Istoria Integrarii Europene

ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE

Argument

Aspecte teoretice ale integrării europene

Partea I

Originile Europei. Etimologia cuvântului

Frontierele Europei

Evoluția istorică a ideii de „Europa”

Ideea europeană în antichitate

Respublica Christiana

De la Respublica Christiana la Renaștere

Umanismul și Reforma

Europa suveranilor (secolul al XVII-lea) și a „rațiunii de stat”. În căutarea „Marii Europe”

Europa Luminilor (sfârșitul secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea)

Ideea de „Europa” în timpul Revoluției Franceze

Europa secolului al XIX-lea. Statul național versus „Statele Unite ale Europei”

Europa naționalităților și a statelor națiune

„Europenismul” după 1870

Europa secolului al XX-lea. Ciza conștiinței europene

Europa hitleristă: „fortăreața Europa”. „Noua Europă"

Ideea de unitate europeană în cadrul Rezistențelor europene

Partea a II-a

Cooperarea europeană între anii (1945-1950)

Cooperare interguvernamentală și nașterea primelor organizații europene: OECE, UEO și Consiliul Europei

Organizația Europeană pentru Cooperare Economică

UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE

Consiliul Europei

Partea a III-a

Europa supranațională: Comunitățile Europene.

Către Statele Unite ale Europei

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Contextul internațional al nașterii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI (CECO)

Competențele CECO

Sistemul instituțional al CECO

Comunitatea Europeană de Apărare (CEA)

Tratatul de la Roma și nașterea Comunității Economice Europene (Piața Comună) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euroatomul)

Piața comună și Euroatomul

Construirea unei Piețe Comune și eșecul planurilor de uniune politică

Primele progrese ale Pieței Comune

Reluarea dezbaterii asupra Europei Politice: Planurile Fouchet de Uniune Politică Europeană

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

DOCUMENTE

SITE-URI

Statutul Consiliului Europei, în http://www1.umn.edu/humanrts/euro/fets1.html.

CĂRȚI ȘI ARICOLE

Ideea europeană, construcția sau integrarea europeană sunt noțiuni din ce în ce mai utilizate în mass-media, în lucrări și articole din spațiul academic și publicistic românesc. Unele lucrări sunt simple compilații a unor lucrări occidentale, fără nici o raportare critică la conținutul textelor respective, fără o cunoaștere a autorităților academice în domeniu, a literaturii de specialitate.

Cartea de față și-a propus, în primul rând, să ofere un răspuns la interogările pe care foarte mulți din compatrioții noștri le au asupra ideii europene și asupra demersului comunitar început, cu peste 50 de ani înainte în Europa Occidentală.

Preocupările analiștilor politici, economici, de securitate converg către găsirea unui răspuns la ipoteza potrivit căreia Uniunea Europeană de aztăzi, moștenitoare a Comunităților Economice Europene, a reușit să ofere continentului și statelor membre o pace durabilă, bazată pe integrare economică, stat de drept, politici comune, drept comunitar și acceptarea unor valori universal recunoscute privind, mai ales, condiția umană.

În al doilea rând, am dorit să realizăm un opus necesar lumii academice, studenților noștri pentru înțelegerea problematicii integrării europene. Deși idea europeană, în opinia noastră, nu se confundă cu integrarea europeană, am considerat necesar să construim o lucrare care să le cuprindă pe amândouă, argumentul fiind legat de necesitatea căutării rădăcinilor ideatice a procesului construcției europene, a finalităților acestuia, cu toate că așa cum afirma Alexandru Duțu „ideea de Europa nu a ieșit din mințile unor gânditori care au văzut și au meditat”.

Ideea europeană este expresia unui imaginar intelectual și politic, care s-a exprimat atât prin textele literare și filosofice cât și prin proiecte de unitate politică, de confederare sau federalizare. Problema majoră cu care se confruntă analistul și istoricul este dată de legătura ce se poate stabili între ideea de Europa și conștiința europeană.

Alexandru Duțu considera, de asemenea, că studiul conștiinței europene adică a formelor politice, a existenței cotidiene, a solidarităților este o intreprindere mult mai dificilă decât cea privind ideea europeană.

Domnia sa a încercat în lucrările sale să analizeze legătura dintre „solidaritățile organice” (familia) și cele „organizate” (statul și Uniunea Europeană), convins fiind că „O Europă bine construită trebuie să îmbine proiectele oamenilor politici care coordonează economia țărilor, discută problema monedei unice și a producției de bunuri… chestiunile sociale generale, șomajul, cu priectele care cer să ducă o exitență „normală”, fără lipsuri și traumatisme”.

În opinia aceluiași autor îmbinarea celor două solidarități ar trebui să conducă la o nouă identitate, pe care noi o numim „europeană”.

Conform autorului, identitățile sunt de două tipuri: „identități imediate” și „identități amplificate”. „Identitatea imediată” este aceea care se construiește pe baza „patriotismului organic”, în jurul spațiului sacru (biserica) în care individul conștientizează legăturile sale cu „centrul lumii”, în timp ce „identitatea amplificată” se dezvoltă la nivelul grupurilor cultivate, al elitelor intelectuale sau politice. Europa ca „imagine amplificată” s-a cristalizat în jurul Bisericii creștine – formă de solidaritate organică durabilă- a scrierilor umaniste și a reacției în fața primejdiei otomane. Ea s-a constituit apoi ca o „imagine magnet” pentru celelalte Europe: Europa Centrală și Europa Balcanică.

Diferențele între cele trei forme de Europă sunt după părerea lui Alexandru Duțu imaginare, subiective, acceptând doar faptul că că Europa actuală a luat ființă doar atunci când aspirația spre o identitate amplificată a devenit puternică datorită progreselor tehnicii și științei și a moștenirilor culturale ale Greciei, Romei și Ierusalimului.

Conștiința europeană a evoluat mereu în decursul celor peste două milenii, neputându-se vorbi așa cum fac unii autori occidentali doar de o Europă Occidentală. Centrul cultural și politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanț, în Italia, pe perioada Renașterii, și Atlantic, pe țărmurile căruia au apărut state în expansiune.

Acestea au fost capabile să construiască societăți puternice și să-și impună modelul de viață pe alte continente.

Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarității creștine manifestă prin monahism, a cărui arie de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Țările Române, Kiev, Novgorod, Italia, Sudul Franței, Irlanda. Călugării, „ostași ai credinței”, au fost cei care au înființat primele școli superioare din Europa precum la Bologna (1119), Oxford (1264), Salamanca (1218), Paris (Sorbona, 1257) etc. Ideea europeană s-a consolidat începând cu secolul XIV, prin scrierile lui Dante Alighieri (Divina Comedie), în care întâlnim „grupul uman cimentat de aspirații comune”; s-a întărit și s-a afirmat prin „Cruciada târzie” a cărei sens a fost modern ilustrat de Aeneas Silvio Piccolomini. În scrierile acestui cărturar, devenit în 1458, papa Pius al II-lea, adjectivul „europaeus” se întâlnește alături de cel „creștin”.

Europa secolului al XVI-XVIII a fost o Europă a afirmării statului modern, în care politicul, „la raison d’état”, imageria religioasă a Contra-Reformei s-a impus în sfera activităților cotidiene, iar barocul a făcut apel- cum spunea Alexandru Duțu – la emoțiile mulțimilor confundând „imaginarul religios cu cel politic în favoarea celui din urmă”. Europa Luminilor a fost o Europă a savanților, a logilor masonice, a locurilor de întâlnire a lumii cultivate, a corespondenței dintre prinți și intelectuali, a dominației limbii franceze, a nașterii ideii de „societate civilă” etc.

Spre deosebire de această „Europă”, secolul XIX a favorizat afirmarea conștiinței naționale și implicit a ideii de națiune gândită ca un tot, ca un organism viu, bazat pe limbă comună, tradiții, obiceiuri, dar și pe ideea solidarității politice. Modelul urmat de foarte multe comunități, mai ales în Europa Centrală, a fost cel iacobin, bazat pe o permanentă schimbare și pe măsuri radicale. În relațiile internaționale ideea de revoluție a introdus „mesianismul politic” și instabilitatea.

Secolul al XX-lea a fost un secol al revoluțiilor totalitare, al emoțiilor populare și a unui tip de uniformizare opus unei Europe centrifuge, a diversității. A fost, însă, și un secol bogat în proiecte de unitate europeană, în ciuda unei crize europene endemice așa cum susținea Oswald Spengler în lucrarea sa „ Declinul Occidentului”. În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continuare și manifestare a civilizației antice, Oswald Spengler a remarcat diferența structurală între omul antic și omul european, îndeosebi în ceea ce privește valorizarea trecutului, a istoriei.

Grecul antic era profund legat de mitologie, în timp ce omul european, născut și format în evul mediu timpuriu, a fost și este marcat de ideea organizării trecutului său, a identității sale spațiale și temporale.

Un rol esențial în demersul nostru l-au jucat lecturile parcurse în acest sens, ideile, crezurile unor scriitori remarcabili precum José Ortega Y Gasset care afirma, cu mulți ani în urmă, că „structura economiei actuale… obligă popoarele, vor, nu vor, să adopte acorduri formal constituite care să limiteze suveranitatea fiecăruia în parte, subordonând-o unor puteri supranaționale în cadrul cărora Europa ca atare capătă expresie juridică”. Scriitorul spaniol era foarte încrezător că Europa unită se va realiza și că forța acesteia se baza, paradoxal, pe diversitatea sa, pe contradicțiile sale, pe acele forțe profunde ce leagă Estul și Vestul european într-o unitate funcțională, prin conștiința culturală comună a europenilor, care transcede suveranitățile naționale, întrupate de statul-națiune.

Mai mult, -în opinia autorului citat- Europa a existat înaintea națiunilor, o regăsim în trecutul său medieval și modern, rolul europenilor fiind doar acela de a-i da acestei realități forma necesară. Același autor distingea între ideea de „societate europeană” care s-a exprimat în istoria europeană printr-o sumă de principii, comportamente și uzuri și „comunitatea europeană”, bazată pe solidaritate și conștiința unui proiect asumat.

Noi credem că ideea europeană din antichitate până în secolul al XXI-lea se poate întâlni, -metaforic spus- cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societatea la comunitatea europeană.

Ideea acestei cărți, cu un subiect atât de vast și de interesant, s-a născut cu mulți ani în urmă, când autorul a urmat cursurile Institutului European al Universității fondată de Calvin, în 1536, prilej cu care a întâlnit intelectuali de prestigiu precum André Rezler, Antoine Fleury, André Liebich, André Hurst, Philippe Braillard, Dusan Sidjanski ș.a. Multe din sugestiile acestora au reprezentat un ghid necesar emiterii unor puncte de vedere, îndeosebi în tratarea unor subiecte privind ideea și construcția europeană .

Construcția europeană a fost deseori confundată și asimilată în cultura română și, mai ales, în percepțiile cotidiene, prin ideea de Europă. Confuziile conceptuale se regăsesc, din nefericire, și la unii specialiști care studiază problematica integrării europene.

În decursul timpului, ideea europeană a îmbrăcat mai multe forme de exprimare, precum cele istorice, literare, geografice, mitologice și nu în ultimul rând, filozofice, cu multe secole înainte de Planul Schumann.

Construcția europeană reprezintă procesul integrării economice și politice supranaționale și interguvernamentale la nivelul unor state din Europa Occidentală, în contextul determinat de războiul rece, de raporturile bipolare și de pericolul comunist.

Glyn Morgan consideră că procesul integrării europene swe referă la „ To the actual step-by-step transformation of Europe’s separate-nl său medieval și modern, rolul europenilor fiind doar acela de a-i da acestei realități forma necesară. Același autor distingea între ideea de „societate europeană” care s-a exprimat în istoria europeană printr-o sumă de principii, comportamente și uzuri și „comunitatea europeană”, bazată pe solidaritate și conștiința unui proiect asumat.

Noi credem că ideea europeană din antichitate până în secolul al XXI-lea se poate întâlni, -metaforic spus- cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societatea la comunitatea europeană.

Ideea acestei cărți, cu un subiect atât de vast și de interesant, s-a născut cu mulți ani în urmă, când autorul a urmat cursurile Institutului European al Universității fondată de Calvin, în 1536, prilej cu care a întâlnit intelectuali de prestigiu precum André Rezler, Antoine Fleury, André Liebich, André Hurst, Philippe Braillard, Dusan Sidjanski ș.a. Multe din sugestiile acestora au reprezentat un ghid necesar emiterii unor puncte de vedere, îndeosebi în tratarea unor subiecte privind ideea și construcția europeană .

Construcția europeană a fost deseori confundată și asimilată în cultura română și, mai ales, în percepțiile cotidiene, prin ideea de Europă. Confuziile conceptuale se regăsesc, din nefericire, și la unii specialiști care studiază problematica integrării europene.

În decursul timpului, ideea europeană a îmbrăcat mai multe forme de exprimare, precum cele istorice, literare, geografice, mitologice și nu în ultimul rând, filozofice, cu multe secole înainte de Planul Schumann.

Construcția europeană reprezintă procesul integrării economice și politice supranaționale și interguvernamentale la nivelul unor state din Europa Occidentală, în contextul determinat de războiul rece, de raporturile bipolare și de pericolul comunist.

Glyn Morgan consideră că procesul integrării europene swe referă la „ To the actual step-by-step transformation of Europe’s separate-nation states into a more integrated political, legal, and economic system. The product of European integration refers to the current outcome of this process, the political institutions, policies, and practices of the European Union itself”.

În timp ce Uniunea regresează din punct de vedere economic, ratând fără doar și poate obiectivele Agendei Lisabona de a crea cea mai performantă economie bazată pe societatea cunoașterii, fenomene mai vechi ca migrația forței de muncă și crima organizată susținută mai ales de rețelele mafiote din statele nou intrate (România și Bulgaria) tind să arunce în derizoriu orice competență a instituțiilor supranaționale. În timp ce foarte mulți analiști vorbesc de modelul social european, de solidaritate și coeziune economică și socială, evenimente ca cele petrecute la Roma, la începutul lunii noiembrie 2007, arată incapacitatea instituțiilor comunitare de a rezolva rapid și eficient orice derapaj de la principiile democratice și civice ale construcției europene.

Comisia Europeană, atât de vocală când vine vorba de corupția în statele recent intrate în sânul său și Parlamentul European, s-au arătat neputincioase atunci când instituțiile guvernamentale ale unui stat membru emiteau documente ce țineau mai degrabă de o schizofrenie rasisto-naționalistă, ce credeam că a apus în Europa odată cu înfrângerea nazismului și fascismului. Ba mai mult presa ne informează că se pregătesc și alte state să elaboreze documente asemănătoare. În aceste condiții, orice retorică privind identitatea și soliditatea Uniunii Europene sunt zadarnice.

Analiștii procesului de integrare europeană s-au complăcut, în anii din urmă să găsească tot felul de formule pentru a caracteriza Uniunea Europeană. Unii au considerat-o putere soft (“soft power”) ce putea să ofere în gestiunea crizelor internaționale gen Kosovo, Afganistan, Irak etc., print-un model social și economic de solidaritate și prosperitate avantajele unei “puteri civile”. Ideea este argumentată de Mario Telò, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, “Advisor” pentru Consiliul European, Parlamentul și Comisia Europeană. Într-o carte publicată recent, autorul citat, argumentează că Uniunea Europeană poate fi caracterizată ca o “putere civilă”, capabilă să ofere la nivel global un model de guvernanță multilaterală, superior statului.

Un alt autor, specialist recunoscut în analiza fenomenului european, John McCormick, profesor de științe politice la Indiana University este și mai optimist. El vede Uniunea Europeană ca o superputere, pregătită să surclaseseze Statele Unite în sistemul internațional. Autorul american este convins că valorile promovate de Uniunea Europeană precum pacea, multilateralismul, soft power, mijloacele civile în rezolvarea crizelor internaționale corespund mai eficient societății postmoderne decât abordările “realiste” ale sistemului internațional, susținute de Statele Unite.

Idei asemănătoare găsim și în lucrările lui T. R. Reid “The United States of Europe” (2004), Mark Leonard “Why Europe will run the 21st century”(2005), Jeremy Rifkin, “The European Dream”(2005), mai ales pentru comparațiile sale reușite între visul european și cel american, pentru analiza pertinentă a individualității europene, mai ales în cea ce privește raționalizarea spațiului și desacralizarea timpului, afirmării culturii individuale, colonizării naturii, afirmării burgheziei, inventării ideologiei și proprietății, a spiritului protestant, elemente fundamentale ale modernității europene ș.a. Autorii amintiți sunt de părere că Uniunea Europeană va crește influența sa în sistemul internațional al secolului XXI.

Și noi credem, de asemenea, că în ciuda derapajelor sale și a neputinței de a se transforma major, de a delimita comptențele între ea și statele care o compun în probleme majore cum sunt migrațiile forței de muncă, crima organizată, libera circulație, traficul de droguri, combaterea terorismului, Uniunea rămâne un actor important al secolului al XXI-lea. Cu toate acestea evenimentele petrecute în ultimii ani, ne face mai degrabă critici, determinați să acceptăm “demistificarea Uniunii Europene” propusă de Roy Ginsberg .

În urma votului negativ al Franței și Olandei, din mai, respectiv iunie 2005, Tratatul Constituțional a suferit o înfrângere fără ieșire. La scurt timp, după a cest eșec, liderii europeni făceau deja proiecte pentru un nou aranjament european, cea ce dovedește că pentru cei mai mulți dintre ei “Constituția Europeană” cum a fost botezat “Tratatul instituind o Constituție pentru Europa” era o mare provocare, pe care era dificil s-o explice politic națiunilor lor.

Prin acest tratat, Uniunea Europeană dobândea peronalitate juridică, ceea ce ar fi permis afirmarea sa în sfera relațiilor internaționale, mai mult decât până în acel moment sau cel puțin mai mult decât oferă încă Tratatul de la Nisa.

Acest aranjament European nu transforma Uniunea Europeană dintr-o organizație internațională într-un stat și nu făcea din Parlamentul European un adevărat for legislativ.

Într-adevăr, textul tratatatului constituțional întărea rolul Parlamentului European prin extinderea și consolidarea procedurii de codecizie și, în același timp, identitatea externă a Uniunii Europene prin crearea funcției de președinte al Consiliului European, ales pentru cel mult două mandate de doi ani și jumătate fiecare și a funcției de ministru de externe. Acesta ar fi deținut atât președinția Consiliului Afacerilor Externe cât și vicepreședenția Comisiei Europene. Carta drepturilor fundamentale făcea parte , de asemenea, din textul tratatului.

Cu toate acestea, teama fața de migrația forței de muncă, mai ales față de cea din noile state intrate în Uniune la 1 mai 2004 și 1 ianuarie 2007, lipsa oricăror referințe cu privire la fundamentele creștine ale Europei sau Uniunii Europene în noul tratat, teama celor din Est de posibile majorități ale statelor mari precum Germania și Franța, spaima multor politicieni europeni atât din Vestul cât și din Estul Uniunii Europene față de transferul de suveranitate, mai ales în domeniul politicii externe și de securitate, au făcut ca tratatul să nu fie votat.

Respingerea noului tratat dovedea, încă odată în plus, că liderii politici europeni actuali, departe de proiectul părinților fondatori, nu sunt pregătiți pentru o transformare importantă, care să permită Uniunii Europene să se afirme ca un actor important în relațiile internaționale și în egală măsură să creeze cadrul necesar realizării solidarității europene, condiția necesară pentru a trece de la societate la comunitate europeană, cu identitate proprie.

În martie 2007, se împlineau 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma, accord ce a făcut posibil continuarea procesului de integrare europeană demarat prin “Planul Schuman” la 9 mai 1950 și prin Tratatatul de la Paris din 18 aprilie 1951 ce pune bazele primei Comunități Europene caracterizată de principii supranaționale. Din nefericire, la o jumătate de secol de integrare europeană, Uniunea Europeană și liderii săi traversau o criză fără precedent, determinată de eșecul Tratatului Constituțional. Misiunea de a ieși din impas i-a revenit Germaniei Federale. La Berlin, pe 25 martie 2007, a fost elaborat un document de principii semnat de cancelarul Germaniei Angela Merkel, care asigura președenția Consiliului Uniunii, Hans-Gert Pöttering, președintele Parlamentului European și José Manuel Barroso, președintele Comisiei Europene. Scopul său declarat era deblocarea dosarului politic european.

Intitulat “Declarația de la Berlin”, documentul menționat, amintea europenilor că unificarea europeană a făcut posibilă “pacea și prosperitatea”, consolidarea democrației și a statului de drept precum și integrarea Europei Centrale și de Est în cadrul Uniunii Europene. Menționând rolul statelor membre în realizarea unificării europene, documentul afirma, în egală măsură, idea că “noi cetățenii Uniunii Europene ne-am unit pentru binele nostru” , ceea ce însemna implicit sublinierea importanței unei conștiințe a solidarității supranaționale, condiție importantă pentru realizarea identității europene. Preocupată de identitățile și tradițiile naționale și în egală măsură cu modelul european bazat pe succesul economic și responsabilitate socială, în care piesele cele mai importante sunt Piața Comună și moneda unică (Euro), preucupată de societatea cunoașterii și de coeziunea economică și socială, “Declarația de la Berlin” a identificat provocările majore ale Uniunii Europene precum terorismul, crima organizată, imigrația ilegală, rasismul, xenophobia, politica energetică și schimbările climatice. Toate aceste provocări la care se adaugă interdependențele dintr-o economie din ce în ce mai globală, determină Uniunea Europeană să se implice semnificativ în relațiile internaționale contemporane. Ea nu o poate face decât printr-o reformă substanțială a instituțiilor și politicilor sale. “Declarația de la Berlin” fără a arăta schimbările de care este nevoie a afirmat necesitatea înoirii permanente a formei politice a Europei “pentru a ține pasul cu vremurile” și a precizat calendarul realizării unei Uniuni Europene “pe baze noi commune” înainte de alegerile pentru Parlamentul European din 2009.

Documentul, întocmit echilibrat, prin sublinierea atât a aspectelor interguvernamentale cât și a celor supranaționale s-a bucurat de susținere în rândul liderilor europeni. Astfel , Consiliul European reunit la Bruxelles între 21-22 iunie 2007, a hotărât convocarea unei Conferințe Interguvernamentale cu misiunea de a redacta un nou tratat.

Ca urmare, Consiliul Uniunii Europene a decis pe 26 iunie 2007, să acorde mandat unei Conferințe Interguvernamentale pentru a redacta un “Tratat de reformă” a Uniunii Europene (Mandat pentru CIG 2007, în: Consiliul Uniunii Europene, Bruxelles, 26 iunie 2007, 11218/07). Acesta trebuia să dea personalitate juridică Uniunii și să înlocuiască Tratatul Comunității Europene cu Tratatul de funcționare a Uniunii.

În noul text termenul de “Comunitate” urma să fie înlocuit cu cel de “Uniune “. Pentru a nu fi confundat cu “tratatul constituțional”, textul CIG 2007 trebuia să elimine cuvântul “constituțional” și să înlocuiască denumirea de “ministru de externe” al Uniunii cu cel de „Înalt Reprezentant pentru Politică Externă”, termen acceptat mai ușor, dat fiind existența unei astfel de denumiri în Tratatul de la Amsterdam și Nisa.

Avizul Comisiei Europene pentru mandatul CIG 2007, conform articolului 48 din Tratatul Uniunii Europene, a fost trimis pe 13 iulie 2007, Secretarului General al Consiliului European și Înalt Reprezentant pentru PESC, Javier Solana.

Comisia constata că provocările noi ale securității internaționale precum interecațiunile dintre economii și popoare datorate globalizării, migrațiile, comerțul, interculturalitatea, terorismul reclamă o reformare majoră a Uniunii Europene. De asemenea, Comisia sublinia că statele member nu pot face față unor astfel de provocări și ca urmare “numai un efort colectiv – întreprins cu deplina respectare a principiului subsidiarității – poate oferi răspunsul corect. Aceasta este misiunea Uniunii Europene, de aceea are nevoie de tratate adecvate, de instituții adecvate si de metode de lucru adecvate”. Mai mult, Comisia considera că proiectul părinților fondatori este actual. Fără a face referire la proiectul federal a lui Monnet, Schuman, Adenauer sau Di Gasperi, Comisia sugera că Europa are nevoie de soluții commune pentru a face față terorismului, schimbărilor climatice sau migrațiilor.

Ea a fost de accord inclusiv cu renunțarea la simbolurile Uniunii, pentru a obține modificările instituționale necesare, cea ce arată limitele sale actuale. Europenii au fost și sunt gata să renunțe la simbolistica identității lor opentru a salva aparențele instituționale, cea ce din punctul nostru de vedere este o greșeală fatală, care s-ar putea să coste Uniunea în viitor.

În ce vor crede cetățenii europeni, cărora, Comisia și alte instituții li se adresează? Vor crede într-o organizație care dincolo de cuvintele frumoase ale politicienilor că va corespunde noilor provocări internaționale, se schimbă de câte ori politicieni bântuiți de fantasmele naționalismului, propun renunțarea la identitatea pe a cale a se face.

Observăm, totodată, că textul face referire la Europa și nu la UE. Și atunci ne întrebăm la care Europă? Pentru că în momentul acesta avem o multitudine de Europe geopolitice, exprimate fie de Consiliul Europei, OSCE sau fie de NATO.

Intitulat sugestiv “Reformarea Europei pentru secolul XXI”, documentul Comisiei conține un limbaj de lemn cu care ne-a obișnuit actualul colegiu a condus de Jose Manuel Durao Barroso.

Comisia reia teme mai vechi, dificil de rezolvat în actualul context european, măcinat, pe de o parte, de criza conștiinței europene, iar pe de altă parte, de neputința și incapacitatea leadership-ului european actual de a produce proiecte majore. Ea considera că noul tratatat va aduce schimbări importante precum: întărirea democrației prin consolidarea rolului pe care îl au, pe de o parte, Parlamentul European (extinderea codeciziei la 50 de domenii ce include domenii-cheie de politică, printre care libertatea, securitatea si justiția) și, pe de altă parte, parlamentele naționale (principiul subsidiarității); o mai mare deschidere din partea Consiliului; posibilitatea ca un milion de cetățeni să facă apel la Comisie pentru ca aceasta să propună o inițiativă care îi interesează și, deasemenea, o perspectivă mai clară privind partajarea competențelor la nivel european și național; eficiență crescută prin instituții și metode de lucru eficiente și simplificate (supremația dreptului comunitar).

În avizul Comisiei se prevede modul în care Tratatul de reformă va stabili instituții moderne a căror capacitate decizională, în Uniunea celor 27 de state, va fi mai rapidă ( Comisei simplificată, introducerea votului majoritar și al codeciziei pentru viitorarele reforme judiciare ale UE); o capacitate sporită a Uniunii actuale de a acționa în domenii de maximă prioritate (“Uniunea va deține o capacitate sporită de a acționa în domenii care sunt de maximă prioritate pentru Uniunea Europeană de azi, prin bazele juridice noi si consolidate privind, de exemplu, politica în domeniul energiei, sănătății publice si protecției civile si, de asemenea, grație noilor prevederi referitoare la schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare si dezvoltare tehnologică, coeziune teritorială, politica în domeniul comerțului, spațiu, ajutor umanitar, sport, turism si cooperare administrativă).; reguli de vot simplificate și mai echitabile, precum și instituții mai simplificate; o Europă a drepturilor și a valorilor, a solidarității și a securității, în care valorile și obiectivele Uniunii să fie clare; o Cartă a Drepturilor Fundamentale care să reunească drepturile civile, politice, economice și sociale pe care Uniunea trebuie să le respecte;consolidarea solidarității și securității, de exemplu în ceea ce privește politica în domeniul energiei, schimbările climatice, protecția civilă, ajutorul umanitar și sănătatea publică, precum și extinderea capacității Uniunii de a hotărî în chestiuni referitoare la libertate, securitate și justiție; creșterea rolului Uniunii Europene pe scena mondială- prin reunirea instrumentelor de politică externă ale Europei, atât din punct de vedere al dezvoltării politicilor sale, cât și al rezultatelor acestora. Prin Tratatul de reformă, vocea Europei se va auzi mai clar în relațiile cu partenerii mondiali; va spori coerența între diferitele capitole de politică externă ale Uniunii Europene, datorită noii arhitecturi instituționale, vor fi valorificate competențele economice, politice și diplomatice ale Europei, astfel încât să fie promovate pe plan mondial interesele și valorile europene.

În final, în avizul Comisiei se arată că un astfel de tratat de reformă va oferi Uniunii capacitatea de a produce schimbarea, de a aduce mai multă siguranță și prosperitate europenilor, de a le deschide căi prin care să modeleze globalizarea. Parlamentul European și-a exprimat, de asemenea, punctul de vedere cu privire la deschiderea Conferinței interguvernamentale, ce trebuia să redacteze Tratatul de reformă al Uniunii Europene. Avizul său a fost formulat în urma Rezoluției PE din, 11 iulie 2007 și a fost trimis la Secretariatul General al Consiliului Uniunii pe data de 13 iulie 2007. Mult mai atent la simbolurile identității europene și la nevoia de afirmare a democrației în UE, PE critica ușurința cu care liderii europeni au decis să renunțe la Tratatul constituțional și la simbolurile Uniunii . Rezumând concret criticile sale, PE afirma că : ” Mandatul (CIG 2007 sic !) renunță, totusi, la ambiția de a crea un singur tratat constituțional menit să le înlocuiască pe cele existente, abandonează o terminologie care ar fi în măsură să le dea cetățenilor o percepție clară asupra naturii acțiunilor Uniunii, nu păstrează un set de simboluri care le-ar permite cetățenilor să se identifice mai usor cu Uniunea Europeană si cuprinde câteva clauze de excludere voluntară (opt-out) în anumite domenii cu privire la care unele state membre au ridicat obiecții”.

De asemenea, PE arată că mandatul CIG nu a luat în considerare provocările majore cu care se confrunta UE de la semnarea tratatului constituțional, că se transmitea opiniei publice un semnal îngrijorător de neîncredere în instituțiile europene, că derogările acordate statelor membre arată lipsa de coeziune a Uniunii. PE critica, în egală măsură, faptul că nu există o declarație clară referitoare la prioritatea dreptului comunitar asupra dreptului statelor membre ( de aici riscul unor abuzuri precum refuzul României, de exemplu, de a renunța la taxa de primă-îmatriculare a vehicolelor importate din statele membre ale UE etc.). Se mai sublinia și faptul că nu există o precizare clară așa cum ne arăta “Declarația de la Berlin”, a ideii de Uniune a cetățenilor și a statelor. Îngrijorarea sa se referea, în primul rând, la aspectele comunitare, de solidaritate. Textul PE este foarte clar în acest sens astfel că el “regretă bunăvoința si curajul politic tot mai scăzute ale reprezentanților statelor membre si îsi exprimă înîngrijorarea cu privire la evoluția atitudinilor opuse ideilor europene de solidaritate si integrare”.

Cu toate acestea PE s-a exprimat pentru acceptarea mandatului CIG 2007, propus de Consiliul Uniunii și saluta obiectivele CIG de a propune un tratat care să acorde personalitate juridică UE și să întărească procedurile democratice de participare a cetățenilor la elaborarea deciziilor și legislației UE (democrația participativă) precum și statutul obligatoriu al Cartei Drepturilor Fundamentale, sporirea coerenței externe a Uniunii și pachetul instituțional echilibrat. PE solicita tuturor statelor membre să ajungă la un consens în cea ce privește Carta Drepturilor Fundamentale, considerând că derogările acceptate în acest sens constituie un prejudiciu grav la adresa identității UE. Solicita, de asemenea transparență în dezbaterile CIG 2007, prin publicarea tuturor documentelor propuse spre dezbatere. PE își rezerva, în egală măsură, dreptul de a propune după 2009, cu alte cuvinte după intrarea în vigoare a noului tratatat, noi propunei privind un acord constituțional, ceea ce relevă fără reserve poziția sa federalistă, diferită de cea a Comisiei care îmbina elementele unei abordări neofuncționaliste cu cele neoliberale și neorealiste.

Cum era de așteptat a urmat un val de critici în toate mediile europene, mai ales în cea ce privește ușurința cu care se renunța la simbolurile identității europene. Cea mai vizată de critici era Comisia Europeană, a cărui text așa cum am arătat și noi era redactat într-un limbaj de lemn, în care se lăsa impresia că pentru un obiectiv precum cel privind succesul unui nou tratat poți sacrifica principiile integrării europene și identitatea acesteia.

Nu întâmplător, comisarul pentru relații instituționale și strategii comunicaționale a UE, Margot Walström, a încercat să prevină aceste critici. Într-o reuniune la Bruxelles, a Comitetului pentru Afaceri Instituționale, din 26 iunie 2007, domnia sa recunoscând divergențele de opinii ce au rezultat la nivel politic European față de consensul Consiliului European față de un nou proiect de tratat, care să înlocuiască Tratatul Constituțional, refuzat de francezi și olandezi, sublinia elementele de forță ale proiectului: 1. the mandate reinforces the external action; 2. Second, the agreement ensures delivery of results for citizens. The Union will be

able to meet political challenges of the future. New possibilities are opened up to bring forward action in areas like energy, including energy security, climate change, civil protection and public health. And a major breakthrough is achieved as regards common action on terrorism, asylum, migration and human trafficking.

3. the Union will have a Charter of Fundamental rights to protect the citizens and one which will have legal force. Citizens will be able to claim before the Courts

the rights enshrined in the Charter;

4. building more modern and accountable Institutions for theenlarged Union”.

Margot Wallström recunoștea, cu o anumit cinism, că acest tratat este un compromis datorat unui context politic specific, din care nu lipseau “ingredientele” provocărilor globalizării”.

Totodată, Margot Wallström recunoștea că în redactarea acestui tratat, s-a ținut cont foarte mult de sensibilitățile naționale, că exista o teamă majoră față de riscurile unui refuz.

Jean Monnet și funcționaliștii europeni au avut de înfruntat aceleași sensibilități, ba poate chiar mai mari și nu s-au speriat. Au căutat cele mai bune mijloace de acțiune și de eficiență. Înainte de a apela la un limbaj greoi și de a încerca explicații asupra noului tratat, credem că se impunea ca Jose Manuel Barroso și Comisia sa să întărească dialogul cu opiniile publice și să identifice punctele forte ale posibilului refuz al acestora, să caute să explice cum este posibil ca într-un context internațional ce reclamă solidaritate și afirmarea identității europene, Comisia, atât de satisfăcută de lărgirea Uniunii , în 2004 și 2007, să nu aibă răspunsuri și proiecte pentru aceste obiective. Cum este posibil ca naționalismele să crească, în ciuda provocărilor globale precum schimbările climatice, nevoile energetice, crima organizată, terorism etc. Răspunsurile ar trebui probabil căutate în imobilismul mental și acțional al leadership-ului european și al structurii instituțiilor europene. Lipsa unei viziuni coerente, clare, care să accentueze necesitatea solidarității europene și care să vină cu proiecte concrete prvind unitatea europeană va face ca Uniunea să piardă teren în fața competitorilor săi mondiali precum SUA, China, Rusia, Japonia etc.

Cu toate acestea Tratatele de la Lisabona, semnate la finele anului 2007, reprezintă un progres evident pe calea integrării europene. Ele dau UE personalitate juridică și instituții de politică externă ce vor permite afirmarea solidarității europene în relațiile internaționale contemporane.

Uniunea Europeană de azi și Comunitățile Europene de dinainte de Tratatul de la Maastricht reprezintă o realitate economică construită funcțional, interguvernamental și supranațional, inspirată de ideile lui David Mitrany și Jean Monnet, având ca scop final constituirea unei federații europene, ca expresie a unității politice, economice, sociale și culturale a membrilor săi.

Cartea de față prezintă publicului român o analiză și istorie problematizată a ideii de Europa și a integrării europene.

În prima parte, am considerat necesar să prezentăm câteva reflexii asupra dimensiunilor conceptuale ale integrării. A doua parte se referă la aspectele unității europene în diferite perioade istorice, insistând mai ales asupra planurilor de unitate europeană, fapt ce ne-a permis să înțelegem concepțiile elitelor europene privind pacea între statele continentului, raporturile instituționale, emergența statului național. A fost un prilej pentru a prezenta și analiza conceptele antice, medievale, moderne și recente ale relațiilor internaționale, a locului Europei în sistemul internațional.

În a treia parte, ne-am focalizat, cu precădere, asupra construcției europene de la Planul Schuman (1950) la Tratatul de la Maastricht (1993), încercând pe cât a fost posibil explicitarea conceptelor și principiilor ce o caracterizează.

Lucrarea conține, în economia sa, referiri la textele fundamentale ale construcției europene, îndeosebi cele legate de marile momente, Planul Schuman (1950), Tratatul de la Paris (1951) Tratatul de la Roma(1957), Actul Unic European (1987) ce a contribuit, -așa cum afirma Jeremy Rifkin-, „ ce a adus a statelor membre o uniune mai strânsă , erodând subtil, …..suveranitatea națională a țărilor individuale”. Totodată, în text regăsim comentate și cu referiri precise o bună parte din literatura de referință în domeniul integrării europene. Din acest punct de vedere am făcut apel la personalități consacrate în cultura europeană, după cum se va vedea în paginile ce urmează.

Curente, gânditori și literatura construcției europene

În această carte, cititorul se va putea astfel familiariza cu nume celebre precum Giuseppe Mazzini, Denis de Rougemont, Bernard Voyenne, Jean-Baptiste Duroselle, Louis Cartou, Edgar Morin, Pierre Gerbet, Jean Monnet, Altiero Spinelli, Norman Davies, Jacques Le Goff, Tony Judt, John Burrow, ș.a. Ei fac parte din curente de gândire și acțiune diferite. Cu toate acestea, ei se întâlnesc într-un punct comun: identitatea europeană. În funcție de cine cum și când s-a construit și s-a manifestat această identitate, autorii sus menționați alături de alții pe care îi vom aminti pe parcursul demersului nostru, se vor exprima pe marginea ideii și contrucției europene. Am ținut cont în demersul nostru de o sugestie a lui Andrei Marga care afirma în „Filosofia unificării europene” că „ identitatea europeană este un termen ce dă seamă de o realitate constituită la capătul unei istorii în procesul unificării europene”.

Un rol aparte în demersul nostru l-a avut cartea publicată de George-Henri Soutou intitulată „L’Europe de 1815 à nos jours”, un îndreptar necesar oricărui politolog, istoric, jurist, analist al relațiilor internaționale prin atenția pe care autorul a acordat-o interpretării bibliografiei și arhivelor Europei. În această lucrare, studenții pot urmări analiza istoriografică și pot descoperi principalele lucrări și autori preocupați de ideea europeană, de Europa în relațiile internaționale și în cea ce privește construcția europeană. De asemenea, o atenție aparte ne-au atras cărțile lui Norman Davies și Tony Judt prin bogăția surselor folosite și, mai ales, prin interpretările și analizele făcute în istoria europeană din punct de vedere civilizațional, cultural, politic și economic. Nu mai puțin importantă este și lucrarea profesorului american John Burrow privind analiza istoriografică contemporană. Această lucrare este utilă oricărui intelectual și om cultură preocupat să perceapă sensurile și imaginile despre realitate pe care scrisul istoric le-a propus de la Herodot și Tucidide la istoricii secolului XX.

O analiză succintă a literaturii pune în evidență existența mai multor curente de gândire printre cercetătorii preocupați construcția europeană sau printre cei ce abordează o istorie globală aformării unei Europe unite sau comunirtare. Un prim curent considerat „europenist” privilegiază Europa ideilor și concepe evoluția continentului european în funcție de civilizația europeană, moșteniri și patrimoniul comun european. Printre cei mai cunoscuți autori în acest curent se numără federalistul Denis de Rougemont prin lucrarea sa celebră „Vingt-huit siècle d’Europe”, istorici precum Jean Baptiste Duroselle. Pentru cei doi autori, procesul construcției europene coboară până în antichitatea timpurie, considerând că identitatea europeană este multiseculară și se bazează pe o o „europenitate” construită în afara ideii „de a face Europa” așa cum dorea generația lui Jean Monnet. Acest punct de vedere este criticat și reevaluat de către istoricii construcției economice contemporane care avansează conceptul de „conștiință europeană” , bazată pe identitatea construită și trăită de o „societate civilă europeană”, ce elaborează propriul său sistem de valori. Conceptul folosit este cel de „european”. Printre autorii acestui curent cităm pe René Girault, Hartmut Kaeble sau Edgar Morin. Ei se interesează asupra construcției europene comune în secolul XX și pun accentul pe demersul de „Europa comună” ca un șantier, ca ceva ce se construiește permanent și conștient. Din acest punct de vedere, curentul este unul realist, constructivist, ce pune accentul pe un demers de voință privind contruirea unei ordini europene. Atenția lor este focalizată pe proiectele comune, pe instaurarea Comunităților Europene și pe finalitățile acestora: pacea, progresul economic și construirea unei civilizații, conștiințe și identități europene comune. Istoriografia europeană a cunoscut și alte abordări precum cele ale lui Robert Frank, care a poziționat istoria construcției europene în câmpul relațiilor internaționale, nu numai în cel al relațiilor intraeuropene dar și în cel al relațiilor Europei Occidentale cu restul lumii. Din acest curent fac parte istorici precum George Henri Soutou, Pierre du Bois, Charles Zorgbibe, André Reszler și politologi precum Victor -Yves Ghebali, André Liebich. Ei se plasează în cadrul dezbaterii privind echilibrul european dincolo de hotarele Uniunii Europene, apropiindu-se de curentul interguvernamentalist în construcția europeană. Pentru acești autori este foarte importantă identitatea europeană în contextul relațiilor transatlantice dar și a relațiilor între CEE și Uniunea Sovietică sau Rusia actuală. Un curent mai puțin clasic este reprezentat de Alan Milward și Andrew Moravscik. Ei pun accentul pe rolul statelor membre în apărarea intereselor naționale în interiorul Uniunii, prin negocierile interguvernamentale (a se vedea curentul interguvernamentalismului liberal). Ei consideră că organizațiile și instituțiile nu sunt decât instrumente utilizate de state în profitul lor pentru a-și conserva suveranitatea. Acestui curent i s-a adăugat unul privind istoria relațiilor bilaterale, mai cu seamă a celor franco-germane și franco-engleze. Din anii’80 putem vorbi de o rețea de istorici ai construcției europene, majoritatea consultați de instituțiile europene și grupați în jurul revistei ”Journal of European integration History sau Revue d’histoire de l’intégration européenne”. În cadrul bordului editorial al revistei întâlnim istorici cunoscuți precum Wilfried Loth, celebrul autor al ideii de „a treia cale”, Marie –Thérèse Bitsch, Gérard Bossuat, cunoscut mai ales pentru lucrarea sa privind „Les fondateurs de l’Europe”, Michel Dumoulin, Alan S. Milward, Gilbert Trausch, Antonio Varsori, în cea mai mare parte profesori „Jean Monnet” ș.a. Amintim în acest context și istoricii italieni Federico Chabod, cu o lucrare excelentă despre ideeea europeană, în care găsim și o prezentare a istoriografiei europene privind ideea europeană, Giuseppe Mammarella și Paolo Cacace cu o lucrare impresionantă privind ideea și istoria construcției europene sau Gian Pierro Orsello cu lucrarea sa privind „L’Unione Europea”. Nu pot fi uitați nici istoricii ce s-au ocupat de biografia lui Altierro Spinelli precum Edmondo Paolini și Piero s. Graglia.

Preocupările de privind construcția europeană au apărut în România încă din perioada comunistă, dar au găsit un teren fertil abia după 1989. Fondatorul și inițiatorul „Studiilor Europene” în România a fost Andrei Marga. Profesorul clujean a înțeles mai bine ca oricine necesitatea instituționalizării dezbaterilor europene și pregătirea publicului românesc în direcția asumării identității europene. Lui i s-au adăugat mai târziu o pleiadă de cercetători preocupați atât de istoria construcției europene și a instituțiilor europene precum Nicolae și Adrian Păun și Ladislau Gyemant cât și a proiectelor și teoriilor integrării europene, a integrării economice, a guvernanței europene precum Vasile Pușcaș, Grigore Silași, Mihaela Luțaș, Maria Bârsan, Iordan Gh.Bărbulescu și subsemnatul, mulți dintre aceștia fiind și profesori „Jean Monnet”.

În România, când se discută de integrare europeană, se vorbește mai mult în termeni normativi, românii având mai degrabă sentimentul unor spectatori în„ spectacolul” pus în scenă de guvernele postdecembriste decât a unor actori ce vor participa, din 1 ianuarie 2007, la viața „Cetății Europene”.

De cele mai multe ori, „starea Europei” pentru ei înseamnă norme de securitate alimentară, frica de competiția cu firmele europene, pierderea locurilor de muncă, nepregătirea pentru examenul integrării în familia europeană și, mai ales, prețuri mai mari.

În general, oamenii politici, universitarii, mass-media vehiculează problemele integrării României în Uniunea Europeană într-un limbaj de lemn, birocratic, specific unui „socialism științific” răsturnat, format din clișee precum „mai avem multe de făcut”, „nu suntem pregătiți”, „legislația europeană a fost implementată insuficient”, determinând o stare ce ține mai degrabă de o atmosferă kafkiană decât de o normalitate cotidiană în care românii să poată participa conștient la hotărârile Europei Unite.

Ba mai mult, clasa politică românească face confuzii elementare atunci când amestecă „buna guvernare” cu „buna guvernanță”, ceea ce în opinia noastră este consecința lipsei unei viziuni structurate privind locul românilor în dezbaterile europene, privind democrația, transparența, responsabilitatea, eficiența actului de guvernare a instituțiilor europene și coerența, principii ce caracterizează „Cartea Albă a Guvernanței în Uniunea Europeană” .

Ziua Europei sărbătorită la 9 mai, data la care, în 1950, Robert Schuman prezenta celebrul plan redactat de Jean Monet privind crearea federației europene, apare, în accepțiunea mediilor politice și jurnalistice românești, mai degrabă „translația” zilei în care se sărbătorea în „democrațiile populare” victoria Uniunii Sovietice împotriva Germaniei naziste.

Din punctul nostru de vedere, „reîntoarcerea în Europa”, ce pare să fie rațiunea principală a aderării fostelor state comuniste la Uniunea Europeană trebuie explicată în contextul stării actuale a Europei.

Uniunea Europeană funcționează conform Tratatului de la Nisa redactat pentru o Europă de 27 de state. Scopul integrării europene este de a crea o structură federală europeană fundamentată nu doar pe unitatea economică și monetară dar și pe o identitate comună în cea ce privește politica externă și de apărare.

Procesul de negociere și de aderare al României la Uniunea Europeană a coincis cu dezbaterile privind ratificarea „Tratatului Constituțional” sau așa zisei „Constituții Europene” ce trebuia să fie punctul de plecare pentru o viitoare lege fundamentală a unui stat european.

Am vorbit de așa zisa „Constituție” pentru că în fapt chiar dacă ea oferea personalitate juridică Uniunii Europene, întărea rolul Parlamentului European, al Consiliului European și mai ales identitatea externă prin crearea funcției ministrului de externe european, ea nu face trecerea de la organizația supranațională la ceea ce părinții fondatori visau să fie „Statele Unite ale Europei”.

În fapt, ea nu era o Constituție ci un „tratat constituțional”, o formulă ambiguă care arată starea de confuzie la nivel european, traducând în realitate disputa dintre partizanii unei unități europene formale, în care guvernele naționale să dețină și pe viitor rolul decizional (adepții paradigmei naționale) și cei care doresc transformarea Uniunii într-un stat capabil să răspundă pe baza principiilor subsidiarității atât povocărilor interne ale „Cetății Europene”( autonomii locale, regionale, democrație, rolul societății civile în guvernanța europeană etc.) cât și problemelor lumii globale ( interdependență economică, terorism, imigrații, negocieri în cadrul organizațiilor internaționale, protecția mediului, crimă organizată, competiție tehnologică cu alți poli de putere etc.).

Starea critică în care se află Europa astăzi, a fost exprimată, în 2006, de președintele Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso, care afirma că ratificarea „Constituției” nu reprezintă obiectivul cel mai important al Uniunii în acel moment, ceea ce într-un fel sau altul reprezenta eșecul unei dezbateri ce trebuia să poziționeze Uniunea Europeană ca un pol de putere important în relațiile internaționale.

În fiecare moment critic al existenței sale, Comunitea, respectiv, Uniunea Europeană după 1993, a găsit resursele solidarității și continuității demersului părinților fondatori, fie că a fost vorba de „criza scaunului gol”, a crizei energetice din 1973-1974 sau pesimismul european de la sfârșitul anilor’70 și începutul anilor’80.

În momentul de față, „starea Europei” reclamă acel principiu al „turbionului istoric” de care vorbea Edgar Morin prin care „gâlcevile domestice” europene să determine o evaluare lucidă a problemelor integrării și, mai ales, să continue dezbaterea privind „guvernanța europeană”.

În anii trecuți, au existat câteva personalități europene, care prin viziunea lor au schimbat fața Europei cum au fost Jean Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, Altiero Spinelli, Jacques Delors sau Romano Prodi ș.a. Ei au reușit să trezească în popoarele europene sentimentele unității și să convingă elitele naționale de avantajele unei Europe Unite puternice economic și politic.

Gânditori, scriitori români și paradigma europeană

Procesul integrării României în Uniunea Europeană a fost unul sinuos, bazat pe rațiuni de securitate, economice, geopolitice dar și cultural-identitare. În cazul acestei țări, ca dealtminteri și în cazul celorlate state din Europa Centrală și de Est, analiza extinderii nu poate fi apanajul unei singure teorii, deși cei mai mulți autori sunt înclinați să discute „reîntoarcerea în Europa” și „identitatea cultural europeană” ca axele politicii externe românești după 1990.

Maximizarea intereselor economice și politice, teama de o izolare geopolitică, într-o lume aflată în dezagregare după căderea comunismului, au constituit, de asemenea, argumente importante, uneori coercitive pentru diplomația românească în demersul acesteia către NATO și Uniunea Europeană.

Dezbaterea ideii europene în România după căderea comunismului aduce în prim plan dihotonomia autohtonism versus europenism, exagerându-se mitul unei Românii interbelice democrate proeuropene. Îndeosebi, discursul intelectual a fost asemănător perioadei dintre cele două războie mondiale.

În mediile românești s-a menținut până în zilele noastre o complicitate între discursurile naționaliste și cele proeuropene. Drept consecință, o să găsim puțini autori care să abordeze foarte curajos și structural fenomenul federalismului și constituționalismului european. Mai mult, în cea ce privește „viitorul Europei”, elitele românești fiind de cele mai multe ori favorabile ideii de „stat suveran” sau au fost protagonistele creării unei „uniuni de state suverane”(confederații). În acest caz, observăm elementele definitorii ale discursului naționalist din perioada interbelică, prelungit în forme grotești de „comunismul național” din anii’70.

Andrei Marga remarca acest fapt atunci când referindu-se la „Declarația de la Snagov”(1995) afirma că aceasta, aduce aminte de reflexele unui discurs naționalist herderian, fără a corespunde obiectivelor și interesului supranațional al Uniunii Europene. Lui Andrei Marga, îî datorăm cea mai complexă analiză atât a ideii de Europa cât și a procesului integrării europene. În „Filosofia unificării europene”, profesorul și ministrul clujean, considera că identitatea europeană este eminamente culturală, dar societatea europeană trebuie analizată ca un sistem compus din subsisteme finalitare precum tehnica de producție- ce potențează rezultatele cheltuirii energiei umane, economia- ce produce bunurile de care are nevoie populația, administrația- ce asigură organizări eficace, politica-subsistemul ce procură legitimitatea opțiunilor fundamentale și cultura sppirituală ce generează motivațiile indispensabile funcționării instituțiilor, cu alte cuvinte am spune noi guvernanța Uniunii Europene. Ca și Jacques Le Goff, Edgar Morin, Norman Davies, Jeremy Rifkin, Andrei Marga considera că identitatea europeană s-a remarcat printr-o cultură cea produs o știință și o cunoaștere factuală bazată pe raționalitate economică, calcul și rezultat, randament și un sistem juridic ce promoveatză individul ca subiect și scop al dreptului precum și suveranitatea și generalitatea legii. Același autor considera cultura europeană ca fiind legată de construcția persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate și garantată de legile ce conțin drepturi fundamentale ale individului. Această cultură a individului și a vieții private face ca politicile publice în Europa să derive din dezbaterea problemelor de interes public. Toate aceste elemente ale culturii și identității europene- conform filozoful clujean –, face ca, în ciuda identităților multiple pe care le produc identificările naționale din Europa Centrală și Răsăriteană-, unificarea europeană să permită abordarea acestora din perspectiva performanțelor exemplare în cunoaștere, a inovațiilor tehnice, a formelor de convețuire democratică și a nivelui de viață.

Mulți autori își maschează teama funciară și neputințele comprehensiunii fenomenului european fie printr-un discurs așa zis critic, mai ales de limbaj, fie prin apelul la diferențieri Est-Vest uneori exagerate. De multe ori, acest discurs conține intrinsec o ipocrizie ontologică. Protagoniștii lui nu vor să fie nici antieuropeni, dar nici naționaliști.

Este adevărat că înțelegerea fenomenului construcției europene prezintă numeroase dificultăți. Cunoașterea structurilor instituționale europene, obligativitatea delimitărilor legislativ-normative între european și național (subsidiaritatea), înțelegerea mecanismelor de decizie la nivelul Uniunii obligă la rigoare științifică și revendică o critică constantă, interdisciplinară, cu care elitele românești, obișnuite cu un discurs „folcloric” privind integrarea europeană nu sunt familiarizate. De exemplu, mulți autori români critică procesul integrării europene, apelând la clișee precum „o nouă Uniune Sovietică”, „o nouă limbă de lemn”, crezând că în acest fel se detașează ca autorități academice.

Există riscul unei pervertiri birocratice a ideii europene iar, păienjenișul tehnocratic european, de multe ori imperceptibil și ilizibil în exprimare, trebuie criticat și corectat dar, punctele de vedere ale unor „elitiști români” sunt mai degrabă inspirate din atmosfera nuvelelor lui Caragiale decât de „raționalismul european”, menit să măsoare rolul și locul nostru în procesul decizional european.

Pentru opinia publică din România, integrarea europeană a fost asimilată, în general, ideii „de mai bine” ceea ce explică procentele mari pro-aderare din sondajele de opinie. Daniel Dăianu, considera, de exemplu, că „existența Uniunii Europene este o șansă extraordinară pentru a învinge capcana înapoierii economice, având în vedere puținele cazuri de modernizare economică și ajungere din urmă -catching up- în istoria contemporană după al doilea război mondial”.

Nu toate componentele societății românești au fost favorabile ideii de „reîntoarcere în Europa”. La începutul anilor’90 și chiar după 2000, structurile vechi, comunisto-nomenclaturiste, a căror discurs era construit pe ignoranță și minciună, au fost reticente față de schimbare. Ele au susținut politici economice antireformiste și au făcut posibilă rezistența culturală la înoire, împiedicând România să facă parte din primul val de lărgire spre Europa Centrală.

Nu întâmplător, Vasile Pușcaș atrăgea atenția că România risca, la sfârșitul anilor’90, să „cadă în Balcani”. Același autor, cunoscut ca negociator-șef al României cu Uniunea Europeană, sintetiza foarte bine distanța dintre „discurs” și „fapte” în evoluția ideii europene și a „modernizării” românești începând cu 1848. „S-a intamplat nu o singură dată în istoria noastră modernă- afirmă Vasile Pușcaș- că ne-am înecat la mal. După „pasopt”, în locul adevăratei modernizări s-a preferat prelungirea stilului și metodelor fanariote, iar când disperarea a cuprins societatea s-a apelat la soluția conducătorului străin. Nici această opțiune nu a mers dincolo de „forma fără fond”. După Marea Unire, ideea europeană s-a revigorat, dar numai până spre mijlocul celui de-al treilea deceniu, când a eșuat într-un autohtonism care urmărea mai degrabă conservarea unor privilegii de castă socială, cu pretenții boierești-bizantine și discursuri de cafenele pariziene.

Toată această moștenire s-a revărsat asupra noastră după 1989, adăugându-se contribuția metehnelor nomenclaturiste și realitățile îmbogățirii peste noapte a burgheziei roșii, a unei aristocrații scăpătate și a descurcăreților care iubesc apele tulburi ale tranziției.
Susținerea masivă de către cetățenii României, după 1989, a proiectului politic al aderării la UE si NATO a fost o presiune permanentă asupra instituțiilor statului și a politicienilor noștri să realizeze transformarea structurală a societății românești, în sensul valorilor europene și transatlantice. Nu numai la nivel suprastructural, ci mai ales în ceea ce privește fondul societății. Si de această dată, ca și în etapele istorice menționate, distanța între vorbe și fapte a fost destul de mare…”.

De asemenea, Vladimir Tismăneanu, într-un dialog cu Mircea Mihăeș arăta că există o predispoziție la „deconstrucție” în societatea românească ceea ce i-a împiedicat pe români să construiască un capitalism angajat „binelui public” . Această „deconstrucție” este însoțită de o slabă reprezentare a instituțiilor, de o revenire în forță a teoriei „formelor fără fond” și de o „libertate a urii”.

În România s-au format imediat după revoluție partide de extremă dreaptă ( fapt specific perioadei interbelice) și partide născute din fostul partid comunist, la care s-au adăugat „partidele istorice”, în mare parte compuse din foștii membri ai vechilor partide românești interbelice aflați la o vârstă înaintată și din oportuniști.

Partidele de extremă dreapta din ce în ce mai „zgomotoase” au avut un discurs antidemocratic, reluând în formule accentuate sloganuri naționaliste din perioada interbelică. Din cadrul acestui discurs nu au lipsit „teoriile conspiraționiste” antioccidentale, în care instituții precum Fondul Monetar Internațional, Uniunea Europeană, Consiliul Europei nu erau alceva decât forme ale răului, fapt constatat și în perioada interbelică. În opiniile liderilor extremiști, Occidentul și minoritățile erau, în general, vinovații instaurării și căderii comunismului în Europa Centrală.

Acestui tip de discurs i s-au opus elitele conștiente de destinul european al României. Lucrările unor oameni de cultură, precum Adrian Marino, fac parte din demersul „constructivist-identitar” european. Lucrările domniei sale au fost focalizate pe asumarea ideii europene, pe adeziunea României și culturii române la cultura, valorile și instituțiile europene. Conceptul utilizat de Adrian Marino era cel de „revenire în Europa” după decenii de izolare totalitară și de virulentă propagandă antioccidentală” .

Pledoaria sa pentru Europa este una deschisă, fără echivocuri după cum afirmă autorul:„ până la studii politologice și istoriografice ample și riguroase „ideea europeană” are nevoie, în primul rând, la noi, în această fază, de afirmare și difuzare, de clarificare și consolidare, de solidarizare și aprofundare în cât mai multe conștiințe românești receptive” . Idea europeană este, în opinia sa, un crez politic, o ideologie ce trebuie „afirmată în mod deschis și fără inhibiții”. Modelul european se suprapune, în opinia sa, statului de drept, pluralist „în toate sensurile” bazat pe separația puterilor, „în care libertatea trece înaintea egalității populiste”, pe drepturile omului și pe garantarea proprietății.

Interesul intelectualilor români pentru „revenirea în Europa” nu a fost nici pe de parte uniform. Moștenirea culturală europeană, valorile istorice, întrepătrunderea dintre civilizații au fost opuse construcțiilor instituționale precum Uniunea Europeană văzută ca o Europă artificială. Mai mult, diversitatea estică, balcanică a fost prezentată de unii intelectuali români, ca o bogăție culturală dătătoare de mesaje identitare. Mai puțin partizan al „Europei care ni se propune”, dar nu mai puțin european în convingeri, a fost Alexandru Paleologu. Remarcabilul autor și om politic român, „ambasador al golanilor”, repingea ideea unei Europe „uniforme” fără valori istorice, acea „barbarie postumă…ce ignoră sufletul și exigențele lui” și în care „organizarea și stereotipii, pretins funcționale” sunt periculoase.

Alți autori între care și Andrei Pleșu acuzau standardizarea limbajului comunitar observând că raportarea noastră la Uniunea Europeană a condus la formarea unei limbi de lemn.

În societatea românească, în ciuda disputelor dintre „autohtoniști” și „europeniști” întâlnim după 1989 și discursuri conectate la dezbaterea privind „viitorul Europei”. Promotorii unui astfel de discurs au fost Gabriel Andreescu și Adrian Severin. „Vorbind despre o federație europeană,- afirmau cei doi într-un articol comun- nu gândim în nici un fel un nivel de integrare a statelor-membre ale Uniunii Europene care să ajungă la negarea suveranității lor teritoriale”. Aceiași autori considerau că „realitățile axiologice, economice și culturale” ale Uniunii Europene vor fi punctul de plecare pentru crearea acestei federații, cu toate că în opinia lor, acest proces nu va fi condus neaparat din interiorul Uniunii.

Un discurs pro-Europa, articulat, întâlnim și la alți intelectuali români precum Andrei Marga care remarca dualitatea Europei, coexistența în sânul său a binelui și răului. ”Généralement parlant, -scria Andrei Marga- L’Europe est double. Elle présente toujours une excellente prestation, mais aussi, et sans tarder, la prestation exactement opposée”. Cu toate acestea, pornind de la raționalismul filosofic al maestrului său Habermas, Andrei Marga susține că „Le sens immanent au rationalisme européen est constitué au niveau d’un „préalable” de sa méthodologie, qui comprend des options sur la carte infinie du monde reposant sur des options concernant le sens de la vie humaine sur la Terre”.

Într-adevăr, putem vorbi de o multitudine de Europe, important este însă s-o alegem pe cea care ne face liberi în conștiința și manifestările noastre. Până în acest moment, Uniunea Europeană rămâne garanția realizării unității și libertății europene. În final subliniem faptul că lucrarea de față este, pe de altă parte, un ghid pentru cei care vor să înțeleagă sensul unității europene actuale, pentru cei care cred în ideea de „Statele Unite ale Europei”.

Din punct de vedere metodologic, lucrarea îmbină abordările conceptuale hrănite de politologie, sociologie, drept cu nuanțele istoriografice și derularea evenimentelor europene de la preistoria și istoria europeană la construcția europeană din anii’50-60.

Ea este, de asemenea, concepută ca un opus necesar studenților din cadrul programelor de licență în Relații Internaționale și Studii europene, Studii de Securitate, Istorie, Biblioteconomie, Drept, Științe Economice, dar și cititorilor dornici să cunoască și să interpreteze marile momente ale istoriei europene. etc.

Aspecte teoretice ale integrării europene

Organizațiile europene constituite în contextul războiului rece și al relațiilor bipolare s-au inspirat din două concepte fundamentale: interguvernamentalismul care privilegiază rolul statelor naționale în procesul decizional și supranaționalismul care se bazează pe independența organizației față de statele naționale, transferul de competențe efectuate în beneficiul acesteia și pe raporturile directe care se stabilesc între organele comunității și particularii din toate țările membre.

Interguvernamentalismul se bazează pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea, traversând confruntările și discuțiile permanente, a unor acorduri liber consimțite. Organizațiile rezultate din cooperare se caracterizează printr-un aparat instituțional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanții statelor și alte organe subordonate primului și cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la nivelul organizației se bazează pe consensualism (unanimitate), neputând afecta suveranitatea statelor membre. În plan juridic, majoritatea organizațiilor internaționale se bazează pe această logică, exprimată în acorduri internaționale dintre două sau mai multe state.

Aceste acorduri constituie surse ale dreptului internațional, având autoritate juridică limitată în fața dreptului național, spre deosebire de dreptul comunitar care prevalează asupra hotărârilor tribunalelor naționale în chestiunile procesului de integrare.

Printre organizațiile care se bazează numai pe cooperarea dintre state, putem aminti toate organizațiile constituite după al doilea război mondial, cu excepția Comunităților Europene (dar și aici găsim elemente ale interguvernamentalismului), Consiliul Europei, Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), rezultată din planul Marshall, Uniunea Europei Occidentale, apărută ca o consecință a Tratatului de la Londra din 23 octombrie 1954, Uniunea Europeană de Plăți etc.

Supranaționalismul se fundamentează pe integrarea și solidaritatea statelor membre, pe consimțământul acestora în ceea ce privește transferul de suveranitate către o organizație internațională. Acest tip de organizație are puteri proprii, asemănătoare funcțiilor superioare ale statelor care o compun. Deliberările se pot face conform regulilor majorității, ceea ce creează o anumită flexibilitate în luarea deciziilor. Este dotată cu organe constituite din reprezentanți ai particularilor din statele membre, care participă la luarea hotărârilor; iar puterile organizației se exercită imediat fără intermediul guvernelor naționale, în profitul sau în sarcina particularilor, modificând structurile juridice naționale.

Conceptul de integrare, care în perioada postbelică avea diferite accepțiuni regionale sau universale, a făcut carieră odată cu crearea Comunității economice a cărbunelui și oțelului, a cărui Înaltă Autoritate constituia expresia cea mai evidentă a supranaționalității. Aceasta era inspirată de principiile funcționaliste și supranaționale ale lui Jean Monnet și David Mitrany, critici vehemenți ai statului-națiune, promotorii integrării regionale.

David Mitrany, evreu de origine, plecat înainte de primul război mondial din România, în Anglia, unde va lucra ca ofițer de informații pentru Ministerul de Externe Britanic, considera statul-națiune ca o expresie a orgoliului identității construite în termenii etno-naționalismului (herderianismului), ce a condus lumea europeană la două războaie mondiale. Cele două conflagrații au șters prestigiul european în sistemul internațional, producând pagube și suferințe incalculabile și ca urmare singurele în măsură să facă față problemelor majore ale continentului erau federațiile regionale, construite prin transferul de suveranitate de la național către supranațional. Aceste federații supranaționale, în logica lui Mitrany, urmau să fie constituite funcțional-sociologic, plecându-se de la sectoare cheie, cum era cel al „maladiilor” și care odată integrate, vor atrage după sine și alte domenii. Afirmațiile lui Mitrany erau subordonate ideii unui „sistem de pace operațional”, care să permită indivizilor să-și potențeze disponibilitățile în afara granițelor statului național, prin logica interdependențelor intereselor acestora.

Aceleași idei le regăsim la Jean Monnet, care afirma că Europa nu se va face decât cu prețul unei „savante progresivități”, plecând de la realizări pragmatice și precise, cum era cazul cărbunelui și oțelului, pentru a construi în final o federație a statelor europene. Jean Monnet considera construcția comunitară ca un proces bazat pe un nucleu (cărbunele și oțelul) care se va lărgi, prin jocul interdependențelor, progresiv către alte domenii și va permite europei de a ieși din mizeriile istoriei și de a asigura pacea pe continent, sublimând, astfel, suveranitățile naționale.

Supranaționalitatea ca principiu de drept se regăsește încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea la baza unor organisme și organizații internaționale (vezi Tribunalele Internaționale, Organizația internațională a Muncii, Curtea Permanentă de Justiție Internațională), dar a primit o accepțiune concretă numai în Tratatul instituind Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (Paris 18 aprilie 1951).

În esență (definițiile sunt numeroase și uneori contradictorii) supranaționalitatea se bazează pe o organizație creată în urma unei fuziuni politice a statelor componente și care este independentă de guvernele naționale, care i-au transferat din competențele lor în domenii precis determinate și restrânse ca arie de aplicare, având totodată posibilitatea de a intra direct în relații cu particularii din țările respective.

Apariția organizațiilor supranaționale a fost posibilă într-o perioadă dificilă pentru statul-națiune european. Ele au constituit răspunsul comun al Europei Occidentale la amenințările bolșevismului.

Originile Europei. Etimologia cuvântului

„Europa” este un concept modern, care a înlocuit treptat ideeea de Respublica Christiana, dezvoltată în secolele VIII-XIV. Ea este rezultatul unui proces intelectual complex care s-a dezvoltat conform lui Norman Davies în urma războaielor religioase din jurul anului 1700, războaie ce au contribuit la distrugerea unității spirituale a Europei Occidentale. Același autor crede de asemenea că geografia Europei a trebuit întotdeauna pusă de acord cu ideea de „cultural community”, ce a ținut locul structurilor politice comune inexistente. Această cultură comună s-a exprimat atât prin religia comună, creștinismul cât și prin ceea ce Doamna de Staël numea „penser à l’européenne”.

În această perioadă au apărut multe lucrări care făceau apel la ideea europeană. Putem cita aici William Penn (1644-1718), Abatele Charles Catel de Saint Pierre (1658-1743), care în lucrarea sa Proiect pentru o pace permanentă (1713) vorbea de o Confederație Europeană, garant al păcii, J.J.Rousseau, Edmund Burke, William Blake, care publica, în 1794, un poem intitulat „Europa: O profeție”.

Un alt autor celebru al ideii europene, Federico Chabod afirma că Europa se definește ca entitate politică și morală prin contrapondere la alte continente. O primă diferențiere s-a realizat față de Asia, iar începând din secolul al XVIII-lea față de America. Aici puetem distinge perioada dintre războaiele persane și perioada lui Alexandru Macedon , în care Europa, diferită de Asia prin stil de viață și organizare politică, reprezenta spiritul „libertății” contra „despotismului” asiatic. Cu alte cuvinte libertatea însemna pariciparea tuturor cetățenilor la viața cetății condusă de legi pe când despotism îmnsemna că supuții erau la dispoziția unui monarh discreționar. Socrate face foarte limpede această distincție atunci când afirmă că europenii, adică grecii, în accepțiunea greacă erau „autonomi”, conduși de legi și erau stăpâni pe ei înșiși, în timp ce asiaticii, erau inferiori fiindcă nu erau liberi ci depindeau de un rege sau un despot. Aceeași părere o avea și Aristotel în „Politica”, atunci când afirma că asiaticii trăiesc în servitute pe când grecii trăiau în libertate. Un discipol a lui Socrate Teopomp, într-o lucrare intitulată sugestiv „Filippi”, considera că regele Macedoniei, Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare, trebuia să urmeze o politică „europeană” și să constituie un mare stat european opus imperiului persan.

Disputa între greci considerați europeni și asiatici se va relua în altă formă în perioad romană, când Orientul reprezentat de Cleopatra, regina Egiptului și iubita lui Cezar și Antonio apărea lumii romane și mai ales anturajului lui Augustus ca fiind o lume de sclavi și eunuci la dispoziția unui despot. Și în acest caz se vace distincția dintre Romani văzuți ca Europeni și Barbari, adică asiatici.

Pentru a clarifica conceptul de «Europa» am apelat la mitologie, care ne oferă câteva repere pentru înțelegerea semnificației cuvântului. Cu toate că părintele istoriei Herodot credea că adevăratul sens al numelui Europei nu va fi descoperit de un muritor, au existat gânditori, care de-a lungul timpului, au încercat să-i găsească anumite conotații și explicații..

Prima mențiune despre Europa o găsim la Hesiod, în secolul al VII-lea î.Hr. Ea este, potrivit mitologiei, fiica regelui fenician din Tyr, Agenor, și a fost furată de Zeus, îndrăgostit de frumusețea ei. Ea a fost dusă dincolo de Mediterană, într-un ținut care va purta numele acesteia.

Exegeții Europei pot fi împărțiți între cei care s-au inspirat din tradiția ebraică făcând apel la Vechiul Testament conform căruia, Europa aparținea unuia din fii lui Noe, Iafet; semitică, celtică (cuvântul wrab = Occident), feniciană (cuvântul hereb care însemna seară, „Apus”, identificând astfel Europa cu teritoriul din Vest); greacă.

Pentru greci adjectivul eurus semnifica ceva larg, spațios, amplu și numele ops înseamnă ochi, față, viziune. Conform tradiției „Zeus Europé” era Zeus ce vedea departe.

Cu toate că etimologia cuvântului „Europa” este confuză remarcăm o împletire a tradițiilor orientale cu cea grecească, în general termenul delimitând teritoriul din vestul continentului european. Exegeții Europei sunt, în general, de acord că dezbaterea privind privind parametrii geografici, culturali și politici ai Europei unite este una deschisă.

Chestiunea frontierelor Europei o problemă geografică sau una geopolitică?

Problema frontierelor europene rămâne până în zilele noastre un subiect incitant atât pentru politologi și geopoliticieni ce măsoară puterea într-un teritoriu delimitat de o suveranitate acceptată juridic cât și pentru istorici și antropologi preocupați atât de civilizațiile conturtate în anumite limite geografice. Unul din cei mai cunoscuți autori contemporani ce s-au preocupat de frontierele Europei este Michel Foucher, profesor la Școala Normală Superioară din Paris. Conform acestui autor „spațiul european este… format din unități reduse, fragmentate, conturate de istorie și aspirațiile…. de suveranitate chiar pentru entitățile cu viabilitate incertă”. Același autor, consideră că trebuie făcută distincția între o „Europă politico-culturală” cu frontiere mișcătoare traversând istoria și o „Europă instituită” , „un fel de asociație politică voluntară de state democratice, mărginite și perfect convinse să fixeze perimetrul lor în funcție de interese”. Noțiunea de „frontieră europeană” afirma profesorul francez ” amestecă, deopotrivă, -reprezentări colective de europenitate-influență a hărților mentale, a importanței solidarităților istorice și a vecinătăților familiare, a rolului minorităților imigrate naturalizate-,considerațiile morale- sentimentul de datorie față de țările care fuseseră supuse comunismului sovietic, a remușcărilor față de popoarele din Balcani care se destrămară în lipsa asumării propriului trecut-, ambiției politice-, de a proteja democrația la granițele Uniunii-, a intereselor geopolitice locale sau mai regionale- efectul de domino a unei securități mai bine asigurate dacă vecinul imediat arte une perspective de aderare”. Chestiunea limitelor Europei pune în evidență diferența dintre dimensiunea geografică și cea geopolitică. Ca și originea sa, geografia Europei este incertă. Bernard Voyenne afirma că Europa nu este un continent nici prin dimensiunile sale, nici prin structura sa, nici prin populația sa ci mai degrabă o regiune comparabilă cu China și India. Înaintea sa, Paul Valery considera Europa ca un „cap” sau „un apendice al Asiei”.

Primele încercări de conturare fizico-geografică a Europei le întâlnim în antichitatea greacă. Hesiod (secolul VIII î.I.C.) a fost primul care a încercat să stabilească dimensiunile geografice ale continentului european.

Conform acestuia Europa era situată la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești. La rândul său, Herodot (secolul V î.I.Ch.) referindu-se la greci, scria că aceștia împart pământul în trei părți: Europa, Asia, Libia (Africa actuală). Pentru el, Europa se prelungea foarte departe la Nord, mult dincolo de Dunăre, în regiunile scăldate de Marea Nordului, iar la Nord-Est ea se întindea până la fluviul Don (Tanais) și Marea Azov (Palus Maeotis).

Grecii și-au definit identitatea în raport cu Perșii, făcând distincție între Asia și Europa. Piesa dramatică alui Eschil, „Perșii” este o mărturie în acest sens. Visul regelui persan, în care apar cele două femei, Europa și Asia sunt sugestive pentru percepțiile grecilor.

Limitele geografice europene au continuat să preocupe scriitorii, geografii, istoricii, teologii ș.a. și după Herodot. Se cunosc câteva nume de rezonanță ca Strabon, Sfântul Augustin, Paul Orosius, Giovanni Boccacio ș.a.

În secolul XIV, Dante, în Epistolae și Monarchia a încercat să stabilească limitele geografiei continentului european, pornind de la ideea că aceasta se întindea propriu zis în funcție de geniul uman „humanum genus”. El include continentului limitele date de Marea Mediterană, Marea Neagră, ținuturile nordice și Constantinopolul. În Monarchia, Dante ne vorbește despre Sciția (Rusia) ca fiind la limita estică a continentului european, cu alte cuvinte că sciții făceau parte din Asia. El realizează că există o diferență între Europa geografică „fizică” și Europa moral-religioasă și politică și ca urmare el nu poate încadra Peninsula Balcanică acestei „nobile regiuni care este Europa”, după cum el afirma.

În secolul al XV-lea (1458), Papa Pius al II-lea (Enea Piccolomini), în «Tratat cu privire la Statul Europa» avea să fixeze limitele geografice ale Europei până în Tracia, în Balcani, unde civilizația europeană se întâlnea cu cea musulmană. Cărturarul italian includea în idea sa de Europa, Ungaria și Transilvania și, vorbind de Tracia, inclusiv Țările Române de la Sud și Est de Carpați.

După cucerirea Constantinopolului (1453), limitele orientale ale continentului european au depins de două puteri care și-au disputat întâietatea în zonă: Rusia și Turcia, devenind în acest fel o chestiune geopolitică. Chiar dacă dizolvarea imperiului bizantin a însemnat și pierderea unei „Europe Orientale”, sultanii otomani începând cu Mahomed al II-lea s-au considerat în mod legitim urmașii basileilor. Ei au purtat titlul de „sultan al Romei”.

În 1517, anul Reformei, rectorul Universității Iagelone din Cracovia, Maciej Miechowita a publicat un „tratat geografic”, în care relua disticția făcută de Ptolemeu între Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică, fixând astfel hotarele Europei pe fluviul Don. Mai târziu, Rusia va împărți cu Prusia și Austria regatul Poloniei, transformând, astfel în perioada modernă, frontiera estică a Europei moderne într-un ținut mai puțin cunoscut.

Munții Urali și fluviul Ural care se varsă în Marea Caspică au fost considerate, prin tradiție, ca fiind frontierele orientale ale continentului. Părintele frontierei estice a Europei (Uralul) a fost Tatichtcev, geograful oficial al lui Petru cel Mare. Opinia sa a fost împărtășită și de Strahlenberg (1730) un ofițer suedez din armata rusă.

Cu puțin timp înainte, Moscova, capitala „Tartariei", era plasată în Asia. Odată cu deplasarea frontului rus către Volga, în timpul lui Ivan cel Groaznic, Moscova a devenit oraș al Europei. Rusia va cuceri un număr impresionant de teritorii de pe țărmurile Mării Azov până pe Volga mijlocie și mai târziu ea avea să integreze Ucraina și Crimeia. În secolul al XIX-lea, frontiera sa sudică trecea la Nord de Caucaz, pe valea Kumei. La mijlocul secolului al XIX-lea, geografii georgieni și armeni au fixat frontiera de Sud a Europei pe fluviul Arax, la frontiera cu Turcia și Iranul. Acest fapt a îndreptățit, într-o oarecare măsură țările Caucazului să revendice, după disoluția Uniunii Sovietice, un loc în Consiliul Europei.

Frontiera Uralilor, ca punct de separație între Europa și Asia va fi acceptată și de occidentali, mai ales de către părintele geopoliticii anglo-saxone, Harold Mackinder.

Chestiunea limitelor Europei comunitare nu este neaparat geografică ci mai degrabă geopolitică. Adeziunea la Uniunea Europeană implică, pe de o parte, o dimensiune politică, iar pe de altă parte, o compatibilizare economico-socială, juridică, de sistem politic a țărilor care solicită adeziunea cu spațiul de civilizație al construcției europene actuale.

Este foarte dificil să trasezi limitele ultime ale Uniunii Europene de astăzi, mai ales că aderarea este însoțită de probleme majore precum costuri financiare, riscuri migratorii, ponderea voturilor în instituțiile de decizie conform PIB-ului și greutății demografice al statului aderent.

Cu toate acestea logica extinderii Uniunii Europene bazată mai ales pe securitate a determinat un „efect de lanț teritorial”. Statele membre ale Uniunii au considerat integrarea ca o formă de clarificare și normalizare a relațiilor cu vecinii. Acest „efect-frontieră” cum îl numește Michel Foucher a început prin cooperarea dintre Franța și Germania două rivale istorice și a copntinuat cu recunoașterea frontirei germano-polone Oder-Niesse. Pe baza precedentului franco-german, Berlinul a susținut Varșovia la aderare, Budapesta Bucureștiul, Viena Liublianca etc., fără să se țină cont de vechile probleme minoritare sau teritoriale. Întrebarea firească este legată de ce înșeleg decidenții europeni prin state sau frontiere europene, mai ales că în geografie se face distincția dintre „-frontieră politică- „Border” și regiune frontalieră-Borderlands-bazată pe interacțiuni și schimburi, așa cum este descrisă frontiera de Est a Uniunii de Politica de Vecinătate Europeană.

Până în acest moment, discuțiile europene s-au purtat în jurul Europei post-carolingiene și a Europei post-westfalice, rămânând în suspans probleme precum integrarea Turciei și o relație fermă cu fostul spațiu ex-sovietic. După 2004, foarte multe voci europene s-au pronunțat pentru o „pauză” de extindere și pentru consolidarea politicii de vecinătate a Uniunii Europene. Criza economică și mai ales problemele migratorii, de forță de muncă și de securitate energetică va bloca cu siguranță extinderea rapidă a Uniunii către noi state, motivația fiind legată mai ales de capaciotatea de integrare ( vezi criteriile de la Copenhaga din 1993) și probabil va întări demersul de aprofundare a construcției europene.

Pentru a înțelege evoluția extinderii trebuie să analizăm noțiune a de „Europa” din perspectiva instituțiilor europene. „Europa” a devenit criteriu de adeziune la Uniunea Europeană, conform articolului 237 al Tratatului de la Roma (1957) și a fost reluat în Tratatul de la Maastricht (1992): „Orice stat european poate să devină membru …”, fără ca termenul „european” să fie definit în mod oficial.

O clarificare a sensului termenului va fi adusă de Comisia Europeană în timpul reuniunii Consiliului European de la Lisabona (iunie 1992) consacrat strategiei de deschidere și de lărgire a Comunității Europene spre noi membri. În raportul Comisiei s-a precizat că termenul combină elemente geografice, istorice și culturale, care împreună construiesc identitatea europeană. Definiția dată Europei era una geopolitică astfel că aceasta reprezintă nu o realitate geografică conturată fizic (nu s-au precizat frontierele sale) ci ca un spațiu de aplicare a unui proiect politic a cărui dimensiune spațială va fi determinată de suma statelor participante.

Criteriul geografic nu a fost un element definitoriu nici în cazul lărgirii Consiliului Europei. Geometria variabilă conform căreia s-a construit această organizație (admitere-excludere în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor stabilite) a avut la bază fundamente politice și juridice: statul de drept, democrația confirmată, separația constituțională a puterilor, libertatea presei și a cuvântului, respectarea drepturilor omului și al minorităților etc. În 1993, Consiliul Europei număra 29 de membri și un anumit număr de state observatoare (statele baltice și Rusia). Astăzi, numărul membrilor săi este superior cifrei de 50 de membri.

Geografia europeană are o mai mare extindere în cazul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa (din 1994 devenită Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa) care integrează 52 de membri. Din această organizație, alături de statele ex-sovietice, fac parte Canada și SUA.

În acest caz, Europa s-a izbit de o nouă realitate geopolitică, Eurasia, conform căreia Rusia și Turcia erau definite ca puteri euro-asiatice. Din acest punct de vedere, referindu-se la legăturile dintre Europa și Asia, Pierre Béhar considera că după războiul rece Europa refăcută în integralitatea sa „trebuie să restabilească cu Asia relațiile reflectate de legăturile sale geografice, care le unesc”, autorul văzând Europa ca un cap al Asiei, ca promotoriu al acesteia.

În concluzie, cu aceste organizații prezentate, dar și cu altele precum Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS), NATO, Uniunea Europei Occidentale (UEO), Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) etc., Europa ne apare ca un continent format dintr-un amestec de organizații și instituții și ca un centru înconjurat mai puțin de margini sau de periferie cât de o arie de influență imediată.

Identitatea Europei s-a construit, în secolul trecut, ca expresia unei arii de civilizație, structurată de valorile europene general acceptate precum: demnitatea umană, democrația, dreptatea, egalitatea, familia, libertatea, morala creștină, personalismul, proprietatea, solidaritatea, subsidiaritatea etc.. André Rezler considera cpă după căderea zidului Berlinului, în 1989, definirea Europei era o sarcină dificilă și că aceasta nu se confunda cu Uniunea Europeană, mai ales că nu exista un consens asupra fundamentelor spirituale și culturale ale continentului. Europa se distinge ca civilizație de celelate continente pe baza a două principii contradictorii: unitate și diversitate. Ea se bazează pe moștenirea Greciei antice, a imperiului roman și al creștinismului. La acestea se adaugă aporturile decisive ale celților, germanilor, slavilor și arabilor. Născută din curentele intelectuale și morale ale Renașterii, reformei și Luminilor, Europa a realizat la capătul a mai multor secole un număr de valori comune precum individul, libertatea, pluralismul, statul de drept și mai recent drepturile omului și prioritatea acordată democrației. Europa se distinge de celalte continente, dar mai ales de Asia, prin organizare politică și socială, printr-un teritoriu fărâmițat ce favorizează existențele individuale și domnia libertății.

Sugestiv din punctul de vedere a înțelegerii identității europene este și definiția structuralistă dată Europei de Jean-Baptiste Duroselle, care subliniază spațiul de civilizație al continentului. Degajând un spațiu caracterizat în viziunea celebrului istoric de o anumită coeziune, Europa descrie un cadrilater al cărei primă latură pleacă din extremul Nord al Norvegiei, lungindu-se pe coasta de Vest a Finlandei, țărilor Baltice, trecând apoi prin Varșovia, Budapesta și întâlnind Otrantul în tocul cizmei italiene, în fața Albaniei. A doua latură trecea prin sudul Siciliei, în nordul Tunisiei, apoi prin Gibraltar. Cea de a treia latură mergea de la Vestul Portugaliei la coasta de vest a Irlandei în timp ce cea de a patra latură pleca de pe coasta de Nord-Vest a Irlandei și se înclina către Nord-Est pentru a atinge Norvegia la Nord. În aceste limite geografice, istoricul francez a încadrat valorile civilizației europene, considerând că acest cadrilater acoperă spațiul european prin excelență, unde se poate constata o extraordinară succesiune de faze comunitare, prin care autorul înțelegea diferite ansambluri religioase, filozofice și de civilizație.

În fapt, toate identitățile europene, fie ele geografice, istorice, spirituale, politice, geopolitice, etc. au contribuit la conturarea civilizației la care statele trebuie să se raporteze dacă vor să facă parte din Europa Unită.

Identitatea de civilizație, după părerea noastră, este una globalizantă care le include pe celelalte. Este singura în măsură a sintetiza noțiunea de Europa cu multiple fațete, cum se exprima Edgar Morin.

Același autor surprinde foarte bine imposibilitatea de a a stabili frontierele Europei, considerând că aceasta „este o noțiune geografică fără frontiere cu Asia și o noțiune istorică cu frontiere schimbătoare”.

În cele ce urmează, discursul nostru față de ideea europeană va fi marcat de afirmația lui Edgar Morin potrivit căreia, Europa este o „noțiune istorică cu frontiere schimbătoare”.

Evoluția istorică a ideii de „Europa”

Ideea europeană în antichitate

Integrarea europeană nu poate fi înțeleasă fără istoria frământată a celor 28 de secole de istorie europeană, după cum afirma cărturarul elvețian Denis de Rougemont. Cu toate acestea, după părerea noastră, ideea de Europă nu trebuie confundată cu procesul construcției comunitare, care a debutat în contextul înfruntării Est-Vest și al reculului naționalismului.

Conceptul de Europa Unită a fost prezent în mintea filozofilor și scriitorilor încă de la începuturile antichității, îmbrăcând mai multe aspecte: geografic, spiritual-religios, cultural, politic și economic și nu în ultimul rând istoric.

Memoria a jucat un rol esențial în definirea conceptului de Europa. Chiar dacă nu există în antichitate o geografie europeană precisă trebuie să subliniem că dezbaterile timpului și-au pus amprenta asupra memoriei colective privind ideea europeană.

În capitol ne propunem să prezentăm în diacronie proiectele de realizare a unei Europe Unite precum și formele de civilizație de la care aceasta s-a revendicat.

Ideia de Europă își regăsește modelul în antichitatea greacă și romană, atunci când, din punct de vedre geografic, Europa s-a conturat între două lumi: una guvernată de civilizația greacă și romană și cealaltă văzută în afara acesteia „le monde exterieur” (lumea exterioară), dominată de barbari.

Adrian Husar remarca, într-un articol referitor la ideea europeană în antichitate, că prezentul marcat de instabilitate și de procesul globalizării își caută în istorie punctele de sprijin. În acest context, Imperiul Roman a devenit nu numai modelul ci și sursa de inspirație pentru protagoniștii Europei Unite.

Eforturile europene de a stabili pluralismul politic și a impune unitatea și diversitatea culturilor europene are în antichitate un model remarcabil.

Din punct de vedere politic și cultural, în antichitate, Europa nu s-a confundat cu geografia sa ulterioară. În această perioadă când se plămădeau fundamentele civilizației europene, putem vorbi, cel mult, de un spațiu de civilizație europeană acoperit geografic, dar, mai ales, politico-juridic, cultural și economic de Imperiul Roman. Cum afirma Jean-Baptiste Duroselle „L’Europe des Anciens etait donc à cheval sur le Danube qui la coupait en deux, laissant la Romanité au Sud, la Barbarie au Nord” (Europa anticilor era cu un picior pe Dunăre, care o diviza în două părți, lăsând Romanitatea la Sud și Barbaria la Nord).

Un alt autor al ideii de Europa, Bernard Voyenne susținea că Grecia Antică a fost germenele Europei, iar Roma a fost matricea sa. Europa, în general, și Europa Occidentală, în particular, nu s-au confundat cu spațiul geografic al Imperiului Roman, dar au moștenit de la Roma, pe de o parte, o civilizație ce sfidează încă civilizațiile moderne și, pe de altă parte, ideea de universalitate (oikoumenẽ). Foarte multe secole, Europa vestică a constituit axa în jurul căreia s-au construit structurile politico-economice și culturale mondiale.

„Integrarea în sânul acestui imperiu (Roman) implica – așa cum afirma Elisabeth du Réau – aderarea la anumite valori și acceptarea unor reguli de drept privind viața publică și viața cetății”. Un alt exeget al ideii europene, Remy Brague sublinia ideea că romanii au dezvoltat urbanismul și comunicațiile, lăsând Europei o moștenire inegalabilă.

Denis de Rougemont se întreba, pe bună dreptate, dacă o conștiință politico-istorică a unei entități europene, a unei comunități de destin a popoarelor ce locuiesc în Europa putea fi atestată prin textele și datele disparate de care dispunem.

Ladislau Gyemant, -citând autori antici- considera că definiției geografice i se asociază, în antichitate, și tendința unor delimitări în planul spiritualității europene.

Aristotel, încă în secolul IV î.e.n., vorbea despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze. În schimb, asiaticii erau caracterizați ca fiind inteligenți și harnici, dar lipsiti de vocații războinice. Ladislau Gyemant crede că cei ce au însumat calitățile ambelor entități au fost grecii, care ­ spunea Aristotel ­ dacă s-ar uni, ar stapâni toate celelalte popoare.

Chiar dacă putem distinge câteva trăsături distincte ale popoarele din Europa față de cele din Asia, -întâlnite îndeosebi la Aristotel și Hippocrate-, acestea nu erau expresia unei opinii curente sau a unei conștiințe colective, ci a spiritului înalt a celor doi gânditori.

Dacă la greci există o percepție geografică a Europei, în timpul erei romane unitatea imperială comună a Orientului și Occidentului prevalează asupra ideii de Europă unitară.

Roma, fără îndoială, prin sinteza de civilizație pe care a creat-o prin vehicularea valorilor Orientului și Greciei antice, a contribuit la nașterea civilizației europene. Dar așa cum afirma Edgar Morin, Europa „este o noțiune de transformări” și „Orientul biblic și metafizic” a reprezentat o entitate aparte ce a făcut, ca multă vreme, Europa (mai mult sau mai puțin sinonimă cu Occidentul) să nu dobândească sensul unei entități istorice și spirituale care s-o distingă față de Asia și care să fie acceptat de toți gânditorii.