Istoria Institutiilor Europene

CURS DE

ISTORIA INSTITUȚIILOR

EUROPENE

ANUL I

Selecție și adaptare

Lect. Univ. Dr. Adrian FILIP

2015

CUPRINS

ABREVIERI

AELS/ EFTA – Asociația Europeană a Liberului Schimb /European Free Trade Association,

AUE – Actul Unic European

BCE – Banca Centrală Europeană

BEI – Banca Europeană de Investiții

CE – Comunitatea Europeană

CEA – Comunitatea Europeană pentru Apărare

CECO/CECA – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului /La Communauté européenne du charbon et de l’acier

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEA/EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

CES – Comitetul Economice și Social

CIG – Conferință interguvernamentală

CJ – Curtea de justiție

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

COREPER – Comitetul Reprezentanților PERmanenți

OSCE –Conferința/Organizația pentru Securitatea și Cooperare în Europa

CR – Comitetul regiunilor

FED – Fondul european de dezvoltare

FED – Federal Reserve System

FMI – Fondul Monetar Internațional

GATT – Acordul general pentru tarife și comerț

IME – Institutul monetar european

JAI – Justiție și Afaceri Interne

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților europene

NATO – Organizația Atlanticului de Nord

OCED – Organizația pentru cooperare economică și dezvoltare

ONU – Organizația Națiunilor Unite

INTRODUCERE

Actuala Uniune Europeană, este produsul unei lungi istorii alcătuite dintr-un imens efort întreprins de marii oameni ai Europei, pe care îmi place să îi numesc Părinții fondatori ai Uniunii Europene. Acești oameni ce au avut o viziune măreață asupra viitorului continentului european, au depus o muncă neobosită pentru îndeplinirea acestui vis, soldat cu salturi spectaculoase, regrese, eșecuri și reușite.

Civilizația modernă europeană este continuatoarea civilizației creștine dezvoltate de două milenii pe acest continent. Vrem nu vrem să recunoaștem, suntem moștenitorii culturii creștine.

În anul 2003 comisia – numită Convenția europeană – împuternicită de Consiliul Europei pentru a propune un proiect de constituție al Uniunii Europene și-a prezentat raportul. După dezbateri foarte puternice poziția Finlandei, Poloniei, Germaniei, Slovaciei, a fost lăsată deoparte pentru că voința majorității a dictat; din preambulul proiectului de constituție a fost exclusă orice referire la moștenirea, tradiția sau valorile creștine, rolul culturii creștine în construcția europeană.

Termenul geografic de Europa se conturează treptat la autorii greci, pentru a-și găsi o descriere din ce în ce mai completă la Strabo, Pliniu cel Bătrân și Ptolomeu, în primele două veacuri după Hristos. Limitele sale se precizează cu multă acuratețe în sud și vest, în timp ce întinderea continentului spre est și nord-est rămâne incertă ( și se menține obiect de controversă, practic, până astăzi). Ideea de Europa, ce desemnează un spațiu geografic, politic și spiritual, datează de sute de ani, dar construcția europeană, procesul conștient de formare a unității economice, politice și instituționale a acestui teritoriu, are o vechime de doar câteva decenii. Începuturile ei se plasează în Evul Mediu creștin, se desprinde treptat de baza religioasă în secolul al XVII-lea, pentru a se atașa de scopul pacificării continentului în secolele XVIII-XIX. Necesitatea ieșirii din criza provocată de Marele Război alimentează proiectele federative sau confederative din perioada interbelică. Procesul propriu-zis de integrare s-a declanșat efectiv în contextul bipolarității mondiale, instaurate după al Doilea Război Mondial, în care Europa își putea salva locul, rolul și identitatea doar prin transpunerea în practică a premiselor unității sale.

Mai recent, luându-se în considerare nu doar fundamentul îndepărtat, ci și realitățile Europei moderne și contemporane, fără îndoială decisive pentru chipul actual al Europei, savanți americani, precum David Gress, consideră că nu se poate neglija cu nici un chip nici aportul spiritualității nordului germanic și scandinav. Se constată astfel o tendință de lărgire a înțelesului specificității europene, prin înglobarea unor zone lipsite de prestigiul antichității clasice, dar valorizate divers de contemporanitate. Aportul nordic se poate vedea în ceea ce Max Weber numea „etica protestantă“. Atâta vreme cât ea a produs prosperitatea economică pe care o cunoaștem și avansul tehnologic redutabil din secolul XIX, achizițiile nordului nu pot fi trecute cu vederea.

Modalitățile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spațiului european s-au concentrat, în esență, în jurul a două soluții posibile: cea imperială, o unificare prin forță a continentului în jurul unei puteri hegemonice, și cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voințe, într-o formă federativă sau confederativă. Soluția federativă implică realizarea unei structuri instituționale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atributele suveranității lor. Formula confederativă menține intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică sau economică.

Cele două soluții, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc și în abordările teoretice sau inițiativele practice ale politicienilor, artiștilor, filosofilor din secolul XIX și prima jumătate a secolului XX.

Conștientizării dezastrelor și suferinței provocate de conflicte și a pericolelor divizării trebuie să li se adauge o bună înțelegere a caracteristicilor lumii actuale, o lume marcată de un dublu proces evolutiv: de globalizare și regionalizare, de integrare și diferențiere, o lume în care oamenii au sentimentul că aparțin unor comunități transnaționale și își doresc beneficiile materiale ale unei economii mondiale, dar, pe de altă parte, există spaima pierderii identității colective, a valorilor tradiționale. Și astfel, se naște întrebarea, care va fi tendința cetățenilor europeni în fața procesului de globalizare? Va avea loc un proces de înscriere, de unificare pentru crearea unei puternice identități europene sau un proces de diferențiere, de accentuare a diversității și specificității fiecărei colectivități? În plus, este nevoie de o bună înțelegere atât a reușitelor cât și a crizelor cu care s-a confruntat Uniunea Europeană, pentru a vedea impactul și modul cum acestea influențează dezvoltarea Uniuni. Un exemplu ar fi că, după succesul rundelor de extindere din 2004, 2007 și 2013, când Uniunea Europeană a ajuns la 28 de state membre, a urmat eșecul procesului de ratificare a Tratatului Constituțional și problemele legate de ratificarea Tratatului de la Lisabona. Cetățenii au spus „nu” unei integrări mai profunde într-o perioadă în care numeroși lideri politici europeni, mai ales Președinții Comisiei Europene (Jacques Santer, Romano Prodi sau Jose Manuel Barosso), vorbeau despre crearea unei Europe politice. Acest lucru a fost posibil deoarece, spre deosebire de primii ani, în care integrarea a fost rezultatul deciziilor luate de elitele politice și al consensului tacit din partea cetățenilor, acum se pune accentul pe democrația participativă în care cetățenii sunt actori importanți nu doar în procesul de implementare, ci și în cel de inițiere a legislației europene, putând să-și exprime opiniile prin intermediul dezbaterilor, petițiilor sau referendumurilor.

Dezvoltarea instituțională, juridică, politică, economică și socială a Comunității Europene a determinat schimbări nu doar în ceea ce privește modul său de funcționare, ci și în privința actorilor implicați (actori naționali, regionali, locali, partide politice, grupuri de presiune, cetățeni, etc.) și a politicilor promovate (fie că e vorba de scop sau de instrumentele folosite pentru atingerea obiectivelor). Prin politici, s-a încercat să se creeze o solidaritate și o identitate europeană, dar când vechile forțe de integrare (dorința pentru pace, amenințările externe și creșterea economică) își pierd din eficiență, trebuie găsite noi surse de energie. Scopul unificării economice trebuie să fie înlocuit de cel al unificării politice și culturale, iar pentru aceasta e nevoie de o nouă abordare, concentrată pe descoperirea patrimoniului comun european și a diversității europene. Trebuie să înțelegem cine suntem, pentru a ne putea face planuri de viitor împreună.

OBIECTIVELE CURSULUI

Obiectivele cursului Istoria Instituților Europene: Prezentarea evoluției sistemelor de organizare interstatală europeană sau a alianțe din antichitate până în zilele noastre;

Evidențierea celor patru tipuri de proiecte cu relevanță comunitară;

Prezentarea principalelor inițiative de ordin teoretic privind posibile formule de integrare, pe domenii sau ale societăților europene în întregul lor;

Prezentarea elementelor de bază ale federalismului;

Înțelegerea faptului că ideea integrării europene a apărat și susținut într-un cadru social-politic, ideologic, religios și cultural deosebit de frământat, ca o adevărată sursă de optimism și încredere în vocația constructivă a oamenilor;

Prezentarea Comisiei Europene a Dunării (CED) și a evoluției acesteia.

Prezentarea viziunii federaliste a părintelui UE, – Jean Monnet;

Obiective specifice: – cunoaștere evoluției istorice a comunităților europene – înțelegerea mecanisemlor juridice de înființare și funcționare a Uniunii europene

CURSUL I

TEORII FEDERALISTE PE CONTINENTUL EUROPEAN

1. TEORII ALE UNITĂȚII EUROPENE – DE LA ANTICHITATEA GREACĂ PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE –

Ideea unei Europe unite are rădăcini adânci în istoria continentului european și s-au manifestat sub diferite forme. Profesorul de Relații Internaționale francez Jean-Baptiste Duroselle a evidențiat patru tipuri de proiecte cu relevanță comunitară care pot fi regăsite în istoria Europei, respectiv:

Unitatea după un principiu;

Unitatea prin forță;

Unitatea în diversitate;

Unitatea prin acord reciproc.

Pacea europeană s-a manifestat ca idee în strânsă corelație cu ideea unității europene, idee vizând constituirea unor federații sau chiar a unui stat federal european.

1.1. Antichitatea greacă: unitate după un principiu

Antichitatea greacă a creat primele forme de unitate și cooperare între orașele stat. În epoca elenistică, grecii au dat naștere celei dintâi civilizații de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic și democratic –, promovează individualismul și drepturile civice și încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetățenilor –, pe baze raționale. Vechii greci, au contribuit la răspândirea civilizației, în ariile mărilor Mediterana și Mării Negre.

Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații. În acea vreme, confederația cetăților grecești dispunea de instituții religioase și politice comune. Arbitrajul, a fost folosit ca o modalitate de reglementare pașnică a diferendelor între cetățile grecești.

Primele încercări de definire a raporturilor dintre entitățile statale sau orașe stat, au fost identificate încă din antichitate, și aici putem aminti: Liga de la Delos, Liga peloponesiacă.

I. 1.2. Unificarea europeană prin forță

Epoca romană: cuvântul de ordine era "Pax romana"

În epoca romană, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluționării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei și popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” – aspirația Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominație romană. Romanii au reușit să creeze pe baza unei politici de expansiune continue, cel mai mare și compact imperiu al antichității, una din cele mai durabile formațiuni statale din istoria umanității. Modelul roman avea să fie pentru multe secole un model în ceea ce privește refacerea, fie și parțială a unității continentului european. Carol cel Mare sau Otto I au încercat reînvierea Imperiului Roman de Apus.

Proiectul imperial al lui Napoleon de unificare al Europei

Napoleon își exprima încrederea că numai prin pace Europa va putea progresa și transforma într-un stat federal, – dar aceasta numai după cucerirea Europei de către Franța.

Războaiele Revoluției Franceze, declanșate pentru transformarea „Europei tiranilor“ în „Europa națiunilor“, au degenerat, mai cu seamă în epoca Directoratului și a Consulatului, în războaie de cucerire ce aveau în vedere interesele specifice ale Franței, marcând astfel, lipsa de temei a speranțelor puse în realizarea unei unități federale pașnice a continentului.

În proiectele lui Napoleon Bonaparte se observă clar atașamentul său față de varianta imperială a unificării europene pe calea forței și sub egida Franței. Rescrierea hărții continentului, noile confederații, republici și regate atribuite membrilor familiei sale, sistemele de alianțe impuse altor state, blocada nu constituie decât etape și mijloace pe calea cristalizării imperiului continental.

I. 1.4. Ideea unității creștine a continentului european

Ideile creștinismului au oferit baza reluării propunerilor de soluționare pașnică a diferendelor. Dacă începând cu Edictul de la Milano (313 d.Hr.) creștinismul a devenit o religio licito egală în drepturi cu celelalte culte din Imperiul Roman, prin edictul de la Tesalonic (380 d.Hr.) acesta a devenit o religie de stat obligatorie pentru toți supușii Imperiului. Astfel creștinismul a realizat o sinteză a spiritualității europene care a evoluat sub semnul ideii de unitate, aceasta continuând să fie susținută și promovată chiar și după Marea Schismă din anul 1054, biserica funcționând ca o primă structură paneuropeană.

În ultimele decenii civilizația europeană a încercat să se debaraseze de întreaga încărcătură religioasă a evoluției sale, plecând de la ideea libertății de credință a fiecărui individ și uitând în mintalii timp faptul că întreaga cultură europeană este produsul evoluției creștinismului în acest spațiu. O construcție politică și economică fără dimensiune spirituală, ne avertiza istoricul Alexandru Duțu, nu poate fi decât „visul de vară al unui contabil”. Prosperitatea, puterea materială, puterea militară, puterea instituțională și creativitatea științifică fără precedent a civilizației europene, nu poate fi pusă decât pe seama întregii sale experiențe istorice, culturale și religioase care au format-o. Chiar dacă mai multe state europene neagă faptul că în această parte a lumii numită Europa, a existat o cultură care pentru secole a produs fundamentul în care au crescut instituțiile modernității, în momentul de față produsele culturii creștin europene, ne gestionează viața de zi cu și umplu 90% din muzeele europene.

Horia Roman Patapievici a fost invitat de Asociația Studențească Edictum Dei la Cluj, pe 13 martie 2015, să vorbească despre „Dumnezeu și experiența modernității“. Autorul a făcut o expunere a modalității prin care „civilizația modernității”, – modernitatea, a este o consecință a „civilizației creștine”, a creștinismului. Abordând problema metodologic, nu teologic, HR Patapievici a vorbit despre „mecanismului asemenea și moral” creat de creștinism, concepția creștină asupra lumii care este la originea conceptelor moderne de libertate, drepturile omului, toleranță, egalitate, dreptate, democrație, domnia legii, universalitatea și protecție a mediului. Iar acestea nu ar fi existat fără „mecanismul asemenea” creștin, care a încorporat iudaismul (Primul Testament).

În funcție de atitudinea în fața acestui „fapt”, H.R. Patapievici identifică două timpuri de modernitate: „una care neagă faptele și se află în negare de sine, pe care am legat-o de refuzul de a menționa în preambulul proiectului de Constituție Europeană a moștenirii creștine” și o a doua, „modernitatea care acceptă acest lucru și nu are nici o problemă cu moștenirea creștină”.

„Dacă înțelegi cum anume civilizația modernității s-a născut din civilizația creștină și cum anume mintea modernă nu poate fi înțeleasă și nu ar fi apărut niciodată fără mintea creștină, atunci nu ai nici o problemă cu prezența creștinismului în toată Europa, în toate muzeele, pe toate străzile șamd. Nu ai nici o problemă cu faptul că creștinismul este constitutiv felului în care noi privim lumea„.

Suntem moștenitorii tuturor acelor oameni care au crezut, chiar și în cele mai dificilele momente, că destinul europenilor se înscrie într-un viitor comun, indiferent de confruntările purtate între națiunile noastre timp de secole.

Această construcție comunitară a permis înregistrarea unor progrese considerabile în domeniul valorilor produse sau al libertăților exercitate (libera circulație a persoanelor, serviciilor și a bunurilor) prin intermediul diferitelor instituții, complexe și eficiente. Caracterul democratic ar putea reprezenta, în numeroase domenii, o sursă de inspirație utilă pentru funcționarea internă a statelor membre. Dacă ar trebui găsit un cuvânt care să le definească, acesta ar fi compromis.

Întregul sistem comunitar se bazează pe compromis, pe ideea conform căreia un acord nu se realizează niciodată în detrimentul celuilalt, ci se construiește împreună cu acesta.

Determinată politic, unificarea europeană este în esență un proces instituțional și cultural; și dacă instituțiile sunt “obiectivarea culturii” , rezultă că Europa unită se datorează apartenenței popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiași sistem de valori. Definirea culturii europene este esențială pentru stabilirea apartenenței la Europa, într-un moment în care aceasta se redefinește și se caută. Ce fel de Europă și până unde? Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică și uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis și conservat cultura antică. Argumentul esențial ține de sciziunea bisericii, prin care creștinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.

Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă și mai ales prin contribuția lui Nietzsche . Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural și este formată din “acele popoare și părți de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism și creștinism.”

Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul grec al individualității”, “conceptul roman al justiției și al cetățeanului” și “conceptul biblic al persoanei umane”. Comunitatea este astfel dată de umanismul și raționalismul greco-latin, îmbogățit prin creștinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa și – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărțire de vechea Europă, începând cu Renașterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de rațiune și să se îndepărteze în acțiunile sale de etică și morală. Din acest motiv, Renașterea este considerată a marca o criză a conștiinței europene; ea semnifică însă și o revoluție intelectuală care se va transmite în plan economic, social și politic și care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfășurat istoria universală”.

I. 1.5. Liga Hanseatică organizație maritimă, militară și comercială suprastatală

În Evul Mediu târziu, Liga Hanseatică a statelor maritime, – probabil prima mare corporație din lume -, a fost o alianță comercială și militară a orașelor de la Marea Nordului până la Marea Baltică, din secolul al XIII-lea până în secolul al XVII-lea.

Rețeaua comercială hanseatică în Europa

La începutul secolului al XIII-lea în bazinul Mării Nordului s-a format o asociație comercială fără precedent în istorie. Denumită Hansa sau mai precis Liga Hanseatică, această primă asociație transfrontalieră a fost creată pentru a proteja interesele economice comune și privilegiile diplomatice ale orașelor și regatelor situate de-a lungul rutelor comerciale din regiune. Liga Hanseatică avea propriile legi și pentru apărare se baza pe o forță militară comună. În ciuda acestor trăsături, Liga era mai degrabă o confederație de orașe-stat care se bucurau de autonomie și libertăți unice în acele timpuri.

Timp de peste 3 secole, Liga Hanseatică a prosperat și a strălucit puternic înainte ca formarea națiunilor stat să ducă la disoluția ei. În secolul al XIV-lea, pe când Liga se afla la apogeu, această organizație includea toate orașele importate de pe țărmul Balticii și de-a lungul marilor cursuri de apă din nordul Germaniei. Rețeaua sa de alianțe a cuprins aproximativ 170 de orașe și proteja interesele politice și comerciale ale liderilor regionali și ale negustorilor rivali prin intermediul unei puternice flote maritime și fluviale finanțată de toți membrii săi. Vorbim de o civilizație maritimă a nordului european care a găsit modalitățile politice, militare și comerciale pentru a dezvolta o cultură comun europeană superipoară civilizației continental europene.

Datorită limitelor metodelor de comunicare din perioada medievală, Liga a lansat un concept de coeziune politică prin intermediul unui parlament local. Organizația a evoluat în primul rând plecând de la un scop declarat comercial, dar Liga Hanseatică a avut în esența sa o motivație eminamente politică. Dacă facem o paralelă între evoluția Ligii Hanseatice și evoluția Uniunii Europene, putem observa puncte de plecare diferite și finalități similare. Liga Hanseatică a plecat de la scopuri comercial-economice și a reuțit să le impună și susțină printro infrastructură politico militară, iar Uniunea Europeană a plecat de la idea creării unei unități politice, dar a fost nevoită să parcurgă în prima fază etapele integrări economice și abia după aceea să treacă la faza integrări politice și poate a unei integrări militare în viitor.

Formele de organizare interstatală sau alianțele au apărut cel mai adesea ca o reacție de autoprotecție în fața presiunilor unor entități statale sau imperiale de a ocupa spațiile din jur, sau ca o reacție la anarhia apărută în urma conflictelor regionale. În același timp ar putea fi legate de transpunerea conceptului și practicii federalismului, ca proces de asociere a statelor, într-un scop comun, cu respectarea autonomiei fiecăruia dintre acestea.

I. 1.7 Unitarea în diversitate

Pornind de la ipoteza că integrarea europeană nu mai poate fi impulsionată doar de motivațiile folosite acum mai bine de 50 de ani, precum dorința de pace sau bunăstarea economică, lucrarea de față dorește să pună în discuție importanța factorilor economici și culturali, modul cum aceștia se împletesc în crearea sentimentului de apartenență, de identitate europeană. Pentru exemplificare, în final sunt prezentate două dintre politicile Uniunii: politica regională și cea culturală. În acest demers, vom porni de la determinarea conceptelor de unitate și diversitate europeană, pentru a vedea care le sunt caracteristicile, cum sunt percepute și cum influențează ele procesul de integrare. Apoi, ne vom opri asupra diferiților actorilor de pe scena politică europeană și a interacțiunilor dintre aceștia, deoarece ei sunt cei care promovează și implementează politicile europene, ei sunt cei care pot stimula sau încetini integrarea. Pasul următor este cel al analizării teoriilor integrării europene și al conceptelor de guvernanță și identitate, teme deosebit de actuale în discursul politic european. În final, ne vom concentra asupra a două politicii europene: una, ce pune accentul pe solidaritatea economică și socială, pe bunăstarea tuturor cetățenilor europeni, iar cealaltă pe bogăția patrimoniului comun, pe „sufletul” Europei.

I. 1.8. Europa unității spirituale, a solidarității și a valorilor comune

Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unității spirituale, constând din autonomia valorilor și recunoașterea de legi și reguli generale care susțin valoarea fundamentală a solidarității. Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate și de identitate. Europa se clădește pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenență la un sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului individual și social și permite manifestarea solidarității ca expresie a opțiunii pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoașterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raționalității” care presupune căutarea eficienței acțiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul “persoanei umane” care în eamnă dorința individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare fundamentală și conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinței politice.

Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenței și din conștientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susținută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acționează pentru manifestarea în fapt a unui “cetățean european” având identitate proprie, conștient și convins că aparține unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze și să-l promoveze.

I. 2. CONSTRUCȚII TEORETICE ALE PROIECTULUI EUROPEAN

I. 2.1. O construcție europeană în jurul creștinismului

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Francezul Pierre Dubois (Petrus de Bosco) a publicat în anii 1305-1307 cartea sa De recuperatione terrae sancte, în care propunea realizarea unei republici creștine a tuturor domnitorilor creștini „prin recucerirea pământului sfânt”. Această formă de republică europeană urma să aibă ca șef pe Papă, iar ca instanță de judecată Consiliul apostolic.

În 1462, George Podiebrad, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o asociație a principilor creștini.

Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menționa în mod deosebit proiectul elaborat de Maximilian Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, – în 1645, prin care se avansa ideea unității europene și a realizării unei bune înțelegeri între catolici și protestanți.

I. 2.2. Construcția unei Europe federative în care statele să renunțe la armate

Filosoful german Immanuel Kant (1724 – 1804) a elaborat, în 1795, ideea unui pact internațional, menit să elimine războiul din viața oamenilor. Spre deosebire de ceilalți gânditori amintiți, care preconizau existența unor armate, având chiar efective limitate, Kant se pronunța categoric pentru desființarea armatelor permanente. El propunea, totodată, instituirea unei federații de state, cu o constituție republicană, garantată de anumite legi pozitive internaționale. Întro lume a războaielor, în condițiile în care nici un stat nu-și putea permite „luxul” renunțării la armată, ideea kantiană era un proiect sortit eșecului din start. „Kant propunea instituirea unui nou tip de societate internațională, a unui „stat al națiunilor”, de tip federativ, care să garanteze securitatea și protecția pentru toate țările, indiferent de mărimea lor. Această societate/ uniune de state ar fi trebuit să se realizeze treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzându-se treptat la nivelul întregului continent. Prima fază a proiectului federativ, consta în încheierea unei alianțe de tip confederativ care să garanteze excluderea războaielor. Proiectul se baza pe idealurile pacifismului, liberalismului și federalismului, prin formula unei federații libere a unor state cu regim republican constituțional, bazată pe rațiune și drept internațional, cu garantarea reciprocă a drepturilor”

În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa “Soirees de Sankt Petersburg”, emite ideea unei Societăți a Națiunilor. Tot în această perioadă, revoluționarul italian Mazzini vorbește despre o federație europeană care ar putea apărea printr-o prăbușire a tronurilor, care ar determina apariția “Tinerei Europe”.

Secolul al XIX-lea este, prin excelență, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: “Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor”. Acea zi nu a venit și nici nu întrevedem în viitorul, chiar îndepărtat, o lume a păcii. Însă vizionarul Hugo spunea încă de acum două secole „Europa are nevoie de o naționalitate europeană”, iar mesajul transmis Congresului Păcii de la Lugano scria „Cu siguranță acest lucru formidabil, republica europeană, o vom avea. Vom avea aceste State Unite ale Europei care vor încorona lumea veche”

În 1878, juristul elvețian Johann Kaspar avansează ideea unei confederații a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegați ai tuturor statelor europene și un Senat, însumând delegații parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederației.

I. 3. STATELE EUROPENE ȘI INTEGRAREA ACESTORA

O organizație internațională ia ființă în baza exprimării acordului de voință al statelor membre, în scopul îndeplinirii anumitor obiective sau atribuțiuni comune în planul relațiilor internaționale.

Condițiile de constituire pentru organizațiilor internaționale nu trebuie sa se confunde cu cele ale statelor; întrucât acestea nu sunt suverane și nu au aceleași elemente caracteristice (populație, teritoriu, guvern). Având în vedere că organizațiile internaționale rezultă prin acordul de voință al statelor membre, ele nu sunt considerate drept subiecte primare de drept, ci subiecte derivate.

Din acest punct de vedere, Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din anul 1969 stipulează ca organizațiile internaționale sunt „organizații interguvernamentale”.

În lucrările Comisiei de Drept Internațional s-a propus următoarea definiție a organizațiilor internaționale:

„O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune care poseda o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”.

Procesul de integrare poate fi definit ca un proces prin care un organism supranațional preia din sarcinile și prerogativele statelor. Procesul de integrare generează crearea de instituții suprastatale ce pot lua decizii, pe care statele membre sunt obligate apoi să le transpună în practică.

Spre deosebire de teoria federalistă a integrării, putem aprecia integrarea ca un rezultat al convergenței intereselor statelor. În progresele realizate în integrarea intereselor în diferite sectoare, acestea pot evolua spre forme de integrare care trec dincolo de sectoarele limitate inițiale.

Crearea Uniunii Europene este un model practic de integrare între state suverane care au obiective comune. Aceasta a debutat printr-o integrare în sectorul economic, după care s-a extins și în alte sectoare (social, politic, securitate). Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, modelul de integrare europeană s-a diferențiat atât de federațiile (confederațiile) de state, cât și de organizațiile internaționale. Caracteristicile Comunităților Europene vor atribui Europei o identitate și o personalitate pe care nici una din organizațiile existente nu era în măsură să i-o confere.

În aceste condiții, statul suveran, – înțeles în mod clasic, se transformă și va continua să se transforme pe două direcții principale:

o dimensiune internațională, care costă în trecerea de la simpla cooperare internațională, la integrare, atât la nivel internațional regional, cât și la nivel internațional global.

o dimensiunea internă, care are drept obiect, întărirea autonomiei colectivităților teritoriale locale și coborârea nivelului deciziei publice spre nivelurile de bază, corelată cu o redimensionare a unităților administrativ-teritoriale.

Democrația și drepturile omului sunt respectate prin forme și modalități specifice, cărora statul suveran trebuie să li se adapteze.

Posibilitatea și necesitatea integrării decurg din faptul că ea poate da statelor speranța unui statut final mai avantajos decât cel existent. Obiectivele cele mai frecvente ale statelor care acceptă integrarea sunt, în primul rând, creșterea potențialului economic și, în al doilea rând, maximizarea potențialului politic, astfel încât, chiar și state care dispun de mai puțină putere, să poată participa la influențarea evenimentelor în favoarea lor.

În domeniul securității, integrarea le permite statelor să facă față unei amenințări comune, ridicându-le potențialul de descurajare sau de reacție prin concentrarea forțelor.

CURSUL al II-lea

GENEZA FEDERALISMULUI MODERN

II. 1. FEDERALISMUL

Etimologic, federalismul vine de la cuvântul ”foedus ” care înseamnă: pact, alianță sau asociere umană.

Federația reprezintă un aranjament instituțional care ia forma unei noi forme statale, diferite de statul propriu-zis – inclus în federație -, prin aceea că guvernul său central încorporează în procesele decizionale, unități decizionale, pe baze constituționale.

Viziunea federalistă a părintelui UE, – Jean Monnet, consideră realizarea unei federații europene drept scopul final al acesteia. Centrul de greutate al federalismului constă în posibilitatea de concentrare a eforturilor în canalizarea energiei pentru realizarea intereselor comune, schimbarea contextul astfel încât să fie eliminate disputele, ajungându-se în final la o formă de cooperare. Federalismul a fost considerat cea mai „elaborată, sofisticată din punct de vedere intelectual, dar și ambițioasă încercare de a înțelege nu numai dezvoltarea instituțiilor internaționale dar și sensul evoluției acestora”. În mod incontestabil, părintele acestui curent este David Mitrany, ideile sale fiind ulterior preluate și dezvoltate în diferite alte studii și analize de către teoreticieni ai Relațiilor Internaționale precum J. Nye, E. Haas, P. Taylor, A. J. R. Groom s.a.

II. 1.1.Principiile care stau la baza federalismului:

un imperativ comun;

respect reciproc;

recunoaștere;

unitate în diversitate;

toleranță;

egalitate;

relații de parteneriat;

realizarea binelui comun.

II. 1.2. Caracteristicile federalismului

Federalizarea Europei sa făcut prin păși mici: mai întâi economici, care mai apoi au înglobat și alte forme de cooperare prin legături funcționale între state, astfel încât să nu fie lezată suveranitatea vreunui stat. Mai târziu au fost create noi instituții care au permis cooperarea, implicare și educarea elitelor naționale în cadrul unei integrări cumulative.

Federalismul presupune existența unei guvernări la nivel central (ex: SUA) cu puterile împărțite între nivelul central și cel local/ regional prin principiul diviziunii între centru și regiunii, cetățenii având identitate la ambele niveluri.

Federalismul este caracterizat de asemenea de un sistem de guvernare care unește state separate, lăsându-le un grad de autonomie și de existență a unei constituții, principiu federal fiind unitatea în diversitate.

Federalismul constă în prezența unei forme de integrare politică europeană care deține o legitimitate contractuală ca uniune limitată în care puterea e împărțită și împărtășită între statele care participă la uniune, folosind punerea în comun a anumitor prerogative ale puterii.

Cei mai entuziaști adepți ai adâncirii integrării europene consideră că UE ar trebui să evolueze către o federație a Statelor Unite ale Europei, în care guvernele naționale să devină guverne locale, asemenea landurilor din Germania sau statelor federale din SUA. Pentru a atinge un asemenea stadiu, UE ar trebui să aibă un sistem fiscal comun, forțe militare comune dar și instituții care să acționeze în numele ei în plan extern.

Cum federalismul se dovedește a nu fi însă un concept static sau cu valoare absolută, ci unul dinamic, care îmbrăca forme diferite în situații și perioade diferite (în funcție de particularitățile și natură forțelor politice, economice, sociale, istorice și culturale locale), nu sunt suficiente argumente care să susțină ideea că federalismul european ar trebui să arate exact cel american sau la scară mai mică, ca cel german. Cum, în acest moment, procesul integrării europene s-a dovedit a fi unul extrem de prielnic inovației, cu certitudine drumul pe care se merge va fi unul specific Uniunii Europene.

II. 2. PROIECTUL FEDERATIV DE STATE AL LUI FRIEDERICH VON GENTZ

Reacții vehemente față de politica lui Napoleon se înregistrează în zona germană, unde diplomatul prusac Friederich von Gentz, viitor secretar al Congresului de la Viena, abordează, într-o lucrare apărută la 1800, problema păcii perpetue. Gentz nu este deacord cu proiectele privind sistemul hegemoniilor de state, respingând în același timp formula statului naționalist autarhic al lui Fichte, ca și utopia unui stat mondial de tip republican. El teoretizează avantajele sistemului echilibrului de forțe, prin care tendințele hegemonic sunt contracarate de acțiunea comună a celorlalte state, iar evitarea războiului se bazează nu pe forța coercitivă a unor instituții supranaționale, ci pe recunoașterea rațională a faptului că războaiele nu aduc foloase nici măcar învingătorilor.

II. 3. "CONCERTUL EUROPEAN" AL MARILOR PUTERI

Concretizarea unor politici concertate ale Marilor Puteri pentru a reinstaura ordinea existentă în Europa înaintea izbucniri Revoluției Franceze, s-a materializat în sistemul Sfintei Alianțe care a funcționat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Scopul Congresului de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa.

"Concert european" al marilor puteri, chiar dacă nu a reușit în intenția sa de a stăvili ascensiunea naționalismului, liberalismului și democrației, în apărarea monarhiilor legitimiste în fața constituirii statelor naționale, cu un sistem politic constituțional, a ferit totuși continentul european, timp de un secol, de ravagiile unui război general, localizând și anihilând focarele potențiale, rezolvând diferitele crize mai cu seamă în domeniul „problemei orientale“.

Delegații Congresului de la Viena, după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey

O altă perspectivă asupra problematicii europene aduce ascensiunea romantismului, elementele dominante fiind ideea creștină ca bază spirituală a unității și nostalgia unei Europe medievale unite. Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul său din 1799 intitulat Creștinismul sau Europa, evocă imaginea unei unități europene anterioare Reformei, ce a distrus acest ideal, singura cale de restabilire a concordiei fiind renașterea religioasă, printr-un mare conciliu european ecumenic, cu participarea tuturor confesiunilor, a misticilor și reformatorilor deopotrivă. Această concepție este reluată și dezvoltată de Josef Görres (1776-1848), care vede și el în Reformă izvorul tuturor relelor, soluția sa fiind constituirea unei republici europene, având la bază Sfânta Alianță.

Europa după Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Friedrich von Schlegel (1772-1829), autorul unei Filosofii a istoriei universale și redactor, între anii 1803-1805, la Frankfurt, al primei reviste din secolul XIX care poartă titlul de „Europa“, contrapune idealul Europei creștine universale, realizate sub Carol cel Mare, care a conținut în germeni toate instituțiile europene ulterioare, imaginii de confuzie și conflict care a urmat distrugerii moravurilor consacrate prin evoluția în timp și prin cutumă. Diversitatea născută după dezmembrarea Imperiului Roman este văzută ca principalul element distinctiv al spiritualității europene, garanția libertății sale și unitatea neputând fi făurită decât prin respectarea și salvarea acestei diversități.

Ascensiunea liberalismului, în condițiile genezei și afirmării noii societăți industriale, generează alte abordări, menite a pune în concordanță idealul Europei unite cu realitățile social-economice ale unei interdependențe crescânde între părțile sale componente. Cel mai elaborat proiect în acest sens îi aparține lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825), autor, în 1814, împreună cu istoricul Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societății europene, prin reunirea popoarelor sale într-un singur corp politic, cu păstrarea totodată a independenței lor naționale. Este un adevărat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, în care se încorporează deopotrivă elemente ale liberalismului, pacifismului și socialismului utopic, într-o formulă de organizare de natură federativă.

Reluând ideea lui Rousseau, el concepe noua Europă nu ca o alianță a monarhilor, ci ca o înfăptuire a popoarelor acesteia, pe baza intereselor comune. Propune alegerea unui parlament general, situat deasupra guvernelor naționale, investit cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene. El se va constitui prin reprezentarea proporțională a diferitelor corporații profesionale, fiecare milion de locuitori ai continentului alegând un delegat din fiecare categorie pe un termen de 10 ani. Parlamentul european va rezolva problemele de interes general, va coordona mari lucrări publice, de anvergură continentală, va elabora un cod moral general, pe care să se întemeieze federația europeană, va dirija instrucțiunea publică și va garanta libertatea conștiinței și exercitarea liberă a tuturor religiilor.

Tendința de îmbinare și conciliere a exigențelor de unitate, inspirate din ascensiunea liberalismului economic și politic din prima jumătate a secolului al XIX-lea generatoare de interdependențe crescânde ale societății industriale moderne în formare, dincolo de limitele statale, cu aspirațiile naționale spre afirmare culturală, politică și instituțională a identității proprii, ne întâmpină în gândirea politică a celor ce pregătesc valul revoluționar al anului 1848. Aceste idei își găsesc forma caracteristică de exprimare în viziunea asupra Europei a lui Giuseppe Mazzini (1807-1872), creatorul mișcării Tinerei Europe. Pentru Mazzini, valoarea supremă este omul „dintotdeauna și de pretutindeni […] centru al universului […] nu englez, francez sau italian, ci cetățean al întinsului pământ“. Idealul suprem este libertatea și frăția universală, care nu pot fi realizate nici prin individualism, dar nici prin cosmopolitism. Mijlocul esențial este națiunea, care va permite trecerea de la egoismul fazei individualiste a comportamentului uman la faza organică a frăției generale. Națiunile, conștiente de misiunea lor, vor da naștere statelor naționale, iar umanitatea va deveni o familie a națiunilor. Dacă trecutul Europei a reprezentat o epocă a diviziunii, bazat pe interesele divergente, dictate de rațiunilor de stat ale monarhiilor dinastice, viitorul aparține unității națiunilor, pe baza virtuților și principiilor morale ale umanității. Concepția lui Mazzini a reprezentat o viziune ideală asupra umanității, capabilă să renunțe la obiectivele unei situații privilegiate a națiunii proprii în favoarea valorilor supranaționale. Diferența dintre lumea ideilor sale și realitatea politică a momentului, explică și lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unității europene, manifestul de la Berna din 1834, al Tinerei Europe, rezumându-se la enunțarea unor principii morale, a unor aspirații de solidaritate a tinerelor națiuni în formare.

O abordare interesantă a problematicii europene o are Victor Hugo (1802-1885), care, în 1842, considera că alianța Franței cu Germania reprezintă „constituția Europei”, în fapt piatra de temelie a unificării acesteia. El spera într-un senat european asemănător Adunării Naționale a Franței, iar în 1849, când prezidează Congresul prietenilor păcii, este primul care lansează celebra formulă „Statele Unite ale Europei“.

În pofida unei evoluții nefavorabile ideii de unitate europeană, în condițiile constituirii statelor naționale unificate, italian și german, precum și a celor din sud-estul continentului, odată cu acutizarea crizei Imperiului Otoman, proiectele de realizare a unității nu încetează a fi formulate în a doua jumătate a secolului XIX.

Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865), reprezentant a unui socialism reformist, pornește în definirea principiului federativ de la un punct de vedere comun cu liberalismul, respectiv eliminarea intervenției statului în economie. Dacă însă liberalismul rămâne la ideea menținerii structurilor politice naționale, liberul schimb internațional realizându-se prin colaborare interguvernamentală între state ce își păstrează atributele suveranității naționale, iar în interior își perfecționează modelul parlamentar, în schimb Proudhon preconizează eliminarea totală a statului și instaurarea „anarhiei pozitive“. Principiul fundamental este egalitatea mijloacelor puse la dispoziția fiecărui individ, independența sferei sale de acțiune, proporțional cu capacitățile pe care le deține. Statul centralizat și organizat ierarhic va fi înlocuit cu comunități restrânse, concepute ca asociații productive, care schimbă între ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocității. Ele se vor uni într-o structură federală, pe baza unui pact contractual, întemeiat pe principiul egalității. Pe măsură ce federația se va extinde prin creșterea numărului asociațiilor membre, atributele centrale se vor restrânge, până la dispariție. În plan internațional, în timp ce statele centralizate nu pot decât să se coalizeze, să încheie tratate pe baza raporturilor de forțe, aceste federații se vor putea uni treptat în confederații regionale, care prin descentralizarea marilor state și imperii vor crea premizele transformării Europei într-o confederație a confederațiilor.

Juristul elvețian Johann Caspar Bluntschli (1808-1881), profesor de drept internațional al Universității din Heidelberg și autor al Codului civil al cantonului Zürich, publică în 1878 proiectul organizării unei societăți a statelor europene, în care încearcă extinderea la nivel continental a experienței federale elvețiene. El vede o națiune europeană instituționalizată sub forma Uniunii Statelor Suverane, cu un Consiliu Federal incluzând reprezentanții statelor participante și un Senat cuprinzând delegații aleși de popoarele europene. Deciziile urmau a fi adoptate pe baza principiului majorității și erau duse la îndeplinire prin colaborarea între guverne. Statele asociate și-ar fi păstrat independența și suveranitatea prin menținerea guvernelor și armatelor proprii.

În același spirit moderat își formulează propunerile de realizare a unificării Germaniei și de federalizare treptată a continentului, filozoful și diplomatul prusac Constantin Frantz (1817-1891). Acesta consideră categoria marilor puteri o noțiune istorică, apărută la un moment dat al evoluției societății și care va dispărea în momentul încetării condițiilor care i-au favorizat geneza. Drept urmare, în cazul specific al națiunii germane, soluția optimă nu poate fi decât unitatea de tip federalist, fiind exclusă formula statului centralizat. Germania federală urma a se integra într-o federație mai largă a țărilor central și nord-europene, care să contracareze tendințele de hegemonie ale Franței și Rusiei, să protejeze popoarele din zonă, constituind în același timp o importantă piață economică. Federația urma să se extindă treptat la nivel continental și chiar mondial.

Pornind de la o soluție federalistă în cazul unificării Italiei, filozoful și istoricul Carlo Cattaneo (1801-1869), conducător al milaneze din martie 1848, considera că efortul civilizator va duce inevitabil la integrarea federală progresivă a continentului. Adversar al naționalismului economic, el susținea realizarea unei largi uniuni vamale europene, iar ca model politic pleca de la exemplele elvețian și american, preconizând crearea Statelor Unite ale Europei. În concepția sa, sistemul federal era singurul în măsură a garanta libertatea cetățenilor în fața centralizării și birocrației, iar în plan internațional o pace durabilă.

În aria central-europeană, confruntată cu tendințe naționale divergente și concurente, se formulează numeroase proiecte de federalizare în cadrul Monarhiei Habsburgice. Multe din aceste propuneri își au originea în perioada anului 1848, când zguduirile revoluționare ale structurilor vechiului regim în această parte a continentului păreau a deschide calea unor transformări radicale în direcția înnoirii.

Reprezentanții emigrației revoluționare poloneze, maghiare și cehe de la Paris, dezbat o recompunere posibilă a spațiului danubian, după dezmembrarea Monarhiei austriece, prin formarea unei confederații incluzând Polonia, Ungaria, România, teritoriile slavilor din sud, cu sprijinul Turciei, care ar fi putut să contracareze opoziția Austriei și Rusiei. Personalitatea cea mai importantă din Europa Centrală care s-a pronunțat pentru federalizare a fost liderul ceh František Polacky (1798-1876), considerat de Erich Zöllner, istoricul Austriei, unul din capetele „luminate“, care ocupă „primul loc“ în viața politică și culturală a cehilor. Publică numeroase lucrări, dintre care cea mai importantă rămâne Geschichte von Bohemen, în cinci volume, tipărite la Praga între 1836-1864. Împreună cu ginerele său, Francisc Ladislau Riegen (1818-1903), unul din marii oratori în parlamentul din Viena, elaborează planul de federalizare a Europei Centrale. Așa numita formulă austro-slavistă propunea reorganizarea imperiului într-o construcție federativă, compusă din opt mari unități culturale și lingvistice autonome: provinciile germano-austriece, ceho-slovace, polono-ucrainiene, ilirice, italiene, sud-slave, maghiare și române, care să se bucure de o deplină egalitate.

Victoria contrarevoluției și instaurarea în Monarhia austriacă a regimului neoabsolutist, bazat pe centralizare și germanizare, a închis pentru un deceniu dezbaterea asupra reorganizării federale, pentru ca apoi prăbușirea sistemului, în condițiile crizei financiare și ale înfrângerilor militare, să readucă în actualitate proiectele de această natură. Formula la care s-a ajuns, cea a dualismului austro-ungar, a stârnit numeroase proteste în rândul celorlalte naționalități, excluse din sfera exercitării puterii, lucru ce a favorizat revenirea în actualitate a proiectelor de federalizare ce preconizau fie transformarea dualismului în trialism, prin asocierea slavilor la conducerea imperiului, fie reorganizarea monarhiei într-o federație de naționalități, cu un anumit grad de autonomie.

Cel mai interesant și coerent proiect în acest sens îi aparține românului Aurel C. Popovici, care în lucrarea sa privind Statele Unite ale Austriei Mari, publicată în 1906, elaborează un model de soluție federală în cele mai mici detalii, având în vedere experiența elvețiană și americană. Monarhia urma a fi reorganizată în 15 state federale (Austria germană, Boemia germană, Moravia, Boemia cehă, Galiția Occidentală, Galiția Orientală, Transilvania, Croația, Slovenia, Slovacia, Voivodina, Ungaria, Secuimea, Trento și Triest), fiecare cu constituție, guvern, parlament, justiție proprie și cu menținerea unor instituții federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct și organe federale de justiție. Limba germană urma a se păstra ca limbă oficială, iar împăratul ca centru vital de putere. Respectând și garantând drepturile națiunilor, monarhul, prin încrederea și autoritatea de care se bucura, trebuia să rezolve divergențele dintre acestea sau dintre națiuni și autoritățile centrale. Acest proiect s-a bucurat de interesul arhiducelui Franz-Ferdinand care își dădea seama că nesfârșitele conflicte între popoarele imperiului reprezenta un pericol major pentru soarta monarhiei. Însă proiectul lui A. C. Popovici a rămas un simplu exercițiu teoretic, nu numai din cauza opoziției naționalităților, ci și a dispariției pincipalului susținător , Franz-Ferdinand.

Deși progresul economic, industrial, comercial, științific este debordant în ultimele decenii ale secolului XIX, iar în planul relațiilor internaționale sistemul echilibrului, asigurat prin funcționarea concertului european al Marilor Puteri, reușește să dezamorseze crizele succesive legate de „problema orientală“ și de rivalitățile coloniale, factorii de contestare a acestor stări liniștitoare se acumulează în proporții din ce în ce mai amenințătoare. Realizarea unității Germaniei și Italiei prin mijloacele forței, renunțându-se la proiectele de tip federativ, graduale și pașnice, deschide calea rivalităților naționale și a luptei pentru dobândirea unui loc și rol cât mai avantajos în contextul politic continental. Aceste aspirații generează în plan intern centralizare, înarmare și naționalism, iar în plan internațional constituirea unor blocuri militare opuse.

În fața acestor schimbări apar semnale de alarmă, istoricii fiind primii care contrapun imaginea unui trecut comun, luminos în multe privințe, unor sumbre previziuni asupra destinului Europei. Leopold von Ranke (1795-1886), magistrul istoriografiei concepute ca o descriere obiectivă a faptelor, vede în geniul creștin al Europei punctul culminant al evoluției civilizației umane, pus însă în pericol prin dogma absolutizării suveranității naționale, deși națiunile, în concepția sa, joacă un rol în istorie doar prin cultura lor.

Filozoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) consideră naționalismul o boală a spiritului european, izvorâtă din romantism, care întârzie unificarea europeană dorită de spiritele luminate și impusă de dezvoltarea comerțului și comunicațiilor dincolo de barierele naționale. El recomandă depășirea patriotismului învechit, „omul național“, trebuind să cedeze locul „omului european“, Europa având de ales între mediocritate iremediabilă sau acceptarea acestei provocări.

Dincolo de avertismente și previziuni sumbre, nu lipsesc căutările pentru găsirea soluțiilor de ieșire din criză. Astfel se remarcă, prin profunzimea analizelor și pragmatismul soluțiilor preconizate, o importantă școală federalistă engleză, ale cărei idei se coagulează în lucrările lordului Acton, ale lui Henry Sidywick, James Bryce, A.V. Dicey, E.A. Freeman, W.T. Stead, J.R. Seeley. Ei pleacă de la idealul kantian al păcii perpetue și eliminarea războiului ca instrument al rezolvării conflictelor între state. Cauza principală a acestora este văzută a fi starea de anarhie care domnește în relațiile internaționale în condițiile suveranității absolute a statelor naționale, care nu acceptă alt criteriu pentru politica lor în afara interesului propriu. Politica externă deține primatul asupra celei interne, libertatea interioară a unui stat fiind invers proporțională cu presiunile externe exercitate asupra lui. Aici intervine și factorul geografic, statele de tip insular liberalizând mai ușor sistemul politic intern, spre deosebire de cele continentale, supuse amenințărilor externe din partea vecinilor. Eliminarea războiului devine o condiție indispensabilă supraviețuirii omenirii, principalul mijloc preconizat fiind federalizarea continentului, un instrument constituțional capabil să îmbine garantarea supranațională a păcii cu o amplă autonomie internă. În sfera relațiilor interstatale se propunea adoptarea modelului federal american, o îmbinare organică a statalității continentale cu autonomia internă a statelor naționale componente. Deși amplu dezbătute la sfârșitul veacului XIX în opinia publică engleză aceste idei nu au reușit să se afirme și în planul politicii guvernamentale.

Căutarea unei soluții pentru salvarea viitorului Europei nu lipsește nici în mediul spiritual francez. Înfrângerea suferită de Franța în urma războiului din 1870-1871, determină afirmarea în opinia publică franceză a unor voci lucide, care caută soluții în reconcilierea și reorganizarea sistemului continental, astfel încât să fie exclusă posibilitatea unor confruntări armate.

Ernest Renan (1823-1892) teoretizează o nouă concepție despre națiune, respingând întemeierea acesteia pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, națiunile europene fiind văzute ca rezultatele unor procese de amalgamare între diferitele elemente componente. Există națiuni diferite care vorbesc aceeași limbă și națiuni vorbitoare de mai multe limbi (elvețienii). Națiunea constituie în viziunea sa un principiu spiritual izvorât dintr-un trecut comun și un viitor bazat pe un program de înfăptuit. Granițele naturale nu separă ci unesc națiunile, iar viitorul Europei și salvarea ei de la decădere constă în reconciliere și în corijarea principiului naționalității prin cel al federației, continentul fiind transformat într-o confederație de state, unite prin idealurile comune ale civilizației, constituită printr-un congres al Statelor Unite ale Europei.

În spiritul acestor idealuri își desfășoară activitatea Paul d’Etournelles de Constant (1851-1924), diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1909. În publicistica sa politică, el accentuează pericolele cu care se confruntă Europa, prin pierderea poziției economice și politice în fața noilor forțe de pe eșichierul mondial. Apatia și conservatorismul țărilor europene le fac vulnerabile, iar în cazul unui război industria lor va fi ruptă de sursele de materii prime și de piețele sale, iar perioada postbelică – arată el în mod profetic – va fi mai dificilă decât însuși războiul. Soluția văzută nu e decât unitatea continentului, care nu e un ideal, ci o consecință pragmatică a progresului material și moral. Doar o Europă unită va putea apăra pacea și exclude războiul, dezastruos deopotrivă pentru învingători și învinși, prin faptul că ar crea un teren favorabil mișcărilor revoluționare.

Spre deosebire de mulți din predecesorii și contemporanii săi, Paul d’Etournelles de Constant nu s-a limitat la fundamentarea teoretică a unor principii, ci a desfășurat o intensă activitate pentru transpunerea lor în practică. În cadrul primei Conferințe a Păcii de la Geneva din 1899, în calitate de secretar al Comitetului pentru Reglementarea Pașnică a Diferendelor Internaționale, elaborează proiectul unei curți permanente de arbitraj, în cadrul căreia părțile implicate într-un conflict să aibă obligația de a-și supune motivele diferendului spre decizie. Chiar dacă opoziția acerbă a reprezentanților Germaniei a împiedicat includerea în convenția finală a principiului obligativității arbitrajului, statele și-au rezervat posibilitatea de a recurge la această cale de rezolvare a conflictelor. În 1902, în Camera Deputaților de la Paris, susține ideea unui acord economic între Franța și celelalte state europene, pentru înfruntarea în comun a concurenței externe. El militează pentru concilierea intereselor naționale cu cele general-europene, în condițiile în care acestea vor deveni prevalente în domenii ca industria, agricultura, comerțul, învățământul, sănătatea, politica vamală. Conflictele urmau a fi rezolvate pe calea justiției și arbitrajului. Rezultatele eforturilor sale constante se vădesc la cea de a doua Conferință a păcii de la Haga, din 1907, cu participarea reprezentanților a 44 de state, unde se accepta principiul arbitrajului obligatoriu, se adoptau convenții privitoare la „umanizarea“ războiului, se instituia un tribunal internațional.

Tendința noilor state naționale de a dobândi un loc și un rol pe măsura potențialului și aspirațiilor lor, duce la o febrilă politică de înarmare, de căutare a unor alianțe militare, care se repercutează în organizarea lor internă prin întărirea tendințelor de autoritarism și centralizare statală. Marile democrații occidentale tradiționale, confruntate atât cu ascensiunea și amenințarea „lupilor tineri“, dar și cu concurența între ele, intră în jocul politic primejdios al blocurilor militare, care scindează în loc să unească Europa, renunțând la consolidarea firavelor începuturi ale unei ordini internaționale guvernate de precepte de drept. Rezultatul este bine cunoscut; izbucnirea Primului Război Mondial infirmă speranțele pacifismului internațional, efectele conflagrației depășind cele mai pesimiste previziuni ale celor ce au avertizat asupra consecințelor confruntării. Dincolo de uriașele pierderi umane și materiale, cea mai gravă consecință a războiului a fost prăbușirea ordinii internaționale, intrarea continentului într-o stare de anarhie, sfârșitul dramatic al iluziilor într-o evoluție pașnică. Trauma spirituală va genera însă și noi căutări, perioada interbelică consemnând astfel un șir de proiecte, concepte și dezamăgiri, care deschid o nouă etapă în dificila istorie a construcției europene.

Analizele ce au urmat experienței primei conflagrații mondiale evidențiază accentuarea contradicției între dimensiunile statelor naționale europene și nivelul crescând al interdependențelor în plan economic, ceea ce impune depășirea limitelor naționale în direcția unui stat de anvergură continentală. Pe de altă parte, sistemul echilibrului european, ce a dominat continentul timp de un secol, nu mai e în măsură să elimine pericolul unor războaie periodice. Soluțiile de ieșire din criză de ordin economic și politic nu pot fi decât două: fie instaurarea unor regimuri autoritare de dreapta sau de stânga, care să urmărească unificarea „spațiului vital“ economic pe calea forței și a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european într-o formă federativă, prin asocierea statelor continentului, care acceptă să transfere o parte a suveranității lor asupra unor organisme supranaționale. Adepții acestei ultime formule fac, spre deosebire de antecesorii lor din veacul precedent, distincția netă între federație și confederație, între unificare suprastatală, cu cedarea unor atribuții esențiale ale suveranității, și simpla colaborare între entități statale care-și păstrează neatinsă suveranitatea națională. În concepția lor, esențială pentru realizarea obiectivului eliminării războiului nu este structura politică internă a acestora, ci caracterul raporturilor internaționale. Linia de demarcație se trasează acum, tot mai clar, nu între adepții unor soluții de dreapta sau de stânga, ci între cei ce pun accentul pe salvarea independenței și suveranității naționale și cei ce văd rezolvarea tuturor problemelor europene prin instituirea cu prioritate a unui sistem internațional continental de tip federativ.

Dacă pentru extrema dreaptă fascistă soluția problemelor europene era unificarea de tip imperialist, prin forță, a continentului, iar pentru extrema stângă comunistă prioritară era înlăturarea sistemului capitalist, unitatea urmând a se realiza ulterior, în condițiile victoriei totale a noii orânduiri în Europa, adepții federalismului pun în prim plan crearea unor structuri instituționale și juridice supranaționale, care să garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic și social pentru toate elementele sale componente.

Confruntarea politică axată de-a lungul acestor linii de forță se întemeiază pe o largă dezbatere intelectuală în cadrul opiniei publice europene interbelice privind esența și caracteristicile ideii de Europa. Punctul de plecare este sentimentul cvasigeneral al unei decadențe a civilizației occidentale clasice și a unui sfârșit a credinței optimiste a veacului trecut în virtuțile unui progres liniar.

Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler (1880-1936), ce a făcut epocă, lansa ideea unui destin implacabil, care va duce la eșuarea societății occidentale, stăpânită de puterea banului, în care forța va domina asupra justiției și adevărului. Dezvoltarea societății, ce cuprinde fazele succesive de creștere, maturitate, decadență și moarte, face de nerevocat această sentință, indiferent de voința oamenilor.

Thomas Mann (1875-1955) vede totuși o cale de salvare într-un nou umanism european, bazat pe libertate și rațiune, care să asigure dăinuirea Europei dincolo de ceea ce reprezintă un simplu nume geografic sau istoric. În același spirit, al refuzului ideii de decandeță a normelor civilizației umane, José Ortega y Gasset în lucrarea sa, Revolta maselor, considera impasul prezentului un efect al naționalismelor concurente, care nu oferă nici o perspectivă și sunt contrare creației istorice. Aparenta decadență ascunde de fapt o criză, care va naște adevărata Europă, cea constituită într-o națiune continentală, conștientă de misiunea ei civilizatoare, unită prin voința comună sub egida unor mari obiective, dar în care fiecare popor își păstrează individualitatea specifică.

Un pas important în tentativa de redefinire a surselor și trăsăturilor caracteristice ale spiritualității europene, care pot oferi temeiul construcției sale, îl face Paul Valéry (1871-1945). Acesta consideră că esența civilizației europene este dată de tradiția greacă, romană și creștină. Prima aduce disciplina spiritului, căutarea perfecțiunii, o metodă de gândire care raportează totul la om, devenit principalul sistem de referință. Credința în existența legii, a frumuseții și a dreptului este moștenirea principală a sursei grecești pentru cultura europeană. La aceasta, romanii adaugă modelul etern al puterii organizate și stabile, stăpânirea atotputernică a legii și instituțiilor, în timp ce creștinismul atinge profunzimile conștiinței, oferind popoarelor europene o credință și o morală comună. Toate rasele și teritoriile romanizate, creștinate și supuse disciplinei spiritului grecesc – conchide Valéry – sunt europene.

Meditația asupra Europei oferă temeiurile pentru căutările practice în plan politic și instituțional, menite a da o formă concretă ideii de unitate în condițiile diversității incontestabile a formelor de organizare și a intereselor divergente ale națiunilor componente. Dezastrul Primului Război Mondial, prăbușirea sistemului echilibrului european, provocările marcate de revoluția rusă și pericolul propagării extremismului de stânga, converg către definirea unui nou sistem de securitate internațională, bazat pe o organizare instituțională menită a oferi garanția unei stabilități.

II. 2. COMISIA EUROPEANĂ A DUNĂRII

În România pe 4 noiembrie 1856 la Galați se constituie prima instituție supranațională: Comisia Europeană a Dunării (CED) cu obiect de activitate bine definit: gestionarea navigației pe Dunăre între Isaccea și Marea Neagră prin canalul Sulina. Puterile reprezentate în acest organism internațional erau: Imperiul Austro-ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei și Imperiul Otoman. Principatul Moldovei a avut, la început, doar un rol consultativ. După războiul de independență și încorporarea Dobrogei, Regatul României a devenit membru cu drepturi depline al Comisiei.

Comisia Europeană a Dunării (CED) a fost înființată în 1856, în urma Conferinței de Pace de la Paris, o dată cu internaționalizarea apelor Dunării. Crearea CED a fost rezultatul unui compromis între marile puteri ale vremii, care aveau stabilite obiective politice și economice în zona danubiană. Durata de funcționare a CED urma să fie de doi ani, principala misiune consta în asigurarea desfășurării în bune condiții a lucrărilor tehnice pentru degajarea gurilor fluviului de aluviuni, pentru crearea unor condiții normale de navigație între Isaccea și Marea Neagră prin Canalul Sulina.

Palatul Comisiei Europene a Dunării din Galați

(sediul renovat în care s-a mutat biblioteca V.A. Urechia)

Puterea riverană Austria susținea limitarea termenului de funcționare a CED, vizând stabilirea monopolului său asupra navigației pe Dunăre. Însă marile puteri neriverane au contracarat încercările Austriei, ajungându-se astfel ca CED să-și continue existența până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Un moment important în istoria organizației a fost ziua de 3 septembrie 1861, care a marcat începutul navigației moderne, cu nave maritime, pe brațul Sulina. Reprezentanții marilor puteri europene au participat la ceremonia de finalizare a lucrărilor de adâncire a apelor mării la bara Sulina, proiect realizat de CED.

Palatul Comisiei Europene a Dunării din Sulina

''Comisia Europeană a Dunării, compusă din delegații celor șapte puteri reprezentate la Congresul de la Paris, și însărcinată, în temeiul articolul 16 din Tratatul de la 30 martie 1858, să îmbunătățească navigația de la gurile Dunării, a decis, pe 9 aprilie 1858, construirea a două diguri, cu scopul de a crește profunzimea gurii Sulina'', nota ziarul britanic ''The Illustrated London News'', la 19 octombrie 1861. Momentul a marcat un succes pentru statele semnatare a tratatului dar și pentru Sir Charles A. Hartley, inginer-șef al CED în perioada 1856 — 1871, supranumit mai târziu ''Părintele Dunării''.

“De ce a fost atât de important, în epocă, acest eveniment, care astăzi, din păcate și pe nedrept, este aproape uitat? Gurile Dunării reprezentau calea cea mai lesnicioasă a extraordinarelor exporturi din grânarul românesc către marile piețe vest-europene. Exporturile de grâne de la mijlocul secolului XIX au fost de departe principala sursă de intrări de capital în Țările Române de atunci, respectiv în proaspăt unita Românie. Fără acest interes deosebit al importatorilor britanici, italieni, francezi, germani, turci, și în general al Europei civilizate, pentru grânele românești, cu greu se poate imagina rapida dezvoltare ulterioară a statului român modern din perioada lui Cuza și a lui Carol I.”

Vedere aeriană a gurii Sulina, arătând lucrările de amenajare

desfășurate sub egida Comisiei Europene a Dunării, (3 sept. 1861)

Tratatul de la Versailles, de la 21 iulie 1919, și Convenția adoptată la Conferința internațională a Dunării, de la 23 iulie 1921, au fixat noi prerogative și componența CED. Astfel, în CED intrau reprezentanți ai Franței, Italiei, Marii Britanii și României, iar din noiembrie 1930 și ai Germaniei.

La Conferința de la Sinaia, din 18 august 1938, CED a decis transmiterea în cea mai mare parte a prerogativelor sale României. În urma acestei decizii, dispare Comisia Europeană a Dunării și se înființează ''Administrația Dunării de Jos'', organism aflat sub controlul guvernului României, desființat, la rândul lui, în 1940, odată cu creșterea influenței Germaniei Naziste în zonă.

Marele diplomat român Nicolae Titulescu, în timpul Conferinței de la Montreux 1936 cu privire la regimul strâmtorilor Mării Negre, a ridicat chestiunea regimului Comisiei Europene a Dunării. În anul 1936 existau două Comisii ale Dunării: una numită Comisia internațională, creată prin tratatele de pace,din anul 1921 cu sediul la Viena, cealaltă, numită Comisia Europeană a Dunării, creată prin Tratatul de la Paris, în 1856, cu sediul la Galați.

România considera necesară suprimarea celei de-a doua Comisii, căci ea reprezenta o instituție anacronică, care exercita un control teritorial străin de neacceptat, organismul internațional răspunzând cel mai puțin scopurilor pentru care a fost creat.

România nu contesta caracterul internațional al Dunării. În afara atribuțiilor care țin de competența teritorială și care trebuia să treacă asupra statului român se avea în vedere ca această Comisie internațională a Dunării, cu sediul la Viena, să-și extindă competența până la gurile fluviului.

Se punea problema unificării regimului Dunării, căci nici un fluviu internațional din lume nu era supus unui regim de supraveghere exercitat de două comisii. Într-un interviu acordat ziarului „Le Temps”, 10 iulie 1936, Nicolae Titulescu afirma: „Dunărea străbate, printre alte țări, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. România reclamă dreptul de a fi tratați pe picior de egalitate, în ce privește regimul Dunării, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii și iugoslavii. A accepta, ca români, restricții de suveranitate cu privire la aceeași Dunăre doar pentru motivul că în trecut nu îndrăznea nimeni să impună vreo servitudine Austro – Ungariei pentru că era mare putere, pe când noi eram siliți să acceptăm, acum aproape o sută de ani, condițiile impuse de către marile puteri pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat național, este un act potrivnic demnității românești, pe care nimeni, dar nimeni în țara mea, nu ar putea să-l accepte”.

Comisia europeană a Dunării se confrunta cu mari dificultăți financiare, trebuind multă vreme să facă față unor cheltuieli care nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de navigație. Lucrările tehnice, impuse ca o necesitate de înnisiparea continuă, au înghițit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea să le acopere. Împrumuturile din tezaurul public sau de la diferite bănci particulare nu mai puteau fi rambursate. Scăderea extraordinară a traficului maritim, expresie fidelă a haosului economic european după primul război mondial, făcea să crească tot mai mult deruta materială în care se afla Comisia europeană a Dunării.

Ajutorul guvernelor riverane Dunării a devenit foarte greu de obținut, cu excepția celui dat de Guvernul român, interesat în mod deosebit de executarea lucrărilor pentru menținerea navigației pe Dunăre și ieșire la mare. În aceste împrejurări, Guvernul român putea să proclame în mod diplomatic că nu accepta să se prăbușească singurul său debușeu fluvial important la Marea Neagră, pivotul existenței sale economice.

Noul regim al strâmtorilor Bosfor și Dardanele, statuat în cadrul Convenției de la Montreux, atrăgea după sine suprimarea Comisiunii europene a Dunării.

România nu tolera ca Turcia să-și câștige suveranitatea asupra strâmtorilor, iar ea să rămână supusă unei suveranități internaționale privind transporturile navale pe Dunăre.

Arătând regimul de capitulațiuni la care România era supusă, Nicolae Titulescu cerea trecerea asupra României a atributelor teritoriale și unificarea regimului Dunării printr-o singură comisie – Comisia Internațională de la Viena – 1921.

Marele diplomat român releva într-un interviu acordat ziarului „Universul” în anul 1936, „Vreau tratate de asistență care să ne asigure hotarele, dar știm că nimic nu ni le poate chezășui mai bine ca forța noastră militară. Dacă am realizat statul unitar român, trebuie să consolidăm instrumentul destinat să-l apere și care este Armata. Vreau pacea. Pentru acestea ne trebuie alianțe și amiciții cu toate popoarele, fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României și pe acelea ale aliaților noștri este aliatul nostru de drept. Securitatea este o realitate ce consta în asocierea statelor și organizațiilor împotriva unor dezastre umanitare (ecologice)”.

După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, în 1954 este creată organizația interguvernamentală Comisia Dunării, ce are sediul la Budapesta. Organizația internațională dunăreană era compusă din reprezentanți ai următoarelor state: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România, Ungaria și URSS, iar la sesiunile Comisiei sau la reuniunile de experți ai statelor membre participau, fără drept de vot, experți ai Ministerului de Transport al RFG.

În prezent, Comisia numără 11 state membre: Austria, Bulgaria, Croația, Federația Rusă, Germania, Moldova, România, Serbia, Slovacia, Ucraina și Ungaria. Alte nouă state au primit statut de observator: Belgia, Cehia, Cipru, Franța, Grecia, Muntenegru, Macedonia, Olanda și Turcia. Comisia Dunării are în componență câte un reprezentant din fiecare stat membru, care este, de regulă, ambasadorul acreditat la Budapesta.

CURSUL al III-lea

TEORIILE FEDERALISTE DUPĂ PRIMUL RAZBOI MONDIAL

LIGA NAȚIUNILOR ȘI CRITICII SĂI FEDERALIȘTI

Termenul de “societatea națiunilor” apare încă din 1907 în prembulul convenției adoptate la a doua Conferință a păcii de la Haga, dar are mai mult o semnificație morală. Léon Bourgeois îi conferă un sens juridic și politic precis în cartea sa Pentru Societatea Națiunlor, apărută în 1910, în care el propune un nou sistem de organizare a relațiilor internaționale. Ideea este preluată și susținută de grupuri și asociații din Franța, Marea Britanie și Statele Unite. Președintele Woodrow Wilson este cel care trasează, pentru prima oară, în termeni concreți, instituționali, proiectul unei astfel de organizații. El propune o asociație universală a națiunilor, care, pe lângă garanțiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul la materii prime, administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Prevenirea războaielor urma a se realiza prin garanții reciproce, utilizarea diplomației deschise și transparente, apelul la opinia publică, cei refractari la aceste principii urmând a fi supuși sancțiunilor economice, dar nu și celor militare.

Liga urma să se constituie pornind de la un acord general, care să includă toate statele mari și mici, concretizându-se instituțional pe măsura punerii în aplicare a prevederilor acestui pact. Ideea lui Wilson a fost materializată în cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi și italieni. Principiul fundamental era asigurarea securității colective prin opunerea față de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea obiectivului erau diferite: americanii acceptau doar sancțiuni economice, britanicii vroiau îmbinarea mijloacelor economice și a celor militare de coerciție, în timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate internaționale permanente.

Pentru rezolvarea conflictelor se preconizau mijloace juridice, crizele urmând a fi tratate prin punerea lor sub control, împiedicarea escaladării, aplicarea mijloacelor pașnice, dezbaterea publică a motivelor de conflict.

Statutul Ligii Națiunilor, datorită poziției diferite a statelor, a fost rezultatul unui dificil compromis între interesele inițiatorilor, reflectând un consens limitat în domeniul asigurării securității și al cooperării internaționale, al extinderii rolului dreptului internațional și al acceptării unor standarde de comportament al guvernelor bazate pe perceptele acestuia. Statutul a cuprins și multe ambiguități, lacune, contradicții, care au devenit și mai evidente în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale. Eșecul tentativei reprezentate de Liga Națiunilor, în asigurarea securității internaționale și în eliminarea pericolului de război, s-a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale, ca urmare a direcției pe care au luat-o reglementările noului sistem de organizare a continentului prin tratatele de la Versailles.

Ideile fundamentale ale concepției wilsoniene aveau în vedere reglementarea universalistă a problemelor păcii și războiului, cu includerea tuturor statelor, învingătoare sau învinse, pe baza principiului autodeterminării naționale a popoarelor, a egalității statelor indiferent de mărimea lor. Marile puteri europene învingătoare au pus, în schimb, în prim plan, asigurarea securității proprii, prin pedepsirea și slăbirea statelor învinse. Al doilea obiectiv l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice. Practic, Europa s-a divizat în trei tabere opuse: anglo-franceză, interesată în menținerea Germaniei în stare de inferioritate și a Rusiei Sovietice în stare de izolare: germană, interesată în revizuirea prevederilor de pace, considerate nedrepte; sovietică, interesată în spargerea „cordonului sanitar“ impus de anglo-francezi. La aceste contradicții fundamentale s-au adăugat cele de natură economică, în condițiile în care tratatele de pace nu au inclus căi pentru renașterea economică a continentului, iar dependența față de Statele Unite a devenit tot mai accentuată și pentru statele învingătoare. Aplicarea în practică a soluțiilor alternative la Liga Națiunilor, cristalizate în dezbaterea teoretică din anii următori Primului Război Mondial, a fost obiectivul atât al unor organizații și mișcări nonguvernamentale, cât și al unor inițiative politice la nivel oficial. Mișcările nonguvernamentale au urmărit mobilizarea opiniei publice europene, pentru a crea o atmosferă propice unificării în spirit federal și pentru a exercita o presiune asupra guvernelor, în vederea efectuării unor pași practici în această direcție. Dintre aceste inițiative, cea mai influentă s-a dovedit mișcarea paneuropeană condusă de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi.

2. TEORIILE FEDERALISTE ÎNTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

La aproape un secol de la războaiele napoleoniene, care pustiiseră aproape întreg continentul, Marele Război (Primul Război Mondial) lasă Europa în ruine, cu 10 milioane de militari și treisprezece milioane de civili morți dispăruți sau mutilați, zece milioane de oameni morți din cauza epidemiilor, nouă milioane de prizonieri, zece milioane de refugiați, și grave probleme economice și sociale. Din dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea unei asemenea catastrofe, la Conferința de pace de la Paris (18 ian 1919 – 21 iun 1920) s-a hotărât înființarea Societății Națiunilor. Odată cu înființarea Societății Națiunilor (Liga Națiunilor) se deschide perioadă fertilă promovării ideilor federaliste.

Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două documente: Proiectul contelui Kalergi și Proiectul Briand, elaborat la 1 mai 1930 și supus examinării Ligii Națiunilor la 17 mai același an.

2.1. Proiectul contelui Kalergi

În 1919 contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi, militează pentru unificarea cele 26 democrații (formale) existente la aceea vreme în Europa, într-o federație după modelul Uniunii Panamericane, „Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia). În 1922 la Viena acesta a publicat un manifest cu titlul „Problema Europei se rezumă în două cuvinte: unificare sau prăbușire”, iar în 1923 a publicat o lucrare amplă intitulată „Paneuropa” care a devenit opera clasică a mișcării cu același nume, unde a tratat pe larg ideea unei uniuni vamale, a organelor comune și a economiei unite. Lucrarea sublinia necesitatea reconcilierii între Franța și Germania ca bază necesară a reconstrucției europene.

Proiectul unui Pact Paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau enunțate principiile potrivit cărora statele suverane “vor alcătui o alianță eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizație urma să poarte titulatura de “Statele federale europene”, toți cetățenii statelor federale devenind și cetățeni europeni, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte federală. Minoritățile naționale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetățenilor în fața legilor, precum și în ce privește liberul exercițiu al limbii, învățământului, presei și practicarea cultelor religioase. Tratatele comerciale între statele federale urmau să fie bazate pe principiul clauzei celei mai favorizate, iar tratatele politice și militare urmau să fie abrogate dacă nu se înscriau în ideile Federației.

Organele federației erau:

Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot;

Adunarea, însumând delegați ai parlamentelor sau instituțiilor analoge, și

Curtea federală, care examina conflictele dintre statele federale, decizând totodată în ceea ce privește conflictele dintre autoritățile federale și guvernele statelor federale.

Contele Kalergi spera ca ideea federației statelor europene să obțină sprijinul Statelor Unite și chiar al Rusiei sovietice. El își punea mari speranțe în Liga Națiunilor, propunând totodată reorganizarea acesteia pe baza unui sistem de descentralizare continentală federativă, care ar fi putut să contribuie astfel la edificarea Paneuropei. În manifestul intitulat „Ce voiește Mișcarea Paneuropeană?” adoptat la 11 sept 1926, s-au proclamat direcțiile de acțiune necesare înfăptuirii „Pan-Europei” și anume:

Garantarea egalității, securității și suveranității statelor;

Crearea de alianțe militare;

Crearea Uniunii Vamale;

Crearea unei monede unice;

Valorificarea în comun a resurselor din coloniile statelor membre;

Respectarea individualității cultural și a civilizației fiecărui stat;â

Asigurarea protecției minorităților naționale;

Colaborarea cu alte state din cadrul Societății Națiunilor

erau astfel prevăzute obiective pe plan economic, al relațiilor internaționale și ale drepturilor omului.

Proiectul s-a bucura de un mare succes în rândul oamenilor politici, scriitori și ai elitei europene, precum: Aristide Briand, Leon Blum, Edouard Herriot, Eduard Beneș, Konrad Adenauer, Paul Valery, Rainer Maria Rilke și mulți alții.

În același timp inițiativa contelui austriac Coudenhove-Kalergi s-a confruntat și cu reacții nefavorabile. Deși în perioada următoare “Mișcarea Pan-Europa” a continuat să suscite o adevărată emulație europeană, acțiunile concrete au eșuat.

2.2. Proiectul Briand

În anul 1929, s-a trecut de la faza teoretizărilor unioniste sau federaliste, la acțiuni oficiale. Ministrul de externe al Franței, Aristide Briand cu ocazia celei de a X-a sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor, la Geneva, a ținut un discurs în care a propus un plan de constituire a Statelor Unite ale Europei, în care arăta: „M-am asociat în timpul ultimilor ani la o propagandă activă în favoarea unei idei, care a vrut să fie calificată generoasă, poate pentru a se dispensa să se califice drept imprudentă. Această idee, care s-a născut cu mulți ani în urmă, care a aprins imaginația filozofilor și poeților, care le-a câștigat ceea ce ar putea fi numit «succes de stimă», această idee a cuprins mințile și sufletele oamenilor prin propria sa valoare. Ea a sfârșit prin a apare corespunzând unei necesități […]. Cred că între popoarele care sunt grupate geografic ca popoarele Europei trebuie să existe un fel de legătură federală, aceste popoare trebuie să aibă posibilitatea în orice moment de a intra în contact și discuta despre interesele lor, pentru a adopta rezoluții comune, pentru a stabili între ele o legătură de solidaritate, care să le permită să se întâlnească la momentul potrivit, în cazul apariției unor circumstanțe grave. Această legătură federală mă voi strădui să o realizez.” Cu aceeași ocazie ministrul german de externe, Gustav Stressman a ținut un discurs în care a susținut ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin crearea de noi piețe pentru industria țărilor europene, raționalizarea economiei continentului și integrarea acesteia în circuitul mondial. În schimb el a precizat necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel încât unificarea preconizată să nu limiteze suveranitatea națională a statelor participante și să nu fie îndreptate împotriva unei puteri extraeuropene. Se observă că Germania, chiar dacă dorea o formă de uniune a statelor europene, își direcționa efortul pentru a crea o uniune doar în plan economic; pe când Franța îmbrățișa-se varianta extinsă, a unei federații de state.

Drept urmare, reprezentanții celor 27 de state europene, membre ale Adunării Generale a Societății Națiunilor, au recunoscut necesitatea unui asemenea demers și au cerut ca Franța să elaboreze un memorandum, în care să fie stipulate principiile de organizare a noii structuri de uniune europeană, care să fie studiate de către guvernele statelor europene și remise ulterior Franței pentru ca observațiile apărute să fie prezentate în următoarea sesiune a Adunării Generale a Societății Națiunilor.

Uniunea Juridică internațională a elaborat și ea un anteproiect de Uniune Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepția sa, Uniunea Europeană urma să fie realizată în etape succesive, acționându-se în cadrul Ligii Națiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizației europene: Conferințele, un Consiliu, Comisiile permanente și un Secretariat.

Memorandumul Briand, transmis Ligii Națiunilor, relua și dezvolta ideile federaliste exprimate de omul politic francez în toată perioada de după Primul Război Mondial, și în special în discursul din 5 septembrie 1929. Memorandumul avea grijă să sublinieze faptul că în cadrul măsurilor preconizate, suveranitatea absolută și independența politică a statelor din Uniune, urmau să fie păstrate și respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu. Ca mijloace de realizare a proiectului său, Aristide Briand avea în vedere în mod succesiv convocarea unei Conferințe europene, iar apoi desemnarea unui organ executiv sub denumirea de "Comitet Politic Permanent", la care se adăuga un "Secretariat" pentru chestiunile administrative.

După cum se desprinde din această sumară prezentare, ideea europeană s-a manifestat încă de la bun început ca o idee juridică, cu numeroase implicații juridice.

Amânarea cu câteva luni a discutării Proiectului Briand a blocat evoluția acestuia, datorită schimbărilor nefavorabile survenite pe plan economic și politic european. Moartea ministrului de externe german, G. Stresemann, și venirea la putere a guvernului minoritar (Brüning) în Germania a condus la stoparea dialogului franco-german. Politica naționalist revizionistă a guvernului Brüning a blocat orice discuție unionistă, iar ideea reconcilierii cu Franța a cedat locul unei intransigențe sporite pentru revizuirea tratatelor de pace și urmărirea prioritară a intereselor naționale ale Germaniei.

Cu toate acestea, guvernul francez a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Societății Națiunilor Unite „Memorandumul guvernului francez asupra organizării unui regim de Uniune Federală Europeană” în care apărea ideea necesității unei coordonări a politicilor economice, precum și necesitatea unui mecanism instituțional capabil să asigure Uniunii organele indispensabile îndeplinirii misiunii sale, format dintr-un organ reprezentativ sub forma unei instituții a Conferinței europene, alcătuită din reprezentanții tuturor guvernelor europene membre ale Societății Națiunilor.

Răspunsul Germaniei la Memorandumul Briand a fost unul negativ deoarece respingea înființarea oricărei instituții pentru colaborare europeană și prin aceasta respingea însăși crearea unei Uniuni Europene. Ca și răspunsul german, cel britanic se declara favorabil unei cooperări economice europene, insista asupra relațiilor intercontinentale și asupra autorității Societății Națiunilor, respingând crearea oricărei instituții europene. După cum vedem orientarea britanică își menține trendul izolaționist, cu puseuri periodice de izolare față de deciziile europene și conexare puternică cu Statele Unite.

Asemenea celorlalte state revizioniste (Italia, Ungaria, Bulgaria și Lituania), Germania critica status-quo-ul european consacrat prin tratatele de pace de după război, cerând revizuirea lor distanțându-se de ideea unei federații europene cu politici comune.

La 9 septembrie 1930, s-a întrunit la Geneva Conferința reprezentanților statelor europene, chemată să-și dea verdictul asupra proiectului Briand. Autorul planului a propus adoptarea unei declarații de principii în favoarea uniunii europene și a constituirii Adunării federale. Contrapropunerea germană prevedea o simplă rezoluție care să declare voința statelor de a dezbate problemele europene, în cadrul exclusiv al Societății Națiunilor. Anglia s-a aliat punctului de vedere german astfel încât în final rezoluția adoptată a prevăzut doar constituirea unui Comitet de studiu a problemei uniunii europene în cadrul Societății Națiunilor. În dezbaterile Comitetului nu au fost abordate decât probleme de natură economică. Dezamăgit de atitudinea statelor europene, Briand a declarat retragerea proiectului său și limitarea disponibilității Franței pentru o politică de înțelegere cu Germania.

Aristide Briand – Discurs în fața Adunării Societății Națiunilor, reunită la Geneva la 5 sept. 1929

“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […] Această idee care a obsedat imaginația filosofilor și poeților […] a sfârșit prin a apare ca răspunzând unei necesități. […] Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultățile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură. Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante și cele mai înțelepte, există întotdeauna un grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total și fac un pas înainte. Îl fac cu prudență. Realizez că improvizarea ar fi regretabilă și nu ascund că problema ar putea fi puțin în afara programului Societății Națiunilor. Se atașează totuși, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat să preconizeze apropierea popoarelor și a unităților regionale chiar și cele mai întinse. Cred că între popoare care sunt geografic grupate așa cum sunt popoarele Europei, trebuie să existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre în contact, să-și discute problemele, să ia soluții comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă față, la momentul oportun, circumstanțelor grave care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aș dori să o realizez. Evident, asociația va acționa mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred că, în acest domeniu, putem obține succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre națiunile care ar putea face parte dintr-o astfel de asociație, ar putea fi benefică.”

3. MIȘCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA ÎN TIMPUL CELUI DE AL DOIOLEA RĂZBOI MONDIAL

În timpul celui de-al doilea război mondial ideile de unificare a statelor europene au continuat să preocupe locuitorii continentului european. În acest sens, în timpul războiului, italianul Altiero Spinelli și-a adus o contribuție semnificativă la dezvoltarea conceptelor de creare a unei Uniunii Europene. În 1941 Spinelli a redactat documentul care avea să devină cunoscut ca „Manifestul de la Ventotene”, sub titlul „Spre o Europă liberă și unită”. Acesta avea să devină unul dintre textele fundamentale ale mișcării federaliste europene. În luna iulie a anului 1941, manifestul lui Spinelli a ajuns clandestin pe continent. Ideile lui au fost adoptate de rezistența italiană dominată de comuniști, ducând la formarea Mișcării Federaliste europene, în 1943. Aceasta a răspândit mesajul către grupările din alte țări, dând naștere unei serii de întâlniri în Elveția neutră, care au culminat cu o mare conferință la Geneva, în iulie 1944, unde au participat activiști din Danemarca, Franța, Italia, Norvegia, Țările de Jos, Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. A participat chiar și un reprezentant al unui grup anti-nazist secret din Germania.

La conferința de la Geneva, mișcările colective de rezistență au produs o declarație care susținea idea conform căreia, lupta lor din timpul războiului avea să confere țărilor din care făceau parte „dreptul de a participa la reconstruirea Europei pe picior de egalitate cu celelalte puteri victorioase”. În acele țări, – declarau ei, „viața popoarelor pe care le reprezintă trebuie să se bazeze pe respectul individului, pe securitate, pe dreptatea socială, pe utilizarea completă a resurselor economice în folosul tuturor și pe dezvoltarea autonomă a vieții naționale”. Aceste obiective, – consideră conferința, „nu se pot îndeplini decât dacă diferitele țări ale lumii acceptă să treacă dincolo de dogma suveranității absolute a statului și să se unească într-o singură organizație federală”. Totuși, cu o notă slabă de realism, declarația continuă: „Lipsa de unitate și coeziune care încă mai există între diverse părți ale lumii nu ne va permite să realizăm imediat o organizație care să unească toate civilizațiile sub un singur guvern federal”. Aceasta înseamnă că, în perioada imediat postbelică, „problemei europene trebuie să i se găsească o soluție mai directă și mai radicală”. „Soluția directă” ar fi constat într-o „Uniune Federală” Europeană. Numai astfel i s-ar fi putut permite poporului german să participe la viața noii Europe fără să le pericliteze pe celelalte.

La fel ca înainte „Uniunea” urma să aibă constituția ei scrisă și un guvern supranațional responsabil în mod direct față de popoarele Europei. Avea să-și controleze propria armată, fără a permite existența armatelor naționale. De asemenea, urma să aibă propria curte de justiție, cu jurisdicție exclusivă asupra chestiunilor constituționale și drepturi exclusive de a arbitra conflictele dintre autoritatea centrală și statele membre.

4. MIȘCAREA DE INTEGRARE DIN EUROPA DUPĂ AL DOIOLEA RĂZBOI MONDIAL

Spiritul naționalist și imperialist era încă foarte puternic în epocă. Nu putem să nu amintim, în acest context, eforturile depuse de către marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitate sa de președinte al Societății Națiunilor, pe linia îndepărtării pericolului unui nou conflict mondial și a unificării europene.

A fost necesar ca Europa să fie încă o dată devastată de un război mondial pentru a deveni conștientă de consecințele nefaste ale rivalităților permanente dintre țările sale. A trebuit să se ajungă la starea de ruină totală a continentului și la declinul politic și economic al statelor europene cu structurile lor naționale arhaice pentru a fi create condițiile unei înnoiri și a unei atitudini radicale cu privire la reorganizarea Europei.

Analizând diferitele tentative de unificare la scară continentală după cel de-Al Doilea Război Mondial, observăm că Europa devenise conștientă de propria sa slăbiciune. Războaiele care o devastaseră au făcut-o să-și piardă poziția centrală pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universală. Fărâmițată în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominată de cele două noi super-puteri: Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, a căror putere militară, politică și economică erau superioare potențialului european. În plus, exista experiența dureroasă a războiului, care a făcut din sloganul „Niciodată un nou război!”, principiul oricărei noi acțiuni politice. Cele două conflicte mondiale se născuseră din războaie fratricide europene și făcuseră din Europa, principala lor victimă. De aceea ideea unor noi conflicte armate devenise în acel moment insuportabilă.

Mișcarea Paneuropeană și proiectul Briand

Pe baza studiului efectuat, în anii 1920-1922, asupra proiectelor, experimentelor și modelelor federaliste anterioare, Coudenhove-Kalergi conturează imaginea unei ere a primatului valorilor internaționale în fața celor naționale. Programul mișcării paneuropene este formulată în cartea Pan-Europa34, publicată la Viena în octombrie 1923, fiind, din punct de vedere cronologic, primul manifest proeuropean coerent. Pornind de la necesitatea reconcilierii istorice a națiunilor europene și oferind soluții concrete de unificare a acestora într-o structură politică stabilă, Statele Unite ale Europei, bazată pe comunitatea de valori și interese, autorul propune un program ce avea drept scop să redea Europei importanța de odinioară și capacitatea competitivă în concurența economică mondială, dotând-o cu instituții și alianțe capabile să zădărnicească un nou război.

Această lucrare marchează o cotitură radicală în gândirea politică europeană, chiar dacă nu e lipsită de anumite accente utopice sau avânturi romantice. Ea impresionează prin pertinența analizelor și luciditatea prospectivă. Pan-Europa, scrisă după un război mondial ce a depășit în oroare și cele mai negre profeții, apărea într-un moment când, în ciuda lecției istoriei, națiunile europene se pregăteau, mai mult sau mai puțin conștient, de o nouă conflagrație.

În introducerea Pan-Europei, contele Richard Coudenhove-Kalergi nota cu amărăciune: „Europa stă cu privirea ațintită înspre trecut, în loc să scruteze viitorul. Piața de carte este invadată de memorii. În dezbaterile publice, considerațiile privitoare la originea războiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând prevenirea celui următor. Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului și fărâmițării Europei“35.

Pan-Europa este structurată pe unsprezece capitole, simpla lor înșirare fiind edificatoare asupra dimensiunilor și complexității acestui manifest-eseu. Sunt abordate toate „marile teme“ care-i frământă încă și azi pe contemporani și alimentează polemicile asupra Europei: rădăcinile europenismului, limitele sale geografice și spirituale, adversarii și aliații paneuropenismului, prevenirea unui nou război, națiunea și supranațiunea, majorități și minorități, Europa instituțională.

Pentru Coudenhove-Kalergi, „conceptul de Europă provine dintr-un amestec de elemente geografice politice și culturale“, iar noțiunea geografică de Europa „nu corespunde nici celei culturale, nici celei politice“. Cu alte cuvinte, Europa este, înainte de orice, o comunitate de valori, o cultură și o civilizație comună. Astfel, limitele ei geografice coincid cu limitele democrației de sorginte antică, ale „civilizației de tip creștin, ai cărei poli sunt individualismul elen și socialismul creștin“.

Construirea Pan-Europei presupune identificarea precisă a adversarilor și aliaților. Deși din punct de vedere geografic reprezintă parte a Europei, Rusia comunistă este în afara spiritualității europene: „Bolșevismul a zguduit din rădăcini civilizația europeană importată de Petru cel Mare și urmașii săi. Promotorii ei au fost alungați sau lichidați“, de aceea „frontiera orientală a Europei cu Rusia constituie totodată limita orientală a comunității culturale europene“. Autorul nu face un secret din neîncrederea sa în Rusia „roșie sau albă“, pe care o indică drept potențial adversar al unificării Europei: „Între 1915 și 1919, totul s-a schimbat în Rusia, mai puțin pofta ei de expansiune. O poftă ce nu e legată de nici un partid, de nici o personalitate. În fața ei au fost nevoiți să se închine deopotrivă țarul păcii Nikolai, ca și socialistul Kerenski…“.

Istoria pune Europa în fața unei alternative: ori trece peste ostilitățile naționale și se va uni într-o federație, ori va fi supusă cuceririi rusești. Totuși, cei mai temuți adversari ai unificării sunt considerați cei din interior, respectiv rivalitatea de secole dintre Franța și Germania. În consecință, Coudenhove-Kalergi face un apel în favoarea reconcilierii franco-germane, condiție a unificării Europei și de menținere a păcii. Primul pas, credea autorul în 1923, s-ar putea face printr-o uniune a cărbunelui și oțelului și crearea unei siderurgii europene lucru ce s-a și întâmplat mai târziu.

Proiectului Pan-Europei i se opun cu înverșunare naționaliștii șovini, atât din Franța cât și din Germania. „Există o intimă și tacită alianță între șovinii germani și francezi. Ei se citează zilnic reciproc în publicațiile lor, își recrutează unii celorlalți mereu noi aderenți și-și fac reciproc, în cel mai colegial mod, propagandă. Adevăratul adversar al acestui șovinism, franco-german, nu-l constituie cele două națiuni riverane Rinului, ci Pan-Europa. Contra acestui țel se îndreaptă ura și cârdășia lor comună, șovinii din ambele părți fiind conștienți că realizarea Pan-Europei le va lua dreptul la existență“.

Alți adversari ai proiectului european au fost considerați comuniștii, care vor cere primirea Rusiei Sovietice în federația europeană (lucru considerat imposibil), militariștii, deoarece unificarea va face imposibil un nou război, precum și industriile protecționiste, care își datorează supraviețuirea lipsei de concurență prin intermediul protecționismului vamal. De cealaltă parte se află cei care, conștienți de avantajele unificării, văd în aceasta numeroase posibilități: prevenirea unui nou război, protecție împotriva unei eventuale invazii sovietice, dezarmarea, sporirea capacității concurențiale în fața industriilor americane și extrem-orientale.

Vederile lui Coudenhove-Kalergi, asupra chestiunii naționale, sunt și ele de o mare actualitate: „Națiunea – consideră el – nu este o comunitate de sânge, ci una spirituală“, teoria purității de rasă fiind un mit pentru „dogma naționalismului european“. Europa este văzută ca un spațiu al metisajului lingvistic și rasial, frontierele statale neavând cum să coincidă cu cele ale limbilor și etniilor. Pentru pacea Europei, chestiunea minorităților e considerată primordială, deoarece prin retrasarea frontierelor, în urma tratatelor de pace de la Paris, toate noile state naționale includ importante minorități, nerezolvarea acestor chestiuni fiind văzută ca o permanentă sursă de instabilitate. S-ar impune astfel promulgarea unui „edict de toleranță o neîngrădită (în măsura în care aceasta este tehnic posibilă) folosire a limbii materne în justiție și administrație, fără ca aceasta să-i aducă un prejudiciu, precum și posibilitatea educării copiilor săi în sânul comunității culturale de care aparține“. Coudenhove-Kalergi concluzionează că prin trecerea de la anarhie, militarism și național-șovinism la reconciliere, cooperare economică și dezvoltare culturală, Europa și-ar îndeplini datoria față de propriul destin și ar deveni un pol de stabilitate a lumii.

Pentru a pune în aplicare acest program prezentat în cartea sa, Pan-Europa, Coudenhove-Kalergi a lansat, în 1924, un Manifest european, în care a cerut tuturor forțelor democratice ale Europei să militeze pentru unificarea economică, politică și militară a continentului, reorganizarea Ligii Națiunilor în colaborare cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite și țările din Extremul Orient, reconciliere cu Germania pentru a anula spiritul de revanșă. Personalități ale vieții culturale și-au asumat obiectivele mișcării paneuropene, precum Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas și Heinrich Mann, Gerhardt Hauptmann, Rainer Maria Rielke, Stefan Zweig, Franz Werfel, Selma Lagerlöf, Sigmund Freud, Albert Einstein, José Ortega y Gasset, Richart Strauss, Bruno Walter, Max Reinhardt și alții.

Un personaj mai puțin cunoscut care s-a pronunțat în favoarea proiectului european a fost danezul Heerfordt care a publicat în 1924 un eseu intitulat Europa Communis în care critica Liga Națiunilor dar făcea și o analiză detaliată a ceea ce ar putea fi instituții europene comune în viitorul Europei federale. Dincolo de o adunare interparlamentară, un director al șefilor de stat cu drept de veto și un minister federal responsabil în fața Adunării, danezul Heerfordt ajunge la a prevedea un regim special pentru chestiunile legate de agricultură și o perioadă de tranziție pentru realizarea unei uniuni vamale.

Încă din 1924, primul-ministru francez Edouard Herriot se pronunța favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, iar ministrul de externe german Gustav Stresemann se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii preconizate. Ultimul rămânea rezervat față de excluderea Marii Britanii din proiectul paneuropean, Germania vizând, în esență, o revizuire a tratatelor de pace, în cadrul unei Ligi a Națiunilor reorganizate cu sprijin englez și mizând pe tendințele britanice de contracarare.

Ministrul de externe francez, Aristide Briand, acceptă, în schimb, președinția de onoare a Uniunii paneuropene, ce cunoaște un succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea unui congres Paneuropean la Viena, cu 2.000 de participanți.

În 1928 Gaston Riou preconiza o confederație continentală în cartea sa Europa patria mea ca singură alternativă pentru ca Europa să-și poată păstra rolul de hegemon în lume.

În 1929 contele Sforza a publicat lucrarea Statele Unite ale Europei iar anul următor, 1930, Bertrand de Jouvenel a publicat Spre Statele Unite ale Europei. În același an, o contribuție mai puțin semnificativă o are Edouard Herriot care publică lucrarea Europa.

Tendințele de integrare economică a continentului înregistrează în anii ’20 câteva realizări concrete, prin crearea în 1926 a cartelului internațional al oțelului, între Franța, Germania, Belgia și Luxemburg, cu reglementarea producției pe bază de cote anuale, și a Comitetului franco- german de informare și documentare, pentru promovarea unității economice a continentului și a unei mai bune cunoașteri reciproce.

Acordurile realizate în problema reparațiilor de război germane, prin planurile Dawes și Young, ca și retragerea franceză din Ruhr în 1930, au contribuit la crearea unei atmosfere politice în care inițiativa de trecere la realizarea concretă a unității europene se transforma dintr-un obiectiv utopic într-o posibilitate palpabilă.

Proiectul Briand

Cel care și-a asumat o asemenea responsabilitate a fost ministrul de externe francez Aristide Briand, apropiat de mișcarea paneuropeană, a cărei președinție de onoare o acceptase și care în cursul unei întâlniri la Madrid cu Gustav Stresemann, la 11 iunie 1929, i-a prezentat proiectul unei federații europene, sprijinite din exterior de Marea Britanie, care să asigure pacea continentului și totodată să contracareze preponderența economiei americane, care ajunsese să egaleze volumul total al exporturilor și importurilor tuturor statelor europene. Ministrul de externe german s-a arătat favorabil obiectivelor economice, exprimând în schimb rezerve față de o eventuală slăbire a Ligii Națiunilor prin crearea unor structuri instituționale paralele, ca și față de o posibilă confruntare cu Marea Britanie și Statele Unite, de la care Germania spera sprijin în tendințele sale de revizuire a tratatelor de pace.

La 5 septembrie 1929, în cadrul Adunării Generale a Ligii Națiunilor, Aristide Briand pune, oficial, în dezbatere proiectul uniunii europene, sub forma unei legături federale, ca să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de interes general continental, adoptarea de decizii și încheierea unui acord de garantare a securității. Asociația statelor europene trebuia să dezbată, în principal, problemele economice, dar această legătură federală urma să se extindă treptat și asupra planului social și politic. Briand propunea adoptarea ideii unificării europene și inițierea de dezbateri oficiale pentru concretizarea ei. În discursul lui Gustav Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, dar se exprima, în schimb, necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel ca unificarea să nu limiteze suveranitatea națională a țărilor participante și să nu fie îndreptată împotriva nici unei puteri extraeuropene. Briand a fost solicitat să prezinte, pentru viitoarea Adunare generală a Ligii Națiunilor, un memorandum scris cu proiectul detailat al uniunii europene preconizate.

Amânarea a pecetluit practic soarta acestuia, izbucnirea crizei economice mondiale ducând la un val de măsuri protecționiste, tocmai atunci când o componentă esențială a unificării ar fi fost demontarea barierelor și liberalizarea schimburilor. Moartea lui Stresemann, în octombrie 1929, și venirea la putere în 1930 a guvernului Brüning, marchează o întărire a pozițiilor extreme drepte, în care ideea reconcilierii cu Franța cedează locul intransigenței privind revizuirea tratatelor de pace. Schimbări au loc și în contextul politic francez, guvernul Briand este înlocuit cu un guvern condus de Tardieu, în care Briand își păstrează Ministerul de Externe, dar presiunea elementelor naționaliste îl obligă la corecții ale proiectelor sale, care să țină seama într-un grad mai accentuat de interesele specifice ale Franței.

În mai 1930, Memorandumul asupra organizării uniunii federale europene este prezentat tuturor guvernelor din Europa, cu excepția Uniunii Sovietice și a Turciei, de către ambasadorii francezi. Memorandumul suferise corecții în spiritul forțelor naționaliste de dreapta, reprezentate în cabinetul Tardieu, rezultând un text final diferit în multe privințe de principiile generale enunțate în septembrie 1929 de Briand.

Memorandumul cuprindea o serie de considerații generale, propunerile concrete în patru puncte și o motivare conclusivă a acestora. În considerațiile generale se explica relația între preconizata Europă Unită federală și Liga Națiunilor, pe de o parte, și statele naționale suverane, pe de altă parte. Unificarea federală a Europei nu se va realiza în afara Ligii Națiunilor ci, dimpotrivă, se urmărea aducerea în concordanță a intereselor europene sub egida și în spiritul ei. Proiectul nu este îndreptat împotriva vreunei puteri extraeuropene, ci are în vedere colaborarea cu toate statele, în interesul asigurării păcii. Relațiile federale nu vor afecta suveranitatea națională a țărilor participante. În partea I se propunea un tratat, care să proclame principiile unității morale a Europei și întărirea solidarității între state. În partea a II-a se preconiza ca principalele decizii să fie adoptate de o conferință europeană, ce se va întruni periodic și va cuprinde pe reprezentanții tuturor guvernelor europene membre ale Ligii Națiunilor. Organul executiv va fi un Comitet Politic Permanent, ce va avea menirea de a analiza procedurile necesare realizării și aplicării proiectului de unificare și va căuta mijloacele constituirii federației europene. Se va întocmi un inventar general al programelor de cooperare în domeniile social, economic și politic, iar după adoptarea proiectului de cooperare se va încredința unor comitete speciale examinarea problemelor specifice, încă neabordate în cadrele instituționale ale Ligii Națiunilor, sub controlul Comitetului Politic și sub responsabilitatea guvernelor participante.

Partea a III-a proclama prioritatea problemelor politice în raport cu cele economice. Sacrificiile reclamate de integrarea economiilor naționale ale țărilor participante vor fi acceptabile doar în schimbul instaurării încrederii și păcii reale pe continent. Acest obiectiv se va realiza prin crearea unui sistem european de securitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garanțiilor internaționale instituite prin Tratatul de la Locarno asupra întregii comunități europene. După aceste măsuri, se va trece la crearea unei piețe comune a Europei, printr-un pact de solidaritate economică. Se va utiliza intervenția statului în economie și colaborarea interguvernamentală, integrarea desfășurându-se gradual, prin lărgirea treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică și integrare economică, realizate cu includerea de la început a tuturor statelor europene.

În partea a IV-a sunt enumerate domeniile economice, financiare, sociale ce ar urma să facă obiectul analizei primei conferințe europene și a Comitetului Politic Permanent, în final cerându-se răspuns guvernelor europene până la data de 15 iulie 1930, pentru ca Adunarea Generală a Ligii Națiunilor, din toamna aceluiași an, să poată adopta bazele unui acord european.

Memorandumul reprezintă o remarcabilă tentativă de soluționare realistă a gravelor probleme postbelice, dar i-a dezamăgit pe adepții mișcării paneuropene, pentru că reprezenta doar un acord general de principii și pentru că nu s-a trecut imediat la adoptarea unei constituții europene elaborate în detaliu. Proiectul se afla sub semnul căutării compromisului între diversele interese naționale și caracterul supranațional al viitorului edificiu european.

Esențial pentru soarta proiectului Briand era răspunsul oficial al guvernelor europene, o poziție importantă în acest sens revenindu-i Germaniei. Discuția decisivă a guvernului german are loc în 8 iulie 1930, cancelarul Brüning, al cărui guvern minoritar era dependent de voturile partidelor de dreapta naționaliste, renunță la politica de conciliere promovată de fostul ministru de externe Stresemann, adoptând o poziție tranșantă față de Franța, acuzată că nu ar urmări decât menținerea cu orice preț a sistemului de la Versailles. Cancelarul Brüning respinge formula lui Stresemann, de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale pașnică prin reconciliere cu Franța, contrapunând revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace și a anulării reparațiilor de război. La 15 iulie 1930 se dă răspunsul oficial german, prin care se afirmă că actuala configurație politică și economică a continentului este o piedică în calea dezvoltării popoarelor sale, Germania dorind o schimbare a raporturilor existente, în sensul egalității în drepturi și fără eliminarea vreunei țări europene, inclusiv a Uniunii Sovietice și a Turciei. Germania cerea să rămână în cadrele Ligii Națiunilor, crearea în sânul acesteia a unei grupări europene separate având efecte nefavorabile asupra îndeplinirii obiectivelor sale.

Refuzul german, care punea capăt perspectivelor politicii de reconciliere, a oferit un bun prilej și celorlalte mari puteri europene pentru eludarea unui răspuns pozitiv prin formule care să evite totuși o respingere în sine a ideii unificării europene. Statele europene, mici și mijlocii, cu excepția Ungariei și Irlandei, acceptă principial ideea unui tratat general de unificare europeană, dar cu rezerve și condiționări specifice, potrivit intereselor lor particulare.

După aceste antecedente nefavorabile, în 9 septembrie 1930 se întrunește la Geneva Conferința Reprezentanților Statelor Europene, care era chemată să dea verdictul asupra proiectului Briand. Datorită neînțelegerilor, la propunerea Angliei rezoluția finală a prevăzut doar constituirea, în cadrul Ligii Națiunilor, a unui comitet de studiu al problemei uniunii europene, cu un secretariat condus de secretarul general al ligii, Eric Drummond. Comitetul s-a întrunit din ianuarie 1931 până în septembrie 1932, la Geneva, fără a adopta rezoluții, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii. Dezamăgit, Aristide Briand, cu puțin timp înaintea morții sale intervenite în martie 1932, a declarat retragerea proiectului său și limitarea disponibilității viitoare a Franței pentru o politică de înțelegere cu Germania.

Chiar dacă revizionismul și împrejurările complexe de la începutul anilor `30 nu au permis punerea în practică a planului Briand, el rămâne un jalon important în istoria construcției europene, dovedindu-și actualitatea prin concepția federală.

Idei federaliste europene în deceniul patru al secolului al XX-lea

Anul 1931 marchează un moment de cotitură radicală în evoluția situației economice și politice a Europei, ce-și pune amprenta nefastă asupra tendințelor de unificare continentală. Eșecul proiectului Briand spulberă iluziile într-o soluționare a problemelor europene postbelice pe calea concilierii pașnice a intereselor, iar criza economică duce la întărirea tendințelor protecționiste, autarhice. Rezultatul acestor evoluții nefavorabile se concretizează în întărirea statelor naționale bazate pe o doctrină a naționalismului economic și politic, pe o ascensiune a regimurilor autoritare și accentuarea tendințelor de confruntare, lucru ce creează o stare de anarhie ce nu mai poate fi controlată prin instrumentele fragile aflate la dispoziția Ligii Națiunilor.

În aceste împrejurări nefavorabile, mișcarea pentru unificare europeană își continuă eforturile, fără a reuși însă dobândirea unei reale audiențe în cercurile largi ale opiniei publice a continentului. Este vorba, mai degrabă de grupuri intelectuale de dezbatere, care continuă să făurească proiecte ce-și vor dovedi importanța abia după al Doilea Război Mondial.

Activitatea neobosită a contelui Coudenhove-Kalergi menține în viață mișcarea paneuropeană. Au loc congrese internaționale, ca cel de la Viena din 1936 sau cel al tineretului european din 1937, dar efectele practice se dovedesc minime. În timpul războiului își continuă activitatea în Statele Unite, unde creează un grup paneuropean în cadrul universității din New-York. A reușit ca între 25 și 27 martie 1943 să întrunească cel de-al cincilea Congres Paneuropean la New-York, cu participarea a 500 de personalități. În timpul lucrărilor s-a elaborat un proiect de Constituție a Confederației Europene. Proiectul cuprindea 95 de articole și a fost prezentat în martie 1944. El prevedea drepturi și obligații pentru toate statele membre, o Curte Europeană pentru apărarea drepturilor omului, forțe armate comune supranaționale, coordonarea politicii externe, comunitate economică. În martie 1945, Conferința Paneuropeană protesta 30împotriva menținerii divizării Europei, în condițiile reorganizării postbelice preconizate de învingători.

Un important nucleu de promovare a ideii unificării federale a Europei în anii ’30 l-a reprezentat Școala federalistă engleză. Deși o grupare prin excelență intelectuală, ea a devenit în anii 1939-1940 un important factor de influențare a politicii externe britanice, care a luat în serios posibilitatea unei alternative de acest gen. Reprezentanții proeminenți ai anilor ’30 au fost Philipp Kerr, devenit apoi lordul Lothiam, Lionel Robins, Lionel Curtis, Harold Laski, Barbara Wootton, William Beveridge, Ivor Jennigs și alții.

Philipp Kerr, secretar al primului-ministru Lloyd George în perioada războiului și a Conferinței de Pace, un bun cunoscător al politicii europene, aduce critici severe sistemului Ligii Națiunilor și pacifismului idealist, în numeroasele sale lucrări, militând pentru o federație a statelor democratice, menită să impună în plan internațional domnia legii. Cartea ce sintetizează punctele sale de vedere apare în 1935 cu titlul sugestiv Pacifism is not enough. Gânditorii și analiștii politici englezi pleacă, în analiza fenomenelor lumii contemporane, de la elementele conceptuale oferite de clasicii gândirii federaliste, în primul rând de la Kant, care a surprins în 1795 originea anarhiei internaționale și rolul jucat în acest sens de suveranitatea absolută a statelor naționale. Federaliștii englezi, preluând conceptele kantiene privind analiza surselor anarhiei internaționale, fac pasul spre cristalizarea unei soluții politice, ca alternativă concretă de tip federal la sistemul statelor naționale, generatoare de violență. O a doua sursă importantă o constituie federalismul american. America e văzută ca o țară care, datorită lipsei tradiției statului național, ca și a situării într-o arie periferică a arenei mondiale și a interferenței nefaste a conflictelor de interese între state, a putut pune în practică conceptele federaliste.

În concepția școlii federaliste engleze, cauza tuturor relelor, a anarhiei internaționale și a războaielor, este sistemul european al statelor naționale suverane. Naționalismul de stat, legătura între naționalism și interesele de stat, este cel care alimentează și motivează conflictele ce degenerează în război. Adevărata sorginte a confruntărilor militare o reprezintă, în concepția școlii federaliste engleze, nu conflictele de interes în sine, ci lipsa unui mecanism adecvat de soluționare a lor. Soluția este considerată a fi limitarea suveranității prin structuri federale, Europa având misiunea de a da tonul pentru un astfel de proces la nivel global.

Un rol important în promovarea soluțiilor federaliste i-a revenit organizației Federal Union, ce a luat ființă în 1939, din inițiativa lui Charles Kimber, Patrick Ransome și Derek Rawnsley. În martie 1940 a fost înființat un institut de cercetare al acestei organizații, condus de William Beseridge. Au fost elaborate proiecte constituționale ale Europei federale, iar comitetele speciale de studiu au abordat probleme juridice, economice și coloniale. Ideile esențiale preconizate erau: instituirea unei adunări legislative europene bicamerale, cu o Cameră Populară și o Cameră a Statelor, organe executive răspunzătoare în fața acesteia, trecerea apărării, a politicii externe și a celei economice în atribuția instituțiilor federale, o constituție europeană amendabilă doar prin votul comun al celor două camere și a cărei interpretare și aplicare să revină unei Curți Federale, garantarea unor alegeri libere și respectarea drepturilor cetățenești din fiecare stat, monedă comună, asigurarea liberei circulații, integrarea federației europene într-o organizație mondială, cu participarea Statelor Unite și a Uniunii Sovietice. Sunt idei ce prezintă puncte comune cu cele ale mișcării lui Coudenhove-Kalergi, ale proiectului Briand și ale construcției europene de astăzi. Ele sunt dovada faptului că europenilor le erau din ce în ce mai clare căile ce trebuiau parcurse în vederea realizării unității Europei.

Viziuni totalitare asupra unificării europene

Unificarea europeană era posibilă fie printr-o înțelegere voluntară, liber acceptată de către statele Europei sub o formulă federativă sau confederativă, fie prin forță, sub egida puterii hegemonice a unui imperiu asupra continentului. Această ultimă formulă devine de o periculoasă actualitate în secolul XX, datorită ideologiilor totalitare și transformarea lor în idei directoare ale politicii unor mari puteri ca Rusia Sovietică sau Germania nazistă.

Cel mai consecvent susținător al ideii unificării europene și mondiale în mișcarea comunistă internațională a fost Lev Troțki. În lucrarea sa, publicată în 1914, sub titlul Războiul și Internaționala, considera că statele naționale reprezintă o frână în calea progresului economic prin politica lor de protecționism și autarhie. Privind din perspectiva clasei muncitoare, Troțki consideră că atitudinea optimă este cea a creării Statelor Unite Socialiste ale Europei, ca o fază de tranziție spre Federația Socialistă Mondială. El respingea ideea autodeterminării popoarelor și se pronunța pentru eliminarea, prin revoluție generală, a barierelor economice și politice ce divizează continentul.

Ideile lui Troțki au întâmpinat critica severă a lui Lenin, care în 1915, în articolul intitulat Asupra lozincii Statelor Unite ale Europei, considera că o asemenea formulă poate avea doar o valoare tactică imediată, pentru destabilizarea marilor imperii multinaționale, însă ca obiectiv strategic Statele Unite ale Europei constituie o utopie pacifistă, dăunătoare cauzei revoluției, o asemenea unificare reprezentând, de fapt, o alianță între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mișcării socialiste. Statele Unite ale Europei vor deveni posibile doar în perspectiva victoriei generale a socialismului, ca o fază de tranziție spre comunismul în care vor dispărea toate formele de organizare de tip statal.

Stalin preia tezele leniniste și consideră că, sub paravanul unificării europene preconizată de mișcarea paneuropeană sau de ministrul de externe francez Aristide Briand, se ascund de fapt intențiile de sufocare a mișcării revoluționare a proletariatului. Doar frontul unit al forțelor de stânga, ce va crea un val revoluționar în Occident, va putea duce la unificarea continentului. Izbucnirea războiului cu Germania și realizarea coaliției antihitleriste cu Statele Unite și Marea Britanie nu au modificat esențial poziția sovietică în problema unificării europene. Dimpotrivă, pe măsura creșterii importanței Uniunii Sovietice în cadrul coaliției, respingerea oricărui proiect postbelic de organizare federativă a continentului devine o dogmă intangibilă a politicii externe sovietice, obiectivul esențial fiind păstrarea câștigurilor teritoriale dobândite în 1939-1940 și extinderea influenței sovietice în Europa. De altfel, sovieticii, care prin politica lor umăreau atomizarea Europei, au perceput corect tendințele de unificare europeană ce erau și o contrapondere la tendințele hegemonice ale URSS.

Național-socialismul a încercat să imprime, pentru un timp, linia principală în desfășurarea evenimentelor, asumându-și proiectul unei noi ordini europene, care să pună capăt „anarhiei“ belicoase a statelor naționale, cu mijloacele unei politici naționaliste, de forță. Chiar și în interiorul lui s-a sesizat eroarea făcută. Ideea de asociere între parteneri egali a fost înlocuită cu ideea supremației rasiale. Cooperarea a fost substituită cu lupta pentru putere, iar politicii bazate pe principii i-a fost preferată aceea Realpolitik a faptelor împlinite în folosul exclusiv al propriei națiuni. Expansiunea în dauna popoarelor considerate inferioare este apanajul popoarelor mari și izvorăște din necesitatea asigurării supraviețuirii lor și a îndeplinirii misiunii care le revine prin dobândirea spațiului vital cuvenit, fără a ține seama de celelalte state. În ceea ce privește relațiile dintre popoarele mari, acestea pot rămâne pașnice doar dacă își respectă reciproc sferele de influență, indiferența față de interesele celorlalte fiind principala garanție a păcii.

Principala amenințare externă era considerată Rusia Sovietică și sistemul bolșevic, identificat cu haosul și anarhia. De aceea, dincolo de posibilitatea unor înțelegeri temporare, cu caracter tactic, soarta prevăzută Rusiei era dezmembrarea și includerea în spațiul vital german. Pentru realizarea acestui obiectiv major se avea în vedere crearea unei internaționale antibolșevice a tuturor popoarelor europene. După izbucnirea războiului antisovietic, componenta unității europene a crescut considerabil ca pondere în discursul politic și propagandistic al nazismului german, accentuându-se ideea intereselor comune ale europenilor în „cruciada contra bolșevismului asiatic“. Mediatizării puternice prin aparatul de propagandă condus de Goebbels i s-au adăugat și o serie de inițiative instituționale, cum a fost crearea unui Europa Komité, menit a elabora bazele principiale ale confederației europene, și a unui institut pentru studiul țărilor străine. S-a lucrat la proiecte de unificare economică și politică a continentului chiar și după dezastrul de la Stalingrad, până târziu în 1944, deși devenise evident caracterul iluzoriu al perspectivelor de unificare europeană în formula național-socialismului german.

În opoziție cu viziunea național-socialistă, în ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, diferite grupuri ale Rezistenței au pus problema ordinii postbelice a Europei și s-au pronunțat pentru înlocuirea ostilității cu unitatea națiunilor, urmând trei direcții principale: înlăturarea ocupației fasciste, restabilirea sistemului democratic de organizare a societății, reorganizarea continentală, astfel încât să se elimine posibilitatea unui nou război. Dacă în privința primelor două obiective punctele de vedere erau cvasi unanime în cadrul mișcării europene de Rezistență, în ceea ce privește soarta postbelică a continentului opiniile se înscriu pe o scală largă, de la stabilirea sistemului statelor naționale, independente și suverane (susținute de comuniști, de o parte din socialiști și gauliști) la dezvoltarea, în spiritul formulei confederative, a relațiilor de colaborare economică, socială, culturală în cadrul unei societăți a națiunilor independente, până la ideea unificării federale a Europei și transformarea ei într-o forță economică și politică de anvergură comparabilă cu Statele Unite.

Ideea federalistă a fost susținută de o parte semnificativă a mișcării europene de Rezistență. Punctul de plecare a acesteia era depășirea sistemului statelor naționale suverane, considerat anacronic și generator de conflicte, care poartă în sine germenii războiului general. Adepții federalismului din cadrul Rezistenței se întemeiază pe experiența perioadei interbelice, în care criza generată de contradicția între expansiunea mondială a economiei și limitele politicii naționale, nu a putut fi rezolvată de sistemul statelor suverane, ceea ce a deschis calea regimurilor autoritare, bazate pe protecționism, autarhie, centralizare și naționalism. Această politică a fost dusă până la ultimele sale consecințe de nazismul german. Pentru evitarea în viitor a unei asemeni evoluții nefaste, soluția propusă de componenta federalistă a Rezistenței europene este, în planul intern al fiecărei țări, limitarea atribuțiilor statale, descentralizarea, sprijinirea autonomiei locale, iar în planul relațiilor internaționale, unirea voluntară a popoarelor continentului într-o federație democratică, eliminându-se din competența statelor naționale problemele păcii și războiului, cele militare și economice, care să revină unor organisme supranaționale, iar federația europeană să devină parte integrantă a unei organizații mondiale de asigurare a păcii.

PROIECTE ȘI ACȚIUNI CONCRETE DE UNIFICARE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Altfel se punea problema pentru Marile Puteri, angajate cu toate forțele în lupta împotiva Germaniei și a aliaților ei. Prioritatea administrației americane de a reduce forța inamicului a determinat-o să cedeze în fața Uniunii sovietice și să-i satisfacă aspirațiile de mare putere. După încheierea războiului, ideea unificării europene avea să capete un nou suflu, dar va trebui să ia în considerare noua configurație a lumii, având ca poli două superputeri, SUA și URSS, a căror relație va determina cursul desfășurării evenimentelor în Europa.

În noua configurație, ideea unificării europene a fost convertită în acțiuni concrete ale guvernelor. Trecerea spre această nouă treaptă a fost marcată de discursul lui Churchill din 1946, de la Zürich: „Noi trebuie să creăm ceva de felul Statelor Unite ale Europei – declara liderul britanic. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura și uni acele state care o doresc și o vor […] În realizarea acestei sarcini urgente, Franța și Germania trebuie să preia conducerea. Marea Britanie, Commonwealth-ul britanic al națiunilor, puternica Americă și, eu sper, Rusia sovietică […] ar putea fi prietenii și susținătorii noii Europe și cei ce se pronunță pentru dreptul ei la viață și strălucire“.

Sfârșitul războiului mondial punea statele europene în fața unei situații extrem de dificile, distrugerile erau imense iar divizarea continentului îngreuna și mai mult situația. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influența ideologiei comuniste, era nevoie de un ajutor economic și financiar prompt. Secretarul de stat cu afaceri economice, William Clayton, în urma unei călătorii în Europa, întocmește un raport secret privind distrugerile războiului, concluzionând că deși remediul ținea de Europa, ajutorul de plecare trebuia furnizat de SUA. Secretatul de stat George Marshall răspundea cu inițierea unui plan de ajutorare a Europei, o ofertă de ajutor financiar pentru întreaga Europă, constănd în mare parte sume nerambursabile, pe o perioadă de patru ani,din 1947 până în 1951. Cei 17 miliarde de dolari nerambursabili au fost alocați pentru refacerea și reabilitarea activităților industriale, agricole și financiare ale continentului și, în același timp, se viza încurajarea integrării europene.

Americanii considerau că unitatea ce fusese atât de fructuoasă în America de Nord putea să fie la fel de benefică pentru Europa, dacă europenii puteau să fie încurajați să renunțe la reminiscențele istorice și să-și vadă regiunea ca un întreg. În privința țelului său economic primordial, acela de a utiliza bani americani pentru readucerea Europei pe linia de plutire și pentru relansarea activității sale economice. Planul Marshall a fost un succes deplin, însă în privința țelurilor mai generale, planul a fost atrofiat din start, datorită refuzului sovietic de a participa sau de a permite vreunuia dintre statele-satelit să participe la el. Britanicii au refuzat și ei să accepte aspectele supranaționale ale organismul ce recepționa fondurile, asigurându-se că rămâne un comitet interguvernamental și nu o autoritate supranațională, așa cum plănuiseră americanii. Era o reacție în principal naționalistă, un refuz de a concepe guvernarea ca fiind localizată undeva în afara statului național tradițional.

Planul Marshall a reușit să pună în mișcare reconstrucția Europei Occidentale, iar doctrina Truman a lansat programul de stăvilire a expansiunii comunismului. În 1947 se constituia Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, prima inițiativă pe calea spre unitate, ca un răspuns la oferta americană de asistență financiară. În 1949 se semna Pactul de la Bruxelles și se puneau bazele NATO. În același an se înființa Consiliul Europei, expresie a compromisului între „federaliști” și „interguvenamentaliști”, și totodată cadru de dialog, de cooperare între țările europene, a căror apartenență la Consiliu „constituie un certificat de conformitate cu regulile statului de drept” prima organizație europeană, veritabilul nucleu al formării „federației statelor europene“.

Unificarea europeană însemna mai întâi integrarea diferitelor țări. În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de integrare: „Unificarea națiunilor europene presupune dispariția antagonismului vechi de secole dintre Franța și Germania. Acțiunea plănuită se adresează, de aceea, în prima linie, Franței și Germaniei. În această intenție guvernul francez propune să orientăm această acțiune spre un punct delimitat, dar hotărâtor. El propune să subordonăm ansamblul producției franceze și germane de cărbune și oțel unei autorități supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această asociere a producției de cărbune și oțel va asigura imediat edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice, ca primă etapă, a federalizării europene; ea va schimba și soarta acelor domenii care au servit de multă vreme producției de material de război, ale cărei victime ele au devenit. Solidaritatea producției, care se va atinge în acest fel, va duce la aceea că orice război între Franța și Germania va fi nu numai de negândit, dar va fi și imposibil din punct de vedere material”.

Planul lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, ce preluase în fapt ideea lui Jean Monnet, era revoluționar în domeniul relațiilor internaționale, el înființând o autoritate independentă de guverne ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând acțiunea spre un punct limitat, dar decisiv, Schuman și Monnet se pregătesc pentru metoda funcționalistă. „Supranaționalitatea“ este punctul de plecare al unei construcții mai vaste, instituind pe fondul solidarității primele baze ale unei federații europene.

Declarația lui Robert Schuman, 9 mai 1950

“Europa nu se va face dintr-o dată și nici printr-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulțimea de națiuni europene cere ca opoziția seculară între Franța și Germania să fie eliminată: acțiunea întreprinsă trebuie să atingă în primul rând Franța și Germania.

În acest scop, guvernul francez propune acțiunea imediată asupra unui punct limitat, dar decisiv.

Guvernul francez propune plasarea ansamblului producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei.

Plasarea în comun a producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, primă etapă a Federației europene, și va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime.

Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franța și Germania nu doar de neconceput, dar materialicește imposibil. Constituirea acestei unități puternice de producție deschisă tuturor țărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor țărilor pe care le va cuprinde elementele fundamentale ale producției industriale în aceleași condiții, va pune bazele reale ale unificării lor economice.

Această producție va fi oferită întregii lumi fără distincție și fără nici o excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viață și la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-și urmărească unul din scopurile sale esențiale: dezvoltarea continentului african.

Asfel va fi realizată simplu și rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei comunități economice și introducerea fermentului unei comunități mai largi și mai profunde între țări mult timp opuse prin divizări sângeroase.

Prin punerea în comun a producției de bază și instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor lega Franța, Germania și celelalte țări care vor adera, se vor asigura primele baze concrete ale unei Federații europene indispensabilă menținerii păcii.“

R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe",

Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

Planul Schumann, acceptat fără rezerve de Germania, Italia și cele trei țări din Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 și intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris, prin care lua ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), era încheiat pentru 50 de ani. CECO și-a propus să înlăture obstacolele din calea circulației libere a celor două produse de bază și să transpună în practică un ansamblu de reguli comune și loiale de concurență, să renunțe la taxele vamale și restricțiile cantitative în interior i să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituțiilor comunitare create, cu rol consultativ (Adunarea Parlamentară) și rol de decizie (Consiliul Ministerial).

La 25 mai 1950, declanșarea ostilităților în Coreea agravează războiul rece. Statele Unite fac presiuni pentru ca Germania de Vest să fie repede reînarmată. Ostilă renașterii unei armate germane necontrolate, Franța propune integrarea acesteia într-o armată europeană, în urma declarației președintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie 1950.

Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înșiși amenințați și duși de istorie spre un destin fatal. Reacția lor se concretizează în planul Pleven.

Un rol important revine și de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, președintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente și constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înființa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorități europene politice și militare unice. Aceleași șase țări care au semnat Tratatul C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunității Europene de Apărare (CEA). Însă dorința de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură și a dăunat unirii Europei. Controverselor între federaliști și naționaliști din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM și ale Comunității Economice Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorități a C.E.C.O.14 CEA s-a soldat cu un eșec general și a creat o breșă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei și cei care optau pentru menținerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal.

Această primă etapă a construcției europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de integrare: menținerea păcii și stabilității pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorința statelor vest-europene de a se desprinde de dependența americană și de a-și recăpăta locul pierdut pe scena politică și economică internațională.

Două cauze principale par a fi determinante în eșecurile înregistrate: contradicția existentă între federaliști și naționaliști și încercarea de a unifica țările europene pe baze politice.

O nouă etapă începe în 1955 prin inițiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acțiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă și se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituții federale europene. În același timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menționați și orientează acțiunile viitoare pentru crearea Europei unite. Prima sesiune a Comitetului de acțiune s-a ținut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declarație prin care se cerea crearea unei comunități în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunități într-un domeniu restrâns (energia atomică) și altul, mai amplu, de realizare a unei piețe comune. Șase țări (Benelux, Fr Fanța, Germania și Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunității Economice Europene (C.E.E.) și al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a țărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950, privind plasarea producțiilor de oțel și cărbune franceze și germane sub o organizare comună

"Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu și periculos: războiul rece. […] În fapt, deja suntem în război.

Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acțiune imediată asupra unui punct esențial poate schimba starea actuală. Trebuie o acțiune profundă, reală, imediată și dramatică care să schimbe lucrurile și să facă realizabile speranțele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Și astfel să dăm popoarelor țări libere, speranță în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili și să creăm dorința de a le urmări.

Situția germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, și pentru Franța în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranță și colaborare cu popoarele libere.

Această situație nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USAURSS, imposibil de conceput pentru moment.

Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,

– pentru că Germania de Vest s-ar menține din acest motiv, față de Est, în situația de a fi acceptat separația, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant;

– pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei și ar antrena războiul, prin provocarea față de URSS;

– pentru chestiuni politice nerezolvabile.

Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă, – pentru că ei vor ca ceva să se facă și pentru că nu au alte soluții;

– pentru că ei se îndoiesc de soliditatea și de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească un înlocuitor pentru Franța.

Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condițiile actuale. Trebuiesc schimbate condițiile, transformându-le.

Se impune o acțiune dinamică care să transforme situația germană și să orienteze spiritul german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale.

Continuarea relansării Franței va fi stopată dacă problema producției industriale germane și a capacității sale de concurență nu va fi reglată imediat.

Baza superiorității pe care o recunosc industriașii francezi tradițional Germaniei este producția sa de oțel la un preț pe care nu-l poate concura Franța. De unde ei trag concluzia că toată producția franceză este handicapată.

Deja Germania cere ridicarea producției sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În același timp producția franceză stagnează sau chiar scade.

Este suficient să enunțăm aceste realități pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu consecințele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecție pentru industria franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franța recăzută în rutina unei producții protejate.

Deciziile care vor duce la această situație vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferința de la

Londra sub presiune americană.

Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluție dacă este dinamică și constructivă, mai ales dacă este propusă de Franța.

Cu soluția propusă ar dispare problema dominației industriei germane, a cărei existență ar crea în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante și care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei și ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăși. Această soluție creează, dimpotrivă, atât pentru industria franceză, cât și pentru cea germană și europeană, condițiile expansiunii comune în condiții de concurență dar fără dominație.

Din punct de vedere francez, o astfel de soluție pune industria națională pe aceleași baze de plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane de oțel, face să participe industria franceză de oțel la expansiunea europeană, fără teamă de dumping, fără tentația cartelului. Teama industriașilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea "liberalizării" și, în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial francez ar fi îndepărtat.

Am fost, până în acest moment, angajați într-un efort de organizare a Vestului, concomitent economic, militar și politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg.

Experința celor doi ani – discuțiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăți, liberalizarea schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuțiile de la Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat și care este organizarea Europei, fără dezvoltare economică și fără securitate colectivă.

Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimți la nimic care să aibă consecințe asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relațiile cu America.

Germania, element esențial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în condițiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.

Este sigur că, continuarea acțiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajați conduce la un impas și riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă."

Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Curs Spiru Haret

Pentru René Pleven și Jean Monnet este imperativ să se răspundă preocupării americanilor de a permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de înființare a Comunității Cărbunelui și Oțelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală a Germaniei și nu concepe redobândirea unei suveranități militare a Bonnului decât în cadrul unei organizații comune.

Propunerea franceză face obiectul unei negocieri inițiate la Paris pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) este semnat de cele șase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea Națională lansează apelul de semnare a tratatului. Tratatul asupra CEA este adoptat de către Adunarea Națională, la 30 august 1954, dar disputa dintre adepții și adversarii proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formațiuni politice. Acestor controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euroatomului și ale Comunității Economice Europene, a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorități a CECO. Comunitatea Europeană de Apărare a creat o breșă între cei ce sperau în integrarea politică a Europei și cei care optau pentru susținerea stării de fapt sau cel mult într-o „Europă a patriilor“ de tip confederal.

Ca prim reflux al ideii europene după război, eșecul Comunității Europene de Apărare atrage după sine mai multe consecințe. În primul rând, un recul momentan al influenței franceze, inițiativa revenind unor reprezentanți ai Beneluxului, precum P.H. Spaak și J. Beyen. La Messina, 39la 1 iunie 1955, cele șase state adoptă principiul unei noi comunități fondate pe o piață comună industrială. În al doilea rând, o renunțare temporară a obiectivului unei „federații europene“ cuprins în declarația Schuman, ce nu e reținut în noul text al tratatului.

Începând cu anul 1957, statele sunt gata să-și liberalizeze comerțul și să armonizeze condițiile de concurență dintre economiile lor, însă instituțiile ce ar trebui create vor dispune de puteri mai mici. Este prețul care trebuie plătit, sub formă de compromis, de către pro-europeni, pentru a repune pe șină trenul integrării europene. În realitate, succesul Comunității Economice Europene va depăși rapid speranțele fondatorilor săi. Comunitatea Economică Europeană va deveni singura concretizare economică și politică ce va structura vestul Europei și care va atrage în jurul său alte țări într-o serie de extinderi.

Benelux, Franța, Germania și Italia vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind instituirea Comunității Economice Europene (CEE) și al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euroatom). Tratatul asupra Comunității Economice Europene fixa obiective ambițioase, statele membre declarându-se hotărâte să stabilească fundamentul unei uniuni, care să asigure printr-o acțiune comună progresul economic și social al popoarelor lor și să elimine barierele ce divizează Europa. Se declarau preocupați să consolideze unitatea economiilor lor și să asigure dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajele dintre diferitele regiuni. Aceste obiective se traduc prin punerea în practică a politicilor concrete: o uniune vamală industrială, prin eliminarea taxelor intracomunitare și desființarea contingențelor cantitative, creându-se o zonă a liberului schimb, prin implementarea unei protecții exterioare uniforme; o politică agricolă, comercială și concurențială comună.

În privința Euratom-ului, tratatul prevedea acțiuni comune privind cercetarea și difuzarea cunoștințelor, punerea la punct a tehnologiilor industriale, investițiile și crearea întreprinderilor comune, aprovizionările, securitatea și înființarea unei piețe nucleare.

Din acest moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a țărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

Aceste evenimente au deschis perspectiva trecerii concrete la unificarea treptată a Europei Occidentale, ca un model și o premisă pentru realizarea idealului paneuropean. Se trecea astfel din faza proiectelor privind construcția europeană, marcată de idei, concepte, proiecte ce păreau de multe ori utopice, dar care au prefigurat cea mai mare parte a elementelor esențiale ale acestui edificiu, la realizarea practică a Europei unite, proces aflat și în zilele noastre în plină desfășurare.

INTEGRARE SAU UNIFICARE

In anii '50 a aparut notiunea de “comunitate”, in sensul de entitate a tarilor fondatoare, care pentru unii continea elemente de integrare, iar pentru altii avea un sens functional. Mai tarziu s-a ajuns la un consens, cum ca formarea “Comunitatii” este de fapt un proces care se numeste integrare. Dupa 1990, se utilizeaza notiunea de “unificare” prezentand diferente terminologice si aducand argumente in favoarea folosirii acestuia. Integrarea reprezinta “varianta moderata”, pe cand unificarea este “perspectiva radicala”.

Termenul de “integrare” presupune includerea unui element strain intr-un ansamblu sau formarea unui ansamblu din elemente eterogene; reunirea intr-un tot coerent a unor elemente diverse, in scopul realizării unității. Multitudinea întrebuințărilor in filosofie, psihologie, economie, politic, matematica au dat termenului o mare flexibilitate.

In limbajul economic, de exemplu, acest termen se folosește, in general, pentru a sublinia creșterea interdependentelor dintre economiile naționale in dezbaterile privind cooperarea economica multilaterala regionala sau subregionala. Problematica integrarii economice a evoluat in perioada postbelica sub forma teoriei uniunilor vamale si zonelor de liber schimb, piata comuna, uniune economica si monetara. Dupa M. Bye, integrarea economica se defineste prin “a face cat mai compatibile planurile centrelor de decizie. … Aceasta integrare ar urma sa fie condusa de o autoritate sau de un ansamblu de autoritati si presupune politici comunitare … precum si o planificare comunitara”. Pentru B. Balassa, integrarea “ca proces, cuprinde diverse masuri pentru abolirea discriminarilor intre unitati economice nationale, iar ca situatie de fapt semnifica absenta discriminarilor dintre economiile naționale”. J. Timbergen concepe integrarea ca fiind “o centralizare optimală a politicii economice”.

De asemenea, fenomenul de integrare este analizat nu numai ca proces al cresterii interdependentelor componentelor sistemului economic național, ci si sub raportul constituirii unui ansamblu de relații specifice intre state. Se folosește in anumite domenii distincte – politic, militar, economic – pentru a caracteriza apropierea statelor, in condițiile in care acestea au convenit sa urmeze împreună obiective determinate.

F. Perroux introduce in analiza elemente ca “unități motrice”, “efecte de antrenare”, considerând integrarea ca fiind “o combinație de unitati motrice si de medii apropiate”. Aceasta ar avea efecte, pozitive sau negative, prin natura acțiunilor la care este supus mediul prin unitatile motrice, adevaratele forte ale integrarii. Dupa el, problema fundamentala este: “ce se integreaza, in beneficiul cui se opereaza integrarea”?

Teoreticienii occidentali prezinta mai multe modalitati de integrare (din punct de vedere militar), dupa nivelul de intensitate. In primul rand ar fi aranjamentul pe baza “celui mai mic numitor comun”, in cadrul caruia actiunea nu depaseste nivelul celor mai reduse concesii pe care vrea sa le faca unul dintre parteneri. Al doilea ar fi aranjamentul de “impartire a diferendului”, in care partile raman egale si autonome, dar admit interventia unei autoritati terte. Ultimul, aranjamentul la nivelul “interesului comun cel mai inalt”, in care partile cad de acord sa redefineasca conflictul la nivel superior.

Andrei Marga76 introduce termenul de “unificare europeana”, spunand ca cel de “integrare europeana acopera mai bine ceea ce s-a petrecut pana acum in Europa Occidentala: o cuplare a economiilor si institutiilor, de la cele juridice, trecand prin cele educationale, la cele culturale, in asa fel incat Comunitatea Europeana sa functioneze sub cat mai multe aspecte ca un intreg. Aici termenul integrare are o semnificatie apropiata de cea din limbajul curent, prin el intelegandu-se stabilirea unei interdependente crescande intre tarile comunitare, incat, treptat, ele sa devina parti ale unui intreg”. Studiile europene avanseaza doua teorii in privinta integrarii din punct de vedere politic. Integrarea formala este inteleasa sub aspectul schimbarii reglementarilor pentru realizarea compatibilitatii intre parteneri si asigurarea unei depline functionalitati a comunitatii. Cea de a doua, integrarea informala, are in vizor obtinerea unei dinamici constructive a relatiilor si sistemelor de comunicatie.

Argumentele aduse in favoarea notiunii de unificare europeana se refera in primul rand la scopul politic al procesului european, conform art.2 al Tratatului de la Roma,care subordoneaza integrarea sectoriala intr-o modalitate prin care “comunitatea are drept misiune, prin instituirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga Comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai stranse intre statele pe care le reunit”.

DEMARAJUL CONSTRUCTIEI EUROPENE DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

In primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, doua serii de factori vor influenta in mod determinant constructia europeana. Pe de o parte, opozitia Est-Vest care s-a agravat la sfarsitul anului 1947 a creat sentimentul unei amenintari grave si iminente pentru Europa Occidentala, amenintare careia ar fi fost incapabila sa-i faca fata din punct de vedere economic si militar, astfel incat asistenta si protectia S.U.A. devenea pentru Europa Occidentala o necesitate. Pe de alta parte, deteriorarea rapida a relatiilor cu URSS obliga statele Europei Occidentale sa se preocupe de propria lor securitate.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ideea europeana nu era noua. Inca din octombrie 1942, intr-un memorandum adresat ministrului sau, Anthony Eden, Winston Churchill lanseaza formula de "Statele Unite ale Europei", idee care se inscria in noua ordine mondiala, reflectata in Carta Atlanticului din 1941, document ce cuprinde strategia comuna pentru organizarea lumii dupa razboi.

Dupa ce la 5 martie 1946, la Fulton in SUA, denunta amenintarea sovietica, omul de stat britanic, revine asupra temei, pe 19 septembrie 1946, intr-o conferinta tinuta la Universitatea din Zurich, motivat de dorinta "de a reconstitui familia europeana si de a-i asigura o structura care sa-i permita sa traiasca si sa se dezvolte in pace, suveranitate si libertate". Afirma cu deplina convingere ca: "trebuie sa cream ceva de felul Statelor Unite ale Europei…Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei.”

In aceasta perioada statele Europei apusene se gaseau intr-o dezordine social-politica si economica: intoleranta ideologica si necesitatea reluarii practicii democratice; competitii politice interne; inflatie generalizata; sistem monetar inexistent; somaj, saracie si foame. Prin urmare Franța conștientizează ca modernizarea si industrializarea este posibila numai prin asociere cu alte tari, de aceea va alege "modernizare si dependenta" in locul "independentei si declinului". Marea Britanie accepta o limitare voluntara a independentei in cadrul unei asocieri europene in scopul recastigarii unei pozitii importante in structura postbelica a lumii. Italia percepe ca nu se poate reconstrui fara a recurge la asociere. Politicile au fost directionate spre prima optiune, ducand la crearea "nucleului Europei".

Cele doua superputeri, SUA si URSS, isi imparteau militar si ideologic continentul. Sovieticii acaparau fara jena teritoriile eliberate de armata rosie si impuneau acolo ideologia lor. SUA, apreciind "problema germana" ca fiind o problema cruciala, isi va orienta telurile si va gandi structura Europei pe directia sprijinirii europenilor pentru lichidarea diviziunii, crearii si consolidarii Europei unite, precum si promovarea unei aliante atlantice pentru a contracara expansiunea sovietica. Bipolarismul va domina de acum relatiile europene. Acestea sunt conditiile in care revirimentul Europei Occidentale depinde de inceperea unei noi constructii, a unui nou proces politic. “Europa trebuie sa se federalizeze sau sa piara”- va constata primul ministru britanic Attlee, succesorul lui W.Churchill.

In vederea cooperarii internationale, statele occidentale au creat dupa al doilea razboi mondial organizatii internationale privind trei directii: militara (Uniunea Occidentala din Tratatul de la Bruxelles-Franta, Anglia si tarile Beneluxului); economica (Tratatul de la paris instituind Organizatia europeana de Cooperare Economica din 1948) si politica (Consiliul Europei-1949).

PLANUL MARSHAL

In viziunea americana ordinea politica instituita după razboi trebuia sa conduca la restabilirea liberalismului economic, care sa ingaduie cresterea economica si expansiunea comertului, in primul rand pentru SUA, iesita din izolaionismul in care statuse cantonata intr-o vreme. Ajutorul american era indispensabil pentru Europa ce trebuia sa-si construiasca economia pe temeliile ruinelor lasate de razboi, fapt perfect perceput de SUA, dar acest deziderat urma sa se implineasca doar in anumite conditii. Statele Unite doreau respectarea principiilor Natiunilor Unite, dar asociau acest respect cu exigentele securitatii militare absolute americane, apreciat drept, factorul cel mai important si pentru securitatea lumii. Pe 5 iunie 1947, intr-un discurs tinut la Universitatea Harward, secretarul de stat american, generalul Marshall declara "razboi foamei, saraciei, disperarii si haosului din Europa" pentru ca, spunea el, "reconstructia structurii economice … va cere evident mult mai mult timp si eforturi mai mari decat am prevazut noi".

Scopul acestui program, numit oficial "European Recovery Program" (ERP), era de a contribui la "renasterea unei economii active in lume pentru a crea conditiile politice si sociale in care sa poata sa existe institutii libere". Conditia formulata insa, pentru aplicarea lui este sa se realizeze un acord de catre toate tarile Europei asupra nevoilor lor actuale si asupra a ceea ce aceste tari vor face ele insele pentru a eficientiza toate masurile pe care acest guvern ar putea sa le ia. Rolul SUA se va rezuma la acordarea "unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european si sa ajute apoi la aplicarea cestuia in masura in care va fi posibil sa o faca".

La sfarsitul Conferintei franco- anglo-rusa de la Paris, pe 2 iulie, aliatii vor refuza participarea la program, iar Molotov va declara: "statele isi pierd autonomia lor economica si independenta nationala in profitul unor mari puteri".

Pentru a inventaria nevoile economice comune, la 12 iulie 1947, se desfasoara la Paris o "Conferinta de Cooperare Economica Europeana". Problemele asupra carora s-a obtinut acordul comun, in privinta rezolvarii imediate, au fost: un mare efort de productie; obtinerea si mentinerea stabilitatii financiare interne; dezvoltarea cooperarii economice intre statele asociate; solutionarea penuriei de dolari.

La 16 aprilie 1948, se constituie Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE), având ca membre: Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, zona de vest a Germaniei si teritoriul Triest. Ulterior vor mai fi admise Germania in 1955 si Spania in 1959. Tot acum este stabilit "Programul Global de Reconstructie a Europei", care viza: promovarea productiei industriale si agricole, obtinerea si mentinerea stabilitatii monetare si bugetare; cresterea schimburilor internationale intre tarile participante, in particular pe seama reducerii barierelor comerciale.

In aceste conditii, planul Marshall va fi administrat de doua institutii: ECA (Economic Cooperation Administration) de partea americana si OECE de partea europeana. Organizatia va contribui la: repartitia ajutorului american; coordonarea politicilor economice nationale; crearea unui sistem multilateral de plati (in 1950 este creata Uniunea Europeana de Plati); liberalizarea schimburilor si eliminarea restrictiilor cantitative.

Programul de ajutor american, a avut ca efecte: stoparea extinderii comunismului in Occident; realizarea coeziunii Europei de Vest; demonstrarea ca SUA sunt gata sa promoveze o politica economica coerenta, pentru refacerea Europei. A fost "arma economica" care a servit eficient scopurile politice. De asemenea a permis depasirea nivelului mediu de dezvoltare de dinainte de razboi, in 1949, si a creat conditiile consolidarii structurilor economice si a politicilor liberale.

Refuzul sovietic, de a participa la Planul Marshall, descopera un nou dusman virtual. Pe 17 martie 1948 se semneaza la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale (UO), care presupune angajarea la asistenta impotriva oricarei agresiuni. Sunt stabilite prin tratat relatii militare, politice, economice si culturale.

CONSILIUL EUROPEI

Dupa 1945, ideile lui Churchill (din discursul sau de la Zürich din 1946) s-au intalnit intr-un mod fericit cu cele ale lui Robert Schuman. Jonctiunea lor, ca si faptul ca fusesera formulate nu de niste simpli teoreticieni, ci de niste personalitati implicate in practica politica, au facut ca respectivele idei sa fie transpuse – progresiv – in act.

La cateva luni de la Zurich, unde a lansat chemarea "Ridica-te, Europa!", W. Churchill infiinteaza in Marea Britanie "United Europe Moment" (Miscarea pentru Europa Unita). In Franta, Raul Dantry creeaza "Consiliul Francez pentru Unitatea Europei". Henri Brugmans prezideaza in decembrie 1946 "Uniunea Europeana a Federalistilor", Coudenhow-Kalergi reconstituie "Uniunea Paneuropeana". La inceputul anului 1947 se contureaza "Miscarea Socialista pentru Statele Unite ale Europei". Daca aceste grupari exprimau curente politice, cele precum "Liga Europeana de Cooperare Economica" (LECE) creata de belgianul Paul von Zeeland exprimau interese de afaceri.

Unificarea miscarilor europene, are loc in decembrie 1947, sub denumirea de "Comitetul International de Coordonare pentru o Europa Unita" prezidat de ministrul britanic Duncan Sandys. Sarcina acestuia era de a pregati un Congres la Haga, in perioada 7-10 mai 1948. Rezolutia politica finala a Congresului Europei care cerea constituirea unei "Adunari Parlamentare Europene" transmite un semnal: "a venit ora pentru natiunile Europei sa transfere unele din drepturile lor de suveranitate, in vederea coordonarii si dezvoltarii resurselor lor". Tot acum, sunt lansate primele idei cu privire la institutii comune, piata comuna, carta drepturilor omului, curte internationala de justitie.

Statele membre ale UO vor alcatui un "Comitet Permanent pentru Studiul si Dezvoltarea Federatiei Europene", pentru a materializa continutul rezolutiei Congresului. Compromisul la care ajung negociatorii este tratatul semnat la 5 mai 1949, la Londra, de cele 5 state ale UO, la care se alatura Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia, Suedia si care statueaza Consiliul Europei. Pentru structura Consiliul Europei sunt stabilite doua institutii: Adunarea Parlamentara Consultativa, care reflecta, dimensiunea federalista, pur consultativa si compusa din reprezentantii fiecarei tari membre, alesi de catre parlament;Comitetul de Ministri (ai Afacerilor Externe), organ de decizie, compus din reprezentatii guvernelor.

Obiectivul CE este de realiza o uniune mai stransa intre membrii sai, in vederea salvgardarii si promovarii ideilor si principiilor ce reprezinta patrimoniul lor comun si al favorizarii progresului lor economic si social.

Competenta recunoscuta CE se manifesta in domeniile: economic, social, cultural, stiintific, juridic, administrativ si etnic. De la infiintarea ei si pana azi, organizatia s-a dezvoltat gradual. Acum are 41 de membri. Inca din anii 50, membri CE semneaza o Conventie Europeana a drepturilor omului (viata, constiinta, expresie, asociere, proprietate, educatie, securitate) si instituie o comisie de protectie a acestora (Comisia Europeana a Drepturilor Omului). In 1961 s-a semnat la Roma Carta Sociala Europeana, document pe care CE il considera o completare in domeniul social a Conventiei Europene a Drepturilor Omului. In 1961 se mai constituie Consiliul pentru Cooperarea Culturala.

COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI OTELULUI

La 9 mai 1950, printr-o Declaratie Oficiala, facuta de catre ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman este lansat planul (Planul Schuman) prin care Franta si Germania urmau sa puna sub administratie comuna industria carbunelui si a otelului din cele doua tari, plan ce fusese aprobat de Consiliul de ministri francez. Acest lucru a fost sugerat de cancelarul Adenauer, inca din 1 ianuarie 1949, care propusese inlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului exercitat de invingatori, cu o asociatie de drept international pe baza cooperativa. Asociatia ar fi cuprins Germania cu feroasele din Ruhr, Franta cu minereul din Lorena, Franta, Germania, Saar, Luxemburgul si Belgia cu industria grea.

Planul Schuman combina insa aspectele economice, tehnice cu un proiect politic mult mai vast. Strangerea la un loc a natiunilor europene necesita ca opozitia seculara a Frantei si Germaniei sa fie eliminata. De aceea, guvernul Francez propunea plasarea intregii productii franco-germane de carbune si otel sub o Inalta Autoritate Comuna, intr-o organizatie deschisa participarii celorlalte tari din Europa. Autorii planului erau convinsi ca stabilirea acestei unitati de productie deschisa tuturor tarilor va pune bazele reale ale unificarii lor economice. Initiatorii credeau ca prin punerea in comun a productiilor de baza si instituirea unei noi Inalte Autoritati, ale carei decizii vor lega Franta, Germania si celelalte tari care vor adera la ea, aceasta propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei Federatii Europene, indispensabila pentru mentinerea pacii.

Primirea facuta de Europa a fost favorabila, majoritatea acceptand transferul de drepturi suverane in unele sectoare economice si administrarea acestor sectoare prin institutii cu caracter supranational. Singura Marea Britanie va refuza sa participe la negocieri, finalizate prin Tratatul de la Paris, din 18 aprilie 1951, semnat de Franta, Germania, Italia si cele 3 state ale Benelux-ului prin care se instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO)96. Prima comunitate economica europeana avea un sistem institutional compus din: Inalta Autoritate Federala, formata din 9 membri desemnati de guvernele statelor membre, investita cu independenta si autoritate legala97; Consiliul de Ministri, reprezentand statele membre, dar cu puteri restranse; Adunarea Parlamentara, alcatuita din deputati ai parlamentelor din statele membre; in timp va deveni Parlamentul European; Curtea de Justitie, care va deveni o forta majora in UE

Piata unica era prognozata a se realiza progresiv, in doua perioade, pregatitoare si de tranzitie, trebuind sa permita adaptarea industriilor nationale la noile conditii. Tratatul va intra in vigoare la 25 iulie 1952. Odata incheiata perioada pregatitoare, in cursul careia sunt organizate institutiile, Piata comuna va fi deschisa pe 10 februarie 1953 pentru carbune, minereu de fier si fier vechi si pe 1 mai 1953 pentru otel.

COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA SI COMUNITATEA EUROPEANA A ENERGIEI ATOMICE

Practic, primele realitati institutionale ale Europei politice se nasc după cel de-al doilea război mondial. Conferinta de la Messina, Italia, din 1-2 ianuarie 1955, a ministrilor de externe a statelor membre CECO a luat in discutie initiativa tarilor din Benelux, cuprinsa in Planul Beyen si care propunea crearea unei piete comune cu libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor si muncitorilor. Este momentul relansarii constructiei comunitare, dupa esecul Comunitatii Europene de Aparare.

Reprezentantii la Conferinta au aprobat initiativa si pe 9 iulie 1955, sub presedintia belgianului Paul Henri Spaak un Comitet Interguvernamental isi incepe activitatea, fiind insarcinat sa studieze un program privind: stabilirea unei retele europene de cai de transport; dezvoltarea schimburilor de gaze si curent electric; organizarea comuna a utilizarii pasnice a energiei atomice; pregatirea progresiva a unei piete comune fara taxe vamale si licente de import. Pe 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak, prezinta celor 6 state99 un raport prin care se propune crearea unei Comunitati Economice Europene (CEE) si a unei Comunitati Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Raportul este discutat si aprobat cu prilejul Conferintei de la Venetia, 29-30 mai 1956. La Roma, pe 25 martie 1957, sefii de guvern din Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda semneaza cele doua tratate instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energie Atomice (EURATOM). Vor intra in vigoare pe 1 ianuarie 1958. Scopul CEE, cuprins in tratat, este ca prin instituirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor economice ale statelor membre, sa promoveze o dezvoltare armonioasa a activitatilor economice in intreaga comunitate, o extindere continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii si mai stranse intre statele pe care le reuneste. Obiectivele continute in Tratatul CEE sunt: eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor; stabilirea unui tarif vamal comun si a unei politici comerciale comune in relatiile cu terte tari; abolirea intre statele membre a obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor; politica comuna in domeniul agriculturii; politica comuna in domeniul transporturilor; stabilirea unui regim de concurenta veritabila; aplicarea unor proceduri pentru coordonarea politicilor economice ale statelor membre si prevenirea dezechilibrelor in balantele de plati; apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune; crearea unui Fond Social European pentru a ridica standardul de viata; crearea unei Banci Europene de Investitii (BEI) pentru sprijinul expansiunii economice; asocierea cu tari si teritorii extra-comunitare.

Realizarea obiectivelor este asigurata de urmatoarele institutii majore: Parlament, Consiliu, Comisia si Curtea de Justitie. Consiliul si Comisia sunt asistate de un Comitet Economic si Social, cu functii consultative. Controlul conturilor este asigurat de o Curte de Conturi. Consiliul, la propunerea, Comisiei si in cooperare cu Parlamentul European, poate decide cu majoritate calificata, orice reglementare. Art.48 prevede instituirea treptata a Pietei Comune pe parcursul unei perioade de tranzitie de 12 ani, divizata in trei etape de cate patru ani, fiecarei etape urmand sa i se stabileasca un numar de actiuni ce trebuiesc incepute si continuate concomitent.

DE LA COMUNITATILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANA

Din momentul semnarii si pana la Tratatul de la Maastricht, in 1992, Tratatul CEE va suferii ajustari in continut si modificari in interpretari, determinate de natura si fluxul evenimentelor politice interne si externe: evolutia sistemului institutional al comunitatii; noi competente in luarea deciziilor si fuziunea executivelor comunitatilor; extinderea comunitatilor prin aderarea de noi state membre; largirea sferei de actiune la noi domenii si completarea sistemului de cooperare economica cu problemele de politica externa (Actul Unic European, din 1986).

Chiar daca, isi faceau simtita prezenta primele semne de prosperitate economica, evolutia de la un proces de integrare economica spre UE se gasea sub incidenta factorului politic. Marea confruntare, ce se manifesta in plan politic, avea ca subiect organizarea constitutionala a Europei, in privinta careia se formasera doua viziuni. Una a europenilor, sustinuta de generalul de Gaulle, care condamna anumite organisme, mai mult sau mai putin extranationale, care au valoarea lor tehnica, dar nu au si nu pot avea autoritate si prin urmare, eficacitate politica. Adeptii celeilalte viziuni, respectiv Europa supranationala, erau ferm convinsi de superioritatea constructiilor supranationale asupra cooperarii interstatale traditionale.

Noua perioada a fost una de incetinire a ritmului. Faptul s-a datorat opozitiei lui De Gaulle la intrarea in CCE a Marii Britanii (1961-1963) si ostilitatii aceluiasi cu privire la ideea supranationalitatii. In 1967 insa, Marea Britanie isi va depune din nou candidatura, in pofida agriculturii sale si a valorii lirei.

"Europa europenilor" este opusa in acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, ca singurul reper politic stabil era considerat statul national, idee opusa federalizarii atlantice. Presedintele francez explica: "Europa integrata, cum se spune, unde nu va exista politica, va depinde de cineva din spatele ei si care va avea o politica a sa. Va exista un federator, dar unul care nu va fi european".

Dupa prima intalnire la nivel inalt intre sefii de state si de guverne din cele 6 state comunitare, in 18 iulie 1961, conferinta de la Bonn se finalizeaza cu "Declaratia de la Bad Godesberg", prin care o comisie interguvernamentala este insarcinata sa studieze si sa propuna un proiect de uniune politica, considerat parte integranta a Tratatului de la Roma.

Primul proiect supus dezbaterii, Planul Fouchet I, relua ideile enuntate in declaratia din iulie, cu accent pe supranationalitate, aparare si Marii Britanii. Clauza, stipulata in proiect, si care a generat numeroase discutii, prevedea ca la 3 ani dupa intrarea in vigoare a Planului, acesta sa fie revizuit pentru ca uniunea sa poata stabili o politica externa comuna si o centralizare in sensul uniunii. In al doilea rand, in domeniul apararii, se dorea mentinerea atributelor de aparare si politica mondiala in competenta NATO, adica acceptarea unei politici europene de aparare, dar fara a aduce prejudicii Aliantei. In al treilea rand, se contesta absenta valorilor federaliste si conditionarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii Britanii.

In 18 februarie 1962, este prezentat un nou proiect, Fouchet II, in care sunt facute, de catre Franta, cateva concesii: este recunoscuta legatura dintre politica comuna de aparare si colaborarea ce trebuie stabilita in cadrul NATO, introducandu-se si elemente comunitare, un secretar general independent scos de sub influenta statelor, o adunare parlamentara, ale carei puteri sa depaseasca treptat simpla consultare, o clauza de revizuire specificata pentru a elimina orice incertitudine privind integritatea structurilor comunitare. De asemenea, este formulat principiul conform caruia, statele care vor adera la Comunitatile Europene se vor angaja sa adere si la Uniune. In cadrul negocierilor purtate ulterior, partile vor intra din nou in dezacord, in privinta respectarii concurentei economice, a competentei NATO, introducerea votului majoritar in Consiliu, precizarea rolului Adunarii Parlamentare si regruparea Comunitatilor si Uniunii intr-un cadru care sa respecte tratatele de la Paris si Roma.

Ideea unificarii politice europene va fi reluata de germani si italieni in 1964, separat, dar propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Frantei, care le va respinge in 1965.

Controversele privind institutiile comunitare si functionarea CEE se vor acutiza in momentul instituirii Pietei Comune Agricole si incercarilor de alcatuire a unui buget comunitar. In 1964, Comisia propune Parlamentului European urmarirea efectelor financiare ale politicii comune agricole: "interventii destinate sa regularizeze pietele, subventionarea preturilor, restituirile la export catre tarile terte". De aceea se considera necesar, nu numai alcatuirea unui buget federal, ci si participarea Parlamentului la procedura bugetara, adica sporirea competentei acestuia. Se face trecerea de la contributiile statelor membre la resurse comunitare. Executivul olandez, de exemplu, nu accepta constituirea resurselor proprii CEE decat sub controlul Parlamentului.

Franta se va retrage de la Bruxelles, ea declarandu-se de la inceput impotriva institutiilor tehnocratice si a transferului de prerogative guvernamentale. Franta va reveni insa si la 28-30 ianuarie 1966 se va semna "Compromisul de la Luxemburg". De acum incolo, se va aplica regula majoritatii, dar in cazul in care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discutiile trebuiau sa continue pana se gasea un acord unanim intr-un termen rezonabil. Insa nici o procedura nu a fost prevazuta pentru a determina care probleme prezinta interese foarte importante. Exceptia va deveni regula pana la Actul unic din 1986. CEE este afectata in anii ’70 de "schimbarea regulilor de joc" monetar international si de criza energetica. Ordinea monetara mondiala instituita prin sistemul de la Bretton Woods in 1944 si "planul Keynes" al britanicilor vor avea drept consecinte: dolarul devine singura moneda stabila, convertibila in aur la un pret fix de 35$ uncia; vor fi respectate principiile de stabilitate a taxelor de schimb, interdictia de manipulari monetare, convertibilitatea monedelor. In comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabileste un nou cadru pentru procesul comunitar: finalizarea, aprofundarea si extinderea.

In privinta extinderii, documentul final al Conferintei de la Haga preciza: "atata timp cat statele candidate accepta tratatele si finalitatile lor politice, deciziile intervenite dupa intrarea in vigoare a tratatelor precum si optiunile luate, sefii de state si de guverne si-au dat acordul pentru deschiderea negocierilor intre Comunitate, de o parte, si statele candidate, de cealalta parte". Regula de baza, ce urma a fi aplicata era: candidatii sa accepte tratatele si asa numitul "aquis communantaire" si sa se stabileasca o perioada de tranzitie, pentru ca statele care vor adera sa se adapteze conditiilor comunitare.

Pe 30 iunie 1970 se deschid la Luxemburg negocierile cu tarile candidate, negocieri axate in principal asupra perioadei de tranzitie necesare adaptarii la sistemul economic comunitar. Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei sunt semnate pe 22 ianuarie 1972 si vor fi aplicabile incepand cu 1 ianuarie 1973. Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea procesului de integrare. Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 si Spania la 28 iulie 1977 isi vor depune candidatura la CEE.

In contextul unei aderari concrete a statelor europene la o comunitate europeana s-a ridicat si o problema mult discutata pana atunci, dar care nu primise inca o rezolvare unanima: ce inseamna in fapt aceasta uniune europeana. Astfel, in decembrie 1974, la Paris, premierul belgian Leo Tindemans este insarcinat de sefii de state cu redactarea unui raport care sa defineasca conceptul de Uniune Europeana. Raportul aducea doua precizari importante: extinderea procesului spre domenii politice, politica externa, uniune economica si monetara, politica sociala si regionala; in al doilea rand o extindere fara interventii majore in structuri comunitare, ci doar adaptarea acestora.

Ministrul de externe al Germaniei, H. D. Genscher si ministrul de externe al Italiei, E. Colombo prezinta in 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza: dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozitiilor in privinta problemelor de securitate; cooperarea in domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice si intarirea unei constiinte europene comune in domeniul dreptului; actiuni concertate in domeniul ordinii publice si terorismului. Din punct de vedere institutional proiectul prevedea o structura de decizie sub autoritatea Consiliului European. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital". Un stat care sustinea ca interesele sale vitale sunt in discutie trebuia sa ofere motivatia sa in scris, motivatie care urma sa stea la baza amanarii deciziei de catre Consiliu.

"Proiectul Spinelli" adoptat la 14 februarie 1984 a aparut in urma initiativei primului Parlament European ales prin sufragiu universal direct. Noutatea proiectului consta in principiul de subsidiaritate119, principiu specific statelor federale si care urma sa stea la temelia UE. El incorpora tratatele in vigoare si textele privind cooperarea politica si sistemul monetar.

Problema reformei institutionale este reluata in cadrul Consiliului European reunit la Fontainebleau (iunie 1984), care hotaraste constituirea

http://documents.tips/documents/suport-curs-istoria-constructiei-europene.html

115

116

117

118 v.

119 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.

55unui comitet de lucru a carei baza sa fie “Declaratia solemna de la Stuttgard” si “Proiectul de UE” a Parlamentului. Raportul final, prezentat in martie 1985, prevedea: o Piata Comuna pana la sfarsitul decadei; imbunatatirea competitivitatii; promovarea valorilor comunitare comune; cautarea identitatii externe; un mecanism de vot in luarea deciziilor; intarirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului in procesul legislativ; convocarea Conferintei pentru proiectarea tratatului asupra UE. Elementele comune ale “Raportului Dooge” si ale “Proiectului Spinelli” constau in: diagnosticarea identica a ineficacitatii institutiilor comunitare si a insuficientei actiunii comune; largirea cooperarii politice in materie de politica externa si aparare; consolidarea actiunii comune. Cele doua documente vor sta la originea Actului Unic European. Reunit la Milano, in 28-29 iunie 1985, Consiliul European aproba Carta Alba120 a Comisiei, in care se stabileste programul si agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pietei interne complet unificate pâna in 1992 si hotareste negocierea interguvernamentala a unui nou tratat. Incepand cu 27 ianuarie 1986 Actul Unic European este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28 februarie 1986 acesta este semnat de toate statele. Importanta acestui act rezida in faptul ca in continutul sau coexista dispozitii referitoare la comunitatea economica si la cooperarea politica, iar documentul se constituie intr-un tratat complementar in care sunt adunate amendamentele la tratatele fondatoare ale Comunitatilor121 si procedurile de cooperare. Realizarea spatiului fara frontiere reprezinta obiectivul esential al Actului. Principalele inovatii aparute sunt: modificari in procesul decizional – cu exceptia sectorului social si a celui fiscal, toate deciziile referitoare la libera circulatie si realizarea pietei interne vor fi luate cu vot majoritar; libera circulatie a capitalurilor; liberalizarea activitatilor bancare si a sectorului asigurarilor, care vor beneficia de drepturi de rezidenta si libera prestatie. Principiile fundamentale luate in calcul sunt: capacitatea juridica a Comunitatii de a legifera pe teritoriul comunitar, in domeniile de competenta; prioritatea liberei circulatii in dezvoltarea pietei interne; principiul subsidiaritatii (infaptuirea unei actiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de cetateni); principiul de separare intre metoda comunitara si cooperarea in materie de politica externa.

120 In Carta Alba se sustinea inlaturarea celor trei tipuri de bariere: fizice (timbrele vamale si controalele la frontiera), tehnice (standardele nationale diferite pentru bunuri si servicii) si fiscale (regimurile diferite de TVA)-v.Teodor Frunzeti,op.cit.;

121 Principiul de organizare al comunitatii nu este cel al separatiei puterilor, ci mai degraba cel al reprezentarii intereselor. Fiecare institutie comunitara este purtatoarea unui interes specific in apararea caruia actioneaza in cadrul procesului decizional comunitar-v.Roxana Munteanu,op.cit.,p.191

Tratatul asupra Uniunii Europene

Dupa disparitia brusca a bipolarismului americano-sovietic s-a proclamat triumful ideologiei liberale ca mod de organizare in plan economic-politic national si international si a individualismului ca factor dinamizator al economiei de piata122. In intreaga perioada postbelica de pana in1989, Europa e unita doar economic, ca Piata Comuna cuprinzand, in esenta, statele occidentale. Abia anul 1992 – Tratatul de la Maastricht – marcheaza inceputurile unei Europe unite din punct de vedere politic si al procesului ei de largire. Actul Unic European prefigura doua dezvoltari ulterioare a constructiei europene pentru perioada 1986-1992: una economica si alta politica123. In tratatul CEE este inserat un nou articol referitor la politica economica124 si monetara. La 7 februarie 1992, la Maastricht, in Olanda, 12 state europene – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord, au decis sa instituie o Uniune Europeana (Tratatul de la Maastricht125). In cuprinsul tratatului sunt reluate sau modificate texte din tratatele de la Paris si Roma. Ulterior, parte din dispozitii vor fi completate sau inlocuite conform Tratatului de la Amsterdam din 1997. Prin urmare, Comunitatile care au functionat pâna acum vor fi inglobate intr-un ansamblu mai larg. Structura U.E.126, asa cum este conceputa in tratat se bazeaza pe trei piloni: Comunitatea Europeana, cu Piata Comuna si Uniunea Economica si Monetara, PESC (politica externa si de securitate comuna) si Afaceri interne si de justitie.

122 v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.116;

123 Evenimentele din Europa de Est si iminenta unificare a Germaniei vor determina Consiliul European intrunit pe 25-26 iunie, la Dublin, sa decida ca pe langa Conferinta pentru U.E.M. sa se desfasoare si Conferinta asupra Uniunii Politice Europene (U.P.E.);

124 In ideea gasirii solutiilor pentru realizarea Uniunii Economice si Monetare (U.E.M.) in raportul prezentat Consiliului European la sedinta de la Madrid, din 1989, Comisia propune crearea unui sistem european de banci centrale, de natura federala cu responsabilitatea conducerii politice monetare unice, bazata pe paritati fixe, irevocabile, intre monedele nationale-v.Ovidiu Pecican,op.cit;

125 Dupa Maastricht, controversele privind viitorul Uniunii, mai cu seama ale Uniunii potice si Militare, s-au inmultit si acutizat; pozitiile merg dela acceptarea integrala a prevederilor tratatului si pana la negarea lui totala si solicitarea de a fi abandonat-v.Vasile Nechita,op.cit.,p.146;

126 In pragul secolului XXI, se constata, insa inexistenta politica a Europei. Se pune intrebarea de ce constructia europeana cu un avans continuu si adesea surprinzator in materie de integrare economica, financiara, monetara este politic nefructuoasa-v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.39;

Uniunea instituita de partile contractante nu are personalitate juridica, nu poate incheia tratate, nu se poate angaja pe plan extern fata de terte state, decat pe plan politic. Comunitatile isi pastreaza personalitatea juridica, se pot angaja in acorduri internationale. PESC este o politica comuna a U.E. si a statelor membre, iar cooperarea in domeniile justitiei si al afacerilor interne este o cooperare a statelor membre. Singura institutie cu adevarat a Uniunii este Consiliul European; toate celelalte sunt institutii comunitare puse la dispozitia celorlalti piloni (cu exceptia Curtii de Justitie). Printre obiectivele Uniunii Europene se numara: promovarea unui progres economic si social, echilibrat si durabil, prin crearea spatiului fara frontiere interne; intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre, prin instituirea unei cetatenii a Uniunii;127 mentinerea si dezvoltarea Uniunii ca o zona a libertatii, securitatii si justitiei; mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui pentru a examina in ce masura ar fi necesara o revizuire a politicilor si formelor de cooperare instituite prin prezentul tratat, in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelor si institutiilor comunitare.

Principiile pe care se fondeaza U.E.128 sunt cele ale: libertatii si al democratiei; respectului drepturilor omului si libertatilor fundamentale; statului de drept; respectului identitatii nationale a statelor membre.

In cazul incalcarii principiilor enuntate, Consiliul reunit la nivelul sefilor de stat sau de guvern, hotarand cu majoritate calificata poate decide sa suspende anumite drepturi statului membru vizat, care, rezulta din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot si poate proceda in consecinta la suspendarea drepturilor si obligatiilor persoanelor fizice si juridice; pentru aplicarea acestei prevederi Parlamentul European hotaraste cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate, aceasta reprezentand majoritatea membrilor sai.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul asupra Uniunii Europene prevede organizarea Conferintei Interguvernamentale pentru a trece in revista problemele integrarii. In prima jumatate a anului 1995, fiecare institutie comunitara a pregatit un Raport

127 v.”Integrarea in U.E.” pe www.domino.kappa.ro/mae.;

128 In prezent sunt voci care sustin ca exista o mare discrepanta intre ceea ce s-a dorit si rezultatul la care s-a ajuns : s-a dorit o Europa strategica, cu o capaitate de aparare pe masura puterii sale economice, obtinandu-se o putere paralizata din punct de vedere politic, fapt care se datoreaza in principal de diviziunilor de pozitie cu privire la N.A.T.O., Europa, natiune intre actorii constructiei europene-v.Catalin Turliuc,op.cit.,p.42;

asupra functionarii Tratatului UE. A doua jumatate a anului a fost prevazuta pentru analiza posibilelor optiuni recomandate de Grupul de Reflectie, prezidat de Secretarul de stat in probleme europene din guvernul Spaniei – Carlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid in decembrie 1995. Dupa ultimele adnotari ale documentelor in cadrul Comisiei si al Parlamentului European, Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrarile Conferintei interguvernamentale in 26 martie 1996. Obiectivele Conferintei au fost ambitioase si s-au centrat pe ideea de Europa a cetatenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internationala, pe imbunatatirea functionarii institutiilor si pe perspectivele de extindere129. Consiliul European, intrunit succesiv la Florenta (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie 1996 și 13-14 decembrie 1996) si neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbatut diferite propuneri si abordari ale Conferintei. Grupurile de lucru, dupa 15 luni de consultari, Summit-uri, propuneri, amendamente la texte au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Amsterdam130, care a fost semnat la 20 octombrie 1997. In Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii: libertate, securitate si justitie; Uniunnea si cetatenii sai; politica externa eficienta si coerenta; probleme institutionale131. Prima sectiune explica garantiile incluse in domeniul protectiei drepturilor fundamentale, zona de libera deplasare a persoanelor in interiorul Uniunii si noile reglementari privind regimul de vize, azil și imigrari. Sectiunea se incheie cu titlul privind cooperarea in materie de criminalitate si conditiile de integrare in sistemul Schengen. In tratat sunt incluse sapte documente ce stabilesc imbunatatirile ce vor fi introduse de acest acord in domenii ce privesc direct drepturile si interesele cetatenilor individuali (notiunea de cetatean european, strategii comune de combatere a somajului, tratarea în mod egal a barbatilor si femeilor, stabilirea cadrului institutional, sanatate publica, protectia consumatorului, standardizarea legislatiei). Prevedrile privind politica externa contin imbunatatirile aduse in scopul obtinerii unui rol mai important pe piata internationala a Uniunii Europene. Sectiunea economica elucideaza aspectele practice ale extinderii politicii comerciale comune,

129 v.Nicolae Paun&Ciprian Paun-“Istoria constructiei europene” pe www.idd.euro.ubb.cluj.ro;

130 Tratatul de la Amsterdam este alcatuit din trei parți, o anexa si 13 protocoale, la care se adauga 51 de declaratii adoptate de Conferinta Interguvernamentala si alte 8 declaratii ale unor state membre, anexate actului final;

131 v.Cosma Mircea&Ispas Teofil,op.cit.;

menita sa includa acorduri internationale si drepturile asupra proprietatii intelectuale. Ultimul domeniu concluzioneaza si explica formele institutionale lansate de Tratatul de la Amsterdam, in scopul extinderii Uniunii Europene: scopul si modul de operare a procedurii co-decizionale, in vederea intaririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat in Consiliu; structura si modul de functionare a Comisiei Europene; rolul Curtii de Justitie; rolul mai important acordat Curtii Auditorului, Comitetului Economic si Social si Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor nationale in activitatile Uniunii Europene si o mai buna informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiaritatii; stransa cooperare intre tarile membre132. In legatura cu U.E.-asa cu se prezinta astazi-s-a ridicat problema deficitului politic. Chestiunea deficitului politic european a fost formulata in extenso de Béla Farago133. Notiunea de deficit politic o aminteste pe cea de deficit democratic, o postura in care numerosi comentatori eurosceptici au plasat Comunitatea Europeana. Deficitul democratic, adica gradul redus de participare a cetatenilor statelor-membre la actiunea Uniunii este probabil unul real, insa a fost corectat prin alegerea directa a parlamentarilor europeni si este diminuat gradual in procesul constructiei europene, prin amplificarea competentelor atribuite Parlamentului European. Teza deficitului politic acuza în primul rand absenta in Uniune a unei “puteri suverane”, a unei instante de decizie de ultim resort. Daca nu exista un titular al suveranitatii, sustine Farago, nu exista nici o putere legitima. Cvasi-suveranitatea pe care o degaja exercitiul competentelor comunitare nu conduce nicaieri, in orice caz nu la o veritabila uniune politica. Iar in acest moment, politicii externe si de securitate comuna a Uniunii, ca si cooperarii in domeniile justitiei si afacerilor interne, nu li se poate atribui nici o valoare politica, pentru ca sunt in realitate simple expectative neintegrate, pentru ca in realitate au ramas la nivelul simplei cooperari interguvernamentale134. Asa cum observa Olivier Beaud135, acest tip de critica a Uniunii Europene este coerenta numai din perspectiva statului-natiune. Numai ca o asemenea perspectiva nu este nici productiva si nici stiintific onesta pentru ca “etalonul de masura conceptual al fenomenului european ar trebui sa fie mai curand notiunea de federatie”136.

132 v.Nicolae Paun&Ciprian Paun,op.cit.;

133 v.Valentin Constantin-“Subiecte deschise ale integrarii europene” pe www.studint.ong.ro/archive;

134 Europa politica a Uniunii ramane, nici mai mult nici mai putin, o “conferinta interguvernamentala institutionalizata a statelor membre"-v.ibidem;

135 v.ibidem;

136 v.ibidem;

In consecinta legitimitatea politica trebuie plasata in dreptul international si nu in dreptul intern. Pentru ca din textul Tratatului de la Roma rezulta fara nici un dubiu ca semnatarii au inteles sa renunte la caracterul indivizibil al suveranitatii si sa exercite in comun o serie de competente, prin institutiile create în comun. Faptul ca prin vot majoritar un stat poate fi obligat sa aplice pe teritoriul national o norma pe care a repudiat-o prin votul sa137, ramas minoritar, nu inseamna ca in interiorul Comunitatii lipseste un control democratic sau ca lipseste o legitimitate politica. Inseamna doar ca legitimitatea sau controlul democratic nu au o dimensiune nationala, ci una internationala138.

CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franța și Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune și oțel în cadrul unei organizații deschise și altor țări din Europa.

1951, 18 aprilie: Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), respectiv a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma. 1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunități.

137 Cu aceastã ocazie s-ar putea reconsidera si notiunea de suveranitate a statului in raport de dinamica actuala a dreptului international. Conceptiile moniste pornesc de la ideea ca exista o singura ordine ivit necesitatea reglementarii lor juridice. Dreptul international in prezent a depasit etapa in care putea fi considerat un drept distinct de dreptul intern al unui stat. Trebuie acceptat ca umanitatea a ajuns in stadiul in care nu mai este o suma de populatii grupate in diverse state, ci este o societate cu propria ordine juridica: dreptul international-v.Forika Eva-“Dreptul comunitar si constitutiiile nationale. Cazul Romaniei” pe www.studint.ong.ro/archive.;

138 v.Valentin Constantin,op.cit.;

1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.

1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub denumirea Tratatul bugetar din 1970 (denumirea completă: Tratatul de modificare a unor dispoziții bugetare ale Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene).

1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare.

1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei la Comunitățile Europene.

1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie devin membre ale Comunităților Europene.

1975, 22 iulie: Este semnat Tratatul bugetar din 1975 (denumire completă: Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare ale Tratatelor de instituire a Comunităților Europene și ale Tratatului de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene)

1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare.

1979, 28 mai: Sunt semnate, la Atena, în Grecia, documentele referitoare la aderarea Greciei la Comunitățile Europene.

1981, 1 ianuarie: Documentele semnate în 1979 intră în vigoare, Grecia devenind membră a Comunităților Europene.

1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, și la Lisabona, în Portugalia, Tratatele de aderare a Portugaliei și a Spaniei la Comunitățile Europene.

1985, 2-4 decembrie: Consiliul European de la Luxembourg. Relansarea integrării europene prin redactarea unui Act Unic European.

1986, 1 ianuarie: Tratatele de aderare semnate în 1985 intră în vigoare, Portugalia și Spania aderă la Comunitățile Europene.

1986, 17 și 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, și la Haga, în Olanda, Actul Unic European.

1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European.

1991, 9-10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord legat de Tratatul privind Uniunea Europeană.

1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea Europeană.

1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht.

1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2 și Suediei este semnat la Corfu, în Grecia.

1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda și Suedia devin astfel membre ale Uniunii Europene.

1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul tratat.

1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam. 1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa.

2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

2003, 28 februarie-iulie: Convenția Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.

2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.

2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinței interguvernamentale destinate, în principal, elaborării și adoptării unei versiuni finale a Constituției Europene.

2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. șefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituțional.

2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei și a României la Uniunea Europeană.

2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria și România devenind membre ale Uniunii Europene.

2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârșitul anului 2007.

2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinței interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă.

2007, decembrie: Tratatul de la Lisabona

PRINCIPALELE MOMENTE ÎN EVOLUȚIA CONSTRUCȚIEI COMUNITARE

– 16 aprilie 1948 crearea, la Paris, a Organizației Europene de Cooperare Economică, în scopul repartizării ajutorului acordat prin Planul Marshall celor 16 țări beneficiare;

– 5 mai 1949 la Londra, înființarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg;

– 9 mai 1950 Planul ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului pe baza unui proiect aparținând lui Jean Monnet;

– 1950 este creată Unitatea de Cont Europeană;

– 18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris instituie CECO, cu sediul la Luxemburg, cu participarea a șase țări: Belgia, Franța, R.F. Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

– 27 mai 1952 semnarea la Paris a Tratatului instituind Comunitatea economica de Apărare;

– 10 august 1952 își începe activitatea Înalta Autoritate, organul executiv al CECO, sub președinția lui Jean Monnet;

– 1-2 iunie 1955 reuniți in Conferința de la Messina, Italia, miniștrii afacerilor externe ai celor 6 decid extinderea integrării europene la întreaga economie;

– 5 august 1955 este semnat la Paris Acordul Monetar European;

– 25 martie 1957 Tratatele de la Roma; sunt semnate tratatele de înființare a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene de Energie

Atomică, ambele cu sediul la Bruxelles, având drept participante aceleași șase țări semnatare ale Tratatului de la Paris (Europa celor șase);

– 1 ianuarie 1958 intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma si instalarea la Bruxelles a Comisiilor CEE si a Euratom-ului;

– 9 iulie 1961 Grecia semnează Acordul de Asociere la CEE;

– 31 iulie 1961 Irlanda cere aderarea la CEE;

– 9 august 1961 Marea Britanie cere aderarea la CEE;

– 10 august 1961 Danemarca cere aderarea la CEE;

– 14 ianuarie 1962 se naște Politica Agricolă Comună, odată cu crearea Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă;

– 30 iulie 1962 intrarea in vigoare a politicii agricole comune (PAC);

– 12 septembrie 1963 Turcia semnează Convenția de Asociere la CEE;

– 8 aprilie 1965 este semnat Tratatul de fuziune a executivelor (conducerii) celor trei Comunități Europene (CECO, CEE, EURATOM), formându-se

Comunitățile Europene;

– 29 ianuarie 1966 Compromisul de la Luxemburg. Franța acceptă să-și reia locul în Consiliu după 6 luni de practicare a „politicii scaunului gol” in schimbul menținerii regulii unanimității atunci când sunt în discuție interese foarte importante;

– 10 mai 1967 Marea Britanie și Irlanda cer pentru a doua oară aderarea la CEE;

– 24 iulie 1967 Norvegia cere pentru a doua oară aderarea la CEE;

– 28 iulie 1967 Suedia cere aderarea la CEE;

– 1 iulie 1968 realizarea uniunii vamale, prin eliminarea taxelor vamale între Țările celor șase și stabilirea unor taxe vamale comune;

– 22 aprilie 1970 semnarea, la Luxemburg a tratatului care permite finanțarea progresiva a Comunitarilor prin resurse proprii si extinderea puterilor controlului Parlamentului european;

– 30 iunie 1970 deschiderea la Luxemburg a negocierilor cu 4 tari candidate la aderare (Danemarca, Irlanda, Norvegia si Regatul Unit);

– 22 ianuarie 1972 semnarea, la Bruxelles, a Tratatelor de aderare la CEE a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei;

– 26 septembrie 1972 poporul norvegian refuză – prin referendum – aderarea la CEE;

– 1 ianuarie 1973 prima lărgire a CEE, prin aderarea Danemarcei, Irlandei și Marei Britanii (Europa celor nouă);

– 9-10 decembrie 1974 crearea Consiliului European, organ de decizie la nivel înalt, format din șefi de stat și de guvern; cei 9 șefi de stat si de guvern decid in Summitul de la Paris sa se reunească în mod regulat in cadrul Consiliului european (de 3 ori pe an). Se propune alegerea Adunării europene prin sufragiu universal si se decide punerea in aplicare a Fondului european de dezvoltare regionala (FEDER);

– 18 martie 1975 crearea Fondului European de Dezvoltare Regională;

– 22 iulie 1975 semnarea Tratatului privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunării europene și care înființează Curtea de Conturi europeana (nu are statut jurisdicțional); acest tratat va intra in vigoare la 1 iunie 1977.

– 28 mai 1979 semnarea Actului de aderare a Greciei la Comunitate;

– 7-10 iunie 1979 prima alegere prin sufragiu universal direct a membrilor Parlamentului European (410 membri);

– 1 ianuarie 1981 a doua lărgire a CEE: aderarea Greciei (Europa celor zece);

– 1983 intrarea în funcțiune a politicii comune de pescuit;

– 28 februarie 1984 adoptarea programului Esprit, program strategic european de cercetare si dezvoltare cu privire la tehnologiile de informație;

– 14-17 iunie 1984 alegeri europene, a doua oara;

– 14 iunie 1985 Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda semnează Acordul de la Schengen, de eliminare progresivă a controalelor la frontierele comune;

– 2-4 decembrie 1985 Consiliul european de la Luxemburg; cei 10 sunt de acord cu revizuirea Tratatului de la Roma si cu relansarea integrării europene, prin redactarea unui Act unic european;

– 1 ianuarie 1986 a treia lărgire a CEE, prin aderarea Portugaliei și a Spaniei (Europa celor doisprezece);

– 17 și 28 februarie 1986 semnarea, la Luxemburg și Haga, de către cei 12 a Actului unic european, prin care se modifică Tratatul de la Roma (prima modificare majoră) și se prevede realizarea pieței interne unice pentru 1 ianuarie 1993, dar și trecerea la un sistem de decizii bazat pe majoritatea calificată;

– 14 aprilie 1987 candidatura Turciei la CEE;

– 1 iulie 1987 intrarea în vigoare a Actului Unic European;

– 17 aprilie 1989 prezentarea Raportului Delors cu cele trei etape de trecere la Uniunea Economică și Monetară;

– 19-21 mai 1989 este adoptat Raportul Delors;

– 15-18 iunie 1989 pentru a treia oara au loc prin sufragiu universala alegeri pentru Parlamentul european;

– 17 iulie 1989 cererea de aderare a Austriei la CEE;

– 29 mai 1990 semnarea acordurilor care instituie Banca europeana pentru reconstrucție si dezvoltare (BERD);

– 19 iunie 1990 semnarea Acordului Schengen;

– 4 si 16 iulie 1990 cererile de aderare la CEE din partea Cirpului si a Maltei

– 14 decembrie 1990 deschiderea, la Roma, a Conferinței interguvernamentale asupra Uniunii economice si monetare si asupra Uniunii politice;

– 1 iulie 1991 cererea de aderare a Suediei;

– 7 februarie 1992 semnarea Tratatului de la Maastricht – a doua modificare majoră a Tratatului de la Roma;

– 18 martie 1992 cererea de aderare a Finlandei;

– 25 martie 1992 cererea de aderare a Norvegiei;

– 1 noiembrie 1993 intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Comunitatea Europeană devine Uniunea Europeană;

– 1 aprilie 1994 cererea de aderare a Ungariei la Uniunea europeana;

– 8 aprilie 1994 cererea de aderare a Poloniei la Uniunea europeana;

– 9-12 iunie 1994 alegerea pentru a patra oara a Parlamentului european prin vot universal direct; aprobarea prin referendum a Tratatului de aderare de către Austria;

– 24-25 iunie 1994 semnarea tratatelor de aderare la UE a Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei, cu ocazia Consiliului European de la Corfu;

– 28 noiembrie 1994 respingerea de către poporul norvegian, prin referendum (pentru a doua oară) a aderării țării la UE;

– 16 octombrie 1994 aprobarea prin referendum a tratatului de aderare a Finlandei;

– 13 noiembrie 1994 aprobarea, prin referendum a Tratatului de aderare a Suediei;

– 1 ianuarie 1995 a patra lărgire: aderarea Australiei, Finlandei și Suediei la UE (Europa celor 15);

– 23 ianuarie intrarea in funcție a Comisiei prezidate de Jacques Santer (1995- 2000);

– 26 martie 1995 intrarea în vigoare a Convenției de la Schengen (între 7 state europene: Belgia, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania). Libera circulație a cetățenilor statelor semnatare și din alte state agreate este completată de o politică comună în ceea ce privește azilul și imigrarea;

– 12 iunie 1995 acorduri europene cu Estonia, Letonia, Lituania;

– 22 iunie 1995 cererea de aderare a României;

– 27 iunie 1995 cererea de aderare a Slovaciei;

– 27 octombrie 1995 cererea de aderare a Letoniei;

– 24 noiembrie 1995 cererea de aderare a Estoniei;

– 8 decembrie 1995 cererea de aderare a Lituaniei;

– 14 decembrie 1995 cererea de aderare a Bulgariei;

– 16 ianuarie 1996 cererea de aderare a Sloveniei;

– 17 ianuarie 1996 cererea de aderare a Republicii Cehia;

– 2 octombrie 1997 semnarea Tratatului de la Amsterdam prin care este modificat parțial Tratatul de la Maastricht – a treia revizuire majoră a Tratatului de la Roma;

– 30 martie 1998 lansarea procesului de aderare pentru 10 state candidate din Europa Centrală și Orientală și pentru Cipru – ca urmare a Conferinței interguvernamentale bilaterale, pentru început, cu Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia;

– 1 iunie 1998 desființarea IME și crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale;

– 1 mai 1999 intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

– 8-13 iunie 1999 cea de-a cincea alegere directă a parlamentului european;

– 7-11 decembrie Consiliul european de la Nisa; adoptarea tratatului de la Nisa;

– 1 ianuarie 2001 Grecia aderă la euro;

– 26 februarie 2001 semnarea Tratatului de la Nisa;

– 1 ianuarie 2002 în cele 12 țări ale zonei euro sunt puse în circulație monedele și bancnotele în euro, care circulă în paralel cu monedele naționale, retrase treptat;

– 28 februarie 2002 euro rămâne singura monedă oficială în cele 12 țări; cele 12 monede naționale își pierd puterea liberatorie, în avans față de planificarea inițială, iulie 2002;

– 12-13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga, dedicat extinderii UE. Sunt invitate să se alăture UE 10 state candidate, începând din 2004; pentru România și Bulgaria este fixat anul 2007, iar în cazul Turciei nu este fixată nici o dată pentru începerea negocierilor de aderare;

– 23 iulie 2002 expiră Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, Tratat care a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani;

– 4 octombrie 2003 se deschide Conferința interguvernamentală pentru examinarea proiectului de Constituție;

– 1 mai 2004 extinderea UE cu 10 state central și est-europene (Cehia, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria );

– octombrie 2004 semnarea la Roma a Tratatului instituind o Constituție pentru Europa; tratatul nu a fost ratificat de către Franța și Olanda. Eșecul înregistrat

de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, tratatul fiind ineficient

– 25 aprilie 2005 semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană pentru România și Bulgaria

– 1 ianuarie 2007 aderarea României și Bulgariei.

– 13 decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Anexa 2

Evoluția Uniunii Europene

SURSE DE INFORMARE

Tratatul CECO Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm

Tratatul CEEA (Euratom) Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm

Tratatul CE (fostul Tratat CEE) Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

Fișă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată: http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm

Tratatul de fuziune Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

Tratele bugetare Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm

Actul Unic European Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm

Tratatul de la Maastricht Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html

Fișă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm

Tratatul de la Amsterdam Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html

Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm

Tratatul de la Nisa Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Calendarul ratificării : http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf

Rezumat: http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm

Broșură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299

Conferința interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm

Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm

Fișe explicative: http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm

Rezultatul lucrărilor Convenției: http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm

Conferința interguvernamentală 2003-2004: http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm

Conferința interguvernamentală 2007 http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297& ang=en

Tratatele de aderare La pagina http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm o parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e-mail.

Tratatul de aderare a Bulgariei și României la UE: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282

Versiuni consolidate

Tratatele fondatoare au fost modificate în mai multe rânduri. Pentru a pune la dispoziția cititorilor o culegere de texte mai ușor de consultat, au fost redactate textele consolidate. Consolidarea dă naștere unui act unic, fără valoare oficială, rezultat dintr-un act de bază al legislației comunitare ce conține modificările și corecturile succesive, până la momentul redactării textului consolidat.

Textele consolidate sunt disponibile la adresa http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm

65

Bibliografie generală:

1. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, București, 2002 2. Florian Gârz, Bătălia pentru Europa, București, 1997 3. Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Polirom, Iași, 1999 4. Pascal Fontaine, Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre, Institutul European, Iași, 1998 5. Bertrand Commelin, Europa economică, Institutul European, Iași, 1998 6. Philippe Moreau Defarges, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998 7. Charles Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, 1998 8. Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcția europeană, Edit. CNI Coresi s.a., București, 2003 9. *Nicolae Păun, Istoria construcției europene, Edit. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999 10. Nicolae Păun, Adrian Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Europa unită, Europa noastră, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003 11. Octav Bibere, Uniunea Europeană între real și virtual, Editura All, București, 1999 12. Elizabeth Pond, Renașterea Europei, Editura Pandora M, București, 2003 13. Cătălin Turliuc, Istoria și teoria relațiilor internaționale, Cantes, Iași, 2000 14. Helen & William Wallace, Policy-Making in the European Union, Oxford University Press, Oxford, 1996 , tradusă Procesul politic în Uniunea europeană, Ediția a IV-a, Editura Arc, Chișinău,2004 15. Michael J. Baun, An Imperfect Union, Westview Press, Boulder,1996 16. William James Adams, Singular Europe: Economy and Polity of the European Community After 1992, Ann Arbor, Univ. of Michigan Press, 1992 17. Robert Keohane, Stanley Hoffman, The New European Community: Decisionmaking and Institutional Change, Westview, Boulder, 1991 18. Julliet Lodge, The European Community and the Challange of the Future, St. Martin Press, New York, 1993 19. John Pinder, European Community: The Building of a Union, Oxford University Press, Oxford, 1991

6620. *John Pinder, Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Edit. All, București, 2005 21. Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție, Instituții, Drept, Edit. All Beck, București, 2005 22. Cristopher Booker, Richard North, Uniunea Europeană sau Marea Amăgire. Istoria secretă a construcției europene, Edit. Antet, București, 2004 23. Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol V, Institutul European, Iași, 1998 24. Peter Calvocoressi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, Polirom, Iași, 2003 25. Eliza Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Edit. Academiei Române, București, 1993 26. Richard N. Coudenhove-Kalergi, Pan Europa, Edit. Pro Europa, Tg. Mureș, 1997 27. Christian Hen, Jacques Leonard, Uniunea Europeană, ediția a-10-a, „Un memento complet asupra integrării europene” CNDP, Les livres, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., București. 28. Liliana Iftode, Proiecte de unificare europeană în secolele XIX-XX, Editura “Flondor”, Rădăuți, 2007