisă când „excomunicarea” formală a creștinilor era deja în vigoare350 . După anul 70 e.n. pătura superioară saducee era lichidată sau dispersată351 , iar fariseii încercau să impună un fel de „iudaism normativ” și încercau să „elimine” alte grupuri și orientări evreiești352 . Celebra „blestemare a ereticilor” de către conciliul de la Iawne ( Iamnia ) dintre anii 90-100 e.n. trebuie înțeleasă în acest cadru353 . Acest blestem suna astfel: „Renegații să nu aibă nicio speranță, iar împărăția lor jignitoare să putrezească degrabă în zilele noastre, și fie ca Nazarinenii ( noțerim ) și ereticii (minim) să treacă, așa cum trece clipa, să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie scriși alături de cei drepți. Slăvit fii tu, Doamne, care îi umilești pe aroganți”354 . Rugăciune rostită de trei ori pe zi, parte componentă a liturghiei conduce la o îndepărtare a creștinilor din sinagogă și orice ajutor exclus355 . Este cunoscut faptul că dintre evrei, încă dintre cei care trăiseră și văzuseră minunile făcute de Iisus, nu mărturiseau sau o făceau pe ascuns „pentru a nu fi excluși din sinagogă”356.
Hans Kűng s-a declarat convins că „excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat, persecuțiile evreilor de către creștini”357. Tot el adaugă că polemica s-a înrăutățit tot mai mult de ambele părți(scrierile evreiești ulterioare transmise recent afirmă că Iisus ar fi copilul Mariei și a unui soldat roman – Josef Pandera, iar creștinii după cum vom vedea vor da și ei pe mai departe un ton tot mai virulent acuzelor)358 .
Constatăm că începând cu secolul II e.n. s-a format o importantă literatură „Adversus iudaeos” (împotriva iudeilor) reflectată în scrisoarea lui Barnabas, Meliton din Sardes, Tertullian și Hipolit. Scrisoarea lui Barnabas este atribuită unui autor din Alexandria și a fost scrisă între 70-132 e.n.( între distrugerea Templului din Ierusalim și reconstruirea orașului de către Hadrian), fiind un mic tratat teologic prin care s-a încercat trasarea relației dintre creștinism și iudaism și cum ar fi trebuit interpretate Scripturile de către creștini. Autorul încearcă să arate că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ al lui Dumnezeu, că doar creștinii înțeleg adevăratul sens al Scripturilor și că prevederile Vechiului Testament au fost instaurate pentru a înlătura orbirea poporului evreu, dar că odată cu Noul Legământ ele își pierd din valabilitate și poporul evreu este exclus de la moștenire.
Urmărindu-se nu convertirea, ci combaterea evreilor din a doua jumătate a sec. II e.n. episcopul Meliton din Sardesul Asiei Mici spunea: „Ascultați, voi, toate stirpile popoarelor, și vedeți ,un omor nemaiponenit s-a petrecut la Ierusalim. Dumnezeu este omorât, regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”359 .
Creștinii minimalizaseră dintr-u-nceput responsabilitatea lui Ponțiu Pilat, ca reprezentant al puterii romane, în procesul lui Iisus, iar în sec. II doreau să facă cunoscut că nu aparțineau poporului evreu aflat în război cu Roma. Epistola către Diognete subliniază că creștinii „nu se deosebesc de ceilalți romani, nici prin locuință, nici prin limbă, nici prin obiceiuri”.
Tertulian afirma în Adversus Judaeos că grația divină a fost retrasă poporului evreu acordându-se creștinilor și mai spune el că „sinagogile evreilor sunt sursele persecuției” creștinilor din timpul său.
Iustin Martirul în prima sa apologie către împăratul Antonimus Pius după ce prezintă faptul că creștinii sunt percepuți de către romani ca fiind atei într-un mod greșit și după ce arată cum îl slujesc creștinii pe Dumnezeu, se îndreaptă să prezinte împăratului poziția creștinilor față de evrei. „Printre evrei au existat oameni care au fost profeții lui Dumnezeu … ca și voi, ei ne ucid și ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteți crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Barkochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți cu cruzime, dacă nu vor să renege pe Hristos și să rostească blasfemii”360 . Apoi Iustin Martirul arată cum a fost vestit Iisus de profeți (Moise, Isaia, Mica, Tefania) și ne spune: „Căci iudeii, care aveau profețiile și care-l așteptau dintotdeauna pe Hristos să vină, nu L-au recunoscut și nu doar atât, dar L-au tratat într-un mod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Hristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat și le-au dat profețiile, au fost umplute cu credință și bucurie, și-au aruncat idolii și s-au dedicat pe ei înșiși Dumnezeului celui nenăscut, prin Hristos”361 , adeverind și comentând astfel pe profetul Isaia care spunea: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei care nu Mă căutau; am spus: Iată-mă unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile unui popor neascultător și răzvrătit, care umbla pe o cale rea și merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârnește mânia feței Mele”. La fel Iustin Martirul susține că pustiirea Iudeii a fost vestită362 și că lucrarea și moartea lui Hristos a fost prevestită363 și că umilința Lui a fost prevestită364 .
În „Dialog cu Trypho” sfântul Iustin Martirul dezbate pe larg toate problemele care persistau și adânceau relația creștinilor cu evreii. El spune: „Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o, căci voi sunteți autorii prejudecăților rele împotriva Celui Sfânt și a noastră, a celor care nu ne lăsăm de el. Căci după ce L-ați răstignit pe singurul om nevinovat și neprihănit prin ale cărui lovituri sunt vindecați cei ce se apropie prin El de Tatăl – când ați aflat că a învit din morți și S-a înălțat la cer, așa cum au prevestit profeții că va face, nu numai că nu v-ați pocăit de ticăloșia comisă, ci ați ales oameni și i-ați trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creștinilor și ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toți cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteți pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalți oameni… în consecință, voi ați depus un mare zel de a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate și nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată și neprihănire trimise de Dumnezeu”365 .
Tot el continua: „Căci El nu va fost pe plac atunci când a strigat printre voi: „Este scris: „Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu și a exclamat: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Căci voi dați zeciuială din mentă și mărar, dar nu respectați iubirea de Dumnezeu și dreptatea. Voi, morminte văruite!”366 .
Origen în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus” susține că distrugerea Ierusalimului a fost necesară: „Putem deci afirma cu toată încrederea că evreii nu-și vor mai regăsi situația lor de odinioară, căci ei au săvârșit cea mai mare crima punând la cale un complot împotriva Mântuitorului umanității, chiar în însuși orașul în care ei celebrau, pentru Dumnezeu, cultul tradițional, simbol al Misterelor suverane. În consecință, a trebuit ca orașul în care Iisus a suferit, să fie distrus din temelii și că alții să fie chemați de către Dumnezeu la preafericita alegere”.
Scrierile grecești și latine (Dio Cassius, Herodian, Eutropius, Socrate, Iulian Apostatul, Istoria Augusta, Ammianus Marcelinus) nu au mai fost vădit antievreiești în unele putând găsi și o parte din virtuțile evreilor. Începând însă cu sec. IV după schimbarea constantiniană și în special după ce Teodosiu cel Mare (379-395) a pus capăt libertății religioase și a declarat creștinismul (380) religie de stat , starea evreilor din Orient s-a înrăutățit în mod treptat și permanent.
Eusebiu din Caesarea, autor a două lucrări importante: Viața lui Constantin cel Mare și Istoria eclesiastică face poporul evreu răspunzător de răstignirea lui Iisus Hristos, aruncând și el o povară zdrobitoare asupra evreilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Ioan Hrisostom 344-407) îi aparțin cele mai furibunde acuze adresate evreilor. Oricât de justificate ar fi fost acuzele aduse evreilor și suferințele îndurate, ele sunt mult deplasate și dezonorează după părerea noastră cu atât mai mult cu cât ele au fost aduse de o înaltă față bisericească. În cele opt omilii ale sale împotriva evreilor el se lansează într-o ploaie de acuze aduse acestora care ne lasă pur si simplu înmărmuriți. Vom reda câteva dintre ele pentru a exemplifica: „Au sa vină sărbătorille ticăloșilor și nesăbuiților evrei; multe și unele după altele: ale trâmbițelor, ale corturilor, posturile. Mulți dintre creștini, dintre cei ce spun că gândesc ca și noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alții prăznuiesc împreună cu iudeii și iau parte la posturile lor”367 sau „Să nu vă mirați că i-am făcut ticăloși pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloși și nesăbuiți. Le-au căzut în brațe din atâtea bunătăți, și ei cu mare grabă le-au azvârlit și le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptății, dar au intors spatele razei și stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atrași spre lumina și am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt. Noi n-am avut nicio părtășie cu rădăcina, dar am dat rod de bună credință”368 . Continuă spunând: „Nu sunt oameni mai ticăloși decat iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească Legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat Legea, se ambiționează să o păzească”369 sau „Nu mai e nici o deosebire între teatru și sinagogă”370 și „Mai îndrăznește cineva să spună că sinagoga nu-i lăcaș de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu i se slujește lui Dumnezeu, Doamne ferește! Sinagoga lor e locaș de slujire idolească. Cu toate acestea, unii creștini privesc sinagogile ca pe niște locuri de cinste”371 . Apoi se întreabă: „Cum poate fi înfricoșătoare sinagoga iudeilor când ea este plină de rușine și de râs, când iudeii sunt niște izgoniți, niste învinși, niște osândiți?”372 . Își continuă cuvântarea pe un ton incredibil: „Sinagoga este mai necinstită decat crâșma. Sinagoga nu este numai locuință de tâlhari și de crâșmari, ci locuință de demoni. Dar mai bine spus nu numai sinagogile, ci chiar și sufletele iudeilor”373 sau „ Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărților sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi țin pe sfinții profeți ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredința lor. Tot așa trebuie să gândim și despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni”374 . Continuă spunând: „Prin urmare, sunt la fel de necredincioși și iudeii și păgânii, dar înșelăciunea săvârșită de iudei e mai cumplită… Este timpul să arăt că și demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiat în sufletele iudeilor… Vă întreb: Vă adunați în același loc cu oamenii îndrăciți, cu oamenii care au duhuri necurate, crescuți în crime și omoruri și nu vă cutremurați?”375 .
Tot el își incepe cea de-a doua omilie spunând: „Postul cel nelegiuit și necurat al iudeilor bate deci la ușă”376 . În omilia a IV-a încă dintr-u-nceput îi considera pe evrei „nefericiți și mai ticăloși decât toți oamenii”377 . În aceeași omilie se întreabă: „Ești creștin? Atunci, pentru ce îți sunt dragi obiceiurile iudaice? Ești iudeu? Atunci pentru ce stânjenești Biserica? Persul nu gândește oare cum gândesc perșii? Barbarii nu iubesc oare obiceiurile barbarilor? Noi, locuitorii țării romeilor, nu ne iubim oare statul nostru?… Este mică oare deosebirea dintre noi și iudei?”378 . În aceste rânduri Sf. Ioan Gură de Aur face dovada sprijinului și își asigură sprijinul statului bizantin, accentuând pe sentimentul patriotic împotriva evreilor. Găsim în aceste omilii cel mai puternic și elaborat atac adresat evreilor din scrierile Sfinților Părinți greci sau latini care în unele faze a căpătat un caracter de-a dreptul delirant.
Sfântul Ieronim (342-420) care a avut aceeași poziție ostilă evreilor, a fost nevoit, din centrul său monastic de la Ierusalim, să recunoască că evreii trăiau în sărăcie și mizerie și povestind despre situația evreilor după al doilea război iudaic spunea că existau atât de mulți sclavi evrei, încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal .
Asemănător lui Ioan Gură de Aur, o altă mare față bisericească, Grigore de Nyssa a lansat importante acuze evreilor: „Ucigași ai Domnului, asasini de profeți, rebeli și dușmănoși față de Dumnezeu, ei ultragiază legea, sunt nerecunoscători, repudiază credința părinților. Figuranți ai diavolului, rasă de vipere, delatori,calomniatori, minți întunecate, drojdie fariseică, Sanhedrin de demoni, detestabili, execrabili, lapidatori, dușmani față de tot ceea ce este frumos”.
Continuator al literaturii creștine de limba latină, Sfântul Augustin (354-430) a fost cel care a adoptat un punct de vedere mai puțin ostil evreilor și care a fost utilizat în Occident în epoca medievală. În „Tractatus adversus Judaeos” a Sfântului Augustin găsim o veritabilă argumentație antievreiască379 , iar doctrina toleranței Bisericii față de „poporul martor” lansată de el nu a fost adoptată de Biserica greacă ortodoxă , care a refuzat și canonizarea lui Augustin380 . P. Johnson observa că Augustin susține că evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu, că umilința lor scotea în evidență triumful bisericii și că creștinii trebuiau „să îngăduiască supraviețuirea unor comunități evreiești în condiții de degradare și neputință . Totuși, spune el mai departe, moștenind întregul corpus de antisemitism elenistic, păgân, biserica greacă era mult mai ostilă din punct de vedere emoțional”381 .
„ În 388, o mulțime creștină, instigată de episcopul local a incendiat sinagoga de la Callinicum, pe Eufrat. Teodosie I a decis ca soluționarea acestui caz să rămână ca jurisprudență, ordonând reconstituirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor. A fost înfierat cu indignare de către cel mai influent dintre prelații creștini, episcopul Ambrozie de Milano. Într-o scrisoare, el l-a avertizat pe Teodosie că ordinul imperial afecta grav prestigiul bisericii: „Ce este mai important, întrebase el, parada de disciplină sau cauza religiei? Apărarea legii civile este secundară interesului religios”. A ținut o predică în fața împăratului pentru a susține acest argument, iar porunca imperială a fost abrogată de către împăratul rușinat”382 .
O alta figură emblematica pentru antiiudaismul creștin, a fost episcopul Chiril al Alexandriei. H. Kűng remarca deosebit de bine că „situația evreilor a devenit și mai dificilă în marele lor oraș din diaspora Alexandriei: în anul 415, ei au fost alungați de masa populară instigată împotriva lor. În spatele acestei acțiuni se găsea un episcop (presbiter sau călugăr), așa cum se întâmpla adesea, în acest caz același vestit – binecunoscut patriarh Chiril. Acest reprezentant al unei cristologii extrem-eleniste și astfel și antievreiești (Hristos are o singură natură divină= monofisitism), a făcut să fie definită mai apoi „maternitatea dumnezeiască” a Mariei: Maria nu doar în calitate de „Christo-tokos”= născătoare de Hristos, ci și „Theotokos”= născătoare de Dumnezeu383 .
Tema „respingerii lui Israel” de către Dumnezeu se regăsește și la Theodoret din Cyr la care mai aflăm în Istoria bisericească cele întâmplate iudeilor când au vrut să reconstruiască Ierusalimul și Templul în timpul domniei lui Iulian Apostatul384 .
El subliniază că sprijinul acordat de Iulian evreilor era în interesul luptei împotriva creștinilor- a Adevărului385 și că în ciuda minunilor și semnelor săvârșite împotriva reconstruirii386 inima evreilor și a lui Iulian a rămas impietrită ca și a lui Faraon387 .
În urma edictului lui Antonimus Caracalla în anul 212 e.n. și evreii au devenit cetățeni romani. Până la triumful creștinismului nu a fost promulgat în imperiul roman nici un statut codificat, vizând iudaismul388 . Odată cu Constantin cel Mare au apărut legi privind evreii și în anul 438 e.n. Codexul Theodosian a lui Theodosie al II-lea care recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor, dar interzicea căsătoriile cu creștinii, interdicția de a avea sclavi creștini, prohibiția prozelitismului, excluderea din funcții publice și militare389.
Un alt moment în relațiile statului bizantin cu evreii l-a contituit intrarea în vigoare a Codex Justiniamus și a edictelor legislative Novelles din timpul domniei lui Justinian. Codul lui Iustinian aduce restricții noi: mărturia evreului nu era admisă în justiție împotriva creștinilor, profesia de avocat era interzisă evreilor, etc.390 . În Novella 45 evreii sunt numiți „oamenii cei mai răi”391 .
Constatăm că între secolele IV-VI în Orient atitudinea Bisericii față de evrei a avut tendința de a influența, apoi de a impune și chiar de a substitui, în elaborarea noului statut al evreilor, poziția inițial tolerantă a statului. Uneori chiar prin amenințări severe din partea episcopilor s-au obținut hotărâri imperiale favorabile împotriva evreilor.
În Occident migrația popoarelor germanice nu a lăsat loc unei lupte îndârjite speciale împotriva evreilor în secolele IV-VI e.n. Concepția Sfântului Augustin mai moderată în privința lor a fost îmbrățișată și până în timpul papei Grigorie cel Mare principiile trasate rămân aceleași. Papa Grigore cel Mare (590-604) autor a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei a adoptat principiile Codului Teodosian (438). Într-o scrisoare către episcopul din Palermo el spune: „Așa cum nu trebuie admis evreilor în sinagogile lor nimic peste ceea ce este autorizat de lege, tot astfel pentru toate drepturile care le-au fost recunoscute că nu trebuie să sufere nici un prejudiciu”392 . Dacă papa Grigore cel Mare poate fi considerat și el un moderat, dar care adopta decizii în privința evreilor asemănătoare cu cele din Imperiul Bizantin, după el „asistăm în secolele următoare în statele pontificate (dar și în regatele creștine moștenitoare ale Imperiului Roman de Apus) la numeroase violențe: botezuri forțate, măsuri agresive și expulzări”393 .
În definirea antiiudaismului creștin trebuie avut în vedere alături de ostilitatea „ideologică” și caracterul (ostilitatea) popular394 . Acest antiiudaism popular și-a avut rădăcinile încă din perioada elenistică și a existat și în secolele creștine și la celelalte popoare ale Asiei Mici. Antiiudaismnul popular creștin a preluat din zestrea păgână și a fost influențat (dar a și influențat) de atitudinea Bisericii. În rândurile întregului norod cunoștințele despre evrei erau inexacte și uneori inexistente, iar zvonurile despre evrei (în majoritate negative) erau repede amplificate. Erau cunoscuți ca un popor conspirativ, iar evreul bănuit de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere, practicile lor religioase și obiceiurile erau greșit înțelese și ca și înainte cu secole erau considerați un popor exclusivist. În toată această confuzie din rândul celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând (nu neaparat incult) se izbea zi de zi, existau din fericire ,chiar și în timpul triumfului creștinismului, numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau din toate etniile care apreciau modul de viață și religia evreilor.
Confuzia sau necunostința scuză o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă, dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o bună cunoaștere a învățăturii ebraice tocmai pentru a o incrimina, ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană, cu atât mai mult de un creștin, chiar dacă autoritățile religioase ebraice au fost cele care au pornit lupta împotriva creștinismului de la origini.
CAPITOLUL X : ARTA EBRAICĂ
Arta ebraică poate fi surprinsă în dezvoltarea sa de-a lungul mai multor secole chiar de la începutul primului mileniu î.e.n.. Regele David a transformat Ierusalimul în capitală, iar fiul său , regele Solomon ( 960-931 î.e.n.), în timpul căruia regatul Israel atinge apogeul, termină construirea Primului Templudin care nu se mai găsesc urme arheologice dar care este descris detaliat în Biblie. În această perioadă și până la începutul erei creștine Templul a constituit un simbol al națiunii evreiești și o emblemă a artei și arhitecturii ebraice.
Cea de-a doua poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise specifica textual : „ Să nu-ți faci chip cioplit , nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri , sau jos pe pământ , sau în apele mai jos decât pământul . Să nu te închini înaintea lor , și să nu le slujești ; căci Eu , Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu gelos , care pedepsesc nelegiuirea părinților în copiii până la al treilea și al patrulea neam al celor care mă urăsc , și mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele”395. Această poruncă expresă și-a pus amprenta asupra artei evreiești și a avansat atât de departe aprecierile încât mulți au contestat existența unei arte și chiar arhitecturi evreiești. Atingând acest subiect în lucrarea sa „ Sinagoga arhitectură a monoteismului” , Mircea Moldovan afirmă : „ Problema reprezentării are origini comune în istoria religiei și artei . Majoritatea religiilor antice erau politeiste și antropomorfe . Dacă curente din filosofia greacă ( de la presocratici la Platon ) ar fi fundamentat conceptual iconoclasmul , elitismul și lipsa lor de reală aderență socială fac ca primatul în domeniu , și nu numai cronologic, să aparțină <<inovației>> religioase decurgând din monoteismul evreiesc . Abordarea religiei de către istorie , filosofie sau alte științe rămâne delicată pentru că semnalează evoluții sau alăturarea unor atitudini contradictorii într-un domeniu care ar vrea să apară imuabil.Astfel <<contrapunctul din Tora>> ( interdicția absolută a imaginilor și afirmația că există imagini ale lui Dumnezeu ) nu este de niciun folos argumentației în mediile religioase pentru că monoteismelor le este deja specifică dualitatea text-canonic-text interpretativ”396. Tot el continuă : „ Acestea ar putea proscrie arta figurativă , dar nu și numeroase alte manifestări : arta abstractă , non figurativă , aleatorie , caligrafie etc.”397.
În „ Ars as a source for Jewish Historiography” profesorul Moshe-Carmilly Weinberger , care a stabilit o punte de legătură între autoritatea rabinică și cea științifică , a adus lămuriri în privința definirii , evoluției și problemelor sensibile ale artei ebraice .
În opinia profesorului Moshe-Carmilly Weinberger arta ar avea un rol important în istoriografia evreiască . Cea de-a doua poruncă nu s-ar opune artelor , ci adorației , idolatrizării. Argumentația continuă prin relevanta observație a alcătuirii celei de-a doua porunci din trei segmente importante : 1. cerul, 2. pământul, 3. apa , fiind limpede că interzicerea imaginilor se opunea idolatrizării și nu manifestării artelor.
Chiar dacă există dovezi arheologice care atestă venerarea unor zeități păgâne chiar în Israel aceste situații sunt izolate . Mircea Moldovan spune că : „ Distrugerea imaginilor , cunoscută sub numele de iconoclasm , ar fi fost o revoltă a evreilor împotriva oricărei forme a idolatrizării , deși descoperiri arheologice au adus la lumina zilei în Israel statui și imagini ale unor zeități păgâne ( Astarte , Baal) , mai mult ca probabil importate din statele feniciene vecine. Respingerea reprezentărilor gravate ar fi persistat până la începutul secolului VI , când interesul față de adorație a scăzut , îngrijorarea evreilor s-ar fi diminuat , iar creativitatea artistică ar fi început să înflorească în viața evreilor”398.
Odată demonstrată ipoteza existenței unei arte evreiești originale nu ne rămâne decât să-i stabilim coordonatele și caracteristicile . Arta ebraică a ființat , s-a dezvoltat și s-a pretat mai bine de un mileniu tuturor cerințelor religiei evreiești ( sec. X î.e.n.-II e.n.) . Această artă a gravitat în jurul credinței iudaice ca o consecință și cerință a acesteia și în plan arhitectural s-a adaptat schimbărilor în plan social , cultural și religios. În manifestarea arhitecturală , arhitectură civilă sau militară nu consacră arta ebraică și nu scot în evidență existența sau caracterul unitar al poporului evreu. Arhitectura religioasă este cea care a consacrat cu adevărat arta ebraică prin cele două componente definitorii ale sale : Templul și sinagoga . Primul ( Templul ) precede pe cea de-a doua , dar sunt opinii care plasează coexistența sinagogii , în forma cea mai arhaică , cu Templul până către secolul VI î.e.n.399.
Templul a supraviețuit și a fost martorul tăcut al existenței istorice sinuoase a poporului evreu. El a devenit centrul spiritual și cultural al poporului evreu și însemnătatea lui a fost primordială pentru fiecare evreu din Israel sau din diaspora. O importantă centralizare a cultului în jurul Templului din Ierusalim are loc în timpul regelui Iosia ( 640-609 î.e.n.) când după scindarea regatului și ascensiunea Asiriei , Iudeea redevine independentă400.
Victoriile regatului neobabilonian au condus și la invadarea Iudeii și ocuparea Ierusalimului , mulți evrei fiind deportați în Babilon. A doua asediere a Ierusalimului condusă de Nabucodonosor al II-lea ( 589-586 î.e.n.) a provocat incendierea Templului. De condiția inițial umilă a evreilor babilonieni se acceptă că s-ar lega existența primelor sinagogi arhaice. Ocuparea Babilonului de către perșii conduși de Cirus II a condus la posibilitatea repatrierii unor evrei și la reconstrucția Templului care a căpătat o puternică valoare de simbol și de încredere în forțele proprii ale tuturor evreilor.
Inaugurării din anul 515 î.e.n. I s-a adăugat o nouă repatriere din Imperiul Persan în timpul lui Artaxerxe I când Neemia , conducătorul exilaților din zona Nippur , reconstruiește zidurile Ierusalimului ( 445 î.e.n.). Ezdra în fruntea altor repatriați avansează un set de reforme care duceau la dezvoltarea iudaismului rabinic , atribuindu-se și redactarea Torei : „ Nașterea iudaismului rabinic și sinagogal a fost ca o nouă revelație : Talmudul a ajuns chiar să afirme : <<Ezdra ar fi fost demn să primească Tora dacă Moise nu l-ar fi precedat>>”401 .
Tempul continuă și de-a lungul epocii elenistice să rămână centrul activităților ebraice cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o așezările evreiești din patria-mamă sau din diaspora și cu toată întărirea fariseismului și a sinagogilor până către începutul erei creștine. Regele Irod care fusese atât de înfiorător și de temut a fost ultimul restaurator al Templului din Ierusalim , inițiativă care se va întinde pe durata mai multor secole. În anul 70 e.n. ca urmare a primului război iudaic Marele Templu a fost distrus pecetluindu-se dispariția lui în devenirea arhitecturală , dispariția iudaismului sacerdotal și a regalității și supraviețuirea iudaismului prin latura sa rabinică.
În secolul I î.e.n. și până la distrugerea Marelui Templu lupta din interiorul națiunii evreiești , dintre saduchei ( adoratorii Templului ) și rabini a fost importantă în plan ideologic. Deși Templul avea locul central , el tindea să devină către începutul erei creștine doar un simbol , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile răspândite în tot Israelul. Schimbarea în plan arhitectural chiar dacă regătită de mai multe secole a fost parcă mult prea bruscă prin dispariția Marelui Templu.
„ După Hayoun și Jarrasé, dacă revenim la originea și geneza sinagogii , trebuie să ținem cont și de percepția iudaică , conform căreia sinagoga ar avea o arhitectură , dar mai ales un suflet. Datele istorice arată că , dacă edificarea Templului din Ierusalim s-ar fi realizat cu prețul distrugerii celorlalte sanctuare vechi evreiești , apariția sinagogii se face în condițiile coexistenței încă o durată de timp a cultului sacrificial („ suflul buzelor”) cu cel sinagogal și că rugăciunea evreiască a îmbinat întotdeauna fervoarea religioasă cu studiul.
Inițial , sinagogile ar fi fost niște clădiri de o simplitate extremă , a căror realizare nu era ghidată de prescripții și a căror mică piesă de mobilier ar fi fost dulapul în care erau depozitate sulurile Torei-Sifre Tora ( unel surse afirmă că acesta ar fi fost mobil , fiind amplasat pe un cărucior). Curând a fost adăugată tribuna predicatorului , bimahul sau almenorul402 .
Aproape toate religiile antice au trăsături comune : sunt politeiste , antropomorfe , iar cultul interior este dedicat clerului și doar exteriorul pentru restul credincioșilor403. Templul mesopotamian , ritualul religios egiptean , templul grec sau cel italic au aceste trăsături principale. „ Față de toate acestea , apare evidentă mutația realizată de singogă: comunitatea este admisă în interior și aici se desfășoară liturghia, fațadele trec printr-o „eclipsă” și vor deveni importante mult mai târziu după unii autori consacrați altarul de jertfă este înlocuit de un artefact- chivotul scrierilor sfinte și curând locul de propagare a cuvântului divin va fi exprimat prin cel de-al doilea pol al lăcașului- bimahul”404 .
Existau indicații și în privința amplasamentului sinagogilor. Acestea trebuiau să fie construite în apropierea unei ape , în punctul cel mai înalt al așezării , într-un „loc curat”405 . Aceste condiții nu au putut fi respectate întotdeauna de evrei deoarece grecii, romanii, creștinii și mai târziu musulmanii nu acceptau ca lăcașurile lor de cult să fie depășite în înălțime”406.
Ferestrele sinagogii407 trebuiau să fie relativ mici , cu parapeți înalți pentru ca serviciul divin să nu fie deranjat sau observat de cei din exterior.
Cuvântul sinagogă are origine grecească pentru evrei existând trei denumiri consacrate ale lăcașului : Bet hakneset – casa adunării , destinată rugăciunii comune și studiul Torei în comun; Bet tefila – casa de rugăciuni și Bet hamidraș- casa învățăturii , de obicei de dimensiuni mai reduse în care ziua se desfășura învățământul religios408.
În opinia lui Aristide Streja și Lucian Schwarz , ansamblul sinagogal ar fi ajuns relativ repede să aibă o sală mică ( 10-12 locuri pentru rugăciuni zilnice) , o curte în aer liber , sediu administrativ , clădiri pentru învățământ și adunare409 .
Diaspora babiloniană și egipteană pare să fi simțit prima necesitatea întâlnirii în clădiri speciale , o primă mențiune fiind o inscripție din timpul lui Ptolemeu III ( 246-221 î.e.n.)dedicată unei sinagogi410. Din scrierile apostolilor care-și istorisesc călătoriile lor aflăm că în Asia Mică , Grecia continentală sau în Italia existau numeroase sinagogi , cele mai numeroase fiind însă în Israel , în special în Ierusalim ( între 400-500 înainte de distrugerea Templului)411.
„ După Sed – Rajna , sinagogile din Israel ar putea fi clasificate , după criterii cronologice și topografice în trei mari tipuri : – sec. II-III în Galileea și pe înălțimile Golan: plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi , acces pe a patra latură orientată spre Ierusalimși unde se aduceau pe un cărucior mobil sulurile Torei pe durata oficierii serviciului divin ; exemplarele s-au găsit la Capharnaum ( galeria ar fi fost rezervată femeilor ) , Chorazim, Meron, Kfar, Baram, Nabratein, En Dikke, prima sinagogă din secolul IV; la originea acestei tipologii s-ar afla sălile de rugăciune amenajate de către zeloți în triclinia din fortărețele lui Irod de la Massada și Herodion sau la Gamla , încă din secolul I; – sec. IV-V în Iudeea , este reprezentat prin practicarea intrării pe alt zid decât cel orientat spre Ierusalim în centrul căruia se va amplasa dulapul din sulurile Torei; exemplele sunt Susiya și Esthtemoa , la care sala e dezvoltată pe lățime; – sfârșitul secolului V – începutul secolului VI , exemplificat prin Beth-Alpha (517-518), plan basilical , intrare pe latură opusă celei orientate spre Ierusalim pe care se realizează o absidă pentru chivotul cu sulurile Torei , iar în fața acesteia apare estrada pentru lectura acestora – bimahul; acesta , a fost , în final , tipul cel mai omogen și adaptat liturghiei”412.
„ Orientarea sinagogilor se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene care aveau drept sanctuar muntele sacru Garizim. Această orientare a cunoscut în Palestina o evoluție (oarecum similară cu cea a lăcașurilor creștine timpurii) în care primele sinagogi aveau intrarea orientată spre Ierusalim , pentru ca din secolul IV spre acesta să fie îndreptat zidul cu chivotul sulurilor Torei și care trebuia să fie cel mai puternic din toată clădirea”413. Toate acestea nu au fost reguli absolute , existând cazuri în care fie orientarea era diferită , fie printr-o influență creștină „ se cristalizează o predominanță a configurației basilicale cu navă principală , două colaterale și absidă terminală la începutul secolului VI e.n.414.
Arheologia vine să întărească opiniile cercetătorilor . Deși puține și incomplete săpăturile arheologice au adus la lumină mai multe sinagogi din Israel , Siria , iar în Irak arheologii evrei , neavând posibilitatea de a cerceta , au intrat doar în posesia informațiilor transmise. La Tiberias ,lângă lacul Galileea, sinagoga din secolul IV avea reprezentări umane și zoomorfe415, la Capernaum o sinagogă de secol II-III e.n. fiind în urma alteia mai vechi416, mai multe sinagogi au fost escavate în Siria , iar lângă șoseaua Nazaret-Haifa , centrul academic al lui Iuda Ha-Nasi dezvăluie sinagoga,catacombele și cimitirul417. La Dura-Europos , pe Eufrat , a fost scoasă la lumină o sinagogă datată 245 e.n. cu inscripții în aramaică , greacă și pehlevi-partă și 30 de fâții de pergament pictate (imagini ale patriarhilor , ieșirea , David și temele reîntoarcerii și mântuirii418.
În opinia lui Moshe Carmilly-Weinberger în secolul VII e.n. odată cu expansiunea arabă și a atitudinii iconoclaste , arta evreiască de tip Dura-Europos ar fi suferit un eșec.
Moses Rosen afirmă în „ Eseuri biblice” că sinagoga nu era doar o biserică , ci o casă a adunării obștii și un lăcaș de învățătură , iar în sinagogă fiecare se roagă pentru sine având o relație nemijlocită cu Creatorul.
Zugrăveala interioară și exterioară este cunoscută mai bine prin sinagogile mai recente , dar și în antichitate exista o zugrăveală bine definită cu motive vegetale și geometrice. După primele secole creștine și pe acestă latură au intervenit schimbări importante existând și reprezentări antropomorfe și zoomorfe
Chivotul era bogat ornamentat cu sculpturi în lemn fiind depozitarul sulurilor de pergament care conțin textul Pentateuchului și care era plasat în partea de răsărit a sinagogii. Predela era cea care acoperea Chivotul cu sulurile Legii pe fondul de catifea sau brocart brodându-se motive tradiționale și texte cu diferite conținuturi.
Coroana era plasată deasupra celor două capete de axă pe care era înfășurat textul Pentateuchului. Erau lucrate cu mult rafinament în metal nobil și încustrate cu pietre semiprețioase.
Cupa de kiduș avea o mărime , formă , tehnică de execuție și ornamentare diferite. În majoritatea cazurilor cupa de kiduș era realizată din argint fiind folosită de rugăciunea de binecuvântare a vinului la ocazii festive.
Dantelăria era prezentă însoțind diferitele ștergare și fețe de masă din sinagogă , alături de vestimentația de sărbătoare a credincioșilor.
Indicatorul ( iad ) era un obiect din metal sau lemn prin care se ținea șirul textelor din sulurile Legii. În numeroase cazuri era bogat ornamentat uneori din metal nobil , fildeș și cu pietre semiprețioase având la capăt o mână cu un arătător deosebit de lung. În forma sa cea mai primitivă era confecționat dintr-un bețișor cilindric sau paralelipipedic ascuțit la vârf.
Inelul pentru prosopul de sinagogă era ornat cu linii curbe și figuri de păsări, flori, cerbi, fiind de regulă realizat din alamă.
Meghila reprezenta textul Poveștii Esterei așternut pe pergament , iar Menora ( simbol al credinței iudaice ) era celebrul candelabru cu șapte brațe din alamă , bronz , fiind așezat mai ales în zona pupitrului de rugăciune. Mezuza ( textul caligrafiat pe pergament al crezului iudaic „Sema-Israel”) era poziționat în zona ușilor.
Pupitrul de rugăciune era bogat împodobit cu sculpturi din lemn fiind însoțit pe perete de o grafică „seviti”. Jilțul lui Eliahu era folosit în ceremonialul circumciziei fiind frumos lucrat în sculptură de lemn . Lampa de Hanuca era realizată inclusiv din argint fiind corpul de iluminat care servea în cele opt seri ale sărbătorii macabeilor.
Arta ebraică s-a reflectat de numeroase ori și în broderiile sau în învelitorile și pâinea împletită pentru sâmbătă sau al anumite sărbători. Principalele elemente de ornament erau cele vegetale ca și ciorchinele , frunze sau vrezuri de viță-de-vie , ramură de palmier salcia, fructe sau pomul vieții și abia din secolul III e.n. încep să devină comune simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe.Având specificul său, arta ebraică, așa cum ni se dezvăluie , constituie un reper deosebit între manifestările artistice și culturale ale Orintului Apropiat și Mijlociu. Păstrându-și linia de originalitate pe o perioadă deosebit de întinsă în timp arta ebraică strălucește prin ingeniozitatea slujitorilor săi și prin evidențierea trăsăturilor care o fac unică.
CAPITOLUL XI : CONCLUZII
Importantele lucrări de istorie antică care au fost publicate în ultimele două secole subliniază (inevitabil) frumoasa cultură și civilizăție a Israelului antic . Ne-am încumetat cu o străduință aleasă să așternem în aceste rânduri principalele trăsături ale culturii și civilizației ebraice având un respect deosebit față de splendidele realizări ale acestui încercat popor al Orientului Apropiat . Deși perioada de glorie a Israelului antic avusese loc cu mult înainte ( la sfârșitul mileniului II î.e.n.și începutul mileniului I î.e.n. ) , străduința noastră s-a îndreptat spre creația poporului evreu din timpul perioadei romane. Cursul evenimentelor ( bogat, întins și deloc de neglijat ) a necesitat o însuflețire prin multitudinea aspectelor sub care ne-am permis să reflectăm de-a lungul întregii lucrări. Având certitudini, neavând pretenția epuizării unui subiect atât de vast , m-am străduit să prezint cât mai bine documentat și echidistant această splendidă și furtunoasă , în același timp, „aventură” a poporului evreu în perioada romană și romano-bizantină și care a dat naștere atâtor pasiuni și speculații halucinante până în epoca contemporană. Cu o responsabilitate atât de mare față de un subiect atât de sensibil care trebuie tratat cu atâta atenție nu pot explica această încercare decât printr-o atracție deosebită față de cultura și civilizația ebraică încă din copilărie și prin dorința de a prezenta cât mai detaliat dramele, speranțele și bucuriile trăite de poporul evreu de-a lungul acestei perioade. Niciodată deasupra timpurilor , vom putea observa cu ușurință cum existența acestui popor este una deloc de neglijat , iar atitudinea lor , deși uneori exagerată , a fost una într-o mare proporție pe deplin fundamentată. Din orice punct de vedere am privi lucrurile , observăm că „steaua” genialității le-a surâs , dar și că atrăgând atenția și-au creat un renume care nu de puține ori le-a adus nenumărate neajunsuri. Particularitățile lor au fost în măsură să-i evidențieze , iar pretențiile lor nu de puține ori au fost interpretate ca și jignitoare inclusiv de popoarele culte ale lumii vechi. Așteptările lor au dat naștere la trăiri , manifestări și credințe diverse , iar dacă toate aceste lucruri împreună au reușit uneori să-i separe , dând naștere febrei interne , destinul lor ( ca și credința ) a fost inseparabil același , după cum vom vedea în cele ce urmează.
Debutul unei implicări consistente a romanilor în problemele diplomatice și politice a Asiei Mici și care privea direct pe evrei a avut loc în anul 161 î.e.n. când se semna o alianță cu Roma prin care familiei hașmonee i se recunoștea dreptul de familie cârmuitoare a unui stat independent . Simon Macabeul ( 143-135 î.e.n.) obține reînnoirea alianței cu Roma , întărindu-și regatul și izolând și mai mult Regatul Siriei. Mai târziu , Pompeius Trogus aprecia: „ Scăpați de Demetrius , evreii cuceriră prietenia romanilor și obținură de la ei libertatea , căci în acea vreme Roma împărțea cu mărinimie bunuri străine”. Relațiile iudeo-romane începeau într-un mod fericit prin alianțe și garanții de prietenie .
În următorul secol ( I î.e.n. ) raportul de forțe din întregul Orient Apropiat s-a modificat într-un mod incredibil . Roma deși avea numeroase probleme interne reușise să subjuge popoarele Asiei Mici și într-un elan victorios învingea către anul 61 î.e.n. toată rezistența din această parte de lume. Campania lui Pompei îndreptată în special împotriva lui Mithridate a avut ca și consecință și amestecul romanilor în problemele interne ale Iudeei.
Scaurus , reprezentantul lui Pompei, avea misiunea de a media între Aristobul II și Hirkan II care se aflau în plin război fratricid. Soliiile trimise de amândoi aveau menirea să cumpere bunăvoința și protecția lui Pompei. Darurile lui Aristobul II au plăcut mai mult ( o viță-de-vie de aur , făcută de Alexandru ca ornament pentru Marele Templu). Regele arab Aretas care asedia Ierusalimul a fost nevoit să se retragă la solicitarea romanilor , Aristobul II urmărindu-l pe Aretas în retragere și învingându-l definitiv în anul 65 î.e.n. .
Marele general roman vedea în conflictul dintre cei doi frați ocazia de a lua în stăpânire și teritoriile israeliene și i-a invitat pe amândoi la tratative la Damasc. Hyrkan II insista asupra dreptului său de prim-născut , în timp ce Aristobul II scotea în evidență lipsa de pricepere a fratelui său în problemele regatului. Exista la Damasc și o a treia partidă care avea dorința de a desființa regalitatea și de a restaura vechiul regim teocratic. Înclinând mai mult spre Hyrkan II , pe care-l vedea mai potrivit și mai maleabil pentru rolul de protejat al Romei , Pompei a atras suspiciunea lui Aristobul II care prin fugă s-a retras în puternica cetate Alexandrium. Silit să se predea de la Alexandrium , Aristobul II a fost lăsat să se îndrepte spre Ierusalim unde a adunat din nou oaste împotriva romanilor. Trecerea în neființă a lui Mithridate a înlesnit enorm operațiunile și misiunea lui Pompei în Orient . Capturarea lui Aristobul II a întărit și mai mult voința patrioților evrei care s-a retras pe Muntele Templului , cetatea fiind predată lui Pompei de o altă partidă evreiască dornică de pace. Pentru a învinge rezistența celor deciși să lupte, Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului. A adus de la Tyr mașini de război și cu toată priceperea militară a romanilor asediul se prelungea peste așteptările asediatorilor. Un amănunt cunoscut de Pompei a fost în măsură să tranșeze definitiv victoria de partea romanilor . Luptătorii evrei păstrau credința strămoșească , nu aveau voie să lupte sâmbăta decât pentru a se apăra în caz de pericol major , dar nu puteau evita acest lucru, deoarece romanii nu țineau cont de această tradiție ebraică . Rezistența ebraică a ținut trei luni după care într-o zi de sabat romanii pătrundeau conduși de fiul lui Sulla prin zidul care-i proteja pe luptătorii evrei. Descrierile emoționante chiar ale autorilor romani istorisesc cum în ciuda pericolului preoții au continuat oficierea serviciului divin , fiind rând pe rând răpuși la datorie. Se apreciază că au fost măcelariți douăsprezece mii de oameni. Așteptările lui Pompei au fost ruinate de realitatea care le dezvăluia un templu fără bogății imense, iar Sfânta Sfintelor s-a înfățișat mai degrabă modestă și respectabilă , decât extravagantă și pretențioasă. Pompei putea începe instaurarea stăpânirii romane în Iudeea cu statutul de stat autonom sub protectorat roman. Așadar anul 63 î.e.n. s-a dovedit nefast pentru evrei, iar în anul 61 î.e.n. marele general roman intra triumfal la Roma aducând cu sine ca ostatici mulți principi asiatici și mai mulți fruntași evrei ( Aristobul , Antigon cu fiicele sale și Avșalom). Alături de acea parte a aristocrației evreiești de la Roma , din rândul acestor captivi se va constitui diaspora evreiască din Peninsula Italică.
În anii următori Hyrkan al II-lea a deținut funcția de Mare Preot și de prinț ajutat de Antipator , ambii subordanați direct guvernatorului roman , proconsulul Siriei care între 57-55 î.e.n. a fost Gabinius. În funcțiile principale ale Iudeei au fost numiți constant oameni devotați romanilor , iar în rândul poporului a fost alimentată permanent o stare de nemulțumire care a răbufnit de numeroase ori, încurajați de luptele interne dintre familiile aristocratice evreiești.
Problemele interne ale Republicii romane cauzate de triumvirat și de consecințele acestuia au prilejuit evreilor situația de a negocia. De remarcat că generalul Crassus în drum spre Asia în celebra sa campanie a poposit și pe la Ierusalim de unde a crezut de cuviință să jefuiască toate obiectele din Templu și o sumă importantă în bani . Această faptă considerată de evrei de neiertat a făcut ca însăși căpeteniile evreiești să se orienteze definitiv în susținerea lui Cezar. Mai târziu Antipater va ajuta pe Cezar în campania nord-africană . Ajutorul va consta inclusiv în ostași ( 3000 ). Apreciind gestul lui Antipater , Cezar îl va numi etnarh al Iudeei , îl va scuti de impozit și-i va acorda cetățenia romană. Binefacerile lui Cezar față de evrei s-au materializat printr-un sprijin nemăsurat, iar decesul acestuia a aruncat într-un doliu neprefăcut pe evrei și diaspora acestora după cum a mărturisit istoricul roman Suetoniu.
În următorii ani 43-40 î.e.n. atât Irod , cât și Antigon au știut să depășească supușenia față de Cezar și au avut șansa de a câștiga bunăvoința noului cârmuitor. Irod a reușit să respingă toate încercările lui Antigon și a intrat în Ierusalim primind ca asigurare din partea Marelui Preot Hyrkan pe nepoata acestuia ca logodnică.
În anul 40 î.e.n. Antigon a beneficiat de sprijinul regatului part care interesat în această regiune a inițiat o amplă campanie în urma căreia Hyrkan al II-lea și Phasael au fost arestați , iar Irod a mai avut timp să fugă la Petra apelând la sprijinul arabilor. Arătându-se neîndurători generalii parți au dispus mutilarea lui Hyrkan II ( tăierea urechilor ) , iar Phasael bănuit că va fi condamnat la moarte s-a sinucis. Antigon devenea domnitor independent în 40 î.e.n.. În timpul scurtei sale domnii , Antigon n-a reușit să se facă înțeles de către popor și urmărind sprijinul saducheilor acesta nu se manifesta sub nicio formă. În toată această luptă contracronometru Antigon s-a dovedit incapabil să gestioneze toate detaliile situației. Primăvara anului 37 î.e.n. aducea în fața Ierusalimului trupele lui Irod susținut de legiunile romane , apreciate la 100000 de ostași. Șemaia și Abtalion îndemnau la capitulare , dar cei asediați se pregăteau să reziste. Asalturile zguduitoare ale romanilor nu le-au oferit nicio șansă și aceștia au pătruns în oraș gata să dezlănțuie măcelărirea populației , fiind temperați doar de către Irod. În timp ce Irod își asigura titlul de moștenitor legitim al coroanei hașmonee , firul vieții lui Antigon era curmat la Antiohia din ordinul lui Antoniu.
Domnia lui Irod I nu a avut, după cum au observat mai mulți specialiști , o bază teocratică și niciuna națională. Ajuns pe tron cu sprijinul romanilor , nu avea nici sprijinul fariseilor și nici cel al saducheilor. Zeci de cetățeni de frunte ai Ierusalimului au fost executați în acest debut de domnie. Aceași măsură a extins-o și asupra Sanhedrynului , acestuia supraviețuind doar Șemaia și Abtalion. Pentru a se menține pe tronul Iudeei avea nevoie de un sistem dictatorial și de securitate cât mai eficiente , iar în această direcție s-a dovedit din ce în ce mai ingenios. Cruzimii sale nu i-au scăpat Hyrkan II și fiica lui Alexandra , Aristobul III și soția sa Miriam , iar apoi chiar fiii care-i avea cu aceasta: Aristobul IV și Alexandru. Deși l-a sprijinit inițial pe Marc Antoniu , a știut să obțină bunăvoința lui Octavian. Având sprijinul roman , privit ca un rege marionetă al Romei, Irod va ști să-și păstreze individualitatea și va ține cont de posibilele pericole interne sau de amenințările pe care le reprezenta Regatul Part. Deși a fost impopular de-a lungul întregii domnii, Irod a avut și realizări mărețe. A construit mai multe orașe , un port comercial – Caesarea , palate regale și fortărețe și a renovat Templul de la Ierusalim. Deși i s-a reproșat și lipsa de viziune în plan național , el a sprijinit populația în momente de secetă și a dat mai multe scutiri de impozite. Tot în timpul domniei sale, către sfârșit, a avut loc și celebrul moment al nașterii lui Isus și a uciderii pruncilor , fapt care ilustreză încă o dată în plus obsesia și dorința nemărginită de putere , însoțite de frica că ar putea-o pierde , a unui rege îmbătrânit , bolnav fizic și psihic , plin de remușcări . Din relatările Evangheliilor putem surprinde legăturile care se menținuseră între poporul evreu și Orientul Mijlociu.
Urmașii lui Irod cel Mare au fost Archelau , fiul cel mare , care stăpânea în Iudeea de mijloc, Samaria și Idumeea cu titlul de rege , Galileea și Pereea cu titlul de tetrarh revenea lui Irod Antipa, iar Philippos intra în stăpânirea Transiordaniei. Abia instalat Archelau s-a confruntat cu numeroase nemulțumiri populare care s-au acumulat de-a lungul domniei lui Irod cel Mare. Revolta populară din timpul sărbătorilor de Pesah n-a putut fi stopată decât printr-un măcel regretabil prin care și-au pierdut viața trei mii de oameni. Revolta se extinsese și în restul orașelor țării și viza protectoratul roman. Nevoit să plece pentru confirmare la Roma , Archelau a fost nevoit să lase în țară pe Sabinus ca guvernator cu puteri extraordinare care a incitat și mai mult spiritele prin jefuirea Palatului regal. În Galileea căpăta contur răscoala lui Iehuda Galileanul , la Emaus evreii au distrus o cohortă romană , la Ierihon s-a proclamat rege Simeon, fost apropiat a lui Irod cel Mare, Sabinus se afla asediat la Ierusalim și numai guvernatorul Siriei , Varrus, mai putea zădărnici planurile răsculaților evrei . Acesta a pătruns cu armatele sale în Iudeea , luând cele mai severe măsuri împotriva răsculaților. În acest timp la Roma delegația lui Archelaus avea o opoziție importantă printr-o delegație care avea o orientare democratică și teocratică. Doar istoricul Nicolaus Damaschinul care-l susținea pe Archelau a fost în măsură să-l convingă pe Octavian Augustus. În cele din urmă testamentul lui Irod cel Mare a fost recunoscut de către rege și pus în aplicare. Archelau s-a dovedit însă la fel de insensibil ca și tatăl său la tradiția iudaică și la gravele probleme ale poporului evreu. O delegație evreiască care a ajuns la Roma până la împărat prezenta acestuia gravele probleme cu care se confruntau evreii și dezinteresul lui Archelau. Decizia împăratului a fost de a-l chema pe acesta la Roma unde i-a făcut cunoscută destituirea , oferindu-i un exil forțat în Galia în anul 6 e.n. .
Fratele lui Archelau , Herodes Antipa a guvernat Iudeea și Pereea între anii 4 î.e.n. – 39 e.n., construind orașul Tiberiada în onoarea împăratului Tiberiu , fiind nevoit să se confrunte cu mai multe răscoale și fiind destituit în cele din urmă de către împăratul Claudiu și trimis în exil în Galia.
Philippus ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a guvernat în Transiordania , dovedindu-se mai degrabă împăciutor și prudent de-a lungul domniei . După trecerea sa în neființă provinciile lui și Iudeea au fost încorporate provinciei romane a Siriei.
Detronarea lui Archelau a condus la transformarea Iudeei în provincie imperială , dar Sanhedrynul rămânea principalul for juridic. Procuratorul roman se afla în reședința de la Caesarea. . Primul procurator numit a fost Coponius. Încă de la începutul procuraturii sale s-a format o organizație militară de orientare național religioasă – partida zeloților. Schimbării frecvente a procuratorilor din timpul lui Octavian Augustus i s-a opus orientarea mai stabilă a lui Tiberiu care l-a susținut pe Valerius Gratus timp de 11 ani ( 15-26 e.n.) . Următorul procurator a fost Pilat din Pont( 26- 36 e.n. ). Nemulțumirea poporului a fost permanent alimentată de nepriceperea , indiferența sau lăcomia unor procuratori interesați de o îmbogățire rapidă și necunoscători și insensibili la problemele și tradițiile poporului evreu . Odată cu trecerea în neființă a lui Philippus toate provinciile evreiești treceau din faza de protectorat roman în cea a stăpânirii directe ceea ce a constituit o nouă lovitură puternică orgoliului și sentimentelor național-religioase ale evreilor.
Unul dintre fiii lui Aristobul ( fiul lui Irod și Miriam ) a avut un destin aparte. La numai 6 ani el se afla la Roma pentru a fi educat după ce tatăl său fusese executat.Înclinațiile sale excentrice i-au adus o mulțime de datorii , silindu-l să solicite unchiului său Irod Antipa o funcție în regatul acestuia. O reîntoarcere precipitată în Italia l-a adus în preajma tânărului Caius Caligula și atrăgând atenția împăratului Tiberiu care a dispus ca Agrippa să fie încarcerat , dar decesul lui Tiberiu a avut darul de a schimba repede în bine destinul lui Agrippa. El este eliberat imediat și noul împărat Caius Caligula îi acorda în administrare tetrarhia lui Phillipos și apoi trimițând în exil în Galia pe Irod Antipa și soția acestuia Herodiada ( 39 e.n. ) , oferă și Galileea și Pereea lui Agrippa reconstituind Iudeea întocmai ca în timpul lui Irod cel Mare . Agrippa I s-a dovedit priceput în conducerea regatului și a reușit să abandoneze vechile înclinații mai puțin onorante, devenind un rege care respecta întocmai tradițiile și obiceiurile religioase iudaice. Relația sa cu poporul s-a dovedit a fi una excelentă. A fost subliniată de mai mulți autori încercarea lui Agrippa I de a crea o alianță locală a principilor vasali Romei din vecinătatea regatului său și a inițiat întărirea zidurilor Ierusalimului , acțiuni sancționate în cele din urmă de guvernatorul Siriei.În timpul domniei lui Agrippa I a avut loc și trecerea la credința iudaică a lui Izates , regele Adiabenei , a mamei sale Elena și a tuturor rudelor acestuia . Agrippa I s-a sprijinit pe relația bună cu împăratul Caligula și a intervenit de mai multe ori în sprijinul poporului său , contribuind la stoparea prigonirii evreilor alexandrini în special , dar și a restului diasporei evreiești. După o domnie de numai șapte ani regele Agrippa I se stingea din viață în plină maturitate și experiență intelectuală și diplomatică la numai 54 de ani. Marile lui realizări au oferit poporului evreu o ultimă perioadă de prosperitate și marele merit al lui Agrippa I a fost acela de a ști folosi relațiile bune cu Caligula și apoi cu Claudius spre folosul poporului său.
Scurta glorie a poporului evreu din timpul domniei lui Agrippa I a fost repede înlocuită de suspiciunile suspușilor Romei , Iudeea și provinciile de graniță fiind încredințate unui procurator. Această perioadă dintre anii 44-66 e.n. este cunoscută sub numele de perioda ultimilor procuratori romani.
Autonomia poporului evreu era așadar anulată păstrându-se doar dreptul de a numi Marele Preot.
Primul din această a doua serie de procuratori a fost Cuspius Fadus care de la început și-a depășit atribuțiile . Doar o delegație evreiască trimisă de Agrippa II la împărat a mai domolit deciziile procuratorului împotriva poporului.
Cel de-al doilea procurator a fost nepotul filosofului Philo din Alexandria , Tiberius Alexander , devenit slujitor al intereselor Romei , complet rupt de poporul evreu și de credința iudaică. Între 46-48 e.n. Tiberius Alexander și-a luat în cel mai serios mod funcția , fiind nemilos cu cei care îi erau acum supuși. În cele din urmă el a fost numit prefect al orașului Alexandria.
Între 48-52 e.n. și-a exercitat procuratura Cumanus. În lipsa sa de respect față de tradițiile și sărbătorile iudaice Cumanus a luat deosebit de multe hotărâri care nu de puține ori au făcut mii de victime și au ațâțat și mai mult spiritele încinse ale evreilor. În cele din urmă o delegație evreiască la Roma , avându-l în frunte pe Marele Preot Ionatan a reușit să impună punctul de vedere Iudeei . Al patrulea procurator a fost Felix Antonius( 52-60 e.n. ) care fusese instalat cu sprijinul Marelui Preot Ionatan. Curând însă Felix Antonius s-a dovedit și mai nemilos față de popor și mai insensibil la aspirațiile religioase ale celor pe care-i guverna. Atitudinii necruțătoare a procuratorului i s-a adăugat și nerăbdarea poporului și demnitatea acestuia care era grav lezată. Zeloții erau în plină acțiune și se bucurau de sprijinul și respectul poporului. O parte a acestora – cea radicală – s-a separat fiind cunoscuți sub numele de sicari( sicca – pumnal în limba latină) . Aceștia acționau la diferite sărbători sau ceremonii în mulțime de unde de sub haine scoteau un pumnal cu care răpuneau persoane, personalități importante. Una dintre victimele cele mai influente a fost Marele Preot Ionatan. Unei administrații necruțătoare i s-a adăugat o administrație și mai neiertătoare între anii 60-63 e.n.- cea a lui Festus. Distanța dintre un posibil dialog care să împace părțile se adâncea și mai mult , iar extremiștii erau din ce în ce mai activi și apreciați.
În anul 53 e.n. împăratul Claudius a oferit tetrarhia lui Phillipus lui Agrippa II , iar apoi Nero i-a încredințat porțiuni din Perea și Galileea. În Iudeea avea titlul de domnitor fără țară. A sprijinit dezvoltarea și reconstrucția Ierusalimului și a realizat un turn de control din care putea vedea cum se oficiau slujbele în Templu , fapt care a deranjat poporul și pe preoți. În cele din urmă conflictul a fost soluționat în favoarea preoțimii care și-au apărat cauza în fața împăratului Nero care a fost influențat în decizia sa de către soția sa Popeea , simpatizantă a credinței iudaice.
Procuratorul Festus a fost înlocuit în funcție de către procuratorul Albinus(62-64 e.n.) care nu s-a lăsat cu nimic mai prejos față de către precedesorii săi , procedând la urmărirea și arestarea sicarilor. Flavius Iosephus afirma în privința acestui procurator că „ nu exista răutate pe care să nu o fi făcut”.
Ultimul procurator a fost Gesius Florus ( 64-66 e.n. ) și a contribuit prin toate acțiunile sale la pornirea primului război iudaic , neștiind să gestioneze relația sa cu poporul , comportându-se la fel de iresponsabil și de lacom ca și procuratorii ultimelor două decenii . În asuprirea poporului el stabilea relații inclusiv cu sicarii. Istoricul Tacit ne informează în acest sens că „răbdarea poporului ținu până la procuratorul Florus” continuând: „ sub el începu războiul”.
Până la începutul primului război iudaic există numeroase aspecte sub care trebuie să se reflectăm asupra existenței și devenirii ebraice de la campania lui Pompei până în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. . Religia ebraică a devenit dintr-u-nceput definitorie pentru acest popor și în jurul acesteia a gravitat viața economică , politică , socială și gândirea populară și cea cultă . Trecând dincolo de vechea tradiție iudaică ( perioada patriarhilor , a exodului și a profeților , confirmate azi și pe cale arheologică ), epoca Macabeilor, care avea ca trăsătură dominantă victoria naționalismului evreu și menținerea independenței , a dat un nou avânt perpetuării și dezvoltării iudaismului în Israel. Din interior , începând cu această epocă a Macabeilor , apar două mari secte: cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de ele polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase vor ființa și vor gravita în jurul ideii ebraice, încețoșând și mai mult și așa suficient de înnegurata atmosferă din interiorul societății ebraice . Creșterea rolului sinagogii în rândul comunităților a constituit un fenomen notabil , menținându-se însă prestigiul Marelui Templu , până când acesta a fost distrus.
Literatura ebraică a fost în măsură să impresioneze chiar și pe cei mai insensibili sau pe cei mai aprigi adversari. Cele mai vechi texte ale comunității eseniene de la Qumran sunt datate aproape în unanimitate în jurul anului 250 î.e.n. . Stăpânirea Ptolemeică în Iudeea s-a reflectat prin apariția a două noi opere ale literaturii ebraice: Cântarea Cântărilor și Eclesiastul . Stăpânirea romană a fost în măsură să bulverseze întreaga națiune evreiască și fiecare dintre clasele sociale evreiești acționând din opoziție au reușit să imprime o creație literară notabilă. Doi mari învățați au pus bazele unei tradiții fariseice culte , învățăturile acestora fiind bine apreciate de către popor. Șemaia și Abtalion au deținut conducerea Sanhedrynului fariseic , fiind continuați de alți doi străluciți învățați Hillel și Șammai. Hillel este privit de către tradiția talmudică ca un reformator întocmai ca Ezra , venit și el din Babilonia , gândirea lui punându-și amprenta asupra evoluției ulterioare a iudaismului. Mult mai riguros decât el în privința interpretării legii a fost celălalt mare învățat fariseu Șammai. Atitudinea diferită a celor doi învățați a condus la crearea a două școli: cea a lui Hillel și cea a lui Șammai . Literatura ebraică a acestui secol I î.e.n. ne evidențiază imitațiile „Psalmilor” și a cărții lui „Daniel” care s-au pierdut fiind incluse în rândul „apocrifelor”.
„ Psalmii lui Solomon” au ca autor probabil și un fariseu deoarece sunt prezentate proaspăta stăpânire romană și sunt evidențiate obiceiurile nesănătoase saducee. Autorul nutrea speranța restaurării teocrației și a regalității.
Cartea „Henoch” este una apocaliptică apărută în această perioadă de origine eseniană , cu o puternică orientare antisaduceniană. Simbolismul și angelologia ne apar ca fiind de origine eseniană , în timp ce unele idei , posibil chiar morala să fie fariseică.
Cartea „ Jubileelor” aparține creației acestei perioade și prezintă episodul Facerii și Ieșirii biblice. Autorul necunoscut este probabil că a fost un fariseu al perioadei. Cartea s-a păstrat într-o traducere etiopiană și grecească, dar originalul a fost scris în ebraică.
Majoritatea autorilor și specialiștilor au apreciat că literatura acestei perioade chiar dacă inferioară cărților din epoca clasică au nota lor de originalitate prin care este reflectată epoca și frământările religioase din Israelul acelei vremi.
Celebrelor „cărți sybiline” ale lumii elenizate câțiva învățați evrei din diaspora le-au alăturat „ cartea sybilină” în versiunea evreiască prin care Sable sau Sambethe dădea un sens trecutului și viitorului întregii lumi din punctul de vedere al monoteismului evreiesc. Dacă „ cărțile sybiline” se adresau lumii elenizate căreia-i prezicea soarta , tot în această perioadă o lucrare intitulată „ Înțelepciunea lui Solomon” venea să arate calea greșită pe care au călcat acei evrei elenizați care erau „fără Dumnezeu” și ascultau de filosofia elenistică.
Născut în jurul anului 20 î.e.n. , Philon din Alexandria este apreciat ca fiind cel mai mare scriitor evreu de limbă greacă. Descindea dintr-o familie nobilă venită din Israel în Alexandria. Cetățenia romană era comună membrilor familiei sale. El este cel care a reușit să sintetizeze gândirea iudaică și să o pună în acord cu rațiunea. Scrierile sale au influențat gândirea creștină , chiar începând cu Evanghelia lui Ioan pot fi surprinse unele influențe , iar apoi Clement , Origen , dar se mai afirmă că el prin modul în care a făcut filosofie religioasă a contribuit la orientarea lumii elenistice de la politeism la monoteism. Alături de o interpretare alegorică a facerii lumii în șase zile sau operele istorice „Misiunea lui Caius” și „Contra lui Flaccus” se adaugă mai multe scrieri în care sunt prezentate viețile patriarhilor.
Domnia lui Irod cel Mare a condus la o diminuare a rolului religiei ebraice în societatea evreiască din punctul de vedere statal. Regele Irod cel Mare s-a străduit să fie un fidel al politicii Romei și a încercat implementarea modului de viață roman în rândul evreilor. Instituțiile statului aservite acum Romei nu mai acordă același credit religiei ebraice , fapt care va nemulțumi peste măsură poporul. Politicii de forță din timpul lui Irod cel Mare i se vor adăuga nepriceperea urmașilor săi și greșelile imperiale în numirea unor procuratori necunoscători a problemelor locale sau a religiei ebraice , dornici numai de îmbogățire rapidă. Iudaismul conservator era reprezentat la cel mai înalt nivel de o clasă sacerdotală coruptă și restrânsă la patru familii:familia Boethos,familia Chanan , familia Kanthera și familia Phiabi. Dintre reprezentanții acestor familii se alegea Marele Preot în majoritatea cazurilor prin mituire , căutându-se apoi recuperarea sumelor pierdute prin impunerea unor taxe celor subordonați în ierarhie. Așa se explică cum clasa sacerdotală cade în dizgrația poporului și cum iudaismul rabinic se va implica tot mai mult în destinul poporului evreu și va avea sprijinul acestuia.
Saducheii nu credeau în înviere, în nemurirea sufletului și în existența sufletului , admițând numai legea , despre orientarea și credința lor putând afla și în Evanghelii. Max I. Dimont le atribuie un anume conservatorism în gândirea religioasă , dar cu înclinații liberale în opinia politică , stabilind un paradox al înfruntării lor cu fariseii care erau mai liberali în privința religiei , dar aveau convingeri politice conservatoare.
Fariseii ( perușim) își aveau originea în perioada Macabeilor , fiind patrioți și teocrați în același timp , din rândul acestora rezultând mai multe școli.
Esenienii constituiau o comunitate religioasă evreiască. Despre ei putem afla în Manuscrisele de la Marea Moartă , Philon din Alexandria și de la Flavius Iosephus. Dacă unii dintre esenieni au continuat să ducă un mod de viață retras indiferent de schimbările care au avut loc în interiorul și în jurul poporului evreu , alții precum comunitatea de la Qumran avea nădejdea în sabie. Pliniu cel Bătrân îi descrie într-un mod emoționant: „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”.
A patra mare componentă a societății evreiești au reprezentat-o zeloții . Ei proveneau din populația săracă și nemulțumită , iar numărul lor s-a îngroșat continuu până în preajma primului război iudaic. Ca atitudine proclamau rezistența armată împotriva inamicilor și erau reprezentați încă din vremea lui Irod cel Mare , dar prima lor acțiune de anvergură a avut loc când a fost destituit Archelau și a fost instituit regimul procuratorilor . Îl avuseseră în frunte pe Iuda( Galileanul) a cărui revoltă a eșuat , el însuși fiind executat , dar era clar exista o nouă partidă:a kanaimilor( zeloții). Radicalizarea relațiilor dintre cuceritori și cuceriți a condus la desprinderea din rândul zeloților a unei aripi extreme , cea a siccarilor ( sicca – în limba latină pumnal) , care la sărbătorile sau evenimentele principale amestecați fiind în mulțime reușeau să se apropie de personalități importante ( inclusiv Marele Preot) și cu un pumnal ascuns sub haine răneau sau ucideau după caz . Pe lângă aceste patru orientări principale sub care este cunoscută societatea ebraică din această perioadă existau peste douăzeci de alte secte mai reduse numeric care vin să demonstreze în opinia unora efervescența de idei , iar după alții bulversarea și dezorientarea din sânul societății ebraice.
Un episod aparte îl constituie până în zilele noastre Isus. El este important nu numai pentru istoria creștinismului , religie pe care existența sa a generat-o ulterior , ci și pentru istoria umanității și nu în ultimul rând pentru istoria relațiilor dintre iudaism și creștinism de-a lungul secolelor , relație care a făcut numeroase victime . Având pretenția unei analize științifice , dincolo de crez , și în acest caz s-a exagerat de ambele părți, găsim o referire la viața lui Isus la un scriitor care scrie dezinteresat , nepărtinitor , dinafara oricăror patimi și dispute . Acesta este Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice . După ce descrie faptele procuratorului Pilat din Pont el adaugă: „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om”. Să fi avut oare Iosephus Flavius în vedere latura divină pe care și-o proclamase Isus ( de Fiu al lui Dumnezeu ) și pentru care în principal a pătimit? sau a fost orbit de mulțimea faptelor și minunilor pe care acesta în mod inexplicabil ca om le-a săvârșit ?. Continuă însă spunând: „ El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început . Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor , care își trag numele de la dânsul”419 . Flavius Iosephus face dovada unei bune cunoșteri a cazului și a devenirii ulterioare a credinței pe care acesta a generat-o în deceniile următoare când își scrie Antichități iudaice . Face dovada cunoașterii și a prezicerilor profeților și a învierii lui Isus. Dar dacă autoritățile romane au fost aruncate în mijlocul unei confuzii în privința unei dispute religioase din interiorul iudaismului ( era punctul lor de vedere) , autoritățile rabinice au fost de la început ostile noii credințe , căutând toate mijloacele de a o izola și stinge. Sunt bine cunoscute străduințele Marelui Preot de a pune paznici romani la mormântul celui crucificat , știind că acesta spusese că va învia a treia zi. Persecuțiile au continuat și mai târziu , apostolul Pavel destăinuindu-și suferințele pe care el și ceilalți ca și el odinioară se străduiau să i le ofere. Discursul lui Ștefan ucis cu pietre care este redat de Faptele Apostolilor , reflectă depărtarea la care ajunsese iudaismul și poporul evreu încă din primele decenii ale erei noastre: „ Oameni tari la cerbice , necircumciși cu inima și cu urechile . Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt ; ca părinții voștri așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri. Au omorât pe cei care vesteau de mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați prins și L-ați omorât , voi , care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o”420 . La uciderea lui Ștefan și-a dat și Saul din Tars ( Pavel ) acordul.
Ne manifestăm convingerea că dacă autoritățile religioase ebraice ar fi urmat linia moderată pe care o propunea Gamaliel cel Bătrân care va deveni președintele Tribunalului de la Yawne( Iamnia) și care era nepotul lui Hillel , atunci relația creștinism-iudaism nu ar fi fost deloc sinuoasă sau abruptă. Surprindem în Faptele Apostolilor cu unele inexactități pe care le comportă un discurs redat , atitudinea acestui mare învățat al tradiției iudaice: „ Cineva a venit și le-a spus:<<Iată , oamenii pe care i-ați pus în închisoare stau în Templu și învață poporul>> . Atunci căpitanul a plecat cu slujitorii și i-au adus , dar nu cu forța , căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de popor. Ei i-au adus și i-au pus înaintea Sinedriului. Și Marele Preot i-a întrebat , zicând: << Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați în numele acestuia? Și voi iată , ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele Acestui Om>>. Petru și apostolii răspunzând au zis:<< Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus , pe care voi L-ați omorât , atârnându-L de lemn…Noi suntem martorii acestor lucruri ca și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a dat celor care ascultă de El >>.Când au auzit ei aceste cuvinte , îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare”, dar atunci „ un fariseu numit Gamaliel , un învățător al Legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată afară , pentru puțin timp, și le-a zis: „Bărbați israeliți , luați bine seama la voi înșivă, ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ridicat Teuda [ aici intervine inexactitatea n.n.], care zicea că el este cineva și la care s-au alăturat patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei care-l ascultaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ridicat Iuda Galileanul [greșit n.n.] , în zilele recensământului , și a atras mult popor după el ; a pierit , și toți cei care-l urmaseră au fost risipiți. Și acum vă spun: Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace . Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți luptând împotriva lui Dumnezeu”421 .
Dacă această atitudinea fost ascultată pe moment de popor și de înaltul consiliu ebraic nu la fel au stat lucrurile pe viitor . Iudaismul s-a arătat ostil deci dintr-u-nceput ideii creștine, dorind eliminarea acesteia tocmai pentru că propovăduia consumarea unui înalt eveniment pe care evreii îl așteptau să aibă loc: venirea lui Mesia. Se dovedește că poporul evreu nu era pregătit să aștepte și să accepte un Mesia spiritual, punându-și speranțele într-un Mesia care să-i conducă la prosperitate financiară, materială și care să fie un conducător militar capabil să înrobească popoarele lumii spre folosul și gloria poporului evreu , dar deja din prima jumătate a secolului I e.n. erau acuzați de creștini că l-au răstignit pe Hristos și că totul s-a petrecut precum au prezis profeții , lucru care era inacceptabil și revoltător mai ales pentru înaltele oficialități ale cultului ebraic. Constatăm așadar un anticreștinism încă de la originile creștinismului în timp ce apostolii nu văd în acest prim secol al erei noastre ca fiind un rău faptul că ești evreu și nu anatemizează întreg poporul evreu decât în rare cazuri422.Ceea ce l-a condamnat pe Isus definitiv ( răspunsul afirmativ la întrebarea:Ești Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns: „ Da, sunt”423 ) era considerată o blasfemie de către evrei , iar ceea ce creștinismul reprezenta în primul secol trebuia să se termine întocmai ca și cel care îl generase. Nu exista loc de compromisuri sau alternative. Doar Gamaliel în înțelepciunea sa îngăduitoare se amăgea de unul singur crezând într-o coexistență separată , pașnică și fără conflicte. Considerăm important de notat faptul că antiiudaismul creștin nu are o intensitate deosebită în acest prim secol al erei noastre. Saul din Tars ( Pavel) nu a adoptat o poziție antiiudaică , dar adresa compatrioților săi atât faptul că el este mândru că este evreu 424( susținând întâietatea evreilor), cât și faptul că fusese prigonit de către cei de un sânge cu el 425. Dar trebuie subliniat că poziția critică , dar respectuoasă față de evrei nu este una nouă , însăși Profeții amenințau poporul și se declarau nemulțumiți de credința acestuia. Cele patru evanghelii accentuează și mai mult ostilitatea creștină față de evrei . Ultima dintre ele , Evanghelia după Ioan , stabilește poporul evreu ca fiind decăzut și îi atribuie o pronunțată față negativă , acțiunea lui fiind asociată ca parte a planurilor diabolice. Apostolul Petru le-a adus și el acuze evreilor , putând observa că mai mult involuntar activitatea misionară și ulterior cea livrească a apostolilor a contribuit din plin la punerea bazelor unui antiiudaism creștin care se va manifesta sub toate formele în secolele următoare.
De cealaltă parte trebuie să accentuăm că înaintea manifestării antiiudaismului creștin a existat cu mult înainte un antiiudaism creștin elenistic sau greco-roman pe care-l putem surprinde în scrierile a peste o sută de autori greci și latini. Majoritatea acestor scrieri le sunt nefavorabile , dar chiar și cei mai înverșunați dintre autorii acestor scrieri au fost nevoiți să le recunoască și unele virtuți. Hans Küng identifica patru motive principale ale antiiudaismului precreștin : evreii nu aveau alte divinități, susțineau că sunt poporul ales , iar prezentarea propriei lor mântuiri constituia o gravă jignire adusă celorlalte popoare civilizate, circumcizia devenise din secolul I î.e.n. mai degrabă un stigmat , iar poruncile de purificare și alimentație îi separau de restul lumii. Dacă manifestările antievreiești sunt mult mai vechi ( sec. V î.e.n. Xerses I- Ahașveroș, sec. III Manethon, Lisimah din Alexandria , Hecate din Abdera aduceau grave acuze evreilor ) , ideile din scrierile lor au fost reluate de către Posidonios ( 135-51 î.e.n.) , iar acuzația de „omor ritual” folosită de către Democrit ( 460-370 î.e.n.) a fost preluată de către Apion ( sec. I e.n. ) . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris secolelor II î.e.n. – II e.n. manifestându-se în principal împotriva religiei și monoteismului evreiesc.
Din secolul I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute din partea scriitorilor greci și latini. Cicero adăuga iudaismului termenul de superstitio și spunea că sunt solidari(„ se țin între ei”) , neavând o poziție antievreiască , iar contemporanul său Varro propunea filosofilor cultul evreiesc, lăsându-ne să presupunem că ar fi frecventat și cunoscut evreii din Roma. August face dovada unei necunoașteri complete a evreilor prin câteva grosolane inexactități, iar poetul Ovidiu în Arta iubirii pomenește despre ziua a șaptea care „ e ziua ce o țin toți din neamul iudeu”. La fel ca și Ovidiu , referiri asupra evreilor găsim și la Vergiliu și Horațiu. Împăratul August înțelegea Sabatul ca pe o zi de post426, iar Caligula îi adresa lui Philon din Alexandria întrebarea: „ De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu era ironic când observa comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat . Succesele notabile ale iudaismului din secolul I e.n. îl indignau de-a dreptul pe Seneca : „ obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” , decretând ,aproape, caracterul dăunător al zilei de Sabat deoarece el considera că astfel îți pierzi a șaptea parte din viață. Dacă Petroniu s-a dovedit puțin cunoscător a legilor și credințelor evreiești , poetul Persius a prezentat într-un mod magistral pregătirile poporului evreu pentru Sabat . Lui Philon din Alexandria și Flavius Iosephus , evrei ai diasporei elenizate , le-au revenit deosebit de dificila sarcină de a prezenta poziția cea mai adecvată și mai puțin dăunătoare a evreilor către populația Imperiului Roman. Marțial a făcut glume grosolane privind circumcizia și percepea Sabatul ca pe o zi de post în Epigramele sale. Celsus afirmă că evreii adoră Cerul, Lucan subliniază că evreii se închinau unui zeu nedefinit, iar Pliniu cel Bătrân nota în a sa Naturalis Historia că evreii disprețuiau divinitățile , descriind în același timp Iudeea cu populația și așezarea geografică și bogățiile subsolului, povestind într-un mod emoționant și despre secta esenienilor. O importantă sursă de informații pentru această perioadă o constituie și Noul Testament în care găsim prezentate din punctul de vedere creștin trecutul și devenirea poporului evreu , simpatia și acuzele mai marilor creștini față de evrei .
Se acceptă unanim că la origini sinagogile ar fi fost clădiri de o simplitate extremă în realizarea căreia nu se respectau prescripții . Dimensiunile și bogăția interioară a sinagogilor a sporit deosebit între secolele I î.e.n.n.- I e.n. nu numai în diaspora , ci și în patria-mamă. Putem constata în această perioadă o întărire și o maturizare a comunităților evreiești în ciuda numeroaselor greutăți interne și externe care ar sugera contrariul. Templul își menține locul central, dar tindea să devină din ce în ce mai mult un simbol cu o mare influență asupra națiunii , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile care împânzeau întreg Israelul. Nu putem da credit în niciun caz unui dispreț al poporului față de Templu , iar împinși către concret evreii se regăseau cel mai rapid în sinagoga locală , dar dezamăgiți de faptele nedemne ale oficianților din Templu nu mai sprijineau cu aceași înflăcărare partida saduceană.
Arta ebraică s-a manifestat , a ființat în interiorul spațiului sacru creat de evrei , strâns legată , condiționată de viața spirituală și religia evreilor. Dacă însăși existența unei arte ebraice a fost pusă în discuție , în ultimele decenii nu se mai pune la îndoială originalitatea și splendoarea ei deosebite.Cea de-a doua poruncă biblică a fost interpretată de mai multe ori că s-ar opune manifestării artelor , ceea ce a fost explicat de către marii specialiști în domeniu ca o poruncă care s-ar opune adorației , idolatrizării și nu artelor într-un mod expres. Chiar dacă monoteismului îi aparțineau marea majoritate a poporului evreu , există dovezi arheologice care atestă venerarea mai multor zeități păgâne în Israel ( Astarte, Baal etc.), ceea ce demonstrează influențe și interferențe importante cu Siria și cu elenismul greco-roman. După unii specialiști mai sensibili ( Hayoun și Jarrasé) sinagoga ar avea nu numai o arhitectură, dar mai ales un suflet. Sinagoga spre deosebire de toate templele și sanctuarele antice , primește ,chiar invită comunitatea în interior , unde se desfășoară și liturghia. Existau și se respectau indicații în privința amplasamentului sinagogilor. În Talmud este prevăzut modul în care trebuia să fie acestea construite: în locul cel mai înalt al așezării, în apropierea unei ape, într-un „loc curat”. Aceste condiții nu erau aproape niciodată respectate în diaspora deoarece construcția lor depindea de mai mulți factori care-i împiedicau( grecii, romanii, sirienii nu le ofereau posibilitatea de a obține cele mai bune și înalte amplasamente în localitățile lor). Ferestrele sinagogii trebuiau să fie mici pentru ca oficierea să nu fie deranjată , iar orientarea se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene.
Diaspora evreiască a evoluat în această perioadă pe cele trei direcții principale: est( în Regatul Part, unde evreii vor cunoaște o neașteptată și fructuoasă libertate de manifestare) , în nordul Africii ( Egipt , Cirenaica unde diaspora evreiască elenizată sub aspect cultural și social, mai reușea numeroase convertiri la iudaism și aveau simpatizanți importanți) și în Asia Mică ( inclusiv Siria , unde erau cei mai prigoniți și mai puțin influenți, cu prelungire în sud-estul european și Peninsula Italică ( inclusiv Roma) , unde diaspora avea și importante familii aristocratice evreiești pe lângă membrii diasporei formate din sclavii luați în timpul războaielor . În prejma erei creștine diaspora evreiască devenise mai importantă decât țara-mamă sub toate aspectele posibile. Aprecierile cele mai moderne situează populația evreiască între 7 și 10 procente(%) din totalul populației Imperiului Roman , ceea ce aduce numărul evreilor între 6 și 7 milioane , dintre care până spre 4 milioane de evrei trăiau în diaspora ( cca un milion în Egipt , un milion în Siria , un milion în Babilonia). Discutăm de acum de o superioritate a diasporei și sub aspect numeric.
De-a lungul acestei perioade evreii au fost puși în fața unei alegeri dificile: romanii le propuneau o viață spirituală politeistă cu importante înclinații spre viața laică lipsită de griji,în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc, promițându-le o protecție amenințătoare . Această ofertă a fost în măsură să producă o anumită scindare în interiorul societății ebraice , deși își doreau cu toții o independență și erau conștienți că sunt cu toții membrii ai unei națiuni și civilizații unice și considerau ei superioare spre care-i îndreptase Dumnezeu și credeau pe deplin într-un succes final. Tocmai această vechime și maturitate a civilizației și religiei ebraice și lipsa de respect a cuceritorilor față de valorile ebraice au provocat nemulțumirea și dorința de a lupta pentru libertate a majorității evreilor care au dat credit în cele din urmă aripii radicale care nu vedea soluționarea și obținerea unei vieți decente în Israel decât prin ridicarea la luptă. Într-un moment în care efervescența religioasă avea importante efecte în rândul întregii populații mergând uneori până la fanatism se poate încadra începutul a ceea ce este cunoscut sub numele de primul război iudaic.
Flavius Iosephus spune că „ suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți toți să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau să aibă oriunde parte la străini de un trai mai bun.Mai are rost să lungim vorba? se întreba tot el – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea al domniei lui Nero”.
O altă scriere deosebit de importantă ne aruncă în deosebit de înalta efervescență religioasă a epocii care conducea în destule cazuri la fanatism. Istoricul Tacit, identificând una dintre principalele motivații ale nemulțumirii și mai ales a speranțelor evreiești , afirmă: „Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”427.Tot Tacit ne confirmă ceea ce susține și Flavius Iosephus : „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul”.
Stăpânirea romană de până atunci în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes. Majoritatea populației era îndatorată până peste cap , iar în orașele cu populație greco-iudaică relațiile erau încordate peste măsură. Antisemitismului grecilor i se adăuga și atitudinea ostilă a autorităților romane. În dorința lor de îmbogățire rapidă procuratorii și administrația romană s-au arătat complet insensibili la cultura și civilizația iudaică. Evreii erau însă un popor care se vedea deosebit de jignit de situația în care fuseseră aruncați și erau motivați să reziste , bizuindu-se pe mai multe argumente în acest sens. În apropierea anului 66 e.n. întreaga societate iudaică era convinsă că numai ridicarea la luptă mai putea îmbunătăți situația poporului și că doar acesta mai putea reda poporului evreu mândria și respectul de care se bucura înainte . Sunt mai multe argumente pe care se bizuiau saducheii , fariseii , esenienii și mai ales zeloții. Alfred Hârlăoanu enumera cinci argumente principale: exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar pe care l-ar fi putut oferi parții , posibilitatea declanșării de revolte a evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în privința succesiunii împăraților romani care putea da naștere unui război civil , fiind cunoscute luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale . Luând în considerare toate aceste argumente ridicarea la luptă nu pare a fi o nebunie curată . La fel este cert că grecii își foloseau influența asupra romanilor și că timp de un secol nemulțumirea poporului evreu a fost alimentată constant de către cuceritori , în condițiile în care poporul evreu nu se considera unul învins , avea o civilizație , religie și conștiință de sine multimilenare , mai vechi decât ale grecilor și romanilor.
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o dispută dintre greci și evrei. Bucuria grecilor a răbufnit prin crime numeroase în cartierul evreiesc , armata romană rămânând pasivă la tot ce se întâmpla. Tot în aceste momente procuratorul Florus dorind să-și sporească și mai mult veniturile a cerut bani din Trezoreria Templului. Ce se întâmpla în Galileea și solicitarea lui Florus au aprins la maximum spiritele evreimii întregi. Nemulțumirea evreilor s-a materializat rapid prin masacrarea garnizoanei romane din Ierusalim. Ura patrioților evrei s-a răsfrânt și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim , arhivele Templului au fost incendiate pentru a se pierde orice dovadă a datoriilor.
Acțiunile zeloților au continuat prin dispersarea trupelor romane din apropierea Ierusalimului în luna mai 66 e.n. . Flacăra revoluționară s-a răspândit rapid , orașe și sate alăturându-se răsculaților. Iudeea , Idumeea , Samaria , Galileea fraternizau împotriva stăpânirii romane . M. I. Dimont spunea că „ o țară mare cât un timbru se ridica împotriva Imperiului Roman”428.
Trupele romane conduse de Cestius Gallus mergeau spre Ierusalim având alături și 3000 de luptători primiți din partea lui Agrippa II. Se aprecia că victoria va fi ușoară , negocierile au eșuat , iar atacul romanilor a fost respins prompt de către apărătorii evrei . O nouă încercare i-a trimis pe romani dincolo de zidurile orașului , dar ploile de toamnă care urmau să vină i-au convins să se retragă. În retragere romanii au comis mai multe greșeli , iar apărătorii romani i-au urmărit îndeaproape . Armata romană pierdea 6000 de oameni și întregul arsenal de război. Legiunea lui Cestius Gallus își pierduse vulturul ceea ce înfățișa o înfrângere usturătoare pentru romani.
Însuflețiți de succesele luptătorilor evrei întreaga națiune fremăta și era revitalizată , nutrind speranța din cele mai optimiste , având credința că Dumnezeu le este alături , conștienți numai în parte de viitoarele pericole și dornici peste măsură de a deveni liberi și stăpâni în propria patrie.
Organizarea realizată de căpeteniile evreiești a fost exemplară. A fost creat un guvern în care se regăseau toate forțele importante ale națiunii , inclusin clerul. Iudeea avea trei zone militare. Marele Preot Haman și lui Iosif Ben Gorion li s-a încredințat o armată pentru eliberarea Ierusalimului.Galileea îl avea ca și comandant pe Iosef Ben Matitiahu cu o armată numeroasă. Țara edomiților era apărată de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania. Un consiliu format din șaptezeci de oameni conducea țara , iar comandanții armatelor erau omnipotenți în teritoriul încredințat spre apărare.
Iosef Ben Matitiahu a fost una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei evreiești . Născut la finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre , membru al unei familii ilustre din Ierusalim , înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor , educat în cele mai bune școli ale Ierusalimului , continuă studiile la Roma, fiind un bun cunoscător a problemelor vremii , cunoscător al limbii latine și grecești. El va fi autorul a două lucrări monumentale: „ Antichități iudaice” și „ Istoria poporului evreilor împotriva romanilor” care s-au păstrat până în zilele noastre și în care sunt prezentate cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii până în zilele sale. El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus și caracterul său atât de complex și cosmopolit sau oscilant l-au făcut să treacă dintr-o tabără în alta , când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale , orbit de frumusețea culturii și civilizației grecești și romane , când atras de trecutul propriului popor, de religia și patriotismul extrem care mișca adânc inima oricărui evreu. Comandant al armatei din Galileea , secondat de doi cărturari , Ioazar și Iehuda , va instrui după model roman o armată numeroasă , beneficiind de o gardă personală de cinci sute de oameni. Deși nutrea o speranță sinceră pentru victoria națiunii evreiești , nu era convins că succesul final le-ar fi putut aparține. Dorea oare marele învățat o negociere cu reprezentanții Romei de pe o poziție de maximă altitudine? Lipsa lui de încredere în apropierea marii confruntări a fost sesizată de Iochanan Miguș-Halav și Iustus din Tveria și se apreciază că a contat mult în economia marii rezistențe.
Împăratul Nero , care tocmai scăpase de un complot și participa la jocurile Olimpice din Grecia , era permanent informat și în privința problemelor din Iudeea . Moartea neașteptată a lui Cestius Gallus l-a convins pe Nero să numească în fruntea legiunilor mobilizate pentru lupta cu evreii un mare general al vremii , victorios împotriva bretonilor , pe Titus Flavius Vespasianus . Nu mai puțin de patru legiuni ( a V-a, a X-a , a XII-a și a XV-a ) erau chemate să stingă dragostea de țară și speranțele poporului evreu . Vespasian pleca din Grecia în iarna anului 66 e.n. și în drumul său toți principii învecinați , printre care și Agrippa II și Berenice . O armată estimată la peste o jumătate de milion de ostași debarca la Akko în primăvara anului 67 e.n.. Experimentat , sigur de victorie , generalul Vespasian a acționat metodic, fără o implicare totală, dar apropiindu-se constant de centrul rezistenței. Urmărea în primă fază cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare în idea segmentării aprovizionării evreilor pe această direcție. Primul oraș cucerit a fost Gabara, iar Iotopata a oferit o rezistență peste așteptări. Aproape o lună și jumătate trupele romane au bătut pasul pe loc , iar când au învins au distrus complet Iotopata. Aici se afla și Flavius Iosephus care a reușit să se retragă la timp cu câteva zeci de oameni prin grotele din apropiere. El a reușit să se predea în viață și nevătămat romanilor și Vespasian i-a acordat un statut deosebit punându-l în preajma fiului său Titus.
Titus , fiul lui Vespasian , venise în fruntea a două legiuni de la Alexandria și s-a dovedit deosebit de atras de Berenice , sora regelui Agrippa II. Victoriile romane au fost sărbătorite la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion rămâneau necucerite . Rezistența „ gamareză” a durat duoă săptămâni întregi, ultimii apărători preferând să se arunce în gol de pe munte decât să se predea. În octombrie 67 e.n. Gamara și Ghișala erau cucerite , marele conducător zelot Iochanan Ben Levi din Ghișala reușind să scape din strânsoarea trupelor romane. Itabirionul atât de bine poziționat a fost și el cucerit în cele din urmă , la sfârșitul anului 67 e.n. întrega Galilee fiind cucerită de către romani , dar venirea iernii obliga pe Vespasian la staționare și la odihnirea trupelor. Pierderile suferite erau mult mai mari decât obținuseră , iar rezistența evreiască trebuia luată în seamă cu cea mai mare atenție.
Primăvara anului 68 e.n. ( martie) aduce concretizarea unei așteptări pe care evreii mizau de la începutul operațiunilor. Iulius Vindex , guvernatorul Galliei Lugdunensis se revoltă împotriva împăratului Nero , iar în luna următoare Servius Sulpicius Galba , aristocrat roman autentic, guvernator al provinciei Taraconensis , lua aceași decizie. Părăsit până și de escorta sa , Nero s-a sinucis în iunie 68 e.n.. Problemele interne ale statului roman rămâneau și la 1 iulie69 e.n. ,la Alexandria, legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus.
Răgazul ,pe care l-ar fi putut oferi într-un mod normal problemele interne ale Imperiului Roman , n-a fost folosit de către patrioții evrei pentru a-și întări pozițiile . Zeloții erau divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie. Mai moderați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( cca. 6000) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala , iar extremiștii îl aveau în frunte pe Simeon Ben Ghiora . Temându-se ca nu cumva să cedeze unii celorlalți întâietatea Ierusalimului nu puneau probleme deosebite romanilor și luptau între ei. Numărul lor este estimat la 25000 de luptători și rivalizând între ei au reușit să-și distrugă rezervele și chiar unele cartiere importante ale Ierusalimului . Interesul național luase locul isteriei de grup și intereselor personale a unor persoane care îmbătate de unele succese notabile se credeau invincibile de drept divin.
Instalarea lui Vespasian la Roma și consolidarea domniei noului împărat se vedeau umbrite de rezistența răzvrătiților evrei . Rezistența evreiască se apropia la patru ani și noua familie imperială își dorea distrugerea oricărei forme de rezistență în Orient , iar un eșec ar fi fost în măsură să le conteste autoritatea și i-ar fi putut înlătura pe „vespasieni” din fruntea statului. Dio Cassius ne încredințează că s-ar fi purtat tratative între Titus și evrei , dar că n-au condus la niciun rezultat. Tot el ne spune că dacă la început rezultatele luptelor au fost împărțite , în cele din urmă Titus s-a văzut victorios , putând institui un asediu asupra Ierusalimului429. Mai vechea relatare a lui Tacitus confirmă pe Dio Cassius . El ne spune că Caesar Titus a fost ales de însuși tatăl său pentru a învinge rezistența evreiască și că legiunile și provinciile îi ofereau toate serviciile pentru a-i câștiga încrederea430 . Suetoniu mărturisește și el că Titus a primit misiunea de a supune Iudeea431.
În misiunea sa Titus era secondat de către regele Agrippa II , Tiberiu Alexandru , fost procurator al Iudeei, care se dovedea un bun luptător împotriva propriului popor și Iosif Ben Matitiahu – Flavius devenit călăuză romană. În apropierea Paștelui Evreiesc ( Pesah) , profitând de faptul că Ierusalimul era deschis, mulți evrei din Iudeea și străinătate au intrat pentru a apăra cetatea Sfântă. Ajutoarele promise de diaspora evreiască din regatul part au ajuns la timp la Ierusalim și oamenii și cetatea erau pregătite să reziste temutelor și disciplinatelor legiuni romane. Toate propunerile și negocierile încercate de Titus au eșuat și începutul ostilităților a fost favorabil evreilor . Hotărâți să reziste până la capăt au respins orice propunere a lui Titus , dar rezervele erau pe terminate și populația Ierusalimului încerca să scape cu fuga. Cei care erau prinși de asediatori erau răstigniți încât Flavius Iosephus spune că erau atât de mulți răstigniți încât „ în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupurile omenești”.
În Ierusalim populația sărăcise și suferea de foamete și boli, murind în număr mare. Informat de situația din interiorul orașului , Titus a întărit asediul și a reușit să pătrundă în oraș cucerind fortăreața Antonia. Zeloții refuzau încă o dată orice propunere , dar în oraș sacrificiile nu se mai oficiau din lipsă de animale rituale. Moneda nu mai avea nicio valoare și cei de la care ni s-au păstrat scrieri din acele clipe istorisesc situații extreme la care au ajuns chiar și cei mai bogați cetățeni ai Ierusalimului . În luna iulie a anului 70 e.n. Titus și trupele sale se aflau în fața Marelui Templu. Nu a dorit distrugerea Marelui Templu , dar din cauza intensității luptelor a fost incendiat . N-a fost cruțat niciun preot , iar singura rezistență care se mai ducea era în Orașul de Sus . Coincidență sau nu la 9 Av , ziua comemorării distrugerii primului Templu , Templul a fost cucerit și incendiat. Negocierile duse de Titus cu Iochanan Ben Ghișala și Simeon Ben Ghiora n-au ajuns la niciun rezultat . Ultimele centre de rezistență evreiască la Ierusalim aveau puterile sleite și luptau fără speranță. După cinci luni de asediu Ierusalimul era cucerit complet, luptătorii și cetățenii erau fie executați , fie transformați în sclavi. Suetoniu confirmă cucerirea Ierusalimului de către Titus în chiar „ ziua de naștere a fiicei sale”432 . Dio Cassius ne relatează că a fost capturat inclusiv „ Barghioras , conducătorul iudeilor” și că Ierusalimul a fost cucerit în ziua de Saturn (sâmbăta) , „ zi pe care iudeii o cisteau cu deplin respect până azi” , continuând să ne spună că de atunci evreii care respectau legile strămoșești erau obligați „ la un impozit anual de doi denari pentru Iupiter Capitolinus”433. Așa cum bine sintetizase Alfred Hârlăoanu victoria romană nu era una „ eroică, ci o victorie asupra unor eroi”.
Legiunea a X-a a fost lăsată la Ierusalim , iar Titus de la Caesarea ( reședința lui Agrippa II ) s-a îndreptat spre Roma unde în urma festivităților organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis. Au apărut și medalii cu inscripția „ Iudeea capta” prin care era slăvită victoria, iar sclavul evreu era o marfă obișnuită în târgurile Imperiului Roman. Mai rămăseseră trei centre de rezistență evreiești: Herodium, cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada situată la o altitudine de 1300 de metri , la marginea deșertului evreu, greu accesibilă. Rezistența de la Masada era condusă de Eliazar , nepotul lui Iuda Galileanul și fiul lui Menahem. Asediul și cucerirea Masadei au fost organizate de către generalul Flavius Silva în fruntea legiunii a X-a și a trupelor auxiliare. Într-un ultim discurs Eleazar le cerea celor apropiați să se sinucidă , fapt care s-a petrecut întocmai. În luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. întrega rezistență evreiască era eliminată , iar prin numărul mare de victime Iudeea era slăbită destul de mult sub aspect demografic. Sunt lucrări importante care susțin că evreii ar fi pornit războiul împotriva romanilor într-un moment neprielnic, când niciun popor din afara granițelor romane nu le declarase război. Se sugerează oarecum astfel că evreii ar fi fost rupți de realitățile timpului și că n-ar fi avut relații deosebite cu interiorul și exteriorul Imperiului Roman , ceea ce este complet inexact. Relațiile evreilor erau vechi atât cu parții și diaspora evreiască din regatul part cât și cu principii și provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși. Elenismul reușise mai mult decât celelalte perioade să bulverseze societatea ebraică creând atâtea tendințe în interiorul unui popor cunoscut ca unit și conservator în credință și sânge. Această situație a condus la existența unor segmente aflate la extreme în rândul populației evreiști : evrei complet elenizați și evrei care nu numai că plăteau ca majoritatea evreilor costul propriei lor identități , dar luptau cu fanatism împotriva tuturor celor care nu le acceptau toate pretențiile propriei credințe.
Înaintea cuceririi Marelui Templu unul dintre cei care au reușit să iasă din capitală a fost Iochanan Ben Zachai , conducător al fariseilor pacifiști. A părăsit orașul prefăcându-se mort , fiind scos într-un sicriu. Prezentându-se comandantului roman acesta i-a promis coroana regală , dar el a cerut și obținut de la Vespasian dreptul de a înființa școala de la Iamnia.
Distrugerea Marelui Templu i-a traumatizat profund pe evreii din întrega lume. Centrul politic , religios și economic al evreilor – Ierusalimul – supraviețuia doar sub aspect religios de factură fariseică prin centrul de la Iamnia. Atinse greu în dezvoltarea lor firească comunitățile rurale și urbane au supraviețuit. La Iamnia( Yawne) , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său învățații cei mai renumiți și a elaborat un nou sistem legislativ de factură religioasă , legi civile , probleme de învățământ , rugăciunile, ceremonialele sărbătorilor.
Dispariția Marelui Templu este tragică și sub aspect arhitectonic. Dacă de peste un secol sinagogile se răspândiseră coexistând cu Marele Templu care era un adevărat simbol, în anul 70 e.n. un adevărat pol al arhitecturii , conștiinței și tradiției ebraice dispărea lăsând un abis de neînlăturat. Numeroși specialiști subliniază pericolul real al dispariției oricărui tip de unitate și coeziune odată cu distrugerea Marelui Templu în interiorul națiunii ebraice și implicit a dispariției acesteia din moment ce era atât de profund atinsă în identitatea și simbolurile proprii. Meritul deosebit în salvarea întregii națiuni i-a revenit lui Iochanan Ben Zachai care a realizat la Iamnia un centru în care supremația rabinismului se afișa în voie , unde se realizau rugăciuni, se fixau ceremonialele sărbătorilor , legile civile , programelor școlare , calendarele anuale iudaice. Autoritatea și responsabilitățile rabinului vor crește considerabil reprezentând pentru evreii din diaspora simbolul supraviețuirii ființei naționale. Aveau responsabilități în plan administrativ și judecătoresc și deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești. Autoritățile romane i-au tolerat tocmai pentru că îi considerau pe rabini un instrument util în menținerea legăturii și contactelor cu populația evreiască. Sub influența școlii de la Iamnia ( Yawne ) s-a afirmat și centrul de școli din orașul Lud unde s-au stabilit importanți învățați.
Aflându-se în grațiile guvernării romane , Agrippa II și Berenice au contribuit la menținerea unei atitudini favorabile evreilor. La trecerea în neființă a lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost adăugată provinciei romane Siria.
Ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor a fost împăratul Domițian ( 81-96 e.n. ). Bilanțul domniei sale a fost dezastruos atât în interior , cât și în afara granițelor , dar și în relația cu evreii. Cunoscuți că au abilități comerciale deosebite, evreii vor fi ținta unor impozite suplimentare , iar nemulțumirea lor s-a materializat prin mai multe revolte și răscoale care au fost prompt reprimate de către armatele romane. Iudaismul și creștinismul nu vor fi încurajate de către Domițian , iar cei care fraternizau cu una dintre aceste religii era aspru pedepsit , un exemplu fiind o rudă a sa , consulul Flavius Clemens , un filoevreu. În timpul domniei lui Domițian , Gamaliel al II-lea a fost cel care coordona activitățile Tribunalului Suprem de la Iamnia. El a reușit să depășească tiparele rigide ale misticii iudaice , având o atitudine de înaltă pricepere și responsabilitate politico-diplomatică. Susținea și studiul culturii eleno-romane și colaborarea cu romanii în administrarea țării . Atitudinea lui mai liberală i-a atras dușmani și sancțiuni , dar în cele din urmă s-a dovedit inspirat și prin călătorii la Damasc și Roma a obținut o relație mai bună în colaborarea cu romanii și unele prevederi privind persecuția evreilor au fost suspendate de către romani.
Dacă până în secolul I e.n. sirienii erau cei care dețineau supremația în privința comerțului din Asia Mică și Orient , fiind bine cunoscuți și de către romani și concurându-i pe greci ,din secolul I e.n. evreii devin o forță economică considerabilă , fiind cunoscuți ca și comercianți desăvârșiți. Însă tot timpul nu numai în secolele următoare , dar și în Evul Mediu , umbra incompatibilității cu sistemul cultural-religios al învingătorilor i-a urmărit și taxat permanent.
Între secolele I î.e.n. – I e.n. tradiția ebraică ne relatează că au existat cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat până la Hillel și Șammai . Descendenții acestor doi sunt cunoscuți sub numele de tanaim într-o succesiune de șase generații deschise de Gamaliel cel Bătrân ( nepotul lui Hillel ) și încheiate de către Iuda-Ha-Nasi.
Caracterul mesianic, pe care l-a avut primul război iudaic , a îndepărtat de la început pe iudeo-creștini de la o eventuală fraternizare cu aspirațiile și acțiunile poporului evreu. Unii dintre iudeo-creștini au părăsit Ierusalimul de la începutul ostilităților creându-și comunități importante la Pella și Kokaba. S-au format și secte iudaizante ca nazareii și ebioniții. I. Rămureanu în a sa „ Istorie a Bisericii Universale” subliniază că majoritatea iudeo-creștinilor care au rămas în Ierusalim au pierit în timpul confruntărilor , iar cei care au supraviețuit s-au împrăștiat. Deși este cunoscută și o revenire a iudeo-creștinilor de tip palestinian în vechea patrie după 70 e.n. , dar după distrugerea Marelui Templu și după răspândirea mesajului lui Pavel ceea ce este cunoscut sub numele de iudeo-creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul palestinian și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii. În aceste două secole ( I î.e.n. – I e.n. ) evreii au trăit cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia.
În perioada imediat următoare dărâmării Templului și luării efective în stăpânire a țării au dat numele provinciei Iudeea și abia ulterior au numit-o Palestina , nume care derivă de la numele unei populații- filistenii.
După anul 70 e.n. pătura superioară saduchee era dispersată și fără putere , iar fariseii se străduiau să țină unitatea în interiorul iudaismului. În acest cadru poate fi înțeleasă și celebra „ blestemare a ereticilor” de către Conciliul de la Iamnia ( Yawne ) introdusă între anii 90-100 e.n. . Rugăciunea condamna și blestema definitiv pe creștini și era rostită de trei ori pe zi , parte componentă a liturghiei , îndepărta pe creștini de sinagogă. Evanghelia lui Ioan amintește și că evreii care văzuseră minunile săvârșite de către Isus nu le mărturiseau sau o făceau în ascuns „ pentru a nu fi excluși din sinagogă”434. Evanghelia după Ioan scrisă către acest sfârșit de secol I e.n. lua atitudine de noua poziție a iudaismului , identificând poporul evreu cu interesele răului și tenebrele lumii.
Hans Kűng susține că excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat persecuțiile evreilor de către creștini ceea ce ne pare evident. Polemica s-a adâncit permanent , fiind cunoscut faptul că evreii susțineau că Isus ar fi fost copilul Mariei și a unui soldat roman- Iosef Pandera.
Marea dramă a anului 70 e.n. a condus la o dublare a contribuției pe care a avut-o diaspora de atunci încolo. Atât diaspora nord-africană , cât și cea babiloniană ( estică ) erau la sfârșitul secolului I e.n. mature și capabile să-și aducă aportul la supraviețuirea națiunii din patria-mamă. Contribuția lor , cât și a diasporei europene va fi subliniată în analiza schimbărilor și evoluțiilor din secolele următoare. De la sfârșitul secolului I e.n. antiiudaismul creștin se intersectează cu antiiudaismul precreștin și va crește în intensitate.
Asasinarea lui Domițian în septembrie 96 e.n. l-a promovat pe tron pe senatorul Marcus Cocceius Nerva în vârsta de 66 de ani . El a dispus emiterea unor ordine prin care se dorea îmbunătățirea situației evreilor . Deosebit de important este că el a dispus desființarea impozitului pe care-l instituise Vespasian( Fiscus iudaicus). Activitatea Academiei de la Iamnia își arăta roadele prin creșterea numărului centrelor școlare și a prosperității comunităților. Noi comunități ca Avziv, Așkelon, Tveria, revitalizau națiunea , iar comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iamnia.
Împăratul Nerva l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus . Stăpânirea romană nu era acceptată nici în secolul II e.n. de către evrei . Sufereau în tăcere și fiind în relații cu toată diaspora evreiască nutreau să se elibereze de sub stăpânirea străină. La fel trebuie semnalat că după anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod exponențial.
Încurajați de problemele financiare ale statului roman și de manevrele militare de mare anvergură la care romanii au fost obligați în afara granițelor împotriva dacilor și a Armeniei și a Regatului Part , însuflețiți de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră din timpul primului război iudaic , evreii din diaspora nord-africană s-au răsculat ( Egipt, Cirenaica , Cipru ) , între anii 115-116 e.n.. Evreii și localnicii egipteni fraternizau împotriva grecilor , celebrul episod fiind relatat de către istoricul Dio Cassius , cele povestite fiind de domeniul incredibilului . El ne spune că atât de bine s-a întipărit reacția evreiască în Cipru încât multă vreme după evenimente dacă un evreu naufragia pe insulă era ucis fără judecată. Dimensiunea atinsă de revoltă a fost maximă solicitându-i lui Traian pe cei mai buni generali. Pentru Egipt și Cirenaica au fost trimiși fie Lucius Quietus, fie Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru un detașament al Legiunii VII Claudia îl avea în frunte pe Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimează mai mult ca sigur exagerat numărul victimelor de ordinul sutelor de mii , dar fie și împătrit ar fi suficient pentru a ilustra dimensiunea evenimentelor. Tot el menționează că populația evreiască a Ciprului a fost nimicită, iar în Egipt celebra sinagogă din Alexandria a fost complet distrusă.
Amploarea pe care o luase revolta necesitase o reprimare brutală, iar apoi în Palestina a fost numit guvernator generalul Lucius Quietus. Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat frâu liber legiunilor pentru a-i domoli pe evrei prin crime și frică. Domnia, altfel salvatoare pentru statul roman , a lui Traian a fost pentru evrei nefastă și traumatizantă. Din afară regii Principatului Adiabene trecuți la iudaism și evreii din diaspora estică au susținut rezistența împotriva stăpânirii romane cu succese notabile , dar fără a putea fi înlăturată însă.
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus. Bun cunoscător al culturii grecești și fiind încurajat de numeroși intelectuali greci , Hadrianus nu și-a început domnia prin persecuții împotriva evreilor . Din anul 127 e.n. însă numeroase școli au fost închise și unele manifestări religioase au fost interzise în Palestina. Este cert că evreii din patria-mamă pregăteau de ani buni un nou război de proporții prin antrenamente și depozitări de materiale de război în locuri ferite sau mai puțin cunoscute și accesibile ( peșteri, tunele ). Evreii nutreu speranța reconstruirii Templului , dar împăratul Hadrian a luat decizia restaurării Ierusalimului , care urma însă să capete forma unui oraș roman sub numele de Colonia Aelia Capitolina. Această intenție imperială , căreia i se adăuga o alta care prevedea interzicerea circumciziei , i-au nemulțumit atât de mult pe evrei , încât aceștia au decis să pornească ceea ce este cunoscut sub numele de cel de-al doilea război iudaic. Chiar dacă în teritoriu staționau două legiuni romane , Dio Cassius confirmă în cartea a LXIX că „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar mulți neevrei au venit în ajutorul lor”.
Rabi Akiva Ben Iosif devenise liderul lor spiritual.Acesta avea o origine modestă , provenind dintr-o familie săracă și analfabetă. Fusese păstor și el însuși analfabet în tinerețe, dar având o inteligență deosebită a devenit la maturitate unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale , reușind și o căsătorie cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului. O personalitate militară în care poporul începuse să-și pună speranțele a fost Simeon Bar Kohba. El va întruchipa un Mesia militar , beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva Ben Iosif. Sprijinul acestuia a fost total , el spunând poporului : „ Acesta este Regele Mesia”. Chiar dacă contrazis de mulți membri ai Sanhedrinului printre care și Rabi Akiva Iohanan Ben Torto , influența de care se bucura Akiva ben Iosif s-a impus bucurându-se de sprijinul poporului. Mobilizarea , organizarea și solidaritatea luptătorilor evrei au fost deosebite. Fuseseră puse în circulație monezi cu inscripția „ Simon Nasi (prinț) al lui Israel” și „ Pentru eliberarea Ierusalimului”. Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și a luptătorilor săi au căpătat dimensiuni de legendă . Aceștia ar fi putut smulge din rădăcini chiar cedrii Libanului , iar Bar Kohba ar fi putut prinde între genunchi bolovanii catapultelor romane.
Revolta declanșată în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană. Romanii aveau unele bănuieli și informații , dar subestimaseră amploarea care a căpătat-o conflictul , anticipând doar un conflict izolat și ușor de gestionat , un conflict care nu ar fi solicitat decât câteva detașamente romane. Relatarea lui Dio Cassius ne confirmă faptul că stăpânirea romană nu era agreată într-un mod deosebit nici de celelalte seminții și că evreii aveau și simpatizanți din rândul celorlalte popoare. Succesele militare ale evreilor au fost surprinzătoare. Tabăra militară centrală a romanilor în care se găsea guvernatorul Tineus Rufus a fost atacată și învinsă. În plus trupele venite din Siria pentru a aduce întăriri n-au făcut nici ele față , această primă etapă a confruntărilor încheindu-se cu un dezastru pentru romani. Ierusalimul fusese eliberat. Mai mult într-un singur an au mai eliberat cincizeci de cetăți și o mie de sate. Amenințarea devenise atât de serioasă pentru armata romană din Palestina încât Tineus Rufus a fost nevoit să solicite printr-un raport trimis împăratului la Roma sprijinirea cu forțe militare proaspete și profesioniste de pe întreg întinsul Imperiului Roman. În consecință în Palestina au fost concentrate legiuni din Britania și de la Dunăre, astfel încât rezistența evreiască avea în față nu mai puțin de douăsprezece legiuni romane. Acționând încet, sistematic , sigur , conducătorii legiunilor romane nu dădeau nicio șansă de izbândă patrioților evrei. Dezbinând și izolând forțele rebele reduseseră rezistența evreiască la doar câteva centre importante.
Unul dintre cei mai buni generali ai Imperiului , învingător al britanilor, Iulius Severus era chemat să învingă și rezistența evreiască. Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar aflat în sud-vestul Ierusalimului. Experiența și numărul mare al trupelor romane avea în față un număr mult mai mic de luptători evrei , entuziaști și patrioți. În urma unor trădări și lupte groazice romanii au intrat în Betar și nu au lăsat nimic viu. Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au ales o moarte eroică în locul umilinței pe care le-ar fi oferit-o robia. Dio Cassius dă în cartea a LXIX o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni , cifră care însumează numărul locuitorilor și a celor care au pierit „din pricina foametei, focului și săbiei. Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”.Tot Dio Cassius confirmă că la încheierea ostilităților în comunicarea sa către Senat , Hadrian nu a folosit formula tradițională: „ Eu și legiunile mele suntem bine”, semn că victoria nu a fost una deloc facilă și că a solicitat armatele romane. Victoria romanilor a aruncat la fel ca și în 70 e.n. numeroși evrei pe piețele de sclavi din Gaza și Hebron , fapt remarcat într-un mod sec inclusiv de Sfântul Ieronim în secolul IV e.n..
Rabi Akiva Ben Iosif împreună cu alți nouă învățați au fost condamnați la moarte , mulți învățați au fugit peste hotare sau s-au retras în peșteri. Există opinii care susțin că în aceste condiții retras într-o peșteră , Rabi Simeon Ben Iohai ar fi scris „ Zoharul” care constituie opera principală a Kabalei , fapt din ce în ce mai puțin susținut în zilele noastre.
Planul lui Hadrian putea fi pus în aplicare , vechilor edificii alăturându-li-se caracteristicile arhitecturii romane. Orașul construit de Hadrian s-a numit Aelia Capitolina . Circumcizia era interzisă , adunările de orice fel erau interzise dacă nu aveau autorizarea autorităților locale și erau obligați să respecte cultul împăratului.
Proclamarea ca împărat a lui Antonius Pius a ușurat situația evreilor . Vechea denumire a Iudeei a fost înlocuită cu Siria Palestina. Cele două războaie iudaice ( din 70 și 135 e.n. ) au distrus statul evreu din antichitate . Evreii au fost dezrădăcinați în număr mare , în așa fel încât în mai multe orașe din Palestina să nu mai existe evrei . Majoritari erau grecii, sirienii , romanii,iar evreii mai dețineau doar în orașele de pe coastă într-o proporție de 50% din totalul populației . După 135 e.n. autoritățile rabinice se mutaseră în orașul Usha , din vestul Galileei , unde în jurul lui Iehuda Ben Ylai se grupau mai mulți învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai și rabi Neemia. Studiul înlocuia sacrificiile din Templu , sistemul de învățământ a fost reorganizat , iar Rabi Shimon Bar Yohai pune bazele altor centre la Tveria și Tzipori. Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Simon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și judecător suprem pe rabi Natan. Era menținută legătura cu instituțiile provinciei romane , dar autoritățile romane îi tolera doar și nu-i recunoștea oficial. Urmăriți și sprijiniți deopotrivă , prin intermediul cărturarilor evrei s-a reușit să se evite situațiile extreme. Antoninus Pius primea evrei în rândul celor mai importanți demnitari , dar cu toată indulgența imperială au mai existat revolte evreiești care au fost reprimate ferm. În zonă erau staționate două legiuni la Ierusalim și în Palestina Syria. Important era însă faptul că chiar după două catastrofe care puteau distruge complet națiunea evreiască , spiritualitatea, cultura și poporul evreiesc supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic atât în Palestina , cât și în diaspora. Sectarismul existent până în secolul I e.n. s-a dizolvat sub marea influență și necesitate pe care o reprezenta iudaismul rabinic.
În timpul domniei lui Marcus Aurelius au fost reluate edictele impuse evreilor în timpul lui Hadrian. Elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 e.n.) a fost artizanul unei deosebit de importante scrieri ebraice – Mișna. Personalitate marcantă la fel ca și soția sa , a mediat dialogul dintre stăpânirea romană și poporul evreu.
Rabi Iuda-Ha-Nasi ( Prințul Iuda ) a fost primul președinte recunoscut de Imperiul Roman , a avut o avere importantă , conducea ca un adevărat conducător civil și militar în Galileea și în sud , fiind un mare sprijinitor al tuturor manifestărilor culturale și a cărturarilor mai nevoiași , menținând o curte cu o gardă proprie și cu un nivel de cultură deosebit de ridicat. Cu el s-a încheiat la începutul secolului III e.n. a șasea generație de cărturari tanaim.
În secolul II e.n. iritarea scriitorilor greci și latini s-a situat la cele mai înalte cote. Unul dintre principalii acuzatori s-a dovedit a fi istoricul Tacit. În cartea a V-a a Istoriilor sale el își exprimă punctul de vedere în privința evreilor. Ne informează că se abțin de la consumul cărnii de porc , că ei consumă pâinea fără fermenți în zilele de post și că se odihnesc în ziua a șaptea încă de la Moise. Confirmă că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor și că „ sunt de o solidaritate încăpățânată , gata oricând să sară în ajutor ; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură ; separați la banchete , cu culcușuri deosebite, , acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femeile străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia , pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual ; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei , lepădarea de patrie și că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără valoare … Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze … Iudeii concep o singură divinitate imaterială : pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă , inimitabilă și indestructibilă. În consecință , în orașele și templele lor nu se află nicio statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor nu le acordă vreo valoare”435.
Tot Tacit subliniază că evreii credeau în „ adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților , și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent , iar oamenii porniți din Iudeea vor stăpâni lumea”436.
Poetul Iuvenal se dovedește și el un bun cunoscător a obiceiurilor și tradițiilor iudaice , ironizându-le cu respect și subliniind în același timp decăderea moravurilor de la Roma în plan social și religios. Găsim în Satirele sale reproșuri ironice și chiar directe în privința încăpătânării cu care evreii își țineau obiceiurile.
Mai puțin cunoscător se dovedește a fi Plutarh când afirmă că porcul este la evrei un animal sfânt pentru că nu-l consumă. Apuleius amintește și el superstiția iudaică, iar Suetoniu face mai multe referiri care-i privește pe evrei. Quintilian spune în „ Arta oratorică”că „ pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte , cum este cel care a creat superstiția iudaică”437 .
Minucius Felix este convins că romanii înving pentru că zeii le sunt favorabili și că zeul evreilor este „ într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”438.
Începând cu secolul II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. În secolul II e.n. exista o imporatntă literatură creștină „ adversus iudaeos” (împotriva evreilor) reflectată în Scrisoarea lui Barnabas , Meliton din Sardes, Tertullian , Hipolit. În scrisoarea lui Barnabas , scrisă între anii 70-132 e.n. de către un autor alexandrin se subliniază că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ și că evreii sunt excluși de la noua moștenire , Vechiul Legământ încetându-și valabilitatea.
Meliton din Sardes se adresa tuturor popoarelor spunându-le că Mântuitorul a fost ucis la Ierusalim și că „ Regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”. Creștinii se străduiau să arate că nu aparțineau poporului evreu , iar Epistola către Diognet subliniază că creștinii „ nu se deosebesc de ceilalți oameni , nici prin locuință , nici prin limbă , nici prin obiceiuri” , creștinismul situându-se către o aliniere spre legile romane și exprimându-și în același timp universalismul.
Tertullian susține în Adversus Iudaeos că grația divină a fost suspendată definitiv poporului evreu și găsește în sinagogile evreilor sursa persecuțiilor creștine ale timpului său.
În prima sa apologie către împăratul Antoninus Pius , Iustin Martirul nuanțează cum au fost împresurați creștinii atât de către romani , cât și de către evrei. El spune că însuși Bar Kochba a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți dacă nu se leapădă de Hristos , în timpul celui de-al doilea război iudaic . Tot el dezvăluie cum pustiirea Iudeei a fost prevestită la fel ca și lucrarea, moartea și umilința lui Isus Hristos( cărțile XLVII-XLVIII, L).
Tot sfântul Iustin Martirul în lucrarea sa „ Dialog cu Trypho” dezbate toate problemele care pustiau și adânceau relația creștinilor și evreilor. Creștinul se apără aici spunând că „ alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o”.
Origen în lucrarea sa „ Împotriva lui Celsus” crede că distrugerea Ierusalimului a fost necesară , exprimându-și convingerea că „ evreii nu-și vor mai găsi situația lor de odinioară” și susținând că orașul unde a pătimit Isus Hristos trebuia distrus din temelii și alții să fie chemați la preafericita alegere a lui Dumnezeu , considerând demonstrată teza planului lui Dumnezeu în ce-i privește pe evrei.
De cealaltă parte iudaismul se afla într-o situație complet incomodă. Trauma suferită în urma celor două mari catastrofe a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări majoritare a poporului evreu. În ciuda tuturor presiunilor și persecuțiilor iudaismul rabinic a dat dovadă de maturitate și responsabilitate în ciuda diferențelor ideologice care-l separa de relațiile lumii înconjurătoare.
Începând cu secolul III e.n evreii au trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în diaspora în lipsa unui stat propriu. Evreii palestinieni se împuținaseră și erau risipiți dorind recunoașterea vechilor drepturi. Iudaismul palestinian care reprezenta doar un simbol al evreilor asupra instituțiilor romane este invocat de către Tertullian când afirmă că „ sinagogile evreilor sunt sursele persecuțiilor” , dar trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a condus la un nou val de persecuții în Palestina , unde unele școli au fost închise , iar numeroși învățați evrei au fost nevoiți să se refugieze spre est unde au întemeiat academii de succes( Sura, Nehardeea) . Dinastia Severilor s-a arătat mai degrabă tolerantă cu evreii. Heliogabal și-a făcut circumcizie, Alexandru Sever venera printre divinități pe Avraam și pe Hristos și se ținea cont la nivel imperial de atitudinea și forța economică iudaică. În prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de amploare împotriva evreilor. Numeroasele probleme separatiste , numeroșii uzurpatori identificau pe evrei ca posibile victime. Odenat a săvârșit jafuri la Nehardeea ( 258 e.n. ) aducând evreilor numeroase victime.
Persecutarea creștinilor de către autoritățile romane a redus semnificativ presiunea asupra evreilor , dar ei nu ieșiseră definitiv din atenția acestora sau a popoarelor conlocuitoare. Poziția creștinilor era una de combatere a iudaismului și a evreilor și o importantă parte a populației Asiei Mici se situa pe aceași poziție.
Scrierile lui Dio Cassius , Herodian nu au fost vădit antievreiești și se găsesc scoase în evidență și virtuțile evreilor. Din reciprocitatea nemiloasă a relației dintre iudaism și creștinism , creștinii au avut în secolul III e.n. numai de pierdut , putându-se spune că o contribuție fie și secundară la concretizarea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Începând cu secolul IV e.n. , în primii ani de domnie a lui Constantin cel Mare , nu se constată o înrăutățire imediată a situației evreilor . Deși nu era un simpatizant al evreilor, Constantin cel Mare a promulgat și unele legi prin care li se întăreau unele privilegii. Constantin cel Mare i-a ales pe creștini mai mult din pragmatism decât din credință , iar resursele financiare ale acestora ,care erau concurate de cele ale evreilor , au fost preferate de politica imperială. Evreii din toate provinciile statului roman puteau să se aștepte la măsuri severe și expropieri. Legile ulterioare fixau pedepse severe și interziceau evreilor să circumcidă sclavi creștini. Numărul evreilor a continuat să crească , la Constantinopol existând chiar un cartier al lor către 442 e.n. . Ostilitățile au căpătat cele mai urâte forme , dar în ciuda tuturor amenințărilor , nu de puține ori concretizate , au existat importante convertiri la iudaism. Ioan Hrisostom este nemulțumit până la isterie și delir deoarece chiar în timpul său unii creștini și iudaizanți participau la serviciul din sinagogă. În timpul domniei lui ,Constantius al II-lea ( 337-361 e.n.) a aplicat multor evrei pedeapsa capitală și elibera sclavii acestora. Constantius a acționat și mai hotărât după 352 e.n. când revolta regelui Patricius din Diocaezarea a fost înăbușită în sânge. Prelungirea noii paradigme instituită de Constantin cel Mare prin fiii săi atrăgea tot mai multe persecuții antievreiești și obligau pe evrei la o reorganizare interioară. Sprijinul diasporei Mesopotamiene s-a dovedit nu de puține ori hotărâtor și sincer pentru evreii din Bizanț.
Domnia lui Iulian Apostatul ( 361-364 e.n.) se anunța una de renaștere pentru evreii din Imperiul Bizantin. Hotărârile lui Iulian Apostatul ne sunt descrise de către Theoderet din Cyr. Acesta istorisește cum Iulian a sprijinit pe evrei împotriva creștinilor. Li se dădea speranțe și în privința reconstruirii Templului . Descrie mai multe minuni care au avut loc în scopul împiedicării lucrărilor. Domnia lui Iulian s-a dovedit a fi ultima mare încercare de a institui vechile obiceiuri romane demonstrând că în a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici și adepți ai vechii lumi romane. Evreii fuseseră sprijiniți de către Iulian în scopul înlăturării cât mai rapide a noii paradigme constantiniene. Nereușita a produs o profundă dezamăgire în rândul evreilor și a condus în cele din urmă la triumful definitiv al creștinismului constantinian.
Împăratul Theodosie cel Mare ( 379-395 e.n.) a ridicat creștinismul ortodox la rangul de religie de stat. Deși severitatea lui Theodosie era bine cunoscută în privința „ereticilor” , el a fost mai degrabă cumpătat în privința evreilor. Politicii imperiale i se suprapuneau acțiunile independente sau locale care aduceau pe moment prejudicii și victime acestora. În urma acestora se întâmpla să intervină ajustarea imperială prin edicte și legi. Politica tolerantă a lui Theodosie I a fost corectată prin amenințări de către Ambrozie din Milano, împăratul fiind nevoit să restrângă lista bunelor intenții în privința evreilor.
În secolul IV e.n. antiiudaismul greco-latin își reduce la maximum atacurile împotriva evreilor , scrierile creștine devenind principala direcție a antiiudaismului. Eusebiu din Caesarea,autor al Vieții lui Constantin cel Mare și a Istoriei eclesiastice , făcea răspunzător poporul evreu de răstignirea lui Isus Hristos , condamnându-i definitiv. Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a adresat cele mai furibunde acuze evreilor. Pe un ton de-a dreptul delirant el desființează pur și simplu tot ceea ce reprezintă simbol evreiesc. Cele opt omilii ale sale sunt de-a dreptul incredibile chiar și pentru un creștin. Sinagogile sunt asemuite locuințelor de demoni împreună cu sufletele iudeilor, le reproșează neiertător răstignirea lui Isus Hristos și își asigură sprijinul statului bizantin pe care-l îndreaptă împotriva evreilor folosindu-se de credință și patriotism. La el găsim cel mai elaborat și delirant atac dintre scrierile Sfinților Părinți adresat evreilor.
Sfântul Ieronim ( 342-420 e.n.) deși a fost ostil evreilor din centrul său monahal de la Ierusalim, a recunoscut că evreii trăiau în sărăcie și mizerie
Într-un mod asemănător Sfântului Ioan Gură de Aur , Grigorie de Nyssa a lansat și el numeroase acuze evreilor. „Ucigași ai Domnului”, „asasini de profeți”, „figuranți ai diavolului”, „ sanhedrin de demoni”, „rasă de vipere” sunt doar câteva dintre gravele acuze aduse poporului evreu.
Sfântul Augustin , continuatorul literaturii creștine de limbă latină s-a situat pe o poziție mai puțin ostilă față de poporul evreu , poziție care caracteriza Occidentul întreg care era preocupat mai degrabă de problema germanică decât de prigonirea evreilor . Biserica occidentală s-a dovedit în aceste secole mai degrabă tolerantă , fiind influențată pe mai departe de atitudinea Sfântului Augustin . Deși în „ Tractatus adversus Iudaeos” el își argumentează poziția antievreiască , nu îndeamnă la acte necugetate , ci sfătuiește la toleranță , spunând că și evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu .
După incendierea unei sinagogi în 388 e.n. la Callinicum de către creștinii instigați de episcopul local, Theodosie I ordona reconstruirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor , dar Ambrozie de Milano a intervenit și prin numeroase amenințări adresate împăratului a obținut abrogarea ordinului. Se demonstra cât de influentă era Biserica în Imperiul Bizantin și cât de periculoase puteau fi pentru evrei acțiunile creștinilor.
În secolul IV e.n. în Palestina și în Regatul Part unde în secolele IV-V e.n. evreii aveau o largă libertate și autonomie , s-a inițiat și finalizat Talmudul din Ierusalim și Talmudul Babilonian. De o importanță majoră aceste două lucrări vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și înțelepciunii și civilizației evreiești.
La Alexandria în anul 415 e.n. sub influența episcopului local Chiril al Alexandriei situația evreilor s-a înrăutățit , fiind alungați. „ Respingerea lui Israel” de către Dumnezeu se regășește și la Theodoret din Cyr.
Observăm că de la Antoninus Caracalla (212 e.n.) când și evreii deveniseră cetățeni romani și până la Constantin cel Mare nu a apărut niciun statut codificat vizând iudaismul , iar în 438 e.n. Codexul Theodosian al lui Theodosie II recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor , dar interzicea căsătoriile cu creștinii , interzicea sclavii creștini , prozelitismul și-i excludea din funcțiile publice și militare.
Intrarea în vigoare a Codexului Iustinian a constituit un nou pas important în relațiile statului bizantin cu evreii. Codul ,alături de edictele legislative Novelles , aducea restricții noi: mărturia unui evreu era respinsă în justiție împotriva creștinilor , profesia de avocat era interzisă. În majoritatea cazurilor în spatele deteriorării statutului evreilor se găseau episcopii creștini care prin influența lor obțineau hotărâri imperiale împotriva evreilor.
În Occident atitudinea Bisericii a fost mai tolerantă în privința evreilor și din cauza amenințărilor pe care le reprezentau popoarele migratoare. Concepției Sfântului Augustin , mai moderată , deși acuzatoare , i s-a aliniat întreaga atitudine occidentală până la papa Grigore cel Mare ( 590-604 ). Acest papă este autorul a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei prin care se situează pe aceași poziție cu principiile Codexului Theodosian. După el în statele pontificale și în regatele creștine din Occident s-a procedat la numeroase violențe împotriva evreilor.
De cealaltă parte , deși într-o poziție incomodă, nici evreii nu s-au lăsat mai prejos. Constituind o forță economică și intelectuală de care în ciuda tuturor persecuțiilor societatea în care trăiau nu se putea lipsi , ei au răspuns prin câteva răscoale în Palestina , prin sprijinul diasporei din regatul part și prin restricțiile severe privind ajutorarea creștinilor. Răzmerițele stradale avându-i ca autori pe evrei au existat și ele , dar nu au avut niciodată succese notabile , atrăgând mai degrabă pagube și mai mari tuturor evreilor. Putem constata că între secolele IV-VI e.n. în Imperiul Bizantin atitudinea Bisericii față de evrei , după cum am mai subliniat , a avut tendința de a influența , apoi de a impune și chiar de a se substitui , în elaborarea noului statut al evreilor , atitudinii mai moderate a statului bizantin.
Antiiudaismul creștin nu poate fi definit în toată complexitatea lui decât dacă ținem seama alături de ostilitatea „ideologică” și de caracterul ( ostilitatea) popular al acestuia. Având rădăcini mult mai vechi ( încă din perioada elenistică) acest antiiudaism s-a manifestat și în secolele creștine , atât la creștini , cât și la celelalte popoare ale Asiei Mici. În rândul norodului cunoștințele despre evrei erau inexacte , uneori inexistente și orice zvon ( în marea majoritate negative) erau repede amplificate. Antiiudaismul popular creștin a preluat din zestrea păgână și apoi s-a lăsat nu de puține ori influențat ( dar a și influențat ) de atitudinea Bisericii. Erau priviți ca un popor conspirativ, ucigător de Dumnezeu și deci în părtășie cu Diavolul , erau bănuiți de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere , practicile și obiceiurile lor religioase erau eronat înțelese și ca întotdeauna nu li se ierta faptul că se considerau poporul ales. În toată această confuzie , așa cum am mai subliniat , din rândurile celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând ( de puține ori incult) se izbea zi de zi , existau chiar și în timpul de glorie a creștinismului numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau etniile Bizanțului . Acestora le adresa spre exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur mai puțin creștineștile amenințări , alături de furibundele acuze aduse evreilor. Confuzia sau necunoștința poate scuza o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă , dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o cunoaștere excelentă a învățăturilor ebraice tocmai pentru a o incrimina , ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană , cu atât mai mult pentru un creștin , chiar dacă anticreștinismul ebraic a precedat antiiudaismul creștin .
În patria-mamă populația evreiască dispersată și împuținată continua să-și mențină valoarea de simbol pentru întreaga evreime , în timp ce diaspora evreiască mai numeroasă și influentă în aceste secole ca niciodată, reușise să își asume rolul de frunte în gestionarea destinului evreiesc. De o importanță deloc de neglijat diaspora evreiască a fost de numeroase ori ținta uneori unică a atacurilor Bisericii și a statului sau a populației , câteodată într-un mod motivat. În Asia Mică evreii de la început au fost într-o situație complet disproporționată și neajutorată spre deosebire de celelalte regiuni în care locuiau evrei. În Europa au existat evrei atât în Peninsula Balcanică , Peninsula Hispanică și Italia , cât și în est sau în unele orașe din Germania.
Închiderea unor școli în Palestina după trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi a condus la plecarea unor mari învățați evrei spre est. Discipol al lui Iuda-Ha-Nasi , Aba Arika a întemeiat faimoasa școală de la Sura. Alături de aceasta a început să mai funcționeze și la Pumbedita și Nahardeea , studiindu-se cu multă pasiune. Mar Samuel lansa expresia „Legea statului e lege” ca punct de plecare pentru legea civilă evreiască. Dinastia Sasanidă s-a instalat aducând câțiva ani de persecuții asupra evreilor , dar această politică a fost repede abandonată. Au urmat două secole de libertate pentru evreii din Regatul Part , perioadă în care autoritatea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor. Umbra amenințătoare a unor potențiale persecuții a planat asupra lor în toată această perioadă. Fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai și a rivalului său halahic Raba ( 299-352 e.n.) care a fost un adevărat model al genului babilonian. Redactarea tradițiilor și a doctrinelor transmise oral a fost realizată de către Rabi Ași ( decedat 427) , șef al Academiei de la Sura. El a fost continuat de succesorii săi , mai ales de Rabina II , ultimul amoraim care a predat Tora pe baza transmisiei orale . După elaborarea Talmudului Babilonian putea fi considerată încheiată , dar definitivarea lui a coincis cu noi persecuții în Regatul Part la fel ca și în cazul evreilor din Palestina cu ocazia redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim . Relațiile „metropolă”-diaspora babiloniană erau reduse considerabil , regii persani procedând la convertirea forțată și la scoaterea iudaismului în afara legii.
Iezdedgerd II ( 438-457 e.n.) și fiul său Firuz ( 459-486 e.n.) și-au menținut persecuțiile și asupra evreilor . Academiile de la Sura și Pumbedita au fost închise. La începutul secolului VI e.n. în timpul lui Mazdak persecuțiile au fost intense , doar după execuția lui evreii simțindu-se mai liber , iar școlile lor și-au reluat activitatea. Diaspora evreiască babiloniană rămânea cea mai mare concentrare evreiască , credința iudaică păstrându-se în ciuda persecuțiilor. Evreii din patria-mamă au înțeles nu de puține ori într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene , iar evreii babilonieni nu au contestat niciodată supremația Ierusalimului în plan spiritual.
Alte regiuni au fost și ele de timpuriu colonizate de către evrei , dar consistența sau aportul lor a fost mai redus. În Yemenul arab de sud , țara legendarei regine Saba , între secolele IV-VI e.n. a existat un regat evreiesc – Himjar care va fi distrus în 525 e.n. de către Etiopia creștină cu sprijinul împăratului Iustinian. Inclusiv în Arabia centrală evreii au prosperat până către secolul VII e.n. conviețuind cu arabii. Convertirea Regatului Khazar în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică rămâne impresionantă până în zilele noastre . În Occident persecuțiile au început după secolul VII e.n. , abia după papa Grigore cel Mare , dar se vor menține pe durata întregului Ev Mediu.
Arta ebraică s-a îndepărtat din secolul III e.n. de poruncile privitoare la reprezentările umane și animaliere. Simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe , alături de cele vegetale, devin comune și putem discuta de o artă ebraică care s-a îndepărtat suficient de porunca biblică , dar care odată eliberată de litera legii divine erupe cu o forță deosebită în manifestare prin culori și prin bogăția temelor abordate.
În opinia lui G. Sed-Rajna sinagogile din Israel pot fi clasificate din punct de vedere cronologic și topografic în trei mari tipuri: secolul II-III e.n. în Galileea și pe înălțimile Golan, cu plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi și acces pe a patra latură orientată spre Ierusalim( Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). Al doilea tip este cel corespunzător secolului IV-V e.n. , în Iudeea , cu intrarea spre alt zid decât cel îndreptat spre Ierusalim , exemple fiind găsite la Susiya și Esthlemoa. Al treilea tip aparține secolului V-VI e.n. , cu plan basilical , intrare pe latura opusă Ierusalimului și cu o absidă pentru Chivotul cu sulurile Torei ( la Beth-Alpha).
Arheologia întărește opiniile cercetătorilor. Săpăturile arheologice intensificate în ultimele decenii au scos la lumină sinagogi din Israel , Siria , nordul Africii sau în Europa, iar în Irak arheologii evrei doar au putut intra în posesia informațiilor primite , neputând cereceta acolo. Definitorii pentru evoluția sinagogală prin descoperiri arheologice sunt sinagogile de la Tiberias ( sec. IV e.n.) cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe , de la Capernaum unde sinagoga de sec. II-III e.n. este suprapusă peste una mai veche . Impresionantă este sinagoga de la Dura-Europos datată 245 e.n. , deosebit de bogată în inscripții în limba aramaică , greacă , pehlevi-partă și fâșii de pergament pictate. Odată cu expansiunea arabă arta evreiască de tip Dura-Europos a suferit un eșec deosebit.
Putem constata în această perioadă ( sec. I î.e.n. -VI e.n.) că poporul evreu a fost unul dintre popoarele culte ale lumii civilizate , că era un popor conștient de vechimea tradițiilor și civilizației ebraice și considerându-se un popor ales acționau în consecință . Îl putem privi ca pe un popor care după ce a fost învins și inclus în lumea romană a ținut la conservarea valorilor proprii în ciuda suferințelor de care au avut parte. Aveau ambiții pe care numai un popor cu o tradiție veche și cu o mentalitate de învingător o au, iar tocmai credința lor le oferea convingerea că vor învinge în cele din urmă. Găsim în interiorul credinței lor toate elementele care au promovat poporul roman în poziția de învingător și constructor al unui imperiu tricontinental cu marea deosebire că credința romanilor era una politeistă. Credința iudaică le promitea un Mesia pe care poporul evreu nu l-au putut înțelege decât ca unul militar , regal sau de Mare Preot , sau toate la un loc , ceva în genul lui Augustus , care să-i conducă la victoria deplină asupra tuturor neamurilor și la stăpânirea asupra acestora și mai puțin sau deloc ca pe un Mesia spiritual. În spiritul acestei credințe și-au atras de timpuriu numeroși opozanți , fiind priviți ca o amenințare mai mult ideologică și păstrând proporțiile putem privi spre ei ca la un imperiu la scară redusă și în devenire care avea la bază nu politeismul greco-roman , ci monoteismul iudaic și asta din interiorul organizației statale romane. Găsim un mod de organizare , de educație și o politică socială care a servit ca model peste secole atât grecilor , cât și romanilor , până în zilele noastre . Protecția socială ebraică era extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale inspirând celelalte popoare culte. Modul în care era propusă și realizată justiția ebraică , deși perfectibilă, a condus la o reflectare a celorlalte popoare , iar statutul lor de mari comercianți i-a plasat nu de puține ori în atenția politicii imperiale și uneori în grațiile acesteia. În ciuda persecuțiilor , capacitățile lor intelectuale , deprinderile și preocupările lor i-au scos în evidență , nu de puține ori au atras atenția și chiar și atunci când erau în dizgrație deveniseră indispensabili . Mult timp au constituit cea mai activă și disciplinată populație a Orientului și nu numai, cu efecte benefice pentru statul roman , constituind chiar o alternativă serioasă pentru politica imperială. Conștientizând că toate valorile lor sunt ignorate și batjocorite într-un mod sistematic au organizat cele două războaie iudeo-romane în urma cărora cu toate greutățile victoria a revenit marilor stăpâni ai lumii de atunci și statul evreu antic a fost definitiv distrus , națiunea evreiască mai supraviețuind prin iudaismul rabinic și prin sprijinul diasporei evreiești . Deveniți o țintă predilectă a autorităților , grecilor și sirienilor s-au aflat într-o situație dificilă de-a lungul mai multor secole. Intelectualitatea greacă a fost preferată celei evreiești romanilor , nefiind apreciată niciodată la justa ei valoare . Vitalitatea acestei națiuni surprinde prin realizări și cultură , alfabetizarea fiind extinsă aproape la nivelul întregii populații indiferent de pregătire sau profesie.Au fost de-a lungul atâtor secole poporul care a avut o profundă înclinație umanistă și care a persistat în credință.
Nu putem aprecia decât la superlativ genialitatea și creativitatea poporului evreu care a erupt spre exterior atrăgându-și numeroși simpatizanți. Frumusețea culturii și civilizației lor s-a imprimat atât de mult în propria conștiință încât chiar și cele mai vitrege timpuri sau depărtarea de patria-mamă nu au fost în măsură să-i îndepărteze de aceasta. Credem că numai o națiune mare și deosebită putea avea asemenea realizări și ambiții și că contribuția lor încă din zorile civilizației până în zilele noastre sunt inestimabile și benefice pentru întreaga umanitate . Ne exprimăm convingerea că această lucrare contribuie ,fie și în parte la , la reflectarea unei raze de lumină spre această perioadă zbuciumată din existența și devenirea poporului evreu prin fațetele prin care ne-am străduit să expunem în aceste rânduri și capitole identitatea evreiască.
CONCLUSIONS
The important papers of ancient history which have been published in the last 2 centuries accentuate (inevitably) the beautiful culture of ancient Israel. With great care we dared to try to capture in this text the main traits of hebrew culture and civilization with a great consideration to the splendid accomplishments of this tried nation of the Orient. Altough the glory period of ancient Israel took place long before (at the end of the second millenium and the beginning of the first millenium BC) our attention was focused on the hebrew civilisation during the roman period. The course of events (rich, long and not to be neglected) has necessitated enthusiasm through the multitude of aspects on which we permitted ourselves to reflect along this thesis. Having certainties, not pretending to discuss thorougly such a vast subject, I tried to picture as documented as possible and be neutral this splendid and stormy on the same time „adventure” of the jewish people on the roman and proto-byzantine periods and which gave birthto so many passions and speculations until our days. With such great responsability, to such a sensitive subject which must be treated with so much care, I cannot explain this essay other than through a great attraction to the hebrew culture and civilization even from my childhood and through my wish of presenting as detailed as possible to the tragedies, hopes and joys lived by the jewish people along this period. Never above times we could observe with ease how the existence of this people is not to take lightly and their attitude, altough sometimes exagerrated, was in a great proportion justified. From any point of view we would look at things we observe that the „star” of geniality has smiled upon them but also pointing out that they created a reputation that not seldom brought them unpleasant situations. Their particularities made them stand out and their their pretentions which often were interpreted as insulting even by the cult people of the old world. Their expectancies gave birth to different experiences, manifestations and beliefs and if some of these things together manage to separate them sometimes by creating internal fevres their destiny (as their faith) was inseparable the same, as we'll see in the next pages.
The beginning of a consistent implication of romans on diplomatical and political problems of the Small Asia and which concerned directly the jews took place in 161 B.C when an alliance treaty with Rome was signed and the „hasmonee” family was granted the right of governing family of an independent state. Simon Macabeus (143-135 BC) obtains the renewal of alliance with Rome, strengthening his kingdom and isolating even more the Kingdom of Syrian. Later, Pompeius Trogus was saying: „Getting rid of Demetrius, the jews conquered romans friendship and obtained freedom from them, as in that time Rome was distributing with magnanimity foreign goods”. The judeo-roman relations were starting in a happy note through alliances and friendly guarantees.
In the next century (I BC) the rapport of forces from the entire Neat East has modified in an unbelievable mode. Rome, although was having numerous internal problems had managed to subdue the peoples of Neat Asia and on a victorious elan was defeating around 61 BC all the resistance from this side of the world. Pompei's campain aimed mostly against Mithryades had as a consequence the roman interfeering on internal affairs of Judeea.
Scaurus, Pompei's representative had the mission of mediating between Aristobul II and Hirkan II which were engaged in a full fratricidal war. The pleaders sent by both were meant to buy the good will and protection of Pompei. The gifts of Aristobul II were liked more (a golden grape made by Alexander as an ornament for the Great Temple). The arab king Aretas who was sieging Jerusalem had to pull back at roman requests, Aristobul II pursuing retreating Aretas and defeating them once and for all in 61 BC.
The great roman general was seing in the conflict between the two brothers the chance to sway the israelian territories and invited them both to negotiations in Damascus. Hyrkan II was insisting on his right as a first born while Aristobul II was insisting on his brother lack of knowledge on kingdom's problems. At Damascus there was a third party who wished to abolish the regality and to restore the old teocratic regime. Incling more to Hyrkan II, who seemed more suited and more malleable for the role of Rome protege, Pompei has attracted Aristobul II's suspicion who by running has retreated to the powerful fortress of Alexandrium. Enforced to surrender at Alexandrium, Aristobul II was let to head to Jerusalem where he gathered an army against the romans. The death of Mithriades has easen a lot the mission and operations of Pompei in the Orient. The capture of Aristobull II has strengthen the will of jewish patriots who withdraw on the Temple of the Mountain, the fortress being surrendered to Pompei by a peace desiring jewish party. To overcome the resistance of those decided to fight Pompei has arranged for a full scale siege. He has brought war machines from Tyr and with all the miltitary skill of romans the seige was taking too long. A detail known by Pompei proved decisive on ending the conglict with roman victory. The jewish fighters were respecting their ancient beliefs and were not allowed to fight on Saturday unelss during extreme danger but they could not avoid that as the romans were not respecting their jewish traditions. The hebrew resistance lasted three months after which on a Sabat day the romans led by Sulla's son were penetrating through the wall protecting the jewish fighters. The emotional descriptions even of roman authors tell that even in spite of danger the priests continued the divine ritual, being slain one in a row at duty. It's assumed that twelve thousands people were slaughtered. Pompei's hopes were ruined by the reality that revealed a temple without huge wealth and the Saint of the Saints was more modest and respectable than extravagant and pretentious. Pompei could start the establishment of roman leadership in Judeea with a status of independent state under roman protectorate. Therefore the year 63 BC proved ill-fated for the jews and in 61 BC the great roman general was triumphal entering Rome bringing with him as hostages lots of asian princes and some more jewish leaders (Aristobul, Antigon and his daughters and Asvalom). Along the existing part of jewish aristocracy in Rome from these captives the jewish community from the Italic Peninsula will be formed.
In the next years Hyrkan II title of Great Priest and of prince aided by Antipator, both under the supervision of roman governor, the proconsul of Syria which between 57-55 BC was Gabinius. In important positions of Judeea were constantly named people devoted to romans and between the jewish people has been permanently encouraged a state of discontent which sparked often as conflicts fueled by the internal fights of the aristocratic jewish families.
The internal problems of Roman Republic caused by the triumvirate and its consequences have allowed the jews to negociate. To be noted that general Crassus on his way to Asia on his celebre campaine has halted on Jerusalem where he thought appropriate to rob all the objects from the Temple and a large sum of money. This action considered by the jews unforgivable made the jewish leaders to definetevly orientate on supporting Caesar. Later Antipater will help caesar in the north-african campaign. The help will consist even on soldiers (3000). Apreciating the gesture of Antipater Caesar will name him etnarh of Judeea, will save him from taxes and grant him roman citizenship. The charity of Caesar towards jews materialised through a great support and its death throw in a sincere mourning the jews and their foreign community as the roman historic Suetoniu has confessed.
In the next years 43-40 BC both Irod and Antigon knew how to depass the obedience towards Caesar and had the chance to earn the good will of the new ruler. Irod has managed to repel all the attempts of Antigon and entered in Jerusalem receiving as assurance from the Great Priest Hyrkan his daughter as a fiance.
In the year 40 BC Antigon who has benefited the part kingdom's help who was interested in this region has initiated a vast campain whose result was the arrests of Hyrkan the second and Phasael, but Irod managed to run to petra with the help of arabs. Showing no mercy the part generals disposed the mutilation of Hyrkan II (cutting of ears) an Phasael suspecting he's going to be executed commited suicide. Antigon was becoming an independent ruler in 40 BC. During his short ruling Antigon failed to make himself understood by the people and atough pursuing the interests of saduchei that has not manifested. In this fight against the clock Antigon proved unable to manage the situation. The spring of 37 BC brought in front of Jerusalem the troops of Irod sustained by the roman legions in all about 100000 soldiers. Semaia and Abtalion were suggesting surrender but those under siege were preparing to resist. The roman assaults gave them no chances and the romans entered in the city ready to massacre the population, being calmed down only by Irod. While Irod had been assuring the title of legitime heir of the hasmonee crown the life of Antigon ended in Antiohia on behalf of Antoniu's orders. The ruling of Irod dind't have, as many have observed, neither a theocratic basis nor a national one. Brought to the throne by the romans he didn't had neither farisei nor the saduchei's support. Tens of remarkable people of Jerusalem have been executed during the first period of his ruling. The same happened in Sanhedryn of this treatment escaping only Semaia and Abtalion. To maintain his throne he needed a dictatorship and tight security and in this respect he proved ingenious. To his cruelty felt as victims Hyrkan II and his daugther Alexandra, Aristobul III and his wife Miriam and then even the sons he had with her: Aristobul IV and Alexander. Altough initially he supported Marc Antoniu he knew to obtain the good will of Octavian. With roman support and seen as a puppet king of Rome, Irod will know to keep hisindividuality and wil pay attention to internal dangers or the threats of the Part kingdom.
Although not popular along his ruling Irod had some great accomplishments. He built many cities, a commercial port – Caesarea, royal palaces and fortresses and he renovated the Temple of Jerusalem. Although he has been accused of lack of vision in national area he supported the population during drought and gave several tax brakes. Also towards the end of his ruling took place the famed moment of Jesus birth and the massacre of babies which accentuates once again his obsession and lust for power along with the fear of losing it of an old king, physically and mentally ill, full of remorse. From the Gospels we can see the liaisons between the Jewish people and the Middle East.
The successors of Irod the Great were Archelau, the older son who ruled with royal title the middle Judea, Samaria and Idumeea and Galilee and Pereea with the tetrarhy title enter under the rule of Transjordan. Newly crowned Archelau was confronted with numerous popular discontents that accumulated during the ruling of Irod the Great. The popular riot during the Pesah holiday could not be stopped without a regrettable massacre in which 3000 people lost their lives. The riot expanded throughout the rest of the cities and concerned the roman protectorate. Obliged to go to Rome for confirmation Archelau had to let Sabinus rule the country as a governor with special powers who incited even more the spirits trough robbing of the Royal Palace. In Galillea the riot of Iehuda the Galilean was shaping, at Emaus the jews had destroyed a roman cohort, at Jerihon Simeon, ex close friend of Irod the great, proclaimed himself king, Sabinus was under siege in Jerusalem and only Varrus the governor of Syria could spoil the Jews plans. He has entered with armies in Judeea taking the most severe measures against the Jew insurgents. Meanwhile at Rome Archelau's mission had an important position trough a democratic and theocratic orientation. Only the historic Nicolaus Damaschinul who supported Archelau managed to convince Octavian Augustus. In the end the will of Irod the Great was recognised by the emperor and applied. Archelau proved as insensitive as his father towards Judaic traditions and the great problems of the Jewish people. A jewish delegation reached the emperor in Rome and presented the great problems facing the jews and Archelau lack of interest. Emperor's decision was to summon Archelau to Rome and communicate him his dismissal and forcing him to an exile in Galia in the year 6 AD. Archelau's brother, Herodes Antipa has governed Judeea and Pereea between 4 BC – 39 AD building the city of Tiberiada in honour of emperor Tiberiu and facing several riots and eventually be dismissed by emperor Claudiu and sent to exile in Galia.
Philippus (4BC- 34 AD) governed Tranjordan proving peaceful and prudent during his ruling. After his death his provinces and Judeea were incorporated in the roman province of Syria.
The dismissal of Archelau led to the transformation of Judeea in imperial province, but Sahedryn remained the main juridic forum. The roman procurator was in the residence of Caesarea. As first procurator was named Coponius. Even from the start of his procuratorate a military organization was formed with a national-religious orientation: the zealot party. Opposed to frequent changes of procurators during Octavian Augustus was the stable orientation of Tiberius who supported Valerius Gratus 11 years (15-26 AD). The next procurator was Pilat from Pont (26-36 AD). People's discontents was permanently fueled by the lack of skill, indifference or greed of procurators interested in a fast enrichment and ignornat and insensitive of problems and traditions of the jewish people. Along with the death of Philippus all the jewish provinces were exchanging their roman protectorate status to a direct ruling which was big hit to jewish people pride and national-religious feelings.
One of Aritobul's sons (the son of Irod and Miriam) had a special destiny. At the age of only 6 he was on Rome to receive his education after his father had been executed. His eccentric inclinations brought him lots of debts, forcing him to ask his uncle Irod Antipa a job in his kingdom. A precipitate return to Italy brought him close to young Caius Caligula and bringing the attention of emperor Tiberius who disposed the incarceration of Agrippa, but Tiberius death changed in good the destiny of Agrippa. He is freed at once and the new emperor Caius Caligula grants him the administration of Philipos tetrarhy and then sending Irod Antipa and his wife Herodiada in exile in Galia (39 AD) offer Galileea and Pereea to Agrippa reconstructing Judeea as it was during the rule of Irod the Great. Agrippa I proved skillful in ruling oh his kingdom and manage to abandon his old shameful habits and becoming a king that respected the jewish traditions and religious habits. His relationship with the people proved to be an excellent one. Several authors have emphasized Agrippa's essays to create an alliance of the main vassals of Rome around his borders and initiated the reinforcement of Jerusalem walls actions sanctioned in the end by the governor of Syria. During Agrippa I's ruling took place also the passage to jewish beliefs of Izates, the king of Adiaben, of his mother Helen and all of his relatives. Agrippa I took advantage of his good relations with the emperor Caligula and has intervened several times supporting his people contributing to stop the prosecution especially of alexandrin jews but also the rest of jewish foreign community. After only 7 years of ruling the king Agrippa I died in complete maturity and intelectual and diplomatic experience at only 54 years. His great accomplishments offer the jew people a last period of prosperity and the great merit of Agrippa I was to know how to use his good relations with Caligula and then with Claudius for the advantage of his people. The short glory of jewish people from the Agripa I ruling was quickly replaced by the suspicions of Roman people, Judeea and the border provinces been assigned to a procurator. This period between 44-66 AD is known as the last roman procurators period.
The jewish people autonomy was therefore canceled only the right to name the First Priest being kept.
The first of this second series of procurators has been Cupidus Fadus who from the beginning has surpassed his attributions. Only a jewish mission sent by Agrippa II to emperor has ease the decisions of procurator against the people.
The second procurator was the nephew of philosopher Philo from Alexandria, Tiberius Alexander, became servant of Rome, completely broken from the jewish people and Hebrew religion. Between 46-48 AD Tiberius Alexander took seriously his job being ruthless against those who were disobedient. Later he was named prefect of Alexandria.
Between 48-52 Cummanus was procurator. In his lack of respect for the jewish traditions and holidays he took many decisions which ofetnly made thousands of victims and stirred more the spirits of jews. In the end a jewish mission to Rome head by the Great Priest Ionatan managed to impose Judeea's point of view : Felix Antonius (52-60 AD) . But soon Felix Antonius proved even less merciful towards the people and more insensible to religion aspiration of those he governed. To merciless attitude of the procurator was added the unrest of the people and their harmed dignity. The zealots were in full action and had the support and respect of the people. Some of them – the radicals – separated and were known under the name of sicari (sicca – dagger in Latin). These acted on different occasions or ceremonies in the crowd from where they pulled out daggers from underneath their clothes and killed important peoples. One of the most influent of their victims was the Great Priest Jonathan. To a ruthless administration a even more ruthless one succeeded between 60-63 AD, that of Festus. The distance between the pats grew larger and the extremists were becoming more active and popular.
In the year 53 AD emperor Claudius offered the tetrarhy of Phillipus to Agrippa II, and then Nero has offered him parts of Perea and Galileea. In Judeea he had the title of ruler without a kingdom. He supported the development and reconstruction of Jerusalem and built a control tower from which he could see how the divine service in the Temple and that has annoyed the people and the priests. In the end the conflict was resolved by the emepror Nero influenced in his decision by his wife Popeea, a hebrew religion sympathizer.
The procurator Festus was replaced by Albinus (62-64 AD) who didn't make a difference comapred to his predecessors, proceeding to pursuance and arrest of sicars. Flavius Iosephus said about him that “ there was no malice not done”.
The last procurator was Gesius Florus (64-66 AD) and has contributed through all his actions to the first judaic war, unknowing to manage his relations with the people and acting as those before him in the last two decades. In exploitation of the people he established relations even with the sicars. The historian Tacit informs us that “ the patience of the people kept until Florus” and continues “under his rule the war started”.
Until the start of the first judaic war there are numerous aspects worth considering about the hebrew existence and becoming from the Pompei's campaign until the seventh decade of the first century AD. The jewish religion has become from the start defining for this people and around it gravitated the economic, political and social life and the cult and popular thinking. Beyond the old judaic period (the period of patriarh, of the exodus and prophets, today archaeologically confirmed), the age of Macabeis which has as a dominant trait the victory of jewish nationalism and the maintain of independence has gave a new momentum to perpetuation and development of judaism in Israel. From inside, starting with this age of Macabeis, two big sects appear: the one of saduchei and the one of farisei. Along them the disputes will be so big that over 20 religious sects will shape and gravitate around the hebrew idea, grow fogging even more the clouded atmosphere of the inside of hebrew society. The rise of synagogue role in communities marked this period, the Great Temple importance being maintained until its destruction.
Hebrew litterature was able to impress even the most insensitive ones or the worst enemies. The oldest texts of esenien community from Qumran are dated almost unanimously around 250 BC. The ptolemic mastery in Judeea reflected through the appearance of two new literary productions of the hebrew literature: Song of the songs and Ecclesiast. The roman rule was in measure to disassemble the whole jewish nation and every one of the jewish social classes acting from the opposition managed to create a notable literature. Two great erudite men have putted the foundations of cult fariseic traditions, their teachings being well received by the people. Semaia and Abtalion had the ruling of fariseic Sanhedryn, being followed by two other great erudite men Hillel and Sammai. Hillel is regarded by the Talmud tradition as the reformer as Ezra, also come from Babilon, his thinking making a mark on future evolution of judaism. More rigorous than him was the other great erudite fariseic man Sammai. The different attitudes of the two wise mens led to the birth of two schools: Hillel's and Sammai's. The hebrew literature of the first century BC distinguishes the imitations of “Psalms” and the book of “Daniel” which got lost being included in “aprocrife”.
“The psalms of Solomon” have as a probable author also a fariseu because there are presented the roman ruling and are evidenced the unhealthy saducee customs . The author was hoping for the restoration of theocracy and royalty.
The book “Henoch” is an apocalyptic one appeared in this period with a esenian origin and with a powerfull antisaducenian orientation. The symbolism and angelology appear as having esenian origin while other ideas possibly even the moral being fariseic. The book of “Jubilees” belongs to the creations of this period and presents the biblical episodes of Creation and The exit. The unknown author of the period is thoght to be a fariseu of the period. The book was kept in a Ethiopian and Greek translation but the original was written in hebrew.
The majority of authors and specialists considered that the literature of this period even if inferior to the books of classical period have their note of originality through which the epoch and its religious unrest of that age of Israel is reflected.
To the famous ”sybiline book” of elenised world some jew scholars from the foreign communities have added the jewish variant of “the sybiline book” in which Sable or Sambethe gave a meaning to the past and future of the whole world from the jewish monotheistic point of view. If the “sybiline books” were adressing the elenised world and predicted its future in the same period a work under the name of “wisdom of Solomon” appeared to show the wrong path on which those elenised jews have stepped and who were “without God” and agreed to elenistic philosophy.
Born around 20 BC Philon from Alexandria is appreciated as the greatest jewish writer in greek. He descended from a noble family come from Israel in Alexandria. His roman citizenship was common to the member of his family. He is the one who managed to synthesize the jewish thinking and put in consent with reason. His writings have influenced the Christian thinking even starting with the Evanghelia of Joan where some influences could be spotted and then in Clement, Origen but also it is considered that he contributed to the monotheistic orientation of elenistic world from the polytheistic one. Besides a alegoric interpretation of the making of the world in six days or the historical works “The Mission of Caius” and “Against Fiscus” more writings about the patriarhs lives are added.
The ruling of Irod the Great led to a diminishing of hebrew religion's role in the jewish society from a state point of view. The king Irod the great strives to be a faithful of Rome politics and tried to implement the roman way of life among jews. The subordinated to Rome institutions of the state no longer offer the same credit to hewbrew religion fact that will greatly displease the people. To the force politics from Irod the Great ruling the inabilities of his successors will add as also the imperial mistakes in naming the procurators, strangers from the local problems or the hebrew religion, only wishing to get rich fast. The conservative judaism was represented at its highest level by a corrupted sarcedotal class consisting of only four families: Boethos, Chanan, Kanthera and Phiabi. From among these families the Great Priest was chosen in majority of cases through bribing and then those chosen tried to recover the spent money through taxes on those subordinated. This is how it's explained the fall in people's disgrace of the sarcedotal class and how the rabinic judaism will get involved more in the destiny of the people and will have his support.
The saduchei didn't believe in revival, in the existence or immortality of the soul, admitting only the law, about their orientation and faith being present in the Gospels. Max I. Dimont attributes them a certain conservative religion thinking but with liberal inclinations in political opinions creating a paradox with the farisei who were more liberal about the religion but more conservative in politics. The farisei (perusim) had their origin in the period of Macabeis, being patriots and theocrats in the same time, from them many schools emerging.
The eseniens were a jewish religion community. About them we can find in the Manuscripts of the Dead Sea, from Philon from Alexandria and from Flavius Iosephus. If some of the eseniens continued to live a lonely life no matter the changes which took place among and around the jewish people, others as the Qumran community were placing thei hopes on the sword. Pliniu the Old describes them touchingly: “Solitary people and different from all the others on earth. They don't have women, abstain from the body pleasures, don't know the money and live in the company of palm trees. Day after day this people revives because of the strangers, because there gathered large numbers of tired of life people, who the destiny and its waves make them adopt the esenien habits. Therefore, unbelievable thing, this people in which no one is born is eternal from thousands of ages”.
The fourth big component of the jewish society were the zealots. They derived from the poor and unpleased population and their number continuously grew larger until around the first judaic war. As attitude they proclaimed the military resistance against enemies and were present from the time of Irod the Great but their first big action took place when Archelau was discharged and the procurator's regime was instated. They had Iuda (the galilean) as a leader whose revolt has failed, he being executed, but there was cleraly a new party: kanaims (zealots). The radicalization of relations between the conquerors and conquered people led to the detachment from the zealots of a radical wing, that of sicars, which at main events were wounding or killing various personalities.
Other than these four organizations of the jewish society of the time there were over twenty smaller sects that demonstrated in some people's opinion the effervescence of ideas and in some others opinion the disorientation and chaos among jewish society.
A special episode is until our days Jesus. He is important not only for the history of Christianity, religion which his existence created, but also for the history of humanity and not last for the history of judaism and christianity relations along the centuries, relation who has caused numerous victims. With scientific analysis aspirations , beyond belief, and in this case both sides have exaggerated, we find a mention of Jesus life in a writer who writes disinterested and unbiased, out of any passion and disputes. He is Iosephus Flavius in his “Judaic antiquities”. After he describes the actions of procurator Pilatus from Pont he adds: “In that time lived jesus, a wise man, if it can be actually called a man”. Had Iosephus Flavius considered the divine side that Jesus proclaimed (of Son of God) and for mostlly what he has suffered? Or was he blinded by the multitude of actions and wonders that he inexplicably as a human managed to commit? He continues saying: “He was the author of amazing wonders and the theacer of people who were glad to find the truth. He attracted on his side a lot of jews but also a lot of pagans. This was Christ. Even if Pilatus, due to accusations brought by the leaders of our people, nailed him on the cross, the ones who loved him from the star haven't stopped loving him. For he has shown to them alive the third day, as the prophets sent by God predicted, carrying out and a thousand of other miracles. From then until today lasts the people of Christians, who owe him their name”439 . Flavius Iosephus makes the proof of a good knowledge on the case and the future evolving of the faith that this one has generated in the next decades when he writes his “Judaic antiquities”. He makes the proof of knowing the prophets predictions and the resurrection of Jesus. But if the roman authorities were thrown in the middle of a confusion about this jewish religion dispute (from their point of view) the rabinic authorities were from the start hostile to the new faith, seeking any ways to isolate and extinguish it. The efforts of the Great Priest to put roman guards at the tomb of the crucified one, knowing that this one said he will ressurect the third day are well known. The persecutions continued later , the disciple Paul confiding his sufferings that he and the others like him …… The speech of Stefan killed with rocks is told in the Actions of the Disciples, reflecting the distance at which the judaism and jewish people have reached until the first decades of our era: “People …., uncircumcised with the heart and with the ears. You're always against the Holy Spirit; you do as your parents. Which of the prophets were not been persecuted by your parents. They killed the ones annunciating from before the coming of The Righteous , which you now cuaght and killed, you, who have received the Law given through angels and you didn't kep it”440 . At the murder of Stefan Saul from Tars (Paul) has given his consent.
We manifest our belief that if the hebrew religious authorities would have followed the moderate line proposed by the Gamaliel the Old who was to become the president of the Tribunal from Yawne (Jamnia) and who was the nephew of Hillel then the relation christianity-judaism would not have been that difficult. We surprise the attitude of this great scholar of the jewish traditions in the Actions of the Disciples with some inexactitudes contained in a cited discourse: “Somebody camed and told them: “Look! The people you have put in jail are staying in the Temple and teach the people”. Then the captain has left with the servants and brought them, but not using force as they feared they were going to be killed with stones by the people. They brought them and put them before the Sinedrium. And the Great Priest asked them, saying: “Have we not purposely commended you not to teach in the name of him? An yet you filled Jerusalem with your teaching and try to throw upon us the blood of This Man”. Peter and the apostles responding said: “We have to listen to God more than to people. The God of our parents revived Jesus who you've killed, hanging Him on the wood.. We are the witnesses of this things as is the Holy Spirit that God gave the ones who listen to Him”. When the heard such things, it cut them to the heart and advised each other to kill them”, but then “a fariseu named Gamaliel, a teacher of the Law, treasured by all the people rose on his feet in the Sinedriu and ordered to take them out for a little while and told them: “Israelites men, take great cares of yourselves what you have in mind to do to this people. Because no long ago Teuda rose [here intervenes the inexactitude ] that said he is someone and to whom four hundred men joined. He was killed and all who listened to him were scattered and destroyed. After him Juda the Galilean rose [ wrong], in the days of the census and attracted a lot of people with him; he perished and all who followed him were scattered. And now I say to you: Move away from this people and let them alone. If the plan or this work is from people, it will destroy itself; but if it's from God, you won't be able to destroy them. Be not found fighting against God”441.
If this attitude was listened for the moment by the people and the jewish high council things won't be the same in the future. The judaism proved hostile from the very start to christianity, wanting to eliminate it just because it preached the taking place of a high event the jews were waiting to take place: the coming of Mesiah. It proves that the jewish people were not prepared to wait and accept a spiritual Mesiah, hoping on a Mesiah to lead them to financial and material prosperity and who would be a military leader able to enslave the people of the world through the use and glory of the jewish people, but already from the first half of the fisrt century AD they were accused by the Christians that they nail Christ on the cross and that everything happened as the prophets have predicted, thing that was unacceptable and revolting especially for the high officialdoms of the hebrew cult. We see therefore an anti-Christianity even from the its beginning while the apostles don't see in this first century AD as being evil the fact that you are jew and don't anathematize the whole jewish people except rare cases442.What definitely convicted Jesus (the affirmative answer to the question: Are you the Son of God? He answered: “Yes, I am”443) was considered a blasphemy by the jews and what Christianity represented in the first century must be ended just like the one who generated it. There was no place for compromises or alternatives. Only Gamaliel is his indulgent wisdom deceived himself believing on a separate coexistence peaceful and without conflicts. We consider important to mention that the christian anti-judaism has not a great intensity in this firs century AD. Saul from Tars (Paul) have not adopted an anti-jewish but said to his compatriots also that he is proud to be jewish444 (sustaining the priority of jews) as also tha fact that he was persecuted by the ones with the same blood with him445 . But it must be underlined that the critical but respectful position towards jews is not a new one, even the Prophets were threatening the people and declared themselves unhappy about his religion. The four Gospels accentuates even more the christian hostility towards jews. The last of them, The Gospel of John regards the jewish people as decadent and attributes them a pronounced negative face, his action being associated with a diabolic plan. The apostle Peter also brought accusations to jews being able to conclude that mostly involuntarily the missionary and later literary activity of the apostles contributed greatly to the foundation of a Christian anti-judaism which will manifesst under all froms in the next centuries.
On the other hand we have to accentuate that before the manifestation of Christian anti-judaism has existed long before a Greek or Greek-roman anti-judaism which we can surprise in the writings of over one hundred Greek and Latin authors. Most of this writings are unfavorable to jews but even the most bitter of the authors of these writings had to recognize some of thei virtues. Hans Küng was identifying four main reasons of Christian anti-judaism: the jews had not other divinities, they argued that they are the chosen people, and the presenting of their salvation was a great offence to other civilised people, the circumcision became from the first century AD rather a stigma and the commandments of purification and aliments were separating them from the rest of the world. If the anti-jewish manifestations are much older (V century BC Xerxes I-Ahasveros, III century Manethon, Lisimah from Alexandria, Hecate from Abdera were making great accusations to jews) the ideas from their writings were re-engaged by Posidonios (135-51 BC) and the accusation of “ritual killing” used by Democrit (460-370 BC) was took over by Apion (I century AD). The pagan anti-judaism can be attributed to centuries II BC-II AD mainly manifested against jewish religion and monotheism.
From the first century AD the jews are the object of passionate dispute from the greek and latin witers. Cicero added to judaism the term superstitio and said they have solidarity (“the keep among them”), not having an anti-jewish position, and his contemporary Varro was proposing to philosophers the jewish cult, leaving us to assume that he knew and frequented the jews from Rome. August makes the proof of complete lack of knowledge of jews through some great inexactitudes and poet Ovidiu in Art of Love mentions the seventh day which “is the day that all of jewish people keep”. Same as Ovidiu, referrals about jews we find in Vergiliu and Horatio. The emperor August understands Sabat as a day of fast446 , and Caligula adresses Philon from Alexandria the question: “Why are you not eating pork?” Horatio was ironic when he observed the behavior of his friend, poet Fuscus Aristius, on a Sabat day. The notable successes of judaism from the first century AD were revolting Seneca: “the habits of this people have spread so much that now they are accepted by the whole universe; the defeated give laws to conquerors”, almost declaiming the harmful effect of Sabat day as he considered that so you are losing one seventh of you life. If Petroniu proved less knowable about the jewish laws and beliefs, the poet Persius presented in a great way the preparations of the jewish people for Sabat. Philon from Alexandria and Flavius Iosephus, jews of the helenized foreign community, had the difficult task of presenting the most adequate and less harmful position of the jews towards the population of Roman Empire. Martial made glaring jokes about the circumcision and perceived Sabat as a day of fast in his Epigrams. Celsus affirms that the jews adore the Sky, Lucan underlines that the jews were worshiping a undefined God and Pliniu the Old noted in his Naturalis Historia that the jews were despising divinities and also telling about Judeea with its population and geographical location and the wealth of the subsoil and emotionally telling about the sect of eseniens. An important source of informations for this period is also the New Testament in which we find presented from a Christian point of view the past and becoming of the jewish people, the sympathy and accusations of great Christians against jews.
It's universally accepted that at the origins the synagogues would have been very simplistic buildings in whose construction there were no predefined rules. The dimensions and interior wealth of the synagogues had greatly enhanced between the first century BC and first century AD not only on the foreign communities but also on the motherland. We can see in this period a fortify and maturing of jewish communities against numerous internal and external difficulties which would suggest the contrary. The temple maintains its central place but was tending to become more and more a symbol with a great influence on the nation, the center of gravity moving towards the synagogues who were studding the whole Israel. We cannot give credit to a disdain of the people towards the Temple and pushed to real the jews found themselves more rapidly in the local synagogue, but disappointed by the unworthy actions of the officiants from the Temple they no longer sustained with the same ardor the saducean party.
The hebrew art manifested in the interior of sacred space created by the jews and tightly related and conditioned by the spiritual life and religion of the jews. If even the existence of a jewish art was putted in discussion in the last decades is no longer putted in doubt its originality and splendor. The second biblical commandment was interpreted several times that it would oppose to art manifestations which was explained by the great specialists in the domain as a commandment who would oppose adoration, idolization and not particularly arts. Even if to the monotheism was belonging the vast majority of the jewish people, there are archaeological proofs who attests the worship of pagan Gods in Israel (Astarte, Baal, etc) which proves important influences and interferences with Syria and with the greek-roman elenism. By some more sensitive specialists (Hàyoun and Jarrasé) the synagogue would have not only an architecture but also a soul. The synagogue in contrast with old temples and sanctuaries receives, even invites the community inside, where the mass takes place. There were and were respected indications about the placement of synagogues. In Talmud it is stipulated the way in which these had to be built: in the highest of places from the settlement, close to a water, in a “clean place”. This conditions were almost never respected in the foreign communities because their construction depended on lots of impending factors (the greek, romans, syrians didn't offered them the possibility to acquire the best and highest places in their settlements). The windows of the synagogue had to be small so that the mass would not be disturbed and the orientation was made towards Jerusalem, except the samaritens.
The jewish foreign communitie had evolved in this period in three main directions: east (in the Part kingdom, where the jews will know a unexpected and fruitful freedom of manifestation), in nort of Africa (Egypt, Cirenaica, where the helenized jewish foreign community under cultural and social aspect was succeiding to convert to judaism and had important sympathizers) and in Small Asia (including Syria, where they were the most persecuted and least influent) with prolongation in European south-east and Italic Peninsula (including Rome) where the foreign community had also important aristocratic jewish families among the members formed by the slaves taken during wars. Around AD the jewish foreign community had become more important than the motherland under all aspects. Recent estimations give the jewish population around 7 to 10 percent from the total population of the Roman Empire which brings the number of jews between 6 and 7 milions, 4 of whom were living in foreign communities (about 1 million in Egypt, 1 million in Syria, 1 million in Babylon). We are talking now about a superiority of the foreign communities also under numeric aspect. Along this period the jews were faced with a difficult choice: the romans were proposing a polytheistic spiritual life with important inclinations towards lay life without concerns, while the Part kingdom brought them to the way of a deep religious spirit, promising them a threatening protection. This offer was in measure to produce a certain scission inside the hebrew society, altough all of them wanted independence and were conscious they are all members of a unique nation and civilization and thought they were superior and believed in a final succes. It's this ancientness and maturity of hebrew civilization and religion and the lack of respects of the conquerors regarding hebrew values that have provoked the discontent and the wish to fight for freedom of the majority of jews which gave credit in the end to the radical wing who didn't saw the solving and obtaing of a decent life in Israel other than through rising to fight. In a moment when the religious effervescence had important effects among the whole population sometimes even going to fanaticism can be attributed the starting of what is known under the name of the first judaic war.
Flavius Iosephus says that “the sufferings endured were depassing any measure, so that the poor judei, who could not longer endured the robberies of thieves all had to abandon their homes and go in the world as they could have anywhere else a better life. Is there any sense to lengthen the speech? was asking himself – Florus was the one who made us to start the war against romans because instead of a slow death we preferred to die all at once. This war started in the second year of governing and in the thirteenth of Nero's rule”. Another important writing throws us in the high religious effervescence of the time which led to many cases of fanaticism. The historian Tacit, identifying one the main motivations of the discontent and especially for the jewish hopes affirms: “Most of the jews were convinced that it is written in the old priestly writings that in that time the East will become powerful and those who come from Judeea will rule the world”447 . Tacit also confirms what Flavius Iosephus says: “the patience of the jews was kept until procurator Florus; under him the war started”. The roman occupation until then in Palestine proved uninspired and without success. The majority of population were in debt over their heads and in cities with greek-judaic population the relation were very tensed. To greek antisemitism was added the hostile attitude of roman authorities. In their wish to get rich fast the procurators and roman administration proved completely insensitive to jewish culture and civilization. The jews were a people who saw themselves greatly offended by the situation in which they found themselves and were motivated to resist, basing on many arguments. Around 66 AD the whole jewish society was convinced that only the rising to arms could restore the people the pride and the respect they enjoyed before. There are many arguments on which the saduchei, farisei , eseniens and especially zealots based. Alfred Hârlăoanu enumerates five main arguments: the example of hasmonies, the thick wall of Jerusalem which made it almost impossible to conquer, the military help that the part could have provided, the possibility of revolts from the jewish foreign communities in several areas of the Empire and the difficulties regarding the succession of roman emperors which could let to a civil war, the fights for power among the members of imperial family being well known. Taking in consideration all these arguments the rise to arms doesn't seem complete madness. Also the Greeks used their influences on romans and during a century the discontent of the jewish people was constantly fueled by the conquerors in the situation in which the jewish people didn't considered themselves a defeated people , had a civilization, religion and having consciousness, older than the ones of Greeks and romans. The war from 66 AD started in Galillea after a favorable sentence for the greeks on a dispute between the greeks and the jews. The joy of Greeks flared up through numerous crimes in the jewish district , the roman army remaining passive to all that was happening. In the same time procurator Florus wishing to increase his income demanded money from the Temple Treasury. What happened in Galillea and the demand of Florus flared the spirits of all the jews. The jewish discontent manifested fast through the massacre of roman garrison from Jerusalem. The hatred of jewish patriots spread to the rich helenized jews from Jerusalem, the Temple archives being set on fire so that any debts proof should be lost.
The actions of zealots continued through the dispersal of roman troops from the proximity of Jerusalem in may 66 AD. The revolutionary flame spread fast, cities and villages joining the rioters. Judeea, Idumeea, Samaria, Galileea were fraternizing against the roman rule. M. I. Dimont said that “ a country big as a stamp was rising against the Roman Empire”448 .
The roman troops led by Cestius Gallus were walking towards Jerusalem having 3000 fighters received from Agrippa II. It was thought the victory would be an easy one, the negotiations have failed and the roman attack was promptly repelled by the jewish defendants. A new attempt has sent the rpmans beyond the walls of the city but the autumnal rains convinced them to retreat. During retreat the romans have made several mistakes and the jewish defendants followed them closely. The roman army lost 6000 people and the whole war arsenal. The legion of Cestius Gallus has lost its vulture which was considered a shameful defeat for the romans. Comforted by the jewish fighter's successes the whole nation was fretting and was revitalized, having high hopes, believing God is with them, only partly being aware of the future dangers and wanting badly to become free and masters in their own country.
The jewish leader organization was exemplary. A government was created in which every important force of the nation had a place, including the clergy. Judeea had three military zones. To the Great Priest Haman and to Iosif Ben Gorion an army for the liberation of Jerusalem were entrusted. Galileea had as leader Joseph Ben Matitiahu with a numerous army. The country of edomits was defended by Joshua Ben Tzefala and the preist Eleazar Ben Hanania. A council made from seventy people was leading the country and the military leaders had absolute powers in the teritory they had to defend. Joseph Ben Matitiahu was one of the most controversial personalities of the jewish history. Born at the end of the fourth decade AD member of a illustrious family from Jerusalem, related from his mother with the Hasmonei family educated in the finest schools of Jerusalem, continues his studies at Rome, being a good expert in those days problems, knowing Greek and Latin. He will be the author of two monumental writings: “Judaic Antiquities” and “The history of jewish people against the romans” which were kept until our days and in which are presented with extreme details the efforts of the jewish people from the Making of the world until his days. He will be known under the name of Flavius Iosephus and his character so complex and cosmopolitan or oscillating made him pass from one camp to the other, sometimes fascinated by the greatness of Rome, of its wealth of knowledge and constructions, blinded beauty of greek and roman culture and civilization, sometimes attracted by the past of his own people, by his religion and extreme patriotism which moves deeply the heart of any jew. Leader of the armies in Galileea, seconded by two scholars, Ioazar and Jehuda will instruct after the roman model a numerous army, having a personal guard of five hundred people. Altough he was sincerely hoping for the victory of jewish nation he was not convinced that the final success could belong to them. Did the great scholar wanted a negotiation with the Rome representatives from a higher position? His lack of trust in the proximity of the great confrontation was seen by Iochanan Migus-Halav and Iustus from Tveria and it is considered that it counted more in the economy of the great resistance. The emperor Nero, who just escaped a plot and was participating on the Olympic games from Greece was permanently informed about the problems from Judeea. The unexpected death of Cestius Gallus convinced Nero to name Titus Flavius Vesapasianus in the head of the mobilised legions for the fight with the jews, a great general of the time, victorious against the Britons. No less than four legions (the Vth, the Xth, the Xiith and the Xvth) were called to extinguish the love for country and the hopes of jewish people. Vespasian was leaving Greece in the winter of 66 AD and in his path all the neighboring kings amongst Agrippa II and Berenice. An army estimated to over one half million soldiers were landing at Akko in the spring of 67 AD. Experimented, sure of victory, general Vesapasian acted methodical without full commitment but closing constantly to the center of resistance. In the first part he was after the conquest of western territories from the sea trying to cut supplies for the jews from this direction. The first conquered city was Gabara and Iotopata offered an a resistance above expectations. Almost a month and a half the roman troops stand there and when they won the completely destroyed Iotopata. Here was Flavius Iosephus who managed to retreat on time with several men through the caves from vicinity. He managed to surrender alive and unharmed to the romans and Vespasian granted him a special status by putting him around his son Titus.
Titus, the son of Vespasian had come in the head of two legions from Alexandria and proved very attracted by Berenice, the daughter of king Agrippa II. The roman victories were celebrated at Cesareea but the cities of Gamara, Ghisala and Itabirion were remaining not conquered. The “gamares” resistance lasted two weeks, the last defendants preferring to throw themselves over the mountain than to surrender. In october 67 AD Gamara and Ghisala were conquered, the great zealot leader Iochanan Ben Levi from Ghisala managed to escape the roman troops . Itabirion, so well positioned was conquered in the end too, at the end of 67 AD the whole Galileea being conquered by the romans, but the winter coming forces Vespasian to halt and resting of troops. The losses were much greater than they achieved and the jewsih resistance had to be well observed. The spring of 68 AD (march) brings the materialization of one expectation of the jews, on which they counted from the start of the operations. Iulius Vindex, the governor of Gallia Lugdunensis revolts against emperor Nero and in the next month Servius Sulpicius Galba, authentic roman aristocrat, governor of province Taraconensis was taking the same decision. Abandoned even by its escort Nero comitted suicide in june 68 AD. The internal problems were remaining and on 1 july 69 AD at Alexandria the roman legions of the Orient were proclaiming Titus Flavius Vespasianus emperor.
The respite that could be normally offered by internal problems of the Roman Empire was not used by the jewsih patriots to fortify their positions. The zealots were divided and were not collaborating between them but only by necessity. More moderates were the zealots of Jerusalem, the zealots of Galileea (about 6000) were led by Iochanan Ben Ghisala and the extremists had Simeon Ben Ghiora as a leader. Fearing not to be give up the proprity of Jerusalem they didn't pose big problems to romans and were fighting amongst themselves. Their number is estimated to 25000 fighters and by rivalry they managed to destroy their reserves and even some important quarters of Jerusalem. The national interest took place of mass hysteria and personal interests a some persons who blinded by some notable successes were believing to be invincible by divine right.
The accommodation of Vesapasian to Rome and the consolidation of ruling of the new emperor were being bedarken by the resistance of the jewish rioters. The jewish resistance was getting close to four years and the new imperial family wanted the destruction of any form of resistance in the Orient and a failure would have been able to contest their authority and could replace the “vespasians” from the head of the state. Dio Cassius assures us that negotiations were had been held between Titus and the jews but haven't lead to any results. He also tells us that if from the start the results of the fights were divided, in the end Titus was victorious, being able to siege Jerusalem449. The older narration of Tacitus confirms Dio Cassius. He was saying that Caesar Titus was chosen even by his father to overcome the jewish resistance and that the legions and provinces were offering him all the services to gain his trust450. Suetoniu confesses too that Titus received the mission to subjugate Judeea451.
In his mission Titus was seconded by king Agrippa II, Tiberiu Alexander, ex procurator of Judeea who proved a good fighter against his own people and Joseph Ben Matitiahu – Flavius become roman guide. Close to the Jewish Easter (Pesah), improving the occasion that Jerusalem was open, many jews from Judeea and foreign countries entered to protect the Holy Citadel. The help promised by the jewish foreign community from the part kingdom reached on time to Jerusalem and the people and the fortress were prepared to resist the feared and disciplined roman legions. All the proposals and negotiations of Titus failed and the beginning of hostilities were favorable to jews. Determined to resist until the end the rejected any proposal of Titus but the reserves were vanishing and the population of Jerusalem tried to escape by running. Those who were caught by besiegers were crucified so that Flavius Josephus said they were so many crucifieds that “in short time there were no more crosses for human bodies”. In Jerusalem the people were poor and suffering from hunger and diseases, many were dying. Informed about the situation in the city, Titus strengthened the siege and managed to enter the city conquering the fortress Antonia. The zealots refused once again any proposal but in the city the sacrifices were no longer taking places from lack of animals. The money had no value and from the ones we had writings from those times we find that there were extreme situations whose actors were even from the richest citizens of Jerusalem. In July 70 AD Titus and his troops were in front of the Great Temple, but because of the intensity of fights it was set on fire. No priest was spared and the only resistance was in the Upper City. Coincidence or not at 9 Av, day of commemoration of the destruction of the first Temple, the Temple was conqured and set on fire. The negotiations by Titus with Iochanan Ben Ghisala ans Simeon Ben Ghiora reached no result. The last jewish centers of resistance from Jerusalem were exhausted and were fighting without hope. After five months of siege Jerusalem was fully conquered, the fighters and citizens were either executed either transformed in slaves. Suetoniu confirms the conquest of Jerusalem by Titus in the very “birthday of his daughter”452. Dio Cassius tells us that was captured even “Barghioras, leader of the jews” and that Jerusalem was conquered in the day of Saturn (Saturday), “day which the jews treated with complete respect until today”, and continuing to that from then on the jews that respected the elderly laws were forced to “an annual tax of two dinars for Jupiter Capitolinus”453. As good had synthesized Alfred Hârlăoanu the roman victory was not one “heroic, but a victory against heroes”.
The Xth legion was left in Jerusalem and Titus from cesareea (the residence of Agrippa II) headed to Rome where after the organized festivities Simeon Ben Ghora was killed. Medals with the inscription “Judeea capta” appeared through them victory being celebrated and the jewish slave was a common merchandise in the markets of the Roman Empire. There were left three centers of jewish resistance: Herodium, conquered soon after that, Maherus, conquered in 72 AD and Masada situated at a height of 1300 meters, at the border of the jewish desert, difficult to get to. The resistance from Masada was led by Eliazar, the nephew of Juda the Galileean and the son of Menahem. The siege and conquest of Masada were organized by general Flavius Silva in lead of the Xth legion and auxiliary troops. In a last speech Eleazar asked the closed ones to suicide which happened exactly. In month Nissan (april) 73 AD the whole jewish resistance was eliminated and because of the huge number of victims Judeea was demographically weakened. There are important writings that sustain that the jews would have been started a war against the romans in an inappropriate moment when no people from the exterior of roman borders haven't declared war on romans. It is suggested that the jews would have been broken from the surrounding reality and didn't have relations in the interior and exterior of Roman Empire, which is inexact. The jewish relationships were old also with the parts and with the part jewish foreign community but also with kings and provinces of Small Asia, Arabia, North Africa and with the romans themselves. The helenism succeeded more than any other periods to ravish the jewish society creating so many tendencies among a people known as united and conservative in religion and blood. This situation lead to the existence of opposite segments of the jewish population: completely helenized jews and jews that not only they paid as the majority of jews the price of their identity but were fighting with fanaticism against all who didn't accept all the pretensions of their faith. Before the conquest of the Great Temple one of those who managed to leave the capital was Iochanan Ben Zachai, leader of the pacifist fariseis. He left the city pretending to be dead, being removed on a coffin. Presenting himself to the roman commander this has promised him the royal crwon, but has asked and obtained from Vesapasian the right to found the school of Iamnia.
The destruction of the Great Temple profoundly traumatized the jews from all over the world. The politic, religious and econom center of the jews – Jerusalem – was surviving only on religious aspect of fariseic nature through the center of Iamnia. Greatly impeded on their natural development the rural and urban communities have survived. At Iamnia (Yawne), Ioachanan Ben Zaccai gathered around him the most famous wise men and elaborated a new religious law system, civil laws, education, prayers, holiday rituals.
The disappearance of the Great Temple is tragic also under architectural aspect. If from over a century the synagogues spread in coexistence with the Great Temple was a real symbol, a real pole of jewish architecture, conscience and tradition who in the year 70 AD was disappearing leaving a profound emptiness. Numerous specialists underline the real danger of disappearance of any type of unity and cohesion inside the jewish nation once the Great Temple was destroyed as that has had such profound impacts on their identity and symbols. The great merit in salvation of the whole nation belonged to Iochanan Ben Zachai through his center of Iamnia, where the supremacy of rabbi was present, where there were prayers, the holiday ceremonies were fixed as were the civil laws, the plan of school, the jewish annual calendar. The authority and the responsibilities of the rabbi were going to rise considerably becoming for the jewish foreign communities the symbol of national survival. They had administrative and judicial responsibilities and were practically becoming the administrators and the masters of jewish communities existence. The roman authorities tolerated them just because they considered the rabbis an useful instrument in the maintaining of connections and liaisons with the jewish population. Under the influence of school from Iamnia also the center of schools from Lud affirmed, where important scholars settled.
Under the graces of roman government, Agrippa II and Berenice contributed to a maintenance of attitude favorable to jews. At Agrippa's death his kingdom was added to the roman province from Syria.
The last representative of Flavius dynasty was emperor Domitian (81-96 AD). The balance sheet of his rule was disastrous from also on the interiro as out of the borders, but also in relation to jews. Known to posses great commercial skills the jews will be the target of supplemental taxes and their discontent materialized through numerous revolts and riots which were promptly repelled by the roman armies. Judaism ant Christianity were not encouraged by Domitian and the ones who embrace any of this religions were being severely punished, an example being a relative of his, the counsel Flavius Clemens a filo-jew. During Domitian ruling Gamaliel the II was the one who coordinated the activities of the Supreme Court from Iamnia. He managed to overcome the rigid lines of the judaic mysticism having an attitude of great skill and diplomatic and political responsibility. He sustained the study of heleno-roman culture and the collaboration with romans in administration of the country. His liberal attitude atracted him enemies and sanctions but in the end he proved inspired and trough journeys at Damasc and Rome obtained a better relation with the romans and some stipulations regarding the persecution of the jews by the romans were suspended. If until the first century AD the Syrians were the ones who owned the supremacy on commerce in Small Asia and Orient, well known by the romans and competing with the Greeks from the first century AD the jews become a considerable economic force, being known as ultimate tradesmen. But always and not only in the next centuries but also in the Middle Age, the shade of incompatibility with the religious and cultural system of the conquerors had followed them and taxed them permanently.
Between the centuries I BC – I AD the jewish tradition tells us there were five pairs (zugot) of scholars who came-next-after Hillel and Sammai. The descendants of these two are known under the name of tanaim on a succession of six generations started by Gamaliel the Old (the nephew of Hillel) and ended by the Juda-Ha-Nasi.
The messianic character that the first judaic war had has estranged the judeo-christians from a likely fraternizing with the aspirations and actions of the jewish people. Some of the judeo-christians left Jerusalem from the beginning of hostilities creating important communities in Pella and Kokaba. Also formed were judaizant sects as nazarens and ebionits. I. Rămureanu in his “History of the Universal Church” underlines that the majority of judeo-christians that stayed in Jerusalem have perished during confrontations and the ones who survived dispersed. Even if is known a comeback of the palestinian judeo-christians in the old country after 70 AD, but after the destruction of the Great Temple and after propagation of the message of Paul what is known under the name of helenistic judeo-christianity has thicken their rows, while the palestinian judeo-christianity diminished the number and also its preaching force. In this two centuries the jews lived with the idea of the close end of the world and with the idea of the iminent and closed coming of the Mesiah.
In the very next period after the demolition of the Temple and the effective took under rule they gave the name of province Judeea and only later named it Palestina, name who derived from the name of a population – the Philistines.
After the year 70 AD the saduchee social strata was dispersed and powerless and the farisei were trying to keep the unity inside judaism. In this frame it can be understood the famous “curse of the heretics” by the Council of Iamnia introduced between the years of 90-100 AD. The prayer was convicting and was cursing for good and all the Christians and was told three times a day part of the mass, was estranging the Christians from the synagogue. The Gospel of Joan reminds and the jews who saw the wonders made by Jesus didn't confess them or made it secretly “to not be excluded from the synagogue”454 . The Gospel after Joan wrote towards the end of this century took attitude about the new position of judaism, identifying the jewish people with the interests of evil.
Hans Küng is asserting that the excommunication of Christians by the jewish preceded the persecutions of the jews by the Christians who seems obvious. The polemic permanently deepened, being known the fact that the jews were arguing that Jesus would have been the child of Maria and of a roman soldier – Joseph Pandera.
The big drama of year 70 AD lead to a doubling of contribution that the foreign communities had from then on. Both the north-African communities and the Babylonian (eastern) were at the end of first century AD mature and capable to bring their contribution to the survival of the motherland nation. Their contribution as the one of european foreign community will be underlined in the analysis of changes and evolutions from the next centuries. From the end of the first century BC the anti-judaic Christianity intersects with the pre-Christian anti-judaism and will rise in intensity.
The assassination of Domitian in september 96 AD promoted senator Marcus Cocceius Nerva, aged 66, on the throne. He ordered the emission of some orders through which it was wanted the amelioration of the jews situation. Utterly important is that he abolished the tax that Vesapasian instituted (Fiscus iudaicus). The activity of the Academy from Iamna was showing its results by the rising of of number of school centers and the prosperity of communities. New communities as Avziv, Askelon, Tberia were revitalizing the nation and the jewish community from Rome was in permanent contact with Iamnia.
Emperor Nerva adopted Marcus Ulpius Traianus. The roman ruling was not accepted neither in the second century AD by the jews. They suffered in silence and maintining relation with all the jewish foreign communities were hoping to free themselves from foreign occupation. Also it must be signaled that after the year 100 AD the antisemitism generally and the greek-roman particularly has risen exponentially.
Encouraged by the financial problems of the roman state and the grand military maneuvers which the roman had to make against the dacians and Armenia and Part kingdom, animated by the jewish fighters redeemed from the first Judaic war, the jewish from the north-african foreign community rioted (Egypt, Cirenaica, Cyprus) between years 115-116 AD. The jews and the local Egyptians were fraternizing against the Greeks, the famous episode being told by the historian Dio Cassius the story being unbelievable. He said that so well has the jewish reaction impregnated in Cyprus that long after the events if a jew shipwrecked on the island it would have been executed without a trial. The dimensions of the riots were massive soliciting Traian to send the best generals. For Egypt and Cirenaica were sent either Lucius Quietus either Quintus Marcius Turbo, and in Cyprus a squad of the Legion VII Claudia headed by Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimates more than certain exaggerate the number of victims in order of hundreds of thousands, but event a quarter of that wul be sufficient to illustrate the dimensions of the events. Still him mentions that the jewish population of Cyprus was exterminated and in Egypt the famous synagogue from Alexandria was completely destroyed.
The proportions of the riot necessitated a brutal repression and then in Palestine Lucius Quietus was named governor. Feeling the beginning of revolutionary spirit taking shape he gave free hand to the legions to calm the jews through crime and fear. The ruling, otherwise salvaging for the roman state, of Traian was for the jews ill-fated and traumatizing. From the outside the kings of Adiabene Principality converted to Judaism and the jews from the eastern foreign communities supported the resistance against roman occupation with notable successes but without being able to remove it.
To emepror Traian a close relative followed – Publius Aelius Hadrianus. Good knower of the greek culture and encouraged by numerous greek intellectuals Hadrianus didn't started his ruling through persecutions against jews. Instead from year 127 AD numerous schools were closed and some religious manifestations were forbidden in Palestine. It's certain that the jews from the motherland were preparing from quite some time a war of proportions by trainings and deposits of war materials in safe places or least known and accessible (caves, tunnels). The jews were hoping to rebuild the Temple, but emperor Hadrian took the decision to renovate Jerusalem who was going to shape as a city under the name of Aelia Capitolina Colony. This imperial intention added by the interdiction of circumcision have annoyed so greatly the jews that they decided to start a war which is known under the name of the second judaic war.
Even if in the territory there were camped two legions, Dio Cassius confirms in book of LXIX that “the jews from all over the world rioted and gave many headaches to romans, in secret or frankly and even many non-jews came to their help”. Rabi Akiva Ben Joseph had become their spiritual leader. He had modest origins, deriving from a poor and unlettered family. He was a shepherd and himself unlettered in his youth, but having a great intelligence he became at maturity one of the biggest scholars of his time and managing to marry one of the daughters of the most rich and prestigious man of Jerusalem. A military personality in who the people started to put their hopes was Simeon Bar Kohba. He will embody a military Messiah, benefiting from the support of Rabi Akiva Ben Joseph. The support of this one was complete, he saying to the people: “ This is the King Messiah”. Even if contradicted by many members of Sanhedrin among who also Rabi Akiva Ihanan Ben Torto, the influence had by Akiva Ben Joseph prevailed and had obtained the support of the people. The mobilization, organization and solidarity of the jewish fighters were special. There were putted in circulation coins with the inscription “Simon Nasi (prince) of Israel” and “For the liberation of Israelism”. The physical strengths of Bar Khoba and of his fighters took legendary dimensions. They could rip apart from the ground the ceders of Lebanon and Bar Khoba could have trapped between his knees the rocks thrown by roman catapults.
The riot started in year 132 AD surprised the roman leaders. The romans had some suspicions and informations but they underestimated the scale that the conflict became, anticipating only an isolated conflict and easy to manage, a conflict who would have requested only a few roman squads. The story of Dio Cassius confirms that the roman rule was not sympathized neither by other nationalities and that the jews had sympathizings among other people. The military successes of the jews were surprising. The central military camp of romans in which the governor Tinius Rufus was had been attacked and defeated. More, the troops come from Syria to bring reinforcements were also defeated, this first period of the confrontation ending disastrously for the romans. Jerusalem had been freed. More, in only one year they freed fifty fortresses and a thousand villages. The threat had become so dangerous for the roman army from Palestine that Tineus Rufus had to solicit fresh and professional troops from all over the roman empire through a report sent to emperor in Rome. In consequence in Palestine had been concentrated legions from Britannia and from Danube so the jewish resistance had against no less than twelve roman legions. Actioning slowly, systematically, certain, the leaders of the roman legions offered no chances to jewish patriots. Disuniting and isolating the rebel forces they reduced the jewish resistance to a few important centers.
One of the best generals of the Empire, defeater of Britons, Julius Severus was called to defeat also the resistance of the jews. Bectar, city found in the sout-east of Jerusalem had become the headquarters of Bar Kohba. The experience and the greater number of roman troops had as enemies a much smaller number of jewish fighters, enthusiastic and patriots. After a treason and tragic fights the romans entered Betar and didn't left anyone alive. Simeon Bar Kohba and his last fighters have chosen a heroic death instead of servitude humility. Dio Cassius estimates in his book LXIX the number of victims around half a million people, number who totals the number of inhabitants and the ones who perished “because of starving, fire and sword. Almost the whole Judeea was devastated”. Dio Cassius also confirms that at the end of hostilities in his message to the Senate, Hadrian didn't used the traditional formula “ Me and my legions are fine”, sign that the victory was not an easy one and that it solicited the roman troops. The victory of the romans has thrown same as in 70 AD numerous jewish on slaves markets from Gaza and Hebron, fact remarked including by the Saint Jeronimo in fourt century AD.
Rabi Akiva Ben Joseph together with other nine scholars were convicted to death, many scholars escaped across borders or retreated in caves. There are opinions that sustain that in this conditions, retreated in a cave, Rabi Simoen Ben Iohai would have written “ Zohar”, the main part of Kabala, but fact less and less sustained in our days.
The plan of Hadrian could be put in application, to the old edifices joining the characteristics of roman architecture. The city built by Hadrian was called Aelia Capitolina. The circumcision was forbidden as were the gatherings of any type if they didn't have the permission of local authorities and they had to respect the cult of emperor. The proclamation as emperor of Antonius Pius eased the situation of jews. The old name of Judeea was replaced with Syria Palestine. The two judaic wars (from 70 and 135 AD) destroyed the jewish state from antiquity. Many jews were uprooted so that in more towns from Palestine no jews were left. The majority were: greeks, syrians, romans and the jews only had in the coastal towns a proportion of 50 % from the total population. After 135 AD the rabbinic authorities moved to town Usha, from west of Galileea, where around Jehuda Ben Ylai were grouping more scholars as: Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai and rabi Neemia. The study replaced the sacrifices in Temple, the teaching system was reorganized and Rabi Shimon Bar Yohai puts the bases of other centers at Tveria and Tzipori. The Supreme Court from Tveria had as president Simon Ben Gamaliel the second, as vice-president Rabi Meir and as supreme judge rabi Natan. The lisison with the roman province institutions was maintained, but the roma authorities just tolerated it and not recognized it officially. Both watched and supported, through jewish scholars it was succeeded to avoid the extreme situations. Antonius Pius received jews amongst the most important statesmen, but with all the imeprial indulgence there were jewish revolts which were fermly repressed. Two legions were camped in the area at Jerusalem and in Palestine Syria. Important was however the fact that even after two catastrophes who could completely destroy the jewsih nation the jewish spirituality, culture and nation survive and with the inevitable regress during the immediate period from tthe economic point of view the jewish people prospere both in Palestina as in foreign communities. The sectarism existing until the first century AD dissolved under the great influence and necessity represented by the rabinic judaism.
Durin Marcus Aurelius rule the edicts impose to jews durin Hadrianus were recommenced. Student of great scholar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 AD) was the artisan of a greatly important hebrew writing – Mișna. Prominent personality as his wife, he mediated the dialogue between roman leaders and the jewsih people.
Rabi Iuda-Ha-Nasi (Prince Iuda) was the first president recognized by the Roman Empire, he had a considerable wealth, he was ruling like a true civil and military leader in Galileea and in south, being a great supporter of any cultural manifestations and of poor scholars, maintaining a court with a personal guard and a high level of culture. With him ended at the beginning of the third century AD the sixth generation of tanaim scholars.
In the century II AD the irritation of greek and latin writers were at its highest. One of the main accusants proved to be historian Tacit. In the Vth book of his Histories he express his point of view regarding jews. He informs us that they refraind from eating pork, that tey consume bread without ferments in days of fast and they rest in the sixth day even from Moise's times. Confirms that the jews justify their habits through their ancientness and that they „are o of a stubborn solidarity, ready anytime to give assistance; but concerning anything that is foreign the manifest a hostility full of hate; separated at banquets, with different shelters, this people against his unrefrained tendency for pleasures, don't has relations with foreign women; amongst them nothing is not permitted. They instituted the circumcision to be able to differenciate from others. Those who adopt their customs are complied to the same ritual; the first education that they received is the disdain for gods, disavowing of the country and that their parents, brothers and children are things without value… They prefere to emalm the corpses as the egyptians rather than incinerate them… The jews conceive a single imaterial divinity: for them is a profanation to represent god in images made from perisable materials after human like; their divinity is supreme and eternal, inimitably and indestructible. In consequence in their town and temples there is no statue of it; kings don't have this adoration and neither to Caesars give any value.”455 .
Still Tacit underlines that the jews believed in „the truths contained in ancient writings of the priests, and that in this times the Orient will become prevalent and the people left from Judeea will rule the world”456 .
Poet Juvenal proves himself a good connoisseur of jewish customs and traditions, respectfully ironising them and underlining in the same time the decadence of morals from Rome in social and religious plan. We find in his Satyres ironic and even direct taunts regarding the stuborness whic the jews kept their customs.
Less knowing proves Plutarh when he affirms that pig is for jews a holy animal as they don't consume it. Apuleius mentions also the judaic superstition and Suetoniu makes refferals concerning the jews. Quintilian says in „Arta oratorica” that „for the founders oc towns is disgracing to be introduces in the fortress aby population danerous for the others, as is the one who created the judaic superstition”457 .
Minucius Felix is convinced the romans defeat because the gods are favorable to them and the god of jews is „so devoid of strength and power that he is prisoner of romans along with his people”458.
Starting with the second century AD the pre-christian anti-judaism imbeds with christian anti-judaism and the until the last becomes prevalent. In the second century AD there is an important christian literature „adversus iudaeos” (against jews) reflected in the Letter of Barnabas, Meliton from Sardes, Tertullian , Hipolit. In the letter of Barnabas wrote between 70-132 AD by an alexandrin author it's underlined that only the christians are the heirs of the New Pledge and that the jews are excluded from the new heritage, the Old Pledge ceasing its valability.
Meliton from Sardes adresses to all peoples telling them that the Saviour was killed in Jerusalem and that „the king of Israel was removed through the laws of Israel”. The christians strived show that the didn't belong to jewish people, and the Letter to Diognet underlines that the christians „don't differentiate from other people, neither through dwelling, neither through language, neither through habits”, the christianity situating towards the roman laws and in the same time expressing their universalism.
Tertullian alleges in Adversus Iudaeos that the divine grace was suspended indefinetely to jewish people and finds in jews synagogues the source of christian persecutions of his time.
In his apollogy to emperor Antonius Pius, Justin the Martyr nuances how the christians were surrounded by the romans and also by the jews. He says that even Bar Kochba himself ordered that only the christians be punished if they don't disavow Christ during the second judaic war. Still him unveils how the devastation of Judeea was forseen as was the work , the death and humility of Jesus Christ ( books XLVII-XLVIII, L).
Still saint Justin the Martyr in his work „ Dialogue with Tripho” debates all the problems that defined the relations of christians and jews. The christian defends here saying that „other people didn't caused us and Christ this evil as much as you did it”.
Origen in his work „Against Celsus” believes that the destruction of Jerusalem was necessary, expressing his belief that „the jews would not find their formely situation” and pleading tht the city where Jesus Christ suffered had to be destroy from the ground up and other be called to the blest choice of God, considering demonstrated the thesis of God's plan regarding the jews.
On the other hand the judaism was in a completely inconvenient situation. The trauma suffered as a consequence of those two big catastrophes made necessary a retirement and a repositioning of judaism in the conditions of a major dispersion of the jewish people. Against all the pressions and persecutions the rabinic judaism proved maturity and responsibility in spite of ideological differences that separated them from the relations of the surrounding world.
Starting with the third century AD the jews had to face all the difficulties in motherland or in the foreign communities without an own state. The palestinian jews were lessened and were scattered wanting the recognizing of their old rights. The palestinian judaism was representing only a symbol of jews over the roman institutions, invoked by Tertullian when he says: „the synagogues of jews are the sources of persecutions”, but the death of Juda-Ha-Nasai in 217 AD and the definitivation of elaboration of Misna lead to a new wave of persecutions in Palestine, where some schools had benn closed and numerous jewish scholars had to retreat throug east where the founded succesful academies (Sura, Nehardeea). The dinasty of Severs showed rather tolerant with the jews. Heliogabal circumcised, Alexander Sever was worshiping among divinities Avraam and Christ and it was taken into account at imperial level the jewish attitude and economic force. In the first half of the third century AD there were no big persecutions against jews. Numerous secessional problems, numerous usurpers identified jews as possible victims. Odenat has commited robberies at Nehadreea (258 AD) making numerous victims among jews.
The persecution of christians by the roman authorities significantly reduced the pression on jews, but they didn't got out from their attention or the co-inhabiting people. The position of christians was one of fighting judaism and jews and an important part of Small Asia's populution situated on the same position.
The writings of Dio Cassius, Herodian were not anti-jewish and they evidentiate also the virtues of jews. From the unmerciful reciprocity of relations between judaism and christianity the christians had only to lose in the third century could be saying that the jews had a contribution even if secondary to the anti-christian persecutions.
Starting with the fourth century AD, in the first ruling years of Constantin the Great, it doesn't observe an immediate growing worse of jewish situations. Altough he was not a sympathizer of jews, Constantin the Great promulgated some laws through which some of their privileges strengthen. Constantin the Great choose the christians more from pragmatism rather than faith, and their financial resources, competing with those of jews were preferred by the imperial politics. The jews from all the provinces of the roma state could expect severe measures and expropriations. The later laws were fixing hard punishments and were forbiding jews to circumcise christian slaves. The number of jews continued to rise, in Constantinopole existing even a jewish quarter around 442 AD. The hostilities toom the ugliest forms but in spite of all the threats, not rarely materialized there were important judaism religionizings. Joan Hrisostom is displeased up to hysteria and delirium as in his time some christians and judaisants were participating in the synagogue service. During his rule, Constantinus the second (337-361 AD), applied the capital punishment to many jews and was freeing their slaves. Constantius actioned even more vigurously after 352 AD when the revolt of king Patricius from Diocaesareea was supressed in blood. The prolongation of new paradigms instituted by Constantin the Great through his sons were attracting more and more jewish persecutions and were compelling jewish to reorganize internally. The support of foreign community from Mesopotamia proved not rarely decisive and sincere for the jewish from Bizance.
The ruling of Julian Apostat ( 361-364 AD) was announcing one of renaissance for the jewish from the Bizantine Empire. The decisions of Julian Apostat are described to us by Theoderet from Cyr. He narrate how Julian supported the jews against christians. To them were giving hopes also regarding the reconstruction of the Temple. He describes more miracles who took place to prevent the building. The ruling of Julia proved to be the last big try to institute the old roman habits demonstrating that in the second half of the fourth century AD there were nostalgics and adepts of the old roman world. The jews ghad been supported by Julian on puropse to replace as fast as possible the new constantinan paradigma. The failure produced a profound disappointment among jews and lead in the end to the definitive triumph of constantinian christianity.
The emperor Theodosie the Great (379-395 AD) rose the orthodox christianity at rang of state religion. Although the severity of Theodosie regarding „the heretics” was well known, he was rather moderate regarding jews. To imperial politics was overlaped the independent or local actions who momentarily brought prejudices and victims to those. After those it happened to intervene the imperial adjusting through edicts and laws. The tolerant politics of Theodosie I was corrected through threatenings by Ambrozie from Milano, the emperor had to restrain the list of good intentions regarding jews.
In fourth century AD the greek-latin anti-judaism reduces at maximum the attacks on jews, the christian writing becoming the main direction of anti-judaism. Eusebiu from Caesareea, author of Life of Constantin the Great and Ecclesiastic history was making the jewish people responsibile for the crucification of Jesus Christ, convicting them for good. Saint Joan Mouth of Gold is the one who adressed the most fury accusations to jews. On a delirium tone he destroys everything that represented a jewish symbol. The eight omilies of his are utterly unbelievable even for a christian. The synagogues are liken to homes of demons toghether with the souls of jews, he unforgivable reproaches them the crucification of Christ and assures the support of the Bizantine state which he guides against jews using the religion and patriotism. At him we find the most elaborate and delirant atack adressed to jews from the writings of the Saint Fathers.
The Saint Jeronimo (342-420 AD) although hostile to jews from his monahal center of Jerusalem recognized that the jews were living in poverty and misery.
In a similar way to Saint Joan Mouth of Gold, Grigorie of Nyssa launched also numerous accusations to jews. „Killers of God”, „prophets assassins”, „figurants of the devil”, „sanhedrins of demons”, „rase of vipers” are only a few from the serious accusations brought to jewish people.
Saint Augustin, the continue of christian litterature of latin language situated on a less hostile position towards jewish people, position who characterized the whole Occident who was rather more preocupated of the germanic problem than the persecution of jews. The occidental church proved in this centuries rather tolerant, being influenced by the attitude of Saint Augustin. Altough in „ Tractatus adversus Iudaeos” he argumentates his anti-jewish position, he doesn't stimulate thoughtless acts but advises to tolerance saying that also jews were a part from God's plan.
After the arson of a synagogue in 388 AD at Callinicum by christians instigated by the local bishop, Theodosie I was ordering the reconstruction of the synagogue on the expenses of christians, but Amvrozie from Milano intervened and through countless threats to the emperor obtained the abrogation of the order. It was demonstrated how influent was the Church from the Bizantine Empire and how dangerous could be for the jews the acts of christians. In the fourth century AD in Palestine and Part Kingdom where the jews had a great liberty and autonomy was initiated and finalized Talmud from Jerusalem and Babilonian Talmud. With a great importance these two workings will remain over centuries true diamonds of jewish religious literature and wisedom and civilization.
At Alexandria in year 415 AD under the influence of local bishop Chiril of Alexandria the situation of jews got worse, being banished. „The rejection of Israel” by God finds itsel also on Theodoret from Cyr.
We observe that from Antoninus Caracalla (212 AD) when also the jews became roman citizens and until Constantin the Great it didn't appeared any codified statute regarding judaism, and in 438 AD the Theodosian Codex of Theodosie II was recognizing the jewish cult and the right to internal organization of synagogues, but was forbiding the marriages with christians, the christians slaves, the proselytism and was excluding them from the public and military functions.
The coming into force of the Justinian Codex constituted a new important step in the relations of the Bizantine State with the jews. The code, together with the Novelles legislative edicts was bringing new restrictions: in justice the testimony of a jew was rejected against a christian, the profession of lawyer was forbidden. In the majority of cases behind the deterioration of jewish status were the christians bishops who through their influence were obtaining decisions against jews.
In the Occident the attitude of Church was more tolerant towards jews also because the threats represented by the migratory peoples. The view of Saint Augustin, more moderated, altough accusing, were aligned the whole occidental attitude until the pope Grigore the Great (590-604 AD). This pope is the author of over twenty letters about the jews through which he situates on teh same position with the priciples of Theodosian Codex. After him in the pontifical states and in the christians kingdoms from Occident it was proceeded tu numerous violences against jews.
On the other side, altough in an incomode position neither the jews didn't let themselves below. Constituting an economic and intelectual force of which in spite of all the persecutions the society in which they lived could not dispense, they answered through some riots in palestine, with the help of foreign community from the part kingdom and through severe restrictions on helping christians. The street riots with jewish authors existed also but htey didn't had natable successes, atracting rather more losses to all the jews. We can observe that between IV-VI centuries AD in the Byzantine Empire the attitude of Church towards jews, as before underlined, had the tendency of influence, and then to impose or even to substitute, on the elaboration of the new status of jews, the more moderate attitude of byzantine state.
The christian anti-judaism can not be defined in all his complexity than if we take into account along with the „ideological” hostility and the popular character (hostile) of this. Having much more ancient roots (even from the helenistic period) this anti-judaism manifested also in the christian centuries, so at christinas as to other people of Small Asia. Amongst the crowds the knowledge on jews were inaccurate, sometimes inexistents and any rumor (mostly negatives) were quickly amplified. The popular christian anti-judaism undertook from the pagan dowry and then let influenced not rarely (but also influenced) by the attitude of Church. The jews were regarded as a conspirative people, killer of God and so in connection with the Devil, were suspected of unsuspected financial and material resources that they don't keep on sight, their religious practices and customs were wrongfuly understood and they were never forgiven for considering themselves the chosen people. In all this confusion, as we previously underlined, from the ranks of those on the margin of society or those uneducated with who the common jew (rarely uneducated) was facing every day, there were ven in the glorious time of christianity numerous sympathizers and converteds from all the social or the ethnical categories of Byzance. To those as example was Saint Joan Mouth of Gold adressing his least christians threats, along with the raging accusations towards jews. The confusion or lack of knowledge can excuse a part of those involved in the real tragedies the jews had suffered in this period, but the evil intentions or the elaboration of real cascades of sermons havin at their base an excellent knowledge of hebrew teachings specially for incriminating it, it appears until today unworthy of any human being, so more for a christian, even if the hebrew anti-christianity preceeded the christian anti-judaism.
In the motherland the dispersed and lessened jewish population continued to maintain its value of symbol for the whole jewishes, while the jewish foreign communities more numerous and influent in this centuries, more than ever managed to assume the leading role in gestioning the jewish destiny. Of an not neglecting importance the jewish foreign community was countless times and sometimes the only target of Church attacks or the state or population, sometimes in a motivated manner. In Small Asia the jews were from the very start in a completely disproportionate and helpless situation contrary of other regions inhabited by jews. In Europe there were jews both in Balcanic Peninsula , Hispanic Peninsula and Italy, as were in east or in some cities from Germany. The closing of some schools in Palestine after the death of Juda-Ha-Nasi has lead to the departure of many scholars towards east. Disciple of Juda-Ha-Nasi, Aba Arika founded the famous school of Sura. Along this has started to function alsi Pumbedita and Nahadreea, studying with passion. Mar Samuel was launching the expression „The law of state is law” as departure point for the jewish civil law. The Sasanide dynasty installed bringing some years of persecutions for jews, but this politics was quickly abandoned. Two centuries of freedom for the jews from the Part kingdom followed, period in which the authority of exhilarh weakened, increasing the one of scholars. The threatening shaddow of some potential persecutions planed over them in all this period. The fruitful activity of amoraims peaked during Abai and his rival Halahic Raba (299-352 AD) who was a true model of babylonian genius. The elaboration of traditions and doctrines transmitted orally was accomplished by Rabi Ași (deceised 427 AD), head of Academy of Sura. He was continued by his successors, especially Rabina II, the last amoraim who teached Tora orally. After the elaboration of Babylonian Talmud could be considered finished, its finish coincided with new persecutions in the Part kingdom as in the case of jews from Palestine with the occasion of elaboration of Misna or the Talmud from Jerusalem. The relations „metropole”- babylonian foriegn community were considerbly reduced, the persian kings proceeding to forced convertions and the outing of law of the judaism.
Iezdedgerd II (438-457 AD) and his son Firuz (459-486 AD) maintained their persecutions on jews. The academies from Sura and Pumbedita were closed. At the beginning of the sixth century Ad during Mazdak the persecutions were intense, only after his execution the jews feeling again free and their schools recommencing their activity. The babylonian jewish foreign community was remaining the biggest jewish concentration, the jewish religion staying alive in spite of persecutions. The jews from motherland understood not rarely in an exaggerate mode the encouraging attitude of babylonian foreign community, and the babylonian jews never contested the supremacy in the spiritual plan of Jerusalem.
Other regions were also from early periods colonised by jews, but the consistence of their contribution was more reduced. In south arab Yemen, the country of legendary queen Saba, between the IV-VI AD there was a jewish kingdom – Himjar who will be destroyed in 525 AD by the christian Ethiopia with the help of emperor Justinian. Even in Central Arabia the jews prospered until the seventh century AD living toghether with the arabs. The converting of Khazar kingdom around year 740 AD at judaic religion remains impressive until our days. In Occident the persecutions have started after the seventh century AD, only after the pope Grigore the Great, but will mentain during the whole Middle Age.
The hebrew art of the third century AD distanced from the commandments regarding the human and animal representations. Antropomorphe and zoomorphe symbols and images, along with vegetal ones, become common and we can discuss about a jewish art suficiently distant from the biblic commandment, but one who once freed from the letter of divine law erupts with a great force in manifestation through colors and throughr the diversity of approached themes.
In the opinion of G. Sed-Rajna the synagogues from Israel can be classified from a chronological and topographic point of view in three great categories. The first one is from centuries II-III AD in Galileea and on the heights of Golan, with a basilical plan, with interior colonnade on three sides and access on the fourt side oriented towards Jerusalem (Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). The second type is coresponding to centuries V-VI AD, in Judeea, with the entrance towards other wall than the one oriented to Jerusalem, examples being found at Susiya and Esthlemoa. The third type belongs to centuries: V-VI AD, with a basilical plan, entrance on the opposing side to Jerusalem and with a abside for the Shrine with the scrolls of Tora (Beth-Alpha).
The archaeology fortifies the opinions of the researchers. The archaeological diggings intensified in the last decades brought to light synagogues from Israel, Syrya, north of Africa or Europe, and in Irak the jewish archaeologs only received informations on them, being unable to investigate there. Defining for the evolution of synagogues through archaeological discoveries are the synagogues from Tiberias (century IV AD) with zoomorphe and antropomorphe representations, from Capernaum where the synagogue of century II/III Ad is overlapped on an older one. Impressive is the synagogue from Dura-Europos dated 245 AD, very rich in inscriptions in aramaic language, greekm pehlevi-part and strips of painted pergaments. Along with the arab expansion the jewish art of Dura-Europos type had suffered a complete failure.
We can observe in this period (centuries I BC – VI AD) that the jewish people was one of the cultured people of the civilised world, that it was a people aware of the ancientness of hebrew customs and civilization and considering themselves a chosen people they acted in consequence. We can see them as a people who after being defeated and included in the roman world conserved its own values in spite of sufferings they had to endure. They had ambitions that only a people with ancient tradition and with a victorious mentality have, and even their religion offered them the belief that they will win in the end. We find in the interior of their religion all the elements who promoted the roman people in the position of winner and builder of an empire spread on three continents with the big difference that the romans religion was polytheistic. The jewish religion promised them a Mesiah that the jewish people couldn't understand but as a military one, royal or Great Priest, or all of them together, something like Augustus, who lead them to supreme victory over all the nations and to their submission and less or at all like a spiritual Mesiah. In the spirit of this religion they attracted numerous opposants, being regarded as a threat more ideologically and keeping the proportions we can look at them as an empire at reduced scale and in becoming, who had at their base not the greek-roman polytheism but the jewish monotheism, and that from the inside of the roman state organization. We find a way of organization, of education and social politics who served as model over the centuries also for the greeks as for the romans until our days. The jewish social protection was extended to the level of all the social categories inspiring the other cultured peoples. The way in which the jewish justice was proposed and accomplished, although perfectible, lead to a reflection of other peoples and their status as great commerciants placed them ofetn in the attention of imperial politics and sometimes in its graces. In spite of the persecutions, their intellectual capacities, their skills and preocupations have made them stand out, often attracted the attention and even when they were in disgrace had become indispensables. Durin long periods of time they constituted the most active and disciplined population of the Orient and no only, with beneficial effects for the roman state, constituing even a serious alternative for imperial politics. Veing aware that all their values are ignored and mocked systematically they organized the two roman-judaic wars after which with all the difficulties the victory belonged to the great rulers of the world of that time and the old jewish state was destroyed for good, the jewish nation surviving through rabinic judaism and through the support of jewish foreign communities. Having become a preffered target of authorities, greeks and syrians they were in difficult positions alomg many centuries. The greek intellectuality was preferred to jewish one by the romans, the jewish one never being appreciated at its true value. The vitality of this nation surprise through accomplishments and culture, the teaching of read and write being extended almost at the level of whole population no matter the preparation or profession. They were along so many centuries the people who had a profound humanist inclination and who persisted in faith.
We cannot appreciat but at superlative the genius and the creativity of the jewish people who erupted towards exterior attracting numerous sympathizers. The beauty of their culture and civilization imprinted so much in their own conscience that even during the worst times or great distances to motherland could not estrange them of that. We believe that only a great and special nation could have such accomplishments and ambitions and their contribution even from the dawn of civilization until our days are invaliable and favourable for the whole humanity. We express our conviction that this paper contributes, even if partially to the reflection of a ray of light towards this tumultuos period from the existence and becoming of the jewish people, through the aspects through which we tried to expose in this pages and chapters the jewish identity.
CAPITOLUL XIII : Anexe:
Lunile și sărbătorile ebraice :
Luna Tișri : prima lună a calendarului ebraic are numele de Tișri fiind un cuvânt de origine arameică care are înțelesul de început. Este luna marilor sărbători ebraice și conform tradiției în aceasta lună s-ar fi născut Avraam , Isaac și Iacov.
Luna Heșvan : înaintea exilului această lună purta numele de Bul , intrând în calendarul ebraic după întoarcerea evreilor din exilul babilonian.
Luna Kislev : în aceasta lună se sărbătorește Hanuca . Zodia acestei luni este Săgetătorul.
Luna Tevet : numele acestei luni este de origine babilo-arameica, fiind menționat pentru prima dată în Cartea Esterei.
Luna Șvat : are 30 de zile și în Israelul antic era luna plantării pomilor.
Luna Adar : are 29 de zile , fiind luna în care se sărbătorește moartea lui Moise și Purimul.
Luna Nissan : are 30 de zile și este luna în care se sărbătorește Pesahul.
Luna Yiar : numele lunii este împrumutat de la babilonieni însemnând lumină puternică.Are 29 de zile și se află în zodia Taurului.
Luna Sivan : dupa tradiție în prima zi a acestei luni ar fi trecut în neființă regele David.Aceasta lună are 30 de zile aflându-se în zodia Gemenilor.
Luna Tamuz : are 29 de zile și se află în zodia Capricornului . În aceasta lună se ține doliul în amintirea asediului Ierusalimului de către Titus.
Luna Av : aceasta lună este una de tristă amintire pentru poporul evreu. Ziua de 9 Av este stabilită ca zi de doliu. În aceasta zi a avut loc distrugerea Primului Templu (586 i.e.n.), distrugerea celui de-al doilea Templu din ordinul lui Titus etc.. Aceasta lună are 30 de zile și se află în zodia Leului.
Luna Elul : aceasta lună are 29 de zile și este luna în care se fac pelerinaje la mormintele celor dispăruți.
Sărbătorile mozaice :
Una dintre cele mai sacre instituții ebraice din toate timpurile este Sabatul. În urma celor șase zile de muncă , ziua a șaptea este ziua de odihnă pe care a rânduit-o însuși Dumnezeu ca și încununare a muncii depuse, fiind o adevărată sărbătoare dedicată meditației , comuniunii și regăsirii echilibrului interior.Ziua de Sabat începe vineri dupa apusul soarelui printr-o ceremonie veche și înălțătoare.
Ros Hasana : anul nou ebraic , 1-2 Tișri – este ziua facerii lumii și a omului , Coroana Creațiunii . Se crede că în aceasta zi Dumnezeu judecă faptele noastre .
Iom Kipur : este ziua Ispășirii și a iertării , menită rugăciunii și pocăinței. Începe în seara zilei de 9 Tișri , fiind cea mai mare sărbătoare ebraică. În această zi se cere ca evreul să se abțină de la mâncare și băutură. În această zi se cere ca evreul să se împace cu cei pe care-i supărase sau păgubise.
Sărbătorile de Ros Hasana și Iom Kipur au ca trăsătură importantă universalitatea, păstrându-și în același timp caracterul național.
Sucot : Hag Hasucot , Hag Haasif , Hag Simhatenu – „Sărbătoarea corturilor” , „Sărbătoarea recoltei” , „Sărbătoarea bucuriei”. Sărbătoare menită să perpetueze în memoria evreiască clipele grele ale vieții grele și plină de privațiuni a evreilor în timpul vieții din deșert când au trăit în corturi.
Semini Ateret : este a șaptea zi a „Sărbătorii corturilor” și marca începutul sezonului ploios. Aceasta sărbătoare are menirea de a cere Creatorului binecuvântarea pentru anul nou.
Simhat Tora : in aceasta zi se termina citirea in sinagoga a sulului Torei cu pericopa „Binecuvantarea” din Deutonorom si se incepe lectura Torei.
Hanuca : sărbătoare a luminii și a victoriei reprezintă triumful luminii asupra întunericului și al victoriei spirituale și naționale a evreilor asupra dominației străine.
Hamisa – Asar Bisvat : este sărbătoarea care se mai numește și anul nou al pomilor , simbolizând renașterea pomilor.
Purim : este o sărbătoare populară veselă , celebrându-se salvarea fizică a poporului evreu. Succesul Esterei , nepoata lui Mardoheu, în fața uneltirilor lui Haman pe lângă regele persan Artaxerse a fost în măsură să salveze pe toți evreii.
Pesah : sărbătoarea de Pesah celebrează ieșirea evreilor din Egipt . Moise a fost marele conducător al evreilor din acele timpuri . Această sărbătoare durează opt zile timp în care este interzis consumul pâinii și al produselor făinoase.
Lag baomer : se comemorează încetarea epidemiei din anul 135 e.n. pornită în rândurile luptătorilor lui Bar-Kochba .
Savuot : are mai multe semnificații numindu-se și „Sărbătoarea dăruirii Torei”, adevarat act de naștere spirituală a poporului evreu.
Tisa Beav : ziua a noua a lunii Beav , zi de post , de doliu, de rugăciune . Numeroase evenimente de-a lungul mileniilor au îndoliat profund națiunea evreiască în luna Av și la 9 Av.
Scurtă Cronologie :
161 î.e.n. – tratat de alianță între Iudeea și Roma
65-61 î.e.n. – campania lui Pompei . Iudeea este administrată de către romani
40-37 î.e.n. – domnia lui Antigon
37- 4 î.e.n. -domnia lui Irod cel Mare
5 î.e.n. – nașterea lui Isus din Nazaret .
Școlile lui Șammai și Hillel se fac din ce în ce mai cunoscute
4 î.e.n. -6 e.n. – domnia lui Archelau
6 e.n. – răscoala lui Iuda Galileanul
– domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n.-39 e.n .)
– domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. )
-primii procuratori : Coponius – primul procurator
Marc Ambivius ( 9-12 e.n.)
Annius Rufus ( 12-16 e.n. )
Valerius Gratus ( 16-26 e.n. )
Pilat din Pont ( 26-36 e.n.)
28/29 e.n. -botezul lui Isus și începutul propovăduirii sale
pătimirea lui Isus și începutul activității misionare a ucenicilor săi
41-44 e.n. – Agrippa cel Mare I -rege- regatul lui Irod cel Mare este refăcut
întărirea partidei zeloților
domnia lui Agrippa II ( 49-101 e.n.)
ultimii procuratori : Cuspius Fadus ( 44-46 e.n.)
Tiberius Alexander ( 46-48 e.n.)
Cumanus ( 48-52 e.n.)
Felix ( 52-60 e.n.)
Porcius Festus ( 60-62 e.n.)
Albinus ( 62-64 e.n.)
Gessius Florus ( 64-66 e.n.)
66 e.n. – începutul primului război iudaic. Importante succese ale evreilor
70 e.n. – cucerirea Ierusalimului de către romani , distrugerea Marelui Templu
poporul evreu supraviețuiește prin rabinismul iudaic refugiat la Yawne (Iamnia)
instituirea Fiscus iudaicus de către Vespasian
Nerva abolește impozitul impus evreilor
națiunea evreiască nemulțumită
împăratul Traian se arată insensibil la problemele evreilor
115 e.n. – importante revolte evreiești în Cipru , Egipt ,Cirenaica . Împăratul Traian este nevoit să intervină cu armatele celor mai buni generali ai săi pentru reprimarea deplină și deosebit de crudă și brutală a revoltelor
pregătiri intense în Israel ale patrioților evrei
132-135 e.n. – al doilea război iudaic
războiul capăta din nou importante semnificații religioase . Rabi Iochanan Ben Yohai desemnează ca Mesia pe conducătorul răsculaților – Bar Kochba
135 e.n. – victoria romanilor
Ierusalimul este construit după model roman după cum dorise de la început împăratul Hadrian
Antoninus Pius se arată favorabil și conciliant evreilor
Iuda-Ha-Nasi (m. 217) – în bune relații cu autoritățile și împăratul roman. Inițiază cu ajutorul mai multor erudiți redactarea Mișnei . Decesul său atrage un nou val de persecuții asupra evreilor
definitivarea redactării Mișnei
dinastia Severilor – mai degrabă tolerantă cu evreii . Persecuții asupra creștinilor
începând cu secolul IV e.n. – Constantin cel Mare sprijină pe creștini instituind o nouă paradigmă statală. Iudaismul se vede exclus și evreii vizați în privința persecuțiilor
361-363 e.n. – împăratul Iulian – dorește reinstituirea vechii organizări romane și sprijină pe evrei împotriva creștinilor . Eșecul său va conduce la victoria deplină a creștinismului
sfârșitul secolului IV – în timpul împăratului Theodosie I – lansarea Codexului Theodosian
secolul V – redactarea Talmudului Babilonian și a Talmudului din Ierusalim . Aceste evenimente coincid cu un nou val de persecuții
527-565 e.n. – Domnia lui Iustinian – lansarea Codexului Iustinian
Bibliografie selectivă :
Izvoare scrise :
Ambrozie Sf.,Scrieri,traducere și note David Popescu ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1994
Ammianus Marcelinus,Istoria romană, studiu introductiv,traducere,note și indice de David Popescu,Editura Științifică, București , 1982
Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Apologeți de limba latină , Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981
Apuleius din Madaura , Măgarul de aur , traducere Ion Acsan, I. Theodorescu,Editura Mondero , București , 2004
Augustin Sf., Confesiuni ,traducere de Eugen Munteanu,Editura Nemira , București , 2006
Idem,Despre Cetatea lui Dumnezeu,studiu introductiv de Gh. Vlăduțescu,traducere și note ,tabel cronologic de Paul Găleșanu,București,1998
Idem, Despre dialectică , Editura Humanitas , București , 1991
Idem, Tractatus adversus judaeos , în : Patrologia latina , J.P. Migne ed. , Paris
Aurelius Victor, De cesaribus , traducere și note filologice de Mihaela Paraschiv , ediție îngrijită,studiu introductiv,note și comentarii,indice și apendice de Nelu Zugravu,Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași , 2006
Biblia , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza , Iași , 1988
Casiodor , Scrieri ; Istoria bisericească , traducere Liana și Anca Manolache,introducere și note prof. dr. Ștefan Alexe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Cassius Dio, Istoria romană , traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
Cicero, Despre destin, Editura Polirom , Iași , 2000
Idem , Despre divinație , Editura Polirom , Iași , 1998
Idem, The speekers : In Catilinarum , I-IV, Pro Murena, Pro Sulla,Pro Flacco,Harvard University Press , 1927
Chiril al Alexandriei, Scrieri I , traducere, studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1992
Idem, Scrieri III , traducere ,studiu introductiv și note prof. dr. D. Stăniloae ,Editura Editura Editura Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1994
Idem , Scrieri IV, traducere ,studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2000
Codex Juinstiniani , Berlin , 1954;
Codex Theodosianus , Edition Th. Mommsen et Paulus M. Meyer , Berlin , 1905
Corpus Iuris Civilis ( Novellae ), Krueger ,P., Mommsen T., Schoel & Kroll(ed.),1954
Eutropius , Istoria romană , Editura Jockey Club , București , 1923
Eusebiu din Caesarea, Istoria Eclesiastică,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13, București , 1987
Idem, Life of Constantine , Ed. Clarendon Press , Oxford , 1999
Idem , Scrieri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1999
Felix Minucius, Octavius , Paris , Les Belles Lettres , 1974
Grigorie de Nyssa , Scrieri I , traducere D. Stăniloae și Ioan Buga,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri II , traducere T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Herodian , Istoria Imperiului Roman după Marc Aureliu , traducere ,introducere și note Radu Alexandrescu,Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București , 1960
Horațiu , Ode. Epode. Satire. Epistole, traducere și note Ion Acsan,Editura Mondero , București , 2007
Ioan Gură de Aur Sf., Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2007
Flavius Iosephus , Antichități iudaice , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
Idem ,Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
Istoria Augusta , Editura Științifică , traducere și note David Popescu,studiu introductiv V. Iliescu,București , 1972
Iustin Martirul , Dialog cu Trypho , în : Apologeți de limba grecă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , Prima apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , A doua apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Iuvenal , Persius, Marțial , Satire și epigrame , traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură , București,1967
Lactanțiu , De mortibus persecutorum , traducere ,studiu introductiv,note și comentariu de C.T. Arieșan,Editura Amarcord,Timișoara,2000
Idem , Divine Institutes , Liverpool University Press , 2003
Titus Livius , De la fondarea Romei , Editura Teora , 2000
Manuscrisele de la Marea Moartă , Editura Herald , București , 2007
Origen , Comentariu la Evanghelia după Ioan , traducere ,studiu introductiv și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1995
Idem , Omilii , Editura Polirom , 2006
Idem , Scrieri alese , traducere ,studiu introductiv și note de T. Bodogae și C.Galeriu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri alese , Contra lui Celsus , traducere și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1984
Ovidiu , Arta iubirii , traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva , București , 1977
Petroniu , Satyricon , traducere,postfață și note de Eugen Cizek,Editura Paideia , 2003
Philon din Alexandria , Scrieri istorice : Contra lui Flaccus ; Ambasada lui Gaius ; Despre viața contemplativă , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2005
Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia , ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 2001-2007
Plutarh , Viețile paralele ,traducere,note și studiu introductiv N.I. Barbu, Editura Științifică , București , 1960
Quintilian , Arta oratorică , traducere,studiu introductiv ș.a de Maria Hetco , Editura Minerva , București , 1974
Seneca , Epistole către Lucilius ,traducere ,studiu introductiv și note de Ioana Costa, Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Științele naturii în primul secol , traducere Tudor Dinu,Vichi Eugenia Dumitru,Ștefania Ferchedau,Lavinia Cuta,ediție îngrijită și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 1999
Socrate, Scolasticul, Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1899, 384 p.
Sozomen, Istoria bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
Strabon , Geografia , traducere ,studiu introductiv și note de Felicia Vant-Ștef, Editura Științifică , București , 1974
Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari , Editura RAO , București , 1998
Tacit , Anale , traducere G. Guțu,revizuită de G. Creția,Editura Humanitas, București , 1995
Idem , Istorii , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
Talmudul , Editura Hasefer , București,2007
Talmudul Babilonian(Bavli) , Mesorah Publications , Brooklin , New York , 2001
Tertulian , Adversus iudaeos . Apologeticum , în :Apologeți de limba latină , Editura IBMBOR , București , 1981
Idem , Către martiri , Către Scapula , Despre trupul lui Hristos , Impotriva lui Hermogene , Impotriva lui Praxeas , Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Despre idolatrie și alte scrieri morale , Editura Amarcord , Timisoara , 2001
M. T. Varro , De lingua latina , Ed. Les Belles Letres , Paris , 1938
Idem , Rerum rusticarum , Editura Nova Corr , 1929
Lucrări generale :
Karen Armstrong,O istorie a lui Dumnezeu,Editura Cartea Românească,București,2003
Ion Barnea,Ion Iliescu,Constantin cel Mare,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Doina Benea ,Istoria antică universală,Tipografia Universității Timișoara, Timișoara,1994
Eugen Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2006
Idem , L empereur Titus , Editura Paideia , București , 2006
Moshe Carmilly-Weinberger , Istoria evreilor din Transilvania , (1633-1944) , Editura Enciclopedică, București , 1994
Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006
Dictionaire enciclopedique du judaisme , Cerf , 1993
M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 2003
Josy Eisenberg , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 1992
Idem , O istorie a evreilor, Editura Hasefer , București,2006
Mircea Eliade , Istoria credințelor și ideilor religioase,I-II,Editura Științifică,București,1999
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Enciclopedia Judaica , 16 vol. , Jerusalem , 1970
Victor Eskenazi , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România , Federația Comunităților Evreiești din România , București , 1994
Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2003
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Jean Claude Fredouille, Dicționar de civilizație romană,Editura Univers Enciclopedic,București,2000
Idem, Enciclopedia civilizației și artei romane,Editura Meridiane,București,1974
Edward Gibbon,Istoria declinului și prăbușirii Imperiului roman,I-III,Editura Minerva ,București,1976
Pierre Grimal,Civilizația romană,Editura Minerva , București,1973
Idem, Secolul lui Augustus, Editura Corint,București,2002
N. Gudea , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din Romania , 1986
Ladislau Gyémánt , Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1864 , Editura Enciclopedică , București , 2000
Idem , Transilvania între anii 1690-1790 , Pagini transilvănene , Cluj-Napoca , 1994
Heinrich Graetz , Istoria evreilor , București , 1903
Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005
Alfred Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura
Nemira , București , 2001
S. J. Ludwig Hertling,Istoria Bisericii,Editura Aris Longa,București,1968
Carol Iancu , Mituri fondatoare ale antisemitismului,Editura Hasefer ,București , 2005
Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999
Istoria Universală,I-III,Editura Științifică,București,1959
Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003
Heinrich Kiepert,Atlas antiquus,Berlin
Hans Kűng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005
Marrou , Henri – Irenne, Biserica în antichitatea târzie, București, Ed. Teora, 1999
C.H. Matei,Civilizația Romei antice, Editura Eminescu,București,1980
Idem, Enciclopedia Antichității,Editura Meronia,București,1996
Idem, O istorie a Romei antice,Editura Albatros, București1979
N. A. Mașchin , Istoria Romei antice , Editura de Stat , București , 1955
Moshe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea
Theodor Mommsen , Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1988
Adelina Piatkowski , Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996
A. Pohlsander,Împăratul Constantin,Editura Artemis,București,2000
Ioan Rămureanu , Istoria Bisericii Universale, Editura IBMBOR,București , 1987
Orest Tafrali,Izvoarele grecilor și romanilor,Tipografia Arta ,Iași,1928
Dumitru Tudor, Arheologia romană,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976
Idem, Enciclopedia civilizației romane,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Odile Wattel,Mic atlas al antichității romane,Editura Polirom,Iași , 2002
Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001
Lucrări speciale . Studii :
Barclay, James M.G., The Family as the Bearer of Religion in Judaism and Early Christianity, in H. Moxnes (ed.), Constructing Early Christian Families. Family as Social Reality and Metaphor, Routledge, London and New York, 1997, p. 66-80
Benett , Julian, Trajan Optimus Princeps. A Life and Times, Routledge, London and New York, 1997
Ben Sasson, H.H. ,A History of Jewish Peuple, Harvard , 1976
Brandon, S.G.F.,Jesus and the zealots, London, 1967
Idem , The Trial of the Jesus of Nazareth, London , 1968
Birley, Anthony R., Hadrian. The Restless Emperor, Routledge,London and New York, 1997
den Boer , W., Two Lettres from the Corpus Iulianeum, in Vigiliae Christianae, 16, 1962, 179-197
Bonz, Marianne Palmer, The Jewish Donor Inscriptions from Aphrodisias: Are They both ThirdCentury, and Who Are the ‘Theosebeis’, in Harvard Studies in Classical Philology, 76, 1994, p. 311-335
Boyarin, Daniel, BOYARIN, Jonathan, Diaspora: Generation and the Ground of Jewish Identity, in Critical Inquiry, 19, 1993, p. 693-725
Cambridge History of Judaism, 1984
Ceaușescu ,Gh., „ Conflictele politice din timpul domniei lui Galba”, Revista de istorie , 30 , 1977
Chaniotis, Angelos, The Jews of Aphrodisias: New Evidence and Old Problems, in Scripta Classica Israelica, 21, 2002, p. 209-242
Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian State. A Collection of Legal Documents to AD 535, I-III, S.P.C.K., London, 1966
Dumitrașcu,Sever, Evrei,daci și creștini în opera lui Dio Cassius, în Crisia,29(1999), p.29-32
Epstein, Louis M., Notes on the Status of the Jewish Women in Antiquity, in The Jewish Quarterly Review, 14, 1924, p. 483-499
Feldman, Louis H., ProJewish Intimations in AntiJewish Remarks Cited in Josephus’ “Against Apion”, in The Jewish Quarterly Review, 3-4, 1988, p. 187-251
Idem, Louis H., Jew and Gentile in the Ancient World. Attitudes and Interactions from Alexander to Justinian, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993
Frend, William H.C., The Persecutions: Some Links between Judaism and Early Church, in Journal of Ecclesiastical History, 9, 1958, p.141-158
Frunză , Sandu, Gândirea iudaică și teologia apofanică , în Munții Apuseni , Oradea , 1999
Gager, John, G., Jews, Gentiles, and Synagogues in the Book of Acts, in Harvard Theological Review, 79, 1986, 1-3, p. 91-99
Gallagher, Eugene V., Conversion and Community in Late Antiquity, in Journal of Religion, 73, 1993, 1, p. 1-15
Michael Grant, A History of Ancient Israel , London, 1984
Grayzel, Solomon, The Jews and the Roman Law, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 59, 1968, 2, p. 93-117
M. Goodman , The Ruling Class of Judeea , Cambridge , 1987
N. Gudea , Evreii în provinciile dacice 106-275 p. Chr. , în Ephemeris Napocensis , 9-10 (1999-2000 ) , p. 179-202
M. Hadas-Lebel , Le Judaisme dans antiquite, dans Yves Lehman et collaborateurs , Religion de l'antiquite , Paris , 1999
Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles d’après les documents originaux, I.1, Letouzey et Ané, Éditeurs, Paris, 1907
Martin Hengel, Judaism and Hellenism, London, 1974
Josef Holzner , Saul din Tars , Editura Sapientia , Iași , 2002
T. S. Hunt , „ Tacitus and the Jews”, Pegasus, 2 , 1964
D. Jarrase , L age d or des sinagogue,editions Herscher, 1991
A.H.M. Jones , The Herods oj Judeea, Oxford , 1938
L’Empereur Julien, OEuvres complètes, I.2, Lettres et fragments, texte revu et traduit par J. Bidez, Société d’Édition «Les Belles Lettres»,Paris, 1972
J. Juster , Les Juifs dans L'Empire romaine , Paris , 1914
A. Kaslier , The Jews in Egypt in the Helenistic and Roman Period , Tübingen, 1985
I.S. Levine , „The Jews-Greek Conflicts in the first century : Caesarea”, Journal of Jewish Studies , Oxford , 1975
Mantel, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 3, p. 224-242
Idem, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt (continued), in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 4, p. 274-296
Mildenberg, Leo, Bar Kokhba Coins and Documents, in Harvard Studies in Classical Philology, 84, 1980, p. 311-335
Julien Moga , The Legal Right of the jews from Hadrian to Theodosius I , in Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, No. 3, July 2008
Neusner, J., Some Aspects of the Economic and Political Life of Babylonian Jewry, ca. 160220 CE, in Proceedings of the American Academy for Jewish Research, 31, 1963, p. 165-196
Popescu, Emilian, Basilique et synagogue dans le Sud-Est de l’Europe à l’époque protobyzantine, in Études Byzantines et PostByzantines, II, Editura Enciclopedică, Bucharest, 1991, p. 9-22I
Emilian Popescu , Biserica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină (sec. IV-VI ) , în Studii Teologice , seria a II-a , an XLII (1990 ), nr. 5-6
Pucci Ben Zeev, Miriam, Jewish Rights in the Roman World.The Greek and Roman Documents Quoted by Josephus Flavius, Mohr Siebeck, Tübingen, 1998.
Rabello, Alfredo Mordechai, The Ban on Circumcision as a Cause of Bar Kochba’s Rebellion, in Israel Law Review, 29, 1975, p. 176-214 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, V, p. 176-214).
Idem , The Attitude of Rome towards Conversions to Judaism (Atheism, Circumcision, Proselytism), in A. Gambaro, A.M. Rabello (eds.), Towards a New European, Italian, and Israeli Law in Occasion of 50 Years of EU and of the State of Israel,Jerusalem, 1999, p. 37-68 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, XIV, p. 37-68)
Rajak, T., Was There a Roman Charter for the Jews?, in Journal od Roman Studies, 74, 1984, p. 107-123
Rostovtzef , Storia economica e sociale dell Impero romano , trad. Italienne, Florence , 1933
C. Roth , Jewish Art. An Ilustrated History , Revised Edition by Bezalel Narkiss, Jerusalem , 1971
Rugerst, Leonard Victor, Archaeological Evidence for the Interaction of Jews and NonJews in Late Antiquity, in American Journal of Archaeology, 96, 1992, p. 101-118
E. P. Sanders , Paul and Palestinian Judaism , London , 1977
Tchericover , V., The Ideology of the Letter of Aristeas, in Harvard Theological Studies, 51, 1958, 2, p. 59-85
E. Schürer, The History of Jewish Peuple in the Age of Jesus Christ ( 175B.C-A.D. 135), Edinbourgh, 1973
G. Sed-Rajna , L art Juifs , Paris , 1975
E.M. Smallwood , The Jewish under Roman Rule from Pompei to Diocletian , Leyde, 1967
Walton, Francis R., Religious Thought in the Age of Hadrian, in Numen, 4, 1957, 3, p. 165-170
Whittaker, Molly, Jews and Christians: GraecoRoman Views, Cambridge University Press, Cambridge,London,New York,New Rochelle,Melbourne,Sydney, 1984
Wilken, Robert L., Judaism in Roman and Christian Society, in The Journal of Religion, 47, 1967, 4, p. 313-330
Wypustek, Andrzej, Magic, Montanism, and the Severan Persecution, in Vigiliae Christianae, 51, 1997, 3, p. 276-297
Site-uri :
webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
www.cja.huji.ac
www.crestinortodox.ro
www.thelatinlibrary.com
www.mfa.com
www.scribd.com
www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
www.voxdeibaptist.org
www.wikipedia.org
Hărți și ilustrații :
după www.mfa.gov
al The Israel Ministry of Foreign Affairs
și
http://us.123.rf.com
Ruinele de la Ramat Hanadif
Vechiul oraș roman Bet Shean
Alee antică din Ierusalim
Coloanele de la Beit Shean
Ruinele sinagogii din Capernaum
Teatrul din Beit Shean
Caesarea
Masada
Coloanele din Caesarea maritimă
Caesarea
Apeduct din nordul Israelului
Ruine de la Qumran
Massada
Ancient Roman hippodrome in Caesarea, Israel
Ruinele Fortăreței Masada, Israel
Imagine de la Qumran
Ruinele antice din orașul Caesarea. Israel
Old city of Jerusalem
Moneda evreiasca Alexander Ianneus 103-76 î.e.n.
Ioan al II Aristobul (67-64 î.e.n.)
Matatia Antigonos (40-37 î.e.n) Bronz opt prutah, S-6103, Hendin-34. Avers: corn al abundenței dublu cu o legendă ebraică în jurul valorii de. Revers: o cunună de iederă, cu o legenda greacă în jurul valorii de. Dimensiunea reală este de 25 mm. Monedele din Antigonos Matatia sunt în mod normal slab lovit si acest specimen nu este o excepție. Principalele elemente ale designului sunt clare, dar numai câteva caractere ale inscripții sunt vizibile.
Irod cel Mare (37-4 î.e.n)
Irod Archelau (4 î.e.n.- 6 e.n.)Bronz, 16 mm. GIC-5539, Meshore-61. Avers: ciorchine de struguri pe o creangă cu numele lui Irod de mai sus în limba greacă (cele mai multe litere clare). Reverse: O casca cu creasta, cu o inscripție în limba greacă de mai jos (în afara Tartă de pe acest specimen). Acesta este un exemplu excepțional de tip, cele mai multe specimene nu sunt aproape la fel de bine bătute sau conservate.
Bronz, 15 mm. GIC-5541, Hendin-59. Avers: prora unei galere de război a plecat. Revers: litere grecești într-o coroană de flori.
Irod Filip, 4 î.Hr. – 34 d.Hr.
18 Bronz mm. GIC-5560-62. Meshore-80-81. Avers: bustul laureat al dreptului Tiberius cu numele său și în jurul valorii de titluri în limba greacă (aproximativ 50% din legenda poate fi citit cu dificultate, inclusiv de cele mai multe nume). Revers: Un interior tetra-stil al templului din care este data regnal (nu este vizibil de pe acest specimen din cauza grevei slab), cu numele de Filip în jurul valorii de (o parte din numele lui este vizibil sub templu). Nu este un lucru de frumusețe, dar acestea sunt aproape niciodată. Exemplare complete de legendă, probabil, aproape niciodată nu apar.(Rare în orice grad).
Ponțiu Pilat, AD 26 – 36
Ponțiu Pilat a luat decizii în Iudeea în timpul lui Hristos și a dispus crucificarea lui. Aceste monede sunt tipul care ar fi fost în uz de zi cu zi comun în acele timpuri.
Bronz 17 mm. GIC-5623. Avers: un lituus (personal astrolog lui) în termen de o inscripție. Revers: marca dată într-o coroană de flori (BOB pentru AD 30/31). Modelul ilustrat este mult peste medie pentru acest tip în mod normal, foarte slab a păstrat. Deseori, acestea sunt observate la exemplare cu modele fragmentare.
Bronz 17 mm. GIC-5624. Avers: un lituus (personal astrolog ) . Revers: marca dată într-o coroană de flori cu marca data LIH, indică această monedă a fost bătută în anul 31/32. Acest specimen este mult peste medie pentru acest tip de obicei, în mod normal, este slab bătut.
Antonius Felix, AD 52 – 60
Antonius Felix, care a prezidat la procesul Sf. Paul.
Bronz 17 mm. Avers: inscripția într-o coroană de flori. Revers: Două ramuri de palmier-ramuri cu o marcă dată pentru anul 14 de Claudius (AD 54) între.
Primul război iudaic, AD 66-70
Nemulțumit cu asuprirea procurorilor romani, evreii au trecut la revoltă deschisă în anul 66. Revolta a rezistat romanilor mai mulți ani (nu este un lucru mic), dar în anul 70 d.Hr. Titus (fiul lui Vespasian și însuși viitorul împărat) a fost trimis pentru a pune capăt revoltei și să cucerească Ierusalimul. Ierusalimul a fost cucerit și Templul a fost distrus. În această perioadă, poporul evreu a bătut un număr de monede, iar apoi, romanii bătut Iudeea Capta ,serie pentru a comemora victoria lor.
AE 18, GIC-5639. Avers: O amforă cu gât îngust, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "ANUL 2", care indică faptul că acest tip a fost bătut în anul al doilea al revoltei (AD 67). Revers: o viță de vie-ramură, cu o singură frunză, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "LIBERTATE Sionului". Aceste monede medie 16 la 17 mm.
21 mm bronz. GIC-5646, Meshore-163. Avers: un potir care apare în jurul valorii de legenda ebraică traducerea "Pentru Eliberarea Sionului".Revers: O Lulav (arată ca un coș de tulpini de cereale), flancat de două etrog (arata ca două mici amfore) și cu inscripții care să indice că a fost bătut în 4-lea an al revoltei (AD 69/70).
1 Josy Eisenberg , O istorie a evreilor , Editura Humanitas , București , 2006, p. 12
2 Facerea , 12.1
3 A.Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura Nemira , București , 2001 , p. 27
4 J.Eisenberg , op. cit. , p.13
5 Ibidem , p14
6 A. Hârlăoanu , op.cit., p.32
7 Ibidem , p.45
8 J. Eisenberg , op.cit. , p.27
9 H. Graetz, Istoria evreilor , București , 1903 , p.123
10 J.Eisenberg, op.cit., p.29
11 Idem, Ibidem , p. 30
12 Ibidem, p.32
13 Ibidem , p.49
14 Adelina Piatkowski, Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996, p.266
15 J. Eisenberg, op.cit. , p.63
16 Theodor Mommsen, Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , II ,București , 1988, p.170
17 Idem, Ibidem, vol.III, pp. 19-23
18 N.A.Mașchin, Istoria Romei antice , Editura de Stat , București,1951,p.197
19 Idem,Ibidem,p.157
20 A.Hârlăoanu, O istorie a mozaismului și a Izraelului antic , Editura Nemira , București, 2001,p.266
21 Idem, p.267
22 Ibidem , p.268
23 Ibidem ,p.269
24 Ibidem ,p.270
25 Flavius Iosephus,Antichități iudaice ,I ,XVI, 5, 2,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer ,București,2007
26 A. Hârlăoanu, op. cit. , p.288
27 Ibidem , p. 289
28 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XIV , XIII, 10, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer, București,2007
29 A.Hârlăoanu , op.cit. , p. 295
30 Ibidem
31 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XIV, 15, 7, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
32 A.Hârlăoanu , op.cit., p.299
33 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XV, 2, 5 , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
34 Ibidem , XV, III, 4
35 A. Hârlăoanu , op.cit., p.301
36 Ibidem, p.303
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Flavius Iosephus , op.cit. , XV,VII, 7
40 A. Hârlăoanu, op.cit. , p. 304
41 Ibidem
42 Josy Eisenberg , op.cit. , p.71
43 Flavius Iosephus, op.cit. , XVI,III,3
44 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , I , XXIII , 3,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf, Editura Hasefer,București, 2004
45 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XVI,XI,7,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
46 Ibidem , XVII , VIII , 1
47 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.299
48 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.97
49 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.305
50 Ibidem , p.304
51 Ibidem , p.309
52 Ibidem , p.309
53 Ibidem. , p.311
54 Ibidem , p. 312
55 Ibidem , p.314
56 Ibidem , p.316
57 Ibidem , p.318
58 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , V , 2,Editura Hasefer , traducere și note Ion Acsan,București , 2007
59 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
60 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VI , 2 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
61 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.102
62 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VII , 1 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
63 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
64 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 5,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
65 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.320
66 Ibidem , p.321
67 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 9,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
68 A. Hârlăoanu , op.cit., p.321
69 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 11 , traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
70 Ibidem
71 A. Hârlăoanu ,op.cit. , p.322
72 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , II, VIII ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
73 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , 2 , 118,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
74 Tacitus , Istorii , 5 , 13 ,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică, București,1992
75Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.115
76 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.333
77 Ibidem , p. 323 .
78 P. Johnson , op.cit. , p.115
79 Ibidem
80 M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 1997 , p.109
81 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.326-327
82 Ibidem , p.327
83 Ibidem. , p.333-334
84 Ibidem , p.334
85 P. Johnson , op.cit. , p.115
86 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.336
87 Ibidem , p.337
88 Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006 , p.9
89 Ibidem , p.10
90 Ibidem, p. 17
91 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.339
92 P. Johnson , op.cit. , p.117
93 Dio Cassius , Istoria romană,LXVI , 4, traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică și Enciclopedică, București ,1977
94 Tacitus , Istorii ,V , 1 , 1 , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică,București,1992
95 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari ,VII , Div. Titus , 4 , 3,Editura RAO, București,1998
96 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.340
97 Ibidem , p. 342
98 Josy Eisenberg , op.cit. , p. 79
99 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.344
100 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari,VIII , Div. Titus , 5,2,Editura RAO,București,1998
101 Dio Cassius , Istoria romană ,LXVI , 7 ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
102 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 344
103 Ibidem
104 Ibidem , p.345
105 P. Johnson , op.cit. , p. 117
106 Ibidem
107 J. Eisenberg , op.cit. , p. 80
108 Ibidem
109 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.348
110 Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999 , p. 20
111 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea, 2000 , p.111
112 P. Johnson , op.cit. , p. 124
113 M. Maur , op.cit. , p. 112
114 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
115 Dragoș Ilinca , op.cit. , p. 21
116 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
117 Ibidem , p. 351
118 Moșe Maur , op.cit. , p. 112
119 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 397
120 P. Johnson , op.cit. , p. 108
121 Noul Testament ,Evanghelia după Matei , 26 , 64
122 I. Rămureanu , Istoria Bisericii Universale , I , Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București , 1987 , p. 88
123 Moșe Maur , op.cit. , p.112
124 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
125 Moșe Maur , op.cit. , p. 113
126 E. Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2002 , p. 392
127 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 352
128 Ibidem
129 J. Eisenberg , op.cit. , p. 82
130 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică, București, 1977
131 M. I. Dimont , op.cit. , p. 116
132 P. Johnson , op.cit. , p. 119
133 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
134 Ibidem , p. 122
135 Ibidem
136 Moșe Maur , op.cit. , p.113
137 P. Johnson , op.cit. , p. 118
138 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
139 P. Johnson , op.cit. , p.118
140 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
141 P. Johnson , op.cit. , p. 120
142 Moșe Maur , op.cit., p.115
143 Ibidem
144 Ibidem , p. 116
145 J. Eisenberg , op.cit. , p. 83
146 P. Johnson , op.cit. , p. 120
147 J. Eisenberg , op.cit. , p. 85
148 P. Johnson , op.cit. , p. 125
149 Moșe Maur , op.cit. , p. 116
150 Ibidem
151 P. Johnson , op.cit. , p. 133
152 M. I. Dimont , op.cit. , p. 183
153 D. Ilinca , op.cit. , p. 22
154 Moșe Maur , op.cit. , p. 117
155 P. Johnson , op.cit. , p. 125
156 J. Eisenberg, op.cit., p.116
157 Ibidem, p. 117.
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Ibidem
161 Vezi Epistola către romani ,1-3
162 Hans Küng,Iudaismul,Editura Hasefer, București, 2005, p.176
163 Emilian Popescu, „ Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină(sec.IV-VI)”,în Studii teologice,seria a II-a, an XLII(1990),nr.5-6,p.59-70
164 Ibidem
165 Sozomen, Istoria bisericească,VII,4, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
166 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
167 Ibidem
168 Theodoret din Cyr,Istoria eclesiastică,traducere și note de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, III,20,1-2
169 Ibidem,III,20,3
170 Ibidem,III,20,4-8
171 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
172 Ibidem
173 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,9; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
174 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
175 Ibidem
176 Ibidem
177 Ibidem
178 J. Eisenberg, op.cit.,p.140
179 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,10; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
180 Idem, XVI,8,16
181 Idem,XVI,8,6
182 Codex Justinianus,Paulus Krueger ed. , Berlin,1954,I,3,56; webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
183 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
184 A. Hârlăoanu,op.cit., p. 425
185 Ibidem,p. 427
186 J.Eisenberg,op . cit., p.99
187 Ibidem , p. 96
188 Ibidem , p.62
189 Ibidem , p.63
190 Max I.Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer, București , 1997 , p.96
191 Ibidem
192 P.Johnson, O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.86
193 J.Eisenberg, op.cit. , p.63
194 Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia ,V, 73, ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași,2003-2007
195 J.Eisenberg , op. cit . , p. 75
196 Ibidem , p.63-64
197 Ibidem, p. 62
198 A. Hârlăoanu, op. cit. , p. 349
199 Hans Küng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005 , p. 153
200 Ibidem
201 Ibidem , p. 154
202 Flavius Iosephus, Antichități iudaice,II,XVIII,III,3,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2001
203 Evanghelia după Matei,27,19
204 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
205 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea,Editura Herald,București,2008, p.26
206 Ibidem
207 Ibidem, p.30
208 Ibidem, p.34
209 Ibidem, p.8
210 Ibidem, p.7
211 Ibidem, p.15
212 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
213 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
214 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
215 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
216 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
217 Ibidem, V,10,3
218 J.Eisenberg , op.cit. , p.88
219 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.211
220 Ibidem , p.212
221 Ibidem
222 Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 2003, p.107
223 J.Eisenberg , op.cit.,p.90
224 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
225 A.Hârlăoanu , op.cit., p.198
226 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
227 Ibidem
228 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.199
229 J.Eisenberg , op.cit. , 129
230 Isidor Epstein , op.cit. , p.157
231 Ibidem, p.159
232 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
233 Ibidem
234 Isidor Epstein , op.cit. , p.159
235 Ibidem , p.160
236 P. Johnson , op.cit. , p.135
237 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
238 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
239 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
240 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
241 P. Johnson , op.cit. , p.135
242 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
243 Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001 , p.5
244 Ibidem , p.7
245 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005 , p.207
246 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 217-218
247 Mirelle Dadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.207
248 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.223
249 Ibidem , p.224
250 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.208
251 Ibidem
252 Ibidem
253 Ibidem , p.209
254 Ibidem , p.210
255 Ibidem , p.211
256 Ibidem
257 J. Eisenberg , op.cit. , p.90
258 Ibidem , p.99
259 Ibidem
260 Flavius Iosephus , Antichități iudaice ,XIII , 354 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer,2007
261 Ibidem , XIV, 131
262 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , I , 190,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
263 Philon , Contra lui Flaccus , 55
264 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.213
265 Ibidem
266 Ibidem
267 Philon, Contra lui Flaccus , 74
268 Ibidem
269 J. Eisenberg , op.cit , p.100
270 Ibidem
271 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.216
272 Philon , Contra lui Flaccus , 57
273 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.217
274 Ibidem
275 Ibidem , p.219
276 Ibidem , p.220
277 Tacit , Anale , 2 , 52 , 2
278 Philon , Contra lui Flaccus , 55-72
279 Ibidem , 84-85 și 95-96
280 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.232
281 Ibidem , p.233
282 Ibidem , p.234
283 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , II , XIII , 8,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
284 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.236
285 Ibidem
286 Ibidem , p.237
287 Ibidem
288 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.277
289 J. Eisenberg , op.cit. , p. 89
290 Ibidem , p.90
291 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.281
292 Hans Küng , op.cit. , p.165
293 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.279
294 Emilian Popescu , „Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca proto-bizantină ( sec. IV-VI )”, în Studii teologice , seria a II-a , an XLII(1990), nr. 5-6, p.59-70
295 Ibidem
296 Ibidem
297 Ibidem
298 Ibidem
299 Ibidem
300 Sozomen , Istoria eclesiastică ,trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899, VII , 4
301 Emilian Popescu , op.cit. , p.59-70
302 Ibidem
303 Ibidem
304 Hans Küng , op.cit. , p.166
305 Ibidem
306 J. Eisenberg, op. cit. , p. 115
307 Hans Kűng, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005, p. 170-172
308 Ibidem, p.170
309 Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Ed. Hasefer , Bucuresti, 2005, p.18
310 Ibidem, p.19
311 Ibidem
312 Ibidem, p. 21
313 Cicero, Pro Flacco, 28, 67
314 M. Hadas – Lebel , E. Starobinski – Șafran, Incursiuni în iudaismul antic, p.292
315 Ibidem, p. 292-293
316 Ovidiu, Arta iubirii,I, traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva, București,1977
317 Suetoniu, ,Viețile celor douăsprezece cezari , Augustus, 76,Editura RAO, București, 1998
318 Seneca, De superstitione
319 Marțial, Epigrame,, VII, 30,35 și 82,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1969
320 Satyricon și Petroniu, fragmentul 37,Editura Paideia,2003
321 Ibidem
322 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73,ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom Iași,2003
323 Iuvenal, Satire, III,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1967
324 Ibidem, IV
325 Ibidem
326 Ibidem
327 Ibidem
328 Tacit, Istorii, V, 4,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002 – explică și de ce
329 Ibidem, V, 3-4
330 Ibidem, V,5
331 Ibidem
332 Ibidem, V,13
333 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari,Domițian, 12,Editura RAO,București,1998
334 Quintilian, Arta oratorică, III, 7, 21,traducere ,studiu introductiv ș.a. Maria Hetco,Editura Minerva,București,1974
335 Minucius Felix, Octavius, VI, 2-3, Les Belles Lettres,Paris,1974
336 Ibidem, X, 4
337 Carol Iancu, op.cit.,p. 26
338 Epistola către Filipeni, 3
339 2 Corinteni,11,22-23
340 Ibidem, 11, 23-26
341 Evanghelia după Ioan, 19,12
342 Ibidem, 19,15
343 Faptele Apostolilor, 2, 22-23
344 H. Kűng, op. cit., p.387
345 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
346 J. Eisenberg, op. cit., p.114
347 Faptele Apostolilor, 5, 29
348 J. Einsenberg, op.cit., p.114
349 H. Kűng, op. cit., p.389
350 Ibidem, p. 389
351 Ibidem
352 Ibidem, p. 390
353 Ibidem
354 Ibidem
355 Ibidem
356 Evanghelia după Ioan, 12,42
357 H. Küng,op.cit., p.391
358 Ibidem
359 Ibidem, p.176
360 Iustin Martirul, Prima apologie,XXXI, în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997
361 Ibidem, XLIX
362 Ibidem, XLVII
363 Ibidem, XLVIII
364 Ibidem, XL
365 Iustin Martirul, Dialog cu Trypho, XVII,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
366 Ibidem
367 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor . Către iudei, I, 1,trad. și note Dumitru Fecioru ,Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2007
368 Ibidem, I,2
369 Ibidem
370 Ibidem
371 Ibidem, I,3
372 Ibidem
373 Ibidem, I , 4
374 Ibidem, I , 5-6
375 Ibidem, I , 6
376 Ibidem, II , 1
377 Ibidem, IV , 1
378 Ibidem, IV , 3
379 Carol Iancu, op.cit., p. 23
380 Ibidem
381 Paul Johnson, op.cit., p. 136
382 Ibidem
383 H. Kűng, op. cit., pag.178
384 Theodoret din Cyr, Istoria bisericească, III , 20,trad. de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1995
385 Ibidem, III , 20, 3
386 Ibidem, III , 20, 4-7
387 Ibidem, III , 20, 8
388 Carol Iancu, op.cit., p. 23
389 Ibidem
390 Ibidem, p. 24
391 Ibidem
392 Ibidem, p. 24 – 25
393 Ibidem, p. 26
394 Ibidem
395 Exod, 20, 4-6
396 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,București, 2003, p. 28-29
397 Ibidem
398 Ibidem, p. 30
399 Ibidem,p.15
400 Ibidem
401 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
402 M. Moldovan, op.cit., p.35
403 Ibidem, p.37
404 Ibidem, p.39
405 Talmud, Editura Hasefer,București,2007
406 M. Moldovan, op.cit., p. 83
407 Cartea lui Daniel,6,11
408 M. Moldovan, op.cit., p. 84
409 Ibidem, p.87
410 Ibidem, p. 122
411 Ibidem
412 Ibidem, p.126
413 Ibidem, p.125
414 Ibidem
415 P. Johnson,op.cit.,p.126
416 Ibidem
417 Ibidem
418 Ibidem
419 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II, XVIII,III,3,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer, București , 2001
420 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
421 Faptele Apostolilor,5,34-39
422 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
423 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
424 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
425 2 Corinteni, 11, 23-26
426 Suetoniu,Viețile celor douăsprezece cezari,Augustus,Editura RAO,București,1998
427 Tacit, Istorii, V,13,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
428 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
429 Dio Cassius, Istoria romană, LXVI,4,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
430 Tacit, Istorii, V, 1,1,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
431 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3,Editura RAO,București,1998
432 Ibidem, VIII, Div. Titus, 5,2
433 Dio Cassius , Istoria romană, LXVI,7,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
434 Evanghelia după Ioan, 12,42
435 Tacit, Istorii, V,5,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
436 Ibidem,V,13
437 Quintilian, Arta oratorică, III, 7,21,traducere Maria Hetco, Editura Minerva , București , 1974
438 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3, Les Belles Lettres, Paris,1974
439 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II,XVIII,III,3,Editura Hasefer, București , 2001
440 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
441 Faptele Apostolilor,5,34-39
442 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
443 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
444 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
445 2 Corinteni, 11, 23-26
446 Suetoniu,Augustus
447 Tacit, Histories, V,13
448 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
449 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
450 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
451 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3
452 Suetoniu, VIII, Div. Titus, 5,2
453 Dio Cassius , Roman History, LXVI,7
454 Evanghelia după Ioan, 12,42
455 Tacit, Histories, V,5
456 Ibidem,V,13
457 Quintilian, Institutio oratoria, III, 7,21
458 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3
ISTORIA ISRAELULUI ANTIC ÎN PERIOADA ROMANĂ și ROMANO-BIZANTINĂ
profesor master Radu-Alin BALAJ
CUPRINS :
IZVOARE SCRISE………………………………………………………………………………..p. 5
IZVOARE ARHEOLOGICE………………………………………………………………….p. 7
CAPITOLUL I: INTRODUCERE-ARGUMENT …………………………………..p. 9
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p. 14
A. CAMPANIA LUI POMPEI……………………………………………..p. 14
B. SITUAȚIA INTERNĂ DUPĂ CAMPANIA LUI POMPEI ( 63 – 37 î.e.n)…p.17
C. A DOUA DOMNIE A LUI IROD ( 37 – 4 î.e.n. )……………..p.22
CAPITOLUL III : SECOLUL I E.N. ÎN ISTORIA LUI ISRAEL………………p.32
A.DOMNIA LUI ARCHELAU ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . PRIMII PROCURATORI..p.32
B.DOMNIA LUI PHILIPPOS ( 4 î.e.n. – 34 e.n.) . DOMNIA LUI IROD ANTIPA ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) …………………………………………………………………………..p.35
C. DOMNIA LUI IROD AGRIPPA ( AGRIPPA I ) ……………………p.35
D. ULTIMII PROCURATORI . DOMNIA LUI AGRIPPA II ( 49 – 101 e.n. ) . E. PRIMUL RĂZBOI IUDAIC …………………………………………………………p.37
F. EVREII ÎN TIMPUL DINASTIEI FLAVILOR ( 69 – 96 e.n. )….p.42
CAPITOLUL IV : EVREII ÎN SECOLUL ANTONIN
( SECOLUL II E.N.)………………………………………………………………………………p.54
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian …………………………….p.54
B. Al doilea război iudaic …………………………………………..p.55
C. Evreii în secolul II e.n. după al doilea război iudaic……p.58
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III – VI E.N…………………….p.60
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL……………………………………………………………..p.66
CAPITOLUL VII :VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET.
IUDEO-CREȘTINISMUL……………………………………………………………………….p.72
CAPITOLUL VIII : DIASPORA EBRAICĂ…………………………………………….p. 80
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUII(LOR) ÎN TRADIȚIA EBRAICĂ , SCRIERILE GRECO-ROMANE ȘI SCRIERILE CREȘTINE…………………p. 93
CAPITOLUL X: ARTA EBRAICĂ………………………………………………………….p.105
CAPITOLUL XI : CONCLUZII…………………………………………….p.111
CAPITOLUL XII : CONCLUSIONS……………………………………..p.141
CAPITOLUL XIII : Anexe : Lunile și sărbătorile ebraice………………………..p.169
Scurtă cronologie……………………………………………………..p.172
Bibliografie selectivă…………………………………………………p.174
Hărți și ilustrații……………………………………………………….p.184
IZVOARE SCRISE
Aflându-ne în fața unui subiect atât de vast și de sensibil ne-am propus să privim spre realitățile acestei perioade ( apreciabile în timp) ( sec. I î.e.n.-VIe.n.) cu o deosebită atenție și folosindu-ne conștiincios și echilibrat de toate izvoarele care ne stau la dispoziție. Alături de izvoarele arheologice care ne stau la dispoziție ( cercetările arheologice s-au concentrat în special în secolul XX și mai ales din a doua jumătate a secolului XX după constituirea statului Israel-1948,dar cu importante contribuții încă din ultimele decenii ale secolului XIX și în perioada interbelică) și care vor fi prezentate , atât cât ne sunt cunoscute , alăturat acestor pagini , de neocolit și o adevărată sursă de informații o reprezintă izvoarele scrise. În cei privește pe evreii vechi izvoarele sunt cu mult anterioare epocii elenistice , iar în ordonarea izvoarelor scrise care ne prezintă indiferent din ce unghi starea poporului evreu din această perioadă am ținut cont de proveniența și felul acestora .
În privința provenienței avem trei direcții principale: scrierile ebraice ( tradiția ebraică ) prin care s-a perpetuat o frumoasă literatură evreiască ( “Psalmii lui Solomon”, învățăturile lui Șemaia și Abtalion, ale lui Hillel și Șammai, Cartea Henoch, Cartea Jubileelor, Mișna, Talmudul din Ierusalim și Talmudul din Babilon ) și din care aflăm care erau problemele și aspirațiile poporului evreu , care era poziția autorităților religioase ebraice în relațiile cu ceilalți și care erau amenințările pentru evrei , care existau sau se prefigurau. A doua mare direcție spre care ne-am îndreptat eforturile demersului nostru sunt izvoarele scrise ale autorilor greci și latini care în lucrările lor ating într-un mod tangențial, dar în multe locuri explicit și subiectul care ne interesează. Astfel putem surprinde de la Cicero și Varro( sec. I î.e.n.) până la Dio Cassius , Herodian, Iulian Apostatul , Ammianus Marcellinus, pentru fiecare secol zeci de autori care vin să ne completeze o imagine policromă în ceea ce-i privește pe evrei . Toate aceste informații le-am ordonat , prezentat și analizat într-un capitol separat tocmai pentru că reprezintă o problemă centrală a direcției noastre de cercetare . Următoarea mare direcție o reprezintă odată cu răspândirea creștinismului poziția Apostolilor și Părinților Bisericii ( greci și latini) care a jucat un rol important încă din secolul I e.n. . Vedem cum începând chiar cu Apostolul Pavel sau cu Evanghelia după Ioan se crează o literatură creștină și cum creștinismul se separă treptat de iudaismul care-l persecuta și cum creștinismul condamnă inofensiv și apoi din ce în ce mai virulent autoritățile rabinice și de-a dreptul poporul evreu într-o succesiune de scrieri ale Sfinților Părinți care se întind pe o perioadă de mai multe secole de la Iustin Martirul și până la Ioan Chrisostom , Grigorie de Nyssa , Chiril al Alexandriei , Theodoret din Cyr ( în Orient ) sau Tertullian , Sfântul Augustin de Hippo sau papa Grigore cel Mare ( în Occident ) ( sec. II e.n.-VII e.n.) .
Acestor izvoare scrise indiferent de proveniența lor li s-a suprapus de-a lungul secolelor și o percepție populară care a amplificat imaginea evreului(lor) creând mituri și legende( cu caracter pozitiv sau negativ) . Este posibil ca multe dintre inexactitățile scrierilor autorilor greci și latini ( ca să nu spunem de-a dreptul bazaconii) să fi ajuns la unii dintre ei tocmai pe această filieră populară pentru că ar fi exclus să credem că existau mulți evrei care aplicau pe dos sau altfel regulile religiei ebraice așa cum prezintă unii autori. Aceste mituri în marea lor majoritate cu caracter profund negativ s-au perpetuat prin Evul Mediu până în epoca contemporană.
Alături de scrierile indirecte ( tangențiale , aleatorii ) s-au păstrat până în zilele noastre scrierile unor autori care au analizat și prezentat istoria poporului evreu într-un mod expres, exclusiv, precum ar fi Philon din Alexandria sau Flavius Iosephus în cele două lucrări monumentale ale sale “ Antichități iudaice “ și “ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor”.
Toate aceste izvoare scrise indiferent de formă , proveniență sau conținut, însumate și interpretate într-un mod armonios și echilibrat ne-au putut oferi o imagine mulțumitoare în analiza subiectului tratat.
IZVOARE ARHEOLOGICE
Cercetările arheologice privind istoria poporului evreu s-au intensificat într-un mod deosebit în special după constituirea statului Israel în anul 1948. Acestea continuate cu succes până în zilele noastre au contribuit într-un mod mulțumitor la zestrea de informații referitoare la evrei și la cultura și civilizația lor. Un număr important de sinagogi și morminte au fost cercetate în Palestina. La Tiberias se află mormântul lui rabi Arika , Iochanan ben Zakai și a lui rabi Meir, iar sinagoga de secol IV conține numeroase reprezentări zoomorfe și umane pe mozaicul podelei. Între anii 1905-1926 la Capernaum a fost cercetată o sinagogă , iar în apropierea șoselei Nazaret – Haifa se găsesc sinagoga ,catacombele și mormântul lui Iuda-Ha-Nasi de la Bet-Șearim. Săpături arheologice importante au fost efectuate și în Siria , iar în Irak arheologii evrei nu s-au putut implica direct din cauza problemelor politico-militare, dar au ținut cont de rezultatele oferite de cercetătorii irakieni. În anul 1932 săpăturile arheologice au scos la iveală orașul Dura-Europos în care s-a evidențiat și o sinagogă din 245 e.n. cu inscripții în aramaică, greacă și pahlevi-partă și fâșiile de pergament pe care se observă că sunt pictate temele biblice ( Ieșirea, pierderea Chivotului, Moise , David, Estera) . Cercetările arheologice care au avut loc în nordul Africii ( în special în Egipt ) sunt luate și ele în calcul și sunt interpretate într-un mod util .
Între anii 1963-1965 marele cercetător israelian Yigael Yadin sprijint de mulți arheologi și la fel de mulți voluntari a cercetat la Ierusalim scoțând în evidență numeroase urme arheologice inclusiv din timpul primului război iudaic. Recent se susține că s-ar fi realizat cercetarea integrală a mormântului lui Irod cel Mare. Săpăturile intreprinse de G. L. Harding și Pere de Vaux între anii 1951-1956 au scos la iveală rămășițele sectei de la Qumran de lângă Marea Moartă care au fost analizate minuțios , demonstrându-se că aveau bucătărie , atelier de olărit , un scriptorium , instalații de canalizare sofisticate ( cel mai probabil cu rol în îndeplinirea ritualurilor de purificare ) etc. .
În sud-estul Europei comunități evreiești au fost atestate la Stobi ( Macedonia) , Kreta, Delos, Salone, Senia , Doclea ( Illiricul oriental) , Byzie , Heraclea Perinthos ( Tracia ) , Larissa , Pherae ( Thesallia ) , Achaia , Theba , Argos , Patras , Laconia, Messenia , Tegea sau Oescus. Inscripțiile sunt în marea lor majoritate funerare , cu text scurt , aproape în exclusivitate în limba greacă ( puține în latină, ebraică) . Amănuntele țin de funcția pe care a avut-o defunctul în rândul comunității religioase sau contribuțiile aduse.
Numismatica își aduce și ea contribuția prin deosebit de importantul volum de descoperiri monetare din Israel și din afara lui care confirmă unele momente cu rol comemorativ sau de celebrare .
În Italia începând cu secolul XVII au fost scoase la iveală dovezi ale existenței evreiești din antichitate.
În anul 1961 a fost descoperită sinagoga de la Ostia care s-a apreciat că este din secolul I e.n. peste care s-a puprapus o alta din secolul IV e.n..
Din cele 12 sinagogi de la Roma ( așa cum spun inscripțiile din catacombe) unele au văzut și ele lumina zilei : Augustenses, Agripenses și Herodienses sunt cele mai vechi ( însuși numele indică acest lucru ). Toate aceste sinagogi din Italia sunt orientate către Ierusalim.
În efortul nostru am ținut cont și de rezultatele cercetărilor arheologice , deși ne-am îndreptat atenția în special spre interpretarea izvoarelor scise . Alături de o intensificare deosebită a cercetărilor arheologice după a doua jumătate a secolului XIX observăm și o preocupare mai intensă în privința evreilor de perioadă romană din partea istoricilor care abundă în scrieri contemporane și moderne cu aprecieri din cele mai felurite . Manifestându-ne interesul pentru o cercetare sinceră am încecat să ne menținem pe traseul unei analize cât mai adecvate , echidistante și veridice.
CAPITOLUL I : INTRODUCERE – ARGUMENT .
Drumul sinuos al istoriei antice a poporului evreu ilustrează în bună parte nivelul de dezvoltare politico-militară și socio -culturală a întregului Orient Mijlociu și Apropiat , dar și a Africii de Nord și într-o măsură suficientă, în ultimele secole de dinaintea erei noastre și în primele secole ale erei noastre, ale întregii lumi mediteraneene .
Lucrarea prezentă își propune să prezinte cât mai exact existența poporului evreu din timpul perioadei romane ( cca . 65 î.e.n.-565 e.n.) sub toate aspectele în care acest popor s-a manifestat și să sublinieze în mod obiectiv contribuția și rolul istoric al acestui popor în această perioadă . În opinia autorului în această perioadă evreii sunt un popor conștient , matur și unul dintre actorii principali ,dar nedreptățiți ai lumii mediteraneene . Pentru o mai bună înțelegere a acestei perioade am considerat utilă o scurtă prezentaree a trecutului acestei națiuni până la începutul perioadei romane .
Între secolele XX – XVIII î.e.n. între Eufrat la Răsărit și Nil la Apus s-a născut poporul lui Israel . Acest popor face parte din rândul neamurilor semitice care-și au numele de la fiul mai mare al lui Noe a cărui nume era Sem. Patria de origine a acestora a fost Peninsula Arabică .
Prima jumătate a mileniului II î.e.n. a fost dominată de Egipt și Mesopotamia , evreii nefiind decât reprezentanții unei mici uniuni de triburi din marele trib semitic1 . Din Peninsula Arabică fiii lui Sem s-au îndreptat spre Mesopotamia , iar de aici ei au plecat spre Canaan și Aram ( Siria ) . O altă ramură a pătruns în Egipt . De subliniat este faptul că în Mesopotamia pe lângă nomadismul care-i caracteriza atunci ei dau dovadă de înclinații sedentare . Orașul Ur este orașul în care Terah , tatăl lui Avraam , locuia . De aici Terah se va îndrepta spre orașul Haran .În acest moment vechii evrei erau politeiști .
Avraam este cel dintâi care pune baza monoteismului evreiesc . E l s-a stabilit în Canaan conform Vechiului Testament în urma unei porunci divine : „ Pleacă , părăsește pământul, locul tău de baștină , casa tatălui tău , și vină în țara pe care ți-o voi arăta”2 . Tot Vechiul Testament subliniază prestigiul , cinstea și bogăția lui Avraam și a rudelor sale în epocă . El înfruntă cu succes armatele babiloniene care l-au luat prizonier pe nepotul său Lot . Problema succesiunii preocupă deasemenea pe Avraam . Ismael , părintele lumii musulmane este fiul născut din roaba Agar . El a fost principalul succesor până la nașterea incredibilă a Sarei , soția lui Avraam .
La moartea lui Avraam bazele religiei evreiești erau puse deja. Fiul său Isaac îi urmează . El reușește să întâlnească tradiția locuirii în Canaan prin îmbunătățirile aduse în cultivarea pământului . Lui Isaac îi urmează fiul său Iacov căruia în mod nevoit , relatat de Vechiul Testament , Isaac îi acordă binecuvântarea . „ Iacov era omul integru , plin de virtuți , respectând legile morale”3 .El a avut douăsprezece fii . Printr-o întâmplare tragică , relatată de Biblie , Iosif are parte de un destin aparte . Fiind unul dintre fiii lui Iacov , el este numit de către faraonul Egiptului de atunci în funcția de guvernator și își aduce în cele din urmă familia în Egipt .
Hicsoșii sunt considerați de majoritatea cercetătorilor de origine semită și au cucerit către anul 1730 î.e.n. Egiptul4.În acest mod se poate explica de ce Iosif a fost acceptat mai ușor și a acces la o funcție atât de importantă în Egiptul antic . Hicsoșii și-au stabilit capitala la Avaris , iar evreii devin un adevărat popor .
Înlăturarea dinastiei hicsose către mijlocul secolului al XVI – lea a determinat înrăutățirea poziției evreilor . Regatul Nou este fondat de Ahmosis I . De acum prosperitatea se încheie și devin „o minoritate alogenă și suspectă”5 .
Toată această perioadă de la Avraam la Iosif este cunoscută sub numele de perioada patriarhilor .” Istoria religiei evreilor începe cu chemarea lui Avraam , ales de Dumnezeu din mijlocul populațiilor semite și idolatre , care trăiau în orașul caldean Ur , din sudul Mesopotamiei”6 . Avraam în urma unor învățături de bază propune monoteismul.Biblia relatează că Avraam,Isaac și Iacov comunicau direct cu Dumnezeu .
Trăind în ținutul Goșen evreii au dus o viață izolată în Egipt , iar Ramses al II-lea dornic de construcții mărețe îi va folosi ca mânăde lucru.El a fost cel care a dorit limitarea numărului nașterilor evreilor luând măsuri extreme ca aceea de a ucide nou-născuții băieți din familiile evreiești . Dintre acești nou-născuți Moise va avea un destin aparte fiind descoperit într-o lădiță pe apele Nilului de una dintre fiicele faraonului .Astfel el va crește la curtea faraonului primind o educație aleasă .
Moise este cel care va reuși scoaterea poporului evreu din robie , beneficiind în cele din urmă de acordul faraonului care este înspăimântat de calamitățile care bântuiau în Egipt puse pe seama asupririi evreilor .Acum are loc celebra și misterioasa trecere a Mării Roșii. Scăpați de armatele egiptene evreii îndrumați de Moise se îndreaptă spre Muntele Sinai unde Dumnezeu se va arăta lui Moise și unde se va încheia un Legământ al poporului evreu. În acest mod Moise este „ un inițiator, legislator și conducător , cu multe secole înaintea marilor legislatori ai Eladei , Licurg , Solon , a marilor filosofi cu viziune politică , Platon și Aristotel , și a Legii celor 12 table , gloria Romei”7.
Moartea lui Moise a avut loc în jurul anului 1250 î.e.n., iar după el Iosua Ben Nun pornește cucerirea Canaanului . După ani de lupte grele Canaanul în cea mai mare parte a lui este cucerit de evrei .În jurul anului 1200 î.e.n. Iosua moare la o vârstă foarte înaintată ( 110 ani). Următoarele două secole se scurg pentru evrei într-un mod cu totul nefast . Lipsit de mari lideri ei vor fi în mare măsură tributari canaaniților și filistenilor . „ Biblia descrie pe larg aceste aspecte , ca și reacțiile sporadice ale oponenților legendari care au fost judecătorii : Ghedeon, Ieftae, Samson”8.
În a doua jumătate a secolului XI î.e.n. Samuel a reușit să mobilizeze și să conștientizeze triburile evreiești . El nu a fost deacord însă cu regalitatea pe care poporul o dorea tot mai mult , deși chiar el va unge ca rege pa Saul , din tribul cel mic al lui Beniamin.El a fost uns în anul 1030 î.e.n. . Odată cu regalitatea instituțiile statale încep să se contureze. Luptele pentru independență statală continuă cu popoarele din jur și din interiorul acestei formațiuni statale se ridică un om de origine umilă – David . Urcând în ierarhia militară el va fi cel care-l va înlocui pe Saul în funcția de rege .
Regele David a avut calitățile unui distins om de stat și a reușit ca să facă din regatul său cel mai important stat din Orientul Apropiat și Mijlociu . El și-a învins pe rând dușmanii având o armată regulată și înclinații artistice deosebite . A sprijinit pe fenicieni cu a căror relații a obținut venituri importante și a stăvilit pretențiile filistenilor pe fondul slăbirii puterii Egiptului și Babilonului. Dacă în timpul domniei sale regatul era deosebit de puternic sub toate aspectele , apar însă și disputele între fiii săi care se luptă între ei și Absalom este cel care are curajul de a-l înfrunta direct organizând o revoltă .La sfârșitul domniei și vieții sale David avea de ales între numirea ca rege succesor a lui Adonia sau Solomon . Și-a ținut promisiunea făcută Batșebei , mama lui Solomon și l-a numit rege pe acesta.
Domnia lui Solomon a avut loc între anii 970-930 î.e.n. și se remarcă printr-o prosperitate deosebită a regatului său . Înțelepciunea lui devine proverbială și străduința lui pentru pace o țintă , însuși numele lui provenind din cuvântul ebraic “șalom “(pace ). La începutul domniei Solomon a trebuit să poruncească uciderea lui Adonia care nu se resemnase cu ceea ce David hotărâse în privința succesiunii. El a menținut legături economice și diplomatice excelente cu Egiptul și cu Hiram al Tyrului și a favorizat înrudirile cu aceste mari state ale Orientului antic .
Dându-și seama că de o fluidizare superioară a vieții economice depinde bună starea regatului său și realizând potențialul situării geografice favorabile a țării sale el a inițiat construcția de șosele și a asigurat paza acestora . Marea realizare a domniei sale este , indiscutabil, construirea Marelui Templu proiectat încă din timpul domniei lui David .
“Cu toată înțelepciunea sa , Solomon n-a fost scutit de unele greșeli . El și-a însușit de la regii din Tyr și Egipt , cu care era în relații strînse și neîntrerupte , trufia de a crede că regele este centrul vital al statului , că orice acțiune nu are valoare decât atunci când este aprobată de rege . Că voința regelui trebuie să fie lege”9.Deasemenea îmbătrânind s-a lăsat atras de frumusețea obiceiurilor păgâne îndepărtându-se de litera legilor străbune .Sfârșitul domniei sale a condus la o fiscalitate excesivă care a apăsat asupra poporului sărăcindu-l . „ Doar tribul lui Iuda a rămas credincios dinastiei davidiene , care avea să se unească mai târziu cu tribul lui Beniamin . Celelalte zece triburi , mai puțin potrivnice în fond , regalității – necesară securității lor – decât aristocrației , și l-au alea rege pe Ieroboam( către anul 930 î.e.n. ) “10.Despărțite cele două regate Israel și Iuda în sud vor supraviețui câteva secole . Regatul lui Israel va dispare în anul 721 î.e.n. fiind cucerit de assirieni. Sargon I al Asiriei poruncește deportarea evreilor din cele 10 triburi în locul lor fiind așezați mesopotamieni11 .Regatul lui Iuda cunoaște protectoratul asirian , iar între 640-609 î.e.n. sub conducerea lui Iosia renaște pentru câteva decenii .În cele din urmă Iosia este ucis. În anul 612 î.e.n. babilonienii îi înving pe assirieni.Iuda trece sub protectoratul babilonienilor și o revoltă a populației conduce la o catastrofă . Ierusalimul este cucerit și Templul incendiat în vara anului 586 î.e.n .
„ Israel își va pierde suveranitatea națională și unitatea teritoriului , o importantă parte a populației trăind în ceea ce va numi exilul și rămânând să locuiască acolo . Apare astfel o nouă realitate politică : comunitățile evreiești dispersate , care în limba greacă se vor numi mai târziu diaspora :dispersarea”12 .Începe perioada profeților care în textele lor descriu sfârșitul exilului și întoarcerea în Israel .
În exil evreilor li s-a permis să trăiască destul de compact și chiar în jurul capitalei și nu erau considerați sclavi , ci un popor învins . Deosebit de adaptabili ei au dus o viață prosperă astfel încât în anul 537î.e.n. după ce Cirus a cucerit Babilonul(539î.e.n ) și a propus repatrierea evreilor și reconstruirea Ierusalimului doar o parte a evreilor s-a întors în patrie .În anul 515 î.e.n. Templul a fost terminat și inaugurat13 . Către 450 î.e.n. Neemia și Ezdra vor reface zidurile distruse din ordinul regelui persan . În secolul V î.e.n. beneficiind de îngăduința Persiei iudaismul este înfloritor și în Iudeea și în Persia . Evreii erau apreciați și ca luptători și ca negustori și ca învățați .
În a doua jumătate a secolului al IV î.e.n. ambiția lui Alexandru cel Mare de a cuceri întregul Orient aduce Iudeea pe cale pașnică în mrejele lumii grecești . Victoria macedonenilor asupra persanilor consfințește instaurarea noii puteri în Orientul Apropiat . Moartea acestui mare om al lumii antice a dus la împărțirea imperiului său între diadohi(generalii săi ). Palestina aparținea Egiptului condus de Ptolemaios în secolul III î.e.n. . Dinastia ptolemaică pretindea un tribut anual evreilor nu mare și lăsa o autonomie acestora nesperat de mare
Orașele evreiești cunosc în perioada elenistică o înflorire deosebită . Tot atunci , fapt menționat de scriitorii antici , iudaismul se face cunoscut în toată lumea elenistică și evreii cu adevărat o forță a lumii mediteraneene . Între evreii din țară se disting cei conservatori și cei care acceptau modul de viață elenistic . Diaspora evreiască a fost mai deschisă către elenism , deși nu de puține ori au acceptat chiar moartea pentru credința străbună . Dornici de cunoaștere ei însă n-au putut să ignore , și chiar au contribuit enorm la cultura și știința elenistică .
La începutul secolului II î.e.n. ( 198 î.e.n. ) Antioh al III-lea cel Mare a învins la Paneion pe egipteni și și-a luat în stăpânire Iudeea . În anul 175 î.e.n. Antioh al IV-lea urca pe tronul Seleucizilor. El înnăbușă revolta lui Iason și în anul 168 î.e.n. este învins de Roma14. care-i stopează toate ambițiile . Văzându-și visele spulberate Antioh al IV-lea a dorit să pună jugul asupra Iudeii. Prima măsură a fost interzicerea religiei iudaice , iar apoi a ordonat introducerea statuii lui Zeus Olimpianul în Templu (167 î.e.n. ). Aceste măsuri au rănit profund sentimentul național și religios evreiesc . Persecuțiile nu-i înspăimântau și un preot din Modein pe nume Matatia , din familia Hașmoneilor , și fiii săi Iohanan , Simon , Iuda , Eleazar , Ionatan au organizat rezistența Matatia a murit în anul 165 î.e.n. și a lăsat conducerea fiului său Iuda supranumit Macabeul .
Iuda Macabeul (165-160) a luptat cu succes împotriva sirienilor .Acum ia naștere o sărbătoare importantă : Hanuka care comemorează recucerirea și purificarea Templului . El a pus bazele unei alianțe cu Roma , iar frații săi au continuat lupta împotriva sirienilor . Fratele său Simon a fost numit Mare Preot și prinț al iudeilor , a bătut monedă și era un aliat al Romei . Se constată acum primele contacte semnificative ale Iudeii cu Roma .
În cele din urmă dinastia hașmoneilor este stăpână pe situație . Fiul lui Simon , Ioan Hircan ( 134-104) domnește într-o Iudee independentă . Aristobul I ( 104-103) este primul care poartă oficial titlul de rege și este urmat de Alexandru Ianea (103-76), de Salomeea Alexandra (76-67) și de Aristobul al II-lea (67-63).Aceștia reușesc să mențină regatul lui Israel și să-l întărească.Viața politică și religioasă din timpul dinastiei hașmoneilor se cristalizează în jurul fariseilor și saducheilor15 .
În anul 67 î.e.n. la moartea Salomeei Alexandra , fiii ei Hircan și Aristobul luptau pentru coroana Iudeii . Având sprijinul saducheilor Aristobul a domnit câțiva ani într-o perioadă tulbure .
Și din aceste momente expunerea acestei introduceri ajunge până în perioada pe care lucrarea de față își propune să o prezinte . Preocupat încă din copilărie de istoria acestui popor , mărturisesc că am și am avut o slăbiciune aparte față de religia evreilor și de creștinismul care se desprinde din cadrul acestei religii . Deși la un prim contact cu istoria evreilor perioada stăpânirii romane ar părea mai puțin interesantă, cred că o aplecare spre cunoașterea acestor timpuri poate lămuri în mod satisfăcător tot ceea ce s-a întâmplat cu poporul evreu și cu contemporanii lor din Europa și Orientul Apropiat și Mijlociu . Cred că acum au avut loc evenimente și începutul unor procese istorice care au deschis calea spre o evoluție care a marcat adânc mentalitatea și progresul uman pe o arie geografică extinsă și pe o perioadă multimilenară.
Argumentul forte al efortului meu îl constituie vivacitatea , identitatea proprie și originalitatea acestui popor care este unul dintre actorii principali ai Orientului și Occidentului în această perioadă atât sub aspect cultural , cât și spiritual .Sub vremi sau deasupra lor , despărțiți sau împreună , pe ansamblu credința lor a fost că în cele din urmă steaua lor va străluci cel mai puternic . De subliniat este faptul că evreii au fost conștienți de maturitatea propriei culturi și civilizații de-a lungul secolelor , luptând pentru ele și opunându-le cu îndârjire modului de viață elenistic și roman.
CAPITOLUL II : SECOLUL I î.e.n. în istoria lui Israel
A:Campania lui Pompei
Secolul I î.e.n. reprezintă în istoria Asiei Mici și a Orientului Apropiat o perioadă importantă care merită o atenție și o apropiere mai reală pentru a înțelege fie și numai în parte situația geo-politică și strategică a acestor regiuni și a forțelor din aceste teritorii aflate într-o ciocnire violentă și de bună vreme continuă .
Situația internă a statului roman a cărui forță începe să devină de netăgăduit și majoritară și în aceste regiuni permite identificarea a numeroase probleme care au stopat expansiunea hotărâtă spre vestul asiatic a trupelor romane . Starea internă a fost și ea în bună măsură o altă cauză a încetinelii .La nordul Dunării se cristaliza puternicul nucleu statal al lui Burebista , în timp ce în Asia Mică “barbarul elenizat “ Mithridate VI Eupator duce lupte înverșunate și nu de puține ori încununate de succes împotriva expansiunii romane în Orientul Apropiat . Marele Sulla însuși abia oprește în al II-lea război mithridatic curajoasa pătrundere în Grecia a marelui rege Mithridate VI Eupator16.După retragerea lui Sulla situația internă a statului roman se înrăutățește prin revolta lui Sertorius , Pompeius Magnus ( 106-48 î.e.n.)ducând lupte grele în anul 76 î.e.n. în Spania17 , iar apoi armatele romane sunt greu încercate prin răscoala lui Spartacus care era înnăbușită în anul 71 î.e.n.18 .Cu toate aceste evenimente , de care se știe sigur Mithridate VI Eupator nu era străin , statul roman mult prea viguros pentru a fi pus în pericol de moarte rezistă și chiar impune mult respect și promite ”răsplată” agitatorului.
În acest tablou general care sugerează agitație , neliniște , tulburare , ca de atâtea ori însă , are loc decăderea treptată a forțelor statale pe care le constituia Egiptul elenistic (ptolemeic) și Regatul Seleucid din Asia Mică . Roma în urma unui război lung ( 133-129 )19 anexează Pergamul și e prezentă în acest teritoriu . Pe fondul slăbirii și decăderii regatului seleucid are loc creșterea puterii și emanciparea de sub tutela și stăpânirea străină a unor regiuni cum ar fi Iudeea sau teritoriile arabilor nabateeni. Forța acestor regate a devenit atât de importantă încât apar conflictele .
„Într-o noapte , Hyrcan și Antipater părăsesc pe ascuns Ierusalimul și se duc la regele arab Aretas , care-și avea reședința în fostul oraș edomit Petra . Aretas era dispus să-l sprijine cu armata sa pe Hyrcan II în schimbul cedării a douăsprezece orașe de pe coastă”20 .Acesta a trimis împotriva Iudeei o armată de 5000 de oameni fiind asediat Ierusalimul doar zidurile lui groase făcând o rezistență de câteva luni de zile.
În primăvara anului 65 î.e.n. Ierusalimul era asediat și lupta internă nu dădea semne de progres . „Criza internă din Iudeea a coincis o vreme , cu criza generală care domnea în întreaga Asie Orientală . Așa cum , în secolul IV î.e.n. , luaseră avânt monarhiile Seleucizilor și Ptolemeilor pe ruinele Imperiului Persan , tot astfel , descompunerea acestor monarhii a creat acum condițiile favorabile pentru expansiunea Romei în Orient . În deceniul al VII-lea î.e.n. Roma stăpânea aproape toate popoarele din Asia Mică , jefuindu-le bogățiile . Războiul fratricid care bântuia Iudeea a oferit romanilor pretextul de a interveni , valorificându-și pretențiile”21.
După înnăbușirea răscoalei lui Spartacus (71 î.e.n. ) Pompei se implică în mod hotărât în soluționarea problemei Asiei Mici . În anul 66 î.e.n. el este numit comandant suprem și pătrunde în Pont cu 60000 de oameni , Mithridate VI Eupator neputând să-i opună decât cu ceva mai mult de jumătate. În luptele din Armenia Mică oastea mithridatică a fost spulberată , Mithridate scăpând cu fuga . În cele din urmă el se sinucide , fiind trădat de propriul fiu și de armată . Având puteri nelimitate Pompeius Magnus s-a comportat ca un stăpân absolut .
În lucrarea sa “ Antichități iudaice “ Iosephus Flavius spune în cartea a XIV, capitolul II, 3 sintetizând : „Între timp , Pompeius , care se afla în Armenia și mai purta război ce Tigranes , l-a trimis în Siria pe Scaurus . El a ajuns la Damasc , unde s-a întâlnit cu Lollius și Mettelus , care cuceriseră de curând orașul , apoi a plecat de grabă în Iudeea . Cum a sosit acolo , s-au și înfățișat la el atât solii lui Aristobul , cât și cei ai lui Hyrcanos , ambii recurgând la ajutorul lui . Aristobul i-a făgăduit drept răsplătă 400 de talanți și nici Hyrcanos n-a promis mai puțin; el a acceptat oferta lui Aristobul , deoarece era om mai bogat și mai generos , având pretenții mai mici , în timp ce Hyrcanos fiind mai sărac și mai zgârcit , pentru promisiunile sale mai nesigure , cerea mult mai mult . Căci nu era același lucru să cucerești un oraș , de departe cel mai fortificat și puternic , sau să alungi niște fugari și o ceată de nabateeni încă nedeprinși cu treburile războiului . De aceea , Scaurus s-a înțeles cu Aristobul , i-a primit banii și l-a scăpat de asediu , poruncindu-i lui Aretas să se retragă , ca să nu fie declarat dușmanul romanilor . Scaurus s-a întors la Damasc , iar Aristobul a pornit cu oaste mare împotriva lui Aretas și Hyrcanos , i-a întâlnit în locul numit Papyrion , i-a biruit și ucis vreo 6000 de dușmani , printre cei căzuți fiind și Phallion , fratele lui Antipater “.
Luptei pentru putere dintre Hyrcan al II-lea și Aristobul al II-lea (frați) i s-a adăugat o a treia partidă care dorea nici mai mult nici mai puțin decât desfiiințarea regalității și restaurarea regimului teocratic în Iudeea . Aceștia erau din aripa extremă a fariseilor . Analizând situația Pompei le-a spus că dorește ordine în Iudeea22 .Sub mantia arbitrajului Pompei dorea transformarea Iudeii în provincie romană după ce va fi terminat expediția împotriva regelui arab Aretas .
Sprijinit de Hyrcan II și măgulind pe Aristobul II , Pompei spera impunerea primului în cele din urmă . Intențiile sale au fost însă bănuite de Aristobul care se retrage din campanie la Alexandrium ( nordul orașului Ieriho ) așezată pe un vârf de munte23 , sperând să ducă acolo cu succes lupta pentru menținerea patriei dusă și de înaintașii săi Hașmonei . Forțele armate sporite ale lui Pompei care abandonase expediția împotriva arabilor în favoarea cuceririi Iudeii l-au făcut pe acesta să se predea .
Primind îngăduința de a merge la Ierusalim Aristobul II a început să organizeze rezistența armată , dar din nou un potențial aliat – Mithridate VI Eupator – moare ușurând misiunea și operațiunile lui Pompei .
Gabinius , reprezentantul lui Pompei , a încercat să convingă patrioții evrei să renunțe la luptă . Nici măcar arestarea și capturarea regelui Aristobul nu i-a convins , ci dimpotrivă i-a motivat și mai mult . Ei s-au retras pe muntele Templului .
Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului și succesul a fost facilitat de informația conform căreia evreii în ziua de șabat aveau voie să lupte numai pentru a se apăra de un atac major care i-ar fi amenințat pe toți , nu puteau însă preveni un atac în această zi . Acest aspect este subliniat de Strabon în cartea XVI , 2,40 : „ Pompeius a cucerit Ierusalimul așteptând , după cât se spune , ziua lor de abstinență , când iudeii se țin departe de orice lucru “ . Dacă zidurile orașului le-au fost cel mai mare aliat în curând catapultele au pregătit intensiv prăbușirea zidurilor . Mașinile de asediu au fost aduse din Tyr.
“ Antichități iudaice “ ale marelui învățat Flavius Iosephus vin să adeverească marile crime pe care le-au săvârșit romanii lui Pompei atunci în cartea XIV, capitolul IV, 3 : „Așadar când au priceput acest lucru , în zilele denumite de noi Șabat , romanii nu-i mai împroșcau cu pietre pe iudei , nici nu porneau lupta cu ei , ci își înălțau valul de pământ și turnurile , aducându-și mașinile de război ca să le folosească a doua zi . Cât de neasemuită este evlavia noastră față de Dumnezeu și cu câtă râvnă îi respectau legile , reiese limpede din faptul că în timpul asediului , preoții n-au fost împiedicați de frică de la celebrarea ceremoniilor sacre . De două ori pe zi , dis-de-dimineață și la ora nouă , ei își îndeplineau la altare sfânta lor misiune și nu -și lăsau deoparte jertfele nici când asediul pricinuia o nenorocire . De pildă , cu prilejul cuceririi orașului în a treia lună a asediului , într-o zi de sărbătoare , la cea de-a o sută șapte zeci și noua Olimpiadă , sub conducerea consulatului lui Gaius Antonius și Marcus Tullius Cicero, când dușmanii care năvăliseră îi ucideau pe toți cei aflați în templu , cei ce aduceau jertfe continuau să îndeplinească întocmai ceremonia sacră și nici teama pentru propria viață , nici mulțimea căsăpiților din jurul lor nu i-a determinat să fugă , ci au preferat să-și îndure propriul inevitabilul sfârșit lângă altare decât să încalce vreun precept al legilor străbune . Că acestea nu sunt numai vorbe menite să aducă proslăvirea unei evlavii închipuite , ci purul adevăr , o mărturisesc toți cei care au descris faptele lui Pompeius , printre care Strabon , Nicolaos și în afara lor Titus Livius , autorul istoriei romanilor” . Strabon în Geografia XVI, 2,40 scrie următoarele : „ După ce turnul cel mai mare s-a prăbușit sub loviturile mașinilor de asediu aduse de romani , ruinarea lui a făcut o spărtură prin care dușmanii au și pătruns înăuntru . Cel dintâi a sărit peste zid fiul lui Sulla , Faustus Cornelius , cu oștenii săi , apoi în alt loc centurionul Furius și însoțitorii lui și, alături de amândoi Fabius , deasemenea centurion , cu puternicele lui trupe . Baia de sânge s-a revărsat peste tot . Iudeii au fost măcelăriți în parte de romani , în parte de concetățenii lor , alții s-au aruncat în râpele abrupte sau au ars în casele incendiate de ei , neputând să îndure soarta care-i aștepta . Din rândul iudeilor au pierit vreo 12000 , dar romanii au avut pierderi neînsemnate . A fost capturat chiar și Absalom , unchiul și socrul lui Aristobul . N-a fost în schimb mică pângărirea suferită de templu care nu mai fusese călcat de niciun picior și nici văzut de ochi de profan . Căci Pompeius , împreună cu câțiva din suita lui au pătruns în interior și au văzut ceea ce nu era îngăduit nici unuia dintre muritori , cu excepția Marelui Preot “ . Aceste evenimente au avut loc în anul 63 î.e.n. când la Roma renumitul orator Cicero avea onorantul titlu de consul .
„ Pompei a pornit la instaurarea unei noi ordini în Iudeea . Aceasta a devenit tributară Romei și a fost transformată într-un stat autonom , sub protectorat roman . Lui Hyrcan al II-lea i s-a retras titlul de rege , fiind investit Mare Preot și prinț autonom ( etnarch ) . Zidurile Ierusalimului au fost dărâmate până la temelii . Iudeea era tratată ca o țară cucerită , pusă sub autoritatea lui Antipater , numit administrator al țării . Toate localitățile de pe coastă – Iaffa , Gaza etc. , precum și orașele de pe Iordan și din centrul Israelului , cu Samaria și alte orașe , toate recucerite cu mari jertfe și încorporate Iudeei de către Hyrcan și Alexandru Ianai – i-au fost luate din nou Iudeei , anexate posesiunilor romane proaspăt cucerite și puse sub jurisdicția guvernatorului din Siria . Iudeea devenea astfel un stat foarte mic . Numele oficial al țării este schimbat din ebraicul Iehuda în Iudeea”24 . .
Intrarea triumfală a lui Pompei în anul 61 î.e.n. în urma campaniei din Asia se făcea cu Aristobul alături de alți principi asiatici .
B: Situația internă după campania lui Pompei ( 61 î.e.n. – 37 î.e.n. )
Între timp guvernatorul Siriei – Aemilius Scaurus a organizat o expediție împotriva Petrei – capitala arabilor , dar n-a reușit decât să devasteze împrejurimile acesteia . La fel Alexandru , fiul lui Aristobul care a reușit să scape de drumul înjositor la Roma a reușit să adune peste 1000 de oșteni și a întărit fortărețe la Alexandrion și Machaerus din munții Arabiei25 .Aulus Gabinius , guvernatorul Siriei între anii 57-55 a venit împotriva lui împreună cu Marc Antoniu și alți generali . Armata lui Alexandru a pierdut câteva mii și Alexandru a trimis în cele din urmă o solie prin care cerea iertare și a predat fortărețele Hyrcania , Machaerus , Alexandrion . Gabinius a hotărât să le dărâme .
Agitațiile au continuat și Aristobul fugind din Roma și ajuns în Iudeea a reușit să adune în jurul său oameni în special din jurul Hyerossolimei unde un subcomandant pe nume Peitholaus a trecut cu o mie de oameni de partea lui . Lui Aristobul i s-au mai alăturat numeroși nemulțumiți , dar aceștia erau neinstruiți și neînarmați . Contactul cu trupele romane a însemnat o înfrângere enormă pentru oastea lui Aristobul . Peste 5000 de oameni au pierit pe câmpul de luptă , restul împrăștiindu-se . Aristobul și fiul său Antigonos s-au retras la Machaerus cu puțini oameni și după o scurtă rezistență ( 2 zile ) au fost făcuți prizonieri și trimiși la Roma unde au fost ținuți închiși sub o mare observație .
Gabinius a organizat o expediție împotriva parților , dar a fost nevoit să se întoarcă spre Egipt , sprijinit de iudeii din Pelusion , dorind să restabilească pe Ptolemeu . La reîntoarcere Iudeea și Siria erau din nou frământate . Alexandru , fiul lui Aristobul , cu o oaste mare instiga la răscoală și ucidea romanii prinși . Gabinius a apelat la Antipater pentru a convinge pe răzvrătiți , dar Alexandru nu a putut fi convins în nici un fel . Lupta s-a dat lângă muntele Itabyrion unde Alexandru a pierdut 10000 de luptători .
Considerat ca un general de succes în Orientul Apropiat Gabinius s-a retras la Roma lăsând provincia sub conducerea altui mare general roman – Crassus . El este unul dintre cei trei generali romani ai triumviratului încheiat după retragerea lui Sulla . Aceștia au împărțit provinciile Republicii romane după cum urmează : Pompei în Spania , Cezar în Gallia și Crassus în Asia .
Dornic de a se impune în Orient generalul Crassus a dorit foarte mult supunerea marii puteri estice pe care o reprezenta statul part . Atras de bogățiile Iudeii , și având nevoie de tot ceea ce era prețios pentru reușita expediției sale , marele general a luat banii din Templu pe care Pompei nu-i atinsese și chiar aurul din sanctuar care a fost estimat la 8000 de talanți .
Flavius Iosephus atenționează în Antichități iudaice XIV,7,2 : „ Nu trebuie să mire pe nimeni faptul că în templul nostru s-au strâns atâtea bogății , deoarece toți iudeii de pe fața pământului , cei din Europa deopotrivă cu cei din Asia , și-au adus multă vreme darurile lor aici “. Suma de care Crassus a privat națiunea evreiască a reprezentat enorm de mult în lumea antică . Pentru a face o comparație Cezar cerea Egiptului dinainte de a deveni provincie romană 6000 de talanți pe an pentru ca regalitatea ptolemeică să se mențină , iar Egiptul se știe că era una dintre regiunile cele mai productive din antichitate .
A. Hârlăoanu în lucrarea sa “ O istorie a mozaismului și a Israelului antic “ după ce arată că piosul trezorier Eleazar s-a asigurat că Crassus nu se va atinge de Tezaurul din Templu prin oferirea unui obiect lucrat din aur masiv , lucrat artistic pe lângă suma de bani și că generalul promisese că nu se va atinge de Templu , tot el continuă : „ Dar ce reprezenta o promisiune făcută de un roman unui biet iudeu ? Crassus a furat din Templu toate vasele de aur , de o valoare inestimabilă . Acest fapt comis de unul dintre conducătorii Republicii romane a rănit profund sentimentul național-religios al poporului evreu “26 .
Încrezut , înfumurat , acoperit de laurii succeselor , bogățiilor , funcțiilor dobândite , sigur de victorie , el se va avânta peste măsură în teritoriul inamic , inamic care se afla într-un moment de glorie și se poate spune aproape de neînvins în apărare . Generalul Crassus va pieri înfrânt de regele parților Orodes în sângeroasa bătălie de la Carhae în anul 53 î.e.n. . A scăpat doar Caius Cassius Longinus cu puțini ostași care au asigurat retragerea oștirii înfrânte în Siria apărând cu mult zel provincia de frecventele incursiuni ale parților .
Poporul evreu s-a mobilizat revoltat la culme de ceea ce săvârșiseră romanii. Generalul evreu Pitolaus cu numeroși ostași s-au răsculat împotriva lui Cassius . Lângă lacul Tiberiada s-a dat lupta și 30000 de ostași au fost vânduți ca sclavi .
Moartea generalului Crassus a dus imediat la încetarea existenței trimviratului , începând un puternic război civil între Cezar , reprezentantul acum al popularilor și Pompei reprezentantul optimaților . Pompei a fost nevoit împreună cu Senatul să se retragă în Grecia ( martie 49 î.e.n. ) , iar Cezar a trecut din Gallia în Italia la Roma .
Vrând să câștige poporul evreu de partea sa Cezar l-a eliberat pe Aristobul și l-a trimis în Siria cu două dintre legiunile sale , dar adepții lui Pompei l-au otrăvit astfel încât sprijinitorilor lui Cezar din Asia Mică nu le-a rămas decât să-l înmormânteze . Quintus Mettelus Scipio , socrul lui Pompeius ( guvernator al Siriei 49 î.e.n. ) a ordonat uciderea lui Alexandru , fiul lui Aristobul din ordinul lui Pompei în urma unei judecăți scurte .
Anul 48 î.e.n. a adus lupta dintre cele două mari tabere conduse de marii generali ai Romei antice care au fost Cezar și Pompei . La Pharsalos ostașii lui Cezar inferiori ca număr , fără prea mult credit , au obținut victoria . Retras spre Egipt Pompei este ucis de către regele ptolemeic după un sfat cu cei apropiați . Totuși Cezar continuă campania spre Egipt și odată debarcat era cât pe ce să cadă victimă , plătind poate chiar cu viața ,a propriei avântări și a propriului succes .Populația Egiptului îi era ostilă , iar debarcarea cu efective puține primejdioasă . Șansa lui Cezar a fost că a avut de partea lui pe Antipater . Acesta a rămas ascultător lui Pompei atâta timp cât nu l-a putut combate , dar apoi a trecut bucuros de partea lui Cezar . În momentele pătrunderii lui Cezar în Egipt , Antipater a reușit strângerea de 3000 de evrei din cei mai buni luptători . Mai mult armata regelui Pergamului , evreii numeroși din Egipt , soldații din unitățile romane , căpeteniile arabilor și întreaga Sirie a urmat exemplul lui Antipater , sprijinind pe Cezar . Contribuția armatelor acestor regiuni în special a lui Antipater a fost enormă la succesul campaniei din Egipt a lui Caius Iulius Caesar .
„ Drept răsplată pentru serviciile aduse , Cezar l-a făcut cetățean roman , l-a numit prinț ( etnarh ) al Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și i-a scutit familia de orice fel de impozit . La cererea lui Antipater , Cezar a acordat autonomie deplină Iudeei și a scutit-o de plata oricărui tribut către Roma , precum și de trimiterea de recruți . Cezar le-a permis evreilor să reclădească zidurile Ierusalimului dărâmat de Pompei . A retrocedat o serie de orașe , printre care și orașul Iaffa , ceea ce deschidea Iudeei din nou accesul spre comerțul mondial . Hyrcan al II-lea fu confirmat Mare Preot . Cezar a îngăduit oficierea publică a serviciului divin , organizarea de colecte pentru Templul din Ierusalim și administrația autonomă a justiției . Cezar a acordat protecția sa tuturor coloniilor evreiești din țările supuse Romei . Iudeii din Alexandria au obținut de la Cezar drepturile lor politice , între altele și pe acela de a fi conducători ai națiunii lor . Iudeii din Asia Mică , cărora cetățenii greci vroiau să le interzică liberul exercițiu al religiei lor , au primit confirmarea drepturilor religioase . De asemenea comunitatea evreiască din Roma se bucura de deplină autonomie cultural-religioasă”27.
Istoriograful Suetonius confirmă că moartea lui Cezar în urma celebrului asasinat a aruncat pe evrei și coloniile evreiești într-un doliu neprefăcut .
Moartea lui C.I.Caesar a adus din nou armatele romane în stare de război și întreaga lume mediteraneană într-o forfotă și agitație deosebite . Cassius unul din marii organizatori ai asasinatului lui Cezar a plecat în Siria și Iudeea cerând tributuri mari populației , vânzând ca robi cetăți întregi( Gophra, Emmaus ) .
Adversarul lui Antipater a fost Malichos care tolerat a reușit după mai multe încercări să-l otrăvească pe cel dintâi .
Antipater a fost dintre cei ce promova propria-i guvernare și da sprijin romanilor , lăsând mai la urmă interesele poporului evreu. El a reușit să numească în funcția de guvernator al Galileei pe fiul său Irod ( Herodes ) , iar Ierusalimul îl dă pe mâna unui alt fiu – Fasael .Toate aceste numiri au avut ca efect și scop subminarea puterii lui Hyrcan al II-lea care avea un comportament șovăelnic și nehotărât .
Ucigașul lui Antipater , Malichos , a devenit bineînțeles dușmanul declarat al fiilor acestuia . Irod urmărea eliminarea acestuia printr-un război , în timp ce Phasael dorea moartea lui Malichos fără a provoca un război civil prin vreun vicleșug . Cassius sprijinea și el idea înlăturării lui Malichos și în cele din urmă acest lucru s-a realizat . Malichos a fost victima jungherelor tribunilor primind astfel plata cuvenită pentru uciderea lui Antipater .
La plecarea lui Cassius din Siria a izbucnit în Iudeea o răscoală condusă de Helix , un patriot evreu , care cu sprijinul tacit al lui Hyrcanos a încercat să înlocuiască oștile conduse de Herodes și Phasael . În cele din urmă după câteva eșecuri Phasael a reușit să înnăbușească răscoala, fiind ajutat de Herodes ( Irod), însănătoșit , la cucerirea tuturor fortărețelor . După aceste evenimente Antigon , fiul lui Aristobul , a încercat înlăturarea lui Irod de la domnie , dar Irod a rezistat și a intrat în Ierusalim primind lauri de la Marele Preot Hyrcan . Mai mult Marele Preot conștient de puterea lui Irod l-a primit în familie , logodindu-l cu nepoata sa Miriam , fiica nepotului ucis, Alexandru. Irod a pătruns în acest mod în familia Hașmoneilor păstrând intactă toată poziția tatălui său Antipater și având sprijinul fratelui său Phasael .
Moartea lui Cezar a produs în cele din urmă cel de-al doilea triumvirat format din Marc Antoniu , Octavian și Lepidus .Cu toate străduințele și tributurile impuse de Cassius și Brutus în Orient , trupele republicane conduse de aceștia doi pierd marea bătălie de la Philipi în anul 42 î.e.n. . Octavian Augustus s-a dus după victoria de la Philippi în Italia în timp ce Marc Antoniu a plecat în Asia unde-l așteptau plângerile fruntașilor evrei care acuzau pe Herodes și pe Phasael de subjugarea poporului evreu . Poziția lui Irod și Phasael era amenințată , dar Irod a reușit să câștiga de partea lui pe Marc Antoniu prin supunere și mituire în ciuda plângerilor robilor iudei . Pe Irod și pe Phasael el i-a numit tetrarhi ( principi parțiali ) ai Iudeii în anul 41 î.e.n. . Hyrcan al II-lea era etnarh numai onorific , iar poporul evreu vedea eliberarea de sub puterea Romei și a protejaților săi prin Antigon , fiul regelui Aristobul .
Călătoria lui Marc Antoniu în Asia s-a continuat cu o vizită în Egipt unde o întâlnește pe Cleopatra VII , regina Egiptului . Această regină a reușit să schimbe destinul lui Marc Antoniu , distrăgându-i acestuia atenția de la mersul vieții politico-militare din Orient și din Europa . Această pasiune pentru marea regină a Egiptului ptolemeic l-a costat sume imense pe Marc Antoniu și deasemenea a pierdut mult timp pe care l-ar fi putut valorifica într-un mod mai favorabil . Provinciile orientale și Iudeea , deci , au simțit din plin impozitele împovărătoare sporite de corupții funcționari romani , pasiunea triumvirului care sacrifica mitul generalului roman sobru , hotărât , eficient , în schimbul unei vieți de huzur , fără gânduri , de rege elenistic . Toate aceste probleme nu au adus decât la o nemulțumire generală în Asia Mică , Siria și Iudeea care au căutat în modul cel mai rapid cu putință alianța cu puternicul regat estic al parților , dorind eliberarea de sub dominația romană .
Regatul parților era în acele momente unul foarte puternic și cu oscilațiile inevitabile pe care le acumulează fiecare organizație statală , acest regat va rămâne unul dintre pericolele majore și rivalul principal în Orient al sfârșitului Republicii și a împăraților romani . Pacorus , fiul regelui Orodes ( 57-37 î.e.n. ) , învigătorul lui Crassus , era coregent și a invadat Siria . Antigonos i-a căutat alianța promițându-i 1000 de talanți și 500 de femei dacă va reuși să-l înscăuneze și să ucidă pe Irod . Pacorus și Barzaphanes au realizat campania pentru înscăunarea lui Antigonos , unul pornind pe țărmul mării , celălalt pe partea centrală . Această campanie a parților a avut loc în anul 40 î.e.n. , fiind încurajată de războiul civil din statul roman , iar patrioții evrei ,luptători pentru restaurarea regatului Hașmoneilor , au fost deosebit de entuziasmați . În Ierusalim a izbucnit o luptă crâncenă între susținătorii hașmoneilor și antipatrizi , Irod și Phasael fiind nevoiți să se retragă în palatul lui Hyrcan al II-lea. Orașul era suprapopulat din cauza sărbătorilor și atât pelerinii ,cât și locuitoriii erau de partea lui Antigon . Pe acest fond tulbure din capitala țării a avut loc intrarea trupelor parte ale lui Pacorus și Barzafern. Pacorus avea cartierul general în Galilea unde i-a chemat pe Phasael și Hyrcan II pentru tratative și i-a arestat .Irod a reușit să fugă împreună cu familia și cu cei rămași devotați la Petra ,fiind urmărit și hărțuit permanent de cete de evrei nemulțumiți . Mai întâi el s-a oprit la Thresa din Idumeea unde era fratele său Iosephus .
Phasael și Hyrcan II au fost predați de parți lui Antigonos . Phasael conștientizând că-l așteaptă o moarte dezonorantă s-a sinucis , iar lui Hyrcan al II-lea pentru a-l face indisponibil pentru funcția de Mare Preot , Antigonos a ordonat să i se taie urechile , legea iudaică interzicând pentru această funcție neintegritatea teritorială 28 .În cele din urmă el a fost dus în captivitate la Babilon29 .
Mulțumiți de realizările campaniei parții s-au retras și Antigon devenea rege independent cu titlu dublu de rege și Mare Preot și și-a adăugat deasupra numelui grecesc și pe cel ebraic de Matitiahu .
Anul 40 î.e.n. aduce un nou rege în Iudeea , Regatul Hașmoneu părând că se deștepta . „ Monedele bătute de el purtau inscripția , atât în limba ebraică – Matitiahu , Hakohen Hagadol -( Matitiahu Mare Preot ) , cât și inscripția în limba greacă -Basileos Antigon ( Regele Antigon ) ; ca emblemă figura fie un spic de grâu înflorit , fie un corn al abundenței”30.
Antigon a domnit între anii 40-37 î.e.n. și a reușit să alunge garnizoanele romane care mai staționau în fortărețe . Scurta sa domnie nu a fost în măsură să înregistreze ceve glorios cu adevărat . Ultimul hașmonean nu a posedat nici una din calitățile unui mare conducător de stat de care avea nevoie Iudeea în acele vremuri . A încercat să înfrângă Massada unde se găsea fratele lui Irod -Josephus ( Iosif ) .
Alfred Hârlăoanu a fost de părere că dacă ar fi avut o clarviziune politică asupra lucrurilor ce se întâmplau în Orientul Mijlociu, Antigon ar fi reușit să-și mențină conducerea regatului și să și-o consolideze . Ar fi putut menține alianța cu parții și ura dintre parți și romani pentru realizarea propriilor interese . Avea deasemenea și sprijinul poporului pe care în cele din urmă și l-a îndepărtat ușor și n-a știut să-și apropie pe Șemaia și Avtalion cei mai de seamă membri ai Sanhedrinului .
În tot timpul domniei lui Antigon , Irod n-a pierdut timpul de pomană .Dacă n-a primit sprijinul arabilor el s-a îndreptat către Egipt la Antoniu și Cleopatra . Regina a mers atât de departe cu gestul de bunăvoință și apreciere încât i-a oferit conducerea propriei armate , dar el a refuzat . Dorea cu deosebire doar coroana Iudeei.
În dorința lui nemăsurată de a deveni rege al Iudeei s-a îmbarcat din Alexandria spre Roma prin Pamfilia , Rhodos , Brundisium . Șansa a fost de partea lui deoarece a sosit la Roma atunci când Antoniu și Augustus se împăcaseră . El a fost copleșit de intențiile și onoarea acordate și de Antoniu și mai ales de Octavian Augustus , iar hotărârea Senatului a confirmat prestigiul lui Irod la Roma și dorința Romei de a se implica mai hotărât împotriva regatului parților și în mod automat împotriva lui Antigon . Irod a obținut recunoașterea domniei de către Roma la sfârșitul anului 40 î.e.n. .
La mijlocul anului 39 î.e.n. Marc Antoniu a trimis în Asia Mică pe comandantul P. Ventidius Bassus cu ordinul de a respinge pe parți din Siria și de a o recuceri . El a pătruns și în Iudeea cu scopul de a ajuta pe Iosif , fratele lui Irod , dar mai ales de a obține o sumă cât mai mare de la Antigonos .
Irod revine și el din Italia în Galileea împotriva lui Antigonos . A reușit să strângă armată numeroasă atât dintre străini cât și dintre conaționali de ai săi edomiți ( idumei ) . Ventidius era ocupat cu stingerea revoltelor din orașele siriene în timp ce Silo bătea pasul pe loc în Iudeea posibil mituit de Antigonos . Venirea lui Irod a înmulțit trupele , Galileea trecând aproape toată de partea lui . Silo urmărit de evrei a fost salvat de Irod , iar acesta după ce a cucerit Ioppe s-a grăbit să-și despresoare rudele aflate la Massada . Cu toate piedicile oferite de armata lui Antigonos , Irod a reușit să cucerească Thresa și a asediat Hierosolyma . Antigonos a încercat mituirea lui Silo care a și început instigarea printre oștenii săi , dar în cele din urmă Irod a convins pe romani și pe Silo că e de mai folos să continue ceea ce începuseră .
Între timp Marc Antoniu se afla la Atena și din Siria Ventidius l-a chemat pe Silo în ajutor în lupta împotriva parților . Irod a dat mână liberă lui Silo ocupându-se cu eroica rezistență a locuitorilor din peșterile de lângă Marea Roșie .
Lupta romanilor împotriva parților a avut un succes deosebit deoarece Pacorus însuși a murit în luptă , iar armata partă înregistra o înfrângere deosebită . Având acum posibilitatea să intervină și libertate de acțiune Ventidius a trimis lui Irod 2 legiuni și 1000 de de călăreți în frunte cu Machaeras31 .În prima fază oștile romane conduse de Machaeras mai mult l-au încurcat pe Irod , el plângându-se lui Antoniu de acesta . Iosif , fratele lui Irod , a murit în Iudeea , armata fiindu-i ucisă și ea până la unul . Antigon a cerut fratelui lui Iosif și Irod – Pheroras , 50 de talanți pentru capul lui Iosephus .
La începutul anului 37 î.e.n Irod în fruntea propriilor trupe și a celor romane se găseau la porțile Ierusalimului . Efectivul trupelor era de până la 100000 de oameni . Luptele pentru cucerirea Ierusalimului au durat peste două luni , asediații apărându-se exemplar , constrruind repede din zidurile distruse atât cât se putea de bine și distrugeau lucrările de asediu . În cele din urmă armatele de asediu au pătruns prin partea de nord-vest și au lăsat în urma lor mormane de cadavre . Antigon însuși s-a aruncat în fața generalului roman Sosiu cerând cruțarea vieții . Doar Irod a pledat pentru oprirea jafului și a crimelor .
Romanii au plecat din Ierusalim luându-l cu ei pe Antigon detronat și dus în Antiohia . Acolo Irod a insistat pe lângă Antoniu ca Antigon să fie ucis prin decapitare , fapt ce a avut loc spre liniștea domniei lui Irod și spre sfârșitul domniei Hașmoneilor din Iudeea .
Flavius Iosephus încheie cartea a XIV a Antichităților iudaice cu următoarele cuvinte : „ Așa a luat sfârșit domnia Asamoneilor , după o domnie de 126 de ani . Această clasă domnitoare a fost vestită , pe de o parte, prin noblețea neamului și înalta demnitate preoțească , pe de altă parte , prin faptele de vitejie săvârșite de strămoșii ei spre binele poporului. Ea și-a pierdut din pricina disputelor dintre urmași puterea , care i-a revenit lui Herodes , fiul lui Antipater , om dintr-o familie de plebei , făcând parte din rândul supușilor “.
C: A doua domnie a lui Irod ( 37 î.e.n. – 4 î.e.n. )
Obținând din anul 40 î.e.n. recunoașterea titlului de rege al Iudeii , vedem că Irod a reușit impunerea acestui titlu în Regatul Iudeii abia în anul 37 î.e.n. . Această domnie a însemnat pentru istoria Israelului o perioadă nefericită și în același timp magnifică . Prima lui grijă a fost aceea de a pune în funcțiile cheie oameni care să i se supună și care să-i împărtășească modul de conducere , sprijinind în acest sens chiar persoane de condiție umilă . El nu uită deloc să pedepsească pe cei care ajutaseră sau chiar mai erau fideli adversarilor săi . Zeci de oameni înstăriți ai Ierusalimului au căzut pradă ordinelor lui Irod deoarece fuseseră simpatizanți ai lui Antigonos , procedându-se la confiscarea bunurilor acestora .
Domnia lui Irod „ nu a avut nici o bază teocratică , și nici una națională “32. Regele de dinainte cu o vădită înclinație teocratică și Marele Preot au fost înlocuiți de un rege laic impus de marea putere a Romei și care nu făcea parte din familia regală . Marile partide ale saducheilor și fariseilor nu-l agreau fiind privit ca distrugătorul dinastiei Hașmoneene și favorizantul culturii greco-romane în rândul iudeilor .
Știrea urcării pe tron a dat speranțe lui Hyrcanos II . Acesta a fost laut captiv de către parți , dar Phraates , regele acestora , i-a acordat o atenție deosebită . Babilonul era locuit de numeroși evrei care îl apreciau pe Hyrcanos II , dar dorul de locurile natale îl făceau să creadă într-o soluționare fericită a cazului său . Nedorind un război cu parții și dându-și seama că Hyrcanos nu mai putea deține funcția de Mare Preot din cauza infirmității sale , Irod l-a invitat la curtea lui dându-i onorurile cuvenite . A acordat onoarea titlului de Mare Preot unui preot din Babilon pe numele Ananel .
Acestei acțiuni a lui Irod i s-a concretizat imediat o opoziție deosebită. Alexandra , fiica lui Hyrcanos II, care era și mama reginei Miriam dorea cu orice preț numirea în funcția de mare Preot a fiului său Aristobul al III-lea . Acesta era “nespus de chipeș” și după lege ar fi avut toate drepturile să intre în posesia înaltului titlu . Alexandra a „ trimis prin intermediul unui cântăreț de liră o srisoare Cleopatrei , pe care o ruga să intervină pe lângă Antoniu ca să ceară pontificatul pentru fiul său”33 . În această problemă a intervenit și soția regelui – Miriam , iar simpatia poporului pentru Aristobul III a contribuit decisiv la numirea lui ca Mare Preot și destituirea lui Ananel . Urzelile nu au încetat însă după acest eveniment care era o amenințare pentru Irod . Simțind pericolul major , fiind supravegheată în cel mai strict mod cu putință , Alexandra avea ura nestinsă pentru Irod și se plângea Cleopatrei VII cerându-i ajutorul . Ea a încercat să fugă în Egipt împreună cu Aristobul în două sicrie și să continue drumul spre Egipt pe mare cu corabia . Irod a aflat de această încercare și a zădărnicit-o , dar nu a luat nici o măsură suplimentară de pedepsire sau înăsprire a regimului aplicat Alexandrei la curte .
Atenția lui Irod era în continuare neadormită . Conștientizând pericolul pe care-l reprezenta Aristobul III căuta în mod cât mai eficace de a scăpa de persoana , tinerețea și simpatia de care se bucura Aristobul III . Sărbătorile de Sucot ale anului 35 î.e.n. l-au convins pe Irod de necesitatea eliminării acestui tânăr de nici optsprezece ani care cu ocazia realizării ceremoniilor religioase a surprins poporul prin frumusețea sa în ton cu ținuta deosebită pe care o purta . Admirația și bucuria poporului au dezvoltat ura deosebită a lui Irod care era hotărât în privința sorții tânărului . După sărbători la o masă organizată de Alexandra la care a fost invitat și Irod , într-un moment de destindere pe care-l reprezenta partida de înot , Aristobul III a fost înecat de oamenii veniți din partea regelui . „ Când femeile au aflat nefericita întâmplare , bucuria li s-a preschimbat numaidecât în jale și în bocet neîntrerupt la creștetul mortului zăcând întins sub ochii lor . Răspândirea veștii a îndoliat întregul oraș și fiecare casă deplângea pierderea de parcă ar fi fost a ei și nu una străină . Dar cea mai afectată la primirea veștii a fost în primul rând Alexandra”34 .
„Cu Aristobul III a pierit și ultimul vlăstar al familiei Hașmoneilor . Ananel devine pentru, a doua oară , Mare Preot . În zadar se prefăcea Irod că ar fi stăpânit de o adâncă durere din cauza morții tânărului său cumnat ; familia și prietenii Hașmoneilor îl acuzau de acest omor , fără însă a îndrăsni să-și dea pe față bănuiala”35 .
Alexandra , mama îndoliată , nu a pierdut timpul deloc , trimițând Cleopatrei VII scrisori prin care o înștiința de cele săvârșite de Irod și cerea răzbunare . Cleopatra VII a intervenit pe lângă Antoniu care venit la Laodicea l-a chemat la el pe Irod pentru a-i cere socoteală . Plecând spre Laodicea Irod a lăsat treburile conducerii pe seama lui Iosephus . Mariamne , soția lui Irod și sora nefericitului Aristobul III , cultă și nobilă , a fost deosebit de marcată de ceea ce s-a întâmplat fratelui său și nu mai aprecia deloc ceea ce reprezenta Irod care la plecarea spre Laodicea, conștient că ura Cleopatrei VII era suficientă atunci pentru a i se întâmpla orice , a lăsat ordin lui Iosephus ca în cazul în careva fi ucis să facă același lucru și el cu Mariamne .
Zvonurile despre soarta lui Irod au început să circule și știrea că Irod a fost pedepsit cu moartea a agitat întreg palatul care se temea de răscoală . Scrisoarea de la Irod sosită în cele din urmă confirma bunul mers al lucrurilor , iar Antonius a fost orbit de mulțimea cadourilor .
Acum Antoniu și Cleopatra își trăiau ultimii ani de glorie . Căsătoria lor și extinderea influenței Egiptului asupra unor provincii romane a făcut inevitabilă intervenția adversarului lui Antoniu – Octavian Augustus sprijinit de Senat .La Actium în anul 31 î.e.n. Octavian învinge și ulterior Antoniu și Cleopatra se sinucid . Egiptul era transformat în provincie romană , Octavian Augustus devenea singurul conducător și se trecea de la Republica romană la Imperiu .
În ce-l privește pe Irod acesta sprijinise pe Antoniu și era supărat peste măsură de faptul că regele Arabiei , care trebuia să-i plătească arendă Cleopatrei de a cărei încasare se ocupa Irod însuși , întârzia plata cuvenită . Acesta a fost un motiv suficient ca acesta să se îndrepte spre ținuturile arabilor cu o armată numeroasă . La Diospolis au învins cu greu iudeii . Forțele arabe s-au concentrat la Cana în Coele Siria .Aici toate indiciile conduceau spre o victorie a iudeilor cărora avântul și siguranța le-au luat-o înaintea faptului împlinit . Ei au înaintat orbește către arabi , împrăștiindu-i , dar un Athenion , comandant numit de Cleopatra , a hotărât să intervină în favoarea arabilor surprinzând pe iudeii epuizați și ucigându-i în număr mare . Văzând răsturnarea de situație arabii au prins și ei curaj , din această bătălie scăpând doar puțini evrei . Irod nu a mai reușit decât întremarea unor trupe auxiliare și organizarea unor raiduri și prădăciuni în teritoriul arabilor .
În anul bătăliei de la Actium istoricul Flavius Iosephus menționează că a avut loc în Iudeea un cutremur de pământ deosebit de mare care a ucis numeroase animale și 30000 de oameni . De șocul provocat de acest eveniment major au încercat să profite arabii care au venit cu trupe și au atacat armata lui Irod care nu a fost afectată de cutremur deoarece fusese adăpostită sub cerul liber . Apelul lui Irod către armată a însuflețit pe ostași care au reușit să respingă și apoi să învingă după mai multe tentative arabe de a interveni . Aceste succese au însemnat supunerea arabilor în fața lui Irod .
Marea problemă din acest moment a domniei lui Irod era persoana și puterea marelui Octavian Augustus . Făcând un serviciu lui Antoniu într-o răfuială în Siria , Irod miza pe faptul că ar putea avea o întâlnire cu Octavian Augustus fără a fi ucis . El a avut grijă să-l ucidă și pe Hyrcan al II-lea acum octogenar care își ducea ultimele zile la Ierusalim . Și-a mai trimis soția și pe Alexandra la Alexandrium cu ordinul că în caz că i se întâmplă ceva personal regelui ambele să fie ucise . Croind toată această situație Irod s-a îndreptat în anul 30 î.e.n. spre insula Rodos unde se afla atunci Octavian Augustus .
„ Când Irod își depusese , plin de umilință,diadema regală , Octavian i-a repus-o pe cap . Împăratul roman intuia că Irod era unul dintre aliații cei mai buni ai Romei în Orient”36 .Dibăcia diplomatică și probabil intuiția sau experiența acestui crud rege din istoria Israelului antic s-au dovedit încă o dată fără pată . El a reușit încă o dată să schimbe direcția politicii sale regale deși se găsise bună parte din timp de partea adversarilor învingătorului din Imperiul Roman . Mai mult i-au fost retrocedate Iaffa , Gaza și regiunea Samariei la sfârșitul anului 30 î.e.n.37 .
Recunoscut de către Octavian Augustus , marele rege Irod mai avea de rezolvat probleme nu puține care mocneau sau se manifestau în propria familie . Mariamne , soția lui , era cea care sfida și batjocura pe mama și soția regelui , reproșându-le originea joasă și nu se da în lături din a ignora pe Irod însăși și de a-l acuza pe față de toate crimele comise . Regele Irod observase de mult timp toate lucrurile din sânul familiei sale și a tolerat din dragoste atitudinea propriei soții . Crud însă și față de cei la care ținea cel mai mult și plecând urechea la spusele Salomeei , sora sa , care o ura de multă vreme pe regină , aceasta spunându-i că regina pregătea uciderea soțului , refuzat de regină în toate încercările și sub toate aspectele , Irod a organizat reginei un prooces care avea ca membri vechi cunoscuți de-ai lui și care nu au ezitat să o condamne pe aceasta la moarte . Toți ar fi dorit amânarea aplicării pedepsei și ținerea condamnatei într-o cetate mai retrasă de maximă siguranță , dar Salomeea a intervenit încă o dată și prin sfaturile ei l-a convins pe Irod să ducă la îndeplinire cât mai repede pedeapsa . Principalul lor argument era simpatia de care se bucura Miriam în rândul poporului și posibilitatea izbucnirii vreunei răscoale . Astfel spre sfârșitul anului 29 î.e.n. „destoinică fiică a neamului Hașmoneilor , de o rară frumusețe , iubitoare de artă , ținându-se departe de afacerile de statale lui Irod , a murit ca o eroină”38.
Alexandra a abandonat vechea atitudine prin care condamna tot ceea ce intreprinde regele și și-a acuzat fiica de nerecunoștință față de soțul său fiind de acord și cu pedeapsa pe care aceasta o primise .
Moartea reginei l-a marcat profund pe Irod care își manifesta durerea , tristețea , vinovăția prin rostirea repetată a numelui reginei peste tot unde se afla . Mai mult el pusese pe slujitorii săi să-i strige în cor numele și spre a uita cumva dispariția fizică a reginei s-a dedat la petreceri și ospețe .
Mai mult o molimă care a izbucnit în rândul poporului ucigând multă lume și printre aceștia fiind și destui prieteni ai lui Irod au întărit convingerea că „asupra lor s-a abătut mânia lui Dumnezeu,ca să pedepsească soarta nedreaptă a Mariamnei “39.Starea de sănătate a regelui s-a înrăutățit atât de mult încât doctorii nu-i mai dădeau nici o șansă de a scăpa cu viață și el s-a retras în orașul Samaria ( Sebaste ).
„ La zvonul că Irod e pe moarte , Alexandra , care se afla la Ierusalim, a început să desfășoare o activitate febrilă pentru a-și asigura regența după moartea ginerelui ei , copiii acestuia fiind minori . Mașinațiunile ei nu rămăseseră necunoscute lui Irod . Încă nerestabilit complet după boală , el a dat ordin ca soacra sa să fie deferită justiției și pedepsită cu moartea ( 28 î.e.n.). Prin moartea acestei neobosite luptătoare pentru drepturile dinastiei Hașmoneilor, dispare astfel și ultimul ei membru”40 .
„Într-un interval de 7 ani , Irod a suprimat reprezentanții a 3 generații de Hașmonei : Hyrcan al II-lea , fiica sa Alexandra , și copiii acesteia – Aristobul al III-lea și Miriam .Cruzimea lui Irod devenise legendară , extinzându-se și asupra propriilor copii . Pentru a evita eventualele certuri dinastice ce s-ar fi putut declanșa după moartea sa , Irod a poruncit să fie suprimați copiii pe care-i avea de la Miriam – Aristobul IV și Alexandru – în anul 7 î.e.n. , precum și un fiu al său , rezultat din altă căsătorie . Împăratul Octavian August a spus , la un moment dat despre el : „Mai bine să fii porcul lui Irod (aluzie la interdicția religiei iudaice de a consuma carne de porc) decât fiul său “.Acestui regim de teroare i-au fost supuși și feriseii , principalii adversari ai lui Irod , care-l urau considerându-l un uzurpator”41.
Nu a lipsit nici organizarea unui complot împotriva lui Irod care nu mult a lipsit să se îndeplinească . Unul dintre cei însărcinați cu lucrurile care se urzeau împotriva regelui a prins de veste în timp util și în acest mod cei zece conspiratori au fost prinși , ei recunoscându-și intenția și motivând totul prin faptul că ei considerau domnia lui Irod ca o amenințare la adresa poporului și culturii evreiești . Ordinul lui Irod a fost de a fi uciși cu toții , ordin dus la îndeplinire de către oștenii săi fără nicio abatere .
Domnia lui Irod pe cât a fost de odioasă pe atât a fost de bogată în realizări arhitectonice , de realizări de fortificații a orașelor , el încercând prin exemplul regal și prin tipul construcțiilor și spectacolelor organizate introducerea modului de viață elenistic , roman în rândurile poporului evreu care în marea lui majoritate , deși avea și partide favorabile acestor manifestări fastuoase , în spiritul mediteranean , era unul deosebit de conservator , cu o școală proprie care în ciuda vremurilor pulsa în sensul promovării propriilor valori naționale .
Jocurile acțiace adoptate de Octavian Augustus în amintirea victoriei împotriva lui Marc Antoniu au fost adoptate numaidecât și de către Irod , opulența curții lui fiind un motiv de mirare și de exemplu pentru cei din epocă . Dar dacă la Curte totul impresiona în țară s-a întâmplat casă aibă loc o mare foamete din cauza secetei repetate care a dus la apariția ciumei în rândul oamenilor de rând care au pierit în număr mare . Doar Egiptul a putut salva situația lui Irod prin grânele sale plătite din aurul și argintul pe care Irod îl poseda . Petronius care avea în acea perioadă guvernarea Egiptului din partea împăratului Octavian Augustus i-a acordat prioritate lui Irod în livrarea celor necesare putându-se aprecia că regele evreu și-a datorat pe mai departe domnia în mare măsură sprijinului acestui guvernator din Egipt . Și cum se întâmplă de multe ori o nenorociree națională și chiar regională a fost valorificată spre atragerea simpatiei populare prin politica de ajutorare cu cele necesare a celor care în vechea situație nu mai aveau nici o speranță de viață . Poporul aproape că uitase și iertase toate crimele și nedreptățile acestui rege și chiar și înlocuirea datinilor străbune . Succesul regal s-a concretizat prin noi construcții impresionante și simțindu-se singur a căutat să se căsătorească din nou fiind atras de fiica unui preot important din Hierosolyma – Simon , fiică care era cunoscută prin frumusețea ei deosebită și prin comportamentul ei .
În jurul anului 23 î.e.n. regele și-a trimis fiii pe care-i avea cu fasta regină Miriam , Alexandru și Aristobul , la Roma unde au primit o educație deosebită la cel mai înalt nivel .
Irod și-a atras nemulțumirea vecinilor deoarece se implica în problemele regiunilor din jurul regatului său . Cu ocazia vizitei lui Octavian în Orient orașele siriene au găsit momentul potrivit să-și facă auzite păsurile împotriva regelui evreu , dar acesta a rămas la fel de neclintit în sprijinirea acordată lui Irod . Flavius Iosephus spune că Octavian Augustus a acordat regatul lui Zenodorus lui Irod și că „ norocul i-a surâs până într-atât încât cei doi stăpânitori ai Imperiului roman în uriașa lui întindere , Cezar alături de Agrippa , îi arătau o mare prețuire , căci Cezar nu ținea la nimeni mai mult , după Agrippa , decât la Herodes ( Irod ) , iar Agrippa îi acorda lui Herodes primul loc în rândul prietenilor lui , după Cezar ( Octavian Augustus )”.
După cum am mai punctat mai sus el a reușit să construiască orașe și cetăți , elenizînd cetățile iudee prin teatrele , arenele, templele , palatele și hipodromurile ridicate , eclipsând cu splendoarea lor palatele Hașmoneilor . Alături de Caesarea care a devenit cel mai important port din Orientul Mijlociu în comerțul exterior și Samaria redenumit Sebaste , el a sprijinit și construcția și dezvoltarea unor orașe ca Macherus , Massada ,Meredium .
Ierusalimul s-a situat în centrul preocupărilor edilitare ale lui Irod prin construcția unui teatru și în afara lui a unui amfiteatru și a unui palat din aur și marmură de inspirație greco-romană . Toate aceste inițiative au avut ca rezultat modificarea aspectului orașelor evreiești și au condus la o nemulțumire deosebită a unui număr mare din populația evreiască . Conștient de profundul caracter religios al evreilor cărora le era rege , Irod a propus și și-a dorit cu adevărat reconstrucția Marelui Templu al lui Dumnezeu căruia dorea să-i dea un amplasament mai larg și o înălțime mai mare . Reconstrucția a început în anul 20 î.e.n. și realizarea ei in integrum ar fi adus un renume perpetuu peste secole lui Irod . Teama tuturor era ca din cauza marelui volum de muncă și materiale pe care-l implica realizarea obiectivului propus , reconstrucția să înceapă prin dărâmarea parțială sau totală a vechii construcții , dar să nu mai continue , temere pe care Irod a spulberat-o asigurându-i că nu va demola nimic înainte de a avea procurat tot ceea ca era nevoie pentru reclădire . Sfințirea Noului Templu a avut loc la un an și jumătate de la începerea reclădirii , dar decenii de-a rândul până în anul 64 e.n. în timpul domniei lui Nero s-a tot muncit pentru realizarea integrală a Marelui Templu . Era noul Solomon , iar gloria sa depășea cu mult hotarele Iudeii”42.
Dorind să aibă o întâlnire față în față cu Octavian Augustus regele Irod s-a deplasat personal în Italia la Roma unde cei doi fii îi erau trimiși la studii . Bunul tratament al împăratului demonstra încă o dată în plus că Irod era în grațiile Imperiului Roman , iar întoarcerea în Iudeea a coincis cu terminarea studiilor la Roma a celor doi fii și întoarcerea și a acestora în țară . Ei s-au bucurat de aprecierea poporului , dar și-au atras de la început dușmani dintre cei aflați în prejma Curții regale și care provocaseră condamnarea reginei Mariamne .Irod deși începea să vadă de pe acum în cei doi fii rivali la tronul regal , a reușit să ofere ca soție pe Berenice , fiica Salomeei lui Aristobul și lui Alexandru pe Glaphyra , fiica lui Archelaus , regele Cappadociei ( 36 î.e.n. – 17 e.n. ).
Având o relație de prietenie deosebită cu Marcus Agrippa l-a convins să vină în vizită în regatul său unde i-a prezentat orașele Sebaste , Caesarea, Alexandrion, Herodion , Hyrcania și Hirosolyma . În primăvara anului viitor el s-a îndreptat cu flota lui să-l întâlnească din nou pe Agrippa care pornise într-o expediție în Bosfor . L-a întâlnit la Sinope și a contribuit în mod deosebit la succesul campaniei militare din Pontul Euxin . Reîntoarcerea s-a realizat pe cale terestră prin Paflagonia și Cappadocia , Frigia Mare până la Efes . Mărinimia lor s-a exprimat prin binefaceri și satisfacerea doleanțelor .
Iudeii din Ionia la sosirea celor doi mari oameni ai acelor timpuri au folosit momentul pentru a aduce plângeri împotriva nedreptăților care li se făceau . Nu erau lăsați să trăiască după propria lege , li se prezenta obligativitatea serviciului militar și tot felul de obligații publice . Apărător al cauzei acestor iudei a fost Nicolaos din Damasc . Agrippa a luat hotărîrea făcută publică ca toți iudeii să fie lăsați să se conducă după legile proprii și a acceptat să soluționeze toate celelalte probleme care nu atingeau interesele Imperiului Roman .
Reîntoarcerea în regat a lui Irod nu a avut darul de a oferi armonie vieții de palat . Ura reciprocă a Salomeei și fiilor lui Irod ( Alexandru și Aristobul ) era binecunoscută , mai mult cei doi fii ai lui Irod acum oameni în toată firea nu mai tolerau ideologia totalitară a tatălui lor în conducerea regatului și doreau ca prin Archelaus Cappadocianul să poată pătrunde până la Octavian Augustus pentru a-și aduce plângerile . Aceste pregătiri nu au fost străine lui Irod și l-au supărat enorm și s-a mulțumit ca să ia ca și măsură de precauție în primă fază chemarea unui alt fiu , nelegitim , pe nume Antipater și ia acordat anumite privilegii . S-a întîmplat însă ca recentul chemat să nu se mulțumească cu nesperata grație acordată și să râvnească la mai mult . Aflându-se și urmărind să se afle permanent în prejma lui Irod , el s-a străduit să sădească ura lui Irod față de ceilalți doi fii ai săi și și-a cucerit oameni importanți care răspândeau zvonuri favorabile lui . Alexandru și Aristobul prezentau în văzul lumii faptul că nu mai erau în grațiile lui Irod și îl acuzau că au ucis-o cu bună voie pe Mariamne .
„Ofensat de aceste calomnii și hotărât să-i înjosească pe fiii Mariamnei , Herodes i-a sporit zilnic prerogativele lui Antipater , încât i-a făcut hatârul de-a o chema pe mama lui la palat . A trimis numeroase scrisori lui Caesar și a primit răspunsuri cordiale din partea lui . Când Agrippa s-a întors acasă după ce guvernase timp de zece ani în Asia , Herodes a plecat din Iudeea și a navigat până la el , însoțit numai de Antipater , ducându-l la Roma împreună cu multe daruri , ca să câștige prietenia lui Caesar .Potrivit aparențelor , Antipater deținea întreaga putere și , ca atare , tinerii pierduseră orice speranță de a mai domni”43 .
Următoarea acțiune a aparținut lui Irod caree a luat hotărârea de a-și aduce pe cei doi fii la Roma în fața lui Octavian Augustus . Acolo el i-a acuzat pe aceștia că vor nici mai mult nici mai puțin decât să-l ucidă și că atât de mult doresc acest lucru încât nu doresc acest lucru pentru tron , ci pentru eliminarea fizică a acestuia în sine .
Apărarea a susținut-o Alexandru . „ După ce a arătat deopotrivă vinovăția fratelui său , amenințat de aceleași primejdii , el s-a plâns de viclenia lui Antipater și de discreditarea nemeritată în care a fost împins . De mare folos i-au fost nu numai conștiința lui curată , ci și forța cuvântului , căci era un orator deosebit de iscusit”44 . În cele din urmă această încercare a lui Irod s-a sfârșit prin împăcarea lui cu fiii săi de care Antipater s-a prefăcut că este mulțumit și fericit .
Sumele imense pe care le-a cheltuit Irod prin numeroase construcții , prin soldele oștenilor și prin soluționarea problemelor curente care apăreau au subțiat vistieria acestuia și l-au pus în situația de a căuta modalități de soluționare a acestora . În acest sens el a deschis mormântul lui David deoarece auzise că predecesorul său Hyrcanos a procedat la fel scoțând de acolo 3000 de talanți de argint . N-a mai găsit bani , ci numai obiecte de aur , bijuterii și a dorit să pătrundă și în cripta unde se găseau corpurile lui David și Solomon . Speriați probabil din cauza gazului din cavou care s-a aprins de la făcliile gărzilor , din cauza cărora ar fi murit două persoane din gardă , ei au ieșit din cavou și mai apoi au înălțat un monument din marmură albă pomenit de Flavius Iosephus care acuză în același timp pe istoricul Nicolaos, care se afla în apropierea și grațiile lui Irod , de modul cum s-a preocupat de istorisirea domniei lui Irod deoarece acest istoric nu pomenea decât de monument și nu de profanarea anterioară cavoului .
Atât cât a putut Irod a ținut secretă profanarea , dar un asemenea lucru nu putea rămâne secret multă vreme . De acum lui Irod și tot ceea ce a avut loc în familia lui Irod după această profanare a fost pus în popor pe seama unui blestem abătut asupra acestora . Urzelile nu mai încetau și tindeau tot mai mult să se acutizeze . Niciunul nu mai avea nici o siguranță , nici din familie, nici dintre funcționari , nici dintre cei care-l cunoșteau și îl vizitau des și de neînțeles nici chiar cei care-l cunoșteau și-l vizitau rar . I-a îndepărtat pe Andromachos și Gemellus , doi vechi prieteni , dar originea tuturor acestor măsuri era Antipater care reușea să-l manipuleze pe Irod însuși . Funcționarii curții au fost înlocuiți și chiar și cei veniți plecau de teama acuzelor reciproce de care nu mai scăpa nimeni de la curte . Irod primind vești de uneltirile celor doi fii și-a îndreptat atenția spre străduințele acestora . În cele din urmă prin supunerea la cazne a prietenilor lui Alexandru a obținut confirmarea câtorva care au adeverit pregătirile lui Alexandru și a fost interceptată o scrisoare care inculpa acum direct pe acesta .
În același timp a pornit și război între Irod și arabi . Locuitorii din Trachonitis s-au răsculat și 40 de căpetenii s-au refugiat în Arabia bucurându-se de protecția lui Syllaeus, primul sfetnic al regelui Obodas al arabilor . Syllaeus a reușit înlăturarea lui Obodas și nu recunoștea adăpostirea tâlharilor și răsculaților . Problema a devenit de competența guvernatorilor Siriei de atunci Saturninus și Volumnius care au judecat în acest caz , iar plecarea lui Syllaeus la Roma a favorizat pătrunderea și victoria armatei lui Irod asupra tâlharilor aflați în localitatea Raiptis . Armata arabă condusă de Naceb a suferit pagube mai mari ca armata herodiană în conflictul deschis . Acum Syllaeus înștiințat de cele întâmplate se plângea la Roma lui Octavian Augustus exagerând faptele și numărul decedaților . Era momentul în care regatul Iudeei și Arabiei era în flăcări . Un rege Aeneas care-și lua numele de Aretas îl înlocuia pe Obodas în Arabia , dar nu era recunoscut de Octavian Augustus și Syllaeus se bucura de apreciere la Roma. Irod cădea însă din grațiile împăratului și doar solia care-l avea ca reprezentant pe Nicolaos din Damasc și care l-a acuzat pe Syllaeus de nenorocirile din Arabia și Iudeea l-au convins pe împărat să își îmbunătățească părerea și atitudinea față de Irod .Octavian Augustus l-a condamnat la moarte pe Syllaeus și în cele din urmă deși dorise să acorde și titlul de rege al Arabiei lui Irod l-a recunoscut ca rege al Arabiei pe Aretas .
Într-o scrisoare Octavian Augustus se adresa lui Irod spunându-i că poate să facă ce dorește cu fiii care uneltiseră împotriva lui și pe care acum Irod îi ținea înlănțuiți . Îl sfătuia însă să țină judecata la Berytus și în prezența lui Archelaus , regele Cappadociei . Procesul a avut loc în lipsa lui Alexandru și Aristobul și Saturninus a spus că pedeapsa cu moartea era prea aspră în timp ce Volumnius era de acord cu acest lucru .
Irod s-a întors prin Tyr la Caesarea. Poporul era convins de apropierea execuției celor doi și de inevitabilitatea ei . Deși a cântărit mult înainte de a săvârși această faptă Irod s-a hotărât să o îndeplinească . „ Alexandru și Aristobul au fost duși la Sebaste și strangulați pe loc din ordinul tatălui lor . Trupurile neînsuflețite au fost transportate la Alexandrion , unde au fost înmormântați alături de unchiul lor după mamă și de mulți străbuni”45. Această execuție a avut loc în anul 7 î.e.n. fapt menționat deja în paginile anterioare în alt context însă.
Copiii lui Alexandru – doi băieți și ai lui Aristobul – trei băieți și două fete au fost crescuți cu deosebită atenție de Irod . De acum înainte însă Antipater și-a sporit întâietatea în regat și a înconjurat chiar și pe cei mai apropiați regelui atrăgându-i de partea lui . Moartea cât mai rapidă a lui Irod i-ar fi asigurat tronul , iar altfel regele ar fi aflat de planurile sale și de uneltirile lui cu guvernatorul Siriei – Saturninus și cu cei cunoscuți la Roma .Trimitea daruri deosebite acestora pentru a le câștiga bunăvoința . El era din ce în ce mai urât de popor și faptul că a plănuit și organizat otrăvirea regelui a fost interceptat de oamenii lui Irod . Plecat la Roma Antipater a fost dezinformat mai bine de o jumătate de an asupra situației din Iudeea și asupra faptului că Irod știa tot despre planurile lui . Întors în țară el s-a dus până la Irod unde și-a dat seama că situație era fără ieșire . El a avut parte de un proces unde principalii judecători au fost Irod și Varus ( Publius Quintilius ) cel care avea atunci funcția de guvernator al Siriei .
Antipater a fost ținut o vreme în temniță și în cele din urmă convins că acesta era un mare pericol și un dușman de neînlăturat al său , Irod a poruncit să fie ucis și a avut grijă să fie înmormântat în fortăreața Hyrcania .
Înaintea morții sale regele Irod a întocmit un testament pe care l-a modificat numind tetrarh în Galilea și Peraea pe Antipas și a lăsat domnia lui Archelaus ( etnarh al Iudeei , Samariei și Idumeei între 4 î.e.n. – 6e.n. ) . Fiului său Philipos , fratele lui Archelaus , i-a revenit Gaulantis , Trachonitis , Batanea și Panias și surorii lui Salomeea i-a lăsat Iamnia , Azot și Phasaelis . Octavian Augustus primea 10 milioane de monede de argint marcate și la 5 zile de la execuția lui Antipater a încetat din viață măcinat de o grea boală după 37 de ani de la recunoașterea lui de către romani46 .
Domnia lui a fost una dintre cele mai odioase din istoria Israelului și s-ar putea spune chiar mai mult decât atât . La sfârșitul acestei domnii s-a născut Isus Hristos cel de a cărui nume se leagă toată credința creștină de o importanță enormă în ultimele 2 milenii , dar aceste evenimente vor fi tratate separat , mai atent , într-un alt capitol . Important este faptul că acest eveniment nu a scăpat lui Irod și ordinul a fost unul extrem în acest sens . Deasemenea Irod a fost considerat deosebit de norocos , deoarece deși urât de popor , deși i se dorea moartea și i se organizau comploturi el a reușit să se mențină la domnie decenii de-a rândul . A trecut prin situații limită și a știut să aleagă din și la timp aliații puternici care erau romanii și chiar după războiul civil de la Roma când a sprijinit pe Marc Antoniu , el a îmbunat pe învingătorul Augustus câștigându-i bunăvoința . În privința norocului său proverbial Flavius Iosephus istorisește o întâmplare prin care un esenian pe nume Manahem și care avea darul prezicerii i-ar fi spus lui Irod din copilărie că va fi regele iudeilor chiar dacă are o origine modestă .El i-ar fi spus : „ Vei duce o viață norocoasă , ca nimeni altul , și vei avea parte de o glorie veșnică , în schimb vei da uitării evlavia și dreptatea . Dumnezeu nu va scăpa din vedere aceste fapte și la sfârșitul vieții te va pedepsi pentru ele”. Ajuns domn Irod a avut respect pentru esenieni și chiar l-ar fi chemat în audiență o dată pe Manahem .
Construcțiile realizate în timpul domniei lui după modelul greco-roman , deși în dezacord cu legile străbune ale iudeilor , au primit aprecierea în Talmud unde se spune că : „ Cine nu a văzut clădirea lui Irod nu a văzut ceva frumos”. Deosebita ascultare acordată lui Ostavian Augustus și Agrippa i-au adus din partea Senatului Romei titlul de : „ Amicus et Socius Populi”.
Înflorirea economică din timpul acestei domnii a fort notabilă și de netăgăduit . Agricultura a cunoscut un avânt deodebit prin canalele de irigații și valorificarea unor terenuri necultivate până atunci . Meșteșugurile și comerțul au urmat și ele un urcuș considerabil , astfel încât bogăția marelui Irod contrasta în mod deosebit cu sărăcia din popor care în câteva perioade s-a confruntat cu situații extreme de boli și foamete .
Cult , mârșav , ambițios , era în același timp energic , inteligent , cultivat , diplomat și abil , un pasionat de arhitectură , inițiator al construcțiilor celor mai somptuoase palate din Ierusalim”47 . Pentru paza și ordinea personală a înființat un serviciu secret de securitate care este asemuit de către Moșe Maur cu cele din țările cu o dictatură „ dezvoltată “ .. „ Întrunirile și manifestațiile au fost interzise . Scriitorii vremii afirmă că în țară domnea o atmosferă de teroare”48 .
„Administrația țării era atât de robustă și de meticulos realizată încât reprezenta un model pentru celelalte provincii romane având un aparat birocratic bine centralizat”49.
Crimele comise împotriva propriului popor , a propriei familii nefondate și doar uneori justificate au făcut din el o persoană urâtă și blamată , astfel încât înaintea morții sale el însuși avea părerea că după trecerea în neființă nu va fi plâns de nimeni . Pentru istoria generală a poporului evreu principala acuză care i s-a adus a fost aceea că a modificat structura statului evreu50 aservindu-l Imperiului Roman . Adoptând modelul statelor elenistice contemporane , el a despărțit puterea politică de cea de stat și și-a rezervat dreptul de a numi și destitui pe Marii Preoți sau pe membrii Sanhedrinului .
Domnia lui atât de controversată a luat sfârșit prin decesul său în anul 4 î.e.n. și a fost înmormântat în cetatea Herodion .
CAPITOLUL III : Secolul I e.n. în istoria lui Israel
A : Domnia lui Archelaus ( 4 î.e.n. – 6 e.n. ) . Primii procuratori
După moartea lui Irod ( 4 î.e.n. ) testamentul său avea nevoie să fie aprobat de împăratul roman pentru a deveni valid , dar armata sa alcătuită majoritar din mercenari l-a proclamat pe Archelaus ca rege . N-au fost date uitării nici pregătirile pentru înmormântarea regelui decedat , el având parte de funeralii deosebite și de un cortegiu numeros format din rudele apropiate , cunoscuți și armata grupată după națiile fiecărora . A fost decretat doliu de 7 zile și Archelaus a avut grijă să satisfacă dorințele și doleanțele poporului la acest început deoarece avea nevoie de recunoașterea domniei , dar această recunoaștere depindea de hotărârea lui Octavian Augustus , de aceea atât el , cât și opozanții lui s-au îndreptat în cât mai scurt timp spre Roma .
Înaintea plecării la Roma poporul s-a răsculat . Cu ocazia sărbătorilor de Pesah răscoala a atins cote maxime deoarece subscriau la ea pelerini veniți din toate părțile . „ Archelaus n-a ezitat să reprime cu cruzime revolta populară . A avut loc un măcel îngrozitor , în care au pierit 3000 de oameni ( 4 î.e.n. ) . În urma înnăbușirii în sânge a revoltei lor , iudeii au înțeles că nu numai prin răsturnarea noului rege se va putea restaura regimul național , instituțiiile sale tradiționale și libertățile politice . Revolta a cuprins și numeroase orașe din provincie . Această mișcare era indirect îndreptată și împotriva protectoratului roman51 .
La Roma Antipas era sprijinit de mama sa Salomeea , de Nicolaos , marele apropiat al lui Irod și de un celebru orator Irinaeus . Rudele lui și evreii îl susțineau pe el și dacă nu s-ar fi îndeplinit acest lucru doreau ca țara de origine să le rămână în administrarea unui guvernator de provincie romană .
În fața marelui împărat roman , Archelaus a înmânat scrisoarea sa și a luat cuvânt Antipas care l-a acuzat pe Archelaus de tot ceea ce a avut loc rău după moartea lui Irod . Marea învinuire ce i se aducea lui Archelaus era acea de a se fi proclamat rege înaintea confirmării imperiale . În primă fază împăratul a hotărât ca Archelaus să domnească în limitele testamentului lăsat de Irod , dar rămânea ca să gândească între împărțirea regatului între cei trei fii sau ca acesta să fie acordat doar lui Archelaus .
În vremea cât mai erau încă la Roma a venit vestea de la Varus , guvernatorul Siriei , că evreii s-au răsculat , lucru care punea mult în umbră domnia lui Archelaus . Răscoala a cuprins întreaga țară și oameni de obârșie joasă se proclamau regi și duceau lupta cu înflăcărare , dar fără știință .
În Galileea răscoala era continuată de Iehuda , fiul lui Iezechia , în localitatea Emaus evreii distrugând o întreagă cohortă romană . În Ierihon un oarecare Simon s-a proclamat rege , starea din țară tinzând spre anarhie .
Datorită situației grave Varus , guvernatorul Siriei , a fost nevoit să intervină personal și să mai aducă două legiuni din Siria pentru a distruge agitația pornită . Venea din Siria pentru a-l ajuta pe Sabinus încercuit la Ierusalim și care fusese numit de Octavian Augustus ca guvernator cu drepturi depline în Iudeea . El a primit ajutor și din partea regelui arabilor – Aretas . Trupele romane s-au răspândit în toate colțurile țării nimicind rând pe rând cetele mai mari sau mai mici de răsculați . Pedepse capitale n-au primit decât conducătorii răsculaților și cei care aveau vreun rol în conducerea răscoalei . Numărul lor s-a ridicat până la 2000 și au fost pedepsiți prin crucificare . După calmarea agitației Varus s-a întors la Antiohia .
Ajunși la Roma atât Archelaus , cât și câțiva succesori ai lui Irod așteptau ca Octavian Augustus să le confirme titlurile . Împăratul primise vestea liniștirii situației din Iudeea de la Varus și era convins că stăpânea bine situația . Un număr important de evrei care susțineau o guvernare romană în țară și-au prezentat opinia în problema în discuție , făcând un rezumat tragic al domniei lui Irod și acuzând pe Archelaus că îi dă pe urme în acest debut de domnie .
Nicolaos Damascenus , sprijinind pe Archelaus , a reușit să demonteze toate piedicile puse în calea domniei lui Archelaus .
„ După ce a ascultat cu luare aminte aceste cuvântări , Caesar a dizolvat adunarea și după câteva zile l-a numit pe Archelaus , nu rege , ci etnarch peste jumătate din ținuturile aflate sub stăpânirea lui Herodes ( Irod ) făgăduind să-i acorde rangul de rege dacă se va arăta demn să domnească . Cealaltă jumătate a împărțit-o în două părți , pe care le-a dat celorlalți fii ai lui Herodes (Irod) , Philippos și Antipas , care-și disputau împreună cu fratele lor Archelaus întregul regat . Lui Antipas i-au revenit Peraea și Galilea , care îi aduceau împreună un venit anual de 200 de talanți . Batanea cu Trachonitis și Auranitis , precum și o parte din așa zisul domeniu al lui Zenodorus , le-a obținut Philippos , având un venit anual de 100 de talanți . Lui Archelaus i-au fost atribuite Idumeea , Iudeea și Samaria”52 . Această hotărâre a lui Octavian Augustus a avut loc în anul 3 î.e.n. .
Primele rânduiri ale lui Archelaus în reegatul său au fost acelea de a destitui pe Marele Preot – Ioazar și de a numi în această funcție pe fratele său Eleazar care și el în cele din urmă a fost înlocuit cu Iosua . A restaurat în mod exemplar palatul din Ierihon și a întemeiat o localitate care îi purta numele – Archelais . Deasemenea el s-a căsătorit cu Glaphyra , fosta soție a fratelui său Alexandru , care după moartea acestuia s-a căsătorit cu regele Mauretaniei – Iuba II ( 25 î.e.n. – 23 e.n. ) , dar s-au despărțit . Archelaus și Glaphyra au avut împreună mai mulți copii .
Părând stăpân pe situație Archelau continua politica tatălui său nesesizând din timp cât de nemulțumit era poporul și cât de tensionată situația . În ultimul său an de domnie el a fost reclamat de oameni de seamă din Iudeea și Samaria lui Octavian Augustus care fiind informat dinainte de comportamentul lui Archelau avea acum un motiv în plus să acționeze .
Octavian Augustus și-a trimis la curtea lui Archelaus un reprezentant care-l chema în numele împăratului pe acesta cât mai repede la Roma . Archelaus nu a avut încotro și s-a supus și de îndată ce a ajuns la Roma neputând să se apere deloc de acuzele ce i se aduceau a fost destituit din funcția care-i fusese recunoscută de împărat și a fost trimis în exil la Vienne în Gallia în anul 6 e.n. și a fost ordonată confiscarea întregii averi a acestuia .
Tot acum Octavian Augustus a trimis pe Varus din Siria cu cele trei legiuni în Germania unde în anul 9 e.n. va muri împreună cu legiunile sale . Pericolul germanic era atât de real încât Octavian Augustus se temea de invazia germanicilor la Roma însăși . Atotputernicia lui Octavian Augustus era pusă serios în discuție el însuși dând semne de disperare la auzul veștii că a pierdut cele trei legiuni în Pădurea Teutoburgică .
În Iudeea însă el controla situația și a trimis pe Quirinius și pe Coponius ca să se ocupe atât de Siria , cât și de scoaterea la vânzare a averilor lui Archelaus . Ei au înfăptuit și un recensământ și au înlocuit pe Marele Preot desemnând pe un altul – pe Ananus . Coponius a rămas să administreze Iudeea , dar la puțin timp s-a întors la Roma , fiind înlocuit de Marc Ambivius ( 9 – 12 e.n. ) .Acesta a fost urmat în funcția de prefect roman al Iudeei de către Annius Rufus ( 12 – 16 e.n. ) , al treilea prefect roman , în timpul prefecturii căruia Octavian Augustus s-a stins din viață . Chemat la Roma de către împăratul Tiberius , el a cedat prefectura lui Valerius Gratus ( 16 – 26 e.n. ) , iar după el cel de-al cincilea prefect al Iudeei a fost Pontius Pilatus .
După detronarea lui Archelaus , Iudeea a devenit provincie imperială , fiind subordonată unui procurator . Ei aveau dreptul și obligativitatea de a strânge impozitele și taxele vamale și de a menține ordinea în interiorul provinciei . Vechile instituții iudaice nu au dispărut , Sanhedrinul rămânând autonom .
Procuratorii își desfășurau activitatea în Caesarea , fiind subordonați guvernatorului Siriei . Stăpânirea romană a ținut cont într-o măsură importantă la început de tradițiile și obiceiurile poporului evreu . Templul era respectat , iar monezile de aramă bătute în Iudeea aveau numai numele , nu și chipul împăratului ca respect pentru religia iudaică53 . Deși au existat intenții de bună conviețuire de ambele părți , pretnțiile nesatisfăcute ale romanilor și credința exclusivistă a evreilor nu puteau să nu se încrucișeze în cele din urmă .
În timpul primului procurator , Coponius , a avut loc un prim conflict . De acum , Iehuda Galileul mobilizează în jurul său suficiente forțe pentru a se consemna opoziția unei noi partide cu orientare național-religioasă – Partidul Zeloților . Replica evreiască după cum se poate vedea a fost rapidă și semnificativă . Dorința lor era nici mai mult nici mai puțin decât înfrângerea totală a romanilor și scoaterea lor din țară .
Octavian Augustus a schimbat la intervale mai mici de trei ani procuratorii din Iudeea , în timp ce în timpul lui Tiberius ( 14-37 e.n. ) nu au existat decât doi procuratori : Valerius Gratus ( 15 – 26 e.n. ) și Pilat din Pont ( 26 – 36 e.n. ).
„Urmașul lui Gratus a lăsat o tristă amintire poporului :<< mită ,jafuri, viclenie , jigniri , maltratări , execuții necurmate fără sentință>> – acestea erau , după mărturia unui contemporan , filosoful Philo din Alexandria , semnele caracteristice ale administrației asprului și brutalului Pilat din Pont”54 .
Pilat din Pont a sfidat de mai multe ori națiunea evreiască și a avut inițiativa câtorva masacre , numai intervenția împăratului reușind să-l tempereze și Tiberiu l-a destituit în anul 36 e.n. .
Legatul Siriei , Vitellius , a plecat la Ierusalim și prin măsurile luate la fața locului a acordat mai multă libertate de acțiune poporului evreu și în special clerului evreiesc deoarece procuratorii nu mai aveau autoritate asupra oficierii serviciului divin din Templu .
B : Domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) . Domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) .
Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a reușit să guverneze Trachonitis , Gaulanitis și Batanea în mod exemplar , fiind de o fire pașnică și îngăduitoare . Aceste teritorii erau populate de evrei și sirieni și aduceau venituri considerabile pentru dimensiunea lor . El a avut un spirit justițiar și a reușit să dea acestor regiuni o perioadă de stabilitate deosebită . A întemeiat orașul Paneas pe care în numele împăratului l-a numit Caesarea ( Philippi ) și care i-a fost capitală , și s-a îngrijit de dezvoltarea Bethsaidei căreia i-a dat numele de Iuliada în cinstea fiicei împăratului . A încetat din viață în anul 34 e.n. având parte de funeralii bogate și din acest an domeniile sale au trecut în administrarea provinciei Siria împreună cu Iudeea însăși .
Herodes ( Irod ) Antipa ( 4 î.e.n. – 39 e.n. ) având stăpânire asupra Galileeei și Pereei a moștenit de la tatăl său înclinația spre realizarea de construcții mărețe . La fel ca tatăl și fratele său Philippus a fost supus puterii Romei lucru care nu a convenit poporului pe care-l guverna . Spre deosebire de fratele său el nu a reușit să mențină pacea în interiorul domeniilor sale . El s-a căsătorit cu fiica regelui arab de la Petra – Aretas . Dorind o altă căsătorie el a ofensat-o pe aceasta și o dată cu ea întreg regatul arab . Aceasta s-a refugiat la tatăl său și războiul a început numaidecât . Oastea lui Herodes ( Irod ) Antipa a fost înfrântă și acesta a cerut ajutor lui Vitellius , guvernatorul Siriei care i-a venit în ajutor , dar nu a mai ajuns la Petra deoarece împăratul Tiberius murise și confruntându-se cu problema succesiunii la tronul imperial , politica Imperiului Roman avea nevoie de liniște . În cele din urmă Gaius Iulius Caesar Germanicus supranumit Caligula l-a succedat pe Tiberius , fiind împărat al Romei între anii 37 – 41 e.n. .
Domnia lui Irod Antipa a fost una autoritară el având de luptat cu opoziția populară care s-a răsculat de numeroase ori . Insuccesul în lupta cu regele arab Aretas a fost pus de popor pe seama uciderii lui Ioan Botezătorul de către Irod Antipa . În cele din urmă fiind bănuit că a conspirat împotriva împăratului roman cu regele parților Artabanos și acuzat că deținea echipament și armament suficient pentru înarmarea a 70000 de luptători , a fost chemat la Roma la împărat și destituit de către Caligula și trimis în exil în Gallia în anul 39 e.n. .De acum stăpânirea indirectă în toate regiunile regatului lui Irod cel Mare devine una directă și mult mai amenințătoare .
C : Domnia lui Irod Agrippa ( Agrippa I ) .
Contemporan și implicat în evenimentele acestei perioade a fost și cel cunoscut sub numele de Agrippa I .El era fiul lui Aristobul , nepot al lui Irod și al hașmoneei Miriam și mai avea ca frate pe Herodes II .Condamnarea și executarea lui Aristobul , când Agrippa avea doar 6 ani , a făcut ca acesta să fie trimis la Roma unde i s-a oferit o educație deosebită . Timpul petrecut la Roma a fost folosit de către Agrippa pentru a se face cunoscut și pentru a-și atrage respectul și prietenia multora dintre oamenii de vază de atunci . Moartea mamei sale Berenice a făcut ca Agrippa să se antreneze într-un joc al cheltuielilor record pentru un trai la cel mai înalt nivel . În cele din urmă nemaiputându-se menține a fost nevoit să părăsească Roma .
Prima direcție spre care Agrippa s-a îndreptat a fost Iudeea . Irod Antipa i-a oferit o funcție în administrarea orașului Tiberias , dar în timpul unui ospăț care a avut loc în orașul Tyr , Iroa Antipa s-a certat cu Agrippa și i-a adus reproșuri . Neputând suporta afrontul adus Agrippa a plecat la Flaccus care guverna atunci în provincia Siria , acesta fiindu-i prieten de la Roma , dar nu peste mult timp relația de prietenie dintre cei doi s-a deteriorat , iar Agrippa a ajuns din nou pe drumuri și s-a îndreptat spre Ptolemaida și de acolo s-a îmbarcat pentru Italia . După câteva peripeții pricinuite de lipsa banilor și de neîncredereea creditorilor el a reușit să ajungă la Puteoli . Drumul către împăratul Tiberiu i s-a deschis abia după ce și-a plătit datoria către Herennius Capita ( 300000 sesterți ) , fiind împrumutat de către Antonia , mama lui Germanicus și Claudius . Gaius ( Caligula ) s-a bucurat de educație din partea lui Agrippa deoarece era nepotul Antoniei . Militând pentru domnia lui Gaius ( Caligula ) încă din timpul vieții lui Tiberius , Agrippa a fost întemnițat . Moartea lui Tiberius nu a întârziat și cartea jucată de Agrippa începea să aibă o valoare din ce în ce mai mare . Gaius Caligula căruia îi fusese apropiat și fidel și pe care-l susținuse devine noul împărat și în semn de recunoștință i-a acordat lui Agrippa tetrarhia lui Philippus . Exilarea lui Irod Antipa și a Herodiadei în Gallia a adus lui Irod Agrippa I tetrarhia acestuia în anul 40 e.n. .
Împăratul Gaius Caligula ( 37 – 41 e.n. ) a adoptat o politică tiranică . Se credea Dumnezeu însuși și pretindea supușilor să se închine atât lui , cât și calului său . Prin această atitudine el a nemulțumit atât pe romani , dar mai ales pe evrei a căror religie se cunoaște că interzicea închinarea în fața cuiva și divinizarea oricărui om sau vreunei ființe .
În anul 38 e.n. la Alexandria , cel mai de seamă centru al diasporei evreiești , evreii , în ton cu întreaga suflare evreiască de peste tot , au ripostat încercării autorităților romane de a introduce în sinagogă statuia împăratului . Evreii din Alexandria , care aveau în mod majoritar o stare materială și financiară mai importantă decât a restului populației , erau urâți de o parte importantă a populației orașului . Motivul instalării statuii împăratului și opunerea evreilor a fost folosit de persoanele ostile evreilor prin darea de foc la case și la corăbiile din port .
Guvernatorul Egiptului , Acvilius Flaccus , a favorizat aceste crime prin darea unui edict prin care obliga evreii să se închine statuii împăratului . Deasemenea el nu a pedepsit făptașii și a continuat el însuși măcelul , ocupându-se în mod special de fruntașii acestei etnii .
„ A fost primul pogrom din istoria evreilor”55 .
Un prim apărător al evreilor a fost însuși Irod Agrippa care a intervenit pe lângă împărat în acest sens . Partea antievreiască și cea evreiască din Alexandria au trimis ambele solii împăratului , partea evreiască fiind reprezentată de marele filosof alexandrin Philon .
Aceași situație avea loc la Ierusalim . Nemulțumirea evreilor la dorința autorităților romane de a așeza o statuie a împăratului în însuși Templul din Ierusalim i-a solidarizat . Guvernatorul Siriei , Petronius , a fost nevoit să ducă acolo 2 legiuni . În cele din urmă Caligula a fost înduplecat și conflictul armat nu a mai avut loc . În ianuarie 41 e.n. Gaius Caligula a fost ucis și unchiul său Claudius devine împărat .
„ Regele iudeilor , Agrippa I , care se afla la Roma , i-a făcut lui Claudius un serviciu important , creând o atmosferă favorabilă noului împărat în rânduielile senatorilor cu sentimente republicane . Drept mulțumire , împăratul i-a oferit prietenului său evreu în stăpânire și Iudeea centrală , inclusiv Samaria , precum și regiunile de graniță ale Siriei , stăpânite până atunci de principi neevrei”56 .
La începutul domniei lui Claudius evreii alexandrini au prins curaj și au dorit să se răscoale crezând că noul împărat va fi la fel de ostil lor ca și Gaius Caligula . O solie i-a convins că nu are aceleași intenții ca și Caligula și în cele din urmă ei au fost temperați .
Odată cu trecerea anilor Irod Agrippa a devenit mai responsabil și și-a reconsiderat poziția față de propriul popor . Atitudinea favorabilă față de evrei pornită odată cu intervenția favorabilă față de evreii alexandrini și din Ierusalim în timpul lui Caligula a fost continuată de o apropiere neprefăcută și fericită fațăde legile și datinile strămoșești și de o domnie cumpătată .Respectul poporului față de el a ajuns atât de mare încât plângându-și originea doar parțial evreiască , poporul adunat l-a elogiat și l-a îmbărbătat dând dovadă că poate trece peste această condiție a legii ebraice . El nu a rupt legăturile cu Roma și nu s-a declarat ostil puterii romane , încercând să împace atât interesele Romei , cât și interesele poporului evreu . S-a bucurat de aprecierea regilor vecini , dar a atras nemulțumirea comandantului trupelor sale , Silas ,care după numeroase servicii aduse ,după devotamentul acordat , aștepta să fie făcut părtaș la domnie cu Agrippa . Din această cauză a ordonat ca acesta să fie închis în lanțuri .
Domnia lui Irod Agrippa a însemnat o ultima perioadă de liniște și stabilitate . Regatul evreu era acum ca și în timpul Hașmoneilor și a lui Irod cel Mare , refăcut , și el însuși a luat măsuri de întărire a Ierusalimului și a încercat subtil să submineze puterea romană din asia Mică . Iudaismul a înregistrat acum un succes notabil . Regele Adiabenei , Izates , și toate rudele sale au trecut la iudaism .
S-a stins din viață în cele din urmă după o domnie de 7 ani la vârsta de 54 de ani , fiind regretat de popor . A avut trei fiice ( Berenice , Mariamne și Drusilla ) și un fiu de numai 17 ani care-i purta numele și care-și desăvârșea studiile la Roma . Sub domnia lui statul evreu a cunoscut ultima dată integritatea teritorială .
Moartea lui Agrippa a dat pe față nerecunoștința orașelor Caesarea și Sebaste . Batjocurile acestor orașe la adresa răposatului rege a ajuns la urechile fiului acestuia de la Roma și la urechile împăratului Claudiu însuși . Acesta a dorit să-l trimită pe fiul fostului rege să domnească , dar sfaturile și indicațiile cercului de apropiați l-au convins că e mai bine să trimită un procurator în Iudeea și în regat în persoana lui Cuspius Fadus( 44 – 46 e.n. ) .
D : Ultimii procuratori . Domnia lui Agrippa II ( 49 e.n. – 101 e.n. ) .
Cuspius Fadus avea misiunea de a menține ordinea în teritoriu și de a pedepsi orașele care comiseseră acte de nerecunoștință și sfidare față de regalitatea servilă Romei .Contrar celor stabilite de ceva vreme de politica imperială Cuspius Fadus a presat legea evreiască prin supravegherea serviciului din Templu , situație care l-a hotărât pe Agrippa al II-lea să se adreseze împăratului care s-a îngrijit să corecteze situația . Guvernarea lui Cuspius Fadus s-a confruntat și cu persoana lui Theuda care se recomanda ca profet și a reușit să convingă o mulțime de oameni să-l urmeze la apele Iordanului pe care el spunea că le va despărți întocmai cum făcuse Moise cu apele Mării Roșii . Guvernatorul deosebit de prompt nu a tolerat o asemenea acțiune și a decis să ia măsura extremă de a ucide pe cât mai mulți participanți și pe Theuda însuși , fapt îndeplinit întocmai de membrii unei părți a cavaleriei romane . Conștient de puterea pe care o avea Cuspius Fadus sfida consecvent poporul evreu , unul dintre momentele cele mai grele ale acestei guvernări fiind acela al confiscării hainelor preoțești ale Marelui Preot înaintea oficierii în Templu a ritualului de Iom Kipur .
Încă din timpul guvernării lui Cuspius Fadus nemulțumirile evreiești au fost alimentate constant de semeția și ignoranța guvernanților romani , nemulțumire care va aduce în cele din urmă la constituirea unei aripi ultra-naționale care va porni și gestiona pe de-a-ntregul primul mare război iudeo-roman .
Al doilea procurator al Iudeii a fost Tiberius Alexander ( 46 – 48 e.n. ) , nepotul filosofului Philon din Alexandria . Tiberius Alexander a dovedit o loialitate totală împăratului Claudiu și nici o sensibilitate pentru legile poporului pe care-l guverna și din rândul căruia se trăgea , unul din motive fiind acela că abandonase iudaismul . Una dintre hotărârile lui a fost de a răstigni pe cei doi dintre fiii lui Iehuda Galileanul57 .
În al optulea an al domniei lui Claudius , fratele lui Agrippa cel Mare – Herodes ( Irod ) din Chalcis a murit , iar „ regatul său a fost dăruit de Caesar Claudius tânărului Agrippa”58 . Acesta a domnit , deci , din anul 49 e.n. până în anul 101 e.n. fiind cunoscut sub numele de Agrippa II .
Al treilea procurator al Iudeii din acest șir al ultimilor procuratori a fost Cumanus ( 48 – 52 e.n. ) . În timpul guvernării acestuia de sărbătorile de Paști a izbucnit o revoltă a evreilor cauzată de gestul batjocoritor al unui soldat roman , care supraveghea în prejmă , de a-și arăta părțile intime ale corpului celor care sărbătoreau . În acest incident mai ales din cauza panicii Flavius Iosephus susține că au pierit până la 20000 de evrei .
Atacarea sclavului lui Claudius l-a convins pe Cumanus să atace localitățile învecinate , iar un soldat roman dând de legile lui Moise a rupt sulurile provocând ura evreilor care s-au plâns la Caesarea lui Cumanus de cele întâmplate . Acesta dorind stabilirea stării de normalitate a pedepsit soldatul respectiv cu moartea dându-le satisfacție de data aceasta .
Cumanus a fost nevoit să mai gestioneze și un conflict între evrei și samariteni pornit din cauza uciderii câtorva evrei de către samariteni atunci când aceștia treceau prin Samaria . Plângerile evreilor către procurator au fost zadarnice deoarece acesta primise de la samariteni o sumă suficientă pentru a-i stimula luarea vreunei măsuri . Evreii nu aveau altă cale decât de a căuta soluționarea situației în manieră personală .
„ Conducătorii zeloților , Eleazar Ben Dinai și Alexandru , au pornit în urma unor detașamente de zeloți și au nimicit tot ce le-a ieșit în cale . De astă-dată , însuși Cumanus a pornit împotriva zeloților . Mulți dintre ei au fost uciși , iar alții luați prizonieri”59 .
Evreii nemulțumiți incendiau și atacau satele samaritene , iar aceștia s-au grăbit să își aducă plângerile în fața guvernatorului Siriei – Ummidius Quadratus care se afla la Tyr60 . Evreii și-au susținut și ei poziția , iar guvernatorul indecis a amânat o decizie rapidă promițând totuși soluționarea tulburărilor în momentul sosirii sale cu regim special în Iudeea . Prezența lui Quadratus în samaria ilustrează gravitatea situației . Alfred Hârlăoanu susține că acțiunile din aceste momente puteau grăbi cu 20 de ani marele război din deceniul 7( șapte ) al erei noastre . Quadratus a găsit vinovați pe samariteni , dar condamna la moarte prizonierii evrei și pe cei care dintre ei nu mai încetau cu acțiunile de pradă și crimă . Tot el a hotărât să trimită pe însuși Marele Preot Ananius la Roma în fața împăratului și pe Cumanus și căpetenii ale samaritenilor pentru a li se judeca în metropolă cauza . La Roma apropiații lui Claudiu veneau pe lângă împărat în favoarea samaritenilor , dar Agrippa care era și el atunci la Roma a cerut Agrippinei să-l sfătuiască pe împărat în favoarea iudeilor . Împăratul a ascultat și a ucis pe fruntașii samariteni , l-a destituit pe Cumanus61 și a numit al patrulea procurator în Iudeea acestei perioade ( 52 – 60 e.n. ) . El era un libert al mamei împăratului – Antonia . Noul procurator sosit în Iudeea se credea că va aduce satisfacția poporului evreu prin măcar respect și dreptate . Nu a fost să fie așa nici de această dată . El a debutat cu o desfacere de căsătorie a Drussilei , fiica lui Agrippa I cu regele Emessei – Azizus . Drussilla nu numai că a acceptat propunerea procuratorului , ci a și părăsit credința iudaică la care fostul soț trecuse .
În anul 54 al erei noastre împăratul Claudiu a fost asasinat și a fost înlocuit de către Nero , fiul lui Agrippina Minor , sora lui Caligula . În anul 53 e.n. Agrippa II și-a fortificat domnia prin hotărârea împăratului Claudiu de a-i atribui conducerea tetrarhiei lui Philippus și a Bataneei62 . Împăratul Nero s-a dovedit și el generos și i-a acordat în stăpânire Peraea și Galilea . „ El avea dreptul la titlul de <<rege iudeu>> . Pe monedele sale se putea citi inscripția <<Regele Marcus Agrippa , prieten al Cezarului și al romanilor>> . În Iudeea centrală era însă domnitor fără țară . Pentru a-și câștiga acolo popularitatea , el afișa sentimente sincere față de credința strămoșească , și când nu era la Roma , venea la sărbătorile iudaice de la Ierusalim”63 .
„ Între timp situația din Iudeea se înrăutățea de la o zi la alta . Țara era bântuită de tâlhari și de șarlatani , care amăgeau mulțimea”64 . Procuroratorului Felix a pus gând rău Marelui Preot Ionathan care-l propusese pentru numire împăratului . Marele Preot făcea presiuni asupra procuratorului invocând numeroase plângeri ale norodului . Procurorul nesuportând situația creată a sprijinit planul uciderii Marelui Preot cu ajutorul tâlharilor . Aceștia l-au ucis cu ajutorul pumnalelor ascunse sub haine . Faptele de acest gen au continuat și prin oraș și au devenit o modă . Sicca în limba latină înseamnă pumnal și de la acest cuvânt își trag numele siccarii care sunt membrii aripii drepte a Partidului Zeloților .
„ Fanatismului politic i se adauga și exaltarea religioasă . Mulți profeți și mulți <<mesia>> , de tipul Theuda , promiseseră poporului mântuirea grabnică de toate suferințele65.
Un egiptean venit la Hierosolyma pretindea că este profet și convingea poporul să urce cu el pe Muntele Măslinilor unde-i asigura că vor vedea cum zidurile Hierosolymei se vor dărâma ascultându-l . Procuratorul Felix a luat măsuri imediate prin trimiterea armatei care a acționat rapid și eficient . Câteva mii de oameni au fost uciși , dar egipteanul a scăpat făcându-se nevăzut spune Flavius Iosephus .
Puternicei administrații și armate romane ostilă evreilor i se adăuga populația siriană , greacă și romană stabilită cu diverse scopuri în teritoriu . Dintre aceștia se distingeau ca cei mai înverșunați grecii din Caesarea care puneau în discuție până și dreptul de cetățenie al iudeilor în acest oraș . Luptele de stradă au fost deosebite , iar intervenția lui Felix a devastat lociunțele evreiești și a aruncat în închisoare pe mulți dintre ei . Gâlceava a fost supusă spre judecată Romei , dar grecii aveau oameni de frunte la Roma și au reușit să-și impună punctul de vedere , Nero emițând un decret prin care în Caesarea grecii erau stăpâni , iar evreii nu aveau drept de cetățenie66 .
„ Între timp Porcius Festus , trimis de Nero , l-a înlociut pe Felix în funcția de procurator”67 . Administrația lui a durat trei ani din 60 e.n. și încordarea relației ocupant-autohton s-a întins la maximum . Iudeii se luptau între ei , iar siccarii deveniseră o forță de temut . Festus a fost foarte ferm în decizii și ca și Pilat și Felix a luptat împotriva creștinilor fără a putea stopa creșterea numărului de credincioși68 . Tot acum Agrippa II contribuia la dezvoltarea Ierusalimului cu pavarea unor străzi , dar a ridicat și un turn de control din care se putea vedea ce se întâmpla în jurul Templului69 . Ca răspuns locuitorii au ridicat un zid care să împiedice vederea oficierilor din Templu de către Agrippa II . De această dată în lupta lor pentru apărarea legilor străbune iudeii au avut ca aliat pe împărăteasa Popeea care agrea religia iudaică și a intervenit favorabil lor de mai multe ori70 .
Al șaselea guvernator al Iudeii numit de către împăratul Nero a fost Albinus ( 62-64 e.n. ) . Primele măsuri ale lui Albinus au fost în sensul stabilirii ordinii și găsirii unui mod de a dialoga cu populația nemulțumită . Nu a fost posibil și în scurt timp el și-a depășit predecesorii în nelegiuiri și în măsuri luate cu menirea de a agita și mai mult poporul care era hotărât să pornească o luptă generală împotriva celor care încălcau drepturile și tradițiile străbune . După doar 2 ani el a fost chemat la Roma .
„ Ultimul procurator , Gessius Florus ( 64-66 ) , prin lăcomia , setea de sânge , lipsa de scrupule , prin acțiunile reprobabile , a grăbit izbucnirea revoltei . Florus nu avea nimic sfânt în el și jertfea totul de dragul aurului . Ceea ce predecesorii săi faceau în umbră căutând să dea mârșăviilor lor o aparență legală , el îndrăznea să facă fățiș , la lumina zilei ,disprețuind legea. Florus era îngăduitor numai cu siccarii , atunci când aceștia își împărțeau cu el <<prada>>”71 .
„Suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți cu toții să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau oriunde să aibă parte oriunde la străini de un trai mai bun . Mai are rost să lungim vorba ? spune și se întreabă Flavius Iosephus – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero”.
Umilințele de tot felul îndurate de populația Ierusalimului și crimele săvârșite de către Florus de ordinul miilor din rândul civililor a convins toată nația că ultranaționaliștii își aveau marea lor parte de dreptate în lupta lor neînfricată .
Începutul răscoalei a fost favorabil zeloților și 6000 de luptători romani au murit în aceste prime lupte . Legiunea de elită a lui Cestius și-a pierdut stindardul ( vulturul ) și entuziasmul luptătorilor evrei era la cote maxime . Eliberarea Ierusalimului ( oct. 66 e.n. ) a fost un motiv de mare sărbătoare și a fost bătută chiar monedă în amintirea acestui eveniment .
Conflictele din interiorul poporului evreu în secolele II î. Hr. – I d. Hr. au fost generate de cele două mari partide a saducheilor și a fariseilor . Saducheii îi sprijineau pe Macabei , nu admiteau tradiția orală , respingeau credința în înviere , în nemurirea și existența sufletului . Despre ei vorbesc și apostolii în Evanghelia lui Luca , Marcu sau în Faptele Apostolilor 23,8 . Fariseii erau naționaliști și își aveau originea în epoca Macabeilor . Aveau un respect deosebit din partea poporului , erau teocrați moderați și în pragul erei noastre aveau două școli : cea a lui Hillel și a lui Șammai , primul moderat , iar celălalt mai radical . Confruntarea dintre farisei și saducei înfățișează de-acum o societate evreiască scindată a flată în căutarea unor repere stabile și oarecum năucită de vârtejul creat de elenism în plină manifestare .
Aflați în conflict cu preoțimea oficială esenienii formau o comunitate religioasă retrasă și care nu participa la activitățile laice . Despre ei vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . În capitolele anterioare am redat cum îi descrie în Antichități iudaice pe esenieni Iosephus Flavius , tot el spunând despre ei că „refuzau plăcerea socotind-o răul însuși , socotind abstinența și înfrânarea de la patimi ca fiind virtutea însăși”72. Philon din Alexandria îi descrie în același mod spunând printre altele că „fiecare locuință [a lor ] are o cameră sfîntă pe care o numesc sanctuar sau unde împlinesc , în singurătate , tainele vieții desăvârșite” și că „păstrează scrierile întemeietorilor sectei unde se află modele al acestei cercetări alegorice”. Vechimea modului lor de viață este incontestabilă deoarece cele mai vechi scrieri ale Manuscriselor de la Marea Moartă sunt datate pe la mijlocul secolului III î.Hr. . Principalele lor trăsături erau practicarea celibatului și izolarea de restul lumii.
Zeloții reprezentau a patra mare componentă a societății evreiești a cărei origini și-a avut locul în timpul domniei lui Irod cel Mare . Prima lor manifestare de anvergură a avut loc după destituirea lui Archelaus și au venit la putere procuratorii . Atunci un galilean pe nume Iuda i-a condus în lupta lor , dar au fost învinși . Exista însă această partidă a zeloților care căpătase dimensiune națională .Din rândurile lor s-a desprins latura radicală – cea a siccarilor care înarmați cu un pumnal reușeau la anumite sărbători sau ceremonii să ucidă oameni de frunte sau oameni din mulțime .
E : Primul război iudaic .
Stăpânirea romană nu a fost privită cu ochi buni de majoritatea poporului evreu . Acceptată de nevoie autoritatea Romei s-a comportat cu țara evreilor și cu diaspora într-un mod discreționar . În țară numeroase abuzuri și tributuri impuse populației întrețineau ura poporului , iar mai marii Romei numiseră în mod constant, fără excepție , procuratori care nu cunoșteau legile strămoșești iudaice , nu le tolerau , le disprețuiau și care ignorau și provocau în același timp mândria unui popor cult al Asiei Mici care se pretindea un popor ales prin naștere și prin religia lor care le insufla acest lucru .
Procuratorii dornici de o îmbogățire rapidă , unii chiar liberți , conștienți că rămânerea în funcție era aproape întotdeauna scurtă , determinată de interesele schimbătoare ale căpeteniilor capitalei , procedau fără excepție la scoaterea cât mai multor bogății prin orice mijloace , sărăcind și batjocorind populația . Războiul iudaic ar fi putut începe câteva decenii înainte , societatea evreiască atunci fiind mai puțin pregătită să facă față temutelor legiuni romane , dar în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. atât saducheii , cât și fariseii , esenienii și cu atât mai mult zeloții nu mai vedeau altă soluție decât ridicarea poporului la luptă și organizarea lui în așa măsură încât lupta să aibă sorți de izbândă .
Amploarea pe care a căpătat-o această luptă a surprins autoritățile Imperiului Roman . Flavius Iosephus spunea : „ Dintre toate războaiele care s-au purtat , orașe împotriva altor orașe sau popoare împotriva altor popoare , secolul nostru nu a mai văzut ceva atât de mare și nu știu să fi existat vreodată vreunul asemănător aceluia pe care evreii l-au susținut împotriva romanilor” . Afirmația poate fi exagerată tocmai din cauza faptului că autorul a participat la luptă , fiind deci marcat de etapele și dimensiunea conflictului , dar raționalizând cauzele izbucnirii războiului și durata și dârzenia încleștării afirmația lui nu este foarte deplasată . Tot Flavius Iosephus precizează că fariseii , saducheii și esenienii acceptaseră inițial , în linii mari , stăpânirea străină , doar zeloții fiind cei care promovau violența73 .
Istoricul Tacitus spune : „ Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni mai puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”74 .
În secolul I e.n. , stăpânirea romană în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes . În plus nu-și putea plăti datoriile , încât raidurile asupra trezoreriei Templului pe motiv că nu și-a plătit impozitele stârneau indignarea . Numeroase bande de briganzi , niciodată pedepsite , își lărgeau rândurile cu faliți și agitatori . Majoritatea țăranilor erau îndatorați până peste cap . În orașele cu populație greco-iudaică atmosfera era tensionată adesea75.
Alfred Hârlăoanu enumera 5 argumente care dau sens hotărârii de a lupta a evreilor nefăcând din rezistența armată o nebunie curată : exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar făgăduit de parți , posibilitatea declanșării de revolte ale evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în succesiunea împăraților romani care putea conduce la un război civil , cunoscute fiind luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale76 .
Antisemitismul grecilor alexandrini și a celor palestinieni era unul deosebit . Autoritățile romane dădeau și ele apă la moară . Istoricul roman Tacit spune că „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul” . Gessius Florus provenea din Asia Mică elenizată . El îngăduia orice jefuire dacă i se aducea o parte din pradă77 .
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o gâlceavă dintre greci și evrei . Grecii și-au manifestat bucuria prin crime numeroase în cartierul evreiesc fără ca armata romană să intervină Paul Johnson afirmă că marea răscoală a fost un război civil între greci și evrei78 . Ce este sigur este faptul că grecii își foloseau influența lor asupra romanilor împotriva evreilor .
Florus găsește tot atunci cu cale să ceară bani din Trezoreria Templului . Ambele vești cea din Galileea și cea venită de la Florus au aprins la maximum spiritele populației evreiești . Ca urmare garnizoana romană din Ierusalim a fost masacrată . Ura răsculaților s-a manifestat și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim . „ Unul din primele lor acte a fost acela de a incendia arhivele Templului , pentru a distruge toate documentele privitoare la datorii”79 .
Zeloții au atacat trupele romane din afara Ierusalimului în mai 66 e.n. punându-le pe fugă . Orașe și sate fraternizau cu răsculații . „ Iudeea , Idumeea , Samaria și Galileea s-au unit împotriva dușmanului lor comun . O țară mare cât un timbru se ridicase împotriva Imperiului Roman”80 .
În drumul lor spre Ierusalim trupele romane conduse de Cestius Gallus au produs mari stricăciuni în Galileea de Nord și la Iaffa . Legatul Siriei Cestius Gallus a primit din partea lui Agrippa II 3000 de luptători și miza pe o victorie ușoară împotriva răsculaților . Agrippa II asigura pe răsculați că dacă se vor preda Cestius Gallus nu le va provoca nici un rău . Neajungând la nicio înțelegere romanii au atacat Ierusalimul , dar au fost prompt respinși de apărătorii evrei . Un nou atac a condus trupele romane în cartierele mărginașe ale capitalei , dar conștientizând că rezistența este hotărâtă să continue lupta și că ploile de toamnă care urmau să vină puteau întrerupe transporturile de provizii , Cestius Gallus ridică asediul și se retrase81 .
Retragerea romană s-a făcut cu numeroase sacrificii , existând pericolul de a distruge întregile detașamente romane . „ În această primă campanie împotriva iudeilor atât de disprețuiți , armata romană pierduse peste 6000 de oameni și întregul material de război . Legiunea pe care Cestius Gallus o alesese ca unitate de elită își pierduse vulturul ( stindardul trupelor romane înfățișa de obicei un vultur ) , fapt ce la romani echivala cu o înfrângere rușinoasă”82 .
Victoriile din toamna anului 66 e.n. au avut ca rezultat revitalizarea întregii națiuni evreiești . Bucuroși și plini de speranțe , conștienți de pericolul care-i urmărea pe mai departe doar în parte , ei aveau credința că Dumnezeu este de partea lor și că nimic nu-i putea opri pentru a deveni stăpâni în propria patrie .
Deosebită a fost pentru aceste momente organizarea realizată de căpeteniile evreiești . Ei au luat ca primă măsură crearea unui guvern din care făceau parte toate forțele importante ale națiunii , inclusiv clerul . Iudeea avea trei zone militare . Apărarea Ierusalimului o asigura armata condusă de Iosef Ben Gorion și Marele Preot Hanan . Teritoriul Galileei avea drept comandant pe Iosef Ben Matitiahu în fruntea a 100000 de oameni , iar toată țara edomiților era condusă de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania83 . Un consiliu format din 70 de oameni conducea țara , iar comandanții militari erau omnipotenți în teritoriul încredințat lor spre apărare .
Iosef Ben Matitiahu este una dintre personalitățile cele mai controversate și cunoscute din istoria poporuluii evreu . El este membru al unei familii distinse din Ierusalim , născut spre finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre . Era înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor . Educat la Ierusalim la cele mai bune școli , el continuă studiile la Roma , cunoștea limba greacă și era un bun cunoscător al problemelor vremii . El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus , autorul a două lucrări monumentale : „ Antichități iudaice” și „ Istoria războiului evreilor împotriva romanilor” . Aceste lucrări prezintă cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii și până în timpurile sale . Caracterul său oscilant l-au făcut să sară dintr-o tabără în alta , să fie când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale orbit de frumusețea culturii grecești și romane sau a artei și disciplinei militare când atras , îmbătat de trecutul propriului popor , de religia acestuia și de promisiunea acestei credințe , pătruns de patriotismul extrem care electriza inima oricărui evreu .
Numit comandant al armatei din Galileea , având în preajma lui doi cărturari , pe Ioazar și Iehuda , Flavius Iosephus instruiește în spiritul disciplinei romane o armată numeroasă și avea o gatdă personală de 500 de oameni . Cu toate aceste dovezi de bun organizator și comandant , el nu era convins de posibilitatea unui succes deplin al armatelor evreiești în conflictul ce se apropia . Să fi dorit el o negociere cu reprezentantul Romei de pe o poziție de maximă altitudine ? Ezitările lui au fost sesizate și puse în discuție de oameni de frunte ai ai rebeliunii care izbucnise . Iochanan Miguș – Halav și Justus din Tveria cunoscându-l ca filoroman pun în discuție încrederea care trebuia avută în el și funcția cheie de comandant în Galileea , regiune care trebuia să dea prima față cu armatele romane84 .
Comportamentul lui Flavius Iosephus în Galileea s-a îndepărtat în cele din urmă de aprecierea și atașamentul poporului , iar rezistența din Galileea era ușoară acum pe taler în raport cu lupta ce se anunța .
La Roma împărarul Nero tocmai scăpase de un complot și participa la Jocurile Olimpice din Grecia , unde era permanent informat de toate necazurile care existau pe tot întinsul Imperiului . Moartea subită a lui Cestius Gallus l-a determinat pe împăratul Nero să numească în fruntea legiunilor pe care le mobiliza pentru războiul cu evreii pe un mare general al vremii , încununat cu laurii victoriilor împotriva bretonilor , dar care nu se mai bucura de atenția imperială de câtva timp – Titus Flavius Vespasianus .
Titus Flavius Vespasianus era în fruntea unei armate deosebi t de bine dotată și experimentată , nu mai puțin de patru legiuni : a V , a X , a XII și a XV se învredniceau să stingă focul dragostei de țară și acredinței oarbe a evreilor85 . Vespasian a plecat din Grecia în iarna anului 67 e.n. și pe măsură ce înainta „ toți principii din teritoriile învecinate , printre care și regele Agrippa II cu sora sa , Berenice , s-au prezentat la Vespasian , oferindu-și trupele și manifestându-și astfel atașamentul față de Roma”86 .
O armată care depășea o jumătate de milion de ostași deebarca în primăvara anului 67 e.n. la Akko . Iscusit , sigur pe el , experimentat , Titus Flavius Vespasianus a acționat fără o implicare totală , dar mușcând permanent din teritoriul răzvrătiților . El urmărea cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare pentru a putea realiza aprovizionarea evreilor pe această direcție . Primul oraș cucerit a fost Gabara fără o rezistență deosebită și primind o pedeapsă neîndurătoare . Următorul oraș vizat a fost Iotopata , dar aici rezistența a fost peste așteptări . Locuitorii au luptat cu tragere de inimă și au folosit toate mijloacele cunoscute de ei pentru a se apăra și pentru a pricinui cât mai multe pierderi romanilor . Aproape o lună și jumătate trupele romane au fost ținute pe loc , iar când au cucerit Iotopata în cele din urmă ele au dărâmat-o complet . Este inutil a se spune ce s-a întâmplat cu locuitorii care erau de ordinul zecilor de mii .Participând la rezistența de la Iotopata Flavius Iosephus s-a retras la timp cu câteva zeci de oameni în grotele din apropiere . Descoperiți fiind acești însoțitori ai lui Flavius Iosephus s-au ucis între ei , dar Flavius Iosephus s-a predat romanilor . Deși bănuitor la început Vespasian acordă încredere lui Flavius Iosephus , îi dă un statut deosebit și l-a pus în preajma fiului său – Titus87 .
Titus , fiul lui Vespasianus , venise cu două legiuni din Alexandria și deși mult mai tânăr , era atras de Berenice , sora regelui Agripppa II . În cinstea victoriilor romane Agrippa II a sărbătorit cu aceștia la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion continuau rezistența .
Rezistența de la Gamara a durat săptămâni în șir și când nu au mai avut încotro ultimii apărători s-au aruncat în gol de pe munte . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupalor romane . În octombrie 67 e.n. atât Gamara ,cât și Ghișala erau cucerite . Iochanan Ben Levi unul dintre marii conducători zeloți din Ghișala a reușit să fugă în cele din urmă .
A venit rândul Itabirionului care părea de necucerit prin situarea sa . Sfârșitul anului 67 e.n. aduce Galileea în stăpânirea completă a trupelor romane . Constatând oboseala propriilor trupe Vespasian le-a acordat în iarna anului 67 e.n. un respiro , concentrându-le la Caesarea .
Luna martie 68 e.n. aduce împlinirea unei așteptări pe care mizau evreii răzvrătiți încă de la începutul operațiunilor . Iulius Vindex , guvernatorul provinciei Gallia Lugdunensis s-a revoltat împotriva autorității imperiale88 . În luna aprilie 68 e.n. un aristocrat roman autentic , guvernator al provinciei Taraconensis ridica la luptă provinciile Hispaniei89 . Acesta se numea Servius Sulpicius Galba și atitudinea lui l-a aruncat pe împăratul Nero în brațele disperării . Trădat de legiuni , părăsit de escorta sa , împăratul Nero se va sinucide înspăimântat de sfârșitul ce i se pregătea . Era luna iunie 68 e.n. , dar gestul lui nu soluționase problemele interne ale statului roman . Războiul civil continua și în ianuarie 69 e.n. Marcus Salvius Otho reușea să-și pună în practică complotul pus la cale împotriva lui Galba . Acesta la rândul său nu era recunoscut de legiunile de la Rin conduse de Aulus Vittelius .
La 1 iulie 69 e.n. la Alexandria legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus cel dintâi din șirul împăraților flavieni . Acesta reușește să intre în Roma în toamna anului 69 e.n. și să-l ucidă pe Vittelius în decembrie a aceluiași an90 .
Acest răgaz nu a fost folosit de patrioții evrei în mod fericit . Dacă între anii 68-69 e.n. trupele romane nu s-au putut desfășura în voie și cu succes pentru cucerirea teritoriului evreiesc , zeloții evrei erau și ei divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie : cei moderrați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( 6000 ) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala și cei extremiști erau conduși de Simeon Ben Ghiora91 . Ei rivalizau între ei și-și disputau Ierusalimul și nu întreprindeau acțiuni împotriva romanilor în întinsul țării de teamă ca nu cumva să cedeze una celeilalte întâietatea asupra Ierusalimului . Ei nu depășeau 25000 de luptători92 și rivalizând între ei în timpul acestei destinderi reușiseră să nu se întărească , ci să pună în pericol și să-și distrugă rezervele și să distrugă cartiere importante ale Ierusalimului . Cu siguranță aceste fapte nu mai erau expresia interesului național , ci mai degrabă dovada ambițiilor personale și a isteriei de grup a unor persoane care îmbătate de câteva succese notabile se credeau invincibile de drept divin .
Împăratul Vespasian a acordat cinstea cuceririi Ierusalimului fiului său Titus . Dio Cassius spune că Titus a încercat “ să ajungă cu ei la o înțelegere atât prin tratative , cât și prin făgăduieli . Neobținând niciun rezultat , s-a văzut nevoit să înceapă ostilitățile.După perioada de început,în care luptele s-au dat cu rezultate nedecise,Titus se văzu în sfârșit învingător și începu un asediu al Ierusalimului93.Mai veche relatarea lui Tacitus întărește cele spuse de Dio Cassius:„Caesar Titus,ales de tatăl său pentru a supune Iudeea,…,se bucura acum de o influență și reputație mai strălucită ,deoarece provinciile și armatele rivalizau între ele pentru a-i câștiga încrederea”94 . Suetoniu spune și el că lui Titus i s-a încredințat „misiunea să supună Iudeea“95 .
Proclamat împărat în Orient și instalat la Roma , Vespasian nu putea vedea cu ochi buni încăpățânarea evreiască . În ultimă instanță pentru păstrarea tronului noul împărat trebuia să soluționeze repede rezistența dusă la extrem a acestei regiuni . La fel fiul său avea toate motivele să fie îngrijorat . Evreii rezistaseră 4 ani de zile . Un insucces i-ar fi putut detrona .
„ Trei iudei îl ajutau pe Titus în această misiune dificilă : regele Agrippa II , care și-a alăturat trupele celor romane , renegatul Tiberiu – Alexandru , fost procurator al Iudeei , care lupta împotriva propriului său popor , adăugând trădarea politică celei religioase și , în sfârșit , Iosif Ben Matitiahu – Flavius , care îl însoțea pretutindeni pe Titus și care , fiind prizonier al romanilor , era de această dată călăuza lor în propria sa țară . Acești trei iudei făceau parte din Statul Major al lui Titus . În ajunul sărbătorii de Pesah ( Paștele evreiesc ) , când Ierusalimul era încă deschis , grupuri numeroase de oameni din Iudeea și din străinătate au sosit pentru a apăra Cetatea Sfântă . Conducătorii din Iudeea au trimis soli la coregionalii lor din țările Eufratului , pentru a le solicita ajutoare . Ele au sosit în timp util la Ierusalim . Zidurile capitalei au fost bine întărite și altele noi înălțate . Capitala era pregătită să reziste eroic mașinii de război romane”96 .
Titus dorea soluționarea grabnică a conflictului dacă se putea pe cale pașnică , dar orice propunere și negociere a fost respinsă . Începutul ostilităților a fost favorabil evreilor , legiunea a X-a fiind surprinsă și pusă pe fugă , Titus însuși fiind în pericol de a deveni captiv în urma unei misiuni de recunoaștere . Aceste succese ale apărătorilor orașului au fost în măsură să pună pe gânduri și să-i facă pe romani să trateze cu toată seriozitatea lupta care se desfășura . În aprilie 70 e.n. asediul orașului începea , romanii fiind poziționați riguros în trei puncte din jurul orașului .
Aflați la adăpostul puternicelor ziduri ale Ierusalimului apărătorii foloseau toate mijloacele pentru a se apăra , iar romanii trebuiau să fie pregătiți în orice ceas din zi și din noapte pentru a preveni eventualele atacuri prin surprindere . Berbecii folosiți de romani își atingeau ținta , dar zidurile groase încă rezistau . Mari pierderi în oameni și cheltuieli enorme i-au adus pe romani în cartierul nordic Bezeta , dar zeci de zile au fost ținuți pe loc . Propunerile de pace și negociere a lui Titus au fost din nou respinse , deși rezervele de tot felul ale asediaților erau pe sfârșite . Cetățenii Ierusalimului căutau să scape cu fuga , dar mulți dintre ei erau prinși de romani în afara Ierusalimului și crucificați . Iosephus Flavius era spunea că erau atât de mulți răstigniți „încât în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupuriile omenești “ . Trupele romane din ordinul conducătorului lor nu mai cruțau acum pe nimeni, dar acesta nu era un caz singular .
Dată fiind gravitatea situației asediații se luptau și se apărau în fiecare zi . În oraș populația săracă care nu putea fugi era chinuită de foamete , de boli și murea în număr mare . Informat de problemele asediaților , sigur că victoria era doar o chestiune de timp , Titus a întărit asediul . Pătrunși și în oraș ei reușesc cucerirea fortăreței Antonia .
Hotărârea zeloților era însă una extremă . Noile propuneri erau respinse încă o dată . În oraș însă „sacrificiul nu se mai oficia din lipsă de animale rituale “97 . Moneda nu mai însemna nimic și cei de la care s-au păstrat scrieri din aceste momente povestesc situații extreme la care au ajuns locuitorii Ierusalimului .
Luna iulie a anului 70 e.n. i-a aflat pe ostașii lui Titus în fața Marelui Templu pentru a-l cuceri . Deși a dorit să nu distrugă Templul din cauza intensității luptelor acesta a fost incendiat . Curios Titus a pătruns în Sfânta Sfintelor , dar nu a cruțat niciunul din preoții care i s-au predat . Singura rezistență care se mai ducea era cea din Orașul de Sus .
„ La 9 Av – ziua comemorării distrugerii primului Templu – , Templul a fost cucerit și incendiat ; câteva săptămâni mai târziu , orașul a căzut . Zeci de mii de supraviețuitori au fost aruncați pe piețele de sclavi . Candelabrul ( Menora ) Templului a putut fi văzut în triumful lui Titus , pe care l-a imortalizat , în Forum , arcul care se poate vedea și astăzi . Iudeea era îngenuncheată”98 .
Negocierile lui Titus cu Iochanan Ben Ghișala și cu Simeon Ben Ghiora au eșuat . Ultima etapă a cuceririi Ierusalimului se da cu forțele evreiești sleite de puteri și deznădăjduite . „ După un asediu de 5 luni , întregul Ierusalim a fost distrus , prefăcut în cenușă,înecat în sânge,aflându-se acum în puterea dușmanului . Luptătorii evrei căzuți prizonieri au fost ori executați , ori transformați în sclavi “99 .
Istoricul Suetoniu spune că Titus a cucerit Ierusalimul „ de ziua de naștere a fiicei sale “100 , iar Dio Cassius precizează că „între alți prizonieri care căzuseră în mâinile prizonierilor a fost și Bargioras , conducătorul iudeilor . … . Și așa a căzut Ierusalimul în chiar ziua de Saturn ( sâmbăta ) , zi pe care iudeii o cinsteau cu deplin respect până azi . Din acea vreme , iudeii care respectau legea strămoșească au fost obligați anual la un impozit anual de 2 denari pentru Iupiter Capitolinus . După această campanie atât Vespasian cât , și Titus luaseră titlul de imperator , dar niciunul , nicialtul nu-și luaseră cognomenul de Iudaicus , deși li s-au decretat toate celelalte onoruri pe drept câștigate după o asemenea victorie , precum arcuri de triumf “101 . Victoria romanilor „ n-a fost o victorie eroică , ci o victorie asupra unor eroi “102 .
„ Titus a lăsat la Ierusalim legiunea a X-a ca armată de ocupație și a plecat spre Caesarea Philippi , reședința lui Agrippa II”103 . Apoi Titus a purces spre Roma la capătul festivității organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis .
În cinstea victoriei au apărut medalii cu „ inscripția :” Iudeea devita “ , “ Iudeea capta “ . Mii de captivi evrei au fost vânduți ca sclavi în Asia . În târgurile Orientului Mijlociu , sclavul evreu devenise o marfă curentă “104 .
„ După căderea Ierusalimului , n-au mai rămas decât trei centre de rezistență evreiești . Herodium , cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada , spectaculoasa stâncă înaltă de 1300 de picioare , la marginea deșertului iudeu , pe care Irod o transformase într-o mare fortăreață , în 37 – 31 î.e.n. . Nu se putea ajunge la ea decât pe o << potecă șerpească , după cum a numit-o Iosephus >> “105 .
Fiul lui Iuda Galileanul ,Menahem a cucerit Masada pentru evrei în anul 66 e.n. . Această ultimă rezistență era condusă de fiul lui Menahem – Eliazar . Operațiunile de asediu și de cucerire au fost conduse de generalul Flavius Silva care avea „ la dispoziție întreaga legiune a X-a , plus trupe auxiliare , precum și nenumărați prizonieri de război evrei pe post de brațe de muncă “106 . În discursul ultim către ai săi Eleazar îmbărbătându-i le-ar fi spus : „ Femeile noastre să moară nebatjocorite , copiii noștri fără să fi gustat sclavia . Să ne fie giulgiu veșnic faima “. Eleazar cerea a așadar celor care îl urmaseră să se sinucidă împreună cu el , faptul petrecându-se întocmai .
Era luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. când totul se sfârșise pentru apărarea națională a Iudeei . Numărul victimelor , un subiect de discuții aprinse , sărăcise și sub aspect demografic Iudeea .
F : Evreii în timpul dinastiei Flavilor ( 69 – 96 e.n. ) .
Dinastia Flavilor obține primul succes notabil prin victoria asupra evreilor . Lucrări importante care surprind primul război iudaic susțin că evreii ar fi pornit războiul într-un moment neprielnic , când niciun popor din afara Imperiului Roman nu desfășura o acțiune majoră împotriva romanilor . Se sugerează oarecum că evreii nu ar fi fost în relații deosebite cu nicio regiune euro-asiatică sau nord-africană , ceea ce este inexact . Relațiile evreiești existau de multă vreme atât cu parții , cât și cu principii și cu provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși fie prin diaspora , fie chiar prin cetățenii evrei însuși . Fiind un teritoriu atât de disputat , iar evreii o populație atât de activă nu trebuie să mire pe nimeni de ce la o primă privire asupra istoriei lor putem fi total dezorientați din cauza atâtor tendințe existente în sânul unui popor altfel cunoscut ca unul deosebit de unit și de conservator în credință și sânge . Este drept deasemenea că elenismul mai mult decât celelalte perioade bulversase și scosese din tiparurile rigide ale tradiției iudaice , deopotrivă , bună parte a etniei evreiești fie din țara de origine , fie din diaspora , însă nici acum niciunora nu le era rușine să-și mărturisească originea .
După izbucnirea conflictului una din așteptările lor a devenit fapt . Războiul civil din Imperiul Roman le dădea răgaz , dar răgazul a fost folosit pentru a se lupta între ei . La fel de adevărat este faptul că în afara granițelor niciun conflict major nu izbucnise împotriva romanilor .
Înaintea cuceririi Marelui Templu dintre cei care au reușit să iasă din interiorul capitalei pe cale de a fi cucerită era și conducătorul fariseilor pacifiști – Iochanan Ben Zachai . Părăsise orașul prefăcându-se că este mort și fiind scos într-un sicriu de cei care-i împărtășeau vederile . Înfățișându-se comandantului roman i s-a promis coroana regală după victoria deplină , dar el a refuzat și a cerut și „ obținut din partea lui Vespasian dreptul de a înființa o școală la Iamnia “107 .
„ Distrugerea Templului a fost resimțită în mod tragic de evrei , care – mai mult – i-a traumatizat profund “108 . Centrul politic , religios și economic al evreilor care fusese Ierusalimul , supraviețuia acum doar sub aspect religios de natură fariseică prin centrul de la Iamnia . Deși atinse greu în dezvoltarea lor firească , comunitățile evreiești fie din mediul rural , fie din cel urban au supraviețuit . Fiscus iudaicus impus de Vespasian obliga pe evrei să plătească direct statului roman și nu Templului ca înainte .
„ La Iamnia , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său pe cei mai vestiți învățați , care au creat un nou sistem legislativ de fastură religioasă , aplicat mai apoi în toate țările în care erau dispersați evreii . S-au elaborat legile civile , problemele de învățământ , s-au stabilit rugăciunile , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor – adoptate ulterior de toți evreii din Diaspora “109 .
Diaspora își va dubla de acum înainte contribuția la supraviețuirea poporului evreu . „ Supremația rabinismului se va afirma ca fiind o necesitate stringentă , dictată de auspiciile nefavorabile sub care comunitățile trăiau . Nevoia unui lider care nu putea să fie politic va conduce la crearea unui curent prorabinic , religia rămânând singura alternativă pentru prezervarea identității naționale . În același timp , prerogativele rabinului vor crește considerabil , acesta devenind în realitate singura autoritate recunoscută de de evreii din diasporă , dar și de către autoritățile locale . Deși deposedați de drepturi în Palestina , rabinii în diasporă vor reprezenta pentru evreii exilați simbolul mențineriii ființei naționale , orizontul de speranță al fiecăruia dintre ei , dar și necesitatea de a menține unitatea națională pentru a rezista vitregiilor istoriei”110 .
Responsabilitățile rabinilor erau extinse și în plan administrativ și judecătoresc . Ei deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești de pretutindeni în limitele permise de autoritățile romane care tolerau această instituție tocmai pentru evitarea altor probleme .
„ La Iavne s-au alcătuit rugăciuni , s-au fixat ceremonialele sărbătorilor , legile civile și programele școlare , adoptate apoi de evrei în toate răspândirile . Mesagerii erau trimiși pretutindeni pentru a vesti legile și controla aplicarea lor . În felul acesta s-a realizat unitatea poporului , deși locuia pe toată suprafața pământului , atât cât era cunoscută , în primul secol al erei noastre .
Sub influența școlii de la Iavne a progresat și orașul Lud care devenise deasemenea un centru de școli și în care s-au stabilit numeroși învățați ai vremii “111 .
Despre Iavne ( Iamnia ) Paul Johnson spune : „ Acolo au fost înmormântați Sanhedrinul și statul , în locul lor întâlnindu-se un sinod al rabinilor , într-o vie , lângă o hulubărie , sau în mansarda unei case . Rabinul și sinagoga au devenit instituțiile normative ale iudaismului , care din acest moment avea să fie o credință congregaționistă . Academia de la Iavne stabilea calendarele anuale iudaice “112 .
După Distrugerea Templului și după instalarea noii ordini în Iudeea existase pericolul real al dispariției credinței iudaice , nu numai a diminuării ei atât în teritoriul de origine al evreilor , cât și în diaspora . Atracția spre celelalte credințe orientale sau elene ar fi putut cauza dispariția oricărui nucleu de coeziune în rândul evreilor , astfel încât inițiativa lui Iochanan Ben Zaccai ne apare ca una salvatoare a națiunii evreiești . El va părăsi cele lumești în jurul anului 80 al erei noastre . „ Încă din zilele lui Iochanan ben Zaccai a urcat pe scara demnităților Rabi Gamaliel al doilea , nepotul lui Rabi Gamaliel cel care a fost președintele Sanhedrinului , înainte de căderea Ierusalimului și fiul lui Shimon Gamliel șef al Ierusalimului “113 .
Demn de subliniat este faptul că atâta timp cât Agrippa II și sora sa Berenice s-au aflat în grațiile guvernării romane , imperiale chiar , atitudinea față de evrei a fost mai dulceagă . Presiunile lui Vespasian și a familiilor influente de la Roma l-au obligat pe Titus să se îndepărteze de iubita sa Berenice , care a fost nevoită să revină în Israel pe proprietățile lui Agrippa II . La moartea lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost atașată provinciei romane Siria114 .
Ultimul reprezentant al dinastiei flaviene a fost împăratul Domițian care a domnit între anii 81 – 96 e.n. . El era fratele lui Titus și domnia sa a fost era a cărui bilanț trebuie acceptat ca dezastruos . Deosebit de preocupat de cheltuieli enorme și de lux și în același timp având la frontierele dunărene numeroase conflicte care l-au obligat să pornească războaie cu dacii , cvazii și marcomanii în care armatele i-au fost învinse , au obținut victorii a la Pyrhhus , el a fost nevoit să impună locuitorilor Imperiului impozite împovărătoare , suplimentare . Acestea vor viza pe evrei „ în special datorită abilităților comerciale unanim recunoscute . Nemulțumirile acestora se vor concretiza într-un adevărat lanț de revolte și răscoale prompt reprimate de către trupele romane “115 . La fel el s-a dovedit atât de neclintit în privința iudaismului și creștinismului încât dacă un cetățean roman era bănuit că fraternizează cu una dintre aceste credințe era pedepsit . Un exemplu notabil în acest sens a fost o familie care-i era rudă – familia consulului Flavius Clemens . Acesta și soția sa Domitilla erau bănuiți că ar cocheta cu credința iudaică și că ar fi filoevrei . Flavius Clemens a fost condamnat la moarte în timp ce Domitilla a fost exilată116 . În timpul domniei lui , Gamaliel al II-lea conducea Tribunalul Suprem de la Iamnia . „ Atitudinea lui față de evenimente era mai mult politică decât mistică . El era convins că numai prin dialog , prin contact permanent cu autoritățile romane se putea ameliora situația din țară . De accea , el , în principiu , nu s-a opus nici studiului culturii eleno-romane și nici colaborării cu romanii în administrarea țării “117 . „ El a permis de pildă ca evreii să poată frecventa băile de la Tveria , deși la intrarea în aceste băi se ridicase o statuie a zeiței Afrodita . << Statuile acestea – spunea el fanaticilor – nu sunt pentru mine decât niște podoabe fără nimic sfânt >> . Aceste atitudini oarecum liberale i-au atras dușmănia fanaticilor care la un moment dat l-au înlocuit cu Rabi Eleazar Ben Azaria . Curând însă au trebuit să-l aducă la conducerea supremă a țării , întruchipată de președenția Tribunalului Suprem de la Iavne “118 . În sensul valorificării propriei viziuni politice el a călătorit la Damasc , atunci cel mai important centru roman din Orientul Apropiat , și la Roma, reușind să obțină pași importanți pe calea colaborării cu stăpânii romani și unele prevederi privind persecuția evreilor și-au încetat existența .
Între secolul I î.e.n. – I e.n. „ tradiția ebraică relateză că au fost cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat , pe rând , ultima fiind acea a lui Hillel și Șammai . Unul dintre ei era președintele Sanhedrinului și era numit nasi,“principe “ , celălalt era vicepreședinte , numit ab bet din , << tată al casei judecății >> ”119 . Hillel era născut în diaspora la Babilon .
„ În viziunea lui Șammai , esența Torei consta în detaliile sale ; dacă nu înțelegeai corect detaliul , sistemul își pierdea complet sensul și nu se putea susține . Pentru Hillel esența Torei rezida în spiritul ei ; dacă sesizai corect spiritul , detaliul nu mai conta atât de mult . Tradiția opunea mânia și pedanteria lui Șammai , smereniei și omeniei lui Hillel “120 . Epoca cunoscută sub numele de tanaim începe odată cu formarea ucenicilor lui Hillel și continuă până în jurul anului 220 e.n. în timpul lui Iuda Ha-Nasi înșirând 6 generații .
Se afirmă că Isus ar fi putut fi un elev al lui Hillel sau că ar fi fost unul dintre cei care-i împărtășeau ideile . La fel ca și în cazul lui Hillel genealogia lui Isus coboară până în timpul împăratului David , mai mult chiar, în cazul lui Isus Evangheliile afirmă că el descinde de la Avraam însuși . Rudă cu Ioan Botezătorul de care este botezat și care făcea parte din grupurile de baptiști din apropierea Iordanului , Isus a intrat în polemică aprinsă cu înalte fețe bisericești ale vremii și în timpul procesului întrebat fiind dacă este Fiul lui Dumnezeu a răspuns:„Da, sunt ”121 . Această afirmație l-a condamnat definitiv și a fost crucificat de autoritățile romane din ordinul lui Pilat din Pont . Ucenicii săi însă nu au încetat să creadă în el și au susținut că a treia zi după moartea sa li s-a arătat viu după cum le spusese înainte . De menționat că Marele Preot ceruse pază specială la mormântul său(soldați romani ) și că a treia zi Isus lipsea din mormânt . Învățătura lui a continuat să se dezvolte câștigând numeroși adepți printre care și Pavel din Tarsul Ciliciei , un elev al școlii lui Gamaliel cel Bătrân și la început un prigonitor al noii credințe . El s-a convertit după cum va susține în urma unei întâmplări și viziuni pe drumul Damascului relatată în Noul Testament .
Primul război iudaic avusese un caracter mesianic din această cauză iudeo-creștinii nu participaseră la el . Unii dintre ei „ au părăsit Ierusalimul de la început și s-au retras peste Iordan , formând comunități mai importante la Pella și Kokaba . Iudeo-creștini se asimilează cu ceilalți creștini sau formează secte iudaizante ( nazareii , ebionițiii ) “122 . Iudeo-creștinii care au rămas în Ierusalim în timpul primului război iudaic , fie au pierit ca urmare a războiului , și acest lucru s-a întâmplat majorității lor , fie s-au împrăștiat . Dacă începuturile Bisericii creștine au avut numai evrei din Palestina , apoi din diaspora și ulterior simpatizanți ai culturii ebraice din diaspora , după răspândirea mesajului lui Pavel și după distrugerea Templului ceea ce este cunoscut sub numele de creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii .
Mai trebuie remarcat faptul că evreii secolului I î.e.n. – I e.n. trăiau cu o doză suficientă de obsesie , cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia . Au fost destui înaintea lui Isus despre care s-a spus sau care au spus despre ei însuși că sunt Mesia . La fel și după Isus au existat de-a lungul secolelor oameni despre care s-a spus sau pretindeau că sunt Mesia . Toate aceste aspecte vor fi analizate separat într-un alt capitol , fiind amintite acum pentru a sublinia diversitatea și spiritul epocii .
În perioada imediat următoare cuceririi Ierusalimului și dărâmării Templului de către romani aceștia au numit țara tot Iudeea după numele celor care au luptat atât de crâncen , iar ulterior i s-a dat numele de Palestina , nume care derivă de la numele unei populații semitice ca și evreii – filistenii .
CAPITOLUL IV : Evreii în timpul secolului antonin ( secolul II e.n. )
A. Domnia lui Nerva și a lui Traian
După asasinarea lui Dioclețian în septembrie 96 e.n. la conducerea Imperiului Roman a fost promovat senatorul Marcus Cocceius Nerva care urcase pe scara demnităților publice din timpul împăratului Nero , având în anul 96 e.n. vârsta de 66 de ani . În timpul domniei sale au fost emise ordine de la Roma prin care se prevedea îmbunătățirea situației evreilor , aceste ordine fiind elaborate tocmai pentru că cei care conduceau în teritoriu mențineau tonul și atitudinea aspre în privința evreilor123 . „ Nerva a dispus desființarea impozitului pe care evreii erau obligați să-l verse statului roman ( “ Fiscus iudaicus “)”124 . Încă de acum roadele centrului de la Iavne încep să se arate prin creșterea numărului și prosperitatea comunităților și a centrelor școlare . „ Izvoarele vremii pomeneau de comunități noi la Avziv , Așkelon , Tveria , Acco , Ieriho , și alte zeci de localități mici . Comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iavne , spre a putea interveni pe lângă Senat în favoarea evreilor din Eretz Izrael”125 .
Bolnav , simțindu-și sfârșitul aproape , Nerva îl va adopta pe Marcus Ulpius Traianus și l-a ridicat la rangul de coregent cu titlul de Caesar126 . După dărâmarea Templului sentimentele evreilor față de stăpânirea romană nu au fost niciodată din cele mai bune . Sufereau în tăcere și fiind în relații bune între ei atât în imperiul roman , cât și în Regatul Part , ei credeau în eliberarea lor . După anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod simțitor .
În al doilea deceniu al secolului II e.n. evreii au fost încurajați de acțiuni militare ale parților împotriva romanilor . Încheierea greului război cu dacii a făcut posibilă concentrarea a numeroase trupe romane în Orientul Mijlociu pentru cucerirea Regatului Part .
Revoltați de modul în care erau tratați evreii din diaspora încurajați și de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră după primul război iudaic , s-au răsculat în Egipt , Cyrenaica și Cipru , anii 115-116 fiind cei ai unor cruzimi de neînchipuit atât a evreilor , cărora li se aliaseră și localnici egipteni , asupra grecilor , cât și invers . Tulburarea începută este descrisă de istoricul Dio Cassius , cele întâmplate fiind de domeniul incredibilului . El spune că în Cipru atât de crudă a fost reacția evreiască încât multă vreme după evenimente dacă se întâmpla ca un evreu să naufragieze pe insulă el era imediat ucis . Revolta a fost de o dimensiune maximă , împăratul Traian fiind nevoit să trimită generalii cei mai buni pentru a stinge conflictul . Dio Cassius pomenește ca și comandant pentru luptele din Egipt și Cirenaica pe Lucius Quietus , dar este mai probabil să fi fost Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru în fruntea unui detașament al legiunii VII Claudia a fost trimis Caius Valerius Rufus . Răscoala n-a putut fi stinsă pe cale pașnică și doar reprimarea ei brutală a restabilit puterea romană în teritoriu . Dio Cassius pomenește de sute și sute de mii de morți dintre evrei și romani , astfel încât numărul victimelor de ambele părți fie și redus de patru ori ar fi enorm și ar ilustra dimensiunea neînțelegerii și situației create . „ Populația evreiască din Cipru a fost complet nimicită . Venerabila sinagogă din Alexandria , o capodoperă arhitectonică a fost în întregime distrusă”127 .
Împăratul Traian a numit în funcția de guvernator al Palestinei pe generalul Lusius Quietus , de origine maur , cu o experiență militară deosebită și o contribuție enormă la succesul în războiul dacic . Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat mână liberă legiunilor pentru a tempera prin crime populația . Domnia glorioasă a lui Traian a însemnat pentru evrei o experiență nefastă și traumatizantă .
Principatul Adiabenei a cărei regalitate domnitoare , după cum am amintit , în urmă cu un secol a trecut la iudaism , a luptat alături de evrei , fiind învins în cele din urmă . Deasemenea evreii din Babilon unde aveau comunități deosebit de prospere și relații bune cu regalitatea partă au susținut luptele împotriva romanilor , fără succes însă .
B. Al doilea război iudaic
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus . El a fost adoptat și numit împărat după moartea lui Traian cu sprijinul influentei soții a acestuia – Plotina . Împăratul Hadrian a fost atras de cultura greacă , fiind înconjurat de numeroși intelectuali greci și la începutul domniei lui a destituit și ucis pe generalul Lusius Quietus , guvernatorul Palestinei și nu s-a arătat ostil evreilor , fiind dornic de stabilitate și reconciliere . Acest început de domnie liniștit pentru evrei a fost repede dat uitării după ce din anul 127 e.n. destule școli au fost închise și manifestările religioase au fost îngrădite128 . Pregătirile evreiești pentru un nou război de proporții continuaseră ani în șir în peșteri , tunele depozite de armament și materiale fiind îmbunătățite și tinerii se antrenau în locuri ferite de privirea ochilor lumii . Din nou la doar 6 decenii după marea înfrângere suferită evreii își puneau speranța în obținerea independenței .
Fiind un împărat luminat Hadrian dorea construcții mărețe care să-i poarte prin timp măreția domniei . „ În timp ce evreii nu încetaseră să spere într-o posibilă reconstruire a Templului – probabil chiar datorită lui Hadrian ; împăratul a decis să restaureze capitala , însă sub forma unui oraș roman : Colonia Aelia Capitolina . În plus , în spiritul legii romane care interzicea mutilările corporale , și probabil nu din ostilitate deosebită față de evrei , a interzis circumcizia”129 . Aceste două hotărâri sunt semnalate de Dio Cassius , iar inflamarea întregii suflări evreiești a fost fără margini . Tot Dio Cassius spune că împăratul Hadrian a făcut o vizită în Orient încheindu-o în anul 132 e.n. . În tot acest timp el spune că evreii nu au îndrăznit să se răscoale . După plecarea împăratului însă , deși în teritoriu staționau 2 legiuni , „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar și mulți dintre neevrei au venit în ajutorul lor”130.
Liderul spiritual al evreilor era acum rabi Akiva ben Iosif care a trăit între anii 50 – 135 e.n. . El se trăgea dintr-o familie săracă și analfabetă în același timp . El însuși a fost păstor și analfabet în tinerețe . S-a căsătorit cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului acelei vremi și a fost îndemnat să se școlarizeze împreună cu fiul său . În mod surprinzător el a reușit să devină unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale și conducătorul spiritual și laic al evreilor131.
O altă personalitate care se ridică și se consacră cu ocazia acestui război este Simeon Bar Kohba , numit și bar Kozba . Aceste două nume sub care este cunoscut se situează la extremele semnificației lor . Fiul Stelei era unul al speranței , iar fiul minciunii este cel al dezamăgirii poporului după cele întâmplate în război sau a celor care nu crezuseră în el . El este descris ca un conducător de mână forte , de o forță care ținea mai de grabă de ordinul irealului și reușea să convingă luptătorii să-i fie devotați chiar și în cele mai grele condiții . I se reproșa lipsa de pietate . Poporul își punea în el speranțele , într-un Mesia militar datorită priceperii lui militare și a calităților fizice . Beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva ben Iosif , Simeon Bar Kohba și-a sporit autoritatea . Folosindu-se de simpatia poporului față de el rabi Akiva ben Iosif a spus despre Bar Kohba : “Acesta este Regele Mesia “ . Numeroși membri ai Sanhedrinului nu credeau în mesianismul lui Bar Kohba , printre care și rabi Akiva Iohanan ben Torto .
În lupta începută răsculații au dat dovadă de o mobilizare , organizare și solidaritate deosebite . Au fost puse în circulație și monezi care purtau înscrierea : “Șimon Nasi ( prinț ) al lui Israel “ și “ Pentru eliberarea Ierusalimului “ . Un alt mare secondant al lui Bar Kohba a fost unchiul său Eleazar din Modin , dar spre sfârșitul răscoalei relația lor s-a deteriorat132 . Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și ale luptătorilor săi au căpătat dimensiune de legendă . Bar Kohba se spune că prindea bolovanii lansați de catapultele romane între genunchi și că luptătorii săi smulgeau din rădăcini cedrii Libanului133 .
De subliniat este faptul că la acest al doilea război iudaic creștinii nu participau și nu îl sprijineau . „ În anul 132 , când a avut loc răscoala , creștinii și evreii erau considerați adversari pe față , chiar dușmani”134 . Iudaismul secolului I și II e.n. era suficient de matur pentru a accepta creștini în sinagogile lor , chiar și pentru a-și expune punctul de vedere , nu însă pentru a și-l impune . Creștinismul “ atacase “ în special prin sfântul Pavel , iar diminuarea numărului de iudeo-creștini după al doilea război iudaic îndepărtase iudaismul de creștinism . Îndepărtarea a devenit ruptură și apoi separare , chiar rivalitate . Iudaismul nu putea conviețui cu creștinismul deoarece primul aștepta încă venirea lui Mesia , în timp ce al doilea susținea că acesta deja sosise . Evreii nu așteptau un Mesia așa cum fusese Isus , ei sperau într-un Mesia care să le întruchipeze toate așteptările și care să facă din ei cel dintâi popor al lumii . Simon Bar Kohba când și-a început războiul nu a făcut distincție între comunitățile grecești sau creștine . Mai mult rugăciunea zilnică împotriva ereticilor a fost extinsă și asupra creștinilor încă din timpul lui Gamaliel al doilea135.
Revolta care s-a declanșat în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană . Romanii nu au bănuit că evreii vor cuteza să se răscoale încă o dată și dacă ar fi făcut-o ei credeau că i-ar corecta repede . Se poate ca ei să fi mizat pe faptul că-i păștea un conflict izolat care nu ar fi necesitat decât mici detașamente din legiunile staționate în zonă și nu mișcarea națională care avea loc atunci . Doi Cassius spune că evreilor li s-au alăturat și neevrei ceea ce ilustreză faptul că stăpânirea romană nu era peste tot în asentimentul populației .
„Tabăra militară centrală a romanilor,în care se afla guvernatorul Tinius Rufus , a fost atacată și învinsă”136 . Prestigiul romanilor era încă o dată pus la colț de trupe pe care în mod normal trebuiau să le învingă fără probleme . Mai mult forțele romane au fost întărite de trupe proaspete venite din Siria , dar din nou surpriză și dezastru pentru romani . Aceste trupe au fost spulberate și Ierusalimul eliberat.Ei au „ocupat o vreme Ierusalimul ,dar orașul nu mai avea ziduri și nu mai putea fi apărat “137 .„ Într-un singur an , insurgenții au cucerit 50 de cetăți întărite și aproape 1000 de sate și orașe , reușind să fie la un moment dat , stăpânii întregii țări”138 .
Neputând face față situației Tineus Rufus a fost nevoit să apeleze la ajutorul trupelor de pe întinsul Imperiului Roman printr-un raport trimis la Roma . Luând în serios rebeliunea evreiască Hadrian a condamnat concentrarea de trupe pentru încheierea grabnică a conflictului . „ În Palestina au fost concentrate legiuni din întregul imperiu , inclusiv din Britania și de la Dunăre , încât evreii au ajuns să se înfrunte cu nu mai puțin de douăsprezece dintre acestea . Și din nou metodele romane au acționat încet , dar sistematic și sigur , dezbinând și izolând forțele rebele , flămânzind grupuri răzlețe și obligându-le să se predea , apoi , treptat , strângând lațul în jurul centrelor de rezistență rămase”139 .
Conducerea trupelor a fost încredințată de împăratul Hadrian generalului Iulius Severus care înainte învinsese pe britani și era unul dintre cei mai pricepuți generali ai Imperiului . Rezistența evreiască a durat până în vara anului 135 e.n. , fiind constrânsă în acest război de uzură , să se lovească de toate problemele cauzate de un conflict îndelungat . Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar situat în sud-vestul Ierusalimului . Numărul mare al trupelor romane și experiența acestora s-au impus în cele din urmă entuziasmului , naționalismului și numărului mic al evreilor conduși de Simeon Bar Kohba . Ultima cetate în care s-a retras și apărat Simeon Bar Kohba a fost Betarul . În urma unor lupte groaznice și a unei trădări romanii au pătruns în oraș și nu au lăsat nimic viu . Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au preferat să moară luptând decât să se predea în mâinile învingătorilor . Dio Cassius dă o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni dintre cei care au luptat sau alții „ din pricina foametei , focului și săbiei . Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”140 .Tot el spune că după victorie împăratul Hadrian comunicând succesul Senatului nu a adresat și formula tradițională : „ Eu și legiunile mele suntem bine “ .
Victorioși romanii au transformat și vândut ca sclavi numeroși evrei în piețele din Gaza și din Hebron . Spre sfârșitul secolului IV e.n. Sfântul Ieronim spunea că după încheierea ostilităților erau atât de mulți sclavi evrei încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal . „Neabătut , Hadrian și-a adus la îndeplinire planul de a transforma Ierusalimul într-un polis grecesc . A astupat toate găurile orașului vechi cu moloz , pentru a nivela locul . … . Orașul pe care l-a construit Hadrian s-a numit Aelia Capitolina”141 . Începea o perioadă de mare represiune a evreilor . „ Circumcizia a fost interzisă , iar adunările pentru studiu sau rugăciune trebuiau autorizate de autoritatea locală . Toți locuitorii au fost obligați să oficieze “cultul împăratului“, care trebuia considerat zeu “142.Din ordinul lui Tineus Rufus , Rabi Akiva și alți nouă învățați au fost condamnați sfârșind în chinuri de nedescris .Unii dintre învățați au fugit peste hotare sau s-au ascuns în peșteri . Sunt păreri care susțin că în această perioadă , retras într-o peșteră , un învățat pe nume rabi Shimon Ben Iohai a scris “Zoharul“ care constituie opera principală a Kabalei143 .
C. Evreii în secolul II după al doilea război iudaic .
Spre sfârșitul domniei Hadrian a întâmpinat la Roma o opoziție semnificativă în privința zeificării împăratului . Odată cu proclamarea ca împărat a lui Antoninus Pius de noua concepție mai puțin pretențioasă asupra originii imperiale au beneficiat și evreii144 . Romanii au înlocuit vechea denumire de Iudeea cu Siria Palestina ( provincie )145 .
„ Cele două catastrofe , din 70 și 135 e.n. , au pus efectiv capăt istoriei statului evreu în antichitate”146 . Un important număr de evrei au fost dezrădăcinați , ajungându-se la orașe în Palestina în care evreii să nu existe , majoritari fiind grecii , sirienii , romanii . Totuși în orașele de pe coastă ei se mențin și în totalul locuitorilor provinciei ei încă dețin 50 % din populație147 . După războiul din 132 – 135 e.n. autoritățile rabinice s-au mutat în orașul Usha , din vestul Galileei148 . Prin anul 150 e.n. Iehuda Ben Ylai aduna la Usha învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosi Ben Halefta , Simon Bar Yohai și rabi Neemia . „ Aceștia au reorganizat sistemul de învățământ , considerând studiul ca un act religios obligatoriu pentru fiecare evreu , deoarece înlocuiește sacrificiile din Templu”149 . Rabi Shimon Bar Yohai reușește punerea bazelor unui centru la Tveria , o însemnătate secundă căpătând orașul Tzipori150 . Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Șimon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și ca judecător suprem pe Rabi Natan . Aceștia mențineau o colaborare cu instituțiile provinciei romane în interesul întregului popor . Acești noi reprezentanți ai poporului și culturii evreiești , erau tolerați , dar nu recunoscuți oficial de autoritățile romane . În teritoriu în timpul domniei lui Antoninus Pius evreii sau cărturarii lor și urmăriți și sprijiniți deopotrivă creându-se o realitate care nu a permis să se ajungă la situații extreme . Cert este că din fericire după al doilea război iudaic cultura , spiritualitatea și poporul evreu supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic în dispora și în Palestina .
„ Începând cu secolul II e.n. , sectarismul care caracterizare într-o măsură mai mare a doua uniune de triburi a dispărut practic și toate vechile partide s-au adunat sub umbrela iudaismului rabinic”151 .
Împăratul Antoninus Pius ( 138 – 161 e.n. ) „ avea o mare admirație pentru evrei , primindu-i în rândul celor mai înalți demnitari “152 . El a îngăduit și vizite individuale ale evreilor la Ierusalim . Politica tolerantă a lui Antoninus Pius nu a dat roadele așteptate . Deși două legiuni erau staționate în Palestina Syria , una chiar în Ierusalim , populația evreiască a organizat noi revolte , reprimările fiind ferme .
Sub domnia lui Marc Aureliu ( 161 – 180 e.n. ) au fost reluate edictele elaborate în timpul lui Hadrian fiind impuse supușilor evrei153 .
Un elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , devenit eretic , a fost Rabi Meir . El a trăit între anii 110 – 175 e.n. , fiind unul dintre artizanii unei importante scrieri ebraice Mișna . Deasemenea și soția sa a devenit o personalitate deosebită . Poziția lui a fost una de colaborare cu autoritățile și de dialog cu străinii .
Rabi Iuda Ha Nasi ( Iuda Prințul ) a trăit în a doua jumătate a secolului II e.n. și începutul secolului III e.n.,fiind primul președinte recunoscut de Imperiul Roman154 . Rabi Iuda Ha Nasi „ era un om bogat , avea propria sa gardă și conducea comunitatea ebraică atât în Galileea cât și în sud , aproape ca un potentat profan “155 . Sprijinea alți cărturari mai nevoiași și nivelul de cultură al casei sale era foarte ridicat , până și servitorii fiind oameni cultivați . El a fost ultimul dintr-un șir de șase generații de cărturari care sunt cunoscuți sub numele de tanaim .
CAPITOLUL V : EVREII ÎNTRE SECOLELE III-VI e.n.
Secolele III-VI e.n. reprezintă o perioadă în care poporul evreu a trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în provinciile Imperiului Roman sau Bizantin sau a Regatului Persan , în lipsa unui stat propriu, confruntați permanent cu situații noi cărora li se adăuga întotdeauna toate fațetele negative ale vechilor confruntări și relații.
Dacă spre sfârșitul secolului II e.n. atitudinea imperială a fost favorabilă evreilor și până spre jumătatea secolului III ,dinastia Severilor a fost în general tolerantă cu ei156 , împăratul Heliogabal făcându-și circumcizie157, iar Alexandru Sever venera în panteonul personal pe Avraam și Hristos , alături de Alexandru și Orfeu158,iar persecuțiile împotriva creștinilor inițiate de împărații romani le-a oferit decenii bune de respiro evreilor, acești împărați jucând pe cartea iudaică câteodată împotriva creștinismului159, tot J. Eisenberg se întreabă dacă nu cumva înaintea antisemitismului creștin existase un anticreștinism iudaic activ160, fiind cunoscută afirmația lui Tertullian în opinia căruia „sinagogile evreilor ar fi sursele persecuțiilor”. În această problemă este cunoscută împotrivirea reprezentanților iudaismului față de ceea ce numeau ei o „erezie” încă din timpul vieții lui Isus Hristos. De cealaltă parte creștinii recunoșteau întâietatea evreului în problema mântuirii și originea iudaică a credinței lor în privința tradiției, iar învățătura creștină se adresa în primul rând evreilor161. Discutăm de la mijlocul secolului II și pe întreg secolul III e.n. de o reducere importantă a persecuțiilor și de toleranță din partea autorităților în cei privește pe evrei. Evreii palestinieni deosebit de puțini și risipiți au luptat pentru obținerea unor drepturi și recunoașterea vechiului statut , dar mai mult ca oricând evreii din diaspora au fost cei care au devenit cei mai responsabili de destinul evreiesc.Iudaismul palestinian devenise doar un simbol , iar diaspora evreiască din Imperiul Roman se străduia să obțină cât mai mari foloase din starea de decădere a statului roman.Relațiile evreilor cu creștinii s-au deteriorat progresiv mai ales din ultimele decenii ale secolului II e.n. . Din această reciprocitate nemiloasă creștinii au avut inițial de pierdut , putând spune că o contribuție fie și secundară la pornirea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în anul 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a adus un nou val de persecuții în Palestina , unele școli fiind închise și mulți învățați refugiindu-se în est unde au întemeiat academii de succes ( Sura, Nehardeea) . Deși în prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de mare amploare împotriva evreilor și au existat relații încordate ale evreilor cu autoritățile romane. În Imperiul Roman existau și tendințe separatiste , numeroși uzurpatori care identificau ca posibile victime pe evrei ca și în cazul lui Odenat care a săvârșit jafuri chiar la Nehardeea în anul 258 e.n. producând ani buni numeroase neajunsuri evreilor.
Persecuțiile creștinilor pe durata secolului III au contribuit la o reducere semnificativă a persecuțiilor evreiești , însă acest fapt nu însemna că evreii nu mai erau în atenția autorităților romane sau a popoarelor conlocuitoare. Pe parcursul secolului III e.n. poziția creștină a fost de combatere și nu de convertire a creștinilor la iudaism și nu se poate spune că sentimentul populației Asiei Mici era foarte depărtat de această poziție.
Schimbarea care a avut loc odată cu domnia lui Constantin cel Mare nu a adus o înrăutățire imediată a condiției evreilor în imperiu. Deși nu era prietenos când vorbea despre evrei , legile pe care le-a promulgat Constantin nu au adus o înrăutățire semnificativă a statutului evreilor și chiar întărea unele privilegii162. Este cunoscut însă faptul că atât evreii , cât și creștinii aveau în această perioadă importante resurse , iar dacă dincolo de credință Constantin cel Mare i-a ales pe creștini din pragmatism , dacă nu imediat , dar în timp , evreii trebuiau să se aștepte la măsuri severe luate împotriva lor și chiar la expropieri , cu atât mai mult cu cât noua paradigmă se prelungea prin fiii lui Constantin cel Mare și prin instituționalizerea deplină și victoria creștinismului când în 380 e.n. Theodosie cel Mare declara creștinismul ca religie de stat.
Într-unul dintre edictele sale Constantin cel Mare denunța răutatea poporului evreu , care uciseseră pe Domnul,iar în alte legi fixa pentru ei chiar arderea pentru că aceștia aruncau cu pietre împotriva celor trecuți la creștinism și interzicea evreilor să circumcidă sclavi creștini163. În jurul anului 330 e.n. spre exemplu numărul evreilor din Constantinopol nu era mare , iar către 442 e.n. exista chiar un sector al lor în cartierul Chalkoprateia , aflat în fața porții vestice a Bisericii Sfânta Sofia164.Ostilitățile tacite sau active împotriva evreilor care va căpăta cele mai urâte forme , i s-a adăugat în ciuda amenințărilor o simpatie și chiar importante convertiri din exterior , putând găsi până la Ioan Hrisostom în omiliile sale o adevărată isterie în exprimare când aduce în discuție sărbătorile evreiești sau participarea unor creștini sau iudaizanți la serviciul din sinagogă.Sozomen notează și el că vindecarea miraculoasă a unui evreu în timpul episcopului Attikus(406-425) a dus la convertirea multor iudei și „heleni” și că aproape toți „helenii” deveniseră creștini165.
Pe latură bisericească niciun sinod între secolele IV-VI e.n. nu au vizat într-un mod expres pe evrei. La Sinodul de la Elvira (302-306) Biserica a luat hotărârea de a interzice căsătoria evreilor cu creștinii și stabilea unele opreliști în privința contactelor dintre creștini și iudei166.
După Constantin cel Mare „fiul său Constantius al II-lea (337-361)a fost și mai aspru cu evreii care circumcideau sclavi creștini ; el elibera pe acești sclavi , iar iudeilor le dădea pedeapsa capitală. Aceeași măsură drastică era fixată și pentru evreii care foloseau femeile creștine pentru desfrâu. Atitudinea lui Constantius a fost și mai dârză după revolta din 352 din Diocezareea și împrejurimi , care a provocat multe victime omenești și pierderi de bunuri materiale.Această revoltă , care a avut în frunte un rege Patricius, a fost înăbușită în sânge de Gallus . Drept urmare iudeii din Mesopotamia s-au aliat cu perșii și au cauzat pierderi mari imperiului la frontiera orientală”167.
Domnia lui Iulian Apostatul (361-364) s-a crezut a fi una de renaștere pentru evreii din Bizanț . Toată acțiunea lui Iulian Apostatul ne este descrisă de Theodoret din Cyr care ne relatează : „ După ce a reintrodus pe demonii cei răzbunători (idolii) , împăratul Iulian petrecea timpul în felul Corivanților(preoți ai zeiței Cybela , în Frigia n.n.), înfuriindu-se contra credinței creștine. De aceea și pe evrei i-a înarmat contra celor ce credeau în Hristos. Mai întâi i-a adunat pe aceștia și i-a întrebat de ce dacă odinioară Legea lor poruncea să se aducă jertfe,iar acum ei se abțin de la jertfe . Și fiindcă iudeii au spus că ritualul lor de jertfe a fost prescris pentru un singur loc (Templul din Ierusalim, Dar acesta nu mai exista n.n.) de îndată a poruncit acest urâtor de Dumnezeu (Iulian) să se restaureze templul cel dărâmat , socotind acel nebun că va dovedi falsitatea profeției Domnului. A arătat mai degrabă Adevărul acesteia . Iudeii au ascultat cu bucurie aceste cuvinte și au înștiințat despre cele hotărâte pe toți cei din neamul lor , răspândiți în toată lumea . Aceștia alergau din toate părțile și ofereau bani și încurajări pentru rezidirea Templului”168.În continuare Theodoret din Cyr arată cum Iulian și-a materializat sprijinul: „ Iar cel ce poruncise acest lucru (Iulian) le-a oferit cât mai multe daruri , sprijinindu-i , nu din dărnicie , ci ca să lupte contra Adevărului . A trimis și un magistrat , vrednic colaborator la planurile cele fără lege”169. Mai departe tot el spune că a avut loc un cutremur , un incendiu, minuni și semne prin care lucrările au fost suspendate , dar care nu l-au convins pe Iulian să treacă la creștinism170. Dorea Iulian bascularea noii paradigme statale instituită de către Constantin cel Mare care avea ca secondant creștinismul și reinstituirea celei anterioare ,dar care să dea sprijin iudaismului și să se folosească și de resursele evreilor ? Acțiunile justifică pe deplin această opinie și demonstrează că chiar și după a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici ai vechii lumi romane și numeroși adepți ai acesteia.
Împăratul Theodosie cel Mare (379-395) a declarat creștinismul religie oficială de stat și cu toată severitatea arătată ereticilor și păgânilor , a fost mai degrabă tolerant față de evrei171.
Politicii imperiale i se adaugă însă destule acțiuni independente și răzlețe care aduceau pe moment prejudicii și chiar victime evreilor. În urma acestora dacă împăratul le era favorabil evreilor urmau unele edicte, legi care reglementau neînțelegerea iscată. La fel s-a petrecut și într-o lege din 393 e.n. când recunoscând toate privilegiile evreilor de mai nainte172 preciza : „ Este destul de bine stabilit că secta iudeilor nu este oprită de nicio lege… Ne-am supărat foarte tare , când am auzit că adunările lor au fost oprite în anumite locuri… De aceea excesele acestor persoane care, în numele religiei lui Hristos , comit acte ilegale și încearcă să distrugă și să prade sinagogile , trebuie oprite cu severitate”173.Intențiile bune și chiar unele onoruri acordate fruntașilor evrei au fost repede condamnate după cum este cunoscut de către Ambrozie de Milano și sub tirul unor amenințări Theodosie I a fost nevoit să-și restrângă lista bunelor intenții.
Într-o lege din anul 397 emisă de împărații Arcadiu și Honoriu , aceștia cereau organelor subalterne să ia măsuri ca iudeii să nu mai fie jigniți și ca sinagogile să nu mai fie tulburate , fiind necesară , după cum observa Emilian Popescu , intervenția împăraților pentru a se opri gravele situații create în peninsula Balcanică174.
„ Sub Arcadiu , fiul lui Theodosie (395-408), evreii continuă să se bucure de privilegiile acordate lor mai nainte. Cu toate acestea , în anul 404 evreii și samaritenii sunt lipsiți de dreptul de a mai lucra în serviciile secrete ale imperiului (agentes in rebus). Domnia lui Arcadiu încheie și prima etapă a raporturilor dintre statul și Biserica bizantină pe de o parte , și iudei , pe de alta, în secolele IV-VI , căci odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Theodosie al II-lea (408-450), patronat din cauza minoratului său mulți ani de sora sa mai mare Pulheria, situația se schimbă . Măsurile restrictive se înmulțesc și ele apar chiar de la începutul domniei. Astfel, în anul 408 evreii sunt opriți ca în cadrul sărbătorii Aman(Purim) (din februarie -martie , când se comemora eliberarea evreilor persani de sub mașinațiunile ministrului Haman , sec. V î.Hr.) să se ardă o cruce <<din disprețul credinței creștine și cu gând de sacrilegiu>> . Li se lăsa însă dreptul de a-și practica riturile proprii , dar fără << manifestări în disprețul credinței creștine>>. Un an mai târziu (409) se afirma într-o lege că orice doctrină care diferă de credința creștină este contrară legii creștine și se decretau măsuri împotriva evreilor, care făceau prozelitism printre creștini175.
Legea din anul 418 e.n. specifica: „ Nicio persoană nu trebuie oprimată , când este nevinovată pe motiv că este iudeu, nici religia nu trebuie să fie cauza ca o persoană să fie expusă la umilință. Nici sinagogile și locuințele lor nu trebuie arse fără discriminare și nici să li se aducă injurii fără motiv , fiindcă chiar dacă o persoană este implicată în crime , vigoarea tribunalelor noastre și protecția legii publice sunt tocmai menite să asigure ca nimeni să nu-și caute singur răzbunarea… Nici evreii , încurajați de faptul că li se asigură propria securitate , să fie insolenți și să comită acte de nesăbuință în disprețul lor față de religia creștină”176.
Tot prof. dr. Emilian Popescu nota că : „ Deși în anii următori legislația lui Theodosius cuprinde unele hotărâri menite să asigure desfășurarea nestingherită a cultului în sinagogi , posibilitatea de a avea sclavi, dacă li se respecta credința și dacă i-au primit ca moștenire și alte înlesniri , totuși măsurile restrictive față de evrei și samariteni continuă și culminează cu scoaterea în anul 439 a lor din toate onorurile și demnitățile , din întreaga administrație civilă , chiar și din funcția de defensor civitas << pentru a nu avea putere să judece ori să pronunțe vreo sentință împotriva creștinilor și foarte adesea împotriva episcopilor înșiși ai sfintei religii>>. Se afirma, continuă el , că nicio nouă sinagogă nu poate fi construită , dar se dă voie să fie reparate cele căzute în ruină . De asemenea , se menționează că cei care ademenesc un sclav sau altă persoană liberă cu scopul de a lepăda credința creștină , suferă pedeapsa capitală, împreună cu confiscarea întregii averi. Novela aceasta este foarte instructivă pentru întrega concepție a lui Theodosius al II-lea privind pe evrei și samariteni”177 .
Observăm că pe întreg parcursul secolelor IV-V e.n. opinia Părinților Bisericii privind evreii este adoptată de statul bizantin în unele cazuri prin hotărâri imperiale sub amenințările episcopilor. Destinul evreilor este puternic marcat în Orient de legislație , de poziția Bisericii creștine sau de opoziția populară. Pentru Occident între secolele IV-VII e.n. concepția moderată a Sfântului Augustin privitoare la evrei s-a impus , iar existența în prim plan a invaziilor germanice a trimis problema evreiască în plan secund și le-a permis acestora un statut relativ acceptabil și stabil și decenii întregi de respiro.
În Palestina în secolul IV e.n. și de cealaltă parte în Regatul Persan ( unde după instaurarea dinastiei Sasanizilor a avut loc o scurtă persecuție a evreilor , dar care a fost repede abrogată ) care acorda în secolele IV-V o largă libertate și autonomie evreilor , s-a inițiat și terminat redactarea Talmudului din Ierusalim și respectiv a Talmudului Babilonian. Ele vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și a culturii și civilizației evreiești
De cealaltă parte nici evreii , deși dintr-o poziție incomodă , nu s-au lăsat mai prejos. Constituind totuși o forță economică și intelectuală mai ales în diaspora ( în aceste secole) au răspuns prin câteva răscoale în Palestina și prin restricții severe în privința ajutorării creștinilor sau a celor care-i persecutau. Au existat și cazuri de răzmelițe stradale care i-au avut ca prim actori pe evrei.
În Babilon după două secole de legilație favorabilă și de libertate deplină , temerile evreilor s-au adeverit din a doua jumătate a secolului V e.n. când iudaismul a fost declarat ilegal și s-au încercat convertiri forțate . Cu toată îndârjirea persecuțiilor în Babilonia și Persia credința iudaică și evreii s-au menținut și au rămas cea mai mare concentrare evreiască din lume178.
În rândul maselor populare nemulțumirile care degenerau în conflict aveau ca principale motive prețul ridicat la care vindeau evreii produsele179, semeția pe care o arătau evreii din serviciile secrete180,faptul că foloseau femei creștine în casele lor de toleranță181 sau că obligau pe sclavii creștini la circumcizie182.
„ În timpul lui Iustinian (527-565) , ultimul moment hotărâtor , din perioada de care ne ocupăm, asistăm la alte măsuri împotriva iudeilor, deși cultul lor era singurul recunoscut legal alături de cel de stat. Chiar către începutul domniei (529) a avut loc o răscoală a samaritenilor în Palestina cu centrul la Neapolis, când un oarecare Iulian , calificat drept brigand , a fost proclamat împărat. Răscoala a fost înăbușită în sânge și circa 100000 de oameni au fost uciși , iar alții plecați în exil , mai ales la perși , unde au plănuit să le predea acestora Palestina. Către sfârșitul domniei a altă răscoală a avut loc în Palestina, cu centrul în Caesarea , la care au participat și iudei ; răscoala a luat amploare și s-a soldat chiar cu moartea proconsulului provinciei Ștefan. Aceste evenimente , cât și preocupările teologice ale lui Iustinian l-au determinat să limiteze și mai mult drepturile evreilor și samaritenilor . El a hotărât ca ei să nu poată primi și lăsa moșteniri , prin donații sau testament , să nu dețină << sclavi ortodoxi , să nu fie martori în justiție împotriva ortodoxilor , să nu se bucure de onorurile și privilegiile curialilor ( dar nu și de sarcinile lor ) , să nu practice la barou , să nu ocupe catedre universitare , să nu sărbătorească Paștele împotriva creștinilor , reînnoind și alte legi nefavorabile lor ale împăraților predecesori. Pentru Africa a hotărât chiar distrugerea sinagogilor ori transformarea lor în biserici.
Iustinian a intervenit chiar în cultul iudeilor și a samaritenilor dispunând ca în serviciile lor religioase să se folosească textul Septuagintei în greacă sau latină , după cum doresc cei mai mulți; împăratul spera , poate , ca prin această măsură să-i aducă mai ușor la credința creștină. El a admis și traducerea lui Aquila ( născut în Pont în secolul II și trecut la iudaism ), dar a interzis să se utilizeze Deuterosis Mishna(Talmudul) , pe motiv că este o invenție a unor muritori neinspirați”183
În Occident persecuțiile vor începe după secolul VII e.n. , papa Grigore cel Mare adoptând hotărâri în spiritul statului bizantin , dar fiind mai degrabă tolerant și prudent în privința lor. Abia după el lucrurile se vor schimba și atitudinea se va menține pe întreg parcursul Evului Mediu.
CAPITOLUL VI : IUDAISMUL
În paginile care urmează mi-am propus analizarea continuității credinței evreiești de-a lungul perioadei romane și romane târzii atât în ceea ce privește împlinirile în planul șlefuirii și limpezirii problemelor legate de crez în sine prin apariția unor lucrări de bază în definirea iudaismului , cât și a evoluției interne și externe a iudaismului în sine ca religie raportată la tot ceea ce avea loc în întrega lume romană sau în vecinătatea acesteia pe plan spiritual în Israel și în diaspora . Numeroși oameni de știință au abordat subiectul religiei evreiești cu o atenție deosebită observând cu toții că sunt în fața unei religii autentice, originale care oferă prin scrierile sale o imagine a lumii care exista în acele secole și propune un mod de viață și un răspuns posibil asupra sensului existenței individuale sau colective .
Religia poporului evreu are o vechime de peste trei milenii și jumătate de-a lungul cărora numeroase personalități și-au pus amprenta asupra evoluției sale . „ Religia mozaică a marcat un moment de cotitură în istoria credințelor religioase . În timp ce toate religiile antice erau politeiste , religia evreilor s-a distins de la început prin credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului . Desigur că au existat și la egipteni , babilonieni și alte popoare , unele tendințe monoteiste , unele încercări de sistematizare și de unificare a divinităților . Dar monoteism propriu-zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor din Antichitate – aceea a poporului evreu”184
Perioada patriarhilor , a exodului și a profeților aduc în prim plan personalități aproape legendare azi , dar a căror existență este confirmată și pe cale arheologică . Întâmplările relatate în Vechiul Testament pe această perioadă sunt aproape incredibile , dar deloc imposibile , Vechiul Tetament fiind din ce în ce mai mult acceptat ca document credibil de către cercetători . Profeții aproape întotdeauna au condamnat mai marii vremii pentru faptele lor și au fost respectați și temuți de popor , având ca principală atribuție apărarea monoteismului ebraic .
„Începutul iudaismului poate fi plasat imediat după cucerirea și distrugerea Ierusalimului (586 î.e.n. ) de către trupele conduse de Nabucodonosor al II-lea”185 . Epoca Macabeilor prin excelență expresie a victoriei naționalismului evreu și a cuceririi independenței naționale pe fondul decăderii puternicelor regate din jur aduce un suflu nou iudaismului din Israel , a cărui căpetenii se implică în sorta națiunii tot mai mult . În diaspora evreiască din estul Orientului Apropiat încă din secolul VI î. Hr. căpeteniile religioase ale comunităților evreiești aveau o autoritate neștearsă asupra evreilor , și căpătau trecere mare și funcții deosebite în Regatul Babilonian , Persan sau Part . În diaspora evreiască de limbă greacă un moment crucial în perpetuarea credinței strămoșești îl constituie traducerea Bibliei numită Septuaginta în secolul III – î. Hr.186. Acest eveniment a fost în măsură să sensibilizeze și să atragă deopotrivă credincioși păgâni printr-o prezentare oficială într-o limbă de circulație largă în bazinul mediteraneean . În acest mod evreii deschideau posibilitatea apartenenței la iudaism și unor oameni de altă naționalitate, renunțându-se în parte la acest exclusivism etnic-religios.
Din interior începând cu epoca Macabeilor apar două mari secte : cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de acestea polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase care gravitau în jurul religiei iudaice vor încețoșa și mai mult prin disputele lor și așa suficient de înnegurata atmosferă din societatea evreiască a acestor secole . Un eveniment religios notabil este cel al creșterii rolului sinagogii în rândul comunităților , dar cu menținerea prestigiului Marelui Temlu , până la distrugerea Lui.
Oarecum paradoxal iudaismul a înregistrat progrese în diaspora mai mult decât s-a întărit în Israel pe de o parte datorită notorietății de care se bucurau numeroși evrei din Imperiul Roman , iar pe de altă parte asaltului de idei orientale care impresionau lumea romană . Toleranța oferită de Cezar trebuie să fi constituit și ea un impuls în acest sens de vreme ce Flavius Iosephus afirma cu mândrie că “ există de multă vreme în rândul poporului o puternică tendință pentru religia noastră;și nu există oraș , grecesc sau barbar , unde să nu fi pătruns obiceiul celei de-a șaptea zi de odihnă și care să nu respecte posturile și tradiția luminilor, ca și multe din prescripțiile noastre alimentare “ .
Domnia lui Irod cel Mare aduce o diminuare a rolului iudaismului în societatea evreiască din punctul de vedere al politicii irodiene. Iudaismul devine dintr-un pilon central , unul secundar , afirmându-se într-un mod pronunțat , strident chiar, roadele elenismului în floare promovat de Irod , protejatul Romei . Această orientare se va perpetua de acum încolo, dar poporul evreu nu va privi cu ochi buni acest lucru. De aici și lipsa de popularitate a tuturor celor înstăpâniți aici în secolele următoare , dar și lipsa de respect față de clasa sacerdotală ebraică care era dedată și ea actelor de corupție și restrânsă la câteva familii.Așa se poate explica duzinele de idei și secte care aveau suficienți adepți în ultimele decenii ale secolului I î.e. n. – I e.n..Pe parcursul secolului I e.n. iudaismul conservator este pus în umbră de iudaismul rabinic care este nevoit să fraternizeze tot mai mult cu poporul , să-l convingă asupra necesității luptei pentru independență , forțați fiind de neglijența politicii imperiale în această provincie care promova procuratori care nu aveau nici o cunoștință despre trecutul și frământările poporului evreu și nici o sensibilitate față de acesta.Interesați numai de propriul câștig ei vor jefui provincia și vor refuza dialogul cu autoritățile religioase evreieștii . Conștienți că sunt un popor și nu unul oricare al lumii care-i înconjura evreii vor declanșa primul război iudaic îmbrățișând cele două caracteristici care-i distingea în mijlocul unui universalism care putea să amestece totul : naționalismul și religia . Până atunci dacă în vestul mediteranean iudaismul avea succese notabile , în „ Orient , iudaismul a cunoscut succese și mai spectaculoase:convertirea unui rege din Emesa(Homs), a unui rege din Cilicia și , mai ales , a casei regale din Adiaben, care a lăsat o amintire de neșters în analele iudaice”187. Regele Izates al Adiabenei și toate rudele sale au trecut la iudaism sprijinind de acum înainte cu toate forțele și posibilitățile promovarea acestei religii și ajutorarea poporului evreu . În sud în secolul I î.e.n. existau comunități evreiești , iar în preajma erei creștine iudaismul era prezent în Arabia și existau unele triburi convertite în totalitate .
În preajma primului război iudeo-roman „ una dintre trăsăturile cele mai originale a acestei perioade – de la revolta Hașmoneilor până la distrugerea celui de-al doilea templu , în anul 70 al erei creștine – o constituie apariția în cadrul statului iudeu a unor tendințe divergente . Ele vor da naștere unor secte – din care, unele sunt și partide – și vor provoca , mai ales sub stăpânirea romană , conflicte și ciocniri sângeroase între evrei”188 .
Principalele patru secte importante au fost fariseii și saducheii în jurul cărora se cristalizează toată viața politică și religioasă a dinastiei hașmonee , zeloții și esenienii189 .
Fariseii ( perușim ) își aveau originea în epoca Macabeilor și reprezentau partidul naționalist .În secolul I î.e.n. – I e.n. a constituit o componentă importantă a poporului evreu . Erau patrioți devotați și teocrați în același timp , dar mai moderați .În timpul vieții lui Isus Hristos fariseii aveau mai multe școli dintre care se distingeau cea a lui Hillel și Șammai.
Saducheii ( sadduchim ) nu credeau în înviere , în nemurirea sufletului și în existența sufletului . Erau într-o dispută continuă cu fariseii și erau împotriva tradiției orale , sprijinind și admițând numai legea .
„ Paradoxul confruntării dintre saduchei și farisei era acela că , în vreme ce saduceii aveau opinii politice liberale și erau conservatori în gândirea religioasă , fariseii aveau convingeri politice conservatoare , în schimb erau liberali în ceea ce privea religia . Saducheii susțineau Templul , Preotul și Sacrificiul – conceptul de iudaism existent înainte de Profeți . Fariseii apărau Sinagoga , Rabinul și Rugăciunea – conceptul de iudaism de după Profeți . Saducheii formau partidul aristocraților și al clasei preoțești ; fariseii – partidul oamenilor de rând”190.
Esenienii erau o comunitate religioasă evreiască .Ei „ nu agreau politica , astfel că s-au retras din activitățile laice și și-au dedicat întreaga viață contemplării religioase191 .
„ Cele mai vechi texte găsite în comunitatea Qumran datează din jurul anului 250 î.e.n. , când lațul comunităților grecești ce înconjurau Iuda abia începuse să se strângă .Idea era aceea de retragere în pustietate , de racăpătare a entuziasmului mozaic de altădată și de a reveni în orașe . Unii , cum erau esenienii , credeau că acest lucru putea fi făcut pe cale pașnică , prin puterea cuvântului , drept care propovăduiau în satele de la marginea deșertului . Ioan Botezătorul avea să se înscrie ulterior în această tradiție . Alții precum comunitatea de la Qumran , și-au pus nădejdea în paloș”192.
Despre existența esenienilor vorbește Iosephus Flavius , Philon din Alexandria și Manuscrisele de la Marea Moartă . Ei practicau celibatul și erau în relații încordate cu preoțimea oficială193 .
Descriind țara evreilor Pliniu cel Bătrân descrie pe esenieni într-un mod emoționant : „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”194 .
A patra mare componentă a societății evreiești o reprezentau zeloții . Ei s-au înmulțit datorită situației în care se afla poporul evreu între a doua jumătate a secolului I î.e.n. și prima jumătate a secolului I d. Hr. .Proveneau din mijlocul populației sărace și nemulțumite și în acest răstimp s-au înmulțit continuu . Această sectă evreiască fanatică a contribuit din plin la izbucnirea primului război iudaic .
„ Rezistența armată era , ca întotdeauna , acțiunea unei minorități . Fusese proclamată încă din timpul lui Irod . Prima sa manifestare spectaculoasă a avut loc în anul 6: destituirea lui Archelau și venirea la putere a regimului procuratorilor au provocat o revoltă în fruntea căreia se afla un galilean numit Iuda . Revolta a eșuat , Iuda a fost executat,dar se născuse un partid :al kanaimilor, literal <<cei care doresc >> , cei plini de zel față de Dumnezeu , zeloții”195 .
Din interiorul partidei zeloților s-au desprins cei care sunt cunoscuți sub numele de siccari . Aceștia formau latura radicală a zeloților și-și trăgeau numele din cuvântul latin sicca care însemna pumnal . La diferite sărbători , evenimente , pierzându-se prin mulțimile de oameni ei reușeau să se apropie de oameni cu funcții importante pe care-i răneau sau ucideau după caz cu ajutorul unui pumnal ascuns sub haine .
Consider important de subliniat aspectul exprimat de Josy Eisenberg în cartea sa “O istorie a evreilor “ în care el spune că denumirea de sectă este înșelătoare . “ Nu exista atunci nici iudaism oficial , nici autoritate religioasă . Singura instituție religioasă era Templul din Ierusalim și Tribunalul său , Sanhedrinul .Cu excepția esenienilor , nimeni nu le contestă”196.Tot el continuă însă și spune că multe aspecte ale doctrinei erau imprecise , lăsând loc interpretărilor , deci tot oficial nu exista nici un eretic .
Pe lângă aceste patru “secte “ importante pe care autorul acestor rânduri și-a permis să le numească componente de bază ale societății ebraice din perioada romană mai existau o puzderie de secte mai mici nazareenii, meriștii, helenienii etc.. Toate acestea demonstrează în preajma erei creștine o efervescență de idei197.
Primul război iudaic a avut un puternic caracter religios , iar lupta a fost dusă de către tabăra evreiască într-un mod total și sinucigaș , fără a se trata sub nici o formă cu dușmanul declarat . Fruntașii religioși evrei au avut un aport deosebit în această luptă. Pierderea războiului a însemnat un dezastru național , dar a fost posibilă supraviețuirea învățăturii ebraice prin centrul de la Iamnia. Înjosirea evreilor și în plan religios a fost maximă: „ toți evreii care trăiau în Imperiul Roman au fost obligați să plătească Templului lui Jupiter Capitolinul ( Capitoliu ) suma cu care ei contribuiseră înainte la întreținerea Templului din Ierusalim”198 .
Un moderat , Iochanan ben Zaccai a primit acordul Romei de a înființa la Yawne un centru de învățătură . După distrugerea Ierusalimului acesta „ a devenit centrul unei mici adunări de învățați , ce instruia rabini , calcula în fiecare an calendarul evreiesc și a preluat , pas cu pas , cu acordul romanilor , și unele funcții ale judecătorești ale Sanhedrinului din Ierusalim . Nu , nu Masada , în curând uitată , locul războinicilor și al măcelăririi proprii violente , a rămas , de-a lungul de-a lungul secolelor , simbolul supraviețuirii și renașterii evreiești , până la fondarea statului Israel , ci academia de învățământ de la Jawne , acest lăcaș al învățaților , care a fost apoi mutat în Galileea , după răscoala lui Bar-Kochba . În locul legitimării războiului (oricât de “ drept “ ar fi el ) , rabinii îmbrățișau acum principiul non-violenței”199 . Retragerea lui Iochanan l-a propulsat pe Gamaliel al II-lea la conducerea centrului de la Jawne , un membru al casei Hillel , foarte implicată în războiul împotriva romanilor200 .
Referitor la această perioadă Hans Küng își pune întrebarea : „ Ce le rămăsese , deci , evreilor din Palestina , care trăiau acum cu precădere din agricultură , meșteșuguri și comerțul cu mătase , din punct de vedere spiritual , imediat după această catastrofă națională ?” răspunzând alăturat : „ Cu siguranță nici o istoriografie nouă , niciun fel de psalmi și literatură nouă , abia dacă mai rămăsese viziuni apocaliptice ; nu le rămăsese nicio literatură și nicio filosofie religioasă , așa cum demonstrase înainte marele filosof Filon din Alexandria , un contemporan al lui Isus . În loc de acestea , cel puțin deocamdată , le rămăsese numai – Legea și comentariile Legii ! Rămăsese Scriptura ( îndeosebi cele cinci Cărți a lui Moise , Tora ) învățații și sinagoga . Însă acum – după căderea Ierusalimului și a Templului său – aveau să obțină o valoare ierarhică nouă :
Sriptura ? Pergamentele Torei iau acum locul altarului , iar studiul Torei – împreună cu rugăciunile și faptele bune – iau locul cultului Templului .
Cărturarul ? Rabinii urmează acum castei preoților ; demnitatea rabinică , obținută prin instrucție de către învățător , înlocuiește din ce în ce mai mult demnitatea succesorală a preoților și leviților .
Sinagoga ? Casa locală pentru adunare , rugăciunea și comunitatea înlocuiește Templul din Ierusalim”201 .
Impunerea celebrului impozit pentru evrei nu a fost în măsură să aducă prejudicii majore deosebit de activei populații evreiești . Vitalitatea acestei națiuni și deosebita influență de care se bucurau fruntașii iudaismului rabinic care supraviețuise dezastrului din 70 e.n. sunt ilustrate în timpul celui de-al doilea război iudaic când la începutul său cel mai influent rabin al vremii desemnând pe Bar-Kochba ca fiind drept Mesia , reușea să mobilizeze toate resursele umane și materiale ale evreilor. Succesele au fost repede contrabalansate de insuccese și eșecul celui de-al doilea război iudaic a înjosit demnitatea evreiască și a spulberat toate visele și speranțele evreilor. Nevoiți la o revizuire și o repliere a iudaismului rabinic față de autorități , dar chiar și în condițiile grele ale noii situații în secolele II-III e.n. , iudaismul strălucește prin erudiția și creativitatea reprezentanților săi. Iuda-Ha-Nasi este doar unul dintre cei mai importanți care a reușit să impulsioneze sub grija și influența casei sale numeroși învățați evrei care în câteva decenii vor crea în școli celebre din Palestina și din Babilonia. Marea perlă a creației evreiești din această perioadă este lucrarea Mishna și a cărei definitivare coincide cu un nou val de persecuții și alt val de exilați, inclusiv dintre cei mai mari erudiți evrei care vor deschide în alte tărâmuri „ Academii” de frunte pentru studiul gândirii și culturii evreiești .
În relația iudaismului cu creștinismul încă dintre anii 90-100 e.n. exista introdusă în liturghia din sinagogă o rugăciune împotriva creștinilor prin care aceștia erau stigmatizați. Relația iudaism-creștinism va fi urmărită și în celelalte capitole și privită din mai multe puncte de vedere .
Dacă în timpul dinastiei Severilor persecuțiile nu au fost de mare amploare , secolele IV-V s-au dovedit nefaste pentru iudaism și poporul evreu deoarece triumful creștinismului și rolul de frunte al acestuia în interiorul statului bizantin și în Occident a găsit în iudaism și în evreu un rival principal . Sfinții Părinți ai acestei perioade , adevărați teoreticieni în această problemă centrală din punctul de vedere creștin , vedeau existența iudaismului încheiată , privind prin prisma orologiului lui Dumnezeu , odată cu pătimirea lui Isus Hristos , iar evreul era acuzat în această perioadă de uciderea Fiului lui Dumnezeu și asociat cu forțele cele mai malefice ale Universului , cu Diavolul însuși . Din interior iudaismul păstra aceași atitudine de respingere față de creștini și înregistra câteva succese proprii atât în Palestina , cât și în Regatul Part : Talmudul Babilonian și Talmudul din Ierusalim. Aceste două mari capodopere în condiții normale ar fi putut relansa iudaismul și poporul evreu , dar definitivarea lor a coincis cu noi persecuții în Bizanț și la perși .
Generațiile de tanaim și amoraim au fost în măsură să contribuie la perpetuarea tradiției evreiești și la formarea continuă de mari învățați chiar dacă vremurile le erau vitregi . După cum vom vedea și în celelalte capitole contribuția acestora la zestrea culturală a Orientului Apropiat și chiar a întregii lumi antice a fost neprețuită.
CAPITOLUL VII: VIAȚA LUI ISUS DIN NAZARET .
IUDEO-CREȘTINISMUL
Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societății ebraice (sfârșitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulțime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepți devotați până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăși. În interiorul credinței creștine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna și care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim și să desprindem câteva caracteristici ale vieții lui Isus și a iudeo-creștinismului din afara problemei creștine , cât mai științific cu putință și din punctul de vedere al devenirii istorice și al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu și a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credința fără cunoștință , fără cercetare , fără rațiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creștine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existența lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deși s-a încercat) a existenței fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu și a faptelor sale , a existenței celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii și a dezvoltării iudeo-creștinismului și a creștinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii și romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenței și a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creștinismului și parțial a creștinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viața , existența și prevestirea existenței lui Isus se desprind din interiorul iudaismului și ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adeverește direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice. Deși s-a încercat și discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astazi dăinuie poporul creștinilor , care-și trag numele de la dânsul”202 .
Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David și chiar la Avraam . Nașterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea orașului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior și Gaspar) , care călăuziți de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă și tămâie) . Evangheliile confirmă frica și cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea amenințat de opinia magilor și ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem și împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se știe evenimentelor din viața lui Isus i s-au găsit preziceri în scrierile profeților Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeți se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( nașterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroși autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioșua , iar frații lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda și Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei și în privința onomasticii.
Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret și al Bisericii creștine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învățătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea și renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relațiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile și faptele lui Isus. Și-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioșie în toate călătoriile Lui. Învățătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deși rivalizau între ele și se ajungea la grave acuze reciproce din dorința de a obține funcția de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influență importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupției de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învățăturii , faptelor și minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului și nu din interese financiare și materiale. Important este că Isus din Nazaret și-a prezis zilele trădării sale și a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar și pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui și punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiți să facă față și să reziste suferințelor pe care le presupunea fidelitatea față de Maestrul lor.
În privința procesului numeroși autori și-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăție a poporului evreu , a autorităților religioase ebraice sau a autorităților romane. Succesul acestor aprecieri este împărțit , dar putem desprinde cu siguranță că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzați sau implicați toți evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populației Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulțimii), avea o atitudine schimbătoare în privința lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puțin probabil că marea majoritate a populației ar fi fost dornică să-L urmeze și să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu așteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic și învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins și neputincios , reproșându-i-se ironic chiar neputința de a se salva pe sine însuși. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opțiune de moment și în același timp o radiografie a înclinației și așteptărilor mulțimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorința lor aceștia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numește Hristos ?”, norodul influențat și de opinia preoțimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăși soția lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soțul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia și în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numește un om drept203. Doar insistențele marii preoțimi și a norodului și tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deși mărturisea că îl găsește nevinovat.
În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învățătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele și opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităților romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând și același lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproșând evreilor îndepărtarea față de Acesta. Nu era un naționalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschiși spre universalism , dar și-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoțimi și a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicați în acte necurate sau de corupție erau atacați neiertător de către renumitul învățător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu și insensibilitatea și imoralitatea evreilor ca pe o orbire și depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmație nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoțimi și a Marelui Preot. Pretenția lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desființat vechile instituții iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care și așa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoțime. Afirmația sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susține în epocă. Privind total dinafara episodului înfățișării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire și ură pe care Marele Preot și înalta preoțime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităților ebraice era inevitabilă și doar obligativitatea unei judecăți civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activității lui Isus Hristos , erau hotărâți să elimine învățătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstignește-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovățindu-se în fața propriei conștiințe și a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuție specific romană aplicată hoților și necetățenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret și un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea și răspândirea gândirii creștine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creștin ca locul în care prin suferințele țintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală și a Universului din punctul de vedere creștin , răstignirea oferea tuturor oamenilor și neamurilor șansa unui nou început și a unei noi vieți prin mărturisirea Trinității și acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi și inevitabilă , provenind din exterior , simțise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendințe național-religioase care se manifestau libere și ieșite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenți și la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reținut că el a susținut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator și a obținut amplasarea unei formații de soldați romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineață când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mișcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât și ucenicilor. Punct central al credinței creștine , învierea și înălțarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuții până în zilele noastre. Frumusețea ideii în sine și a ideologiei creștine contrastează cu imposibilitatea unei explicații științifice complete într-un subiect atât de vehiculat și atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât și de celelalte religii sau alte medii mai puțin preocupate de religie și necreștine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul șir de coincidențe între profețiile marilor profeți și biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populației Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat și despre faptele și minunile lui Isus și ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creștin în sine rămânem preocupați de evoluția istorică a credinței creștine și a impactului pe care această credință a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învățătură. Din acest punct de vedere anticreștinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creștin, iar antiiudaismul manifestat de Isus și ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă și esență , ci asemănător atitudinii ostile a profeților care din interiorul societății iudaice criticau națiunea , conducătorii și principalele instituții evreiești , adresându-le amenințări și avertizări în cazul neîndreptării corupțiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învățături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe și nu vedea cu ochi buni și nu accepta dezvoltarea învățăturii creștine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creștini aleși din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret și a celor pe care aceștia au reușit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenția că primii credincioși creștini și simpatizanți sau sprijinitori ai noii credințe au fost din rândurile populației evreiești din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschiși spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credințe în special printre evrei și nefiind pregătiți să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiție. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creștinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioși ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creștinismul ne apare ca fiind una dintre consecințele crizei credinței iudaice și a societății evreiești influențate de evoluția intereselor politico-militare și economice ale Orientului Apropiat și Mijlociu. De la început putem presupune că idea creștină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec și în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credințele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăși aristocrația romană , dar nu putem extinde și în privința evoluției creștinismului aceași poziție. Relațiile cu Orientul a populației evreiești la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parților în privința Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deși necruțătoare și jignitoare , oferea o relație mai coerentă , mai lucidă și directă a evreilor cu autoritățile romane , iar parții cu care o parte a populației fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creștină din Ierusalim la începuturile sale , străduința ucenicilor de a propovădui noua credință și suferințele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităților religioase ebraice. Arestarea lor și înfățișarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenția asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credințe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componența Sinedriului se aflau și opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel își expune punctul de vedere. Capitolul al șaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziția celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învățător al legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puțin timp . Și le-a zis : <<Bărbați israeliți , luați seama bine la voi înșivă , ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conține erori în privința precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creștine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoționant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Și acum , eu vă spun : << Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți împotriva lui Dumnezeu >>”204 . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcție relația creștinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În același timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau și făceau diferență între creștinism și iudaism constatăm că ele nu erau compatibile și se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creștinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creștinii recunoșteau tradiția iudaică , dar percepeau ca depășite și nonvalide toate sacrificiile și tradițiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârșitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creștinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreștinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .
Apărut la Ierusalim , creștinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia și Africa. Jean Daniélou atrage atenția că creștinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât și în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene205. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creștină legată mai ales de eleniști , se poate acredita și o misiune arameeană. În privința bisericii din Galileea , inscripțiile iudeo-creștine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privința căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio mențiune206 . Este probabil deasemenea că creștinii evrei alungați din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creștină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat207.Găsim important de subliniat că odată convertiți la creștinism iudeii rămâneau supuși normelor proprii și fideli interdicției de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiți208.
Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parți, Ioan în Asia, Petru în Pont și Roma , Andrei în Sciția. Biserica iudeo-creștină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.209 , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiție arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creștine Didahia, Înălțarea lui Isaia, dezvăluie o tradiție paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante210. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăște dintr-o comunitate iudeo-creștină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaș al Bisericii creștine. La fel și Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalți apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan și Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creștine ale gnosticismului211. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relații bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică și iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susține că o parte a iudeo-creștinilor retrași revin în Palestina și Ierusalim. El amintește de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viță veche212, episcopi care ar fi fost circumciși. Puși în fața unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existența unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită și ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creștin , iar Iustin vorbește despre acești iudeo-creștini la mijlocul secolului II e.n.213. Ei au fost persecutați de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor și Evanghelia Evreilor menționate de Clement din Alexandria și Origen face plauzibilă existența a două feluri de creștini din Egipt: de iudei convertiți și egipteni convertiți. Misiunea creștină pare a nu fi străină nici de Etiopia și asta din primul secol al erei noastre.
Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creștin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creștinii din Osroene sărbătoreau Paștele ca și creștinii palestinieni214. De mediul creștin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma și Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are și ea aceași origine iudeo-creștină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates și mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toții nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)215, ceea ce credem înclină definitiv balanța în favoarea originii iudeo-creștine palestiniene a creștinismului Adiebenian. La sfârșitul secolului II e.n. Tațian este un mare reprezentant al creștinismului de Adiabene.
Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parților216 și putem discuta despre o extindere a misiunii creștine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creștin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică217, tradiția de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumusețea acestui tip de creștinism s-a perpetuat și în Evul Mediu printr-un număr redus de creștini de acest gen în comunitățile rurale și urbane din Orient.
Aceste diferențe care persistau în rândul creștinilor au fost puse în discuție încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiți. Iudeo-creștinismul de tip ierusalimian pălea prin comparație cu iudeo-creștinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioși. Pavel amintește în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creștini au acceptat de la început ca păgânii convertiți să nu fie obligați la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creștini îi considerau complet egali pe noii convertiți dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creștini. Nota de superioritate a evreilor creștini este adoptată inclusiv de apostolii tradiționaliști(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabilește că creștinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abțină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate și de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creștin , lucru susținut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creștinilor dintre neamuri în continuă creștere va consacra acest tip de creștinism și va diminua rolul istoric al iudeo-creștinismului palestinian și regresul numeric al acestor creștini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus și indicației Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creștini de rigorile tradiției iudaice.
Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde și problemele existente în interior și pericolele care amenințau Biserica. Nu de puține ori sunt subliniate greutățile și suferințele de care au avut parte. Populația și autoritățile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină și chiar apostolul nominalizează suficienți oameni din rândul populației din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanții săi supraveghea evoluția acestei credințe și acționau în sensul izolării și persecutării creștinilor și chiar a uciderii fruntașilor săi. Martiriul lui Pavel și Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunitățile creștine au supraviețuit și au păstrat învățăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creștinismul de tip elenistic.
Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlnește în Corint pe Aquila și Priscila, tocmai alungați de la Roma în urma unui edict imperial menționat de Suetoniu și datat în anul 49 e.n..
Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândește buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină și asupra Bithiniei , Capadociei și Galatiei.
Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar știm că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se știu despre Ioan decât puține lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domițian la care face Ioan însuși referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învățătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.
Pentru creștinismul nord și sud dunărean notabilă este informația transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciției pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmația nu ni se pare imposibilă putând susține ca plauzibilă și deloc exagerată încercarea evanghelizării sud și nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credințe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existența timpurie și în aceste regiuni a unei orgănizări bisericești chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieții bisericești creștine ilustrată și prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.
Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului și a poporului evreu credința creștină și deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început și care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparținând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puțin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autoritățile romane creștinismul cel puțin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înțelegeau și o doreau soluționată.
CAPITOLUL VIII: DIASPORA EVREIASCĂ
Cuvântul de diaspora este termenul grecesc al răspândirii unui popor în rândul celorlalte popoare ale Europei , Asiei sau Africii . El are înțelesul de “ dispersare” , având echivalentul în limba ebraică de Galut sau Golah( exil sau grup exilat)218.
„ Prin căderea Regatului Israel în 721 î.e.n. , începe diaspora evreiască – adică risipirea și contopirea israeliților cu celelalte popoare .După dispariția Regatului Iehuda și renașterea lui ulterioară sub forma de provincie persană , apare o diasporă într-un nou sens al cuvântului , în sensul de o Iudee extinsă.Cea mai influentă parte a acestei diaspore o alcătuia colonia evreiască din Babilon. Centrul cultural care a luat naștere aici în timpul exilului s-a dezvoltat neîntrerupt , chiar și după restaurarea Iudeei”219. Diaspora evreiască din Mesopotamia a rămas de-a lungul secolelor una prosperă și deosebit de importantă , strălucind prin reprezentanții ei ( comercianți, învățați , preoți , apropiați ai regelui ) și realizările acestora în plan spiritual, economic, arhitectural.
Echivalența dintre cuvântul diaspora și evreiescul “galut” nu va căpăta un sens adevărat decât în perioada elenistică când evreul va avea sentimentul că poate alege unde vrea să traiască mai prosper , deși nici acum statutul lor nu era unul sigur , unele comunități evreiești constituindu-se inclusiv în perioada romană din sclavi concentrați în diferitele orașe ale Imperiului Roman.
Insistând încă puțin asupra formării diasporei evreiești trebuie menționat că încă înaintea distrugerii Primului Templu existau așezări comerciale evreiești înafara Israelului , celebră fiind colonia cu caracter militar și comercial evreiască din Egiptul de Sus atestată în secolul VI î.e.n. numită de greci Elephantine ( Orașul Elefanților ). Tradiția diasporei evreiești din Egipt s-a păstrat încă din acest secol până în perioada romană. Încă din acest secol VI î.e.n. exista în Egipt un mic Templu închinat lui Dumnezeu220.O altă direcție de care trebuie să ținem cont în începuturile formării diasporei evreiești este cea a Asiei Mici și a insulelor Ionice , aflând de la profetul Ioel că fenicienii au vândut evrei ionienilor. Existau deci colonii evreiești în secolul VI î.e.n. în provinciile asiatice ale Imperiului Persan221.
Josy Eisenberg afirmă că „ începând cu Alexandru cel Mare , importanța diasporei a sporit neîncetat : curând ,copilul apare mai viguros decât tatăl. Între cucerirea lui Alexandru și convertirea împăratului Constantin , adică o perioadă de peste șase secole , comunitățile evreiești cunosc o expansiune considerabilă , făcând dovada unei mari vitalități și manifestând o putere reală de atracție asupra neevreilor”.
" În țările <<împrăștierii>> , în afara Iudeii , centrele principale fiind la Babilon și în Egipt , comunitățile evreiești,care au rămas în relații strânse cu cea de la Ierusalim , au creat o unitate spirituală fondată pe Tora și pe un corp comun de tradiții , idealuri , speranțe și aspirații. Unul dintre factorii acestei unități spirituale a fost influența lui Ezra și Neemia la curtea persană , influență care le-a permis să impună tuturor comunităților imperiului persan un model uniform de credință și de practică evreiască. Această influență este ilustrată prin ordonanța descoperită la Elephantine , promulgată de Darius , în 419 î.e.n. , garnizoanei evreiești locale de a respecta Paștele conform exigențelor religiei acesteia. Această unitate a rămas întreagă chiar și după ruperea unității lumii politice din care făceau parte și evreii , odată cu distrugerea Imperiului lui Alexandru cel Mare , către 300 î.e.n.”222.
Apropiindu-ne de perioada care ne interesează cel mai mult în aceste rânduri putem aprecia că diaspora estică a avut o contribuție importantă și în unele momente hotărâtoare între secolele I î.e.n.- VI e.n.. Cu importante contribuții și în secolele anterioare în această perioadă comunitățile evreiești din afara lumii romane ating maxima maturitate și își aduc un aport substanțial în dezvoltarea culturală și economică a Orientului Mijlociu. Este evident interesul romanilor și parților de a câștiga pe evrei de partea lor sau de a lua în stăpânire Israelul. Relațiile Ierusalimului cu diaspora evreiască de sub stăpânirea partă a fost neîntreruptă și protecția acordată de parți evreilor a fost nu de puține ori mai mult decât onorantă.Tocmai această atitudine favorabilă evreilor a câștigat numeroși partizani evrei de partea regatului rival Romei. Nu de puține ori de-a lungul acestor secole evreii au fost puși în fața unei alegeri deosebit de dificile : lumea romană asemănătoare elenismului le propunea o viață spirituală politeistă cu impotante înclinații spre viața laică lipsită de griji , în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc și le promitea o protecție amenințătoare. Comunitățile evreiești care formau diaspora estică având în frunte Babilonul au prosperat într-un mod deosebit și avea în secolul II e.n. o tradiție și un renume deosebite. Excelând în plan profesional în toate domeniile vieții sociale evreii diasporei estice au devenit de neignorat și uneori de neînlocuit în această parte de lume în care trăiau. Deși au existat și persecutați surprinde modul în care acești evrei au fost promovați de-a lungul mai multor secole de regii parți în funcțiile cele mai importante ale Regatului. Important de menționat este faptul că diaspora babiloniană recunoștea întâietatea și chiar supremația Ierusalimului în plan spiritual și acordau cinstea cuvenită Templului prin pelerinaje, donații și importanta contribuție anuală. Putem lesne bănui că în cele două războaie împotriva Romei , evreii alături de credința lor oarbă în victoria care credeau ei că le-o promisese Dumnezeu , aveau semnale de încurajare din partea diasporei babiloniene și chiar ajutoare substanțiale. La începutul erei creștine diaspora evreiască mondială devenise mai importantă decât Țara mamă sub toate aspectele posibile.
În privința numărului evreilor aprecierile moderne situează populația evreiască între 7și 10 % din populația Imperiului Roman.Cifra care poate fi avansată pentru evreii din Imperiul Roman este deci între 6 și 7 milioane de oameni, din care aproximativ 4 milioane o reprezenta dispora ( 1 milion evreii din Egipt, 1 milion evreii din Siria) . În exteriorul Imperiului Roman în principal în Babilonia locuiau peste un milion de evrei223. După anul 135 e.n. comunitățile evreiești din patria-mamă și-au subțiat simțitor densitatea și numărul locuitorilor. Și până atunci , dar de atunci mai accentuat rolul jucat de evreii din diaspora a fost mai evident și sub aspectul numeric.
Dezastrul din anul 135 e.n. a dat o lovitură grea iudaismului din Țara Sfântă . După 135 e.n. iudaismul palestinian a făcut pași importanți înapoi, repliindu-se și reducându-și considerabil forța propovăduirii. A lăsat loc liber însă diasporei babiloniene care spre fericirea destinului evreiesc exista și era în plină glorie. Dintre evreii care nu au fost vânduți ca sclavi sau deportați de Hadrian au fugit în special în Babilon , între ei găsindu-se și numeroși învățați. Atitudinea conciliantă a lui Antoninus Pius le-a îmbunătățit situația , iar fiul și succesorul lui Simeon ben Gamaliel , Iuda Ha Nasi ( Prințul ) ( 125-217) a reușit să mențină relații deosebite cu Marcus Aurelius . Beneficiind de sprijinul imperial sub patriarhatul lui Iuda , evreii din Palestina prosperă din nou, iar Iuda Ha-Nasi simțind momentul favorabil și presimțind posibila răsturnare de situație a sprijinit și impulsionat crearea unui instrument care să ofere o mai largă legitimitate demersului lor academic. Atunci a fost elaborată Mișna care era împărțită în șase ordine , iar ordinele în tratate. Trecerea în neființă a lui Iuda Ha-Nasi în anul 217 e.n. a avut ca și consecință imediată înrăutățirea relațiilor evreilor cu autoritățile romane.
„Datorită asocierii unor factori nefericiți ( persecuții , fiscalitate mare, dificultăți economice, recolte proaste, epidemii ) , viața a devenit tot mai dificilă pentru evreii din Palestina , unele școli au trebuit să se închidă și treptat , Palestina a abandonat Babilonului rolul de centru cultural al poporului evreu.A sosit acolo , în anul 219, Aba Arika ( 175-247) , care fusese discipolul lui Iuda , și a întemeiat faimoasa școală de la Sura”224 .
„ În Babilon au luat ființă și au funcționat școli celebre –ieșivot( academii)- în Sura , Pumbedita și Nahardeea. Academiile pline de elevi veniți din toate colțurile țării. Se studia mult, cu pasiune”225. La scurt timp după înființarea Școlii de la Sura a luat ființă o școală la Nehardeea care-l avea în frunte pe Mar Samuel ( 180-257), fost discipol al lui Iuda Ha-Nasi , autorul expresiei-“ Legea statului e lege” care a constituit un punct de plecare sănătos pentru legea civilă evreiască226.
„ Puțin mai târziu , ca urmare a unor jafuri săvârșite la Nehardeea , de către Odenat ( soțul Zenobiei) , în 258, s-a fondat a treia școală de către Iuda ben Ezekiel ( decedat la 299) în orașul vecin , Pumbedita.Aceste trei școli au cooperat între ele precum și cu școlile din Palestina , care aveau mai mult o existență efemeră , pentru a menține și dezvolta tradițiile învățământului evreiesc”227.
În redactarea Mișnei Rabi Iuda Ha-Nasi a avut și câțiva rivali ca Bat Kapara și Rabi Hiya care păstrau doctrinele eliminate .
„ Mar Samuel poseda cunoștințe bogate și în domeniul astronomiei , matematicii, medicinei și filosofiei. El a susținut cu curaj că evreii nu trebuie să aștepte vremuri mesianice ( idealul majorității evreilor din acea vreme ), pentru dobândirea independenței politice , ci trebuie să depună un efort propriu pentru renașterea statului evreu. El a fost unul dintre redactorii principali ai Talmudului Babilonian”228. Ansamblului format din Mișna (legile) și Ghemara( comentariul legilor și Aggada) i s-a dat numele de Talmud229.
„Produse de cele două centre intelectuale diferite,Palestina și Babilon, Talmudurile se deosebesc în privința subiectelor tratate,metodei,prezentării și limbii”230.Ca dimensiune Talmudul Babilonian este de trei ori mai întins decât Talmudul din Ierusalim. Talmudul din Ierusalim își are originea prin activitatea lui Rabi Iohanan ben Napaha ( m.279) care a fondat și Academia de la Tiberiada. Ibidem
„Scris în aramaica orientală, Talmudul din Babilon expune discuțiile purtate în școlile din Babilon privitoare la Mișna lui Rabi Iuda. Acolo evreii se bucurau de o largă autonomie . În fruntea lor se afla Exilarhul ( șeful exilaților) , căruia împăratul Persiei în dăduse puteri mari și se bucura de un statut semi-regal”231 .În timpul dinastiei Arsacizilor până în anul 226 e.n. evreii din Babilonia s-au bucurat de o adevărată epoca de aur232. Dinastia Sasanizilor de origine persană și adepți ai acestei religii zoroastriste i-a pus pe evreii babilonieni în fața clipelor grele ale persecuțiilor233 .
Deosebit de fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai ( 283-338) și a rivalului său halahic, Raba ( 299-352). Acesta din urmă a fost un adevărat model al genului babilonian234 .
„ Multitudinea de tradiții și de doctrine, transmise oral și acumulate în decursul secolelor a căpătat asemenea proporții încât sosise momentul redactării acestei vaste sume de cunoștințe și norme, ceea ce a implicat o selecție, o grupare și o clasificare a ansamblului , în acord cu diversele tratate ale Mișnei.
Redactarea a fost intreprinsă de Rabi Ași ( decedat 427) , care a fost vreme de cincizeci și doi de ani șeful academiei din Sura , pe care a condus-o cu o deosebită competență și eleganță . Rezultatul muncii sale , care a durat treizeci de ani , reprezintă esențialul Tamudului. Opera lui Ași a fost continuată de succesorii săi,mai ales de Rabina II ( decedat la 500) , care a redactat textele acumulate după moartea lui Ași.Rabina a fost ultimul dintre amoraimi , cel din urmă care să fi precedat Tora pe baza transmisiei orale: iar odată cu opera sa putem considera că elaborarea Talmudului s-a încheiat”235 .
În timpul dinastiei parților exilarhul era o oficialitate de rang înalt a statului , iar odată cu venirea dinastiei sasanide în primele decenii ale secolului III e.n. puterea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor236 . La începutul dinastiei sasanide evreii s-au văzut persecutați , urmând ca următoarele două secole să fie relativ liniștite din acest punct de vedere , dar ei fiind priviți în tot acest timp cu suspiciuneși având o amenințare serioasă din partea dinastiei sasanide , chiar dacă existau colaborări din cele mai fericite cu cele mai înalte oficialități ale Regatului Persan.
Definitivarea redactării Talmudului a coincis cu noi persecuții asupra evreilor la fel ca și în cazul evreilor din patria-mamă în momentul redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim. Relațiile dintre evreii din “ metropolă” și evreii babilonieni care de secole au existat în plan economic,spiritual și politic au fost segmentate , continuând doar prin Talmud care constituia principalul pol de coeziune între evrei237.
Din a doua jumătate a secolului V e.n. temerile evreilor babilonieni au început să se adeverească. Regii persani au practicat convertirea forțată și au scos iudaismul în afara legii238. „ Iezdedgerd III ( 438-457) , împins de magi fanatici adoratori ai focului , a decretat persecutarea tuturor celorlalte religii. Persecuțiile au fost intense sub Firuz ( 459-486) , fiul lui Ierdegerd. Academiile din Sura și Pumbedita au fost închise. În anul 501, apariția lui Mazdak, fondatorul “zendicismului” , care propovăduia comunitatea bunurilor și a femeilor , a dus la ultima limită intoleranța. Executarea lui Mazdak în 528 a îmbunătățit situația , evreii au respirat mai liber , iar școlile și-au reluat activitatea . O nouă generație de doctori s-a afirmat , așa-numiții saboraim ( de la o rădăcină ebraică însemnând “ a reflecta” ). … Dar vârsta de aur a evreimii babiloniene aparținea deja trecutului , și doar abia după două secole, sub califat, academiile babiloniene și-au regăsit puțin din strălucirea de altădată”239.
Firuz este poreclit în tradiția iudaică cel Rău pentru că l-a martirizat pe exilarhul Huna Mari240. Decesul lui Firuz a provocat o perioadă de anarhie de care a profitat exilarhul evreu Mar Zutra II (496-520) care cu câteva sute de războinici a întemeiat un stat independent cu capitala la Mahoza. Acest stat nu a ființat decât 7 ani , exarhul fiind ucis241.
Josy Eisenberg subliniază că aceste evenimente tragice nu au fost în măsură să distrugă credința iudaică din Babilonia și Persia . „ Diaspora evreiască a rămas cea mai puternică concentrare evreiască” și „ a devenit metropola necontestată a tuturor evreilor din lume”242, după dispariția patriarhatului de Palestina.
Elie Wiesel în lucrarea sa “ Celebrare talmudică” consideră că Talmudul ( două milioane și jumătate de cuvinte) „ capodoperă inegalabilă a memoriei evreiești se referă la toate aspectele activităților omenești : literatura și jurisprudența, medicina și geometria , geografia și astronomia , parabolele și aforismele , problemele individului legate de societate, comportamentul față de străini, întrebările față de sensul vieții , interpretarea Legii și analiza psihologică, conflictele culturale și religioase. << Întoarece paginile, spune un înțelept, caută bine, pentru că totul se află acolo>>”243. Tot el continuă spunând că „ Rav Ași și Ravina au terminat redactarea Talmudului , dar nu l-au pecetluit , permițându-ne astfel să le continuăm opera lor de-a lungul secolelor”244.
Cu siguranță aportul diasporei evreiești la bogăția culturală , spirituală și intelectuală a umanității însăși este impresionantă până în zilele noastre. Tradiția acestei diaspore care este multimilenară nu poate decât să ne ilustreze încă o dată în plus dimensiunea subiectului atins. Protejați de regatele în care au trăit , în marea majoritate a acestei perioade , evreii din această diasporă estică ( babiloniană ) au prosperat într-un mod deosebit din punct de vedere economic și cultural și mai ales în perioada care ne interesează în aceste rânduri cel mai mult ( sec. I î.e.n.-VI e.n.). Dintre ei existau numeroși favoriți ai casei regale însăși , sfătuitori de frunte , iar reprezentanții acestor exilați erau consultați în luarea tuturor deciziilor . În tot acest timp evreii babilonieni s-au afirmat în toate domeniile vieții sociale bucurându-se pe o perioadă deosebit de întinsă de o libertate incredibilă în practicarea propriilor obiceiuri , propriei religii sau afirmării individuale sau de grup. . Acest statut al lor de popor favorizat și cult, dinamic, intreprinzător în timpul dinastiei arsacide și sasanide ( excluzând bineînțeles ultima sută de ani a dinastiei sasanide-450-550 e.n. ) ne îndreptățește să credem că influența pe care a avut-o diaspora evreiască babiloniană este majoră pentru istoria întregii Asii de-a lungul acestor secole din punct de vedere economic, religios, politic și cultural-științific . Evreii din patria-mamă percepeau existența acestora ca pe un sprijin adevărat și nu de puține ori au înțeles într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene. Sub aspect teologic evreii babilonieni au recunoscut întotdeauna supremația Ierusalimului și îi putem considera ca adevărați conservatori ai credințelor strămoșești ebraice. Deși aveau un statut special și o prosperitate sporită în toată această perioadă , evreii trăiau într-un sistem care nu le asigura o siguranță certă . Amenințarea principală era posibila, chiar iminenta declanșare a persecuțiilor (fapt care a și avut loc ) .Demnă de subliniat este vitalitatea acestei diaspore evreiești babiloniene în toate aceste secole și contribuțiile ei enorme la dezvoltarea științelor , literaturii în principal cu orientare religioasă și a arhitecturii din Orientul Mijlociu și Apropiat. E
O altă componentă importantă a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora evreiască nord-africană.Realizând o hartă a diasporei renumitul istoric J. Juster presăra pentru Africa 42 de ațezări în Egipt (printre care Alexandria, Cairo , Assuan) , 4 localități în Cirenaica , cinci localități în Numidia , șase localități în Mauritania și încă câteva pentru Etiopia , Libia și Africa romană ( Tripoli, Utica). După cum am amintit deja în paginile anterioare diaspora evreiască din Egipt și-a avut începuturile încă din secolul VI î.e.n. . „ La începuturi diaspora , evreiască din Egipt , alcătuită mai cu seamă din mici colonii militare , nu se poate defel compara cu densa populație iudaică din Babilonia. De altfel , aportul ei cultural nu pare să fi fost considerabil înaintea epocii elenistice”245.
„ Impresia pe care a produs-o Alexandru asupra evreilor a fost mai profundă decât oricare dintre acelea pe care le-ar fi făcut-o un alt rege neevreu din istorie. Alexandru s-a dovedit a fi atât de generos cu ei , încât le-a lăsat întreaga libertate de exercitare a cultului , ceea ce echivala cu autonomia spiritual-religioasă.El a fost printre primii suverani care a înțeles că toleranța față de popoarele supuse este cea mai înțeleaptă politică . În semn de omagiu pentru această politică de largă toleranță , promovată de Alexandru față de evrei , s-a introdus în onomastica iudaică prenumele de Alexandru. Soldații evrei au intrat în rândurile armatelor macedo-grecești ale lui Alexandru cel Mare”246.
Constituirea de noi state după trecerea în neființă a lui Alexandru cel Mare a favorizat o importantă imigrație evreiască din Palestina în Egipt în timpul lui Alexandru I Soter247 care stăpânea și asupra Palestinei . Acesta a luat măsuri importante privind evreii : le permitea să se stabilească la Alexandria , iar evreii la rândul lor au început să-și însușească limba greacă248.
Ptolemeu al II-lea ( 283-246 î.e.n. ) a eliberat zeci de mii de sclavi evrei , fiind favorabil evreilor și a solicitat Marelui Preot Eleazar din Ierusalim să-I trimită cărturari evrei la Alexandria care vor traduce Biblia din ebraică în greacă. „ Versiunea Bibliei în limba greacă a căpătat denumirea de Septuaginta. Traducerea Bibliei în limba greacă constituie o primă solie a iudaismului , transmițând lumii întregi valorile spirituale ale evreilor”249.
Între 301-198 î.e.n. Palestina rămâne în mâinile Ptolemeilor. Schimburile comerciale au fost impresionante și mulți evrei s-au înrolat în armata ptolemaică sau au emigrat în Egipt250.
În anul 198 î.e.n. Palestina este cucerită de Antioh III al Siriei și între exilații către Egipt existau familii aristocratice importante din Iudeea , ca Onias IV, fiul Marelui Preot Onias III251 .
Istoria Egiptului a lui Manethon apare în timpul domniei lui Ptolemeu al doilea și are un caracter violent evreiesc252 demonstrând prezența numeroasă a evreilor în Egipt.
Sub Ptolemeu IV ( 221-204 î.e.n.) evreii constituiau o comunitate prosperă, Onias punea bazele templului din Leontopolis cu sprijinul regelui253 .
„Influența unora dintre evrei în statul egiptean este de mare folos pentru Iudeea . Căci solidaritatea dintre evreii din Egipt și coreligionarii lor din Palestina este cu totul remarcabilă”254.
În secolul I î.e.n. până în timpul ocupației romane evreii ocupau poziții de frunte în regatul ptolemaic în special în armată255. Sentimentele frățești ale evreilor din Egipt erau atât de sincere și puternice față de evreii din patria-mamă încât vor încălca devotamentul orb de până atunci față de Ptolemei și vor sprijini pe romani la solicitarea Marelui Preot de la Ierusalim. Actul considerat de greci și egipteni de înaltă trădare „ va contribui la dezvoltarea sentimentelor antievreiești și la provocarea de manifestări violente în tot cursul perioadei romane”256.
Istoricul Strabon spunea : „ N-ai putea găsi ușor un loc pe pământul locuit care să nu fi adăpostit acest popor și pe care să nu fie stăpân” , venind să ne convingă asupra numărului și forței economice pe care o reprezentau comunitățile evreiești. Existau mai mulți evrei în Alexandria decât în Ierusalim257, iar în timpul lui Philon din Alexandria populația evreiască locuia două din cele cinci cartiere ale orașului.
Cele mai moderne estimări apreciază că numărul evreilor din Egipt se situa la aproximativ un milion de oameni la începutul secolului I e.n. . Evreii alexandrini se deosebeau prin bogăția lor contrastând cu starea materială și financiară a diasporei evreiești orientale sau sud-europene care cel puțin în secolul I-II era majoritar săracă sau înrobită. Marcel Simon spunea : „ La Alexandria , există armatori, bancheri și mari bogătași evrei “ . Alexandria era o adevărată metropolă a elenismului , iar Philon Iudeul ( de Alexandria ) era unul dintre acei evrei elenistici care dorea să pună de acord religia și filosofia , revelația și rațiunea258 . „ Poruncile biblice sunt destinate să insufle omului principalele virtuți pe care le predică stoicismul : cumpătare , curaj, evlavie, dreptate. Ele au și misiunea să explice societății legile cosmice care guvernează universul . În felul acesta , ritualurile cele mai specifice ale iudaismului sunt inserate într-o concepție cosmică sau morală; regulile de igienă sunt întemeiate pe respectarea calităților proprii ale elementelor naturale; Șabatul desființează clivajele sociale; regulile alimentare și abstinența conduc la cumpătare și frugalitate . Filon folosea adeseori metoda alegorică pentru a explica Biblia”259.
Philon din Alexandria are doar două opere istorice ( Contra lui Flaccus și Ambasada lui Gaius ) care relatează evenimentele trăite de filosof și comunitatea evreiască alexandrină în timpul persecuțiilor de la Alexandria din timpul prefectului Flaccus și a domniei lui Gaius Caligula . Flavius Iosephus mai ales în Contra lui Apion face dovada cunoașterii comunității evreiești alexandrine. Foarte importantă este “ Scrisoarea împăratului Claudiu către alexandrini “ ( document papirologic) din care aflăm care era statutul juridic al evreilor în prima jumătate a secolului I e.n. .
Solidaritatea dintre evreii alexandrini și cei din patria-mamă a fost vie timp de secole. La sfârșitul secolului II î.e.n. și începutul secolului I î.e.n. în timpul domniei lui Alexandru Ionai ( 103-76 î.e.n. ) ,Cleopatra este sfătuită de Ananias să nu treacă cu armatele prin teritoriul lui Alexandru ca să nu-și facă dușmani toți evreii260 . În 55 î.e.n. când soldații evrei din Egipt ascultă ordinele lui Antipater pentru a-l lăsa pe Gabinius să intre cu armatele în țară261 sau în 48 î.e.n. militarii evrei de la Peluz și Memphis ascultă de Marele Preot de la Ierusalim , Hyrcanos II , ajutând pe Iulius Caesar și aducând dezastru pentru egipteni și grecii din Alexandria262 .
De la începutul locuirii lor în Alexandria evreii locuiau compact în cartierul numit “ Delta “ , iar în timpul lui Philon locuiau compact în două cartiere și un număr important erau risipiți în alte cartiere263.
Esther Starobinski – Șafran observa foarte bine în “ Incursiuni în iudaismul antic” că “ comunitatea este o instituție semipolitică , având legi proprii , cutume proprii , organizare proprie , funcționarii săi. Dar autonomia ei se limitează la domeniile religios și social. Ea nu se bucură de o deplină autonomie politică , lucru care n-ar fi comparabil cu exercitarea puterii centrale”264.Statutul lor din timpul Ptolemeilor a fost confirmat și de către romani.
Dacă sentimentele evreilor alexandrini erau frățești față de evreii palestinieni , din punct de vedere cultural ei se distanțau de aceștia și clasa cultă evreiască din Alexandria nu mai avea aceleași sentimente față de Ierusalim. Sentimentul însă a fost reciproc , iar evreii din patria-mamă și chiar cei babilonieni aveau unele rețineri și condamnau modul în care evreii alexandrini cochetau cu modul de viață elenistic.
Esther Starobinki-Șafran subliniază, ca definitorie pentru existența diasporei evreiești , sinagoga în jurul căreia întrega comunitate se organiza , aceasta având funcții multiple: loc de adunare , de rugăciune, de studiere a Torei265.În Egipt sinagoga avea numele de proseuche sau eucheion( loc de rugăciune)266.
Dacă dăm crezare lui Philon din Alexandria etnarhul a fost înlocuit în funcțiile sale de gerousia în timpul lui Augustus267. Profesiile erau variate , iar la Alexandria erau evrei deosebiți de bogați și influenți dintre care făcea parte și familia lui Philo din Alexandria268. După cum spune Josy Eisenberg gândirea lui Philon bogată , fecundă nu a influențat iudaismul , dar creștinismul a fost puternic marcat de gândirea lui prin intermediul lui Origen și a Școlii alexandrine și se acceptă că ar exista urme sensibile ale gândirii sale în Evanghelia după Ioan269. Pentru Philon Alexandrinul ( sinteză a sentimentului evreiesc alexandrin) Ierusalimul era metropola , patria-mamă , patria spirituală270.
În întreaga perioadă romană ocupațiile artizanale și agricole ale evreilor alexandrini s-au menținut , dar încă din timpul lui Augustus atribuțiile lor în domeniul militar și civil s-au restrâns considerabil271, acestea fiind preluate de armata romană și de greci cu unele excepții notabile.
Philon Alexandrinul stabilea cinci categorii sociale pentru evreii alexandrini din timpul primilor împărați romani272 . Prima ar fi cea a bancherilor ( poristai ) , a doua și a treia cea a transportatorilor și a neguțătorilor ( naucleroi și emporoi ) , acestea trei alcătuind clasa superioară și mijlocie a evreilor alexandrini273 . A patra clasă era cea a artizanilor ( technitai ) care făceau parte din clasa medie și submedie, iar ultimii erau țăranii evrei din jurul Alexandriei ( georgoi ) , cei mai nevoiași274.
„ Trecerea de la ebraică la limba greacă pentru studierea textului sacru marchează un moment hotărâtor în istoria comunității evreiești din Alexandria”275. Evoluția spre elenism este surprinsă și în inscripțiile sinagogale sau în antroponimele utilizate276 .
Relațiile dintre evrei și greci au devenit imposibile odată cu sprijinul acordat de soldații evrei la instalarea puterii romane în Egipt. Animozitățile existaseră chiar de la începutul conviețuirii , dar în timpul primilor împărați lipsa de simpatie a grecilor față de iudei nu dă naștere unor manifestări deosebite . În anul 19 e.n. Germanicus în vizită la Alexandria dorind să beneficieze de sprijinul grecilor refuză evreilor dreptul de a participa la distribuția grâului277, dar în timpul domniei lui Gaius Caligula relațiile greco-evreiști se agravează progresiv. Grecii pretind ridicarea unor statui imperiale în sinagogile evreilor , mizând pe atitudinea favorabilă a lui Caligula și pe cultul imperial pe care acesta îl instituise și îl pretindea. Poziția pe care o adoptă prefectul Egiptului , A. Avidius Flaccus , încurajează pe greci și dezonorează pe evrei ( erau numiți străini ). Reacția evreilor este imediată în dorința de a se împotrivi pângăririi sinagogilor , dar grecii încep jefuirea caselor și prăvăliilor evreiești, totul degenerând într-un adevărat pogrom278. La 31 august 38 e.n. când împăratul sărbătorea ziua de naștere , pogromul instituit evreilor era la cotele cele mai ridicate279. Doar arestarea prefectului Flaccus aduce îmbunătățirea situației evreilor. Din dorința de a obține recunoașterea libertății credinței lor o delegație evreiască formată din cinci persoane în frunte cu Philon pleca la Roma în toamna anului 39 e.n. . După prima audiență ( mai 40 e.n. ) Caius Caligula nu se lasă înduplecat și după ce în Iudeea sunt semnalate acte de nemulțumire , Caius Caligula dorește cu orice preț să dedice Templul din Ierusalim cultului imperial280. Evreii din lumea întreagă erau alarmați și doar asasinarea lui Caius Caligula oprește ducerea la îndeplinire a ordinului. După Caligula , noul împărat , Claudius, s-a arătat favorabil evreilor , iar Agrippa , apropiat al acestuia intervine în sprijinul conaționalilor săi. Ca și Augustus , Claudius confirma statutul evreilor de dinaintea anului 38 e.n.281 .
Evreii și grecii se mai înfățișează o dată lui Claudius cu plângere și împăratul redactează faimoasa “ Scrisoare către alexandrini “ prin care evreii aveau libertatea practicării cultului , dar se punea stavilă oricărei extensii a drepturilor evreilor282.
În anul 66 e.n. au loc incidente noi între evreii alexandrini și greci. Prefectul roman de atunci , Tib. Iulius Alexander, un evreu filoroman rigorist trece la uciderea evreilor răsculați , Flavius Iosephus exagerând bineînțeles dă un număr de 50000 de morți283 .
După primul război iudaic o parte a sicarilor și-au aflat refugiul la Alexandria de unde fie sunt arestați, fie vor avea un sfârșit crud. Între 75 și 115 e.n. există puține informații privind raporturile evreilor cu grecii și romanii. Cu siguranță ele nu au fost din cele mai bune . Între anii 115-117 e.n. are loc marea revoltă a evreilor din Egipt , Cyrene și Cipru în plină glorie a împăratului Traian. Marcius Turbo îi învinge pe evrei după numeroase și dificile confruntări. Revolta dintre anii 115-117diminuează forțele evreiești din diaspora nord-africană deoarece în cel de-al doilea război iudaic (132-135) evreii alexandrini nu mai reacționează pentru a se solidariza cu evreii din patria-mamă284 . Comunitatea evreiască din Alexandria se va relansa în plan economic abia în secolul III e.n.285 . În secolul IV e.n. ei sunt în relații încordate cu patriarhul Athanaios , iar în 412 , Chiril le adresează amenințări evreilor , ajungându-se la conflicte între evrei și creștini la Alexandria286 . „ Sinagogile sunt prefăcute în biserici . Evreii sunt alungați în masă . Populația este autorizată să jefuiască după bunul plac. Aici se încheie istoria comunității antice a evreilor din Alexandria”287 .
„ O ramură a coloniei evreiești din Egipt , în continuă extindere , era centrul evreiesc din Cirenaica , partea de răsărit a Libiei , cu cele două comunități principale din orașele Cirene și Berenice . În secolul I e.n. , evreii aveau acolo archonții și judecătorii lor proprii și alcătuiau , precum relatează Strabo, o pătură distinctă a populației , alături de burghezi , agricultori și străini. Locuitorii evrei din Cirenaica , favorizați de romani , erau dușmaniți de populația greacă , așa încât împăratul August a fost nevoit să le confirme , printr-un edict special , autonomia și , mai ales, dreptul lor de a aduna contribuții pentru Templul din Ierusalim”288 .
Comunitatea evreiască din Cipru a fost distrusă complet după cum mărturisește Dio Cassius în a sa Istorie romană.
A treia ramură importantă a diasporei evreiești a fost cea din Asia Mică. Existau mai multe zeci de localități în Ionia , Misia , Lidia , Frigia, Cilicia, Cappadocia, Bitinia dintre care cele mai importante localități cu locuitori evrei au fost Antiohia și Damasc289 . Estimările recente afirmă că în partea orientală a Imperiului proporția evreilor ajungea până la 20 % din întreaga populație și că evreii din această parte a imperiului atingeau sau chiar depășeau un milion de membri290 . Pentru evreii din Asia Mică însă , administrația și armata romană a fost mai puternică și mai eficientă , iar în relațiile lor cu celelalte populații ei s-au găsit pe picior de inferioritate. Sirienii , mari comercianți ai timpului cel puțin în secolele I î.e.n. – I-II e.n. , îi percepeau ca străini și din această cauză au avut loc numeroase conflicte care le-au adus numeroase neajunsuri și vistime evreilor din Orientul Apropiat timp de mai multe secole. Plângerile lor nu au provocat ,în cazul în care erau ascultate, nici un neajuns sirienilor sau grecilor , iar în cel mai fericit caz obțineau recunoașterea unor drepturi devenite deja obișnuite , în schimb plăteau cu viața la fiecare răbufnire a sentimentelor antievreiești. La fel și grecii se străduiau din plin să-i învinovățească , și asta deoarece în Asia Mică elenismul avea rădăcini vechi și prinsese atât de bine încât mulți vedeau în evrei inamici declarați , chiar dacă existau și cazuri de străini preocupați de religia , obiceiurile și modul de viață evreiesc . Aici, spre deosebire de evreii alexandrini , deși existau evrei care deprinseseră de timpuriu arta negoțului , nu existau evrei deosebit de bogați cel puțin în secolul I-II e.n. , marea lor majoritate fiind din clasa mijlocie și nevoiașă , chiar dacă educată și cultă . Toate aceste neajunsuri au făcut ca diaspora evreiască din Asia Mică să se afle sub o amenințare permanentă , fiind o țintă preferată , dacă nu chiar unică și contribuția la dezvoltarea culturii și creației ebraice să fie minimă raportat la densitatea acestei populații. Marea relizare a iudaismului în Orient a fost convertirea regelui de Emessa , a regelui din Cilicia și a casei regale din Adiaben. Celebru este și cazul regelui Armeniei , Tigranes și a urmașilor nepoților acestuia care până la a patra generație au păstrat legături cu iudaismul , după distrugerea Templului291 .Între secolele IV-VII e.n. evreii din orașele Asiei Mici au fost nevoiți să se supună legislației statului Bizantin și a Bisericii creștine care încurajate nu de puține ori de poziția ostilă evreilor a majorității populației au adoptat din secolul V e.n. legi și hotărâri imperiale împotriva lor. Printre altele se interziceau căsătoriile mixte și accesul evreilor în funcții de stat.
A patra mare ramură a diasporei evreiești a reprezentat-o diaspora europeană. „ În Imperiul Roman , evreii ajunseseră deja devreme până la Toledo și Lyon, Köln și Bonn”292. Istoricul J. Juster amintea pentru Europa 43 de localități în Italia , Sicilia , Sardinia ( Roma, Milano, Genova, Bologna , Pompei, Siracuza, Messina etc.), în Spania 18 localități ( Toledo), în Franța 19 localități ( Narbonne, Marsilia, Arles, Avignon, Dijon, Poitiers, Orleans, Metz, Paris etc.), în Germania patru localități ( Köln și Bonn) și la fel de numeroase în întreaga Peninsulă Balcanică( Grecia, Macedonia, Tracia) și deasemenea în insulele Marii Mediterane( Cipru, Rhodos, Delos, Creta etc.)”.
În timpul împăratului Octavian Augustus „ colonia evreiască din Roma număra peste 8000 de suflete”293. Această colonie evreiască va avea în primele două secole ale erei creștine un cuvânt important în afirmarea națiunii evreiești în imperiu sporind și în număr la 60000 de oameni . Familii bogate și cu tradiție de evrei s-au stabilit la Roma , dar literatura latină prezintă mai degrabă starea de mizerie a evreilor luați ca sclavi și dintre care chiar dacă deveniseră liberi erau tot nevoiași ( cu o excepție notabilă- Iuvenal care prezintă în versurile sale atât evreii cerșetori sau vânzătorii ambulanți , cât și aristocrația evreiască , dovedindu-se și un bun cunoscător a obiceiurilor evreiești). Nu trebuie omis însă faptul că mulți dintre copiii aristocrației evreiești erau trimiși pentru studii la Roma și putem presupune că religia iudaică a fost cunoscută și recunoscută de statul roman inclusiv prin evreii din diaspora orașelor italiene ale imperiului.
„ În spațiul sud-est european se cunosc comunități iudaice și unele chiar samaritene încă din epoca elenistică ( sec. III-II î.e.n.)”294. În momentul triumfului creștinismului iudaismul avea o situație înfloritoare295 . Sfântul Apostol Pavel „în activitatea sa misionară , întâlnește în mai toate centrele din Peninsula Balcanică , unde a propovăduit cuvântul Evangheliei , comunități iudaice. Ele sunt pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thesalonic, Beroia, Atena și Corint. Către aceste comunități iudaice se îndrepta ,în primul rând , cuvântul Sfântului Pavel , de unele a fost bine primit , de altele însă nu , punându-i-se viața în primejdie”296.
Inscripțiile și textele literare mărturisesc despre comunități importante evreiești la Stobi( Macedonia) Oescus sau în insulele Egina , Kreta, Delos. Localități de dimensiuni mai mici locuite de evrei sau unde existau evrei într-un mod izolat sunt atestate la Salona , Senia , Doclea, Asenovgrad, Byzie, și Heraclea Perinthos în Tracia , Larissa și Pherae în Thesalia , Ahaia și Theba în Phitiotis și în Attica și Pelopones.Aceste atestări acoperă atât perioada romană imperială ( sec. I-III) , cât și cea romană târzie ( proto-bizantină sec. IV-VI)297.
„ Pe teritoriul României vor fi existat iudei mai ales în orașele comerciale de la Marea Neagră și de pe Dunăre , dar despre acestea nu avem știri precise … Două inscripții de la Tomis , una de la cumpăna secolelor III-IV, alta din secolele V-VI menționează în ele nume de origine iudaică – Samhatis și Soulifera, dar nu este sigur că au fost purtate de iudeisau greco-romani , de aici sau din altă parte , deoarece aceste nume se răspândiseră în lumea elenistico-romană”298.
La Constantinopol în epoca proto-bizantină nu erau foarte numeroși299 . În timpul episcopatului lui Attikus ( 406-425) a fost vindecat în mod miraculos un evreu fapt care a condus la convertirea a numeroși iudei300 . La jumătatea secolului V e.n. evreii locuiau la Constantinopol într-un cartier( Chalkoprateia)301 .
„ Inscripțiile care se referă la iudei în spațiul sud-est european sunt în cea mai mare parte funerare și au în general textul destul de scurt”302. Suntem informați mai ales pe cale epigrafică asupra prezenței evreilor în spațiul sud-est european mai ales asupra sinagogilor lor , asupra funcțiilor îndeplinite în cadrul comunității religioase sau despre viața lor familială303.
Alături de aceste ramuri principale ale diasporei evreiești au fost colonizate de timpuriu și alte regiuni de către evrei . „ În secolele IV-VI , în Yemenul arab de sud , țara legendarei regine de Saba , care a fost devreme colonizată de evrei , unde a existat chiar un regat evreiesc Himjar, care însă , a fost distrus în anul 525 de către Etiopia creștină ( cu ajutorul împăratului Iustinian)”304. În Arabia centrală mai ales la Medina evreii adaptați cu felul de a fi al arabilor au prosperat până către secolul VII e.n. când au fost exterminați sau obligați să emigreze305 . Impresionantă este convertirea Regatului Khazar , în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică probabil din dorința de a rămâne echidistanți și independenți față de Imperiul Bizantin , față de arabi și ruși , fiind în relații bune cu comercianții evrei.
Nu putem aprecia decât benefică , activă , impresionantă și constructivă activitatea diasporei evreiești în ansamblul ei de-a lungul epocii elenistice , romane și proto-bizantine asupra devenirii întregii creații evreiești și cu contribuții notabile în dezvoltarea literaturii , artei, gândirii teologice și a politicilor sociale la nivelul istorie universale .
CAPITOLUL IX : IMAGINEA EVREULUI (LOR) ÎN SCRIERILE
GRECO-ROMANE, CREȘTINE ȘI POZIȚIA TRADIȚIEI IUDAICE
În stabilierea unei opinii și a unei poziții cât mai aproape de statutul real și imaginea pe care și-o creaseră evreii de-a lungul timpului cu accent special asupra perioadei care ne interesează într-un mod deosebit în aceste rânduri (sec. I î.e.n. – VI e.n.) trebuie să ținem cont de tei direcții principale de care era suspendată această complexă problemă: tradiția iudaică (poziția lor pretențioasă în raporturile cu ceilalți), literatura greco-latină, care a adoptat nu de puține ori poziții antisemite și din secolul I era noastră, scrierile părinților Bisericii care în numeroase rânduri au condamnat poporul evreu și iudaismul, aducând momente de persecuție în interiorul poporului evreu. Putem să constatăm cu putere că de-a lungul acestor secole evreii au fost o țintă, uneori principală, a populației în mijlocul căreia locuia sau a autorităților civile, militare sau religioase. Ne-am propus în aceste rânduri să expunem atitudinea livrescă a autorilor cunoscuți de-a lungul secolelor și modul în care aceste opinii au fost influențate sau au avut vreo urmare imediată sau de durată în relațiile dintre evrei și ceilalți.
La începutul epocii elenistice în secolul III înaintea erei noastre, constatăm o primă mărturie împotriva evreilor prin opere lui Heceteu din Abdera. Putem să afirmăm că el ori în necunoștința subiectului tratat ori interesat afirmă mai multe inexactități și lucruri neadevărate despre evrei, aducând grave prejudicii acestui popor, dând naștere antiiudaismului alexandrin.
Tradiția iudaică a avut o poziție pretentioasă multimilenară în raporturile lor cu popoarele vecine înconjurătoare. Prin religia lor, ei susțineau că ei și numai ei sunt poporul ales și s-a întâmplat să trateze uneori cu multă superioritate chiar și în situații de netă inferioritate militară, politică sau chiar economică restul popoarelor și populațiilor din jur. Această atitudine, dar în unele cazuri dintr-o convingere sinceră a deranjat populațiile cu care conviețuiau sau pe cei care stăpâneau. În relațiile lor cu grecii și romanii ei au mers pe aceeași formulă multimilenară, ținând să prezinte vechimea propriilor valori și credințe și arătându-se hotărâți să sufere și să plătească pentru ele. În această perioadă romană, șocul care a zguduit poporul evreu prin intermediul religiei lor a provocat cele două mari războaie. Dezamăgirea și trauma ulterioare a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări aproape totală a poporului evreu. Din secolul II e. n. ruptura dintre iudaism și creștinism s-a transforamt într-o dispută aprigă, rabinii modificând și liturhia și introducând o rugăciune specială „împotriva ereticilor” (a creștinilor)306 . Constatăm așadar o continuitate fără concesii a mai marilor și resposabililor religioși evrei în raporturile lor de orice fel cu lumea exterioară și o supunere a credincioșilor față de aceștia, dar și o suportare a tuturor persecuțiilor. Chiar și atunci când evreii sufereau pentru credința lor observăm că simpatia sau chiar convertirile la credința iudaică nu au încetat.
De cealaltă parte însă , tocmai pentru a ne da seama de dimensiunea situației și de impactul atenției pe care au atras-o evreii de-a dungul acestor secole, s-a aflat în primă fază scrierile a peste o sută de autori greci și latini și multe dintre ele au fost nefavorabile, dar și cei mai înverșunați adversari ai lor, le-au recunoscut unele dintre virtuți. Exista după cum vom vedea scriitori favorabili evreilor și chiar scriitori care au tratat cu ironie încăpățânarea și obiceiurile lor.
Hans Kűng a identificat patru motive principale ale antiiudaismului precreștin. Evreii nu vroiau să venereze alte zeități, faptul că reprezentarea agresivă a propriei lor istorii a mântuirii avea efecte jignitoare la adresa altor popoare civilizate, circumcizia devenită din sec. I î.e.n. mai degrabă un stigmat pentru neevrei, poruncile referitoare la purificare și alimentație îi separau pe evrei de ceilalți307 . Pentru perioada care ne-am propus-o pentru dezbatere (sec. I î.e.n. – sec. VI e.n.) distingem două perioade în manifestarea antiiudaismnului, antiiudaisml precreștin și antiiudaismul creștin. Manifestările antievreiești sunt deosebit de vechi (încă în Imperiul Persan , Xerses I- Ahașveroș lua o poziție dușmănoasă privitoare la evrei)308 , iar din sec. III î.e.n. Manethon în a sa istorie a Egiptului, Lisimah din Alexandria și Hecate din Abdera acuzau pe evrei că ar fi nesociabili și pângăritori309 , opinii reluate de Posidonios (135-51 î.e.n.), iar acuzația de „omor ritual folosită pentru întâia dată de Democrit (460-370 î.e.n.) a găsit în Apion (sec. I e.n.) un adept convins310 .
„Antiiudaismul lumii grecești (Alexandria a jucat în acest caz un rol primordial) a pătruns în lumea romană unde, după distrugerea celui de-al doilea Templu de la Ierulalim (70 e.n.) diaspora evreiască s-a întărit într-un mod considerabil. Născociri, acuzații și mituri antievreiești… sunt reluate de autorii latini”311 . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris în timpul secolelor II î.e.n. – II e.n. fiind în principal o manifestare ostil religioasă împotriva monoteismului312 .
Cu deosebire în sec. I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute în rândurile scriitorilor greci și latini.
Cicero circumscria iudaismul termenului de superstitio313 și spunea că evreii „se țin între ei” (sunt solidari). Atentă la citirea acestei scrieri a lui Cicero, Mirelle Hadas-Lebel a observat că Cicero nu ar fi pe o poziție exclusiv antievreiască fiind la fel de critic în privința altor popoare de la Roma: gali, sarzi, cretani, egipteni, beoțieni sau alte popoare din Asia314 . Dacă Cicero disprețuia o religie străină ca și cea a evreilor, contemporanul sau Varro propunea filosofilor cultul evreilor putând deduce că Varro ar fi cunoscut și frecventat evreii din Roma315 .
August face și el dovada unei cunoașteri incomplete a evreilor prin câteva inexactități, iar poetul Ovidiu pomenește de „ Ziua a șaptea ce nu-i pentru muncă rostită. E sărbătoarea ce-o țin toți din neamul iudeu”316 . La geograful Strabo găsim referiri la „superstiția” iudaică și puritatea monoteismului. Ca și în opera lui Ovidiu, găsim referiri asupra evreilor și a lui Vergiliu și Horațiu. Împăratul Augustus înțelegea Sabatul ca pe o zi de post317 . Grecul alexandrin de la Roma, Apion îi acuza pe evrei de „omor ritual” , iar Philo318 din Alexandria plecat la Roma, în întrevederea sa cu Caligula este întrebat de acesta: „De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu glumea constatând comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat. Seneca credea că evreii cunosc semnificația ritualurilor lor, dar spunea că „obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” și că Sabatul era „o practică dăunătoare, pentru că, dacă stai fiecare a șaptea zi fără să faci nimic, înseamnă să-ți pierzi a șaptea parte din viață, și multe interese urgente suferă din cauza acestei leneviri”. Philo din Alexandria și Flavius Iosephus expun într-o parte a operei lor poziția pe care o considerau ei cea mai adecvată în ceea ce-i privea pe evrei. Poetul Persius descrie pregătirile pentru Sabat descriind lumânările de ulei aprinse vineri seara și mâncările și băuturile pregătite. Glume grosolane pe seama circumciziei făceau și Marțial319 și tot el considera Sabatul ca pe o zi de post320 . Petroniu se înscrie și el pe lista celor necunoscători a legilor, a obiceiurilor și credințelor evreiești321 . Celsus afirma că evreii adorau Cerul, iar Lucan observa că evreii se închină unui zeu nedefinit. Pliniu cel Bătrân vede că evreii disprețuiau divinitățile și descrie Iudeea, făcând o descriere importantă a esenienilor322 . Continuând pe linia lui Apion care susținea că „iudeii au jurat […] să nu doreasca binele nici unui om, în primul rând grecilor”, Filostrat spune într-un mod răspicat că: „Acest popor s-a ridicat de multă vreme nu numai împotriva romanilor, ci și împotriva întregii omeniri. Oameni care au conceput o viață nesocială ,care nu împart cu semenii lor nici masa, nici libațiile, nici sacrificiile sunt mai departe de noi decât Susa sau Bactra”.
În Noul Testament găsim deasemeni acuze și simpatie în ceea ce-i privește pe evrei.
În sec. II e.n. iritarea scriitorilor greci si latini s-a situat la cote alarmante. Principalul acuzator în privința evreilor s-a dovedit a fi Tacit. Poetul Iuvenal scria în Satirele sale: „Astăzi, vai străvechiul templu nu mai e al nimănui!/ Muzele sunt surgiunite și-au plecat aiurea zeii; / Unde-a fost izvorul sacru, dorm acum în fân evreii”323 . Tot el creează un vers din care putem să ne asigurăm că el cunoștea obiceiul evreilor în ziua de Sabat și, repulsia lor față de carnea de porc: „Vrea potire myrrine, vrea inelul legendar,/ Diamantul Berenicei, dăruit de-un prinț barbar, / Din ținutul unde regii la Sabat desculți s-adună, / Și-n cotețe râmătorii (aluzie la porci) mor bătrâni, de moarte bună”324 . Într-un alt vers al aceleași cărți, el arată că cerșetoria, era comună și evreilor la Roma: „O evreică perindându-și ierburile din panere, / Se apropie de tine și cu glas de taina cere. / E al legii din Solyma (Ierusalim) cel mai iscusit tălmaci, / Sol al zeilor puternici și ghicește în copaci”325 . Și continuă: „ Încă-o mână, dar mai lesne de umplut, ți se întinde; / Pentru câțiva bani, evreul orice aiurelă-ți vinde./ Comagenul și armeanul sunt tot la fel…” 326 . Tonului ironic, zeflemitor, tot Iuvenal îi lasă loc celui acuzator de-a dreptul:
„ Alții preamărind sabatul printre zilele divine,
Și-au deprins de mici copiii norilor să li se-nchine,
Carnea porcului n-o gusta, socotind că-i un păcat,
Ca și cum din pângăritul trup de om s-ar fi-nfruptat.
Împrejur tăiați din leagăn nu țin legile cetății,
Ci-și îndruma-ntreaga viață și temeiul judecății
Dupa tainele pe care Moise le-a lăsat în scris.
Ei nu spun ce cale-i bună decât celui circumcis,
Nici izvorul din pustie altora nu li-l arată.
Vinovați nu sunt copiii, ci habotnicul lor tată,
Cel ce ia-nvățat pe lume și de viață-a se păzi,
În deplină nepăsare, fiecare-a șaptea zi.”327
Istoricul Tacit în cartea a V-a a istoriilor sale ne prezintă așa cum a înțeles el istoria poporului evreu și obiceiurile pe care acesta le avea. Ne spune că se abțin să consume carne de porc328 și că pâinea este preparată fără niciun ferment în zilele de post, iar ziua a șaptea este consacrată odihnei încă de la Moise329 . Mai spune că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor330 , că „sunt de o solidaritate încăpățânată, gata oricând să sară în ajutor; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură; separați la banchete, cu culcușuri deosebite, acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femei străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia, pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei, lepădarea de patrie și idea că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără de valoare… Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze… Iudeii concep o singură divinitare imaterială: pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă, inimitabilă și indestructibilă. În consecință, în orașele și templele lor nu se află nici o statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor, nu le acordă vreo onoare”331 . Tot el spune că evreii credeau în „adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților, și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent, iar oamenii proveniți din Iudeea vor stăpâni lumea”332 .
Abstinența totală față de carnea de porc l-a convins pe Plutarh că porcul era la evrei un animal sfânt. Apuleius aduce și el vorbe despre superstiția iudaică. În opera sa, Suetoniu face mai multe referiri cu privire al evrei printre care ne spune că în timpul domniei lui Domițian „taxa impusă evreilor a fost pretinsă cu o asprime deosebită și că aceasta îi privea și pe „prozetiții” care trăiau ca evreii fără s-o fi declarat”333 . Pompeius Trogus se situează și el pe linia unei importante dezinformări în ce-i privește pe evrei, iar Quintilian spune că „pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte, cum este cel care a creat superstiția iudaică”334 .
Minucius Felix îți exprimă convingerea că zeii le oferă romanilor victoria pentru că-i respecta335 , în timp ce zeul evreilor este „într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”336.
Din sec. II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. Până în sec. IV e.n. scrierile creștine abundă în dezbateri privind poziția, care trebuie adoptată în ce-i privește pe evrei și în același timp chestiunile legate de propria dogmă. Pentru a vedea cum a evoluat și cum s-a manifestat acest antiiudaism creștin, trebuie să pornim însăși de la începuturile creștinismului. Saul din Tars (Pavel) nu a avut o atitudine antiiudaică, dar s-a dovedit nemulțumit și dezamăgit de comptrioții săi337 . În ce-l privește, Pavel este mândru că este evreu, din seminția lui Beniamin, circumcis, cu mare respect pentru Lege338 , dar tot el spune: „Sun ei evrei? Și eu sunt. Sunt ei israeliți ? Și eu sunt; Sunt ei sămânță a lui Avraam? Și eu sunt. Sunt ei slujitori ai lui Hristos? ( vorbesc ca un ieșit din sine însuși). Eu dincolo de orice măsură”339,povestindu-și mai departe cele îndurate: „În munci mai mult; în lovituri fără număr; în închisori și mai mult; de multe ori în primejdii de moarte. De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una , de trei ori am fost biciuit cu nuiele, o dată am fost împroșcat cu pietre, de trei ori am suferit naufragiu, o noapte și o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea celor din neamul meu"340 . Observăm de la Pavel însuși o ușoară depărtare față de evrei și o poziție ușor critică, dar acest lucru nu este nou. Profeții însuși erau nemultumiți de Credința poporului. Cele patru evanghelii (în special Evanghelia dupa Ioan-ultima dintre ele) întăresc și mai mult atitudinea ostilă față de evrei. În Evangelia după Ioan, vedem cum poporul evreu capătă fața negativă: „de atunci, Pilat căuta să-l elibereze, dar iudeii strigau, zicând: „Dacă eliberezi pe Omul Acesta, nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine împărat se opune Cezarului”341 și tot evreii i-au mai spus: „Ia-l, ia-l, răstignește-l”342 .
Apostolul Petru aduce și el acuze evreilor încercând să scoată în evidență caracterul deosebit, dacă nu chiar divin a lui Iisus Hristos: „israeliților, ascultați cuvintele acestea: Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între cei vii de Dumenzeu cu puteri, minuni și semne pe care Dumnezeu le-a făcut prin el, în mijlocul vostru, așa cum și în voi înșivă o știți, pe acesta potrivit planului prestabilit al preștiinței lui Dumnezeu, l-ați luat și l-ați omorât, pironindu-l prin mâinile celor fărădelege”343 .
În acest prim secol creștin putem constata străduința cu care autoritățile religioase evreiești și evreii, doreau să elimine complet credința creștină. Au mers până acolo încât au încercat uciderea fruntașilor creștini și în unele cazuri chiar au reușit. Celebru este cazul lui Ștefan care în urma unui proces formal344 a fost condamnat și ucis. Discursul lui Ștefan din Faptele Apostolilor este redactat de către Luca, dar și așa nu-și pierde din valoare și găsim în ele acuze și o opoziție importantă în privința evreilor încă dintr-u-nceputul creștinismului: „Oameni tari la cerbice, necircumciși cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt; ca părinții voștri, așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați dat prins și L-ați omorât, voi, care ați primit Legea, dată prin îngeri și n-ați păzit-o”345 .
„La Conciliul de la Ierusalim, o vie controversă s-a născut între Petru și Iacov, preocupați să mențină practicile religioase, și Pavel, care susținea abrogarea lor”346 . După acesta creștinii născuți în iudaism au continuat respectarea legii, iar ceilalți creștini trebuiau „să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale, zugrumate și de desfrânare, de care, dacă vă veți păzi, bine veți face”347. Cu toate că creștinii nu se deziceau de tradiția și rădăcinile ebraice, ruptura dintre evrei și creștini devenea încă de pe acum inevitabilă348 . Evanghelia după Ioan, scrisă în jurul anului 100 e.n. „conține cele mai acerbe peisaje antiiudaice. Evreii nu mai devin doar un strereotip colectiv dusmănos (până și grupurile interiudaice nu mai sunt diferențiate lingvistic), ci practic idetificați cu răul și tenebrele lumii”349 .
Evanghelia după Ioan a fost scrisă când „excomunicarea” formală a creștinilor era deja în vigoare350 . După anul 70 e.n. pătura superioară saducee era lichidată sau dispersată351 , iar fariseii încercau să impună un fel de „iudaism normativ” și încercau să „elimine” alte grupuri și orientări evreiești352 . Celebra „blestemare a ereticilor” de către conciliul de la Iawne ( Iamnia ) dintre anii 90-100 e.n. trebuie înțeleasă în acest cadru353 . Acest blestem suna astfel: „Renegații să nu aibă nicio speranță, iar împărăția lor jignitoare să putrezească degrabă în zilele noastre, și fie ca Nazarinenii ( noțerim ) și ereticii (minim) să treacă, așa cum trece clipa, să fie șterși din Cartea Vieții și să nu fie scriși alături de cei drepți. Slăvit fii tu, Doamne, care îi umilești pe aroganți”354 . Rugăciune rostită de trei ori pe zi, parte componentă a liturghiei conduce la o îndepărtare a creștinilor din sinagogă și orice ajutor exclus355 . Este cunoscut faptul că dintre evrei, încă dintre cei care trăiseră și văzuseră minunile făcute de Iisus, nu mărturiseau sau o făceau pe ascuns „pentru a nu fi excluși din sinagogă”356.
Hans Kűng s-a declarat convins că „excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat, persecuțiile evreilor de către creștini”357. Tot el adaugă că polemica s-a înrăutățit tot mai mult de ambele părți(scrierile evreiești ulterioare transmise recent afirmă că Iisus ar fi copilul Mariei și a unui soldat roman – Josef Pandera, iar creștinii după cum vom vedea vor da și ei pe mai departe un ton tot mai virulent acuzelor)358 .
Constatăm că începând cu secolul II e.n. s-a format o importantă literatură „Adversus iudaeos” (împotriva iudeilor) reflectată în scrisoarea lui Barnabas, Meliton din Sardes, Tertullian și Hipolit. Scrisoarea lui Barnabas este atribuită unui autor din Alexandria și a fost scrisă între 70-132 e.n.( între distrugerea Templului din Ierusalim și reconstruirea orașului de către Hadrian), fiind un mic tratat teologic prin care s-a încercat trasarea relației dintre creștinism și iudaism și cum ar fi trebuit interpretate Scripturile de către creștini. Autorul încearcă să arate că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ al lui Dumnezeu, că doar creștinii înțeleg adevăratul sens al Scripturilor și că prevederile Vechiului Testament au fost instaurate pentru a înlătura orbirea poporului evreu, dar că odată cu Noul Legământ ele își pierd din valabilitate și poporul evreu este exclus de la moștenire.
Urmărindu-se nu convertirea, ci combaterea evreilor din a doua jumătate a sec. II e.n. episcopul Meliton din Sardesul Asiei Mici spunea: „Ascultați, voi, toate stirpile popoarelor, și vedeți ,un omor nemaiponenit s-a petrecut la Ierusalim. Dumnezeu este omorât, regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”359 .
Creștinii minimalizaseră dintr-u-nceput responsabilitatea lui Ponțiu Pilat, ca reprezentant al puterii romane, în procesul lui Iisus, iar în sec. II doreau să facă cunoscut că nu aparțineau poporului evreu aflat în război cu Roma. Epistola către Diognete subliniază că creștinii „nu se deosebesc de ceilalți romani, nici prin locuință, nici prin limbă, nici prin obiceiuri”.
Tertulian afirma în Adversus Judaeos că grația divină a fost retrasă poporului evreu acordându-se creștinilor și mai spune el că „sinagogile evreilor sunt sursele persecuției” creștinilor din timpul său.
Iustin Martirul în prima sa apologie către împăratul Antonimus Pius după ce prezintă faptul că creștinii sunt percepuți de către romani ca fiind atei într-un mod greșit și după ce arată cum îl slujesc creștinii pe Dumnezeu, se îndreaptă să prezinte împăratului poziția creștinilor față de evrei. „Printre evrei au existat oameni care au fost profeții lui Dumnezeu … ca și voi, ei ne ucid și ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteți crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Barkochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți cu cruzime, dacă nu vor să renege pe Hristos și să rostească blasfemii”360 . Apoi Iustin Martirul arată cum a fost vestit Iisus de profeți (Moise, Isaia, Mica, Tefania) și ne spune: „Căci iudeii, care aveau profețiile și care-l așteptau dintotdeauna pe Hristos să vină, nu L-au recunoscut și nu doar atât, dar L-au tratat într-un mod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Hristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat și le-au dat profețiile, au fost umplute cu credință și bucurie, și-au aruncat idolii și s-au dedicat pe ei înșiși Dumnezeului celui nenăscut, prin Hristos”361 , adeverind și comentând astfel pe profetul Isaia care spunea: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei care nu Mă căutau; am spus: Iată-mă unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile unui popor neascultător și răzvrătit, care umbla pe o cale rea și merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârnește mânia feței Mele”. La fel Iustin Martirul susține că pustiirea Iudeii a fost vestită362 și că lucrarea și moartea lui Hristos a fost prevestită363 și că umilința Lui a fost prevestită364 .
În „Dialog cu Trypho” sfântul Iustin Martirul dezbate pe larg toate problemele care persistau și adânceau relația creștinilor cu evreii. El spune: „Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o, căci voi sunteți autorii prejudecăților rele împotriva Celui Sfânt și a noastră, a celor care nu ne lăsăm de el. Căci după ce L-ați răstignit pe singurul om nevinovat și neprihănit prin ale cărui lovituri sunt vindecați cei ce se apropie prin El de Tatăl – când ați aflat că a învit din morți și S-a înălțat la cer, așa cum au prevestit profeții că va face, nu numai că nu v-ați pocăit de ticăloșia comisă, ci ați ales oameni și i-ați trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creștinilor și ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toți cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteți pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalți oameni… în consecință, voi ați depus un mare zel de a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate și nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată și neprihănire trimise de Dumnezeu”365 .
Tot el continua: „Căci El nu va fost pe plac atunci când a strigat printre voi: „Este scris: „Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!” El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu și a exclamat: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Căci voi dați zeciuială din mentă și mărar, dar nu respectați iubirea de Dumnezeu și dreptatea. Voi, morminte văruite!”366 .
Origen în lucrarea sa „Împotriva lui Celsus” susține că distrugerea Ierusalimului a fost necesară: „Putem deci afirma cu toată încrederea că evreii nu-și vor mai regăsi situația lor de odinioară, căci ei au săvârșit cea mai mare crima punând la cale un complot împotriva Mântuitorului umanității, chiar în însuși orașul în care ei celebrau, pentru Dumnezeu, cultul tradițional, simbol al Misterelor suverane. În consecință, a trebuit ca orașul în care Iisus a suferit, să fie distrus din temelii și că alții să fie chemați de către Dumnezeu la preafericita alegere”.
Scrierile grecești și latine (Dio Cassius, Herodian, Eutropius, Socrate, Iulian Apostatul, Istoria Augusta, Ammianus Marcelinus) nu au mai fost vădit antievreiești în unele putând găsi și o parte din virtuțile evreilor. Începând însă cu sec. IV după schimbarea constantiniană și în special după ce Teodosiu cel Mare (379-395) a pus capăt libertății religioase și a declarat creștinismul (380) religie de stat , starea evreilor din Orient s-a înrăutățit în mod treptat și permanent.
Eusebiu din Caesarea, autor a două lucrări importante: Viața lui Constantin cel Mare și Istoria eclesiastică face poporul evreu răspunzător de răstignirea lui Iisus Hristos, aruncând și el o povară zdrobitoare asupra evreilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur (Ioan Hrisostom 344-407) îi aparțin cele mai furibunde acuze adresate evreilor. Oricât de justificate ar fi fost acuzele aduse evreilor și suferințele îndurate, ele sunt mult deplasate și dezonorează după părerea noastră cu atât mai mult cu cât ele au fost aduse de o înaltă față bisericească. În cele opt omilii ale sale împotriva evreilor el se lansează într-o ploaie de acuze aduse acestora care ne lasă pur si simplu înmărmuriți. Vom reda câteva dintre ele pentru a exemplifica: „Au sa vină sărbătorille ticăloșilor și nesăbuiților evrei; multe și unele după altele: ale trâmbițelor, ale corturilor, posturile. Mulți dintre creștini, dintre cei ce spun că gândesc ca și noi, se duc să vadă sărbătorile, iar alții prăznuiesc împreună cu iudeii și iau parte la posturile lor”367 sau „Să nu vă mirați că i-am făcut ticăloși pe iudei. Sunt într-adevăr ticăloși și nesăbuiți. Le-au căzut în brațe din atâtea bunătăți, și ei cu mare grabă le-au azvârlit și le-au aruncat. Le-a răsărit de cu vreme Soarele dreptății, dar au intors spatele razei și stau în întuneric. Noi am trăit în întuneric, dar am fost atrași spre lumina și am scăpat de întunericul rătăcirii. Ei au fost ramurile rădăcinii celei sfinte, dar s-au rupt. Noi n-am avut nicio părtășie cu rădăcina, dar am dat rod de bună credință”368 . Continuă spunând: „Nu sunt oameni mai ticăloși decat iudeii! Totdeauna aleargă împotriva mântuirii lor! Când trebuiau să păzească Legea, o călcau în picioare; acum însă, când a încetat Legea, se ambiționează să o păzească”369 sau „Nu mai e nici o deosebire între teatru și sinagogă”370 și „Mai îndrăznește cineva să spună că sinagoga nu-i lăcaș de închinare la idoli, odată ce iudeii nu-L cunosc pe Tatăl, odată ce iudeii L-au răstignit pe Fiul, odată ce iudeii au respins ajutorul Duhului? În sinagoga lor nu i se slujește lui Dumnezeu, Doamne ferește! Sinagoga lor e locaș de slujire idolească. Cu toate acestea, unii creștini privesc sinagogile ca pe niște locuri de cinste”371 . Apoi se întreabă: „Cum poate fi înfricoșătoare sinagoga iudeilor când ea este plină de rușine și de râs, când iudeii sunt niște izgoniți, niste învinși, niște osândiți?”372 . Își continuă cuvântarea pe un ton incredibil: „Sinagoga este mai necinstită decat crâșma. Sinagoga nu este numai locuință de tâlhari și de crâșmari, ci locuință de demoni. Dar mai bine spus nu numai sinagogile, ci chiar și sufletele iudeilor”373 sau „ Nimeni să nu cinstească sinagoga din pricina cărților sfinte care sunt în ea! Dimpotrivă, tocmai pentru asta să fie urâtă, să i se întoarcă spatele, pentru că iudeii îi țin pe sfinții profeți ca să-i ocărască, pentru că nu cred în cuvintele lor, pentru că pun pe seama acelora necredința lor. Tot așa trebuie să gândim și despre sinagogă. E drept, nu se află în ea idoli, dar locuiesc demoni”374 . Continuă spunând: „Prin urmare, sunt la fel de necredincioși și iudeii și păgânii, dar înșelăciunea săvârșită de iudei e mai cumplită… Este timpul să arăt că și demonii locuiesc acolo nu numai în sinagogă, ci chiat în sufletele iudeilor… Vă întreb: Vă adunați în același loc cu oamenii îndrăciți, cu oamenii care au duhuri necurate, crescuți în crime și omoruri și nu vă cutremurați?”375 .
Tot el își incepe cea de-a doua omilie spunând: „Postul cel nelegiuit și necurat al iudeilor bate deci la ușă”376 . În omilia a IV-a încă dintr-u-nceput îi considera pe evrei „nefericiți și mai ticăloși decât toți oamenii”377 . În aceeași omilie se întreabă: „Ești creștin? Atunci, pentru ce îți sunt dragi obiceiurile iudaice? Ești iudeu? Atunci pentru ce stânjenești Biserica? Persul nu gândește oare cum gândesc perșii? Barbarii nu iubesc oare obiceiurile barbarilor? Noi, locuitorii țării romeilor, nu ne iubim oare statul nostru?… Este mică oare deosebirea dintre noi și iudei?”378 . În aceste rânduri Sf. Ioan Gură de Aur face dovada sprijinului și își asigură sprijinul statului bizantin, accentuând pe sentimentul patriotic împotriva evreilor. Găsim în aceste omilii cel mai puternic și elaborat atac adresat evreilor din scrierile Sfinților Părinți greci sau latini care în unele faze a căpătat un caracter de-a dreptul delirant.
Sfântul Ieronim (342-420) care a avut aceeași poziție ostilă evreilor, a fost nevoit, din centrul său monastic de la Ierusalim, să recunoască că evreii trăiau în sărăcie și mizerie și povestind despre situația evreilor după al doilea război iudaic spunea că existau atât de mulți sclavi evrei, încât prețul a scăzut la mai puțin de un cal .
Asemănător lui Ioan Gură de Aur, o altă mare față bisericească, Grigore de Nyssa a lansat importante acuze evreilor: „Ucigași ai Domnului, asasini de profeți, rebeli și dușmănoși față de Dumnezeu, ei ultragiază legea, sunt nerecunoscători, repudiază credința părinților. Figuranți ai diavolului, rasă de vipere, delatori,calomniatori, minți întunecate, drojdie fariseică, Sanhedrin de demoni, detestabili, execrabili, lapidatori, dușmani față de tot ceea ce este frumos”.
Continuator al literaturii creștine de limba latină, Sfântul Augustin (354-430) a fost cel care a adoptat un punct de vedere mai puțin ostil evreilor și care a fost utilizat în Occident în epoca medievală. În „Tractatus adversus Judaeos” a Sfântului Augustin găsim o veritabilă argumentație antievreiască379 , iar doctrina toleranței Bisericii față de „poporul martor” lansată de el nu a fost adoptată de Biserica greacă ortodoxă , care a refuzat și canonizarea lui Augustin380 . P. Johnson observa că Augustin susține că evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu, că umilința lor scotea în evidență triumful bisericii și că creștinii trebuiau „să îngăduiască supraviețuirea unor comunități evreiești în condiții de degradare și neputință . Totuși, spune el mai departe, moștenind întregul corpus de antisemitism elenistic, păgân, biserica greacă era mult mai ostilă din punct de vedere emoțional”381 .
„ În 388, o mulțime creștină, instigată de episcopul local a incendiat sinagoga de la Callinicum, pe Eufrat. Teodosie I a decis ca soluționarea acestui caz să rămână ca jurisprudență, ordonând reconstituirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor. A fost înfierat cu indignare de către cel mai influent dintre prelații creștini, episcopul Ambrozie de Milano. Într-o scrisoare, el l-a avertizat pe Teodosie că ordinul imperial afecta grav prestigiul bisericii: „Ce este mai important, întrebase el, parada de disciplină sau cauza religiei? Apărarea legii civile este secundară interesului religios”. A ținut o predică în fața împăratului pentru a susține acest argument, iar porunca imperială a fost abrogată de către împăratul rușinat”382 .
O alta figură emblematica pentru antiiudaismul creștin, a fost episcopul Chiril al Alexandriei. H. Kűng remarca deosebit de bine că „situația evreilor a devenit și mai dificilă în marele lor oraș din diaspora Alexandriei: în anul 415, ei au fost alungați de masa populară instigată împotriva lor. În spatele acestei acțiuni se găsea un episcop (presbiter sau călugăr), așa cum se întâmpla adesea, în acest caz același vestit – binecunoscut patriarh Chiril. Acest reprezentant al unei cristologii extrem-eleniste și astfel și antievreiești (Hristos are o singură natură divină= monofisitism), a făcut să fie definită mai apoi „maternitatea dumnezeiască” a Mariei: Maria nu doar în calitate de „Christo-tokos”= născătoare de Hristos, ci și „Theotokos”= născătoare de Dumnezeu383 .
Tema „respingerii lui Israel” de către Dumnezeu se regăsește și la Theodoret din Cyr la care mai aflăm în Istoria bisericească cele întâmplate iudeilor când au vrut să reconstruiască Ierusalimul și Templul în timpul domniei lui Iulian Apostatul384 .
El subliniază că sprijinul acordat de Iulian evreilor era în interesul luptei împotriva creștinilor- a Adevărului385 și că în ciuda minunilor și semnelor săvârșite împotriva reconstruirii386 inima evreilor și a lui Iulian a rămas impietrită ca și a lui Faraon387 .
În urma edictului lui Antonimus Caracalla în anul 212 e.n. și evreii au devenit cetățeni romani. Până la triumful creștinismului nu a fost promulgat în imperiul roman nici un statut codificat, vizând iudaismul388 . Odată cu Constantin cel Mare au apărut legi privind evreii și în anul 438 e.n. Codexul Theodosian a lui Theodosie al II-lea care recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor, dar interzicea căsătoriile cu creștinii, interdicția de a avea sclavi creștini, prohibiția prozelitismului, excluderea din funcții publice și militare389.
Un alt moment în relațiile statului bizantin cu evreii l-a contituit intrarea în vigoare a Codex Justiniamus și a edictelor legislative Novelles din timpul domniei lui Justinian. Codul lui Iustinian aduce restricții noi: mărturia evreului nu era admisă în justiție împotriva creștinilor, profesia de avocat era interzisă evreilor, etc.390 . În Novella 45 evreii sunt numiți „oamenii cei mai răi”391 .
Constatăm că între secolele IV-VI în Orient atitudinea Bisericii față de evrei a avut tendința de a influența, apoi de a impune și chiar de a substitui, în elaborarea noului statut al evreilor, poziția inițial tolerantă a statului. Uneori chiar prin amenințări severe din partea episcopilor s-au obținut hotărâri imperiale favorabile împotriva evreilor.
În Occident migrația popoarelor germanice nu a lăsat loc unei lupte îndârjite speciale împotriva evreilor în secolele IV-VI e.n. Concepția Sfântului Augustin mai moderată în privința lor a fost îmbrățișată și până în timpul papei Grigorie cel Mare principiile trasate rămân aceleași. Papa Grigore cel Mare (590-604) autor a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei a adoptat principiile Codului Teodosian (438). Într-o scrisoare către episcopul din Palermo el spune: „Așa cum nu trebuie admis evreilor în sinagogile lor nimic peste ceea ce este autorizat de lege, tot astfel pentru toate drepturile care le-au fost recunoscute că nu trebuie să sufere nici un prejudiciu”392 . Dacă papa Grigore cel Mare poate fi considerat și el un moderat, dar care adopta decizii în privința evreilor asemănătoare cu cele din Imperiul Bizantin, după el „asistăm în secolele următoare în statele pontificate (dar și în regatele creștine moștenitoare ale Imperiului Roman de Apus) la numeroase violențe: botezuri forțate, măsuri agresive și expulzări”393 .
În definirea antiiudaismului creștin trebuie avut în vedere alături de ostilitatea „ideologică” și caracterul (ostilitatea) popular394 . Acest antiiudaism popular și-a avut rădăcinile încă din perioada elenistică și a existat și în secolele creștine și la celelalte popoare ale Asiei Mici. Antiiudaismnul popular creștin a preluat din zestrea păgână și a fost influențat (dar a și influențat) de atitudinea Bisericii. În rândurile întregului norod cunoștințele despre evrei erau inexacte și uneori inexistente, iar zvonurile despre evrei (în majoritate negative) erau repede amplificate. Erau cunoscuți ca un popor conspirativ, iar evreul bănuit de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere, practicile lor religioase și obiceiurile erau greșit înțelese și ca și înainte cu secole erau considerați un popor exclusivist. În toată această confuzie din rândul celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând (nu neaparat incult) se izbea zi de zi, existau din fericire ,chiar și în timpul triumfului creștinismului, numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau din toate etniile care apreciau modul de viață și religia evreilor.
Confuzia sau necunostința scuză o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă, dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o bună cunoaștere a învățăturii ebraice tocmai pentru a o incrimina, ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană, cu atât mai mult de un creștin, chiar dacă autoritățile religioase ebraice au fost cele care au pornit lupta împotriva creștinismului de la origini.
CAPITOLUL X : ARTA EBRAICĂ
Arta ebraică poate fi surprinsă în dezvoltarea sa de-a lungul mai multor secole chiar de la începutul primului mileniu î.e.n.. Regele David a transformat Ierusalimul în capitală, iar fiul său , regele Solomon ( 960-931 î.e.n.), în timpul căruia regatul Israel atinge apogeul, termină construirea Primului Templudin care nu se mai găsesc urme arheologice dar care este descris detaliat în Biblie. În această perioadă și până la începutul erei creștine Templul a constituit un simbol al națiunii evreiești și o emblemă a artei și arhitecturii ebraice.
Cea de-a doua poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise specifica textual : „ Să nu-ți faci chip cioplit , nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri , sau jos pe pământ , sau în apele mai jos decât pământul . Să nu te închini înaintea lor , și să nu le slujești ; căci Eu , Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu gelos , care pedepsesc nelegiuirea părinților în copiii până la al treilea și al patrulea neam al celor care mă urăsc , și mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc și păzesc poruncile mele”395. Această poruncă expresă și-a pus amprenta asupra artei evreiești și a avansat atât de departe aprecierile încât mulți au contestat existența unei arte și chiar arhitecturi evreiești. Atingând acest subiect în lucrarea sa „ Sinagoga arhitectură a monoteismului” , Mircea Moldovan afirmă : „ Problema reprezentării are origini comune în istoria religiei și artei . Majoritatea religiilor antice erau politeiste și antropomorfe . Dacă curente din filosofia greacă ( de la presocratici la Platon ) ar fi fundamentat conceptual iconoclasmul , elitismul și lipsa lor de reală aderență socială fac ca primatul în domeniu , și nu numai cronologic, să aparțină <<inovației>> religioase decurgând din monoteismul evreiesc . Abordarea religiei de către istorie , filosofie sau alte științe rămâne delicată pentru că semnalează evoluții sau alăturarea unor atitudini contradictorii într-un domeniu care ar vrea să apară imuabil.Astfel <<contrapunctul din Tora>> ( interdicția absolută a imaginilor și afirmația că există imagini ale lui Dumnezeu ) nu este de niciun folos argumentației în mediile religioase pentru că monoteismelor le este deja specifică dualitatea text-canonic-text interpretativ”396. Tot el continuă : „ Acestea ar putea proscrie arta figurativă , dar nu și numeroase alte manifestări : arta abstractă , non figurativă , aleatorie , caligrafie etc.”397.
În „ Ars as a source for Jewish Historiography” profesorul Moshe-Carmilly Weinberger , care a stabilit o punte de legătură între autoritatea rabinică și cea științifică , a adus lămuriri în privința definirii , evoluției și problemelor sensibile ale artei ebraice .
În opinia profesorului Moshe-Carmilly Weinberger arta ar avea un rol important în istoriografia evreiască . Cea de-a doua poruncă nu s-ar opune artelor , ci adorației , idolatrizării. Argumentația continuă prin relevanta observație a alcătuirii celei de-a doua porunci din trei segmente importante : 1. cerul, 2. pământul, 3. apa , fiind limpede că interzicerea imaginilor se opunea idolatrizării și nu manifestării artelor.
Chiar dacă există dovezi arheologice care atestă venerarea unor zeități păgâne chiar în Israel aceste situații sunt izolate . Mircea Moldovan spune că : „ Distrugerea imaginilor , cunoscută sub numele de iconoclasm , ar fi fost o revoltă a evreilor împotriva oricărei forme a idolatrizării , deși descoperiri arheologice au adus la lumina zilei în Israel statui și imagini ale unor zeități păgâne ( Astarte , Baal) , mai mult ca probabil importate din statele feniciene vecine. Respingerea reprezentărilor gravate ar fi persistat până la începutul secolului VI , când interesul față de adorație a scăzut , îngrijorarea evreilor s-ar fi diminuat , iar creativitatea artistică ar fi început să înflorească în viața evreilor”398.
Odată demonstrată ipoteza existenței unei arte evreiești originale nu ne rămâne decât să-i stabilim coordonatele și caracteristicile . Arta ebraică a ființat , s-a dezvoltat și s-a pretat mai bine de un mileniu tuturor cerințelor religiei evreiești ( sec. X î.e.n.-II e.n.) . Această artă a gravitat în jurul credinței iudaice ca o consecință și cerință a acesteia și în plan arhitectural s-a adaptat schimbărilor în plan social , cultural și religios. În manifestarea arhitecturală , arhitectură civilă sau militară nu consacră arta ebraică și nu scot în evidență existența sau caracterul unitar al poporului evreu. Arhitectura religioasă este cea care a consacrat cu adevărat arta ebraică prin cele două componente definitorii ale sale : Templul și sinagoga . Primul ( Templul ) precede pe cea de-a doua , dar sunt opinii care plasează coexistența sinagogii , în forma cea mai arhaică , cu Templul până către secolul VI î.e.n.399.
Templul a supraviețuit și a fost martorul tăcut al existenței istorice sinuoase a poporului evreu. El a devenit centrul spiritual și cultural al poporului evreu și însemnătatea lui a fost primordială pentru fiecare evreu din Israel sau din diaspora. O importantă centralizare a cultului în jurul Templului din Ierusalim are loc în timpul regelui Iosia ( 640-609 î.e.n.) când după scindarea regatului și ascensiunea Asiriei , Iudeea redevine independentă400.
Victoriile regatului neobabilonian au condus și la invadarea Iudeii și ocuparea Ierusalimului , mulți evrei fiind deportați în Babilon. A doua asediere a Ierusalimului condusă de Nabucodonosor al II-lea ( 589-586 î.e.n.) a provocat incendierea Templului. De condiția inițial umilă a evreilor babilonieni se acceptă că s-ar lega existența primelor sinagogi arhaice. Ocuparea Babilonului de către perșii conduși de Cirus II a condus la posibilitatea repatrierii unor evrei și la reconstrucția Templului care a căpătat o puternică valoare de simbol și de încredere în forțele proprii ale tuturor evreilor.
Inaugurării din anul 515 î.e.n. I s-a adăugat o nouă repatriere din Imperiul Persan în timpul lui Artaxerxe I când Neemia , conducătorul exilaților din zona Nippur , reconstruiește zidurile Ierusalimului ( 445 î.e.n.). Ezdra în fruntea altor repatriați avansează un set de reforme care duceau la dezvoltarea iudaismului rabinic , atribuindu-se și redactarea Torei : „ Nașterea iudaismului rabinic și sinagogal a fost ca o nouă revelație : Talmudul a ajuns chiar să afirme : <<Ezdra ar fi fost demn să primească Tora dacă Moise nu l-ar fi precedat>>”401 .
Tempul continuă și de-a lungul epocii elenistice să rămână centrul activităților ebraice cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o așezările evreiești din patria-mamă sau din diaspora și cu toată întărirea fariseismului și a sinagogilor până către începutul erei creștine. Regele Irod care fusese atât de înfiorător și de temut a fost ultimul restaurator al Templului din Ierusalim , inițiativă care se va întinde pe durata mai multor secole. În anul 70 e.n. ca urmare a primului război iudaic Marele Templu a fost distrus pecetluindu-se dispariția lui în devenirea arhitecturală , dispariția iudaismului sacerdotal și a regalității și supraviețuirea iudaismului prin latura sa rabinică.
În secolul I î.e.n. și până la distrugerea Marelui Templu lupta din interiorul națiunii evreiești , dintre saduchei ( adoratorii Templului ) și rabini a fost importantă în plan ideologic. Deși Templul avea locul central , el tindea să devină către începutul erei creștine doar un simbol , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile răspândite în tot Israelul. Schimbarea în plan arhitectural chiar dacă regătită de mai multe secole a fost parcă mult prea bruscă prin dispariția Marelui Templu.
„ După Hayoun și Jarrasé, dacă revenim la originea și geneza sinagogii , trebuie să ținem cont și de percepția iudaică , conform căreia sinagoga ar avea o arhitectură , dar mai ales un suflet. Datele istorice arată că , dacă edificarea Templului din Ierusalim s-ar fi realizat cu prețul distrugerii celorlalte sanctuare vechi evreiești , apariția sinagogii se face în condițiile coexistenței încă o durată de timp a cultului sacrificial („ suflul buzelor”) cu cel sinagogal și că rugăciunea evreiască a îmbinat întotdeauna fervoarea religioasă cu studiul.
Inițial , sinagogile ar fi fost niște clădiri de o simplitate extremă , a căror realizare nu era ghidată de prescripții și a căror mică piesă de mobilier ar fi fost dulapul în care erau depozitate sulurile Torei-Sifre Tora ( unel surse afirmă că acesta ar fi fost mobil , fiind amplasat pe un cărucior). Curând a fost adăugată tribuna predicatorului , bimahul sau almenorul402 .
Aproape toate religiile antice au trăsături comune : sunt politeiste , antropomorfe , iar cultul interior este dedicat clerului și doar exteriorul pentru restul credincioșilor403. Templul mesopotamian , ritualul religios egiptean , templul grec sau cel italic au aceste trăsături principale. „ Față de toate acestea , apare evidentă mutația realizată de singogă: comunitatea este admisă în interior și aici se desfășoară liturghia, fațadele trec printr-o „eclipsă” și vor deveni importante mult mai târziu după unii autori consacrați altarul de jertfă este înlocuit de un artefact- chivotul scrierilor sfinte și curând locul de propagare a cuvântului divin va fi exprimat prin cel de-al doilea pol al lăcașului- bimahul”404 .
Existau indicații și în privința amplasamentului sinagogilor. Acestea trebuiau să fie construite în apropierea unei ape , în punctul cel mai înalt al așezării , într-un „loc curat”405 . Aceste condiții nu au putut fi respectate întotdeauna de evrei deoarece grecii, romanii, creștinii și mai târziu musulmanii nu acceptau ca lăcașurile lor de cult să fie depășite în înălțime”406.
Ferestrele sinagogii407 trebuiau să fie relativ mici , cu parapeți înalți pentru ca serviciul divin să nu fie deranjat sau observat de cei din exterior.
Cuvântul sinagogă are origine grecească pentru evrei existând trei denumiri consacrate ale lăcașului : Bet hakneset – casa adunării , destinată rugăciunii comune și studiul Torei în comun; Bet tefila – casa de rugăciuni și Bet hamidraș- casa învățăturii , de obicei de dimensiuni mai reduse în care ziua se desfășura învățământul religios408.
În opinia lui Aristide Streja și Lucian Schwarz , ansamblul sinagogal ar fi ajuns relativ repede să aibă o sală mică ( 10-12 locuri pentru rugăciuni zilnice) , o curte în aer liber , sediu administrativ , clădiri pentru învățământ și adunare409 .
Diaspora babiloniană și egipteană pare să fi simțit prima necesitatea întâlnirii în clădiri speciale , o primă mențiune fiind o inscripție din timpul lui Ptolemeu III ( 246-221 î.e.n.)dedicată unei sinagogi410. Din scrierile apostolilor care-și istorisesc călătoriile lor aflăm că în Asia Mică , Grecia continentală sau în Italia existau numeroase sinagogi , cele mai numeroase fiind însă în Israel , în special în Ierusalim ( între 400-500 înainte de distrugerea Templului)411.
„ După Sed – Rajna , sinagogile din Israel ar putea fi clasificate , după criterii cronologice și topografice în trei mari tipuri : – sec. II-III în Galileea și pe înălțimile Golan: plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi , acces pe a patra latură orientată spre Ierusalimși unde se aduceau pe un cărucior mobil sulurile Torei pe durata oficierii serviciului divin ; exemplarele s-au găsit la Capharnaum ( galeria ar fi fost rezervată femeilor ) , Chorazim, Meron, Kfar, Baram, Nabratein, En Dikke, prima sinagogă din secolul IV; la originea acestei tipologii s-ar afla sălile de rugăciune amenajate de către zeloți în triclinia din fortărețele lui Irod de la Massada și Herodion sau la Gamla , încă din secolul I; – sec. IV-V în Iudeea , este reprezentat prin practicarea intrării pe alt zid decât cel orientat spre Ierusalim în centrul căruia se va amplasa dulapul din sulurile Torei; exemplele sunt Susiya și Esthtemoa , la care sala e dezvoltată pe lățime; – sfârșitul secolului V – începutul secolului VI , exemplificat prin Beth-Alpha (517-518), plan basilical , intrare pe latură opusă celei orientate spre Ierusalim pe care se realizează o absidă pentru chivotul cu sulurile Torei , iar în fața acesteia apare estrada pentru lectura acestora – bimahul; acesta , a fost , în final , tipul cel mai omogen și adaptat liturghiei”412.
„ Orientarea sinagogilor se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene care aveau drept sanctuar muntele sacru Garizim. Această orientare a cunoscut în Palestina o evoluție (oarecum similară cu cea a lăcașurilor creștine timpurii) în care primele sinagogi aveau intrarea orientată spre Ierusalim , pentru ca din secolul IV spre acesta să fie îndreptat zidul cu chivotul sulurilor Torei și care trebuia să fie cel mai puternic din toată clădirea”413. Toate acestea nu au fost reguli absolute , existând cazuri în care fie orientarea era diferită , fie printr-o influență creștină „ se cristalizează o predominanță a configurației basilicale cu navă principală , două colaterale și absidă terminală la începutul secolului VI e.n.414.
Arheologia vine să întărească opiniile cercetătorilor . Deși puține și incomplete săpăturile arheologice au adus la lumină mai multe sinagogi din Israel , Siria , iar în Irak arheologii evrei , neavând posibilitatea de a cerceta , au intrat doar în posesia informațiilor transmise. La Tiberias ,lângă lacul Galileea, sinagoga din secolul IV avea reprezentări umane și zoomorfe415, la Capernaum o sinagogă de secol II-III e.n. fiind în urma alteia mai vechi416, mai multe sinagogi au fost escavate în Siria , iar lângă șoseaua Nazaret-Haifa , centrul academic al lui Iuda Ha-Nasi dezvăluie sinagoga,catacombele și cimitirul417. La Dura-Europos , pe Eufrat , a fost scoasă la lumină o sinagogă datată 245 e.n. cu inscripții în aramaică , greacă și pehlevi-partă și 30 de fâții de pergament pictate (imagini ale patriarhilor , ieșirea , David și temele reîntoarcerii și mântuirii418.
În opinia lui Moshe Carmilly-Weinberger în secolul VII e.n. odată cu expansiunea arabă și a atitudinii iconoclaste , arta evreiască de tip Dura-Europos ar fi suferit un eșec.
Moses Rosen afirmă în „ Eseuri biblice” că sinagoga nu era doar o biserică , ci o casă a adunării obștii și un lăcaș de învățătură , iar în sinagogă fiecare se roagă pentru sine având o relație nemijlocită cu Creatorul.
Zugrăveala interioară și exterioară este cunoscută mai bine prin sinagogile mai recente , dar și în antichitate exista o zugrăveală bine definită cu motive vegetale și geometrice. După primele secole creștine și pe acestă latură au intervenit schimbări importante existând și reprezentări antropomorfe și zoomorfe
Chivotul era bogat ornamentat cu sculpturi în lemn fiind depozitarul sulurilor de pergament care conțin textul Pentateuchului și care era plasat în partea de răsărit a sinagogii. Predela era cea care acoperea Chivotul cu sulurile Legii pe fondul de catifea sau brocart brodându-se motive tradiționale și texte cu diferite conținuturi.
Coroana era plasată deasupra celor două capete de axă pe care era înfășurat textul Pentateuchului. Erau lucrate cu mult rafinament în metal nobil și încustrate cu pietre semiprețioase.
Cupa de kiduș avea o mărime , formă , tehnică de execuție și ornamentare diferite. În majoritatea cazurilor cupa de kiduș era realizată din argint fiind folosită de rugăciunea de binecuvântare a vinului la ocazii festive.
Dantelăria era prezentă însoțind diferitele ștergare și fețe de masă din sinagogă , alături de vestimentația de sărbătoare a credincioșilor.
Indicatorul ( iad ) era un obiect din metal sau lemn prin care se ținea șirul textelor din sulurile Legii. În numeroase cazuri era bogat ornamentat uneori din metal nobil , fildeș și cu pietre semiprețioase având la capăt o mână cu un arătător deosebit de lung. În forma sa cea mai primitivă era confecționat dintr-un bețișor cilindric sau paralelipipedic ascuțit la vârf.
Inelul pentru prosopul de sinagogă era ornat cu linii curbe și figuri de păsări, flori, cerbi, fiind de regulă realizat din alamă.
Meghila reprezenta textul Poveștii Esterei așternut pe pergament , iar Menora ( simbol al credinței iudaice ) era celebrul candelabru cu șapte brațe din alamă , bronz , fiind așezat mai ales în zona pupitrului de rugăciune. Mezuza ( textul caligrafiat pe pergament al crezului iudaic „Sema-Israel”) era poziționat în zona ușilor.
Pupitrul de rugăciune era bogat împodobit cu sculpturi din lemn fiind însoțit pe perete de o grafică „seviti”. Jilțul lui Eliahu era folosit în ceremonialul circumciziei fiind frumos lucrat în sculptură de lemn . Lampa de Hanuca era realizată inclusiv din argint fiind corpul de iluminat care servea în cele opt seri ale sărbătorii macabeilor.
Arta ebraică s-a reflectat de numeroase ori și în broderiile sau în învelitorile și pâinea împletită pentru sâmbătă sau al anumite sărbători. Principalele elemente de ornament erau cele vegetale ca și ciorchinele , frunze sau vrezuri de viță-de-vie , ramură de palmier salcia, fructe sau pomul vieții și abia din secolul III e.n. încep să devină comune simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe.Având specificul său, arta ebraică, așa cum ni se dezvăluie , constituie un reper deosebit între manifestările artistice și culturale ale Orintului Apropiat și Mijlociu. Păstrându-și linia de originalitate pe o perioadă deosebit de întinsă în timp arta ebraică strălucește prin ingeniozitatea slujitorilor săi și prin evidențierea trăsăturilor care o fac unică.
CAPITOLUL XI : CONCLUZII
Importantele lucrări de istorie antică care au fost publicate în ultimele două secole subliniază (inevitabil) frumoasa cultură și civilizăție a Israelului antic . Ne-am încumetat cu o străduință aleasă să așternem în aceste rânduri principalele trăsături ale culturii și civilizației ebraice având un respect deosebit față de splendidele realizări ale acestui încercat popor al Orientului Apropiat . Deși perioada de glorie a Israelului antic avusese loc cu mult înainte ( la sfârșitul mileniului II î.e.n.și începutul mileniului I î.e.n. ) , străduința noastră s-a îndreptat spre creația poporului evreu din timpul perioadei romane. Cursul evenimentelor ( bogat, întins și deloc de neglijat ) a necesitat o însuflețire prin multitudinea aspectelor sub care ne-am permis să reflectăm de-a lungul întregii lucrări. Având certitudini, neavând pretenția epuizării unui subiect atât de vast , m-am străduit să prezint cât mai bine documentat și echidistant această splendidă și furtunoasă , în același timp, „aventură” a poporului evreu în perioada romană și romano-bizantină și care a dat naștere atâtor pasiuni și speculații halucinante până în epoca contemporană. Cu o responsabilitate atât de mare față de un subiect atât de sensibil care trebuie tratat cu atâta atenție nu pot explica această încercare decât printr-o atracție deosebită față de cultura și civilizația ebraică încă din copilărie și prin dorința de a prezenta cât mai detaliat dramele, speranțele și bucuriile trăite de poporul evreu de-a lungul acestei perioade. Niciodată deasupra timpurilor , vom putea observa cu ușurință cum existența acestui popor este una deloc de neglijat , iar atitudinea lor , deși uneori exagerată , a fost una într-o mare proporție pe deplin fundamentată. Din orice punct de vedere am privi lucrurile , observăm că „steaua” genialității le-a surâs , dar și că atrăgând atenția și-au creat un renume care nu de puține ori le-a adus nenumărate neajunsuri. Particularitățile lor au fost în măsură să-i evidențieze , iar pretențiile lor nu de puține ori au fost interpretate ca și jignitoare inclusiv de popoarele culte ale lumii vechi. Așteptările lor au dat naștere la trăiri , manifestări și credințe diverse , iar dacă toate aceste lucruri împreună au reușit uneori să-i separe , dând naștere febrei interne , destinul lor ( ca și credința ) a fost inseparabil același , după cum vom vedea în cele ce urmează.
Debutul unei implicări consistente a romanilor în problemele diplomatice și politice a Asiei Mici și care privea direct pe evrei a avut loc în anul 161 î.e.n. când se semna o alianță cu Roma prin care familiei hașmonee i se recunoștea dreptul de familie cârmuitoare a unui stat independent . Simon Macabeul ( 143-135 î.e.n.) obține reînnoirea alianței cu Roma , întărindu-și regatul și izolând și mai mult Regatul Siriei. Mai târziu , Pompeius Trogus aprecia: „ Scăpați de Demetrius , evreii cuceriră prietenia romanilor și obținură de la ei libertatea , căci în acea vreme Roma împărțea cu mărinimie bunuri străine”. Relațiile iudeo-romane începeau într-un mod fericit prin alianțe și garanții de prietenie .
În următorul secol ( I î.e.n. ) raportul de forțe din întregul Orient Apropiat s-a modificat într-un mod incredibil . Roma deși avea numeroase probleme interne reușise să subjuge popoarele Asiei Mici și într-un elan victorios învingea către anul 61 î.e.n. toată rezistența din această parte de lume. Campania lui Pompei îndreptată în special împotriva lui Mithridate a avut ca și consecință și amestecul romanilor în problemele interne ale Iudeei.
Scaurus , reprezentantul lui Pompei, avea misiunea de a media între Aristobul II și Hirkan II care se aflau în plin război fratricid. Soliiile trimise de amândoi aveau menirea să cumpere bunăvoința și protecția lui Pompei. Darurile lui Aristobul II au plăcut mai mult ( o viță-de-vie de aur , făcută de Alexandru ca ornament pentru Marele Templu). Regele arab Aretas care asedia Ierusalimul a fost nevoit să se retragă la solicitarea romanilor , Aristobul II urmărindu-l pe Aretas în retragere și învingându-l definitiv în anul 65 î.e.n. .
Marele general roman vedea în conflictul dintre cei doi frați ocazia de a lua în stăpânire și teritoriile israeliene și i-a invitat pe amândoi la tratative la Damasc. Hyrkan II insista asupra dreptului său de prim-născut , în timp ce Aristobul II scotea în evidență lipsa de pricepere a fratelui său în problemele regatului. Exista la Damasc și o a treia partidă care avea dorința de a desființa regalitatea și de a restaura vechiul regim teocratic. Înclinând mai mult spre Hyrkan II , pe care-l vedea mai potrivit și mai maleabil pentru rolul de protejat al Romei , Pompei a atras suspiciunea lui Aristobul II care prin fugă s-a retras în puternica cetate Alexandrium. Silit să se predea de la Alexandrium , Aristobul II a fost lăsat să se îndrepte spre Ierusalim unde a adunat din nou oaste împotriva romanilor. Trecerea în neființă a lui Mithridate a înlesnit enorm operațiunile și misiunea lui Pompei în Orient . Capturarea lui Aristobul II a întărit și mai mult voința patrioților evrei care s-a retras pe Muntele Templului , cetatea fiind predată lui Pompei de o altă partidă evreiască dornică de pace. Pentru a învinge rezistența celor deciși să lupte, Pompei a organizat un asediu în toată puterea cuvântului. A adus de la Tyr mașini de război și cu toată priceperea militară a romanilor asediul se prelungea peste așteptările asediatorilor. Un amănunt cunoscut de Pompei a fost în măsură să tranșeze definitiv victoria de partea romanilor . Luptătorii evrei păstrau credința strămoșească , nu aveau voie să lupte sâmbăta decât pentru a se apăra în caz de pericol major , dar nu puteau evita acest lucru, deoarece romanii nu țineau cont de această tradiție ebraică . Rezistența ebraică a ținut trei luni după care într-o zi de sabat romanii pătrundeau conduși de fiul lui Sulla prin zidul care-i proteja pe luptătorii evrei. Descrierile emoționante chiar ale autorilor romani istorisesc cum în ciuda pericolului preoții au continuat oficierea serviciului divin , fiind rând pe rând răpuși la datorie. Se apreciază că au fost măcelariți douăsprezece mii de oameni. Așteptările lui Pompei au fost ruinate de realitatea care le dezvăluia un templu fără bogății imense, iar Sfânta Sfintelor s-a înfățișat mai degrabă modestă și respectabilă , decât extravagantă și pretențioasă. Pompei putea începe instaurarea stăpânirii romane în Iudeea cu statutul de stat autonom sub protectorat roman. Așadar anul 63 î.e.n. s-a dovedit nefast pentru evrei, iar în anul 61 î.e.n. marele general roman intra triumfal la Roma aducând cu sine ca ostatici mulți principi asiatici și mai mulți fruntași evrei ( Aristobul , Antigon cu fiicele sale și Avșalom). Alături de acea parte a aristocrației evreiești de la Roma , din rândul acestor captivi se va constitui diaspora evreiască din Peninsula Italică.
În anii următori Hyrkan al II-lea a deținut funcția de Mare Preot și de prinț ajutat de Antipator , ambii subordanați direct guvernatorului roman , proconsulul Siriei care între 57-55 î.e.n. a fost Gabinius. În funcțiile principale ale Iudeei au fost numiți constant oameni devotați romanilor , iar în rândul poporului a fost alimentată permanent o stare de nemulțumire care a răbufnit de numeroase ori, încurajați de luptele interne dintre familiile aristocratice evreiești.
Problemele interne ale Republicii romane cauzate de triumvirat și de consecințele acestuia au prilejuit evreilor situația de a negocia. De remarcat că generalul Crassus în drum spre Asia în celebra sa campanie a poposit și pe la Ierusalim de unde a crezut de cuviință să jefuiască toate obiectele din Templu și o sumă importantă în bani . Această faptă considerată de evrei de neiertat a făcut ca însăși căpeteniile evreiești să se orienteze definitiv în susținerea lui Cezar. Mai târziu Antipater va ajuta pe Cezar în campania nord-africană . Ajutorul va consta inclusiv în ostași ( 3000 ). Apreciind gestul lui Antipater , Cezar îl va numi etnarh al Iudeei , îl va scuti de impozit și-i va acorda cetățenia romană. Binefacerile lui Cezar față de evrei s-au materializat printr-un sprijin nemăsurat, iar decesul acestuia a aruncat într-un doliu neprefăcut pe evrei și diaspora acestora după cum a mărturisit istoricul roman Suetoniu.
În următorii ani 43-40 î.e.n. atât Irod , cât și Antigon au știut să depășească supușenia față de Cezar și au avut șansa de a câștiga bunăvoința noului cârmuitor. Irod a reușit să respingă toate încercările lui Antigon și a intrat în Ierusalim primind ca asigurare din partea Marelui Preot Hyrkan pe nepoata acestuia ca logodnică.
În anul 40 î.e.n. Antigon a beneficiat de sprijinul regatului part care interesat în această regiune a inițiat o amplă campanie în urma căreia Hyrkan al II-lea și Phasael au fost arestați , iar Irod a mai avut timp să fugă la Petra apelând la sprijinul arabilor. Arătându-se neîndurători generalii parți au dispus mutilarea lui Hyrkan II ( tăierea urechilor ) , iar Phasael bănuit că va fi condamnat la moarte s-a sinucis. Antigon devenea domnitor independent în 40 î.e.n.. În timpul scurtei sale domnii , Antigon n-a reușit să se facă înțeles de către popor și urmărind sprijinul saducheilor acesta nu se manifesta sub nicio formă. În toată această luptă contracronometru Antigon s-a dovedit incapabil să gestioneze toate detaliile situației. Primăvara anului 37 î.e.n. aducea în fața Ierusalimului trupele lui Irod susținut de legiunile romane , apreciate la 100000 de ostași. Șemaia și Abtalion îndemnau la capitulare , dar cei asediați se pregăteau să reziste. Asalturile zguduitoare ale romanilor nu le-au oferit nicio șansă și aceștia au pătruns în oraș gata să dezlănțuie măcelărirea populației , fiind temperați doar de către Irod. În timp ce Irod își asigura titlul de moștenitor legitim al coroanei hașmonee , firul vieții lui Antigon era curmat la Antiohia din ordinul lui Antoniu.
Domnia lui Irod I nu a avut, după cum au observat mai mulți specialiști , o bază teocratică și niciuna națională. Ajuns pe tron cu sprijinul romanilor , nu avea nici sprijinul fariseilor și nici cel al saducheilor. Zeci de cetățeni de frunte ai Ierusalimului au fost executați în acest debut de domnie. Aceași măsură a extins-o și asupra Sanhedrynului , acestuia supraviețuind doar Șemaia și Abtalion. Pentru a se menține pe tronul Iudeei avea nevoie de un sistem dictatorial și de securitate cât mai eficiente , iar în această direcție s-a dovedit din ce în ce mai ingenios. Cruzimii sale nu i-au scăpat Hyrkan II și fiica lui Alexandra , Aristobul III și soția sa Miriam , iar apoi chiar fiii care-i avea cu aceasta: Aristobul IV și Alexandru. Deși l-a sprijinit inițial pe Marc Antoniu , a știut să obțină bunăvoința lui Octavian. Având sprijinul roman , privit ca un rege marionetă al Romei, Irod va ști să-și păstreze individualitatea și va ține cont de posibilele pericole interne sau de amenințările pe care le reprezenta Regatul Part. Deși a fost impopular de-a lungul întregii domnii, Irod a avut și realizări mărețe. A construit mai multe orașe , un port comercial – Caesarea , palate regale și fortărețe și a renovat Templul de la Ierusalim. Deși i s-a reproșat și lipsa de viziune în plan național , el a sprijinit populația în momente de secetă și a dat mai multe scutiri de impozite. Tot în timpul domniei sale, către sfârșit, a avut loc și celebrul moment al nașterii lui Isus și a uciderii pruncilor , fapt care ilustreză încă o dată în plus obsesia și dorința nemărginită de putere , însoțite de frica că ar putea-o pierde , a unui rege îmbătrânit , bolnav fizic și psihic , plin de remușcări . Din relatările Evangheliilor putem surprinde legăturile care se menținuseră între poporul evreu și Orientul Mijlociu.
Urmașii lui Irod cel Mare au fost Archelau , fiul cel mare , care stăpânea în Iudeea de mijloc, Samaria și Idumeea cu titlul de rege , Galileea și Pereea cu titlul de tetrarh revenea lui Irod Antipa, iar Philippos intra în stăpânirea Transiordaniei. Abia instalat Archelau s-a confruntat cu numeroase nemulțumiri populare care s-au acumulat de-a lungul domniei lui Irod cel Mare. Revolta populară din timpul sărbătorilor de Pesah n-a putut fi stopată decât printr-un măcel regretabil prin care și-au pierdut viața trei mii de oameni. Revolta se extinsese și în restul orașelor țării și viza protectoratul roman. Nevoit să plece pentru confirmare la Roma , Archelau a fost nevoit să lase în țară pe Sabinus ca guvernator cu puteri extraordinare care a incitat și mai mult spiritele prin jefuirea Palatului regal. În Galileea căpăta contur răscoala lui Iehuda Galileanul , la Emaus evreii au distrus o cohortă romană , la Ierihon s-a proclamat rege Simeon, fost apropiat a lui Irod cel Mare, Sabinus se afla asediat la Ierusalim și numai guvernatorul Siriei , Varrus, mai putea zădărnici planurile răsculaților evrei . Acesta a pătruns cu armatele sale în Iudeea , luând cele mai severe măsuri împotriva răsculaților. În acest timp la Roma delegația lui Archelaus avea o opoziție importantă printr-o delegație care avea o orientare democratică și teocratică. Doar istoricul Nicolaus Damaschinul care-l susținea pe Archelau a fost în măsură să-l convingă pe Octavian Augustus. În cele din urmă testamentul lui Irod cel Mare a fost recunoscut de către rege și pus în aplicare. Archelau s-a dovedit însă la fel de insensibil ca și tatăl său la tradiția iudaică și la gravele probleme ale poporului evreu. O delegație evreiască care a ajuns la Roma până la împărat prezenta acestuia gravele probleme cu care se confruntau evreii și dezinteresul lui Archelau. Decizia împăratului a fost de a-l chema pe acesta la Roma unde i-a făcut cunoscută destituirea , oferindu-i un exil forțat în Galia în anul 6 e.n. .
Fratele lui Archelau , Herodes Antipa a guvernat Iudeea și Pereea între anii 4 î.e.n. – 39 e.n., construind orașul Tiberiada în onoarea împăratului Tiberiu , fiind nevoit să se confrunte cu mai multe răscoale și fiind destituit în cele din urmă de către împăratul Claudiu și trimis în exil în Galia.
Philippus ( 4 î.e.n. – 34 e.n. ) a guvernat în Transiordania , dovedindu-se mai degrabă împăciutor și prudent de-a lungul domniei . După trecerea sa în neființă provinciile lui și Iudeea au fost încorporate provinciei romane a Siriei.
Detronarea lui Archelau a condus la transformarea Iudeei în provincie imperială , dar Sanhedrynul rămânea principalul for juridic. Procuratorul roman se afla în reședința de la Caesarea. . Primul procurator numit a fost Coponius. Încă de la începutul procuraturii sale s-a format o organizație militară de orientare național religioasă – partida zeloților. Schimbării frecvente a procuratorilor din timpul lui Octavian Augustus i s-a opus orientarea mai stabilă a lui Tiberiu care l-a susținut pe Valerius Gratus timp de 11 ani ( 15-26 e.n.) . Următorul procurator a fost Pilat din Pont( 26- 36 e.n. ). Nemulțumirea poporului a fost permanent alimentată de nepriceperea , indiferența sau lăcomia unor procuratori interesați de o îmbogățire rapidă și necunoscători și insensibili la problemele și tradițiile poporului evreu . Odată cu trecerea în neființă a lui Philippus toate provinciile evreiești treceau din faza de protectorat roman în cea a stăpânirii directe ceea ce a constituit o nouă lovitură puternică orgoliului și sentimentelor național-religioase ale evreilor.
Unul dintre fiii lui Aristobul ( fiul lui Irod și Miriam ) a avut un destin aparte. La numai 6 ani el se afla la Roma pentru a fi educat după ce tatăl său fusese executat.Înclinațiile sale excentrice i-au adus o mulțime de datorii , silindu-l să solicite unchiului său Irod Antipa o funcție în regatul acestuia. O reîntoarcere precipitată în Italia l-a adus în preajma tânărului Caius Caligula și atrăgând atenția împăratului Tiberiu care a dispus ca Agrippa să fie încarcerat , dar decesul lui Tiberiu a avut darul de a schimba repede în bine destinul lui Agrippa. El este eliberat imediat și noul împărat Caius Caligula îi acorda în administrare tetrarhia lui Phillipos și apoi trimițând în exil în Galia pe Irod Antipa și soția acestuia Herodiada ( 39 e.n. ) , oferă și Galileea și Pereea lui Agrippa reconstituind Iudeea întocmai ca în timpul lui Irod cel Mare . Agrippa I s-a dovedit priceput în conducerea regatului și a reușit să abandoneze vechile înclinații mai puțin onorante, devenind un rege care respecta întocmai tradițiile și obiceiurile religioase iudaice. Relația sa cu poporul s-a dovedit a fi una excelentă. A fost subliniată de mai mulți autori încercarea lui Agrippa I de a crea o alianță locală a principilor vasali Romei din vecinătatea regatului său și a inițiat întărirea zidurilor Ierusalimului , acțiuni sancționate în cele din urmă de guvernatorul Siriei.În timpul domniei lui Agrippa I a avut loc și trecerea la credința iudaică a lui Izates , regele Adiabenei , a mamei sale Elena și a tuturor rudelor acestuia . Agrippa I s-a sprijinit pe relația bună cu împăratul Caligula și a intervenit de mai multe ori în sprijinul poporului său , contribuind la stoparea prigonirii evreilor alexandrini în special , dar și a restului diasporei evreiești. După o domnie de numai șapte ani regele Agrippa I se stingea din viață în plină maturitate și experiență intelectuală și diplomatică la numai 54 de ani. Marile lui realizări au oferit poporului evreu o ultimă perioadă de prosperitate și marele merit al lui Agrippa I a fost acela de a ști folosi relațiile bune cu Caligula și apoi cu Claudius spre folosul poporului său.
Scurta glorie a poporului evreu din timpul domniei lui Agrippa I a fost repede înlocuită de suspiciunile suspușilor Romei , Iudeea și provinciile de graniță fiind încredințate unui procurator. Această perioadă dintre anii 44-66 e.n. este cunoscută sub numele de perioda ultimilor procuratori romani.
Autonomia poporului evreu era așadar anulată păstrându-se doar dreptul de a numi Marele Preot.
Primul din această a doua serie de procuratori a fost Cuspius Fadus care de la început și-a depășit atribuțiile . Doar o delegație evreiască trimisă de Agrippa II la împărat a mai domolit deciziile procuratorului împotriva poporului.
Cel de-al doilea procurator a fost nepotul filosofului Philo din Alexandria , Tiberius Alexander , devenit slujitor al intereselor Romei , complet rupt de poporul evreu și de credința iudaică. Între 46-48 e.n. Tiberius Alexander și-a luat în cel mai serios mod funcția , fiind nemilos cu cei care îi erau acum supuși. În cele din urmă el a fost numit prefect al orașului Alexandria.
Între 48-52 e.n. și-a exercitat procuratura Cumanus. În lipsa sa de respect față de tradițiile și sărbătorile iudaice Cumanus a luat deosebit de multe hotărâri care nu de puține ori au făcut mii de victime și au ațâțat și mai mult spiritele încinse ale evreilor. În cele din urmă o delegație evreiască la Roma , avându-l în frunte pe Marele Preot Ionatan a reușit să impună punctul de vedere Iudeei . Al patrulea procurator a fost Felix Antonius( 52-60 e.n. ) care fusese instalat cu sprijinul Marelui Preot Ionatan. Curând însă Felix Antonius s-a dovedit și mai nemilos față de popor și mai insensibil la aspirațiile religioase ale celor pe care-i guverna. Atitudinii necruțătoare a procuratorului i s-a adăugat și nerăbdarea poporului și demnitatea acestuia care era grav lezată. Zeloții erau în plină acțiune și se bucurau de sprijinul și respectul poporului. O parte a acestora – cea radicală – s-a separat fiind cunoscuți sub numele de sicari( sicca – pumnal în limba latină) . Aceștia acționau la diferite sărbători sau ceremonii în mulțime de unde de sub haine scoteau un pumnal cu care răpuneau persoane, personalități importante. Una dintre victimele cele mai influente a fost Marele Preot Ionatan. Unei administrații necruțătoare i s-a adăugat o administrație și mai neiertătoare între anii 60-63 e.n.- cea a lui Festus. Distanța dintre un posibil dialog care să împace părțile se adâncea și mai mult , iar extremiștii erau din ce în ce mai activi și apreciați.
În anul 53 e.n. împăratul Claudius a oferit tetrarhia lui Phillipus lui Agrippa II , iar apoi Nero i-a încredințat porțiuni din Perea și Galileea. În Iudeea avea titlul de domnitor fără țară. A sprijinit dezvoltarea și reconstrucția Ierusalimului și a realizat un turn de control din care putea vedea cum se oficiau slujbele în Templu , fapt care a deranjat poporul și pe preoți. În cele din urmă conflictul a fost soluționat în favoarea preoțimii care și-au apărat cauza în fața împăratului Nero care a fost influențat în decizia sa de către soția sa Popeea , simpatizantă a credinței iudaice.
Procuratorul Festus a fost înlocuit în funcție de către procuratorul Albinus(62-64 e.n.) care nu s-a lăsat cu nimic mai prejos față de către precedesorii săi , procedând la urmărirea și arestarea sicarilor. Flavius Iosephus afirma în privința acestui procurator că „ nu exista răutate pe care să nu o fi făcut”.
Ultimul procurator a fost Gesius Florus ( 64-66 e.n. ) și a contribuit prin toate acțiunile sale la pornirea primului război iudaic , neștiind să gestioneze relația sa cu poporul , comportându-se la fel de iresponsabil și de lacom ca și procuratorii ultimelor două decenii . În asuprirea poporului el stabilea relații inclusiv cu sicarii. Istoricul Tacit ne informează în acest sens că „răbdarea poporului ținu până la procuratorul Florus” continuând: „ sub el începu războiul”.
Până la începutul primului război iudaic există numeroase aspecte sub care trebuie să se reflectăm asupra existenței și devenirii ebraice de la campania lui Pompei până în acest al șaptelea deceniu al secolului I e.n. . Religia ebraică a devenit dintr-u-nceput definitorie pentru acest popor și în jurul acesteia a gravitat viața economică , politică , socială și gândirea populară și cea cultă . Trecând dincolo de vechea tradiție iudaică ( perioada patriarhilor , a exodului și a profeților , confirmate azi și pe cale arheologică ), epoca Macabeilor, care avea ca trăsătură dominantă victoria naționalismului evreu și menținerea independenței , a dat un nou avânt perpetuării și dezvoltării iudaismului în Israel. Din interior , începând cu această epocă a Macabeilor , apar două mari secte: cea a saducheilor și cea a fariseilor . Alături de ele polemica va fi atât de aprinsă încât peste 20 de secte religioase vor ființa și vor gravita în jurul ideii ebraice, încețoșând și mai mult și așa suficient de înnegurata atmosferă din interiorul societății ebraice . Creșterea rolului sinagogii în rândul comunităților a constituit un fenomen notabil , menținându-se însă prestigiul Marelui Templu , până când acesta a fost distrus.
Literatura ebraică a fost în măsură să impresioneze chiar și pe cei mai insensibili sau pe cei mai aprigi adversari. Cele mai vechi texte ale comunității eseniene de la Qumran sunt datate aproape în unanimitate în jurul anului 250 î.e.n. . Stăpânirea Ptolemeică în Iudeea s-a reflectat prin apariția a două noi opere ale literaturii ebraice: Cântarea Cântărilor și Eclesiastul . Stăpânirea romană a fost în măsură să bulverseze întreaga națiune evreiască și fiecare dintre clasele sociale evreiești acționând din opoziție au reușit să imprime o creație literară notabilă. Doi mari învățați au pus bazele unei tradiții fariseice culte , învățăturile acestora fiind bine apreciate de către popor. Șemaia și Abtalion au deținut conducerea Sanhedrynului fariseic , fiind continuați de alți doi străluciți învățați Hillel și Șammai. Hillel este privit de către tradiția talmudică ca un reformator întocmai ca Ezra , venit și el din Babilonia , gândirea lui punându-și amprenta asupra evoluției ulterioare a iudaismului. Mult mai riguros decât el în privința interpretării legii a fost celălalt mare învățat fariseu Șammai. Atitudinea diferită a celor doi învățați a condus la crearea a două școli: cea a lui Hillel și cea a lui Șammai . Literatura ebraică a acestui secol I î.e.n. ne evidențiază imitațiile „Psalmilor” și a cărții lui „Daniel” care s-au pierdut fiind incluse în rândul „apocrifelor”.
„ Psalmii lui Solomon” au ca autor probabil și un fariseu deoarece sunt prezentate proaspăta stăpânire romană și sunt evidențiate obiceiurile nesănătoase saducee. Autorul nutrea speranța restaurării teocrației și a regalității.
Cartea „Henoch” este una apocaliptică apărută în această perioadă de origine eseniană , cu o puternică orientare antisaduceniană. Simbolismul și angelologia ne apar ca fiind de origine eseniană , în timp ce unele idei , posibil chiar morala să fie fariseică.
Cartea „ Jubileelor” aparține creației acestei perioade și prezintă episodul Facerii și Ieșirii biblice. Autorul necunoscut este probabil că a fost un fariseu al perioadei. Cartea s-a păstrat într-o traducere etiopiană și grecească, dar originalul a fost scris în ebraică.
Majoritatea autorilor și specialiștilor au apreciat că literatura acestei perioade chiar dacă inferioară cărților din epoca clasică au nota lor de originalitate prin care este reflectată epoca și frământările religioase din Israelul acelei vremi.
Celebrelor „cărți sybiline” ale lumii elenizate câțiva învățați evrei din diaspora le-au alăturat „ cartea sybilină” în versiunea evreiască prin care Sable sau Sambethe dădea un sens trecutului și viitorului întregii lumi din punctul de vedere al monoteismului evreiesc. Dacă „ cărțile sybiline” se adresau lumii elenizate căreia-i prezicea soarta , tot în această perioadă o lucrare intitulată „ Înțelepciunea lui Solomon” venea să arate calea greșită pe care au călcat acei evrei elenizați care erau „fără Dumnezeu” și ascultau de filosofia elenistică.
Născut în jurul anului 20 î.e.n. , Philon din Alexandria este apreciat ca fiind cel mai mare scriitor evreu de limbă greacă. Descindea dintr-o familie nobilă venită din Israel în Alexandria. Cetățenia romană era comună membrilor familiei sale. El este cel care a reușit să sintetizeze gândirea iudaică și să o pună în acord cu rațiunea. Scrierile sale au influențat gândirea creștină , chiar începând cu Evanghelia lui Ioan pot fi surprinse unele influențe , iar apoi Clement , Origen , dar se mai afirmă că el prin modul în care a făcut filosofie religioasă a contribuit la orientarea lumii elenistice de la politeism la monoteism. Alături de o interpretare alegorică a facerii lumii în șase zile sau operele istorice „Misiunea lui Caius” și „Contra lui Flaccus” se adaugă mai multe scrieri în care sunt prezentate viețile patriarhilor.
Domnia lui Irod cel Mare a condus la o diminuare a rolului religiei ebraice în societatea evreiască din punctul de vedere statal. Regele Irod cel Mare s-a străduit să fie un fidel al politicii Romei și a încercat implementarea modului de viață roman în rândul evreilor. Instituțiile statului aservite acum Romei nu mai acordă același credit religiei ebraice , fapt care va nemulțumi peste măsură poporul. Politicii de forță din timpul lui Irod cel Mare i se vor adăuga nepriceperea urmașilor săi și greșelile imperiale în numirea unor procuratori necunoscători a problemelor locale sau a religiei ebraice , dornici numai de îmbogățire rapidă. Iudaismul conservator era reprezentat la cel mai înalt nivel de o clasă sacerdotală coruptă și restrânsă la patru familii:familia Boethos,familia Chanan , familia Kanthera și familia Phiabi. Dintre reprezentanții acestor familii se alegea Marele Preot în majoritatea cazurilor prin mituire , căutându-se apoi recuperarea sumelor pierdute prin impunerea unor taxe celor subordonați în ierarhie. Așa se explică cum clasa sacerdotală cade în dizgrația poporului și cum iudaismul rabinic se va implica tot mai mult în destinul poporului evreu și va avea sprijinul acestuia.
Saducheii nu credeau în înviere, în nemurirea sufletului și în existența sufletului , admițând numai legea , despre orientarea și credința lor putând afla și în Evanghelii. Max I. Dimont le atribuie un anume conservatorism în gândirea religioasă , dar cu înclinații liberale în opinia politică , stabilind un paradox al înfruntării lor cu fariseii care erau mai liberali în privința religiei , dar aveau convingeri politice conservatoare.
Fariseii ( perușim) își aveau originea în perioada Macabeilor , fiind patrioți și teocrați în același timp , din rândul acestora rezultând mai multe școli.
Esenienii constituiau o comunitate religioasă evreiască. Despre ei putem afla în Manuscrisele de la Marea Moartă , Philon din Alexandria și de la Flavius Iosephus. Dacă unii dintre esenieni au continuat să ducă un mod de viață retras indiferent de schimbările care au avut loc în interiorul și în jurul poporului evreu , alții precum comunitatea de la Qumran avea nădejdea în sabie. Pliniu cel Bătrân îi descrie într-un mod emoționant: „ Neam solitar și diferit de celelalte de pe tot pământul . Ei nu au femei , se abțin de la plăcerile trupului , nu cunosc banii și trăiesc în tovărășia palmierilor . Zi de zi acest neam renaște datorită străinilor , întrucât acolo se adună în număr mare oameni obosiți de viață , pe care soarta și valurile ei îi mână să adopte obiceiurile esenienilor. Astfel , lucru incredibil , acest neam în care nimeni nu se naște este veșnic de mii de veacuri”.
A patra mare componentă a societății evreiești au reprezentat-o zeloții . Ei proveneau din populația săracă și nemulțumită , iar numărul lor s-a îngroșat continuu până în preajma primului război iudaic. Ca atitudine proclamau rezistența armată împotriva inamicilor și erau reprezentați încă din vremea lui Irod cel Mare , dar prima lor acțiune de anvergură a avut loc când a fost destituit Archelau și a fost instituit regimul procuratorilor . Îl avuseseră în frunte pe Iuda( Galileanul) a cărui revoltă a eșuat , el însuși fiind executat , dar era clar exista o nouă partidă:a kanaimilor( zeloții). Radicalizarea relațiilor dintre cuceritori și cuceriți a condus la desprinderea din rândul zeloților a unei aripi extreme , cea a siccarilor ( sicca – în limba latină pumnal) , care la sărbătorile sau evenimentele principale amestecați fiind în mulțime reușeau să se apropie de personalități importante ( inclusiv Marele Preot) și cu un pumnal ascuns sub haine răneau sau ucideau după caz . Pe lângă aceste patru orientări principale sub care este cunoscută societatea ebraică din această perioadă existau peste douăzeci de alte secte mai reduse numeric care vin să demonstreze în opinia unora efervescența de idei , iar după alții bulversarea și dezorientarea din sânul societății ebraice.
Un episod aparte îl constituie până în zilele noastre Isus. El este important nu numai pentru istoria creștinismului , religie pe care existența sa a generat-o ulterior , ci și pentru istoria umanității și nu în ultimul rând pentru istoria relațiilor dintre iudaism și creștinism de-a lungul secolelor , relație care a făcut numeroase victime . Având pretenția unei analize științifice , dincolo de crez , și în acest caz s-a exagerat de ambele părți, găsim o referire la viața lui Isus la un scriitor care scrie dezinteresat , nepărtinitor , dinafara oricăror patimi și dispute . Acesta este Iosephus Flavius în ale sale Antichități iudaice . După ce descrie faptele procuratorului Pilat din Pont el adaugă: „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înțelept , dacă poate fi numit aievea om”. Să fi avut oare Iosephus Flavius în vedere latura divină pe care și-o proclamase Isus ( de Fiu al lui Dumnezeu ) și pentru care în principal a pătimit? sau a fost orbit de mulțimea faptelor și minunilor pe care acesta în mod inexplicabil ca om le-a săvârșit ?. Continuă însă spunând: „ El a fost autorul unor uluitoare minuni și învățătorul oamenilor care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei , dar și o mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului nostru, l-a țintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început . Căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu , așa cum au prezis profeții trimiși de Dumnezeu , înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie poporul creștinilor , care își trag numele de la dânsul”419 . Flavius Iosephus face dovada unei bune cunoșteri a cazului și a devenirii ulterioare a credinței pe care acesta a generat-o în deceniile următoare când își scrie Antichități iudaice . Face dovada cunoașterii și a prezicerilor profeților și a învierii lui Isus. Dar dacă autoritățile romane au fost aruncate în mijlocul unei confuzii în privința unei dispute religioase din interiorul iudaismului ( era punctul lor de vedere) , autoritățile rabinice au fost de la început ostile noii credințe , căutând toate mijloacele de a o izola și stinge. Sunt bine cunoscute străduințele Marelui Preot de a pune paznici romani la mormântul celui crucificat , știind că acesta spusese că va învia a treia zi. Persecuțiile au continuat și mai târziu , apostolul Pavel destăinuindu-și suferințele pe care el și ceilalți ca și el odinioară se străduiau să i le ofere. Discursul lui Ștefan ucis cu pietre care este redat de Faptele Apostolilor , reflectă depărtarea la care ajunsese iudaismul și poporul evreu încă din primele decenii ale erei noastre: „ Oameni tari la cerbice , necircumciși cu inima și cu urechile . Voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt ; ca părinții voștri așa faceți și voi. Pe care dintre Prooroci nu i-au persecutat părinții voștri. Au omorât pe cei care vesteau de mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-ați prins și L-ați omorât , voi , care ați primit Legea dată prin îngeri și n-ați păzit-o”420 . La uciderea lui Ștefan și-a dat și Saul din Tars ( Pavel ) acordul.
Ne manifestăm convingerea că dacă autoritățile religioase ebraice ar fi urmat linia moderată pe care o propunea Gamaliel cel Bătrân care va deveni președintele Tribunalului de la Yawne( Iamnia) și care era nepotul lui Hillel , atunci relația creștinism-iudaism nu ar fi fost deloc sinuoasă sau abruptă. Surprindem în Faptele Apostolilor cu unele inexactități pe care le comportă un discurs redat , atitudinea acestui mare învățat al tradiției iudaice: „ Cineva a venit și le-a spus:<<Iată , oamenii pe care i-ați pus în închisoare stau în Templu și învață poporul>> . Atunci căpitanul a plecat cu slujitorii și i-au adus , dar nu cu forța , căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de popor. Ei i-au adus și i-au pus înaintea Sinedriului. Și Marele Preot i-a întrebat , zicând: << Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învățați în numele acestuia? Și voi iată , ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră sângele Acestui Om>>. Petru și apostolii răspunzând au zis:<< Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinților noștri a înviat pe Isus , pe care voi L-ați omorât , atârnându-L de lemn…Noi suntem martorii acestor lucruri ca și Duhul Sfânt pe care Dumnezeu L-a dat celor care ascultă de El >>.Când au auzit ei aceste cuvinte , îi tăia la inimă și s-au sfătuit să-i omoare”, dar atunci „ un fariseu numit Gamaliel , un învățător al Legii , prețuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu și a poruncit să-i scoată afară , pentru puțin timp, și le-a zis: „Bărbați israeliți , luați bine seama la voi înșivă, ce aveți de gând să faceți oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ridicat Teuda [ aici intervine inexactitatea n.n.], care zicea că el este cineva și la care s-au alăturat patru sute de bărbați. El a fost omorât și toți cei care-l ascultaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ridicat Iuda Galileanul [greșit n.n.] , în zilele recensământului , și a atras mult popor după el ; a pierit , și toți cei care-l urmaseră au fost risipiți. Și acum vă spun: Depărtați-vă de oamenii aceștia și lăsați-i în pace . Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va distruge; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veți putea nimici. Să nu fiți găsiți luptând împotriva lui Dumnezeu”421 .
Dacă această atitudinea fost ascultată pe moment de popor și de înaltul consiliu ebraic nu la fel au stat lucrurile pe viitor . Iudaismul s-a arătat ostil deci dintr-u-nceput ideii creștine, dorind eliminarea acesteia tocmai pentru că propovăduia consumarea unui înalt eveniment pe care evreii îl așteptau să aibă loc: venirea lui Mesia. Se dovedește că poporul evreu nu era pregătit să aștepte și să accepte un Mesia spiritual, punându-și speranțele într-un Mesia care să-i conducă la prosperitate financiară, materială și care să fie un conducător militar capabil să înrobească popoarele lumii spre folosul și gloria poporului evreu , dar deja din prima jumătate a secolului I e.n. erau acuzați de creștini că l-au răstignit pe Hristos și că totul s-a petrecut precum au prezis profeții , lucru care era inacceptabil și revoltător mai ales pentru înaltele oficialități ale cultului ebraic. Constatăm așadar un anticreștinism încă de la originile creștinismului în timp ce apostolii nu văd în acest prim secol al erei noastre ca fiind un rău faptul că ești evreu și nu anatemizează întreg poporul evreu decât în rare cazuri422.Ceea ce l-a condamnat pe Isus definitiv ( răspunsul afirmativ la întrebarea:Ești Fiul lui Dumnezeu ? El a răspuns: „ Da, sunt”423 ) era considerată o blasfemie de către evrei , iar ceea ce creștinismul reprezenta în primul secol trebuia să se termine întocmai ca și cel care îl generase. Nu exista loc de compromisuri sau alternative. Doar Gamaliel în înțelepciunea sa îngăduitoare se amăgea de unul singur crezând într-o coexistență separată , pașnică și fără conflicte. Considerăm important de notat faptul că antiiudaismul creștin nu are o intensitate deosebită în acest prim secol al erei noastre. Saul din Tars ( Pavel) nu a adoptat o poziție antiiudaică , dar adresa compatrioților săi atât faptul că el este mândru că este evreu 424( susținând întâietatea evreilor), cât și faptul că fusese prigonit de către cei de un sânge cu el 425. Dar trebuie subliniat că poziția critică , dar respectuoasă față de evrei nu este una nouă , însăși Profeții amenințau poporul și se declarau nemulțumiți de credința acestuia. Cele patru evanghelii accentuează și mai mult ostilitatea creștină față de evrei . Ultima dintre ele , Evanghelia după Ioan , stabilește poporul evreu ca fiind decăzut și îi atribuie o pronunțată față negativă , acțiunea lui fiind asociată ca parte a planurilor diabolice. Apostolul Petru le-a adus și el acuze evreilor , putând observa că mai mult involuntar activitatea misionară și ulterior cea livrească a apostolilor a contribuit din plin la punerea bazelor unui antiiudaism creștin care se va manifesta sub toate formele în secolele următoare.
De cealaltă parte trebuie să accentuăm că înaintea manifestării antiiudaismului creștin a existat cu mult înainte un antiiudaism creștin elenistic sau greco-roman pe care-l putem surprinde în scrierile a peste o sută de autori greci și latini. Majoritatea acestor scrieri le sunt nefavorabile , dar chiar și cei mai înverșunați dintre autorii acestor scrieri au fost nevoiți să le recunoască și unele virtuți. Hans Küng identifica patru motive principale ale antiiudaismului precreștin : evreii nu aveau alte divinități, susțineau că sunt poporul ales , iar prezentarea propriei lor mântuiri constituia o gravă jignire adusă celorlalte popoare civilizate, circumcizia devenise din secolul I î.e.n. mai degrabă un stigmat , iar poruncile de purificare și alimentație îi separau de restul lumii. Dacă manifestările antievreiești sunt mult mai vechi ( sec. V î.e.n. Xerses I- Ahașveroș, sec. III Manethon, Lisimah din Alexandria , Hecate din Abdera aduceau grave acuze evreilor ) , ideile din scrierile lor au fost reluate de către Posidonios ( 135-51 î.e.n.) , iar acuzația de „omor ritual” folosită de către Democrit ( 460-370 î.e.n.) a fost preluată de către Apion ( sec. I e.n. ) . Antiiudaismul păgân poate fi circumscris secolelor II î.e.n. – II e.n. manifestându-se în principal împotriva religiei și monoteismului evreiesc.
Din secolul I î.e.n. evreii fac obiectul unei aprige dispute din partea scriitorilor greci și latini. Cicero adăuga iudaismului termenul de superstitio și spunea că sunt solidari(„ se țin între ei”) , neavând o poziție antievreiască , iar contemporanul său Varro propunea filosofilor cultul evreiesc, lăsându-ne să presupunem că ar fi frecventat și cunoscut evreii din Roma. August face dovada unei necunoașteri complete a evreilor prin câteva grosolane inexactități, iar poetul Ovidiu în Arta iubirii pomenește despre ziua a șaptea care „ e ziua ce o țin toți din neamul iudeu”. La fel ca și Ovidiu , referiri asupra evreilor găsim și la Vergiliu și Horațiu. Împăratul August înțelegea Sabatul ca pe o zi de post426, iar Caligula îi adresa lui Philon din Alexandria întrebarea: „ De ce nu mâncați voi carne de porc?”. Horațiu era ironic când observa comportamentul prietenului său, poetul Fuscus Aristius, în zi de Sabat . Succesele notabile ale iudaismului din secolul I e.n. îl indignau de-a dreptul pe Seneca : „ obiceiurile acestui neam s-au răspândit într-atât că acuma sunt acceptate de întregul univers; învinșii dau legi învingătorilor” , decretând ,aproape, caracterul dăunător al zilei de Sabat deoarece el considera că astfel îți pierzi a șaptea parte din viață. Dacă Petroniu s-a dovedit puțin cunoscător a legilor și credințelor evreiești , poetul Persius a prezentat într-un mod magistral pregătirile poporului evreu pentru Sabat . Lui Philon din Alexandria și Flavius Iosephus , evrei ai diasporei elenizate , le-au revenit deosebit de dificila sarcină de a prezenta poziția cea mai adecvată și mai puțin dăunătoare a evreilor către populația Imperiului Roman. Marțial a făcut glume grosolane privind circumcizia și percepea Sabatul ca pe o zi de post în Epigramele sale. Celsus afirmă că evreii adoră Cerul, Lucan subliniază că evreii se închinau unui zeu nedefinit, iar Pliniu cel Bătrân nota în a sa Naturalis Historia că evreii disprețuiau divinitățile , descriind în același timp Iudeea cu populația și așezarea geografică și bogățiile subsolului, povestind într-un mod emoționant și despre secta esenienilor. O importantă sursă de informații pentru această perioadă o constituie și Noul Testament în care găsim prezentate din punctul de vedere creștin trecutul și devenirea poporului evreu , simpatia și acuzele mai marilor creștini față de evrei .
Se acceptă unanim că la origini sinagogile ar fi fost clădiri de o simplitate extremă în realizarea căreia nu se respectau prescripții . Dimensiunile și bogăția interioară a sinagogilor a sporit deosebit între secolele I î.e.n.n.- I e.n. nu numai în diaspora , ci și în patria-mamă. Putem constata în această perioadă o întărire și o maturizare a comunităților evreiești în ciuda numeroaselor greutăți interne și externe care ar sugera contrariul. Templul își menține locul central, dar tindea să devină din ce în ce mai mult un simbol cu o mare influență asupra națiunii , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile care împânzeau întreg Israelul. Nu putem da credit în niciun caz unui dispreț al poporului față de Templu , iar împinși către concret evreii se regăseau cel mai rapid în sinagoga locală , dar dezamăgiți de faptele nedemne ale oficianților din Templu nu mai sprijineau cu aceași înflăcărare partida saduceană.
Arta ebraică s-a manifestat , a ființat în interiorul spațiului sacru creat de evrei , strâns legată , condiționată de viața spirituală și religia evreilor. Dacă însăși existența unei arte ebraice a fost pusă în discuție , în ultimele decenii nu se mai pune la îndoială originalitatea și splendoarea ei deosebite.Cea de-a doua poruncă biblică a fost interpretată de mai multe ori că s-ar opune manifestării artelor , ceea ce a fost explicat de către marii specialiști în domeniu ca o poruncă care s-ar opune adorației , idolatrizării și nu artelor într-un mod expres. Chiar dacă monoteismului îi aparțineau marea majoritate a poporului evreu , există dovezi arheologice care atestă venerarea mai multor zeități păgâne în Israel ( Astarte, Baal etc.), ceea ce demonstrează influențe și interferențe importante cu Siria și cu elenismul greco-roman. După unii specialiști mai sensibili ( Hayoun și Jarrasé) sinagoga ar avea nu numai o arhitectură, dar mai ales un suflet. Sinagoga spre deosebire de toate templele și sanctuarele antice , primește ,chiar invită comunitatea în interior , unde se desfășoară și liturghia. Existau și se respectau indicații în privința amplasamentului sinagogilor. În Talmud este prevăzut modul în care trebuia să fie acestea construite: în locul cel mai înalt al așezării, în apropierea unei ape, într-un „loc curat”. Aceste condiții nu erau aproape niciodată respectate în diaspora deoarece construcția lor depindea de mai mulți factori care-i împiedicau( grecii, romanii, sirienii nu le ofereau posibilitatea de a obține cele mai bune și înalte amplasamente în localitățile lor). Ferestrele sinagogii trebuiau să fie mici pentru ca oficierea să nu fie deranjată , iar orientarea se făcea spre Ierusalim , cu excepția celor samaritene.
Diaspora evreiască a evoluat în această perioadă pe cele trei direcții principale: est( în Regatul Part, unde evreii vor cunoaște o neașteptată și fructuoasă libertate de manifestare) , în nordul Africii ( Egipt , Cirenaica unde diaspora evreiască elenizată sub aspect cultural și social, mai reușea numeroase convertiri la iudaism și aveau simpatizanți importanți) și în Asia Mică ( inclusiv Siria , unde erau cei mai prigoniți și mai puțin influenți, cu prelungire în sud-estul european și Peninsula Italică ( inclusiv Roma) , unde diaspora avea și importante familii aristocratice evreiești pe lângă membrii diasporei formate din sclavii luați în timpul războaielor . În prejma erei creștine diaspora evreiască devenise mai importantă decât țara-mamă sub toate aspectele posibile. Aprecierile cele mai moderne situează populația evreiască între 7 și 10 procente(%) din totalul populației Imperiului Roman , ceea ce aduce numărul evreilor între 6 și 7 milioane , dintre care până spre 4 milioane de evrei trăiau în diaspora ( cca un milion în Egipt , un milion în Siria , un milion în Babilonia). Discutăm de acum de o superioritate a diasporei și sub aspect numeric.
De-a lungul acestei perioade evreii au fost puși în fața unei alegeri dificile: romanii le propuneau o viață spirituală politeistă cu importante înclinații spre viața laică lipsită de griji,în timp ce Regatul Part îi aducea pe calea unui spirit religios adânc, promițându-le o protecție amenințătoare . Această ofertă a fost în măsură să producă o anumită scindare în interiorul societății ebraice , deși își doreau cu toții o independență și erau conștienți că sunt cu toții membrii ai unei națiuni și civilizații unice și considerau ei superioare spre care-i îndreptase Dumnezeu și credeau pe deplin într-un succes final. Tocmai această vechime și maturitate a civilizației și religiei ebraice și lipsa de respect a cuceritorilor față de valorile ebraice au provocat nemulțumirea și dorința de a lupta pentru libertate a majorității evreilor care au dat credit în cele din urmă aripii radicale care nu vedea soluționarea și obținerea unei vieți decente în Israel decât prin ridicarea la luptă. Într-un moment în care efervescența religioasă avea importante efecte în rândul întregii populații mergând uneori până la fanatism se poate încadra începutul a ceea ce este cunoscut sub numele de primul război iudaic.
Flavius Iosephus spune că „ suferințele îndurate întreceau orice măsură , astfel încât sărmanii iudei , care nu mai puteau să îndure jafurile întreprinse de tâlhari erau siliți toți să-și abandoneze casele și să-și ia lumea în cap , căci puteau să aibă oriunde parte la străini de un trai mai bun.Mai are rost să lungim vorba? se întreba tot el – Florus a fost cel care ne-a silit să pornim războiul împotriva romanilor fiindcă în locul unei morți lente noi am preferat să murim toți odată . Acest război a început în cel de-al doilea an al guvernării și în cel de-al treisprezecelea al domniei lui Nero”.
O altă scriere deosebit de importantă ne aruncă în deosebit de înalta efervescență religioasă a epocii care conducea în destule cazuri la fanatism. Istoricul Tacit, identificând una dintre principalele motivații ale nemulțumirii și mai ales a speranțelor evreiești , afirmă: „Cei mai mulți evrei erau convinși că stătea scris în vechile scrieri preoțești că în acea vreme Estul va deveni puternic și cei care vin din Iudeea vor stăpâni lumea”427.Tot Tacit ne confirmă ceea ce susține și Flavius Iosephus : „ răbdarea iudeilor ținu până la procuratorul Florus ; sub el începu războiul”.
Stăpânirea romană de până atunci în Palestina s-a dovedit neinspirată și fără succes. Majoritatea populației era îndatorată până peste cap , iar în orașele cu populație greco-iudaică relațiile erau încordate peste măsură. Antisemitismului grecilor i se adăuga și atitudinea ostilă a autorităților romane. În dorința lor de îmbogățire rapidă procuratorii și administrația romană s-au arătat complet insensibili la cultura și civilizația iudaică. Evreii erau însă un popor care se vedea deosebit de jignit de situația în care fuseseră aruncați și erau motivați să reziste , bizuindu-se pe mai multe argumente în acest sens. În apropierea anului 66 e.n. întreaga societate iudaică era convinsă că numai ridicarea la luptă mai putea îmbunătăți situația poporului și că doar acesta mai putea reda poporului evreu mândria și respectul de care se bucura înainte . Sunt mai multe argumente pe care se bizuiau saducheii , fariseii , esenienii și mai ales zeloții. Alfred Hârlăoanu enumera cinci argumente principale: exemplul hașmoneilor , zidurile groase ale Ierusalimului care-l făceau aproape de necucerit , ajutorul militar pe care l-ar fi putut oferi parții , posibilitatea declanșării de revolte a evreilor din diaspora în mai multe zone ale Imperiului și dificultățile în privința succesiunii împăraților romani care putea da naștere unui război civil , fiind cunoscute luptele pentru putere în chiar sânul familiei imperiale . Luând în considerare toate aceste argumente ridicarea la luptă nu pare a fi o nebunie curată . La fel este cert că grecii își foloseau influența asupra romanilor și că timp de un secol nemulțumirea poporului evreu a fost alimentată constant de către cuceritori , în condițiile în care poporul evreu nu se considera unul învins , avea o civilizație , religie și conștiință de sine multimilenare , mai vechi decât ale grecilor și romanilor.
Războiul din 66 e.n. a început în Galileea ca urmare a unei sentințe favorabile grecilor într-o dispută dintre greci și evrei. Bucuria grecilor a răbufnit prin crime numeroase în cartierul evreiesc , armata romană rămânând pasivă la tot ce se întâmpla. Tot în aceste momente procuratorul Florus dorind să-și sporească și mai mult veniturile a cerut bani din Trezoreria Templului. Ce se întâmpla în Galileea și solicitarea lui Florus au aprins la maximum spiritele evreimii întregi. Nemulțumirea evreilor s-a materializat rapid prin masacrarea garnizoanei romane din Ierusalim. Ura patrioților evrei s-a răsfrânt și asupra evreilor bogați elenizați din Ierusalim , arhivele Templului au fost incendiate pentru a se pierde orice dovadă a datoriilor.
Acțiunile zeloților au continuat prin dispersarea trupelor romane din apropierea Ierusalimului în luna mai 66 e.n. . Flacăra revoluționară s-a răspândit rapid , orașe și sate alăturându-se răsculaților. Iudeea , Idumeea , Samaria , Galileea fraternizau împotriva stăpânirii romane . M. I. Dimont spunea că „ o țară mare cât un timbru se ridica împotriva Imperiului Roman”428.
Trupele romane conduse de Cestius Gallus mergeau spre Ierusalim având alături și 3000 de luptători primiți din partea lui Agrippa II. Se aprecia că victoria va fi ușoară , negocierile au eșuat , iar atacul romanilor a fost respins prompt de către apărătorii evrei . O nouă încercare i-a trimis pe romani dincolo de zidurile orașului , dar ploile de toamnă care urmau să vină i-au convins să se retragă. În retragere romanii au comis mai multe greșeli , iar apărătorii romani i-au urmărit îndeaproape . Armata romană pierdea 6000 de oameni și întregul arsenal de război. Legiunea lui Cestius Gallus își pierduse vulturul ceea ce înfățișa o înfrângere usturătoare pentru romani.
Însuflețiți de succesele luptătorilor evrei întreaga națiune fremăta și era revitalizată , nutrind speranța din cele mai optimiste , având credința că Dumnezeu le este alături , conștienți numai în parte de viitoarele pericole și dornici peste măsură de a deveni liberi și stăpâni în propria patrie.
Organizarea realizată de căpeteniile evreiești a fost exemplară. A fost creat un guvern în care se regăseau toate forțele importante ale națiunii , inclusin clerul. Iudeea avea trei zone militare. Marele Preot Haman și lui Iosif Ben Gorion li s-a încredințat o armată pentru eliberarea Ierusalimului.Galileea îl avea ca și comandant pe Iosef Ben Matitiahu cu o armată numeroasă. Țara edomiților era apărată de Ioșua Ben Tzefala și preotul Eleazar Ben Hanania. Un consiliu format din șaptezeci de oameni conducea țara , iar comandanții armatelor erau omnipotenți în teritoriul încredințat spre apărare.
Iosef Ben Matitiahu a fost una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei evreiești . Născut la finele celui de-al patrulea deceniu al erei noastre , membru al unei familii ilustre din Ierusalim , înrudit din partea mamei cu familia Hașmoneilor , educat în cele mai bune școli ale Ierusalimului , continuă studiile la Roma, fiind un bun cunoscător a problemelor vremii , cunoscător al limbii latine și grecești. El va fi autorul a două lucrări monumentale: „ Antichități iudaice” și „ Istoria poporului evreilor împotriva romanilor” care s-au păstrat până în zilele noastre și în care sunt prezentate cu lux de amănunte eforturile poporului evreu de la Facerea lumii până în zilele sale. El va fi cunoscut sub numele de Flavius Iosephus și caracterul său atât de complex și cosmopolit sau oscilant l-au făcut să treacă dintr-o tabără în alta , când fascinat de măreția Romei , de bogăția cunoștințelor și construcțiilor sale , orbit de frumusețea culturii și civilizației grecești și romane , când atras de trecutul propriului popor, de religia și patriotismul extrem care mișca adânc inima oricărui evreu. Comandant al armatei din Galileea , secondat de doi cărturari , Ioazar și Iehuda , va instrui după model roman o armată numeroasă , beneficiind de o gardă personală de cinci sute de oameni. Deși nutrea o speranță sinceră pentru victoria națiunii evreiești , nu era convins că succesul final le-ar fi putut aparține. Dorea oare marele învățat o negociere cu reprezentanții Romei de pe o poziție de maximă altitudine? Lipsa lui de încredere în apropierea marii confruntări a fost sesizată de Iochanan Miguș-Halav și Iustus din Tveria și se apreciază că a contat mult în economia marii rezistențe.
Împăratul Nero , care tocmai scăpase de un complot și participa la jocurile Olimpice din Grecia , era permanent informat și în privința problemelor din Iudeea . Moartea neașteptată a lui Cestius Gallus l-a convins pe Nero să numească în fruntea legiunilor mobilizate pentru lupta cu evreii un mare general al vremii , victorios împotriva bretonilor , pe Titus Flavius Vespasianus . Nu mai puțin de patru legiuni ( a V-a, a X-a , a XII-a și a XV-a ) erau chemate să stingă dragostea de țară și speranțele poporului evreu . Vespasian pleca din Grecia în iarna anului 66 e.n. și în drumul său toți principii învecinați , printre care și Agrippa II și Berenice . O armată estimată la peste o jumătate de milion de ostași debarca la Akko în primăvara anului 67 e.n.. Experimentat , sigur de victorie , generalul Vespasian a acționat metodic, fără o implicare totală, dar apropiindu-se constant de centrul rezistenței. Urmărea în primă fază cucerirea teritoriilor vestice dinspre mare în idea segmentării aprovizionării evreilor pe această direcție. Primul oraș cucerit a fost Gabara, iar Iotopata a oferit o rezistență peste așteptări. Aproape o lună și jumătate trupele romane au bătut pasul pe loc , iar când au învins au distrus complet Iotopata. Aici se afla și Flavius Iosephus care a reușit să se retragă la timp cu câteva zeci de oameni prin grotele din apropiere. El a reușit să se predea în viață și nevătămat romanilor și Vespasian i-a acordat un statut deosebit punându-l în preajma fiului său Titus.
Titus , fiul lui Vespasian , venise în fruntea a două legiuni de la Alexandria și s-a dovedit deosebit de atras de Berenice , sora regelui Agrippa II. Victoriile romane au fost sărbătorite la Caesarea , dar orașele Gamara , Ghișala și Itabirion rămâneau necucerite . Rezistența „ gamareză” a durat duoă săptămâni întregi, ultimii apărători preferând să se arunce în gol de pe munte decât să se predea. În octombrie 67 e.n. Gamara și Ghișala erau cucerite , marele conducător zelot Iochanan Ben Levi din Ghișala reușind să scape din strânsoarea trupelor romane. Itabirionul atât de bine poziționat a fost și el cucerit în cele din urmă , la sfârșitul anului 67 e.n. întrega Galilee fiind cucerită de către romani , dar venirea iernii obliga pe Vespasian la staționare și la odihnirea trupelor. Pierderile suferite erau mult mai mari decât obținuseră , iar rezistența evreiască trebuia luată în seamă cu cea mai mare atenție.
Primăvara anului 68 e.n. ( martie) aduce concretizarea unei așteptări pe care evreii mizau de la începutul operațiunilor. Iulius Vindex , guvernatorul Galliei Lugdunensis se revoltă împotriva împăratului Nero , iar în luna următoare Servius Sulpicius Galba , aristocrat roman autentic, guvernator al provinciei Taraconensis , lua aceași decizie. Părăsit până și de escorta sa , Nero s-a sinucis în iunie 68 e.n.. Problemele interne ale statului roman rămâneau și la 1 iulie69 e.n. ,la Alexandria, legiunile romane ale Orientului îl proclamau împărat pe Titus Flavius Vespasianus.
Răgazul ,pe care l-ar fi putut oferi într-un mod normal problemele interne ale Imperiului Roman , n-a fost folosit de către patrioții evrei pentru a-și întări pozițiile . Zeloții erau divizați și nu colaborau între ei decât de nevoie. Mai moderați erau zeloții Ierusalimului , zeloții Galileei ( cca. 6000) erau conduși de Iochanan Ben Ghișala , iar extremiștii îl aveau în frunte pe Simeon Ben Ghiora . Temându-se ca nu cumva să cedeze unii celorlalți întâietatea Ierusalimului nu puneau probleme deosebite romanilor și luptau între ei. Numărul lor este estimat la 25000 de luptători și rivalizând între ei au reușit să-și distrugă rezervele și chiar unele cartiere importante ale Ierusalimului . Interesul național luase locul isteriei de grup și intereselor personale a unor persoane care îmbătate de unele succese notabile se credeau invincibile de drept divin.
Instalarea lui Vespasian la Roma și consolidarea domniei noului împărat se vedeau umbrite de rezistența răzvrătiților evrei . Rezistența evreiască se apropia la patru ani și noua familie imperială își dorea distrugerea oricărei forme de rezistență în Orient , iar un eșec ar fi fost în măsură să le conteste autoritatea și i-ar fi putut înlătura pe „vespasieni” din fruntea statului. Dio Cassius ne încredințează că s-ar fi purtat tratative între Titus și evrei , dar că n-au condus la niciun rezultat. Tot el ne spune că dacă la început rezultatele luptelor au fost împărțite , în cele din urmă Titus s-a văzut victorios , putând institui un asediu asupra Ierusalimului429. Mai vechea relatare a lui Tacitus confirmă pe Dio Cassius . El ne spune că Caesar Titus a fost ales de însuși tatăl său pentru a învinge rezistența evreiască și că legiunile și provinciile îi ofereau toate serviciile pentru a-i câștiga încrederea430 . Suetoniu mărturisește și el că Titus a primit misiunea de a supune Iudeea431.
În misiunea sa Titus era secondat de către regele Agrippa II , Tiberiu Alexandru , fost procurator al Iudeei, care se dovedea un bun luptător împotriva propriului popor și Iosif Ben Matitiahu – Flavius devenit călăuză romană. În apropierea Paștelui Evreiesc ( Pesah) , profitând de faptul că Ierusalimul era deschis, mulți evrei din Iudeea și străinătate au intrat pentru a apăra cetatea Sfântă. Ajutoarele promise de diaspora evreiască din regatul part au ajuns la timp la Ierusalim și oamenii și cetatea erau pregătite să reziste temutelor și disciplinatelor legiuni romane. Toate propunerile și negocierile încercate de Titus au eșuat și începutul ostilităților a fost favorabil evreilor . Hotărâți să reziste până la capăt au respins orice propunere a lui Titus , dar rezervele erau pe terminate și populația Ierusalimului încerca să scape cu fuga. Cei care erau prinși de asediatori erau răstigniți încât Flavius Iosephus spune că erau atât de mulți răstigniți încât „ în scurtă vreme nu mai existau cruci pentru trupurile omenești”.
În Ierusalim populația sărăcise și suferea de foamete și boli, murind în număr mare. Informat de situația din interiorul orașului , Titus a întărit asediul și a reușit să pătrundă în oraș cucerind fortăreața Antonia. Zeloții refuzau încă o dată orice propunere , dar în oraș sacrificiile nu se mai oficiau din lipsă de animale rituale. Moneda nu mai avea nicio valoare și cei de la care ni s-au păstrat scrieri din acele clipe istorisesc situații extreme la care au ajuns chiar și cei mai bogați cetățeni ai Ierusalimului . În luna iulie a anului 70 e.n. Titus și trupele sale se aflau în fața Marelui Templu. Nu a dorit distrugerea Marelui Templu , dar din cauza intensității luptelor a fost incendiat . N-a fost cruțat niciun preot , iar singura rezistență care se mai ducea era în Orașul de Sus . Coincidență sau nu la 9 Av , ziua comemorării distrugerii primului Templu , Templul a fost cucerit și incendiat. Negocierile duse de Titus cu Iochanan Ben Ghișala și Simeon Ben Ghiora n-au ajuns la niciun rezultat . Ultimele centre de rezistență evreiască la Ierusalim aveau puterile sleite și luptau fără speranță. După cinci luni de asediu Ierusalimul era cucerit complet, luptătorii și cetățenii erau fie executați , fie transformați în sclavi. Suetoniu confirmă cucerirea Ierusalimului de către Titus în chiar „ ziua de naștere a fiicei sale”432 . Dio Cassius ne relatează că a fost capturat inclusiv „ Barghioras , conducătorul iudeilor” și că Ierusalimul a fost cucerit în ziua de Saturn (sâmbăta) , „ zi pe care iudeii o cisteau cu deplin respect până azi” , continuând să ne spună că de atunci evreii care respectau legile strămoșești erau obligați „ la un impozit anual de doi denari pentru Iupiter Capitolinus”433. Așa cum bine sintetizase Alfred Hârlăoanu victoria romană nu era una „ eroică, ci o victorie asupra unor eroi”.
Legiunea a X-a a fost lăsată la Ierusalim , iar Titus de la Caesarea ( reședința lui Agrippa II ) s-a îndreptat spre Roma unde în urma festivităților organizate Simeon Ben Ghiora a fost ucis. Au apărut și medalii cu inscripția „ Iudeea capta” prin care era slăvită victoria, iar sclavul evreu era o marfă obișnuită în târgurile Imperiului Roman. Mai rămăseseră trei centre de rezistență evreiești: Herodium, cucerit imediat după aceea , Maherus , cucerit în 72 e.n. și Masada situată la o altitudine de 1300 de metri , la marginea deșertului evreu, greu accesibilă. Rezistența de la Masada era condusă de Eliazar , nepotul lui Iuda Galileanul și fiul lui Menahem. Asediul și cucerirea Masadei au fost organizate de către generalul Flavius Silva în fruntea legiunii a X-a și a trupelor auxiliare. Într-un ultim discurs Eleazar le cerea celor apropiați să se sinucidă , fapt care s-a petrecut întocmai. În luna Nissan ( aprilie ) 73 e.n. întrega rezistență evreiască era eliminată , iar prin numărul mare de victime Iudeea era slăbită destul de mult sub aspect demografic. Sunt lucrări importante care susțin că evreii ar fi pornit războiul împotriva romanilor într-un moment neprielnic, când niciun popor din afara granițelor romane nu le declarase război. Se sugerează oarecum astfel că evreii ar fi fost rupți de realitățile timpului și că n-ar fi avut relații deosebite cu interiorul și exteriorul Imperiului Roman , ceea ce este complet inexact. Relațiile evreilor erau vechi atât cu parții și diaspora evreiască din regatul part cât și cu principii și provinciile Asiei Mici , Arabiei , Africii de Nord și cu romanii însăși. Elenismul reușise mai mult decât celelalte perioade să bulverseze societatea ebraică creând atâtea tendințe în interiorul unui popor cunoscut ca unit și conservator în credință și sânge. Această situație a condus la existența unor segmente aflate la extreme în rândul populației evreiști : evrei complet elenizați și evrei care nu numai că plăteau ca majoritatea evreilor costul propriei lor identități , dar luptau cu fanatism împotriva tuturor celor care nu le acceptau toate pretențiile propriei credințe.
Înaintea cuceririi Marelui Templu unul dintre cei care au reușit să iasă din capitală a fost Iochanan Ben Zachai , conducător al fariseilor pacifiști. A părăsit orașul prefăcându-se mort , fiind scos într-un sicriu. Prezentându-se comandantului roman acesta i-a promis coroana regală , dar el a cerut și obținut de la Vespasian dreptul de a înființa școala de la Iamnia.
Distrugerea Marelui Templu i-a traumatizat profund pe evreii din întrega lume. Centrul politic , religios și economic al evreilor – Ierusalimul – supraviețuia doar sub aspect religios de factură fariseică prin centrul de la Iamnia. Atinse greu în dezvoltarea lor firească comunitățile rurale și urbane au supraviețuit. La Iamnia( Yawne) , Iochanan Ben Zaccai a grupat în jurul său învățații cei mai renumiți și a elaborat un nou sistem legislativ de factură religioasă , legi civile , probleme de învățământ , rugăciunile, ceremonialele sărbătorilor.
Dispariția Marelui Templu este tragică și sub aspect arhitectonic. Dacă de peste un secol sinagogile se răspândiseră coexistând cu Marele Templu care era un adevărat simbol, în anul 70 e.n. un adevărat pol al arhitecturii , conștiinței și tradiției ebraice dispărea lăsând un abis de neînlăturat. Numeroși specialiști subliniază pericolul real al dispariției oricărui tip de unitate și coeziune odată cu distrugerea Marelui Templu în interiorul națiunii ebraice și implicit a dispariției acesteia din moment ce era atât de profund atinsă în identitatea și simbolurile proprii. Meritul deosebit în salvarea întregii națiuni i-a revenit lui Iochanan Ben Zachai care a realizat la Iamnia un centru în care supremația rabinismului se afișa în voie , unde se realizau rugăciuni, se fixau ceremonialele sărbătorilor , legile civile , programelor școlare , calendarele anuale iudaice. Autoritatea și responsabilitățile rabinului vor crește considerabil reprezentând pentru evreii din diaspora simbolul supraviețuirii ființei naționale. Aveau responsabilități în plan administrativ și judecătoresc și deveneau practic gestionarii și diriguitorii existenței comunităților evreiești. Autoritățile romane i-au tolerat tocmai pentru că îi considerau pe rabini un instrument util în menținerea legăturii și contactelor cu populația evreiască. Sub influența școlii de la Iamnia ( Yawne ) s-a afirmat și centrul de școli din orașul Lud unde s-au stabilit importanți învățați.
Aflându-se în grațiile guvernării romane , Agrippa II și Berenice au contribuit la menținerea unei atitudini favorabile evreilor. La trecerea în neființă a lui Agrippa toată stăpânirea sa a fost adăugată provinciei romane Siria.
Ultimul reprezentant al dinastiei Flavilor a fost împăratul Domițian ( 81-96 e.n. ). Bilanțul domniei sale a fost dezastruos atât în interior , cât și în afara granițelor , dar și în relația cu evreii. Cunoscuți că au abilități comerciale deosebite, evreii vor fi ținta unor impozite suplimentare , iar nemulțumirea lor s-a materializat prin mai multe revolte și răscoale care au fost prompt reprimate de către armatele romane. Iudaismul și creștinismul nu vor fi încurajate de către Domițian , iar cei care fraternizau cu una dintre aceste religii era aspru pedepsit , un exemplu fiind o rudă a sa , consulul Flavius Clemens , un filoevreu. În timpul domniei lui Domițian , Gamaliel al II-lea a fost cel care coordona activitățile Tribunalului Suprem de la Iamnia. El a reușit să depășească tiparele rigide ale misticii iudaice , având o atitudine de înaltă pricepere și responsabilitate politico-diplomatică. Susținea și studiul culturii eleno-romane și colaborarea cu romanii în administrarea țării . Atitudinea lui mai liberală i-a atras dușmani și sancțiuni , dar în cele din urmă s-a dovedit inspirat și prin călătorii la Damasc și Roma a obținut o relație mai bună în colaborarea cu romanii și unele prevederi privind persecuția evreilor au fost suspendate de către romani.
Dacă până în secolul I e.n. sirienii erau cei care dețineau supremația în privința comerțului din Asia Mică și Orient , fiind bine cunoscuți și de către romani și concurându-i pe greci ,din secolul I e.n. evreii devin o forță economică considerabilă , fiind cunoscuți ca și comercianți desăvârșiți. Însă tot timpul nu numai în secolele următoare , dar și în Evul Mediu , umbra incompatibilității cu sistemul cultural-religios al învingătorilor i-a urmărit și taxat permanent.
Între secolele I î.e.n. – I e.n. tradiția ebraică ne relatează că au existat cinci perechi ( zugot ) de cărturari care s-au succedat până la Hillel și Șammai . Descendenții acestor doi sunt cunoscuți sub numele de tanaim într-o succesiune de șase generații deschise de Gamaliel cel Bătrân ( nepotul lui Hillel ) și încheiate de către Iuda-Ha-Nasi.
Caracterul mesianic, pe care l-a avut primul război iudaic , a îndepărtat de la început pe iudeo-creștini de la o eventuală fraternizare cu aspirațiile și acțiunile poporului evreu. Unii dintre iudeo-creștini au părăsit Ierusalimul de la începutul ostilităților creându-și comunități importante la Pella și Kokaba. S-au format și secte iudaizante ca nazareii și ebioniții. I. Rămureanu în a sa „ Istorie a Bisericii Universale” subliniază că majoritatea iudeo-creștinilor care au rămas în Ierusalim au pierit în timpul confruntărilor , iar cei care au supraviețuit s-au împrăștiat. Deși este cunoscută și o revenire a iudeo-creștinilor de tip palestinian în vechea patrie după 70 e.n. , dar după distrugerea Marelui Templu și după răspândirea mesajului lui Pavel ceea ce este cunoscut sub numele de iudeo-creștinismul elenist și-a îngroșat serios rândurile , în timp ce iudeo-creștinismul palestinian și-a diminuat mult și numărul credincioșilor și forța propovăduirii. În aceste două secole ( I î.e.n. – I e.n. ) evreii au trăit cu idea sfârșitului apropiat al lumii și cu idea iminentei și apropiatei veniri a lui Mesia.
În perioada imediat următoare dărâmării Templului și luării efective în stăpânire a țării au dat numele provinciei Iudeea și abia ulterior au numit-o Palestina , nume care derivă de la numele unei populații- filistenii.
După anul 70 e.n. pătura superioară saduchee era dispersată și fără putere , iar fariseii se străduiau să țină unitatea în interiorul iudaismului. În acest cadru poate fi înțeleasă și celebra „ blestemare a ereticilor” de către Conciliul de la Iamnia ( Yawne ) introdusă între anii 90-100 e.n. . Rugăciunea condamna și blestema definitiv pe creștini și era rostită de trei ori pe zi , parte componentă a liturghiei , îndepărta pe creștini de sinagogă. Evanghelia lui Ioan amintește și că evreii care văzuseră minunile săvârșite de către Isus nu le mărturiseau sau o făceau în ascuns „ pentru a nu fi excluși din sinagogă”434. Evanghelia după Ioan scrisă către acest sfârșit de secol I e.n. lua atitudine de noua poziție a iudaismului , identificând poporul evreu cu interesele răului și tenebrele lumii.
Hans Kűng susține că excomunicarea creștinilor de către evrei a precedat persecuțiile evreilor de către creștini ceea ce ne pare evident. Polemica s-a adâncit permanent , fiind cunoscut faptul că evreii susțineau că Isus ar fi fost copilul Mariei și a unui soldat roman- Iosef Pandera.
Marea dramă a anului 70 e.n. a condus la o dublare a contribuției pe care a avut-o diaspora de atunci încolo. Atât diaspora nord-africană , cât și cea babiloniană ( estică ) erau la sfârșitul secolului I e.n. mature și capabile să-și aducă aportul la supraviețuirea națiunii din patria-mamă. Contribuția lor , cât și a diasporei europene va fi subliniată în analiza schimbărilor și evoluțiilor din secolele următoare. De la sfârșitul secolului I e.n. antiiudaismul creștin se intersectează cu antiiudaismul precreștin și va crește în intensitate.
Asasinarea lui Domițian în septembrie 96 e.n. l-a promovat pe tron pe senatorul Marcus Cocceius Nerva în vârsta de 66 de ani . El a dispus emiterea unor ordine prin care se dorea îmbunătățirea situației evreilor . Deosebit de important este că el a dispus desființarea impozitului pe care-l instituise Vespasian( Fiscus iudaicus). Activitatea Academiei de la Iamnia își arăta roadele prin creșterea numărului centrelor școlare și a prosperității comunităților. Noi comunități ca Avziv, Așkelon, Tveria, revitalizau națiunea , iar comunitatea evreiască din Roma era în permanent contact cu Iamnia.
Împăratul Nerva l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus . Stăpânirea romană nu era acceptată nici în secolul II e.n. de către evrei . Sufereau în tăcere și fiind în relații cu toată diaspora evreiască nutreau să se elibereze de sub stăpânirea străină. La fel trebuie semnalat că după anul 100 e.n. antisemitismul în general și cel greco-roman în special a crescut într-un mod exponențial.
Încurajați de problemele financiare ale statului roman și de manevrele militare de mare anvergură la care romanii au fost obligați în afara granițelor împotriva dacilor și a Armeniei și a Regatului Part , însuflețiți de luptătorii evrei pe care-i răscumpăraseră din timpul primului război iudaic , evreii din diaspora nord-africană s-au răsculat ( Egipt, Cirenaica , Cipru ) , între anii 115-116 e.n.. Evreii și localnicii egipteni fraternizau împotriva grecilor , celebrul episod fiind relatat de către istoricul Dio Cassius , cele povestite fiind de domeniul incredibilului . El ne spune că atât de bine s-a întipărit reacția evreiască în Cipru încât multă vreme după evenimente dacă un evreu naufragia pe insulă era ucis fără judecată. Dimensiunea atinsă de revoltă a fost maximă solicitându-i lui Traian pe cei mai buni generali. Pentru Egipt și Cirenaica au fost trimiși fie Lucius Quietus, fie Quintus Marcius Turbo , iar în Cipru un detașament al Legiunii VII Claudia îl avea în frunte pe Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimează mai mult ca sigur exagerat numărul victimelor de ordinul sutelor de mii , dar fie și împătrit ar fi suficient pentru a ilustra dimensiunea evenimentelor. Tot el menționează că populația evreiască a Ciprului a fost nimicită, iar în Egipt celebra sinagogă din Alexandria a fost complet distrusă.
Amploarea pe care o luase revolta necesitase o reprimare brutală, iar apoi în Palestina a fost numit guvernator generalul Lucius Quietus. Simțind înfiriparea spiritului de revoltă în Iudeea el a dat frâu liber legiunilor pentru a-i domoli pe evrei prin crime și frică. Domnia, altfel salvatoare pentru statul roman , a lui Traian a fost pentru evrei nefastă și traumatizantă. Din afară regii Principatului Adiabene trecuți la iudaism și evreii din diaspora estică au susținut rezistența împotriva stăpânirii romane cu succese notabile , dar fără a putea fi înlăturată însă.
Împăratului Traian i-a urmat o rudă apropiată – Publius Aelius Hadrianus. Bun cunoscător al culturii grecești și fiind încurajat de numeroși intelectuali greci , Hadrianus nu și-a început domnia prin persecuții împotriva evreilor . Din anul 127 e.n. însă numeroase școli au fost închise și unele manifestări religioase au fost interzise în Palestina. Este cert că evreii din patria-mamă pregăteau de ani buni un nou război de proporții prin antrenamente și depozitări de materiale de război în locuri ferite sau mai puțin cunoscute și accesibile ( peșteri, tunele ). Evreii nutreu speranța reconstruirii Templului , dar împăratul Hadrian a luat decizia restaurării Ierusalimului , care urma însă să capete forma unui oraș roman sub numele de Colonia Aelia Capitolina. Această intenție imperială , căreia i se adăuga o alta care prevedea interzicerea circumciziei , i-au nemulțumit atât de mult pe evrei , încât aceștia au decis să pornească ceea ce este cunoscut sub numele de cel de-al doilea război iudaic. Chiar dacă în teritoriu staționau două legiuni romane , Dio Cassius confirmă în cartea a LXIX că „ evreii din întreaga lume s-au răsculat și au dat multe bătăi de cap romanilor , în secret sau pe față , și chiar mulți neevrei au venit în ajutorul lor”.
Rabi Akiva Ben Iosif devenise liderul lor spiritual.Acesta avea o origine modestă , provenind dintr-o familie săracă și analfabetă. Fusese păstor și el însuși analfabet în tinerețe, dar având o inteligență deosebită a devenit la maturitate unul dintre cei mai mari învățați ai vremii sale , reușind și o căsătorie cu una dintre fiicele celui mai bogat și prestigios om al Ierusalimului. O personalitate militară în care poporul începuse să-și pună speranțele a fost Simeon Bar Kohba. El va întruchipa un Mesia militar , beneficiind de sprijinul lui Rabi Akiva Ben Iosif. Sprijinul acestuia a fost total , el spunând poporului : „ Acesta este Regele Mesia”. Chiar dacă contrazis de mulți membri ai Sanhedrinului printre care și Rabi Akiva Iohanan Ben Torto , influența de care se bucura Akiva ben Iosif s-a impus bucurându-se de sprijinul poporului. Mobilizarea , organizarea și solidaritatea luptătorilor evrei au fost deosebite. Fuseseră puse în circulație monezi cu inscripția „ Simon Nasi (prinț) al lui Israel” și „ Pentru eliberarea Ierusalimului”. Calitățile fizice ale lui Bar Kohba și a luptătorilor săi au căpătat dimensiuni de legendă . Aceștia ar fi putut smulge din rădăcini chiar cedrii Libanului , iar Bar Kohba ar fi putut prinde între genunchi bolovanii catapultelor romane.
Revolta declanșată în anul 132 e.n. a surprins stăpânirea romană. Romanii aveau unele bănuieli și informații , dar subestimaseră amploarea care a căpătat-o conflictul , anticipând doar un conflict izolat și ușor de gestionat , un conflict care nu ar fi solicitat decât câteva detașamente romane. Relatarea lui Dio Cassius ne confirmă faptul că stăpânirea romană nu era agreată într-un mod deosebit nici de celelalte seminții și că evreii aveau și simpatizanți din rândul celorlalte popoare. Succesele militare ale evreilor au fost surprinzătoare. Tabăra militară centrală a romanilor în care se găsea guvernatorul Tineus Rufus a fost atacată și învinsă. În plus trupele venite din Siria pentru a aduce întăriri n-au făcut nici ele față , această primă etapă a confruntărilor încheindu-se cu un dezastru pentru romani. Ierusalimul fusese eliberat. Mai mult într-un singur an au mai eliberat cincizeci de cetăți și o mie de sate. Amenințarea devenise atât de serioasă pentru armata romană din Palestina încât Tineus Rufus a fost nevoit să solicite printr-un raport trimis împăratului la Roma sprijinirea cu forțe militare proaspete și profesioniste de pe întreg întinsul Imperiului Roman. În consecință în Palestina au fost concentrate legiuni din Britania și de la Dunăre, astfel încât rezistența evreiască avea în față nu mai puțin de douăsprezece legiuni romane. Acționând încet, sistematic , sigur , conducătorii legiunilor romane nu dădeau nicio șansă de izbândă patrioților evrei. Dezbinând și izolând forțele rebele reduseseră rezistența evreiască la doar câteva centre importante.
Unul dintre cei mai buni generali ai Imperiului , învingător al britanilor, Iulius Severus era chemat să învingă și rezistența evreiască. Sediul central al lui Bar Kohba a devenit orașul Betar aflat în sud-vestul Ierusalimului. Experiența și numărul mare al trupelor romane avea în față un număr mult mai mic de luptători evrei , entuziaști și patrioți. În urma unor trădări și lupte groazice romanii au intrat în Betar și nu au lăsat nimic viu. Simeon Bar Kohba și ultimii săi luptători au ales o moarte eroică în locul umilinței pe care le-ar fi oferit-o robia. Dio Cassius dă în cartea a LXIX o cifră a victimelor care depășește o jumătate de milion de oameni , cifră care însumează numărul locuitorilor și a celor care au pierit „din pricina foametei, focului și săbiei. Aproape toată țara Iudeei a fost pustiită”.Tot Dio Cassius confirmă că la încheierea ostilităților în comunicarea sa către Senat , Hadrian nu a folosit formula tradițională: „ Eu și legiunile mele suntem bine”, semn că victoria nu a fost una deloc facilă și că a solicitat armatele romane. Victoria romanilor a aruncat la fel ca și în 70 e.n. numeroși evrei pe piețele de sclavi din Gaza și Hebron , fapt remarcat într-un mod sec inclusiv de Sfântul Ieronim în secolul IV e.n..
Rabi Akiva Ben Iosif împreună cu alți nouă învățați au fost condamnați la moarte , mulți învățați au fugit peste hotare sau s-au retras în peșteri. Există opinii care susțin că în aceste condiții retras într-o peșteră , Rabi Simeon Ben Iohai ar fi scris „ Zoharul” care constituie opera principală a Kabalei , fapt din ce în ce mai puțin susținut în zilele noastre.
Planul lui Hadrian putea fi pus în aplicare , vechilor edificii alăturându-li-se caracteristicile arhitecturii romane. Orașul construit de Hadrian s-a numit Aelia Capitolina . Circumcizia era interzisă , adunările de orice fel erau interzise dacă nu aveau autorizarea autorităților locale și erau obligați să respecte cultul împăratului.
Proclamarea ca împărat a lui Antonius Pius a ușurat situația evreilor . Vechea denumire a Iudeei a fost înlocuită cu Siria Palestina. Cele două războaie iudaice ( din 70 și 135 e.n. ) au distrus statul evreu din antichitate . Evreii au fost dezrădăcinați în număr mare , în așa fel încât în mai multe orașe din Palestina să nu mai existe evrei . Majoritari erau grecii, sirienii , romanii,iar evreii mai dețineau doar în orașele de pe coastă într-o proporție de 50% din totalul populației . După 135 e.n. autoritățile rabinice se mutaseră în orașul Usha , din vestul Galileei , unde în jurul lui Iehuda Ben Ylai se grupau mai mulți învățați ca Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai și rabi Neemia. Studiul înlocuia sacrificiile din Templu , sistemul de învățământ a fost reorganizat , iar Rabi Shimon Bar Yohai pune bazele altor centre la Tveria și Tzipori. Tribunalul Suprem de la Tveria avea ca președinte pe Simon Ben Gamaliel al II-lea , vicepreședinte pe Rabi Meir și judecător suprem pe rabi Natan. Era menținută legătura cu instituțiile provinciei romane , dar autoritățile romane îi tolera doar și nu-i recunoștea oficial. Urmăriți și sprijiniți deopotrivă , prin intermediul cărturarilor evrei s-a reușit să se evite situațiile extreme. Antoninus Pius primea evrei în rândul celor mai importanți demnitari , dar cu toată indulgența imperială au mai existat revolte evreiești care au fost reprimate ferm. În zonă erau staționate două legiuni la Ierusalim și în Palestina Syria. Important era însă faptul că chiar după două catastrofe care puteau distruge complet națiunea evreiască , spiritualitatea, cultura și poporul evreiesc supraviețuiesc și cu inevitabilul regres înregistrat în perioada imediată , poporul evreu prosperă și din punct de vedere economic atât în Palestina , cât și în diaspora. Sectarismul existent până în secolul I e.n. s-a dizolvat sub marea influență și necesitate pe care o reprezenta iudaismul rabinic.
În timpul domniei lui Marcus Aurelius au fost reluate edictele impuse evreilor în timpul lui Hadrian. Elev al marelui cărturar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 e.n.) a fost artizanul unei deosebit de importante scrieri ebraice – Mișna. Personalitate marcantă la fel ca și soția sa , a mediat dialogul dintre stăpânirea romană și poporul evreu.
Rabi Iuda-Ha-Nasi ( Prințul Iuda ) a fost primul președinte recunoscut de Imperiul Roman , a avut o avere importantă , conducea ca un adevărat conducător civil și militar în Galileea și în sud , fiind un mare sprijinitor al tuturor manifestărilor culturale și a cărturarilor mai nevoiași , menținând o curte cu o gardă proprie și cu un nivel de cultură deosebit de ridicat. Cu el s-a încheiat la începutul secolului III e.n. a șasea generație de cărturari tanaim.
În secolul II e.n. iritarea scriitorilor greci și latini s-a situat la cele mai înalte cote. Unul dintre principalii acuzatori s-a dovedit a fi istoricul Tacit. În cartea a V-a a Istoriilor sale el își exprimă punctul de vedere în privința evreilor. Ne informează că se abțin de la consumul cărnii de porc , că ei consumă pâinea fără fermenți în zilele de post și că se odihnesc în ziua a șaptea încă de la Moise. Confirmă că evreii își justifică obiceiurile prin vechimea lor și că „ sunt de o solidaritate încăpățânată , gata oricând să sară în ajutor ; față de tot ceea ce este străin însă, ei manifestă o ostilitate plină de ură ; separați la banchete , cu culcușuri deosebite, , acest neam, în ciuda pornirii sale neînfrânate pentru plăceri, nu întreține relații cu femeile străine; între ei nimic nu este nepermis. Au instituit circumcizia , pentru a se putea deosebi de alții. Cei care adoptă obiceiurile lor sunt supuși aceluiași ritual ; primele învățături care le capătă sunt disprețul față de zei , lepădarea de patrie și că părinții, frații și copiii sunt lucruri fără valoare … Preferă să îmbălsămeze cadavrele după model egiptean decât să le incinereze … Iudeii concep o singură divinitate imaterială : pentru ei este o profanare a-l reprezenta pe zeu în imagini făcute din materie perisabilă după chipul omului; divinitatea lor este supremă și eternă , inimitabilă și indestructibilă. În consecință , în orașele și templele lor nu se află nicio statuie a ei; regii nu beneficiază de această adorație și nici Caesarilor nu le acordă vreo valoare”435.
Tot Tacit subliniază că evreii credeau în „ adevărurile conținute în scrierile străvechi ale preoților , și anume că în aceste timpuri Orientul va deveni prevalent , iar oamenii porniți din Iudeea vor stăpâni lumea”436.
Poetul Iuvenal se dovedește și el un bun cunoscător a obiceiurilor și tradițiilor iudaice , ironizându-le cu respect și subliniind în același timp decăderea moravurilor de la Roma în plan social și religios. Găsim în Satirele sale reproșuri ironice și chiar directe în privința încăpătânării cu care evreii își țineau obiceiurile.
Mai puțin cunoscător se dovedește a fi Plutarh când afirmă că porcul este la evrei un animal sfânt pentru că nu-l consumă. Apuleius amintește și el superstiția iudaică, iar Suetoniu face mai multe referiri care-i privește pe evrei. Quintilian spune în „ Arta oratorică”că „ pentru fondatorii de orașe este dezonorant să fie introdusă în cetate vreo populație periculoasă pentru celelalte , cum este cel care a creat superstiția iudaică”437 .
Minucius Felix este convins că romanii înving pentru că zeii le sunt favorabili și că zeul evreilor este „ într-atât de lipsit de tărie și putere că este prizonier al romanilor împreună cu poporul său”438.
Începând cu secolul II e.n. antiiudaismul precreștin se întrepătrunde cu antiiudaismul creștin cedându-i în cele din urmă „poziția fruntașă”. În secolul II e.n. exista o imporatntă literatură creștină „ adversus iudaeos” (împotriva evreilor) reflectată în Scrisoarea lui Barnabas , Meliton din Sardes, Tertullian , Hipolit. În scrisoarea lui Barnabas , scrisă între anii 70-132 e.n. de către un autor alexandrin se subliniază că doar creștinii sunt moștenitori ai Noului Legământ și că evreii sunt excluși de la noua moștenire , Vechiul Legământ încetându-și valabilitatea.
Meliton din Sardes se adresa tuturor popoarelor spunându-le că Mântuitorul a fost ucis la Ierusalim și că „ Regele Israelului a fost înlăturat prin legile Israelului”. Creștinii se străduiau să arate că nu aparțineau poporului evreu , iar Epistola către Diognet subliniază că creștinii „ nu se deosebesc de ceilalți oameni , nici prin locuință , nici prin limbă , nici prin obiceiuri” , creștinismul situându-se către o aliniere spre legile romane și exprimându-și în același timp universalismul.
Tertullian susține în Adversus Iudaeos că grația divină a fost suspendată definitiv poporului evreu și găsește în sinagogile evreilor sursa persecuțiilor creștine ale timpului său.
În prima sa apologie către împăratul Antoninus Pius , Iustin Martirul nuanțează cum au fost împresurați creștinii atât de către romani , cât și de către evrei. El spune că însuși Bar Kochba a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți dacă nu se leapădă de Hristos , în timpul celui de-al doilea război iudaic . Tot el dezvăluie cum pustiirea Iudeei a fost prevestită la fel ca și lucrarea, moartea și umilința lui Isus Hristos( cărțile XLVII-XLVIII, L).
Tot sfântul Iustin Martirul în lucrarea sa „ Dialog cu Trypho” dezbate toate problemele care pustiau și adânceau relația creștinilor și evreilor. Creștinul se apără aici spunând că „ alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o”.
Origen în lucrarea sa „ Împotriva lui Celsus” crede că distrugerea Ierusalimului a fost necesară , exprimându-și convingerea că „ evreii nu-și vor mai găsi situația lor de odinioară” și susținând că orașul unde a pătimit Isus Hristos trebuia distrus din temelii și alții să fie chemați la preafericita alegere a lui Dumnezeu , considerând demonstrată teza planului lui Dumnezeu în ce-i privește pe evrei.
De cealaltă parte iudaismul se afla într-o situație complet incomodă. Trauma suferită în urma celor două mari catastrofe a făcut necesară o repliere și o repoziționare a iudaismului în condițiile unei dispersări majoritare a poporului evreu. În ciuda tuturor presiunilor și persecuțiilor iudaismul rabinic a dat dovadă de maturitate și responsabilitate în ciuda diferențelor ideologice care-l separa de relațiile lumii înconjurătoare.
Începând cu secolul III e.n evreii au trebuit să facă față tuturor greutăților în patria-mamă sau în diaspora în lipsa unui stat propriu. Evreii palestinieni se împuținaseră și erau risipiți dorind recunoașterea vechilor drepturi. Iudaismul palestinian care reprezenta doar un simbol al evreilor asupra instituțiilor romane este invocat de către Tertullian când afirmă că „ sinagogile evreilor sunt sursele persecuțiilor” , dar trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi în 217 e.n. și definitivarea redactării Mișnei a condus la un nou val de persecuții în Palestina , unde unele școli au fost închise , iar numeroși învățați evrei au fost nevoiți să se refugieze spre est unde au întemeiat academii de succes( Sura, Nehardeea) . Dinastia Severilor s-a arătat mai degrabă tolerantă cu evreii. Heliogabal și-a făcut circumcizie, Alexandru Sever venera printre divinități pe Avraam și pe Hristos și se ținea cont la nivel imperial de atitudinea și forța economică iudaică. În prima jumătate a secolului III e.n. nu au existat persecuții de amploare împotriva evreilor. Numeroasele probleme separatiste , numeroșii uzurpatori identificau pe evrei ca posibile victime. Odenat a săvârșit jafuri la Nehardeea ( 258 e.n. ) aducând evreilor numeroase victime.
Persecutarea creștinilor de către autoritățile romane a redus semnificativ presiunea asupra evreilor , dar ei nu ieșiseră definitiv din atenția acestora sau a popoarelor conlocuitoare. Poziția creștinilor era una de combatere a iudaismului și a evreilor și o importantă parte a populației Asiei Mici se situa pe aceași poziție.
Scrierile lui Dio Cassius , Herodian nu au fost vădit antievreiești și se găsesc scoase în evidență și virtuțile evreilor. Din reciprocitatea nemiloasă a relației dintre iudaism și creștinism , creștinii au avut în secolul III e.n. numai de pierdut , putându-se spune că o contribuție fie și secundară la concretizarea persecuțiilor anticreștine au avut-o și evreii.
Începând cu secolul IV e.n. , în primii ani de domnie a lui Constantin cel Mare , nu se constată o înrăutățire imediată a situației evreilor . Deși nu era un simpatizant al evreilor, Constantin cel Mare a promulgat și unele legi prin care li se întăreau unele privilegii. Constantin cel Mare i-a ales pe creștini mai mult din pragmatism decât din credință , iar resursele financiare ale acestora ,care erau concurate de cele ale evreilor , au fost preferate de politica imperială. Evreii din toate provinciile statului roman puteau să se aștepte la măsuri severe și expropieri. Legile ulterioare fixau pedepse severe și interziceau evreilor să circumcidă sclavi creștini. Numărul evreilor a continuat să crească , la Constantinopol existând chiar un cartier al lor către 442 e.n. . Ostilitățile au căpătat cele mai urâte forme , dar în ciuda tuturor amenințărilor , nu de puține ori concretizate , au existat importante convertiri la iudaism. Ioan Hrisostom este nemulțumit până la isterie și delir deoarece chiar în timpul său unii creștini și iudaizanți participau la serviciul din sinagogă. În timpul domniei lui ,Constantius al II-lea ( 337-361 e.n.) a aplicat multor evrei pedeapsa capitală și elibera sclavii acestora. Constantius a acționat și mai hotărât după 352 e.n. când revolta regelui Patricius din Diocaezarea a fost înăbușită în sânge. Prelungirea noii paradigme instituită de Constantin cel Mare prin fiii săi atrăgea tot mai multe persecuții antievreiești și obligau pe evrei la o reorganizare interioară. Sprijinul diasporei Mesopotamiene s-a dovedit nu de puține ori hotărâtor și sincer pentru evreii din Bizanț.
Domnia lui Iulian Apostatul ( 361-364 e.n.) se anunța una de renaștere pentru evreii din Imperiul Bizantin. Hotărârile lui Iulian Apostatul ne sunt descrise de către Theoderet din Cyr. Acesta istorisește cum Iulian a sprijinit pe evrei împotriva creștinilor. Li se dădea speranțe și în privința reconstruirii Templului . Descrie mai multe minuni care au avut loc în scopul împiedicării lucrărilor. Domnia lui Iulian s-a dovedit a fi ultima mare încercare de a institui vechile obiceiuri romane demonstrând că în a doua jumătate a secolului IV e.n. existau nostalgici și adepți ai vechii lumi romane. Evreii fuseseră sprijiniți de către Iulian în scopul înlăturării cât mai rapide a noii paradigme constantiniene. Nereușita a produs o profundă dezamăgire în rândul evreilor și a condus în cele din urmă la triumful definitiv al creștinismului constantinian.
Împăratul Theodosie cel Mare ( 379-395 e.n.) a ridicat creștinismul ortodox la rangul de religie de stat. Deși severitatea lui Theodosie era bine cunoscută în privința „ereticilor” , el a fost mai degrabă cumpătat în privința evreilor. Politicii imperiale i se suprapuneau acțiunile independente sau locale care aduceau pe moment prejudicii și victime acestora. În urma acestora se întâmpla să intervină ajustarea imperială prin edicte și legi. Politica tolerantă a lui Theodosie I a fost corectată prin amenințări de către Ambrozie din Milano, împăratul fiind nevoit să restrângă lista bunelor intenții în privința evreilor.
În secolul IV e.n. antiiudaismul greco-latin își reduce la maximum atacurile împotriva evreilor , scrierile creștine devenind principala direcție a antiiudaismului. Eusebiu din Caesarea,autor al Vieții lui Constantin cel Mare și a Istoriei eclesiastice , făcea răspunzător poporul evreu de răstignirea lui Isus Hristos , condamnându-i definitiv. Sfântul Ioan Gură de Aur este cel care a adresat cele mai furibunde acuze evreilor. Pe un ton de-a dreptul delirant el desființează pur și simplu tot ceea ce reprezintă simbol evreiesc. Cele opt omilii ale sale sunt de-a dreptul incredibile chiar și pentru un creștin. Sinagogile sunt asemuite locuințelor de demoni împreună cu sufletele iudeilor, le reproșează neiertător răstignirea lui Isus Hristos și își asigură sprijinul statului bizantin pe care-l îndreaptă împotriva evreilor folosindu-se de credință și patriotism. La el găsim cel mai elaborat și delirant atac dintre scrierile Sfinților Părinți adresat evreilor.
Sfântul Ieronim ( 342-420 e.n.) deși a fost ostil evreilor din centrul său monahal de la Ierusalim, a recunoscut că evreii trăiau în sărăcie și mizerie
Într-un mod asemănător Sfântului Ioan Gură de Aur , Grigorie de Nyssa a lansat și el numeroase acuze evreilor. „Ucigași ai Domnului”, „asasini de profeți”, „figuranți ai diavolului”, „ sanhedrin de demoni”, „rasă de vipere” sunt doar câteva dintre gravele acuze aduse poporului evreu.
Sfântul Augustin , continuatorul literaturii creștine de limbă latină s-a situat pe o poziție mai puțin ostilă față de poporul evreu , poziție care caracteriza Occidentul întreg care era preocupat mai degrabă de problema germanică decât de prigonirea evreilor . Biserica occidentală s-a dovedit în aceste secole mai degrabă tolerantă , fiind influențată pe mai departe de atitudinea Sfântului Augustin . Deși în „ Tractatus adversus Iudaeos” el își argumentează poziția antievreiască , nu îndeamnă la acte necugetate , ci sfătuiește la toleranță , spunând că și evreii făceau parte din planul lui Dumnezeu .
După incendierea unei sinagogi în 388 e.n. la Callinicum de către creștinii instigați de episcopul local, Theodosie I ordona reconstruirea sinagogii pe cheltuiala creștinilor , dar Ambrozie de Milano a intervenit și prin numeroase amenințări adresate împăratului a obținut abrogarea ordinului. Se demonstra cât de influentă era Biserica în Imperiul Bizantin și cât de periculoase puteau fi pentru evrei acțiunile creștinilor.
În secolul IV e.n. în Palestina și în Regatul Part unde în secolele IV-V e.n. evreii aveau o largă libertate și autonomie , s-a inițiat și finalizat Talmudul din Ierusalim și Talmudul Babilonian. De o importanță majoră aceste două lucrări vor rămâne peste secole adevărate nestemate ale literaturii religioase și înțelepciunii și civilizației evreiești.
La Alexandria în anul 415 e.n. sub influența episcopului local Chiril al Alexandriei situația evreilor s-a înrăutățit , fiind alungați. „ Respingerea lui Israel” de către Dumnezeu se regășește și la Theodoret din Cyr.
Observăm că de la Antoninus Caracalla (212 e.n.) când și evreii deveniseră cetățeni romani și până la Constantin cel Mare nu a apărut niciun statut codificat vizând iudaismul , iar în 438 e.n. Codexul Theodosian al lui Theodosie II recunoștea cultul evreiesc și dreptul de organizare internă a sinagogilor , dar interzicea căsătoriile cu creștinii , interzicea sclavii creștini , prozelitismul și-i excludea din funcțiile publice și militare.
Intrarea în vigoare a Codexului Iustinian a constituit un nou pas important în relațiile statului bizantin cu evreii. Codul ,alături de edictele legislative Novelles , aducea restricții noi: mărturia unui evreu era respinsă în justiție împotriva creștinilor , profesia de avocat era interzisă. În majoritatea cazurilor în spatele deteriorării statutului evreilor se găseau episcopii creștini care prin influența lor obțineau hotărâri imperiale împotriva evreilor.
În Occident atitudinea Bisericii a fost mai tolerantă în privința evreilor și din cauza amenințărilor pe care le reprezentau popoarele migratoare. Concepției Sfântului Augustin , mai moderată , deși acuzatoare , i s-a aliniat întreaga atitudine occidentală până la papa Grigore cel Mare ( 590-604 ). Acest papă este autorul a peste douăzeci de scrisori referitoare la evrei prin care se situează pe aceași poziție cu principiile Codexului Theodosian. După el în statele pontificale și în regatele creștine din Occident s-a procedat la numeroase violențe împotriva evreilor.
De cealaltă parte , deși într-o poziție incomodă, nici evreii nu s-au lăsat mai prejos. Constituind o forță economică și intelectuală de care în ciuda tuturor persecuțiilor societatea în care trăiau nu se putea lipsi , ei au răspuns prin câteva răscoale în Palestina , prin sprijinul diasporei din regatul part și prin restricțiile severe privind ajutorarea creștinilor. Răzmerițele stradale avându-i ca autori pe evrei au existat și ele , dar nu au avut niciodată succese notabile , atrăgând mai degrabă pagube și mai mari tuturor evreilor. Putem constata că între secolele IV-VI e.n. în Imperiul Bizantin atitudinea Bisericii față de evrei , după cum am mai subliniat , a avut tendința de a influența , apoi de a impune și chiar de a se substitui , în elaborarea noului statut al evreilor , atitudinii mai moderate a statului bizantin.
Antiiudaismul creștin nu poate fi definit în toată complexitatea lui decât dacă ținem seama alături de ostilitatea „ideologică” și de caracterul ( ostilitatea) popular al acestuia. Având rădăcini mult mai vechi ( încă din perioada elenistică) acest antiiudaism s-a manifestat și în secolele creștine , atât la creștini , cât și la celelalte popoare ale Asiei Mici. În rândul norodului cunoștințele despre evrei erau inexacte , uneori inexistente și orice zvon ( în marea majoritate negative) erau repede amplificate. Antiiudaismul popular creștin a preluat din zestrea păgână și apoi s-a lăsat nu de puține ori influențat ( dar a și influențat ) de atitudinea Bisericii. Erau priviți ca un popor conspirativ, ucigător de Dumnezeu și deci în părtășie cu Diavolul , erau bănuiți de resurse financiare și materiale nebănuite pe care nu le țin la vedere , practicile și obiceiurile lor religioase erau eronat înțelese și ca întotdeauna nu li se ierta faptul că se considerau poporul ales. În toată această confuzie , așa cum am mai subliniat , din rândurile celor de la marginea societății sau a celor inculți de care evreul de rând ( de puține ori incult) se izbea zi de zi , existau chiar și în timpul de glorie a creștinismului numeroși simpatizanți și convertiți din toate categoriile sociale sau etniile Bizanțului . Acestora le adresa spre exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur mai puțin creștineștile amenințări , alături de furibundele acuze aduse evreilor. Confuzia sau necunoștința poate scuza o parte din cei implicați în adevăratele drame pe care le-au suferit evreii în această perioadă , dar relele intenții sau elaborarea unor adevărate cascade de predici având la bază o cunoaștere excelentă a învățăturilor ebraice tocmai pentru a o incrimina , ne apare până astăzi nedemnă de orice ființă umană , cu atât mai mult pentru un creștin , chiar dacă anticreștinismul ebraic a precedat antiiudaismul creștin .
În patria-mamă populația evreiască dispersată și împuținată continua să-și mențină valoarea de simbol pentru întreaga evreime , în timp ce diaspora evreiască mai numeroasă și influentă în aceste secole ca niciodată, reușise să își asume rolul de frunte în gestionarea destinului evreiesc. De o importanță deloc de neglijat diaspora evreiască a fost de numeroase ori ținta uneori unică a atacurilor Bisericii și a statului sau a populației , câteodată într-un mod motivat. În Asia Mică evreii de la început au fost într-o situație complet disproporționată și neajutorată spre deosebire de celelalte regiuni în care locuiau evrei. În Europa au existat evrei atât în Peninsula Balcanică , Peninsula Hispanică și Italia , cât și în est sau în unele orașe din Germania.
Închiderea unor școli în Palestina după trecerea în neființă a lui Iuda-Ha-Nasi a condus la plecarea unor mari învățați evrei spre est. Discipol al lui Iuda-Ha-Nasi , Aba Arika a întemeiat faimoasa școală de la Sura. Alături de aceasta a început să mai funcționeze și la Pumbedita și Nahardeea , studiindu-se cu multă pasiune. Mar Samuel lansa expresia „Legea statului e lege” ca punct de plecare pentru legea civilă evreiască. Dinastia Sasanidă s-a instalat aducând câțiva ani de persecuții asupra evreilor , dar această politică a fost repede abandonată. Au urmat două secole de libertate pentru evreii din Regatul Part , perioadă în care autoritatea exilarhului a slăbit, crescând cea a cărturarilor. Umbra amenințătoare a unor potențiale persecuții a planat asupra lor în toată această perioadă. Fructuoasa activitate a amoraimilor a culminat în timpul lui Abai și a rivalului său halahic Raba ( 299-352 e.n.) care a fost un adevărat model al genului babilonian. Redactarea tradițiilor și a doctrinelor transmise oral a fost realizată de către Rabi Ași ( decedat 427) , șef al Academiei de la Sura. El a fost continuat de succesorii săi , mai ales de Rabina II , ultimul amoraim care a predat Tora pe baza transmisiei orale . După elaborarea Talmudului Babilonian putea fi considerată încheiată , dar definitivarea lui a coincis cu noi persecuții în Regatul Part la fel ca și în cazul evreilor din Palestina cu ocazia redactării Mișnei sau a Talmudului din Ierusalim . Relațiile „metropolă”-diaspora babiloniană erau reduse considerabil , regii persani procedând la convertirea forțată și la scoaterea iudaismului în afara legii.
Iezdedgerd II ( 438-457 e.n.) și fiul său Firuz ( 459-486 e.n.) și-au menținut persecuțiile și asupra evreilor . Academiile de la Sura și Pumbedita au fost închise. La începutul secolului VI e.n. în timpul lui Mazdak persecuțiile au fost intense , doar după execuția lui evreii simțindu-se mai liber , iar școlile lor și-au reluat activitatea. Diaspora evreiască babiloniană rămânea cea mai mare concentrare evreiască , credința iudaică păstrându-se în ciuda persecuțiilor. Evreii din patria-mamă au înțeles nu de puține ori într-un mod exagerat atitudinea încurajatoare a diasporei babiloniene , iar evreii babilonieni nu au contestat niciodată supremația Ierusalimului în plan spiritual.
Alte regiuni au fost și ele de timpuriu colonizate de către evrei , dar consistența sau aportul lor a fost mai redus. În Yemenul arab de sud , țara legendarei regine Saba , între secolele IV-VI e.n. a existat un regat evreiesc – Himjar care va fi distrus în 525 e.n. de către Etiopia creștină cu sprijinul împăratului Iustinian. Inclusiv în Arabia centrală evreii au prosperat până către secolul VII e.n. conviețuind cu arabii. Convertirea Regatului Khazar în jurul anului 740 e.n. la credința iudaică rămâne impresionantă până în zilele noastre . În Occident persecuțiile au început după secolul VII e.n. , abia după papa Grigore cel Mare , dar se vor menține pe durata întregului Ev Mediu.
Arta ebraică s-a îndepărtat din secolul III e.n. de poruncile privitoare la reprezentările umane și animaliere. Simbolurile și imaginile antropomorfe și zoomorfe , alături de cele vegetale, devin comune și putem discuta de o artă ebraică care s-a îndepărtat suficient de porunca biblică , dar care odată eliberată de litera legii divine erupe cu o forță deosebită în manifestare prin culori și prin bogăția temelor abordate.
În opinia lui G. Sed-Rajna sinagogile din Israel pot fi clasificate din punct de vedere cronologic și topografic în trei mari tipuri: secolul II-III e.n. în Galileea și pe înălțimile Golan, cu plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi și acces pe a patra latură orientată spre Ierusalim( Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). Al doilea tip este cel corespunzător secolului IV-V e.n. , în Iudeea , cu intrarea spre alt zid decât cel îndreptat spre Ierusalim , exemple fiind găsite la Susiya și Esthlemoa. Al treilea tip aparține secolului V-VI e.n. , cu plan basilical , intrare pe latura opusă Ierusalimului și cu o absidă pentru Chivotul cu sulurile Torei ( la Beth-Alpha).
Arheologia întărește opiniile cercetătorilor. Săpăturile arheologice intensificate în ultimele decenii au scos la lumină sinagogi din Israel , Siria , nordul Africii sau în Europa, iar în Irak arheologii evrei doar au putut intra în posesia informațiilor primite , neputând cereceta acolo. Definitorii pentru evoluția sinagogală prin descoperiri arheologice sunt sinagogile de la Tiberias ( sec. IV e.n.) cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe , de la Capernaum unde sinagoga de sec. II-III e.n. este suprapusă peste una mai veche . Impresionantă este sinagoga de la Dura-Europos datată 245 e.n. , deosebit de bogată în inscripții în limba aramaică , greacă , pehlevi-partă și fâșii de pergament pictate. Odată cu expansiunea arabă arta evreiască de tip Dura-Europos a suferit un eșec deosebit.
Putem constata în această perioadă ( sec. I î.e.n. -VI e.n.) că poporul evreu a fost unul dintre popoarele culte ale lumii civilizate , că era un popor conștient de vechimea tradițiilor și civilizației ebraice și considerându-se un popor ales acționau în consecință . Îl putem privi ca pe un popor care după ce a fost învins și inclus în lumea romană a ținut la conservarea valorilor proprii în ciuda suferințelor de care au avut parte. Aveau ambiții pe care numai un popor cu o tradiție veche și cu o mentalitate de învingător o au, iar tocmai credința lor le oferea convingerea că vor învinge în cele din urmă. Găsim în interiorul credinței lor toate elementele care au promovat poporul roman în poziția de învingător și constructor al unui imperiu tricontinental cu marea deosebire că credința romanilor era una politeistă. Credința iudaică le promitea un Mesia pe care poporul evreu nu l-au putut înțelege decât ca unul militar , regal sau de Mare Preot , sau toate la un loc , ceva în genul lui Augustus , care să-i conducă la victoria deplină asupra tuturor neamurilor și la stăpânirea asupra acestora și mai puțin sau deloc ca pe un Mesia spiritual. În spiritul acestei credințe și-au atras de timpuriu numeroși opozanți , fiind priviți ca o amenințare mai mult ideologică și păstrând proporțiile putem privi spre ei ca la un imperiu la scară redusă și în devenire care avea la bază nu politeismul greco-roman , ci monoteismul iudaic și asta din interiorul organizației statale romane. Găsim un mod de organizare , de educație și o politică socială care a servit ca model peste secole atât grecilor , cât și romanilor , până în zilele noastre . Protecția socială ebraică era extinsă la nivelul tuturor categoriilor sociale inspirând celelalte popoare culte. Modul în care era propusă și realizată justiția ebraică , deși perfectibilă, a condus la o reflectare a celorlalte popoare , iar statutul lor de mari comercianți i-a plasat nu de puține ori în atenția politicii imperiale și uneori în grațiile acesteia. În ciuda persecuțiilor , capacitățile lor intelectuale , deprinderile și preocupările lor i-au scos în evidență , nu de puține ori au atras atenția și chiar și atunci când erau în dizgrație deveniseră indispensabili . Mult timp au constituit cea mai activă și disciplinată populație a Orientului și nu numai, cu efecte benefice pentru statul roman , constituind chiar o alternativă serioasă pentru politica imperială. Conștientizând că toate valorile lor sunt ignorate și batjocorite într-un mod sistematic au organizat cele două războaie iudeo-romane în urma cărora cu toate greutățile victoria a revenit marilor stăpâni ai lumii de atunci și statul evreu antic a fost definitiv distrus , națiunea evreiască mai supraviețuind prin iudaismul rabinic și prin sprijinul diasporei evreiești . Deveniți o țintă predilectă a autorităților , grecilor și sirienilor s-au aflat într-o situație dificilă de-a lungul mai multor secole. Intelectualitatea greacă a fost preferată celei evreiești romanilor , nefiind apreciată niciodată la justa ei valoare . Vitalitatea acestei națiuni surprinde prin realizări și cultură , alfabetizarea fiind extinsă aproape la nivelul întregii populații indiferent de pregătire sau profesie.Au fost de-a lungul atâtor secole poporul care a avut o profundă înclinație umanistă și care a persistat în credință.
Nu putem aprecia decât la superlativ genialitatea și creativitatea poporului evreu care a erupt spre exterior atrăgându-și numeroși simpatizanți. Frumusețea culturii și civilizației lor s-a imprimat atât de mult în propria conștiință încât chiar și cele mai vitrege timpuri sau depărtarea de patria-mamă nu au fost în măsură să-i îndepărteze de aceasta. Credem că numai o națiune mare și deosebită putea avea asemenea realizări și ambiții și că contribuția lor încă din zorile civilizației până în zilele noastre sunt inestimabile și benefice pentru întreaga umanitate . Ne exprimăm convingerea că această lucrare contribuie ,fie și în parte la , la reflectarea unei raze de lumină spre această perioadă zbuciumată din existența și devenirea poporului evreu prin fațetele prin care ne-am străduit să expunem în aceste rânduri și capitole identitatea evreiască.
CONCLUSIONS
The important papers of ancient history which have been published in the last 2 centuries accentuate (inevitably) the beautiful culture of ancient Israel. With great care we dared to try to capture in this text the main traits of hebrew culture and civilization with a great consideration to the splendid accomplishments of this tried nation of the Orient. Altough the glory period of ancient Israel took place long before (at the end of the second millenium and the beginning of the first millenium BC) our attention was focused on the hebrew civilisation during the roman period. The course of events (rich, long and not to be neglected) has necessitated enthusiasm through the multitude of aspects on which we permitted ourselves to reflect along this thesis. Having certainties, not pretending to discuss thorougly such a vast subject, I tried to picture as documented as possible and be neutral this splendid and stormy on the same time „adventure” of the jewish people on the roman and proto-byzantine periods and which gave birthto so many passions and speculations until our days. With such great responsability, to such a sensitive subject which must be treated with so much care, I cannot explain this essay other than through a great attraction to the hebrew culture and civilization even from my childhood and through my wish of presenting as detailed as possible to the tragedies, hopes and joys lived by the jewish people along this period. Never above times we could observe with ease how the existence of this people is not to take lightly and their attitude, altough sometimes exagerrated, was in a great proportion justified. From any point of view we would look at things we observe that the „star” of geniality has smiled upon them but also pointing out that they created a reputation that not seldom brought them unpleasant situations. Their particularities made them stand out and their their pretentions which often were interpreted as insulting even by the cult people of the old world. Their expectancies gave birth to different experiences, manifestations and beliefs and if some of these things together manage to separate them sometimes by creating internal fevres their destiny (as their faith) was inseparable the same, as we'll see in the next pages.
The beginning of a consistent implication of romans on diplomatical and political problems of the Small Asia and which concerned directly the jews took place in 161 B.C when an alliance treaty with Rome was signed and the „hasmonee” family was granted the right of governing family of an independent state. Simon Macabeus (143-135 BC) obtains the renewal of alliance with Rome, strengthening his kingdom and isolating even more the Kingdom of Syrian. Later, Pompeius Trogus was saying: „Getting rid of Demetrius, the jews conquered romans friendship and obtained freedom from them, as in that time Rome was distributing with magnanimity foreign goods”. The judeo-roman relations were starting in a happy note through alliances and friendly guarantees.
In the next century (I BC) the rapport of forces from the entire Neat East has modified in an unbelievable mode. Rome, although was having numerous internal problems had managed to subdue the peoples of Neat Asia and on a victorious elan was defeating around 61 BC all the resistance from this side of the world. Pompei's campain aimed mostly against Mithryades had as a consequence the roman interfeering on internal affairs of Judeea.
Scaurus, Pompei's representative had the mission of mediating between Aristobul II and Hirkan II which were engaged in a full fratricidal war. The pleaders sent by both were meant to buy the good will and protection of Pompei. The gifts of Aristobul II were liked more (a golden grape made by Alexander as an ornament for the Great Temple). The arab king Aretas who was sieging Jerusalem had to pull back at roman requests, Aristobul II pursuing retreating Aretas and defeating them once and for all in 61 BC.
The great roman general was seing in the conflict between the two brothers the chance to sway the israelian territories and invited them both to negotiations in Damascus. Hyrkan II was insisting on his right as a first born while Aristobul II was insisting on his brother lack of knowledge on kingdom's problems. At Damascus there was a third party who wished to abolish the regality and to restore the old teocratic regime. Incling more to Hyrkan II, who seemed more suited and more malleable for the role of Rome protege, Pompei has attracted Aristobul II's suspicion who by running has retreated to the powerful fortress of Alexandrium. Enforced to surrender at Alexandrium, Aristobul II was let to head to Jerusalem where he gathered an army against the romans. The death of Mithriades has easen a lot the mission and operations of Pompei in the Orient. The capture of Aristobull II has strengthen the will of jewish patriots who withdraw on the Temple of the Mountain, the fortress being surrendered to Pompei by a peace desiring jewish party. To overcome the resistance of those decided to fight Pompei has arranged for a full scale siege. He has brought war machines from Tyr and with all the miltitary skill of romans the seige was taking too long. A detail known by Pompei proved decisive on ending the conglict with roman victory. The jewish fighters were respecting their ancient beliefs and were not allowed to fight on Saturday unelss during extreme danger but they could not avoid that as the romans were not respecting their jewish traditions. The hebrew resistance lasted three months after which on a Sabat day the romans led by Sulla's son were penetrating through the wall protecting the jewish fighters. The emotional descriptions even of roman authors tell that even in spite of danger the priests continued the divine ritual, being slain one in a row at duty. It's assumed that twelve thousands people were slaughtered. Pompei's hopes were ruined by the reality that revealed a temple without huge wealth and the Saint of the Saints was more modest and respectable than extravagant and pretentious. Pompei could start the establishment of roman leadership in Judeea with a status of independent state under roman protectorate. Therefore the year 63 BC proved ill-fated for the jews and in 61 BC the great roman general was triumphal entering Rome bringing with him as hostages lots of asian princes and some more jewish leaders (Aristobul, Antigon and his daughters and Asvalom). Along the existing part of jewish aristocracy in Rome from these captives the jewish community from the Italic Peninsula will be formed.
In the next years Hyrkan II title of Great Priest and of prince aided by Antipator, both under the supervision of roman governor, the proconsul of Syria which between 57-55 BC was Gabinius. In important positions of Judeea were constantly named people devoted to romans and between the jewish people has been permanently encouraged a state of discontent which sparked often as conflicts fueled by the internal fights of the aristocratic jewish families.
The internal problems of Roman Republic caused by the triumvirate and its consequences have allowed the jews to negociate. To be noted that general Crassus on his way to Asia on his celebre campaine has halted on Jerusalem where he thought appropriate to rob all the objects from the Temple and a large sum of money. This action considered by the jews unforgivable made the jewish leaders to definetevly orientate on supporting Caesar. Later Antipater will help caesar in the north-african campaign. The help will consist even on soldiers (3000). Apreciating the gesture of Antipater Caesar will name him etnarh of Judeea, will save him from taxes and grant him roman citizenship. The charity of Caesar towards jews materialised through a great support and its death throw in a sincere mourning the jews and their foreign community as the roman historic Suetoniu has confessed.
In the next years 43-40 BC both Irod and Antigon knew how to depass the obedience towards Caesar and had the chance to earn the good will of the new ruler. Irod has managed to repel all the attempts of Antigon and entered in Jerusalem receiving as assurance from the Great Priest Hyrkan his daughter as a fiance.
In the year 40 BC Antigon who has benefited the part kingdom's help who was interested in this region has initiated a vast campain whose result was the arrests of Hyrkan the second and Phasael, but Irod managed to run to petra with the help of arabs. Showing no mercy the part generals disposed the mutilation of Hyrkan II (cutting of ears) an Phasael suspecting he's going to be executed commited suicide. Antigon was becoming an independent ruler in 40 BC. During his short ruling Antigon failed to make himself understood by the people and atough pursuing the interests of saduchei that has not manifested. In this fight against the clock Antigon proved unable to manage the situation. The spring of 37 BC brought in front of Jerusalem the troops of Irod sustained by the roman legions in all about 100000 soldiers. Semaia and Abtalion were suggesting surrender but those under siege were preparing to resist. The roman assaults gave them no chances and the romans entered in the city ready to massacre the population, being calmed down only by Irod. While Irod had been assuring the title of legitime heir of the hasmonee crown the life of Antigon ended in Antiohia on behalf of Antoniu's orders. The ruling of Irod dind't have, as many have observed, neither a theocratic basis nor a national one. Brought to the throne by the romans he didn't had neither farisei nor the saduchei's support. Tens of remarkable people of Jerusalem have been executed during the first period of his ruling. The same happened in Sanhedryn of this treatment escaping only Semaia and Abtalion. To maintain his throne he needed a dictatorship and tight security and in this respect he proved ingenious. To his cruelty felt as victims Hyrkan II and his daugther Alexandra, Aristobul III and his wife Miriam and then even the sons he had with her: Aristobul IV and Alexander. Altough initially he supported Marc Antoniu he knew to obtain the good will of Octavian. With roman support and seen as a puppet king of Rome, Irod will know to keep hisindividuality and wil pay attention to internal dangers or the threats of the Part kingdom.
Although not popular along his ruling Irod had some great accomplishments. He built many cities, a commercial port – Caesarea, royal palaces and fortresses and he renovated the Temple of Jerusalem. Although he has been accused of lack of vision in national area he supported the population during drought and gave several tax brakes. Also towards the end of his ruling took place the famed moment of Jesus birth and the massacre of babies which accentuates once again his obsession and lust for power along with the fear of losing it of an old king, physically and mentally ill, full of remorse. From the Gospels we can see the liaisons between the Jewish people and the Middle East.
The successors of Irod the Great were Archelau, the older son who ruled with royal title the middle Judea, Samaria and Idumeea and Galilee and Pereea with the tetrarhy title enter under the rule of Transjordan. Newly crowned Archelau was confronted with numerous popular discontents that accumulated during the ruling of Irod the Great. The popular riot during the Pesah holiday could not be stopped without a regrettable massacre in which 3000 people lost their lives. The riot expanded throughout the rest of the cities and concerned the roman protectorate. Obliged to go to Rome for confirmation Archelau had to let Sabinus rule the country as a governor with special powers who incited even more the spirits trough robbing of the Royal Palace. In Galillea the riot of Iehuda the Galilean was shaping, at Emaus the jews had destroyed a roman cohort, at Jerihon Simeon, ex close friend of Irod the great, proclaimed himself king, Sabinus was under siege in Jerusalem and only Varrus the governor of Syria could spoil the Jews plans. He has entered with armies in Judeea taking the most severe measures against the Jew insurgents. Meanwhile at Rome Archelau's mission had an important position trough a democratic and theocratic orientation. Only the historic Nicolaus Damaschinul who supported Archelau managed to convince Octavian Augustus. In the end the will of Irod the Great was recognised by the emperor and applied. Archelau proved as insensitive as his father towards Judaic traditions and the great problems of the Jewish people. A jewish delegation reached the emperor in Rome and presented the great problems facing the jews and Archelau lack of interest. Emperor's decision was to summon Archelau to Rome and communicate him his dismissal and forcing him to an exile in Galia in the year 6 AD. Archelau's brother, Herodes Antipa has governed Judeea and Pereea between 4 BC – 39 AD building the city of Tiberiada in honour of emperor Tiberiu and facing several riots and eventually be dismissed by emperor Claudiu and sent to exile in Galia.
Philippus (4BC- 34 AD) governed Tranjordan proving peaceful and prudent during his ruling. After his death his provinces and Judeea were incorporated in the roman province of Syria.
The dismissal of Archelau led to the transformation of Judeea in imperial province, but Sahedryn remained the main juridic forum. The roman procurator was in the residence of Caesarea. As first procurator was named Coponius. Even from the start of his procuratorate a military organization was formed with a national-religious orientation: the zealot party. Opposed to frequent changes of procurators during Octavian Augustus was the stable orientation of Tiberius who supported Valerius Gratus 11 years (15-26 AD). The next procurator was Pilat from Pont (26-36 AD). People's discontents was permanently fueled by the lack of skill, indifference or greed of procurators interested in a fast enrichment and ignornat and insensitive of problems and traditions of the jewish people. Along with the death of Philippus all the jewish provinces were exchanging their roman protectorate status to a direct ruling which was big hit to jewish people pride and national-religious feelings.
One of Aritobul's sons (the son of Irod and Miriam) had a special destiny. At the age of only 6 he was on Rome to receive his education after his father had been executed. His eccentric inclinations brought him lots of debts, forcing him to ask his uncle Irod Antipa a job in his kingdom. A precipitate return to Italy brought him close to young Caius Caligula and bringing the attention of emperor Tiberius who disposed the incarceration of Agrippa, but Tiberius death changed in good the destiny of Agrippa. He is freed at once and the new emperor Caius Caligula grants him the administration of Philipos tetrarhy and then sending Irod Antipa and his wife Herodiada in exile in Galia (39 AD) offer Galileea and Pereea to Agrippa reconstructing Judeea as it was during the rule of Irod the Great. Agrippa I proved skillful in ruling oh his kingdom and manage to abandon his old shameful habits and becoming a king that respected the jewish traditions and religious habits. His relationship with the people proved to be an excellent one. Several authors have emphasized Agrippa's essays to create an alliance of the main vassals of Rome around his borders and initiated the reinforcement of Jerusalem walls actions sanctioned in the end by the governor of Syria. During Agrippa I's ruling took place also the passage to jewish beliefs of Izates, the king of Adiaben, of his mother Helen and all of his relatives. Agrippa I took advantage of his good relations with the emperor Caligula and has intervened several times supporting his people contributing to stop the prosecution especially of alexandrin jews but also the rest of jewish foreign community. After only 7 years of ruling the king Agrippa I died in complete maturity and intelectual and diplomatic experience at only 54 years. His great accomplishments offer the jew people a last period of prosperity and the great merit of Agrippa I was to know how to use his good relations with Caligula and then with Claudius for the advantage of his people. The short glory of jewish people from the Agripa I ruling was quickly replaced by the suspicions of Roman people, Judeea and the border provinces been assigned to a procurator. This period between 44-66 AD is known as the last roman procurators period.
The jewish people autonomy was therefore canceled only the right to name the First Priest being kept.
The first of this second series of procurators has been Cupidus Fadus who from the beginning has surpassed his attributions. Only a jewish mission sent by Agrippa II to emperor has ease the decisions of procurator against the people.
The second procurator was the nephew of philosopher Philo from Alexandria, Tiberius Alexander, became servant of Rome, completely broken from the jewish people and Hebrew religion. Between 46-48 AD Tiberius Alexander took seriously his job being ruthless against those who were disobedient. Later he was named prefect of Alexandria.
Between 48-52 Cummanus was procurator. In his lack of respect for the jewish traditions and holidays he took many decisions which ofetnly made thousands of victims and stirred more the spirits of jews. In the end a jewish mission to Rome head by the Great Priest Ionatan managed to impose Judeea's point of view : Felix Antonius (52-60 AD) . But soon Felix Antonius proved even less merciful towards the people and more insensible to religion aspiration of those he governed. To merciless attitude of the procurator was added the unrest of the people and their harmed dignity. The zealots were in full action and had the support and respect of the people. Some of them – the radicals – separated and were known under the name of sicari (sicca – dagger in Latin). These acted on different occasions or ceremonies in the crowd from where they pulled out daggers from underneath their clothes and killed important peoples. One of the most influent of their victims was the Great Priest Jonathan. To a ruthless administration a even more ruthless one succeeded between 60-63 AD, that of Festus. The distance between the pats grew larger and the extremists were becoming more active and popular.
In the year 53 AD emperor Claudius offered the tetrarhy of Phillipus to Agrippa II, and then Nero has offered him parts of Perea and Galileea. In Judeea he had the title of ruler without a kingdom. He supported the development and reconstruction of Jerusalem and built a control tower from which he could see how the divine service in the Temple and that has annoyed the people and the priests. In the end the conflict was resolved by the emepror Nero influenced in his decision by his wife Popeea, a hebrew religion sympathizer.
The procurator Festus was replaced by Albinus (62-64 AD) who didn't make a difference comapred to his predecessors, proceeding to pursuance and arrest of sicars. Flavius Iosephus said about him that “ there was no malice not done”.
The last procurator was Gesius Florus (64-66 AD) and has contributed through all his actions to the first judaic war, unknowing to manage his relations with the people and acting as those before him in the last two decades. In exploitation of the people he established relations even with the sicars. The historian Tacit informs us that “ the patience of the people kept until Florus” and continues “under his rule the war started”.
Until the start of the first judaic war there are numerous aspects worth considering about the hebrew existence and becoming from the Pompei's campaign until the seventh decade of the first century AD. The jewish religion has become from the start defining for this people and around it gravitated the economic, political and social life and the cult and popular thinking. Beyond the old judaic period (the period of patriarh, of the exodus and prophets, today archaeologically confirmed), the age of Macabeis which has as a dominant trait the victory of jewish nationalism and the maintain of independence has gave a new momentum to perpetuation and development of judaism in Israel. From inside, starting with this age of Macabeis, two big sects appear: the one of saduchei and the one of farisei. Along them the disputes will be so big that over 20 religious sects will shape and gravitate around the hebrew idea, grow fogging even more the clouded atmosphere of the inside of hebrew society. The rise of synagogue role in communities marked this period, the Great Temple importance being maintained until its destruction.
Hebrew litterature was able to impress even the most insensitive ones or the worst enemies. The oldest texts of esenien community from Qumran are dated almost unanimously around 250 BC. The ptolemic mastery in Judeea reflected through the appearance of two new literary productions of the hebrew literature: Song of the songs and Ecclesiast. The roman rule was in measure to disassemble the whole jewish nation and every one of the jewish social classes acting from the opposition managed to create a notable literature. Two great erudite men have putted the foundations of cult fariseic traditions, their teachings being well received by the people. Semaia and Abtalion had the ruling of fariseic Sanhedryn, being followed by two other great erudite men Hillel and Sammai. Hillel is regarded by the Talmud tradition as the reformer as Ezra, also come from Babilon, his thinking making a mark on future evolution of judaism. More rigorous than him was the other great erudite fariseic man Sammai. The different attitudes of the two wise mens led to the birth of two schools: Hillel's and Sammai's. The hebrew literature of the first century BC distinguishes the imitations of “Psalms” and the book of “Daniel” which got lost being included in “aprocrife”.
“The psalms of Solomon” have as a probable author also a fariseu because there are presented the roman ruling and are evidenced the unhealthy saducee customs . The author was hoping for the restoration of theocracy and royalty.
The book “Henoch” is an apocalyptic one appeared in this period with a esenian origin and with a powerfull antisaducenian orientation. The symbolism and angelology appear as having esenian origin while other ideas possibly even the moral being fariseic. The book of “Jubilees” belongs to the creations of this period and presents the biblical episodes of Creation and The exit. The unknown author of the period is thoght to be a fariseu of the period. The book was kept in a Ethiopian and Greek translation but the original was written in hebrew.
The majority of authors and specialists considered that the literature of this period even if inferior to the books of classical period have their note of originality through which the epoch and its religious unrest of that age of Israel is reflected.
To the famous ”sybiline book” of elenised world some jew scholars from the foreign communities have added the jewish variant of “the sybiline book” in which Sable or Sambethe gave a meaning to the past and future of the whole world from the jewish monotheistic point of view. If the “sybiline books” were adressing the elenised world and predicted its future in the same period a work under the name of “wisdom of Solomon” appeared to show the wrong path on which those elenised jews have stepped and who were “without God” and agreed to elenistic philosophy.
Born around 20 BC Philon from Alexandria is appreciated as the greatest jewish writer in greek. He descended from a noble family come from Israel in Alexandria. His roman citizenship was common to the member of his family. He is the one who managed to synthesize the jewish thinking and put in consent with reason. His writings have influenced the Christian thinking even starting with the Evanghelia of Joan where some influences could be spotted and then in Clement, Origen but also it is considered that he contributed to the monotheistic orientation of elenistic world from the polytheistic one. Besides a alegoric interpretation of the making of the world in six days or the historical works “The Mission of Caius” and “Against Fiscus” more writings about the patriarhs lives are added.
The ruling of Irod the Great led to a diminishing of hebrew religion's role in the jewish society from a state point of view. The king Irod the great strives to be a faithful of Rome politics and tried to implement the roman way of life among jews. The subordinated to Rome institutions of the state no longer offer the same credit to hewbrew religion fact that will greatly displease the people. To the force politics from Irod the Great ruling the inabilities of his successors will add as also the imperial mistakes in naming the procurators, strangers from the local problems or the hebrew religion, only wishing to get rich fast. The conservative judaism was represented at its highest level by a corrupted sarcedotal class consisting of only four families: Boethos, Chanan, Kanthera and Phiabi. From among these families the Great Priest was chosen in majority of cases through bribing and then those chosen tried to recover the spent money through taxes on those subordinated. This is how it's explained the fall in people's disgrace of the sarcedotal class and how the rabinic judaism will get involved more in the destiny of the people and will have his support.
The saduchei didn't believe in revival, in the existence or immortality of the soul, admitting only the law, about their orientation and faith being present in the Gospels. Max I. Dimont attributes them a certain conservative religion thinking but with liberal inclinations in political opinions creating a paradox with the farisei who were more liberal about the religion but more conservative in politics. The farisei (perusim) had their origin in the period of Macabeis, being patriots and theocrats in the same time, from them many schools emerging.
The eseniens were a jewish religion community. About them we can find in the Manuscripts of the Dead Sea, from Philon from Alexandria and from Flavius Iosephus. If some of the eseniens continued to live a lonely life no matter the changes which took place among and around the jewish people, others as the Qumran community were placing thei hopes on the sword. Pliniu the Old describes them touchingly: “Solitary people and different from all the others on earth. They don't have women, abstain from the body pleasures, don't know the money and live in the company of palm trees. Day after day this people revives because of the strangers, because there gathered large numbers of tired of life people, who the destiny and its waves make them adopt the esenien habits. Therefore, unbelievable thing, this people in which no one is born is eternal from thousands of ages”.
The fourth big component of the jewish society were the zealots. They derived from the poor and unpleased population and their number continuously grew larger until around the first judaic war. As attitude they proclaimed the military resistance against enemies and were present from the time of Irod the Great but their first big action took place when Archelau was discharged and the procurator's regime was instated. They had Iuda (the galilean) as a leader whose revolt has failed, he being executed, but there was cleraly a new party: kanaims (zealots). The radicalization of relations between the conquerors and conquered people led to the detachment from the zealots of a radical wing, that of sicars, which at main events were wounding or killing various personalities.
Other than these four organizations of the jewish society of the time there were over twenty smaller sects that demonstrated in some people's opinion the effervescence of ideas and in some others opinion the disorientation and chaos among jewish society.
A special episode is until our days Jesus. He is important not only for the history of Christianity, religion which his existence created, but also for the history of humanity and not last for the history of judaism and christianity relations along the centuries, relation who has caused numerous victims. With scientific analysis aspirations , beyond belief, and in this case both sides have exaggerated, we find a mention of Jesus life in a writer who writes disinterested and unbiased, out of any passion and disputes. He is Iosephus Flavius in his “Judaic antiquities”. After he describes the actions of procurator Pilatus from Pont he adds: “In that time lived jesus, a wise man, if it can be actually called a man”. Had Iosephus Flavius considered the divine side that Jesus proclaimed (of Son of God) and for mostlly what he has suffered? Or was he blinded by the multitude of actions and wonders that he inexplicably as a human managed to commit? He continues saying: “He was the author of amazing wonders and the theacer of people who were glad to find the truth. He attracted on his side a lot of jews but also a lot of pagans. This was Christ. Even if Pilatus, due to accusations brought by the leaders of our people, nailed him on the cross, the ones who loved him from the star haven't stopped loving him. For he has shown to them alive the third day, as the prophets sent by God predicted, carrying out and a thousand of other miracles. From then until today lasts the people of Christians, who owe him their name”439 . Flavius Iosephus makes the proof of a good knowledge on the case and the future evolving of the faith that this one has generated in the next decades when he writes his “Judaic antiquities”. He makes the proof of knowing the prophets predictions and the resurrection of Jesus. But if the roman authorities were thrown in the middle of a confusion about this jewish religion dispute (from their point of view) the rabinic authorities were from the start hostile to the new faith, seeking any ways to isolate and extinguish it. The efforts of the Great Priest to put roman guards at the tomb of the crucified one, knowing that this one said he will ressurect the third day are well known. The persecutions continued later , the disciple Paul confiding his sufferings that he and the others like him …… The speech of Stefan killed with rocks is told in the Actions of the Disciples, reflecting the distance at which the judaism and jewish people have reached until the first decades of our era: “People …., uncircumcised with the heart and with the ears. You're always against the Holy Spirit; you do as your parents. Which of the prophets were not been persecuted by your parents. They killed the ones annunciating from before the coming of The Righteous , which you now cuaght and killed, you, who have received the Law given through angels and you didn't kep it”440 . At the murder of Stefan Saul from Tars (Paul) has given his consent.
We manifest our belief that if the hebrew religious authorities would have followed the moderate line proposed by the Gamaliel the Old who was to become the president of the Tribunal from Yawne (Jamnia) and who was the nephew of Hillel then the relation christianity-judaism would not have been that difficult. We surprise the attitude of this great scholar of the jewish traditions in the Actions of the Disciples with some inexactitudes contained in a cited discourse: “Somebody camed and told them: “Look! The people you have put in jail are staying in the Temple and teach the people”. Then the captain has left with the servants and brought them, but not using force as they feared they were going to be killed with stones by the people. They brought them and put them before the Sinedrium. And the Great Priest asked them, saying: “Have we not purposely commended you not to teach in the name of him? An yet you filled Jerusalem with your teaching and try to throw upon us the blood of This Man”. Peter and the apostles responding said: “We have to listen to God more than to people. The God of our parents revived Jesus who you've killed, hanging Him on the wood.. We are the witnesses of this things as is the Holy Spirit that God gave the ones who listen to Him”. When the heard such things, it cut them to the heart and advised each other to kill them”, but then “a fariseu named Gamaliel, a teacher of the Law, treasured by all the people rose on his feet in the Sinedriu and ordered to take them out for a little while and told them: “Israelites men, take great cares of yourselves what you have in mind to do to this people. Because no long ago Teuda rose [here intervenes the inexactitude ] that said he is someone and to whom four hundred men joined. He was killed and all who listened to him were scattered and destroyed. After him Juda the Galilean rose [ wrong], in the days of the census and attracted a lot of people with him; he perished and all who followed him were scattered. And now I say to you: Move away from this people and let them alone. If the plan or this work is from people, it will destroy itself; but if it's from God, you won't be able to destroy them. Be not found fighting against God”441.
If this attitude was listened for the moment by the people and the jewish high council things won't be the same in the future. The judaism proved hostile from the very start to christianity, wanting to eliminate it just because it preached the taking place of a high event the jews were waiting to take place: the coming of Mesiah. It proves that the jewish people were not prepared to wait and accept a spiritual Mesiah, hoping on a Mesiah to lead them to financial and material prosperity and who would be a military leader able to enslave the people of the world through the use and glory of the jewish people, but already from the first half of the fisrt century AD they were accused by the Christians that they nail Christ on the cross and that everything happened as the prophets have predicted, thing that was unacceptable and revolting especially for the high officialdoms of the hebrew cult. We see therefore an anti-Christianity even from the its beginning while the apostles don't see in this first century AD as being evil the fact that you are jew and don't anathematize the whole jewish people except rare cases442.What definitely convicted Jesus (the affirmative answer to the question: Are you the Son of God? He answered: “Yes, I am”443) was considered a blasphemy by the jews and what Christianity represented in the first century must be ended just like the one who generated it. There was no place for compromises or alternatives. Only Gamaliel is his indulgent wisdom deceived himself believing on a separate coexistence peaceful and without conflicts. We consider important to mention that the christian anti-judaism has not a great intensity in this firs century AD. Saul from Tars (Paul) have not adopted an anti-jewish but said to his compatriots also that he is proud to be jewish444 (sustaining the priority of jews) as also tha fact that he was persecuted by the ones with the same blood with him445 . But it must be underlined that the critical but respectful position towards jews is not a new one, even the Prophets were threatening the people and declared themselves unhappy about his religion. The four Gospels accentuates even more the christian hostility towards jews. The last of them, The Gospel of John regards the jewish people as decadent and attributes them a pronounced negative face, his action being associated with a diabolic plan. The apostle Peter also brought accusations to jews being able to conclude that mostly involuntarily the missionary and later literary activity of the apostles contributed greatly to the foundation of a Christian anti-judaism which will manifesst under all froms in the next centuries.
On the other hand we have to accentuate that before the manifestation of Christian anti-judaism has existed long before a Greek or Greek-roman anti-judaism which we can surprise in the writings of over one hundred Greek and Latin authors. Most of this writings are unfavorable to jews but even the most bitter of the authors of these writings had to recognize some of thei virtues. Hans Küng was identifying four main reasons of Christian anti-judaism: the jews had not other divinities, they argued that they are the chosen people, and the presenting of their salvation was a great offence to other civilised people, the circumcision became from the first century AD rather a stigma and the commandments of purification and aliments were separating them from the rest of the world. If the anti-jewish manifestations are much older (V century BC Xerxes I-Ahasveros, III century Manethon, Lisimah from Alexandria, Hecate from Abdera were making great accusations to jews) the ideas from their writings were re-engaged by Posidonios (135-51 BC) and the accusation of “ritual killing” used by Democrit (460-370 BC) was took over by Apion (I century AD). The pagan anti-judaism can be attributed to centuries II BC-II AD mainly manifested against jewish religion and monotheism.
From the first century AD the jews are the object of passionate dispute from the greek and latin witers. Cicero added to judaism the term superstitio and said they have solidarity (“the keep among them”), not having an anti-jewish position, and his contemporary Varro was proposing to philosophers the jewish cult, leaving us to assume that he knew and frequented the jews from Rome. August makes the proof of complete lack of knowledge of jews through some great inexactitudes and poet Ovidiu in Art of Love mentions the seventh day which “is the day that all of jewish people keep”. Same as Ovidiu, referrals about jews we find in Vergiliu and Horatio. The emperor August understands Sabat as a day of fast446 , and Caligula adresses Philon from Alexandria the question: “Why are you not eating pork?” Horatio was ironic when he observed the behavior of his friend, poet Fuscus Aristius, on a Sabat day. The notable successes of judaism from the first century AD were revolting Seneca: “the habits of this people have spread so much that now they are accepted by the whole universe; the defeated give laws to conquerors”, almost declaiming the harmful effect of Sabat day as he considered that so you are losing one seventh of you life. If Petroniu proved less knowable about the jewish laws and beliefs, the poet Persius presented in a great way the preparations of the jewish people for Sabat. Philon from Alexandria and Flavius Iosephus, jews of the helenized foreign community, had the difficult task of presenting the most adequate and less harmful position of the jews towards the population of Roman Empire. Martial made glaring jokes about the circumcision and perceived Sabat as a day of fast in his Epigrams. Celsus affirms that the jews adore the Sky, Lucan underlines that the jews were worshiping a undefined God and Pliniu the Old noted in his Naturalis Historia that the jews were despising divinities and also telling about Judeea with its population and geographical location and the wealth of the subsoil and emotionally telling about the sect of eseniens. An important source of informations for this period is also the New Testament in which we find presented from a Christian point of view the past and becoming of the jewish people, the sympathy and accusations of great Christians against jews.
It's universally accepted that at the origins the synagogues would have been very simplistic buildings in whose construction there were no predefined rules. The dimensions and interior wealth of the synagogues had greatly enhanced between the first century BC and first century AD not only on the foreign communities but also on the motherland. We can see in this period a fortify and maturing of jewish communities against numerous internal and external difficulties which would suggest the contrary. The temple maintains its central place but was tending to become more and more a symbol with a great influence on the nation, the center of gravity moving towards the synagogues who were studding the whole Israel. We cannot give credit to a disdain of the people towards the Temple and pushed to real the jews found themselves more rapidly in the local synagogue, but disappointed by the unworthy actions of the officiants from the Temple they no longer sustained with the same ardor the saducean party.
The hebrew art manifested in the interior of sacred space created by the jews and tightly related and conditioned by the spiritual life and religion of the jews. If even the existence of a jewish art was putted in discussion in the last decades is no longer putted in doubt its originality and splendor. The second biblical commandment was interpreted several times that it would oppose to art manifestations which was explained by the great specialists in the domain as a commandment who would oppose adoration, idolization and not particularly arts. Even if to the monotheism was belonging the vast majority of the jewish people, there are archaeological proofs who attests the worship of pagan Gods in Israel (Astarte, Baal, etc) which proves important influences and interferences with Syria and with the greek-roman elenism. By some more sensitive specialists (Hàyoun and Jarrasé) the synagogue would have not only an architecture but also a soul. The synagogue in contrast with old temples and sanctuaries receives, even invites the community inside, where the mass takes place. There were and were respected indications about the placement of synagogues. In Talmud it is stipulated the way in which these had to be built: in the highest of places from the settlement, close to a water, in a “clean place”. This conditions were almost never respected in the foreign communities because their construction depended on lots of impending factors (the greek, romans, syrians didn't offered them the possibility to acquire the best and highest places in their settlements). The windows of the synagogue had to be small so that the mass would not be disturbed and the orientation was made towards Jerusalem, except the samaritens.
The jewish foreign communitie had evolved in this period in three main directions: east (in the Part kingdom, where the jews will know a unexpected and fruitful freedom of manifestation), in nort of Africa (Egypt, Cirenaica, where the helenized jewish foreign community under cultural and social aspect was succeiding to convert to judaism and had important sympathizers) and in Small Asia (including Syria, where they were the most persecuted and least influent) with prolongation in European south-east and Italic Peninsula (including Rome) where the foreign community had also important aristocratic jewish families among the members formed by the slaves taken during wars. Around AD the jewish foreign community had become more important than the motherland under all aspects. Recent estimations give the jewish population around 7 to 10 percent from the total population of the Roman Empire which brings the number of jews between 6 and 7 milions, 4 of whom were living in foreign communities (about 1 million in Egypt, 1 million in Syria, 1 million in Babylon). We are talking now about a superiority of the foreign communities also under numeric aspect. Along this period the jews were faced with a difficult choice: the romans were proposing a polytheistic spiritual life with important inclinations towards lay life without concerns, while the Part kingdom brought them to the way of a deep religious spirit, promising them a threatening protection. This offer was in measure to produce a certain scission inside the hebrew society, altough all of them wanted independence and were conscious they are all members of a unique nation and civilization and thought they were superior and believed in a final succes. It's this ancientness and maturity of hebrew civilization and religion and the lack of respects of the conquerors regarding hebrew values that have provoked the discontent and the wish to fight for freedom of the majority of jews which gave credit in the end to the radical wing who didn't saw the solving and obtaing of a decent life in Israel other than through rising to fight. In a moment when the religious effervescence had important effects among the whole population sometimes even going to fanaticism can be attributed the starting of what is known under the name of the first judaic war.
Flavius Iosephus says that “the sufferings endured were depassing any measure, so that the poor judei, who could not longer endured the robberies of thieves all had to abandon their homes and go in the world as they could have anywhere else a better life. Is there any sense to lengthen the speech? was asking himself – Florus was the one who made us to start the war against romans because instead of a slow death we preferred to die all at once. This war started in the second year of governing and in the thirteenth of Nero's rule”. Another important writing throws us in the high religious effervescence of the time which led to many cases of fanaticism. The historian Tacit, identifying one the main motivations of the discontent and especially for the jewish hopes affirms: “Most of the jews were convinced that it is written in the old priestly writings that in that time the East will become powerful and those who come from Judeea will rule the world”447 . Tacit also confirms what Flavius Iosephus says: “the patience of the jews was kept until procurator Florus; under him the war started”. The roman occupation until then in Palestine proved uninspired and without success. The majority of population were in debt over their heads and in cities with greek-judaic population the relation were very tensed. To greek antisemitism was added the hostile attitude of roman authorities. In their wish to get rich fast the procurators and roman administration proved completely insensitive to jewish culture and civilization. The jews were a people who saw themselves greatly offended by the situation in which they found themselves and were motivated to resist, basing on many arguments. Around 66 AD the whole jewish society was convinced that only the rising to arms could restore the people the pride and the respect they enjoyed before. There are many arguments on which the saduchei, farisei , eseniens and especially zealots based. Alfred Hârlăoanu enumerates five main arguments: the example of hasmonies, the thick wall of Jerusalem which made it almost impossible to conquer, the military help that the part could have provided, the possibility of revolts from the jewish foreign communities in several areas of the Empire and the difficulties regarding the succession of roman emperors which could let to a civil war, the fights for power among the members of imperial family being well known. Taking in consideration all these arguments the rise to arms doesn't seem complete madness. Also the Greeks used their influences on romans and during a century the discontent of the jewish people was constantly fueled by the conquerors in the situation in which the jewish people didn't considered themselves a defeated people , had a civilization, religion and having consciousness, older than the ones of Greeks and romans. The war from 66 AD started in Galillea after a favorable sentence for the greeks on a dispute between the greeks and the jews. The joy of Greeks flared up through numerous crimes in the jewish district , the roman army remaining passive to all that was happening. In the same time procurator Florus wishing to increase his income demanded money from the Temple Treasury. What happened in Galillea and the demand of Florus flared the spirits of all the jews. The jewish discontent manifested fast through the massacre of roman garrison from Jerusalem. The hatred of jewish patriots spread to the rich helenized jews from Jerusalem, the Temple archives being set on fire so that any debts proof should be lost.
The actions of zealots continued through the dispersal of roman troops from the proximity of Jerusalem in may 66 AD. The revolutionary flame spread fast, cities and villages joining the rioters. Judeea, Idumeea, Samaria, Galileea were fraternizing against the roman rule. M. I. Dimont said that “ a country big as a stamp was rising against the Roman Empire”448 .
The roman troops led by Cestius Gallus were walking towards Jerusalem having 3000 fighters received from Agrippa II. It was thought the victory would be an easy one, the negotiations have failed and the roman attack was promptly repelled by the jewish defendants. A new attempt has sent the rpmans beyond the walls of the city but the autumnal rains convinced them to retreat. During retreat the romans have made several mistakes and the jewish defendants followed them closely. The roman army lost 6000 people and the whole war arsenal. The legion of Cestius Gallus has lost its vulture which was considered a shameful defeat for the romans. Comforted by the jewish fighter's successes the whole nation was fretting and was revitalized, having high hopes, believing God is with them, only partly being aware of the future dangers and wanting badly to become free and masters in their own country.
The jewish leader organization was exemplary. A government was created in which every important force of the nation had a place, including the clergy. Judeea had three military zones. To the Great Priest Haman and to Iosif Ben Gorion an army for the liberation of Jerusalem were entrusted. Galileea had as leader Joseph Ben Matitiahu with a numerous army. The country of edomits was defended by Joshua Ben Tzefala and the preist Eleazar Ben Hanania. A council made from seventy people was leading the country and the military leaders had absolute powers in the teritory they had to defend. Joseph Ben Matitiahu was one of the most controversial personalities of the jewish history. Born at the end of the fourth decade AD member of a illustrious family from Jerusalem, related from his mother with the Hasmonei family educated in the finest schools of Jerusalem, continues his studies at Rome, being a good expert in those days problems, knowing Greek and Latin. He will be the author of two monumental writings: “Judaic Antiquities” and “The history of jewish people against the romans” which were kept until our days and in which are presented with extreme details the efforts of the jewish people from the Making of the world until his days. He will be known under the name of Flavius Iosephus and his character so complex and cosmopolitan or oscillating made him pass from one camp to the other, sometimes fascinated by the greatness of Rome, of its wealth of knowledge and constructions, blinded beauty of greek and roman culture and civilization, sometimes attracted by the past of his own people, by his religion and extreme patriotism which moves deeply the heart of any jew. Leader of the armies in Galileea, seconded by two scholars, Ioazar and Jehuda will instruct after the roman model a numerous army, having a personal guard of five hundred people. Altough he was sincerely hoping for the victory of jewish nation he was not convinced that the final success could belong to them. Did the great scholar wanted a negotiation with the Rome representatives from a higher position? His lack of trust in the proximity of the great confrontation was seen by Iochanan Migus-Halav and Iustus from Tveria and it is considered that it counted more in the economy of the great resistance. The emperor Nero, who just escaped a plot and was participating on the Olympic games from Greece was permanently informed about the problems from Judeea. The unexpected death of Cestius Gallus convinced Nero to name Titus Flavius Vesapasianus in the head of the mobilised legions for the fight with the jews, a great general of the time, victorious against the Britons. No less than four legions (the Vth, the Xth, the Xiith and the Xvth) were called to extinguish the love for country and the hopes of jewish people. Vespasian was leaving Greece in the winter of 66 AD and in his path all the neighboring kings amongst Agrippa II and Berenice. An army estimated to over one half million soldiers were landing at Akko in the spring of 67 AD. Experimented, sure of victory, general Vesapasian acted methodical without full commitment but closing constantly to the center of resistance. In the first part he was after the conquest of western territories from the sea trying to cut supplies for the jews from this direction. The first conquered city was Gabara and Iotopata offered an a resistance above expectations. Almost a month and a half the roman troops stand there and when they won the completely destroyed Iotopata. Here was Flavius Iosephus who managed to retreat on time with several men through the caves from vicinity. He managed to surrender alive and unharmed to the romans and Vespasian granted him a special status by putting him around his son Titus.
Titus, the son of Vespasian had come in the head of two legions from Alexandria and proved very attracted by Berenice, the daughter of king Agrippa II. The roman victories were celebrated at Cesareea but the cities of Gamara, Ghisala and Itabirion were remaining not conquered. The “gamares” resistance lasted two weeks, the last defendants preferring to throw themselves over the mountain than to surrender. In october 67 AD Gamara and Ghisala were conquered, the great zealot leader Iochanan Ben Levi from Ghisala managed to escape the roman troops . Itabirion, so well positioned was conquered in the end too, at the end of 67 AD the whole Galileea being conquered by the romans, but the winter coming forces Vespasian to halt and resting of troops. The losses were much greater than they achieved and the jewsih resistance had to be well observed. The spring of 68 AD (march) brings the materialization of one expectation of the jews, on which they counted from the start of the operations. Iulius Vindex, the governor of Gallia Lugdunensis revolts against emperor Nero and in the next month Servius Sulpicius Galba, authentic roman aristocrat, governor of province Taraconensis was taking the same decision. Abandoned even by its escort Nero comitted suicide in june 68 AD. The internal problems were remaining and on 1 july 69 AD at Alexandria the roman legions of the Orient were proclaiming Titus Flavius Vespasianus emperor.
The respite that could be normally offered by internal problems of the Roman Empire was not used by the jewsih patriots to fortify their positions. The zealots were divided and were not collaborating between them but only by necessity. More moderates were the zealots of Jerusalem, the zealots of Galileea (about 6000) were led by Iochanan Ben Ghisala and the extremists had Simeon Ben Ghiora as a leader. Fearing not to be give up the proprity of Jerusalem they didn't pose big problems to romans and were fighting amongst themselves. Their number is estimated to 25000 fighters and by rivalry they managed to destroy their reserves and even some important quarters of Jerusalem. The national interest took place of mass hysteria and personal interests a some persons who blinded by some notable successes were believing to be invincible by divine right.
The accommodation of Vesapasian to Rome and the consolidation of ruling of the new emperor were being bedarken by the resistance of the jewish rioters. The jewish resistance was getting close to four years and the new imperial family wanted the destruction of any form of resistance in the Orient and a failure would have been able to contest their authority and could replace the “vespasians” from the head of the state. Dio Cassius assures us that negotiations were had been held between Titus and the jews but haven't lead to any results. He also tells us that if from the start the results of the fights were divided, in the end Titus was victorious, being able to siege Jerusalem449. The older narration of Tacitus confirms Dio Cassius. He was saying that Caesar Titus was chosen even by his father to overcome the jewish resistance and that the legions and provinces were offering him all the services to gain his trust450. Suetoniu confesses too that Titus received the mission to subjugate Judeea451.
In his mission Titus was seconded by king Agrippa II, Tiberiu Alexander, ex procurator of Judeea who proved a good fighter against his own people and Joseph Ben Matitiahu – Flavius become roman guide. Close to the Jewish Easter (Pesah), improving the occasion that Jerusalem was open, many jews from Judeea and foreign countries entered to protect the Holy Citadel. The help promised by the jewish foreign community from the part kingdom reached on time to Jerusalem and the people and the fortress were prepared to resist the feared and disciplined roman legions. All the proposals and negotiations of Titus failed and the beginning of hostilities were favorable to jews. Determined to resist until the end the rejected any proposal of Titus but the reserves were vanishing and the population of Jerusalem tried to escape by running. Those who were caught by besiegers were crucified so that Flavius Josephus said they were so many crucifieds that “in short time there were no more crosses for human bodies”. In Jerusalem the people were poor and suffering from hunger and diseases, many were dying. Informed about the situation in the city, Titus strengthened the siege and managed to enter the city conquering the fortress Antonia. The zealots refused once again any proposal but in the city the sacrifices were no longer taking places from lack of animals. The money had no value and from the ones we had writings from those times we find that there were extreme situations whose actors were even from the richest citizens of Jerusalem. In July 70 AD Titus and his troops were in front of the Great Temple, but because of the intensity of fights it was set on fire. No priest was spared and the only resistance was in the Upper City. Coincidence or not at 9 Av, day of commemoration of the destruction of the first Temple, the Temple was conqured and set on fire. The negotiations by Titus with Iochanan Ben Ghisala ans Simeon Ben Ghiora reached no result. The last jewish centers of resistance from Jerusalem were exhausted and were fighting without hope. After five months of siege Jerusalem was fully conquered, the fighters and citizens were either executed either transformed in slaves. Suetoniu confirms the conquest of Jerusalem by Titus in the very “birthday of his daughter”452. Dio Cassius tells us that was captured even “Barghioras, leader of the jews” and that Jerusalem was conquered in the day of Saturn (Saturday), “day which the jews treated with complete respect until today”, and continuing to that from then on the jews that respected the elderly laws were forced to “an annual tax of two dinars for Jupiter Capitolinus”453. As good had synthesized Alfred Hârlăoanu the roman victory was not one “heroic, but a victory against heroes”.
The Xth legion was left in Jerusalem and Titus from cesareea (the residence of Agrippa II) headed to Rome where after the organized festivities Simeon Ben Ghora was killed. Medals with the inscription “Judeea capta” appeared through them victory being celebrated and the jewish slave was a common merchandise in the markets of the Roman Empire. There were left three centers of jewish resistance: Herodium, conquered soon after that, Maherus, conquered in 72 AD and Masada situated at a height of 1300 meters, at the border of the jewish desert, difficult to get to. The resistance from Masada was led by Eliazar, the nephew of Juda the Galileean and the son of Menahem. The siege and conquest of Masada were organized by general Flavius Silva in lead of the Xth legion and auxiliary troops. In a last speech Eleazar asked the closed ones to suicide which happened exactly. In month Nissan (april) 73 AD the whole jewish resistance was eliminated and because of the huge number of victims Judeea was demographically weakened. There are important writings that sustain that the jews would have been started a war against the romans in an inappropriate moment when no people from the exterior of roman borders haven't declared war on romans. It is suggested that the jews would have been broken from the surrounding reality and didn't have relations in the interior and exterior of Roman Empire, which is inexact. The jewish relationships were old also with the parts and with the part jewish foreign community but also with kings and provinces of Small Asia, Arabia, North Africa and with the romans themselves. The helenism succeeded more than any other periods to ravish the jewish society creating so many tendencies among a people known as united and conservative in religion and blood. This situation lead to the existence of opposite segments of the jewish population: completely helenized jews and jews that not only they paid as the majority of jews the price of their identity but were fighting with fanaticism against all who didn't accept all the pretensions of their faith. Before the conquest of the Great Temple one of those who managed to leave the capital was Iochanan Ben Zachai, leader of the pacifist fariseis. He left the city pretending to be dead, being removed on a coffin. Presenting himself to the roman commander this has promised him the royal crwon, but has asked and obtained from Vesapasian the right to found the school of Iamnia.
The destruction of the Great Temple profoundly traumatized the jews from all over the world. The politic, religious and econom center of the jews – Jerusalem – was surviving only on religious aspect of fariseic nature through the center of Iamnia. Greatly impeded on their natural development the rural and urban communities have survived. At Iamnia (Yawne), Ioachanan Ben Zaccai gathered around him the most famous wise men and elaborated a new religious law system, civil laws, education, prayers, holiday rituals.
The disappearance of the Great Temple is tragic also under architectural aspect. If from over a century the synagogues spread in coexistence with the Great Temple was a real symbol, a real pole of jewish architecture, conscience and tradition who in the year 70 AD was disappearing leaving a profound emptiness. Numerous specialists underline the real danger of disappearance of any type of unity and cohesion inside the jewish nation once the Great Temple was destroyed as that has had such profound impacts on their identity and symbols. The great merit in salvation of the whole nation belonged to Iochanan Ben Zachai through his center of Iamnia, where the supremacy of rabbi was present, where there were prayers, the holiday ceremonies were fixed as were the civil laws, the plan of school, the jewish annual calendar. The authority and the responsibilities of the rabbi were going to rise considerably becoming for the jewish foreign communities the symbol of national survival. They had administrative and judicial responsibilities and were practically becoming the administrators and the masters of jewish communities existence. The roman authorities tolerated them just because they considered the rabbis an useful instrument in the maintaining of connections and liaisons with the jewish population. Under the influence of school from Iamnia also the center of schools from Lud affirmed, where important scholars settled.
Under the graces of roman government, Agrippa II and Berenice contributed to a maintenance of attitude favorable to jews. At Agrippa's death his kingdom was added to the roman province from Syria.
The last representative of Flavius dynasty was emperor Domitian (81-96 AD). The balance sheet of his rule was disastrous from also on the interiro as out of the borders, but also in relation to jews. Known to posses great commercial skills the jews will be the target of supplemental taxes and their discontent materialized through numerous revolts and riots which were promptly repelled by the roman armies. Judaism ant Christianity were not encouraged by Domitian and the ones who embrace any of this religions were being severely punished, an example being a relative of his, the counsel Flavius Clemens a filo-jew. During Domitian ruling Gamaliel the II was the one who coordinated the activities of the Supreme Court from Iamnia. He managed to overcome the rigid lines of the judaic mysticism having an attitude of great skill and diplomatic and political responsibility. He sustained the study of heleno-roman culture and the collaboration with romans in administration of the country. His liberal attitude atracted him enemies and sanctions but in the end he proved inspired and trough journeys at Damasc and Rome obtained a better relation with the romans and some stipulations regarding the persecution of the jews by the romans were suspended. If until the first century AD the Syrians were the ones who owned the supremacy on commerce in Small Asia and Orient, well known by the romans and competing with the Greeks from the first century AD the jews become a considerable economic force, being known as ultimate tradesmen. But always and not only in the next centuries but also in the Middle Age, the shade of incompatibility with the religious and cultural system of the conquerors had followed them and taxed them permanently.
Between the centuries I BC – I AD the jewish tradition tells us there were five pairs (zugot) of scholars who came-next-after Hillel and Sammai. The descendants of these two are known under the name of tanaim on a succession of six generations started by Gamaliel the Old (the nephew of Hillel) and ended by the Juda-Ha-Nasi.
The messianic character that the first judaic war had has estranged the judeo-christians from a likely fraternizing with the aspirations and actions of the jewish people. Some of the judeo-christians left Jerusalem from the beginning of hostilities creating important communities in Pella and Kokaba. Also formed were judaizant sects as nazarens and ebionits. I. Rămureanu in his “History of the Universal Church” underlines that the majority of judeo-christians that stayed in Jerusalem have perished during confrontations and the ones who survived dispersed. Even if is known a comeback of the palestinian judeo-christians in the old country after 70 AD, but after the destruction of the Great Temple and after propagation of the message of Paul what is known under the name of helenistic judeo-christianity has thicken their rows, while the palestinian judeo-christianity diminished the number and also its preaching force. In this two centuries the jews lived with the idea of the close end of the world and with the idea of the iminent and closed coming of the Mesiah.
In the very next period after the demolition of the Temple and the effective took under rule they gave the name of province Judeea and only later named it Palestina, name who derived from the name of a population – the Philistines.
After the year 70 AD the saduchee social strata was dispersed and powerless and the farisei were trying to keep the unity inside judaism. In this frame it can be understood the famous “curse of the heretics” by the Council of Iamnia introduced between the years of 90-100 AD. The prayer was convicting and was cursing for good and all the Christians and was told three times a day part of the mass, was estranging the Christians from the synagogue. The Gospel of Joan reminds and the jews who saw the wonders made by Jesus didn't confess them or made it secretly “to not be excluded from the synagogue”454 . The Gospel after Joan wrote towards the end of this century took attitude about the new position of judaism, identifying the jewish people with the interests of evil.
Hans Küng is asserting that the excommunication of Christians by the jewish preceded the persecutions of the jews by the Christians who seems obvious. The polemic permanently deepened, being known the fact that the jews were arguing that Jesus would have been the child of Maria and of a roman soldier – Joseph Pandera.
The big drama of year 70 AD lead to a doubling of contribution that the foreign communities had from then on. Both the north-African communities and the Babylonian (eastern) were at the end of first century AD mature and capable to bring their contribution to the survival of the motherland nation. Their contribution as the one of european foreign community will be underlined in the analysis of changes and evolutions from the next centuries. From the end of the first century BC the anti-judaic Christianity intersects with the pre-Christian anti-judaism and will rise in intensity.
The assassination of Domitian in september 96 AD promoted senator Marcus Cocceius Nerva, aged 66, on the throne. He ordered the emission of some orders through which it was wanted the amelioration of the jews situation. Utterly important is that he abolished the tax that Vesapasian instituted (Fiscus iudaicus). The activity of the Academy from Iamna was showing its results by the rising of of number of school centers and the prosperity of communities. New communities as Avziv, Askelon, Tberia were revitalizing the nation and the jewish community from Rome was in permanent contact with Iamnia.
Emperor Nerva adopted Marcus Ulpius Traianus. The roman ruling was not accepted neither in the second century AD by the jews. They suffered in silence and maintining relation with all the jewish foreign communities were hoping to free themselves from foreign occupation. Also it must be signaled that after the year 100 AD the antisemitism generally and the greek-roman particularly has risen exponentially.
Encouraged by the financial problems of the roman state and the grand military maneuvers which the roman had to make against the dacians and Armenia and Part kingdom, animated by the jewish fighters redeemed from the first Judaic war, the jewish from the north-african foreign community rioted (Egypt, Cirenaica, Cyprus) between years 115-116 AD. The jews and the local Egyptians were fraternizing against the Greeks, the famous episode being told by the historian Dio Cassius the story being unbelievable. He said that so well has the jewish reaction impregnated in Cyprus that long after the events if a jew shipwrecked on the island it would have been executed without a trial. The dimensions of the riots were massive soliciting Traian to send the best generals. For Egypt and Cirenaica were sent either Lucius Quietus either Quintus Marcius Turbo, and in Cyprus a squad of the Legion VII Claudia headed by Caius Valerius Rufus. Dio Cassius estimates more than certain exaggerate the number of victims in order of hundreds of thousands, but event a quarter of that wul be sufficient to illustrate the dimensions of the events. Still him mentions that the jewish population of Cyprus was exterminated and in Egypt the famous synagogue from Alexandria was completely destroyed.
The proportions of the riot necessitated a brutal repression and then in Palestine Lucius Quietus was named governor. Feeling the beginning of revolutionary spirit taking shape he gave free hand to the legions to calm the jews through crime and fear. The ruling, otherwise salvaging for the roman state, of Traian was for the jews ill-fated and traumatizing. From the outside the kings of Adiabene Principality converted to Judaism and the jews from the eastern foreign communities supported the resistance against roman occupation with notable successes but without being able to remove it.
To emepror Traian a close relative followed – Publius Aelius Hadrianus. Good knower of the greek culture and encouraged by numerous greek intellectuals Hadrianus didn't started his ruling through persecutions against jews. Instead from year 127 AD numerous schools were closed and some religious manifestations were forbidden in Palestine. It's certain that the jews from the motherland were preparing from quite some time a war of proportions by trainings and deposits of war materials in safe places or least known and accessible (caves, tunnels). The jews were hoping to rebuild the Temple, but emperor Hadrian took the decision to renovate Jerusalem who was going to shape as a city under the name of Aelia Capitolina Colony. This imperial intention added by the interdiction of circumcision have annoyed so greatly the jews that they decided to start a war which is known under the name of the second judaic war.
Even if in the territory there were camped two legions, Dio Cassius confirms in book of LXIX that “the jews from all over the world rioted and gave many headaches to romans, in secret or frankly and even many non-jews came to their help”. Rabi Akiva Ben Joseph had become their spiritual leader. He had modest origins, deriving from a poor and unlettered family. He was a shepherd and himself unlettered in his youth, but having a great intelligence he became at maturity one of the biggest scholars of his time and managing to marry one of the daughters of the most rich and prestigious man of Jerusalem. A military personality in who the people started to put their hopes was Simeon Bar Kohba. He will embody a military Messiah, benefiting from the support of Rabi Akiva Ben Joseph. The support of this one was complete, he saying to the people: “ This is the King Messiah”. Even if contradicted by many members of Sanhedrin among who also Rabi Akiva Ihanan Ben Torto, the influence had by Akiva Ben Joseph prevailed and had obtained the support of the people. The mobilization, organization and solidarity of the jewish fighters were special. There were putted in circulation coins with the inscription “Simon Nasi (prince) of Israel” and “For the liberation of Israelism”. The physical strengths of Bar Khoba and of his fighters took legendary dimensions. They could rip apart from the ground the ceders of Lebanon and Bar Khoba could have trapped between his knees the rocks thrown by roman catapults.
The riot started in year 132 AD surprised the roman leaders. The romans had some suspicions and informations but they underestimated the scale that the conflict became, anticipating only an isolated conflict and easy to manage, a conflict who would have requested only a few roman squads. The story of Dio Cassius confirms that the roman rule was not sympathized neither by other nationalities and that the jews had sympathizings among other people. The military successes of the jews were surprising. The central military camp of romans in which the governor Tinius Rufus was had been attacked and defeated. More, the troops come from Syria to bring reinforcements were also defeated, this first period of the confrontation ending disastrously for the romans. Jerusalem had been freed. More, in only one year they freed fifty fortresses and a thousand villages. The threat had become so dangerous for the roman army from Palestine that Tineus Rufus had to solicit fresh and professional troops from all over the roman empire through a report sent to emperor in Rome. In consequence in Palestine had been concentrated legions from Britannia and from Danube so the jewish resistance had against no less than twelve roman legions. Actioning slowly, systematically, certain, the leaders of the roman legions offered no chances to jewish patriots. Disuniting and isolating the rebel forces they reduced the jewish resistance to a few important centers.
One of the best generals of the Empire, defeater of Britons, Julius Severus was called to defeat also the resistance of the jews. Bectar, city found in the sout-east of Jerusalem had become the headquarters of Bar Kohba. The experience and the greater number of roman troops had as enemies a much smaller number of jewish fighters, enthusiastic and patriots. After a treason and tragic fights the romans entered Betar and didn't left anyone alive. Simeon Bar Kohba and his last fighters have chosen a heroic death instead of servitude humility. Dio Cassius estimates in his book LXIX the number of victims around half a million people, number who totals the number of inhabitants and the ones who perished “because of starving, fire and sword. Almost the whole Judeea was devastated”. Dio Cassius also confirms that at the end of hostilities in his message to the Senate, Hadrian didn't used the traditional formula “ Me and my legions are fine”, sign that the victory was not an easy one and that it solicited the roman troops. The victory of the romans has thrown same as in 70 AD numerous jewish on slaves markets from Gaza and Hebron, fact remarked including by the Saint Jeronimo in fourt century AD.
Rabi Akiva Ben Joseph together with other nine scholars were convicted to death, many scholars escaped across borders or retreated in caves. There are opinions that sustain that in this conditions, retreated in a cave, Rabi Simoen Ben Iohai would have written “ Zohar”, the main part of Kabala, but fact less and less sustained in our days.
The plan of Hadrian could be put in application, to the old edifices joining the characteristics of roman architecture. The city built by Hadrian was called Aelia Capitolina. The circumcision was forbidden as were the gatherings of any type if they didn't have the permission of local authorities and they had to respect the cult of emperor. The proclamation as emperor of Antonius Pius eased the situation of jews. The old name of Judeea was replaced with Syria Palestine. The two judaic wars (from 70 and 135 AD) destroyed the jewish state from antiquity. Many jews were uprooted so that in more towns from Palestine no jews were left. The majority were: greeks, syrians, romans and the jews only had in the coastal towns a proportion of 50 % from the total population. After 135 AD the rabbinic authorities moved to town Usha, from west of Galileea, where around Jehuda Ben Ylai were grouping more scholars as: Rabi Meir , Rabi Iosif Ben Halefta, Simon Bar Yohai and rabi Neemia. The study replaced the sacrifices in Temple, the teaching system was reorganized and Rabi Shimon Bar Yohai puts the bases of other centers at Tveria and Tzipori. The Supreme Court from Tveria had as president Simon Ben Gamaliel the second, as vice-president Rabi Meir and as supreme judge rabi Natan. The lisison with the roman province institutions was maintained, but the roma authorities just tolerated it and not recognized it officially. Both watched and supported, through jewish scholars it was succeeded to avoid the extreme situations. Antonius Pius received jews amongst the most important statesmen, but with all the imeprial indulgence there were jewish revolts which were fermly repressed. Two legions were camped in the area at Jerusalem and in Palestine Syria. Important was however the fact that even after two catastrophes who could completely destroy the jewsih nation the jewish spirituality, culture and nation survive and with the inevitable regress during the immediate period from tthe economic point of view the jewish people prospere both in Palestina as in foreign communities. The sectarism existing until the first century AD dissolved under the great influence and necessity represented by the rabinic judaism.
Durin Marcus Aurelius rule the edicts impose to jews durin Hadrianus were recommenced. Student of great scholar Elișa Ben Avuia , Rabi Meir ( 110-175 AD) was the artisan of a greatly important hebrew writing – Mișna. Prominent personality as his wife, he mediated the dialogue between roman leaders and the jewsih people.
Rabi Iuda-Ha-Nasi (Prince Iuda) was the first president recognized by the Roman Empire, he had a considerable wealth, he was ruling like a true civil and military leader in Galileea and in south, being a great supporter of any cultural manifestations and of poor scholars, maintaining a court with a personal guard and a high level of culture. With him ended at the beginning of the third century AD the sixth generation of tanaim scholars.
In the century II AD the irritation of greek and latin writers were at its highest. One of the main accusants proved to be historian Tacit. In the Vth book of his Histories he express his point of view regarding jews. He informs us that they refraind from eating pork, that tey consume bread without ferments in days of fast and they rest in the sixth day even from Moise's times. Confirms that the jews justify their habits through their ancientness and that they „are o of a stubborn solidarity, ready anytime to give assistance; but concerning anything that is foreign the manifest a hostility full of hate; separated at banquets, with different shelters, this people against his unrefrained tendency for pleasures, don't has relations with foreign women; amongst them nothing is not permitted. They instituted the circumcision to be able to differenciate from others. Those who adopt their customs are complied to the same ritual; the first education that they received is the disdain for gods, disavowing of the country and that their parents, brothers and children are things without value… They prefere to emalm the corpses as the egyptians rather than incinerate them… The jews conceive a single imaterial divinity: for them is a profanation to represent god in images made from perisable materials after human like; their divinity is supreme and eternal, inimitably and indestructible. In consequence in their town and temples there is no statue of it; kings don't have this adoration and neither to Caesars give any value.”455 .
Still Tacit underlines that the jews believed in „the truths contained in ancient writings of the priests, and that in this times the Orient will become prevalent and the people left from Judeea will rule the world”456 .
Poet Juvenal proves himself a good connoisseur of jewish customs and traditions, respectfully ironising them and underlining in the same time the decadence of morals from Rome in social and religious plan. We find in his Satyres ironic and even direct taunts regarding the stuborness whic the jews kept their customs.
Less knowing proves Plutarh when he affirms that pig is for jews a holy animal as they don't consume it. Apuleius mentions also the judaic superstition and Suetoniu makes refferals concerning the jews. Quintilian says in „Arta oratorica” that „for the founders oc towns is disgracing to be introduces in the fortress aby population danerous for the others, as is the one who created the judaic superstition”457 .
Minucius Felix is convinced the romans defeat because the gods are favorable to them and the god of jews is „so devoid of strength and power that he is prisoner of romans along with his people”458.
Starting with the second century AD the pre-christian anti-judaism imbeds with christian anti-judaism and the until the last becomes prevalent. In the second century AD there is an important christian literature „adversus iudaeos” (against jews) reflected in the Letter of Barnabas, Meliton from Sardes, Tertullian , Hipolit. In the letter of Barnabas wrote between 70-132 AD by an alexandrin author it's underlined that only the christians are the heirs of the New Pledge and that the jews are excluded from the new heritage, the Old Pledge ceasing its valability.
Meliton from Sardes adresses to all peoples telling them that the Saviour was killed in Jerusalem and that „the king of Israel was removed through the laws of Israel”. The christians strived show that the didn't belong to jewish people, and the Letter to Diognet underlines that the christians „don't differentiate from other people, neither through dwelling, neither through language, neither through habits”, the christianity situating towards the roman laws and in the same time expressing their universalism.
Tertullian alleges in Adversus Iudaeos that the divine grace was suspended indefinetely to jewish people and finds in jews synagogues the source of christian persecutions of his time.
In his apollogy to emperor Antonius Pius, Justin the Martyr nuances how the christians were surrounded by the romans and also by the jews. He says that even Bar Kochba himself ordered that only the christians be punished if they don't disavow Christ during the second judaic war. Still him unveils how the devastation of Judeea was forseen as was the work , the death and humility of Jesus Christ ( books XLVII-XLVIII, L).
Still saint Justin the Martyr in his work „ Dialogue with Tripho” debates all the problems that defined the relations of christians and jews. The christian defends here saying that „other people didn't caused us and Christ this evil as much as you did it”.
Origen in his work „Against Celsus” believes that the destruction of Jerusalem was necessary, expressing his belief that „the jews would not find their formely situation” and pleading tht the city where Jesus Christ suffered had to be destroy from the ground up and other be called to the blest choice of God, considering demonstrated the thesis of God's plan regarding the jews.
On the other hand the judaism was in a completely inconvenient situation. The trauma suffered as a consequence of those two big catastrophes made necessary a retirement and a repositioning of judaism in the conditions of a major dispersion of the jewish people. Against all the pressions and persecutions the rabinic judaism proved maturity and responsibility in spite of ideological differences that separated them from the relations of the surrounding world.
Starting with the third century AD the jews had to face all the difficulties in motherland or in the foreign communities without an own state. The palestinian jews were lessened and were scattered wanting the recognizing of their old rights. The palestinian judaism was representing only a symbol of jews over the roman institutions, invoked by Tertullian when he says: „the synagogues of jews are the sources of persecutions”, but the death of Juda-Ha-Nasai in 217 AD and the definitivation of elaboration of Misna lead to a new wave of persecutions in Palestine, where some schools had benn closed and numerous jewish scholars had to retreat throug east where the founded succesful academies (Sura, Nehardeea). The dinasty of Severs showed rather tolerant with the jews. Heliogabal circumcised, Alexander Sever was worshiping among divinities Avraam and Christ and it was taken into account at imperial level the jewish attitude and economic force. In the first half of the third century AD there were no big persecutions against jews. Numerous secessional problems, numerous usurpers identified jews as possible victims. Odenat has commited robberies at Nehadreea (258 AD) making numerous victims among jews.
The persecution of christians by the roman authorities significantly reduced the pression on jews, but they didn't got out from their attention or the co-inhabiting people. The position of christians was one of fighting judaism and jews and an important part of Small Asia's populution situated on the same position.
The writings of Dio Cassius, Herodian were not anti-jewish and they evidentiate also the virtues of jews. From the unmerciful reciprocity of relations between judaism and christianity the christians had only to lose in the third century could be saying that the jews had a contribution even if secondary to the anti-christian persecutions.
Starting with the fourth century AD, in the first ruling years of Constantin the Great, it doesn't observe an immediate growing worse of jewish situations. Altough he was not a sympathizer of jews, Constantin the Great promulgated some laws through which some of their privileges strengthen. Constantin the Great choose the christians more from pragmatism rather than faith, and their financial resources, competing with those of jews were preferred by the imperial politics. The jews from all the provinces of the roma state could expect severe measures and expropriations. The later laws were fixing hard punishments and were forbiding jews to circumcise christian slaves. The number of jews continued to rise, in Constantinopole existing even a jewish quarter around 442 AD. The hostilities toom the ugliest forms but in spite of all the threats, not rarely materialized there were important judaism religionizings. Joan Hrisostom is displeased up to hysteria and delirium as in his time some christians and judaisants were participating in the synagogue service. During his rule, Constantinus the second (337-361 AD), applied the capital punishment to many jews and was freeing their slaves. Constantius actioned even more vigurously after 352 AD when the revolt of king Patricius from Diocaesareea was supressed in blood. The prolongation of new paradigms instituted by Constantin the Great through his sons were attracting more and more jewish persecutions and were compelling jewish to reorganize internally. The support of foreign community from Mesopotamia proved not rarely decisive and sincere for the jewish from Bizance.
The ruling of Julian Apostat ( 361-364 AD) was announcing one of renaissance for the jewish from the Bizantine Empire. The decisions of Julian Apostat are described to us by Theoderet from Cyr. He narrate how Julian supported the jews against christians. To them were giving hopes also regarding the reconstruction of the Temple. He describes more miracles who took place to prevent the building. The ruling of Julia proved to be the last big try to institute the old roman habits demonstrating that in the second half of the fourth century AD there were nostalgics and adepts of the old roman world. The jews ghad been supported by Julian on puropse to replace as fast as possible the new constantinan paradigma. The failure produced a profound disappointment among jews and lead in the end to the definitive triumph of constantinian christianity.
The emperor Theodosie the Great (379-395 AD) rose the orthodox christianity at rang of state religion. Although the severity of Theodosie regarding „the heretics” was well known, he was rather moderate regarding jews. To imperial politics was overlaped the independent or local actions who momentarily brought prejudices and victims to those. After those it happened to intervene the imperial adjusting through edicts and laws. The tolerant politics of Theodosie I was corrected through threatenings by Ambrozie from Milano, the emperor had to restrain the list of good intentions regarding jews.
In fourth century AD the greek-latin anti-judaism reduces at maximum the attacks on jews, the christian writing becoming the main direction of anti-judaism. Eusebiu from Caesareea, author of Life of Constantin the Great and Ecclesiastic history was making the jewish people responsibile for the crucification of Jesus Christ, convicting them for good. Saint Joan Mouth of Gold is the one who adressed the most fury accusations to jews. On a delirium tone he destroys everything that represented a jewish symbol. The eight omilies of his are utterly unbelievable even for a christian. The synagogues are liken to homes of demons toghether with the souls of jews, he unforgivable reproaches them the crucification of Christ and assures the support of the Bizantine state which he guides against jews using the religion and patriotism. At him we find the most elaborate and delirant atack adressed to jews from the writings of the Saint Fathers.
The Saint Jeronimo (342-420 AD) although hostile to jews from his monahal center of Jerusalem recognized that the jews were living in poverty and misery.
In a similar way to Saint Joan Mouth of Gold, Grigorie of Nyssa launched also numerous accusations to jews. „Killers of God”, „prophets assassins”, „figurants of the devil”, „sanhedrins of demons”, „rase of vipers” are only a few from the serious accusations brought to jewish people.
Saint Augustin, the continue of christian litterature of latin language situated on a less hostile position towards jewish people, position who characterized the whole Occident who was rather more preocupated of the germanic problem than the persecution of jews. The occidental church proved in this centuries rather tolerant, being influenced by the attitude of Saint Augustin. Altough in „ Tractatus adversus Iudaeos” he argumentates his anti-jewish position, he doesn't stimulate thoughtless acts but advises to tolerance saying that also jews were a part from God's plan.
After the arson of a synagogue in 388 AD at Callinicum by christians instigated by the local bishop, Theodosie I was ordering the reconstruction of the synagogue on the expenses of christians, but Amvrozie from Milano intervened and through countless threats to the emperor obtained the abrogation of the order. It was demonstrated how influent was the Church from the Bizantine Empire and how dangerous could be for the jews the acts of christians. In the fourth century AD in Palestine and Part Kingdom where the jews had a great liberty and autonomy was initiated and finalized Talmud from Jerusalem and Babilonian Talmud. With a great importance these two workings will remain over centuries true diamonds of jewish religious literature and wisedom and civilization.
At Alexandria in year 415 AD under the influence of local bishop Chiril of Alexandria the situation of jews got worse, being banished. „The rejection of Israel” by God finds itsel also on Theodoret from Cyr.
We observe that from Antoninus Caracalla (212 AD) when also the jews became roman citizens and until Constantin the Great it didn't appeared any codified statute regarding judaism, and in 438 AD the Theodosian Codex of Theodosie II was recognizing the jewish cult and the right to internal organization of synagogues, but was forbiding the marriages with christians, the christians slaves, the proselytism and was excluding them from the public and military functions.
The coming into force of the Justinian Codex constituted a new important step in the relations of the Bizantine State with the jews. The code, together with the Novelles legislative edicts was bringing new restrictions: in justice the testimony of a jew was rejected against a christian, the profession of lawyer was forbidden. In the majority of cases behind the deterioration of jewish status were the christians bishops who through their influence were obtaining decisions against jews.
In the Occident the attitude of Church was more tolerant towards jews also because the threats represented by the migratory peoples. The view of Saint Augustin, more moderated, altough accusing, were aligned the whole occidental attitude until the pope Grigore the Great (590-604 AD). This pope is the author of over twenty letters about the jews through which he situates on teh same position with the priciples of Theodosian Codex. After him in the pontifical states and in the christians kingdoms from Occident it was proceeded tu numerous violences against jews.
On the other side, altough in an incomode position neither the jews didn't let themselves below. Constituting an economic and intelectual force of which in spite of all the persecutions the society in which they lived could not dispense, they answered through some riots in palestine, with the help of foreign community from the part kingdom and through severe restrictions on helping christians. The street riots with jewish authors existed also but htey didn't had natable successes, atracting rather more losses to all the jews. We can observe that between IV-VI centuries AD in the Byzantine Empire the attitude of Church towards jews, as before underlined, had the tendency of influence, and then to impose or even to substitute, on the elaboration of the new status of jews, the more moderate attitude of byzantine state.
The christian anti-judaism can not be defined in all his complexity than if we take into account along with the „ideological” hostility and the popular character (hostile) of this. Having much more ancient roots (even from the helenistic period) this anti-judaism manifested also in the christian centuries, so at christinas as to other people of Small Asia. Amongst the crowds the knowledge on jews were inaccurate, sometimes inexistents and any rumor (mostly negatives) were quickly amplified. The popular christian anti-judaism undertook from the pagan dowry and then let influenced not rarely (but also influenced) by the attitude of Church. The jews were regarded as a conspirative people, killer of God and so in connection with the Devil, were suspected of unsuspected financial and material resources that they don't keep on sight, their religious practices and customs were wrongfuly understood and they were never forgiven for considering themselves the chosen people. In all this confusion, as we previously underlined, from the ranks of those on the margin of society or those uneducated with who the common jew (rarely uneducated) was facing every day, there were ven in the glorious time of christianity numerous sympathizers and converteds from all the social or the ethnical categories of Byzance. To those as example was Saint Joan Mouth of Gold adressing his least christians threats, along with the raging accusations towards jews. The confusion or lack of knowledge can excuse a part of those involved in the real tragedies the jews had suffered in this period, but the evil intentions or the elaboration of real cascades of sermons havin at their base an excellent knowledge of hebrew teachings specially for incriminating it, it appears until today unworthy of any human being, so more for a christian, even if the hebrew anti-christianity preceeded the christian anti-judaism.
In the motherland the dispersed and lessened jewish population continued to maintain its value of symbol for the whole jewishes, while the jewish foreign communities more numerous and influent in this centuries, more than ever managed to assume the leading role in gestioning the jewish destiny. Of an not neglecting importance the jewish foreign community was countless times and sometimes the only target of Church attacks or the state or population, sometimes in a motivated manner. In Small Asia the jews were from the very start in a completely disproportionate and helpless situation contrary of other regions inhabited by jews. In Europe there were jews both in Balcanic Peninsula , Hispanic Peninsula and Italy, as were in east or in some cities from Germany. The closing of some schools in Palestine after the death of Juda-Ha-Nasi has lead to the departure of many scholars towards east. Disciple of Juda-Ha-Nasi, Aba Arika founded the famous school of Sura. Along this has started to function alsi Pumbedita and Nahadreea, studying with passion. Mar Samuel was launching the expression „The law of state is law” as departure point for the jewish civil law. The Sasanide dynasty installed bringing some years of persecutions for jews, but this politics was quickly abandoned. Two centuries of freedom for the jews from the Part kingdom followed, period in which the authority of exhilarh weakened, increasing the one of scholars. The threatening shaddow of some potential persecutions planed over them in all this period. The fruitful activity of amoraims peaked during Abai and his rival Halahic Raba (299-352 AD) who was a true model of babylonian genius. The elaboration of traditions and doctrines transmitted orally was accomplished by Rabi Ași (deceised 427 AD), head of Academy of Sura. He was continued by his successors, especially Rabina II, the last amoraim who teached Tora orally. After the elaboration of Babylonian Talmud could be considered finished, its finish coincided with new persecutions in the Part kingdom as in the case of jews from Palestine with the occasion of elaboration of Misna or the Talmud from Jerusalem. The relations „metropole”- babylonian foriegn community were considerbly reduced, the persian kings proceeding to forced convertions and the outing of law of the judaism.
Iezdedgerd II (438-457 AD) and his son Firuz (459-486 AD) maintained their persecutions on jews. The academies from Sura and Pumbedita were closed. At the beginning of the sixth century Ad during Mazdak the persecutions were intense, only after his execution the jews feeling again free and their schools recommencing their activity. The babylonian jewish foreign community was remaining the biggest jewish concentration, the jewish religion staying alive in spite of persecutions. The jews from motherland understood not rarely in an exaggerate mode the encouraging attitude of babylonian foreign community, and the babylonian jews never contested the supremacy in the spiritual plan of Jerusalem.
Other regions were also from early periods colonised by jews, but the consistence of their contribution was more reduced. In south arab Yemen, the country of legendary queen Saba, between the IV-VI AD there was a jewish kingdom – Himjar who will be destroyed in 525 AD by the christian Ethiopia with the help of emperor Justinian. Even in Central Arabia the jews prospered until the seventh century AD living toghether with the arabs. The converting of Khazar kingdom around year 740 AD at judaic religion remains impressive until our days. In Occident the persecutions have started after the seventh century AD, only after the pope Grigore the Great, but will mentain during the whole Middle Age.
The hebrew art of the third century AD distanced from the commandments regarding the human and animal representations. Antropomorphe and zoomorphe symbols and images, along with vegetal ones, become common and we can discuss about a jewish art suficiently distant from the biblic commandment, but one who once freed from the letter of divine law erupts with a great force in manifestation through colors and throughr the diversity of approached themes.
In the opinion of G. Sed-Rajna the synagogues from Israel can be classified from a chronological and topographic point of view in three great categories. The first one is from centuries II-III AD in Galileea and on the heights of Golan, with a basilical plan, with interior colonnade on three sides and access on the fourt side oriented towards Jerusalem (Caphernaum, Chorazim, Meron, Kfar, En Dikke). The second type is coresponding to centuries V-VI AD, in Judeea, with the entrance towards other wall than the one oriented to Jerusalem, examples being found at Susiya and Esthlemoa. The third type belongs to centuries: V-VI AD, with a basilical plan, entrance on the opposing side to Jerusalem and with a abside for the Shrine with the scrolls of Tora (Beth-Alpha).
The archaeology fortifies the opinions of the researchers. The archaeological diggings intensified in the last decades brought to light synagogues from Israel, Syrya, north of Africa or Europe, and in Irak the jewish archaeologs only received informations on them, being unable to investigate there. Defining for the evolution of synagogues through archaeological discoveries are the synagogues from Tiberias (century IV AD) with zoomorphe and antropomorphe representations, from Capernaum where the synagogue of century II/III Ad is overlapped on an older one. Impressive is the synagogue from Dura-Europos dated 245 AD, very rich in inscriptions in aramaic language, greekm pehlevi-part and strips of painted pergaments. Along with the arab expansion the jewish art of Dura-Europos type had suffered a complete failure.
We can observe in this period (centuries I BC – VI AD) that the jewish people was one of the cultured people of the civilised world, that it was a people aware of the ancientness of hebrew customs and civilization and considering themselves a chosen people they acted in consequence. We can see them as a people who after being defeated and included in the roman world conserved its own values in spite of sufferings they had to endure. They had ambitions that only a people with ancient tradition and with a victorious mentality have, and even their religion offered them the belief that they will win in the end. We find in the interior of their religion all the elements who promoted the roman people in the position of winner and builder of an empire spread on three continents with the big difference that the romans religion was polytheistic. The jewish religion promised them a Mesiah that the jewish people couldn't understand but as a military one, royal or Great Priest, or all of them together, something like Augustus, who lead them to supreme victory over all the nations and to their submission and less or at all like a spiritual Mesiah. In the spirit of this religion they attracted numerous opposants, being regarded as a threat more ideologically and keeping the proportions we can look at them as an empire at reduced scale and in becoming, who had at their base not the greek-roman polytheism but the jewish monotheism, and that from the inside of the roman state organization. We find a way of organization, of education and social politics who served as model over the centuries also for the greeks as for the romans until our days. The jewish social protection was extended to the level of all the social categories inspiring the other cultured peoples. The way in which the jewish justice was proposed and accomplished, although perfectible, lead to a reflection of other peoples and their status as great commerciants placed them ofetn in the attention of imperial politics and sometimes in its graces. In spite of the persecutions, their intellectual capacities, their skills and preocupations have made them stand out, often attracted the attention and even when they were in disgrace had become indispensables. Durin long periods of time they constituted the most active and disciplined population of the Orient and no only, with beneficial effects for the roman state, constituing even a serious alternative for imperial politics. Veing aware that all their values are ignored and mocked systematically they organized the two roman-judaic wars after which with all the difficulties the victory belonged to the great rulers of the world of that time and the old jewish state was destroyed for good, the jewish nation surviving through rabinic judaism and through the support of jewish foreign communities. Having become a preffered target of authorities, greeks and syrians they were in difficult positions alomg many centuries. The greek intellectuality was preferred to jewish one by the romans, the jewish one never being appreciated at its true value. The vitality of this nation surprise through accomplishments and culture, the teaching of read and write being extended almost at the level of whole population no matter the preparation or profession. They were along so many centuries the people who had a profound humanist inclination and who persisted in faith.
We cannot appreciat but at superlative the genius and the creativity of the jewish people who erupted towards exterior attracting numerous sympathizers. The beauty of their culture and civilization imprinted so much in their own conscience that even during the worst times or great distances to motherland could not estrange them of that. We believe that only a great and special nation could have such accomplishments and ambitions and their contribution even from the dawn of civilization until our days are invaliable and favourable for the whole humanity. We express our conviction that this paper contributes, even if partially to the reflection of a ray of light towards this tumultuos period from the existence and becoming of the jewish people, through the aspects through which we tried to expose in this pages and chapters the jewish identity.
CAPITOLUL XIII : Anexe:
Lunile și sărbătorile ebraice :
Luna Tișri : prima lună a calendarului ebraic are numele de Tișri fiind un cuvânt de origine arameică care are înțelesul de început. Este luna marilor sărbători ebraice și conform tradiției în aceasta lună s-ar fi născut Avraam , Isaac și Iacov.
Luna Heșvan : înaintea exilului această lună purta numele de Bul , intrând în calendarul ebraic după întoarcerea evreilor din exilul babilonian.
Luna Kislev : în aceasta lună se sărbătorește Hanuca . Zodia acestei luni este Săgetătorul.
Luna Tevet : numele acestei luni este de origine babilo-arameica, fiind menționat pentru prima dată în Cartea Esterei.
Luna Șvat : are 30 de zile și în Israelul antic era luna plantării pomilor.
Luna Adar : are 29 de zile , fiind luna în care se sărbătorește moartea lui Moise și Purimul.
Luna Nissan : are 30 de zile și este luna în care se sărbătorește Pesahul.
Luna Yiar : numele lunii este împrumutat de la babilonieni însemnând lumină puternică.Are 29 de zile și se află în zodia Taurului.
Luna Sivan : dupa tradiție în prima zi a acestei luni ar fi trecut în neființă regele David.Aceasta lună are 30 de zile aflându-se în zodia Gemenilor.
Luna Tamuz : are 29 de zile și se află în zodia Capricornului . În aceasta lună se ține doliul în amintirea asediului Ierusalimului de către Titus.
Luna Av : aceasta lună este una de tristă amintire pentru poporul evreu. Ziua de 9 Av este stabilită ca zi de doliu. În aceasta zi a avut loc distrugerea Primului Templu (586 i.e.n.), distrugerea celui de-al doilea Templu din ordinul lui Titus etc.. Aceasta lună are 30 de zile și se află în zodia Leului.
Luna Elul : aceasta lună are 29 de zile și este luna în care se fac pelerinaje la mormintele celor dispăruți.
Sărbătorile mozaice :
Una dintre cele mai sacre instituții ebraice din toate timpurile este Sabatul. În urma celor șase zile de muncă , ziua a șaptea este ziua de odihnă pe care a rânduit-o însuși Dumnezeu ca și încununare a muncii depuse, fiind o adevărată sărbătoare dedicată meditației , comuniunii și regăsirii echilibrului interior.Ziua de Sabat începe vineri dupa apusul soarelui printr-o ceremonie veche și înălțătoare.
Ros Hasana : anul nou ebraic , 1-2 Tișri – este ziua facerii lumii și a omului , Coroana Creațiunii . Se crede că în aceasta zi Dumnezeu judecă faptele noastre .
Iom Kipur : este ziua Ispășirii și a iertării , menită rugăciunii și pocăinței. Începe în seara zilei de 9 Tișri , fiind cea mai mare sărbătoare ebraică. În această zi se cere ca evreul să se abțină de la mâncare și băutură. În această zi se cere ca evreul să se împace cu cei pe care-i supărase sau păgubise.
Sărbătorile de Ros Hasana și Iom Kipur au ca trăsătură importantă universalitatea, păstrându-și în același timp caracterul național.
Sucot : Hag Hasucot , Hag Haasif , Hag Simhatenu – „Sărbătoarea corturilor” , „Sărbătoarea recoltei” , „Sărbătoarea bucuriei”. Sărbătoare menită să perpetueze în memoria evreiască clipele grele ale vieții grele și plină de privațiuni a evreilor în timpul vieții din deșert când au trăit în corturi.
Semini Ateret : este a șaptea zi a „Sărbătorii corturilor” și marca începutul sezonului ploios. Aceasta sărbătoare are menirea de a cere Creatorului binecuvântarea pentru anul nou.
Simhat Tora : in aceasta zi se termina citirea in sinagoga a sulului Torei cu pericopa „Binecuvantarea” din Deutonorom si se incepe lectura Torei.
Hanuca : sărbătoare a luminii și a victoriei reprezintă triumful luminii asupra întunericului și al victoriei spirituale și naționale a evreilor asupra dominației străine.
Hamisa – Asar Bisvat : este sărbătoarea care se mai numește și anul nou al pomilor , simbolizând renașterea pomilor.
Purim : este o sărbătoare populară veselă , celebrându-se salvarea fizică a poporului evreu. Succesul Esterei , nepoata lui Mardoheu, în fața uneltirilor lui Haman pe lângă regele persan Artaxerse a fost în măsură să salveze pe toți evreii.
Pesah : sărbătoarea de Pesah celebrează ieșirea evreilor din Egipt . Moise a fost marele conducător al evreilor din acele timpuri . Această sărbătoare durează opt zile timp în care este interzis consumul pâinii și al produselor făinoase.
Lag baomer : se comemorează încetarea epidemiei din anul 135 e.n. pornită în rândurile luptătorilor lui Bar-Kochba .
Savuot : are mai multe semnificații numindu-se și „Sărbătoarea dăruirii Torei”, adevarat act de naștere spirituală a poporului evreu.
Tisa Beav : ziua a noua a lunii Beav , zi de post , de doliu, de rugăciune . Numeroase evenimente de-a lungul mileniilor au îndoliat profund națiunea evreiască în luna Av și la 9 Av.
Scurtă Cronologie :
161 î.e.n. – tratat de alianță între Iudeea și Roma
65-61 î.e.n. – campania lui Pompei . Iudeea este administrată de către romani
40-37 î.e.n. – domnia lui Antigon
37- 4 î.e.n. -domnia lui Irod cel Mare
5 î.e.n. – nașterea lui Isus din Nazaret .
Școlile lui Șammai și Hillel se fac din ce în ce mai cunoscute
4 î.e.n. -6 e.n. – domnia lui Archelau
6 e.n. – răscoala lui Iuda Galileanul
– domnia lui Irod Antipa ( 4 î.e.n.-39 e.n .)
– domnia lui Philippos ( 4 î.e.n. – 34 e.n. )
-primii procuratori : Coponius – primul procurator
Marc Ambivius ( 9-12 e.n.)
Annius Rufus ( 12-16 e.n. )
Valerius Gratus ( 16-26 e.n. )
Pilat din Pont ( 26-36 e.n.)
28/29 e.n. -botezul lui Isus și începutul propovăduirii sale
pătimirea lui Isus și începutul activității misionare a ucenicilor săi
41-44 e.n. – Agrippa cel Mare I -rege- regatul lui Irod cel Mare este refăcut
întărirea partidei zeloților
domnia lui Agrippa II ( 49-101 e.n.)
ultimii procuratori : Cuspius Fadus ( 44-46 e.n.)
Tiberius Alexander ( 46-48 e.n.)
Cumanus ( 48-52 e.n.)
Felix ( 52-60 e.n.)
Porcius Festus ( 60-62 e.n.)
Albinus ( 62-64 e.n.)
Gessius Florus ( 64-66 e.n.)
66 e.n. – începutul primului război iudaic. Importante succese ale evreilor
70 e.n. – cucerirea Ierusalimului de către romani , distrugerea Marelui Templu
poporul evreu supraviețuiește prin rabinismul iudaic refugiat la Yawne (Iamnia)
instituirea Fiscus iudaicus de către Vespasian
Nerva abolește impozitul impus evreilor
națiunea evreiască nemulțumită
împăratul Traian se arată insensibil la problemele evreilor
115 e.n. – importante revolte evreiești în Cipru , Egipt ,Cirenaica . Împăratul Traian este nevoit să intervină cu armatele celor mai buni generali ai săi pentru reprimarea deplină și deosebit de crudă și brutală a revoltelor
pregătiri intense în Israel ale patrioților evrei
132-135 e.n. – al doilea război iudaic
războiul capăta din nou importante semnificații religioase . Rabi Iochanan Ben Yohai desemnează ca Mesia pe conducătorul răsculaților – Bar Kochba
135 e.n. – victoria romanilor
Ierusalimul este construit după model roman după cum dorise de la început împăratul Hadrian
Antoninus Pius se arată favorabil și conciliant evreilor
Iuda-Ha-Nasi (m. 217) – în bune relații cu autoritățile și împăratul roman. Inițiază cu ajutorul mai multor erudiți redactarea Mișnei . Decesul său atrage un nou val de persecuții asupra evreilor
definitivarea redactării Mișnei
dinastia Severilor – mai degrabă tolerantă cu evreii . Persecuții asupra creștinilor
începând cu secolul IV e.n. – Constantin cel Mare sprijină pe creștini instituind o nouă paradigmă statală. Iudaismul se vede exclus și evreii vizați în privința persecuțiilor
361-363 e.n. – împăratul Iulian – dorește reinstituirea vechii organizări romane și sprijină pe evrei împotriva creștinilor . Eșecul său va conduce la victoria deplină a creștinismului
sfârșitul secolului IV – în timpul împăratului Theodosie I – lansarea Codexului Theodosian
secolul V – redactarea Talmudului Babilonian și a Talmudului din Ierusalim . Aceste evenimente coincid cu un nou val de persecuții
527-565 e.n. – Domnia lui Iustinian – lansarea Codexului Iustinian
Bibliografie selectivă :
Izvoare scrise :
Ambrozie Sf.,Scrieri,traducere și note David Popescu ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1994
Ammianus Marcelinus,Istoria romană, studiu introductiv,traducere,note și indice de David Popescu,Editura Științifică, București , 1982
Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Apologeți de limba latină , Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981
Apuleius din Madaura , Măgarul de aur , traducere Ion Acsan, I. Theodorescu,Editura Mondero , București , 2004
Augustin Sf., Confesiuni ,traducere de Eugen Munteanu,Editura Nemira , București , 2006
Idem,Despre Cetatea lui Dumnezeu,studiu introductiv de Gh. Vlăduțescu,traducere și note ,tabel cronologic de Paul Găleșanu,București,1998
Idem, Despre dialectică , Editura Humanitas , București , 1991
Idem, Tractatus adversus judaeos , în : Patrologia latina , J.P. Migne ed. , Paris
Aurelius Victor, De cesaribus , traducere și note filologice de Mihaela Paraschiv , ediție îngrijită,studiu introductiv,note și comentarii,indice și apendice de Nelu Zugravu,Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași , 2006
Biblia , Editura Universității Alexandru Ioan Cuza , Iași , 1988
Casiodor , Scrieri ; Istoria bisericească , traducere Liana și Anca Manolache,introducere și note prof. dr. Ștefan Alexe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Cassius Dio, Istoria romană , traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
Cicero, Despre destin, Editura Polirom , Iași , 2000
Idem , Despre divinație , Editura Polirom , Iași , 1998
Idem, The speekers : In Catilinarum , I-IV, Pro Murena, Pro Sulla,Pro Flacco,Harvard University Press , 1927
Chiril al Alexandriei, Scrieri I , traducere, studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1992
Idem, Scrieri III , traducere ,studiu introductiv și note prof. dr. D. Stăniloae ,Editura Editura Editura Editura Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1994
Idem , Scrieri IV, traducere ,studiu introductiv și note D. Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2000
Codex Juinstiniani , Berlin , 1954;
Codex Theodosianus , Edition Th. Mommsen et Paulus M. Meyer , Berlin , 1905
Corpus Iuris Civilis ( Novellae ), Krueger ,P., Mommsen T., Schoel & Kroll(ed.),1954
Eutropius , Istoria romană , Editura Jockey Club , București , 1923
Eusebiu din Caesarea, Istoria Eclesiastică,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13, București , 1987
Idem, Life of Constantine , Ed. Clarendon Press , Oxford , 1999
Idem , Scrieri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1999
Felix Minucius, Octavius , Paris , Les Belles Lettres , 1974
Grigorie de Nyssa , Scrieri I , traducere D. Stăniloae și Ioan Buga,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri II , traducere T. Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1998
Herodian , Istoria Imperiului Roman după Marc Aureliu , traducere ,introducere și note Radu Alexandrescu,Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București , 1960
Horațiu , Ode. Epode. Satire. Epistole, traducere și note Ion Acsan,Editura Mondero , București , 2007
Ioan Gură de Aur Sf., Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2007
Flavius Iosephus , Antichități iudaice , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
Idem ,Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
Istoria Augusta , Editura Științifică , traducere și note David Popescu,studiu introductiv V. Iliescu,București , 1972
Iustin Martirul , Dialog cu Trypho , în : Apologeți de limba grecă , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , Prima apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Idem , A doua apologie , în : Apologeți de limba grecă ,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1997
Iuvenal , Persius, Marțial , Satire și epigrame , traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură , București,1967
Lactanțiu , De mortibus persecutorum , traducere ,studiu introductiv,note și comentariu de C.T. Arieșan,Editura Amarcord,Timișoara,2000
Idem , Divine Institutes , Liverpool University Press , 2003
Titus Livius , De la fondarea Romei , Editura Teora , 2000
Manuscrisele de la Marea Moartă , Editura Herald , București , 2007
Origen , Comentariu la Evanghelia după Ioan , traducere ,studiu introductiv și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1995
Idem , Omilii , Editura Polirom , 2006
Idem , Scrieri alese , traducere ,studiu introductiv și note de T. Bodogae și C.Galeriu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1982
Idem , Scrieri alese , Contra lui Celsus , traducere și note T. Bodogae,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1984
Ovidiu , Arta iubirii , traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva , București , 1977
Petroniu , Satyricon , traducere,postfață și note de Eugen Cizek,Editura Paideia , 2003
Philon din Alexandria , Scrieri istorice : Contra lui Flaccus ; Ambasada lui Gaius ; Despre viața contemplativă , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2005
Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia , ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 2001-2007
Plutarh , Viețile paralele ,traducere,note și studiu introductiv N.I. Barbu, Editura Științifică , București , 1960
Quintilian , Arta oratorică , traducere,studiu introductiv ș.a de Maria Hetco , Editura Minerva , București , 1974
Seneca , Epistole către Lucilius ,traducere ,studiu introductiv și note de Ioana Costa, Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Științele naturii în primul secol , traducere Tudor Dinu,Vichi Eugenia Dumitru,Ștefania Ferchedau,Lavinia Cuta,ediție îngrijită și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași , 1999
Socrate, Scolasticul, Istoria Bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia Cărților Bisericești, 1899, 384 p.
Sozomen, Istoria bisericească, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
Strabon , Geografia , traducere ,studiu introductiv și note de Felicia Vant-Ștef, Editura Științifică , București , 1974
Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari , Editura RAO , București , 1998
Tacit , Anale , traducere G. Guțu,revizuită de G. Creția,Editura Humanitas, București , 1995
Idem , Istorii , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
Talmudul , Editura Hasefer , București,2007
Talmudul Babilonian(Bavli) , Mesorah Publications , Brooklin , New York , 2001
Tertulian , Adversus iudaeos . Apologeticum , în :Apologeți de limba latină , Editura IBMBOR , București , 1981
Idem , Către martiri , Către Scapula , Despre trupul lui Hristos , Impotriva lui Hermogene , Impotriva lui Praxeas , Editura Polirom , Iași , 2007
Idem , Despre idolatrie și alte scrieri morale , Editura Amarcord , Timisoara , 2001
M. T. Varro , De lingua latina , Ed. Les Belles Letres , Paris , 1938
Idem , Rerum rusticarum , Editura Nova Corr , 1929
Lucrări generale :
Karen Armstrong,O istorie a lui Dumnezeu,Editura Cartea Românească,București,2003
Ion Barnea,Ion Iliescu,Constantin cel Mare,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Doina Benea ,Istoria antică universală,Tipografia Universității Timișoara, Timișoara,1994
Eugen Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2006
Idem , L empereur Titus , Editura Paideia , București , 2006
Moshe Carmilly-Weinberger , Istoria evreilor din Transilvania , (1633-1944) , Editura Enciclopedică, București , 1994
Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006
Dictionaire enciclopedique du judaisme , Cerf , 1993
M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 2003
Josy Eisenberg , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 1992
Idem , O istorie a evreilor, Editura Hasefer , București,2006
Mircea Eliade , Istoria credințelor și ideilor religioase,I-II,Editura Științifică,București,1999
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Enciclopedia Judaica , 16 vol. , Jerusalem , 1970
Victor Eskenazi , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România , Federația Comunităților Evreiești din România , București , 1994
Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2003
Idem, Dicționar al religiilor,Editura Humanitas,București,1993
Jean Claude Fredouille, Dicționar de civilizație romană,Editura Univers Enciclopedic,București,2000
Idem, Enciclopedia civilizației și artei romane,Editura Meridiane,București,1974
Edward Gibbon,Istoria declinului și prăbușirii Imperiului roman,I-III,Editura Minerva ,București,1976
Pierre Grimal,Civilizația romană,Editura Minerva , București,1973
Idem, Secolul lui Augustus, Editura Corint,București,2002
N. Gudea , Izvoare și mărturii referitoare la evreii din Romania , 1986
Ladislau Gyémánt , Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1864 , Editura Enciclopedică , București , 2000
Idem , Transilvania între anii 1690-1790 , Pagini transilvănene , Cluj-Napoca , 1994
Heinrich Graetz , Istoria evreilor , București , 1903
Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005
Alfred Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura
Nemira , București , 2001
S. J. Ludwig Hertling,Istoria Bisericii,Editura Aris Longa,București,1968
Carol Iancu , Mituri fondatoare ale antisemitismului,Editura Hasefer ,București , 2005
Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999
Istoria Universală,I-III,Editura Științifică,București,1959
Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003
Heinrich Kiepert,Atlas antiquus,Berlin
Hans Kűng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005
Marrou , Henri – Irenne, Biserica în antichitatea târzie, București, Ed. Teora, 1999
C.H. Matei,Civilizația Romei antice, Editura Eminescu,București,1980
Idem, Enciclopedia Antichității,Editura Meronia,București,1996
Idem, O istorie a Romei antice,Editura Albatros, București1979
N. A. Mașchin , Istoria Romei antice , Editura de Stat , București , 1955
Moshe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea
Theodor Mommsen , Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , București , 1988
Adelina Piatkowski , Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996
A. Pohlsander,Împăratul Constantin,Editura Artemis,București,2000
Ioan Rămureanu , Istoria Bisericii Universale, Editura IBMBOR,București , 1987
Orest Tafrali,Izvoarele grecilor și romanilor,Tipografia Arta ,Iași,1928
Dumitru Tudor, Arheologia romană,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1976
Idem, Enciclopedia civilizației romane,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
Odile Wattel,Mic atlas al antichității romane,Editura Polirom,Iași , 2002
Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001
Lucrări speciale . Studii :
Barclay, James M.G., The Family as the Bearer of Religion in Judaism and Early Christianity, in H. Moxnes (ed.), Constructing Early Christian Families. Family as Social Reality and Metaphor, Routledge, London and New York, 1997, p. 66-80
Benett , Julian, Trajan Optimus Princeps. A Life and Times, Routledge, London and New York, 1997
Ben Sasson, H.H. ,A History of Jewish Peuple, Harvard , 1976
Brandon, S.G.F.,Jesus and the zealots, London, 1967
Idem , The Trial of the Jesus of Nazareth, London , 1968
Birley, Anthony R., Hadrian. The Restless Emperor, Routledge,London and New York, 1997
den Boer , W., Two Lettres from the Corpus Iulianeum, in Vigiliae Christianae, 16, 1962, 179-197
Bonz, Marianne Palmer, The Jewish Donor Inscriptions from Aphrodisias: Are They both ThirdCentury, and Who Are the ‘Theosebeis’, in Harvard Studies in Classical Philology, 76, 1994, p. 311-335
Boyarin, Daniel, BOYARIN, Jonathan, Diaspora: Generation and the Ground of Jewish Identity, in Critical Inquiry, 19, 1993, p. 693-725
Cambridge History of Judaism, 1984
Ceaușescu ,Gh., „ Conflictele politice din timpul domniei lui Galba”, Revista de istorie , 30 , 1977
Chaniotis, Angelos, The Jews of Aphrodisias: New Evidence and Old Problems, in Scripta Classica Israelica, 21, 2002, p. 209-242
Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian State. A Collection of Legal Documents to AD 535, I-III, S.P.C.K., London, 1966
Dumitrașcu,Sever, Evrei,daci și creștini în opera lui Dio Cassius, în Crisia,29(1999), p.29-32
Epstein, Louis M., Notes on the Status of the Jewish Women in Antiquity, in The Jewish Quarterly Review, 14, 1924, p. 483-499
Feldman, Louis H., ProJewish Intimations in AntiJewish Remarks Cited in Josephus’ “Against Apion”, in The Jewish Quarterly Review, 3-4, 1988, p. 187-251
Idem, Louis H., Jew and Gentile in the Ancient World. Attitudes and Interactions from Alexander to Justinian, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1993
Frend, William H.C., The Persecutions: Some Links between Judaism and Early Church, in Journal of Ecclesiastical History, 9, 1958, p.141-158
Frunză , Sandu, Gândirea iudaică și teologia apofanică , în Munții Apuseni , Oradea , 1999
Gager, John, G., Jews, Gentiles, and Synagogues in the Book of Acts, in Harvard Theological Review, 79, 1986, 1-3, p. 91-99
Gallagher, Eugene V., Conversion and Community in Late Antiquity, in Journal of Religion, 73, 1993, 1, p. 1-15
Michael Grant, A History of Ancient Israel , London, 1984
Grayzel, Solomon, The Jews and the Roman Law, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 59, 1968, 2, p. 93-117
M. Goodman , The Ruling Class of Judeea , Cambridge , 1987
N. Gudea , Evreii în provinciile dacice 106-275 p. Chr. , în Ephemeris Napocensis , 9-10 (1999-2000 ) , p. 179-202
M. Hadas-Lebel , Le Judaisme dans antiquite, dans Yves Lehman et collaborateurs , Religion de l'antiquite , Paris , 1999
Hefele, Charles Joseph, Histoire des Conciles d’après les documents originaux, I.1, Letouzey et Ané, Éditeurs, Paris, 1907
Martin Hengel, Judaism and Hellenism, London, 1974
Josef Holzner , Saul din Tars , Editura Sapientia , Iași , 2002
T. S. Hunt , „ Tacitus and the Jews”, Pegasus, 2 , 1964
D. Jarrase , L age d or des sinagogue,editions Herscher, 1991
A.H.M. Jones , The Herods oj Judeea, Oxford , 1938
L’Empereur Julien, OEuvres complètes, I.2, Lettres et fragments, texte revu et traduit par J. Bidez, Société d’Édition «Les Belles Lettres»,Paris, 1972
J. Juster , Les Juifs dans L'Empire romaine , Paris , 1914
A. Kaslier , The Jews in Egypt in the Helenistic and Roman Period , Tübingen, 1985
I.S. Levine , „The Jews-Greek Conflicts in the first century : Caesarea”, Journal of Jewish Studies , Oxford , 1975
Mantel, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt, in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 3, p. 224-242
Idem, Hugo, The Causes of the Bar Kochba Revolt (continued), in The Jewish Quarterly Review, n.s., 58, 1968, 4, p. 274-296
Mildenberg, Leo, Bar Kokhba Coins and Documents, in Harvard Studies in Classical Philology, 84, 1980, p. 311-335
Julien Moga , The Legal Right of the jews from Hadrian to Theodosius I , in Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science, No. 3, July 2008
Neusner, J., Some Aspects of the Economic and Political Life of Babylonian Jewry, ca. 160220 CE, in Proceedings of the American Academy for Jewish Research, 31, 1963, p. 165-196
Popescu, Emilian, Basilique et synagogue dans le Sud-Est de l’Europe à l’époque protobyzantine, in Études Byzantines et PostByzantines, II, Editura Enciclopedică, Bucharest, 1991, p. 9-22I
Emilian Popescu , Biserica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină (sec. IV-VI ) , în Studii Teologice , seria a II-a , an XLII (1990 ), nr. 5-6
Pucci Ben Zeev, Miriam, Jewish Rights in the Roman World.The Greek and Roman Documents Quoted by Josephus Flavius, Mohr Siebeck, Tübingen, 1998.
Rabello, Alfredo Mordechai, The Ban on Circumcision as a Cause of Bar Kochba’s Rebellion, in Israel Law Review, 29, 1975, p. 176-214 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, V, p. 176-214).
Idem , The Attitude of Rome towards Conversions to Judaism (Atheism, Circumcision, Proselytism), in A. Gambaro, A.M. Rabello (eds.), Towards a New European, Italian, and Israeli Law in Occasion of 50 Years of EU and of the State of Israel,Jerusalem, 1999, p. 37-68 (= idem, The Jews in the Roman Empire: Legal Problems, from Herod to Justinian, Variorum Collected Studies, Ashgate/Variorum Reprints, Aldershot-Burlington USA,Singapore,Sydney, XIV, p. 37-68)
Rajak, T., Was There a Roman Charter for the Jews?, in Journal od Roman Studies, 74, 1984, p. 107-123
Rostovtzef , Storia economica e sociale dell Impero romano , trad. Italienne, Florence , 1933
C. Roth , Jewish Art. An Ilustrated History , Revised Edition by Bezalel Narkiss, Jerusalem , 1971
Rugerst, Leonard Victor, Archaeological Evidence for the Interaction of Jews and NonJews in Late Antiquity, in American Journal of Archaeology, 96, 1992, p. 101-118
E. P. Sanders , Paul and Palestinian Judaism , London , 1977
Tchericover , V., The Ideology of the Letter of Aristeas, in Harvard Theological Studies, 51, 1958, 2, p. 59-85
E. Schürer, The History of Jewish Peuple in the Age of Jesus Christ ( 175B.C-A.D. 135), Edinbourgh, 1973
G. Sed-Rajna , L art Juifs , Paris , 1975
E.M. Smallwood , The Jewish under Roman Rule from Pompei to Diocletian , Leyde, 1967
Walton, Francis R., Religious Thought in the Age of Hadrian, in Numen, 4, 1957, 3, p. 165-170
Whittaker, Molly, Jews and Christians: GraecoRoman Views, Cambridge University Press, Cambridge,London,New York,New Rochelle,Melbourne,Sydney, 1984
Wilken, Robert L., Judaism in Roman and Christian Society, in The Journal of Religion, 47, 1967, 4, p. 313-330
Wypustek, Andrzej, Magic, Montanism, and the Severan Persecution, in Vigiliae Christianae, 51, 1997, 3, p. 276-297
Site-uri :
webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
www.cja.huji.ac
www.crestinortodox.ro
www.thelatinlibrary.com
www.mfa.com
www.scribd.com
www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
www.voxdeibaptist.org
www.wikipedia.org
Hărți și ilustrații :
după www.mfa.gov
al The Israel Ministry of Foreign Affairs
și
http://us.123.rf.com
Ruinele de la Ramat Hanadif
Vechiul oraș roman Bet Shean
Alee antică din Ierusalim
Coloanele de la Beit Shean
Ruinele sinagogii din Capernaum
Teatrul din Beit Shean
Caesarea
Masada
Coloanele din Caesarea maritimă
Caesarea
Apeduct din nordul Israelului
Ruine de la Qumran
Massada
Ancient Roman hippodrome in Caesarea, Israel
Ruinele Fortăreței Masada, Israel
Imagine de la Qumran
Ruinele antice din orașul Caesarea. Israel
Old city of Jerusalem
Moneda evreiasca Alexander Ianneus 103-76 î.e.n.
Ioan al II Aristobul (67-64 î.e.n.)
Matatia Antigonos (40-37 î.e.n) Bronz opt prutah, S-6103, Hendin-34. Avers: corn al abundenței dublu cu o legendă ebraică în jurul valorii de. Revers: o cunună de iederă, cu o legenda greacă în jurul valorii de. Dimensiunea reală este de 25 mm. Monedele din Antigonos Matatia sunt în mod normal slab lovit si acest specimen nu este o excepție. Principalele elemente ale designului sunt clare, dar numai câteva caractere ale inscripții sunt vizibile.
Irod cel Mare (37-4 î.e.n)
Irod Archelau (4 î.e.n.- 6 e.n.)Bronz, 16 mm. GIC-5539, Meshore-61. Avers: ciorchine de struguri pe o creangă cu numele lui Irod de mai sus în limba greacă (cele mai multe litere clare). Reverse: O casca cu creasta, cu o inscripție în limba greacă de mai jos (în afara Tartă de pe acest specimen). Acesta este un exemplu excepțional de tip, cele mai multe specimene nu sunt aproape la fel de bine bătute sau conservate.
Bronz, 15 mm. GIC-5541, Hendin-59. Avers: prora unei galere de război a plecat. Revers: litere grecești într-o coroană de flori.
Irod Filip, 4 î.Hr. – 34 d.Hr.
18 Bronz mm. GIC-5560-62. Meshore-80-81. Avers: bustul laureat al dreptului Tiberius cu numele său și în jurul valorii de titluri în limba greacă (aproximativ 50% din legenda poate fi citit cu dificultate, inclusiv de cele mai multe nume). Revers: Un interior tetra-stil al templului din care este data regnal (nu este vizibil de pe acest specimen din cauza grevei slab), cu numele de Filip în jurul valorii de (o parte din numele lui este vizibil sub templu). Nu este un lucru de frumusețe, dar acestea sunt aproape niciodată. Exemplare complete de legendă, probabil, aproape niciodată nu apar.(Rare în orice grad).
Ponțiu Pilat, AD 26 – 36
Ponțiu Pilat a luat decizii în Iudeea în timpul lui Hristos și a dispus crucificarea lui. Aceste monede sunt tipul care ar fi fost în uz de zi cu zi comun în acele timpuri.
Bronz 17 mm. GIC-5623. Avers: un lituus (personal astrolog lui) în termen de o inscripție. Revers: marca dată într-o coroană de flori (BOB pentru AD 30/31). Modelul ilustrat este mult peste medie pentru acest tip în mod normal, foarte slab a păstrat. Deseori, acestea sunt observate la exemplare cu modele fragmentare.
Bronz 17 mm. GIC-5624. Avers: un lituus (personal astrolog ) . Revers: marca dată într-o coroană de flori cu marca data LIH, indică această monedă a fost bătută în anul 31/32. Acest specimen este mult peste medie pentru acest tip de obicei, în mod normal, este slab bătut.
Antonius Felix, AD 52 – 60
Antonius Felix, care a prezidat la procesul Sf. Paul.
Bronz 17 mm. Avers: inscripția într-o coroană de flori. Revers: Două ramuri de palmier-ramuri cu o marcă dată pentru anul 14 de Claudius (AD 54) între.
Primul război iudaic, AD 66-70
Nemulțumit cu asuprirea procurorilor romani, evreii au trecut la revoltă deschisă în anul 66. Revolta a rezistat romanilor mai mulți ani (nu este un lucru mic), dar în anul 70 d.Hr. Titus (fiul lui Vespasian și însuși viitorul împărat) a fost trimis pentru a pune capăt revoltei și să cucerească Ierusalimul. Ierusalimul a fost cucerit și Templul a fost distrus. În această perioadă, poporul evreu a bătut un număr de monede, iar apoi, romanii bătut Iudeea Capta ,serie pentru a comemora victoria lor.
AE 18, GIC-5639. Avers: O amforă cu gât îngust, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "ANUL 2", care indică faptul că acest tip a fost bătut în anul al doilea al revoltei (AD 67). Revers: o viță de vie-ramură, cu o singură frunză, înconjurat de o legendă ebraică, care se traduce prin "LIBERTATE Sionului". Aceste monede medie 16 la 17 mm.
21 mm bronz. GIC-5646, Meshore-163. Avers: un potir care apare în jurul valorii de legenda ebraică traducerea "Pentru Eliberarea Sionului".Revers: O Lulav (arată ca un coș de tulpini de cereale), flancat de două etrog (arata ca două mici amfore) și cu inscripții care să indice că a fost bătut în 4-lea an al revoltei (AD 69/70).
1 Josy Eisenberg , O istorie a evreilor , Editura Humanitas , București , 2006, p. 12
2 Facerea , 12.1
3 A.Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura Nemira , București , 2001 , p. 27
4 J.Eisenberg , op. cit. , p.13
5 Ibidem , p14
6 A. Hârlăoanu , op.cit., p.32
7 Ibidem , p.45
8 J. Eisenberg , op.cit. , p.27
9 H. Graetz, Istoria evreilor , București , 1903 , p.123
10 J.Eisenberg, op.cit., p.29
11 Idem, Ibidem , p. 30
12 Ibidem, p.32
13 Ibidem , p.49
14 Adelina Piatkowski, Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996, p.266
15 J. Eisenberg, op.cit. , p.63
16 Theodor Mommsen, Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , II ,București , 1988, p.170
17 Idem, Ibidem, vol.III, pp. 19-23
18 N.A.Mașchin, Istoria Romei antice , Editura de Stat , București,1951,p.197
19 Idem,Ibidem,p.157
20 A.Hârlăoanu, O istorie a mozaismului și a Izraelului antic , Editura Nemira , București, 2001,p.266
21 Idem, p.267
22 Ibidem , p.268
23 Ibidem ,p.269
24 Ibidem ,p.270
25 Flavius Iosephus,Antichități iudaice ,I ,XVI, 5, 2,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer ,București,2007
26 A. Hârlăoanu, op. cit. , p.288
27 Ibidem , p. 289
28 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XIV , XIII, 10, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer, București,2007
29 A.Hârlăoanu , op.cit. , p. 295
30 Ibidem
31 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XIV, 15, 7, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
32 A.Hârlăoanu , op.cit., p.299
33 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XV, 2, 5 , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
34 Ibidem , XV, III, 4
35 A. Hârlăoanu , op.cit., p.301
36 Ibidem, p.303
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Flavius Iosephus , op.cit. , XV,VII, 7
40 A. Hârlăoanu, op.cit. , p. 304
41 Ibidem
42 Josy Eisenberg , op.cit. , p.71
43 Flavius Iosephus, op.cit. , XVI,III,3
44 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , I , XXIII , 3,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf, Editura Hasefer,București, 2004
45 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XVI,XI,7,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
46 Ibidem , XVII , VIII , 1
47 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.299
48 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.97
49 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.305
50 Ibidem , p.304
51 Ibidem , p.309
52 Ibidem , p.309
53 Ibidem. , p.311
54 Ibidem , p. 312
55 Ibidem , p.314
56 Ibidem , p.316
57 Ibidem , p.318
58 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , V , 2,Editura Hasefer , traducere și note Ion Acsan,București , 2007
59 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
60 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VI , 2 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
61 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.102
62 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VII , 1 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
63 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
64 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 5,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
65 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.320
66 Ibidem , p.321
67 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 9,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
68 A. Hârlăoanu , op.cit., p.321
69 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 11 , traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
70 Ibidem
71 A. Hârlăoanu ,op.cit. , p.322
72 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , II, VIII ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
73 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , 2 , 118,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
74 Tacitus , Istorii , 5 , 13 ,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică, București,1992
75Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.115
76 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.333
77 Ibidem , p. 323 .
78 P. Johnson , op.cit. , p.115
79 Ibidem
80 M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 1997 , p.109
81 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.326-327
82 Ibidem , p.327
83 Ibidem. , p.333-334
84 Ibidem , p.334
85 P. Johnson , op.cit. , p.115
86 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.336
87 Ibidem , p.337
88 Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006 , p.9
89 Ibidem , p.10
90 Ibidem, p. 17
91 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.339
92 P. Johnson , op.cit. , p.117
93 Dio Cassius , Istoria romană,LXVI , 4, traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică și Enciclopedică, București ,1977
94 Tacitus , Istorii ,V , 1 , 1 , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică,București,1992
95 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari ,VII , Div. Titus , 4 , 3,Editura RAO, București,1998
96 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.340
97 Ibidem , p. 342
98 Josy Eisenberg , op.cit. , p. 79
99 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.344
100 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari,VIII , Div. Titus , 5,2,Editura RAO,București,1998
101 Dio Cassius , Istoria romană ,LXVI , 7 ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
102 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 344
103 Ibidem
104 Ibidem , p.345
105 P. Johnson , op.cit. , p. 117
106 Ibidem
107 J. Eisenberg , op.cit. , p. 80
108 Ibidem
109 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.348
110 Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999 , p. 20
111 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea, 2000 , p.111
112 P. Johnson , op.cit. , p. 124
113 M. Maur , op.cit. , p. 112
114 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
115 Dragoș Ilinca , op.cit. , p. 21
116 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
117 Ibidem , p. 351
118 Moșe Maur , op.cit. , p. 112
119 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 397
120 P. Johnson , op.cit. , p. 108
121 Noul Testament ,Evanghelia după Matei , 26 , 64
122 I. Rămureanu , Istoria Bisericii Universale , I , Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București , 1987 , p. 88
123 Moșe Maur , op.cit. , p.112
124 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
125 Moșe Maur , op.cit. , p. 113
126 E. Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2002 , p. 392
127 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 352
128 Ibidem
129 J. Eisenberg , op.cit. , p. 82
130 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică, București, 1977
131 M. I. Dimont , op.cit. , p. 116
132 P. Johnson , op.cit. , p. 119
133 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
134 Ibidem , p. 122
135 Ibidem
136 Moșe Maur , op.cit. , p.113
137 P. Johnson , op.cit. , p. 118
138 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
139 P. Johnson , op.cit. , p.118
140 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
141 P. Johnson , op.cit. , p. 120
142 Moșe Maur , op.cit., p.115
143 Ibidem
144 Ibidem , p. 116
145 J. Eisenberg , op.cit. , p. 83
146 P. Johnson , op.cit. , p. 120
147 J. Eisenberg , op.cit. , p. 85
148 P. Johnson , op.cit. , p. 125
149 Moșe Maur , op.cit. , p. 116
150 Ibidem
151 P. Johnson , op.cit. , p. 133
152 M. I. Dimont , op.cit. , p. 183
153 D. Ilinca , op.cit. , p. 22
154 Moșe Maur , op.cit. , p. 117
155 P. Johnson , op.cit. , p. 125
156 J. Eisenberg, op.cit., p.116
157 Ibidem, p. 117.
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Ibidem
161 Vezi Epistola către romani ,1-3
162 Hans Küng,Iudaismul,Editura Hasefer, București, 2005, p.176
163 Emilian Popescu, „ Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină(sec.IV-VI)”,în Studii teologice,seria a II-a, an XLII(1990),nr.5-6,p.59-70
164 Ibidem
165 Sozomen, Istoria bisericească,VII,4, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
166 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
167 Ibidem
168 Theodoret din Cyr,Istoria eclesiastică,traducere și note de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, III,20,1-2
169 Ibidem,III,20,3
170 Ibidem,III,20,4-8
171 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
172 Ibidem
173 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,9; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
174 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
175 Ibidem
176 Ibidem
177 Ibidem
178 J. Eisenberg, op.cit.,p.140
179 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,10; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
180 Idem, XVI,8,16
181 Idem,XVI,8,6
182 Codex Justinianus,Paulus Krueger ed. , Berlin,1954,I,3,56; webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
183 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
184 A. Hârlăoanu,op.cit., p. 425
185 Ibidem,p. 427
186 J.Eisenberg,op . cit., p.99
187 Ibidem , p. 96
188 Ibidem , p.62
189 Ibidem , p.63
190 Max I.Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer, București , 1997 , p.96
191 Ibidem
192 P.Johnson, O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.86
193 J.Eisenberg, op.cit. , p.63
194 Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia ,V, 73, ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași,2003-2007
195 J.Eisenberg , op. cit . , p. 75
196 Ibidem , p.63-64
197 Ibidem, p. 62
198 A. Hârlăoanu, op. cit. , p. 349
199 Hans Küng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005 , p. 153
200 Ibidem
201 Ibidem , p. 154
202 Flavius Iosephus, Antichități iudaice,II,XVIII,III,3,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2001
203 Evanghelia după Matei,27,19
204 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
205 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea,Editura Herald,București,2008, p.26
206 Ibidem
207 Ibidem, p.30
208 Ibidem, p.34
209 Ibidem, p.8
210 Ibidem, p.7
211 Ibidem, p.15
212 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
213 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
214 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
215 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
216 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
217 Ibidem, V,10,3
218 J.Eisenberg , op.cit. , p.88
219 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.211
220 Ibidem , p.212
221 Ibidem
222 Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 2003, p.107
223 J.Eisenberg , op.cit.,p.90
224 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
225 A.Hârlăoanu , op.cit., p.198
226 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
227 Ibidem
228 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.199
229 J.Eisenberg , op.cit. , 129
230 Isidor Epstein , op.cit. , p.157
231 Ibidem, p.159
232 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
233 Ibidem
234 Isidor Epstein , op.cit. , p.159
235 Ibidem , p.160
236 P. Johnson , op.cit. , p.135
237 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
238 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
239 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
240 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
241 P. Johnson , op.cit. , p.135
242 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
243 Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001 , p.5
244 Ibidem , p.7
245 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005 , p.207
246 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 217-218
247 Mirelle Dadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.207
248 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.223
249 Ibidem , p.224
250 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.208
251 Ibidem
252 Ibidem
253 Ibidem , p.209
254 Ibidem , p.210
255 Ibidem , p.211
256 Ibidem
257 J. Eisenberg , op.cit. , p.90
258 Ibidem , p.99
259 Ibidem
260 Flavius Iosephus , Antichități iudaice ,XIII , 354 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer,2007
261 Ibidem , XIV, 131
262 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , I , 190,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
263 Philon , Contra lui Flaccus , 55
264 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.213
265 Ibidem
266 Ibidem
267 Philon, Contra lui Flaccus , 74
268 Ibidem
269 J. Eisenberg , op.cit , p.100
270 Ibidem
271 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.216
272 Philon , Contra lui Flaccus , 57
273 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.217
274 Ibidem
275 Ibidem , p.219
276 Ibidem , p.220
277 Tacit , Anale , 2 , 52 , 2
278 Philon , Contra lui Flaccus , 55-72
279 Ibidem , 84-85 și 95-96
280 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.232
281 Ibidem , p.233
282 Ibidem , p.234
283 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , II , XIII , 8,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
284 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.236
285 Ibidem
286 Ibidem , p.237
287 Ibidem
288 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.277
289 J. Eisenberg , op.cit. , p. 89
290 Ibidem , p.90
291 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.281
292 Hans Küng , op.cit. , p.165
293 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.279
294 Emilian Popescu , „Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca proto-bizantină ( sec. IV-VI )”, în Studii teologice , seria a II-a , an XLII(1990), nr. 5-6, p.59-70
295 Ibidem
296 Ibidem
297 Ibidem
298 Ibidem
299 Ibidem
300 Sozomen , Istoria eclesiastică ,trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899, VII , 4
301 Emilian Popescu , op.cit. , p.59-70
302 Ibidem
303 Ibidem
304 Hans Küng , op.cit. , p.166
305 Ibidem
306 J. Eisenberg, op. cit. , p. 115
307 Hans Kűng, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005, p. 170-172
308 Ibidem, p.170
309 Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Ed. Hasefer , Bucuresti, 2005, p.18
310 Ibidem, p.19
311 Ibidem
312 Ibidem, p. 21
313 Cicero, Pro Flacco, 28, 67
314 M. Hadas – Lebel , E. Starobinski – Șafran, Incursiuni în iudaismul antic, p.292
315 Ibidem, p. 292-293
316 Ovidiu, Arta iubirii,I, traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva, București,1977
317 Suetoniu, ,Viețile celor douăsprezece cezari , Augustus, 76,Editura RAO, București, 1998
318 Seneca, De superstitione
319 Marțial, Epigrame,, VII, 30,35 și 82,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1969
320 Satyricon și Petroniu, fragmentul 37,Editura Paideia,2003
321 Ibidem
322 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73,ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom Iași,2003
323 Iuvenal, Satire, III,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1967
324 Ibidem, IV
325 Ibidem
326 Ibidem
327 Ibidem
328 Tacit, Istorii, V, 4,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002 – explică și de ce
329 Ibidem, V, 3-4
330 Ibidem, V,5
331 Ibidem
332 Ibidem, V,13
333 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari,Domițian, 12,Editura RAO,București,1998
334 Quintilian, Arta oratorică, III, 7, 21,traducere ,studiu introductiv ș.a. Maria Hetco,Editura Minerva,București,1974
335 Minucius Felix, Octavius, VI, 2-3, Les Belles Lettres,Paris,1974
336 Ibidem, X, 4
337 Carol Iancu, op.cit.,p. 26
338 Epistola către Filipeni, 3
339 2 Corinteni,11,22-23
340 Ibidem, 11, 23-26
341 Evanghelia după Ioan, 19,12
342 Ibidem, 19,15
343 Faptele Apostolilor, 2, 22-23
344 H. Kűng, op. cit., p.387
345 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
346 J. Eisenberg, op. cit., p.114
347 Faptele Apostolilor, 5, 29
348 J. Einsenberg, op.cit., p.114
349 H. Kűng, op. cit., p.389
350 Ibidem, p. 389
351 Ibidem
352 Ibidem, p. 390
353 Ibidem
354 Ibidem
355 Ibidem
356 Evanghelia după Ioan, 12,42
357 H. Küng,op.cit., p.391
358 Ibidem
359 Ibidem, p.176
360 Iustin Martirul, Prima apologie,XXXI, în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997
361 Ibidem, XLIX
362 Ibidem, XLVII
363 Ibidem, XLVIII
364 Ibidem, XL
365 Iustin Martirul, Dialog cu Trypho, XVII,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
366 Ibidem
367 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor . Către iudei, I, 1,trad. și note Dumitru Fecioru ,Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2007
368 Ibidem, I,2
369 Ibidem
370 Ibidem
371 Ibidem, I,3
372 Ibidem
373 Ibidem, I , 4
374 Ibidem, I , 5-6
375 Ibidem, I , 6
376 Ibidem, II , 1
377 Ibidem, IV , 1
378 Ibidem, IV , 3
379 Carol Iancu, op.cit., p. 23
380 Ibidem
381 Paul Johnson, op.cit., p. 136
382 Ibidem
383 H. Kűng, op. cit., pag.178
384 Theodoret din Cyr, Istoria bisericească, III , 20,trad. de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1995
385 Ibidem, III , 20, 3
386 Ibidem, III , 20, 4-7
387 Ibidem, III , 20, 8
388 Carol Iancu, op.cit., p. 23
389 Ibidem
390 Ibidem, p. 24
391 Ibidem
392 Ibidem, p. 24 – 25
393 Ibidem, p. 26
394 Ibidem
395 Exod, 20, 4-6
396 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,București, 2003, p. 28-29
397 Ibidem
398 Ibidem, p. 30
399 Ibidem,p.15
400 Ibidem
401 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
402 M. Moldovan, op.cit., p.35
403 Ibidem, p.37
404 Ibidem, p.39
405 Talmud, Editura Hasefer,București,2007
406 M. Moldovan, op.cit., p. 83
407 Cartea lui Daniel,6,11
408 M. Moldovan, op.cit., p. 84
409 Ibidem, p.87
410 Ibidem, p. 122
411 Ibidem
412 Ibidem, p.126
413 Ibidem, p.125
414 Ibidem
415 P. Johnson,op.cit.,p.126
416 Ibidem
417 Ibidem
418 Ibidem
419 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II, XVIII,III,3,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer, București , 2001
420 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
421 Faptele Apostolilor,5,34-39
422 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
423 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
424 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
425 2 Corinteni, 11, 23-26
426 Suetoniu,Viețile celor douăsprezece cezari,Augustus,Editura RAO,București,1998
427 Tacit, Istorii, V,13,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
428 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
429 Dio Cassius, Istoria romană, LXVI,4,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
430 Tacit, Istorii, V, 1,1,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
431 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3,Editura RAO,București,1998
432 Ibidem, VIII, Div. Titus, 5,2
433 Dio Cassius , Istoria romană, LXVI,7,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
434 Evanghelia după Ioan, 12,42
435 Tacit, Istorii, V,5,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
436 Ibidem,V,13
437 Quintilian, Arta oratorică, III, 7,21,traducere Maria Hetco, Editura Minerva , București , 1974
438 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3, Les Belles Lettres, Paris,1974
439 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II,XVIII,III,3,Editura Hasefer, București , 2001
440 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
441 Faptele Apostolilor,5,34-39
442 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
443 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
444 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
445 2 Corinteni, 11, 23-26
446 Suetoniu,Augustus
447 Tacit, Histories, V,13
448 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
449 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
450 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
451 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3
452 Suetoniu, VIII, Div. Titus, 5,2
453 Dio Cassius , Roman History, LXVI,7
454 Evanghelia după Ioan, 12,42
455 Tacit, Histories, V,5
456 Ibidem,V,13
457 Quintilian, Institutio oratoria, III, 7,21
458 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3
1 Josy Eisenberg , O istorie a evreilor , Editura Humanitas , București , 2006, p. 12
2 Facerea , 12.1
3 A.Hârlăoanu , O istorie a mozaismului și a Israelului antic , Editura Nemira , București , 2001 , p. 27
4 J.Eisenberg , op. cit. , p.13
5 Ibidem , p14
6 A. Hârlăoanu , op.cit., p.32
7 Ibidem , p.45
8 J. Eisenberg , op.cit. , p.27
9 H. Graetz, Istoria evreilor , București , 1903 , p.123
10 J.Eisenberg, op.cit., p.29
11 Idem, Ibidem , p. 30
12 Ibidem, p.32
13 Ibidem , p.49
14 Adelina Piatkowski, Istoria epocii elenistice , Editura Albatros , București , 1996, p.266
15 J. Eisenberg, op.cit. , p.63
16 Theodor Mommsen, Istoria romană , Editura Științifică și Enciclopedică , II ,București , 1988, p.170
17 Idem, Ibidem, vol.III, pp. 19-23
18 N.A.Mașchin, Istoria Romei antice , Editura de Stat , București,1951,p.197
19 Idem,Ibidem,p.157
20 A.Hârlăoanu, O istorie a mozaismului și a Izraelului antic , Editura Nemira , București, 2001,p.266
21 Idem, p.267
22 Ibidem , p.268
23 Ibidem ,p.269
24 Ibidem ,p.270
25 Flavius Iosephus,Antichități iudaice ,I ,XVI, 5, 2,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer ,București,2007
26 A. Hârlăoanu, op. cit. , p.288
27 Ibidem , p. 289
28 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XIV , XIII, 10, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer, București,2007
29 A.Hârlăoanu , op.cit. , p. 295
30 Ibidem
31 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XIV, 15, 7, traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
32 A.Hârlăoanu , op.cit., p.299
33 Flavius Iosephus, Antichități iudaice , XV, 2, 5 , traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2007
34 Ibidem , XV, III, 4
35 A. Hârlăoanu , op.cit., p.301
36 Ibidem, p.303
37 Ibidem
38 Ibidem
39 Flavius Iosephus , op.cit. , XV,VII, 7
40 A. Hârlăoanu, op.cit. , p. 304
41 Ibidem
42 Josy Eisenberg , op.cit. , p.71
43 Flavius Iosephus, op.cit. , XVI,III,3
44 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , I , XXIII , 3,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf, Editura Hasefer,București, 2004
45 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XVI,XI,7,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
46 Ibidem , XVII , VIII , 1
47 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.299
48 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.97
49 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.305
50 Ibidem , p.304
51 Ibidem , p.309
52 Ibidem , p.309
53 Ibidem. , p.311
54 Ibidem , p. 312
55 Ibidem , p.314
56 Ibidem , p.316
57 Ibidem , p.318
58 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , V , 2,Editura Hasefer , traducere și note Ion Acsan,București , 2007
59 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
60 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VI , 2 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
61 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea , 2000 , p.102
62 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VII , 1 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
63 A. Hârlăoanu , op. cit. , p.319
64 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 5,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
65 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.320
66 Ibidem , p.321
67 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 9,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
68 A. Hârlăoanu , op.cit., p.321
69 Flavius Iosephus , Antichități iudaice , XX , VIII , 11 , traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer , București , 2007
70 Ibidem
71 A. Hârlăoanu ,op.cit. , p.322
72 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , II, VIII ,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
73 Flavius Iosephus , Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor , 2 , 118,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer , București , 2004
74 Tacitus , Istorii , 5 , 13 ,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică, București,1992
75Paul Johnson , O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.115
76 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.333
77 Ibidem , p. 323 .
78 P. Johnson , op.cit. , p.115
79 Ibidem
80 M. I. Dimont , Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer , București , 1997 , p.109
81 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.326-327
82 Ibidem , p.327
83 Ibidem. , p.333-334
84 Ibidem , p.334
85 P. Johnson , op.cit. , p.115
86 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.336
87 Ibidem , p.337
88 Edward Champlin , Nero , Editura Bicc All , București , 2006 , p.9
89 Ibidem , p.10
90 Ibidem, p. 17
91 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.339
92 P. Johnson , op.cit. , p.117
93 Dio Cassius , Istoria romană,LXVI , 4, traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică și Enciclopedică, București ,1977
94 Tacitus , Istorii ,V , 1 , 1 , traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu ,Editura Enciclopedică,București,1992
95 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari ,VII , Div. Titus , 4 , 3,Editura RAO, București,1998
96 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.340
97 Ibidem , p. 342
98 Josy Eisenberg , op.cit. , p. 79
99 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.344
100 Suetoniu , Viețile celor douăsprezece cezari,VIII , Div. Titus , 5,2,Editura RAO,București,1998
101 Dio Cassius , Istoria romană ,LXVI , 7 ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
102 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 344
103 Ibidem
104 Ibidem , p.345
105 P. Johnson , op.cit. , p. 117
106 Ibidem
107 J. Eisenberg , op.cit. , p. 80
108 Ibidem
109 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.348
110 Dragoș Ilinca , O istorie zbuciumată a poporului evreu , Editura Niculescu , București , 1999 , p. 20
111 Moșe Maur , Istoria Israelului , Editura Aion , Oradea, 2000 , p.111
112 P. Johnson , op.cit. , p. 124
113 M. Maur , op.cit. , p. 112
114 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
115 Dragoș Ilinca , op.cit. , p. 21
116 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
117 Ibidem , p. 351
118 Moșe Maur , op.cit. , p. 112
119 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 397
120 P. Johnson , op.cit. , p. 108
121 Noul Testament ,Evanghelia după Matei , 26 , 64
122 I. Rămureanu , Istoria Bisericii Universale , I , Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române , București , 1987 , p. 88
123 Moșe Maur , op.cit. , p.112
124 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 350
125 Moșe Maur , op.cit. , p. 113
126 E. Cizek , Istoria Romei , Editura Paideia , București , 2002 , p. 392
127 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 352
128 Ibidem
129 J. Eisenberg , op.cit. , p. 82
130 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX ,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică, București, 1977
131 M. I. Dimont , op.cit. , p. 116
132 P. Johnson , op.cit. , p. 119
133 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
134 Ibidem , p. 122
135 Ibidem
136 Moșe Maur , op.cit. , p.113
137 P. Johnson , op.cit. , p. 118
138 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 353
139 P. Johnson , op.cit. , p.118
140 Dio Cassius , Istoria romană ,LXIX,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București, 1977
141 P. Johnson , op.cit. , p. 120
142 Moșe Maur , op.cit., p.115
143 Ibidem
144 Ibidem , p. 116
145 J. Eisenberg , op.cit. , p. 83
146 P. Johnson , op.cit. , p. 120
147 J. Eisenberg , op.cit. , p. 85
148 P. Johnson , op.cit. , p. 125
149 Moșe Maur , op.cit. , p. 116
150 Ibidem
151 P. Johnson , op.cit. , p. 133
152 M. I. Dimont , op.cit. , p. 183
153 D. Ilinca , op.cit. , p. 22
154 Moșe Maur , op.cit. , p. 117
155 P. Johnson , op.cit. , p. 125
156 J. Eisenberg, op.cit., p.116
157 Ibidem, p. 117.
158 Ibidem
159 Ibidem
160 Ibidem
161 Vezi Epistola către romani ,1-3
162 Hans Küng,Iudaismul,Editura Hasefer, București, 2005, p.176
163 Emilian Popescu, „ Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca protobizantină(sec.IV-VI)”,în Studii teologice,seria a II-a, an XLII(1990),nr.5-6,p.59-70
164 Ibidem
165 Sozomen, Istoria bisericească,VII,4, trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899
166 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
167 Ibidem
168 Theodoret din Cyr,Istoria eclesiastică,traducere și note de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, III,20,1-2
169 Ibidem,III,20,3
170 Ibidem,III,20,4-8
171 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
172 Ibidem
173 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,9; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
174 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
175 Ibidem
176 Ibidem
177 Ibidem
178 J. Eisenberg, op.cit.,p.140
179 Codex Theodosianus, Editerunt Th. Mommsen&Paulus M.Meyer,Berlin,1905,XVI,8,10; www.statemaster.com/enciclopedia/Codex Theodosianus
180 Idem, XVI,8,16
181 Idem,XVI,8,6
182 Codex Justinianus,Paulus Krueger ed. , Berlin,1954,I,3,56; webu2.umpf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Corpus
183 Emilian Popescu,op.cit.,p.59-70
184 A. Hârlăoanu,op.cit., p. 425
185 Ibidem,p. 427
186 J.Eisenberg,op . cit., p.99
187 Ibidem , p. 96
188 Ibidem , p.62
189 Ibidem , p.63
190 Max I.Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria , Editura Hasefer, București , 1997 , p.96
191 Ibidem
192 P.Johnson, O istorie a evreilor , Editura Hasefer , București , 2003 , p.86
193 J.Eisenberg, op.cit. , p.63
194 Pliniu cel Bătrân , Naturalis Historia ,V, 73, ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom , Iași,2003-2007
195 J.Eisenberg , op. cit . , p. 75
196 Ibidem , p.63-64
197 Ibidem, p. 62
198 A. Hârlăoanu, op. cit. , p. 349
199 Hans Küng , Iudaismul , Editura Hasefer , București , 2005 , p. 153
200 Ibidem
201 Ibidem , p. 154
202 Flavius Iosephus, Antichități iudaice,II,XVIII,III,3,traducere și note de Ion Acsan,Editura Hasefer,București,2001
203 Evanghelia după Matei,27,19
204 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
205 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârșitul secolului al treilea,Editura Herald,București,2008, p.26
206 Ibidem
207 Ibidem, p.30
208 Ibidem, p.34
209 Ibidem, p.8
210 Ibidem, p.7
211 Ibidem, p.15
212 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
213 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
214 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
215 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
216 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii și note T. Bodogae,vol.13,București , 1987
217 Ibidem, V,10,3
218 J.Eisenberg , op.cit. , p.88
219 A. Hârlăoanu , op.cit. , p.211
220 Ibidem , p.212
221 Ibidem
222 Isidor Epstein , Iudaismul , Editura Hasefer , București, 2003, p.107
223 J.Eisenberg , op.cit.,p.90
224 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
225 A.Hârlăoanu , op.cit., p.198
226 Isidor Epstein , op.cit. , p.155
227 Ibidem
228 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.199
229 J.Eisenberg , op.cit. , 129
230 Isidor Epstein , op.cit. , p.157
231 Ibidem, p.159
232 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
233 Ibidem
234 Isidor Epstein , op.cit. , p.159
235 Ibidem , p.160
236 P. Johnson , op.cit. , p.135
237 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
238 J.Eisenberg , op.cit. , p.140
239 Isidor Epstein , op.cit. , p.163
240 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
241 P. Johnson , op.cit. , p.135
242 J. Eisenberg , op.cit. , p.140
243 Elie Wiesel , Celebrare talmudică , Editura Hasefer , București , 2001 , p.5
244 Ibidem , p.7
245 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , Incursiuni în iudaismul antic , Editura Hasefer , București , 2005 , p.207
246 A. Hârlăoanu , op.cit. , p. 217-218
247 Mirelle Dadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.207
248 A.Hârlăoanu , op.cit. , p.223
249 Ibidem , p.224
250 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.208
251 Ibidem
252 Ibidem
253 Ibidem , p.209
254 Ibidem , p.210
255 Ibidem , p.211
256 Ibidem
257 J. Eisenberg , op.cit. , p.90
258 Ibidem , p.99
259 Ibidem
260 Flavius Iosephus , Antichități iudaice ,XIII , 354 ,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer,2007
261 Ibidem , XIV, 131
262 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , I , 190,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
263 Philon , Contra lui Flaccus , 55
264 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit. , p.213
265 Ibidem
266 Ibidem
267 Philon, Contra lui Flaccus , 74
268 Ibidem
269 J. Eisenberg , op.cit , p.100
270 Ibidem
271 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.216
272 Philon , Contra lui Flaccus , 57
273 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.217
274 Ibidem
275 Ibidem , p.219
276 Ibidem , p.220
277 Tacit , Anale , 2 , 52 , 2
278 Philon , Contra lui Flaccus , 55-72
279 Ibidem , 84-85 și 95-96
280 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.232
281 Ibidem , p.233
282 Ibidem , p.234
283 Flavius Iosephus , Istoria războiului evreilor împotriva romanilor , II , XIII , 8,traducere și note Ion Acsan și G. Wolf,Editura Hasefer,București,2004
284 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.236
285 Ibidem
286 Ibidem , p.237
287 Ibidem
288 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.277
289 J. Eisenberg , op.cit. , p. 89
290 Ibidem , p.90
291 Mirelle Hadas-Lebel , Esther Starobinski-Șafran , op.cit., p.281
292 Hans Küng , op.cit. , p.165
293 Alfred Hârlăoanu , op.cit. , p.279
294 Emilian Popescu , „Basilica și sinagoga în sud-estul european în epoca proto-bizantină ( sec. IV-VI )”, în Studii teologice , seria a II-a , an XLII(1990), nr. 5-6, p.59-70
295 Ibidem
296 Ibidem
297 Ibidem
298 Ibidem
299 Ibidem
300 Sozomen , Istoria eclesiastică ,trad. de Iosif Gheorghian, București, Tipografia cărților bisericesci, 1899, VII , 4
301 Emilian Popescu , op.cit. , p.59-70
302 Ibidem
303 Ibidem
304 Hans Küng , op.cit. , p.166
305 Ibidem
306 J. Eisenberg, op. cit. , p. 115
307 Hans Kűng, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucuresti, 2005, p. 170-172
308 Ibidem, p.170
309 Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre, Ed. Hasefer , Bucuresti, 2005, p.18
310 Ibidem, p.19
311 Ibidem
312 Ibidem, p. 21
313 Cicero, Pro Flacco, 28, 67
314 M. Hadas – Lebel , E. Starobinski – Șafran, Incursiuni în iudaismul antic, p.292
315 Ibidem, p. 292-293
316 Ovidiu, Arta iubirii,I, traducere și note de Maria-Valeria Petrescu ,Editura Minerva, București,1977
317 Suetoniu, ,Viețile celor douăsprezece cezari , Augustus, 76,Editura RAO, București, 1998
318 Seneca, De superstitione
319 Marțial, Epigrame,, VII, 30,35 și 82,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1969
320 Satyricon și Petroniu, fragmentul 37,Editura Paideia,2003
321 Ibidem
322 Pliniu cel Bătrân, Naturalis Historia, V, 73,ediție îngrijită,prefață și note de Ioana Costa,Editura Polirom Iași,2003
323 Iuvenal, Satire, III,traducere T. Măinescu și Al.Hodoș și prefață de I. Fischer,Editura pentru literatură,1967
324 Ibidem, IV
325 Ibidem
326 Ibidem
327 Ibidem
328 Tacit, Istorii, V, 4,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002 – explică și de ce
329 Ibidem, V, 3-4
330 Ibidem, V,5
331 Ibidem
332 Ibidem, V,13
333 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari,Domițian, 12,Editura RAO,București,1998
334 Quintilian, Arta oratorică, III, 7, 21,traducere ,studiu introductiv ș.a. Maria Hetco,Editura Minerva,București,1974
335 Minucius Felix, Octavius, VI, 2-3, Les Belles Lettres,Paris,1974
336 Ibidem, X, 4
337 Carol Iancu, op.cit.,p. 26
338 Epistola către Filipeni, 3
339 2 Corinteni,11,22-23
340 Ibidem, 11, 23-26
341 Evanghelia după Ioan, 19,12
342 Ibidem, 19,15
343 Faptele Apostolilor, 2, 22-23
344 H. Kűng, op. cit., p.387
345 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
346 J. Eisenberg, op. cit., p.114
347 Faptele Apostolilor, 5, 29
348 J. Einsenberg, op.cit., p.114
349 H. Kűng, op. cit., p.389
350 Ibidem, p. 389
351 Ibidem
352 Ibidem, p. 390
353 Ibidem
354 Ibidem
355 Ibidem
356 Evanghelia după Ioan, 12,42
357 H. Küng,op.cit., p.391
358 Ibidem
359 Ibidem, p.176
360 Iustin Martirul, Prima apologie,XXXI, în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997
361 Ibidem, XLIX
362 Ibidem, XLVII
363 Ibidem, XLVIII
364 Ibidem, XL
365 Iustin Martirul, Dialog cu Trypho, XVII,în : Apologeți de limba greacă, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,București,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
366 Ibidem
367 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor . Către iudei, I, 1,trad. și note Dumitru Fecioru ,Editura Institutului Bilic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,2007
368 Ibidem, I,2
369 Ibidem
370 Ibidem
371 Ibidem, I,3
372 Ibidem
373 Ibidem, I , 4
374 Ibidem, I , 5-6
375 Ibidem, I , 6
376 Ibidem, II , 1
377 Ibidem, IV , 1
378 Ibidem, IV , 3
379 Carol Iancu, op.cit., p. 23
380 Ibidem
381 Paul Johnson, op.cit., p. 136
382 Ibidem
383 H. Kűng, op. cit., pag.178
384 Theodoret din Cyr, Istoria bisericească, III , 20,trad. de Vasile Sibiescu,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București,1995
385 Ibidem, III , 20, 3
386 Ibidem, III , 20, 4-7
387 Ibidem, III , 20, 8
388 Carol Iancu, op.cit., p. 23
389 Ibidem
390 Ibidem, p. 24
391 Ibidem
392 Ibidem, p. 24 – 25
393 Ibidem, p. 26
394 Ibidem
395 Exod, 20, 4-6
396 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,București, 2003, p. 28-29
397 Ibidem
398 Ibidem, p. 30
399 Ibidem,p.15
400 Ibidem
401 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
402 M. Moldovan, op.cit., p.35
403 Ibidem, p.37
404 Ibidem, p.39
405 Talmud, Editura Hasefer,București,2007
406 M. Moldovan, op.cit., p. 83
407 Cartea lui Daniel,6,11
408 M. Moldovan, op.cit., p. 84
409 Ibidem, p.87
410 Ibidem, p. 122
411 Ibidem
412 Ibidem, p.126
413 Ibidem, p.125
414 Ibidem
415 P. Johnson,op.cit.,p.126
416 Ibidem
417 Ibidem
418 Ibidem
419 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II, XVIII,III,3,traducere și note Ion Acsan,Editura Hasefer, București , 2001
420 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
421 Faptele Apostolilor,5,34-39
422 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
423 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
424 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
425 2 Corinteni, 11, 23-26
426 Suetoniu,Viețile celor douăsprezece cezari,Augustus,Editura RAO,București,1998
427 Tacit, Istorii, V,13,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
428 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
429 Dio Cassius, Istoria romană, LXVI,4,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
430 Tacit, Istorii, V, 1,1,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
431 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3,Editura RAO,București,1998
432 Ibidem, VIII, Div. Titus, 5,2
433 Dio Cassius , Istoria romană, LXVI,7,traducere și note Adelina Piatkowski,studiu introductiv Gh. Ștefan,Editura Științifică , București , 1973-1977
434 Evanghelia după Ioan, 12,42
435 Tacit, Istorii, V,5,traducere,note ,studiu introductiv și index prozopografic de Gheorghe Ceaușescu,Editura Paideia, București , 2002
436 Ibidem,V,13
437 Quintilian, Arta oratorică, III, 7,21,traducere Maria Hetco, Editura Minerva , București , 1974
438 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3, Les Belles Lettres, Paris,1974
439 Flavius Iosephus,Antichități iudaice , vol. II,XVIII,III,3,Editura Hasefer, București , 2001
440 Faptele Apostolilor, 7, 51-53
441 Faptele Apostolilor,5,34-39
442 Vezi cazul lui Ștefan ucis cu pietre și discursul redat al acestuia , dar redarea discursului este târzie , către finele secolului I e.n.
443 Noul Testament, Evanghelia după Matei , 26,64
444 Vezi Epistola către Filipeni,3 și 2 Corinteni,11,22-23
445 2 Corinteni, 11, 23-26
446 Suetoniu,Augustus
447 Tacit, Histories, V,13
448 Max I. Dimont, Evreii , Dumnezeu și istoria, Editura Hasefer, București, 1997, p. 109
449 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
450 Dio Cassius, Roman History, LXVI,4
451 Suetoniu, Viețile celor douăsprezece cezari, VII, Div. Titus, 4,3
452 Suetoniu, VIII, Div. Titus, 5,2
453 Dio Cassius , Roman History, LXVI,7
454 Evanghelia după Ioan, 12,42
455 Tacit, Histories, V,5
456 Ibidem,V,13
457 Quintilian, Institutio oratoria, III, 7,21
458 Minucius Felix, Octavius, VI,2-3
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Israelului Antic In Perioada Romana Si Romano Bizantina (ID: 151203)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.