Istoria Imaginarului European Si Biserica In Evul Mediu

Biserica în Evul Mediu în Europa a avut un rol fundamental în evoluția societății moderne și contemporane, întrucât a reprezentat un pas către schimbarea mentalităților, dând un sens existenței umane de până atunci, însă Biserica și religia au evidențiat câteva aspecte negative care au suprimat libertatea de expresie a individului, și au încetinit progresul științei, menținând deschisă mentalitatea oamenilor către superstiții, și neîncredere în rațiune.

,,Prin termenul «creștinism» se înțelege ansamblul bisericilor, al comunităților, al sectelor, al grupurilor ca și al ideilor și concepților, care se revendică de la predica aceluia care în mod obișnuit e considerat întemeietorul acestei religii, Isus din Nazaret”. Un profet evreu, pe nume Isus născut în Palestina, la Betleem în Iudeea (născut între anul 4 înainte de era noastră și anul 6 după începutul erei noastre) este întemeietorul creștinismului. Primul care a pus științific problema apariției creștinismului a fost F. Engels. Acesta a remarcat faptul că formarea Imperiul roman a fost cea mai importantă condiție pentru apariția creștinismului. Creștinismul a fost a doua apariție dintre religiile mondiale, și în prezent este cea mai răspândită religie de pe globul pământesc. Acesta se împarte în biserici, curente și secte.

Lupta între diferite interese de clasă s-a desfășurat în primele secole ale creștinismului. Acesta luptă a asigurat victoria creștinismului împotriva celorlate religii. Organizația bisericească avea apostoli și proroci (erau predicatori itineranți), care rămâneau câteva zile în comunități. Apostolii și prorocii învățau de la anumite comunități fără să ocupe o anumită funcție oficială. Mai târziu, apar în comunități slujitorii permanenți: diaconii (deserveau necesitățile curente ale comunității) și episcopii (administrau partea materială a comunității). Mitropoliții (conducătorii anumitor biserici) apar în secolul al III-lea, iar patriarhii (conducătorii unor uniuni regionale bisericești) apar în seclolele IV-V. Episcopii au un rol important în problemele economice și mai târziu și în cele ideologice (secolul al II-lea). ,,În spatele dogmelor se ascundeau diferite curente de idei, care aparțineau diferitelor gurpuri etnice și de clasă, reflectând interesele acestora”. În mijlocul comunitățiilor creștine, în secolul I se ducea o luptă între curente. Ereticii nicolaiți erau menționați de Ioan în revelațiile sale, dar despre care nu se știe nimic concret. O luptă puternică s-a produs în creștinism între diferite secte și curente. ,,Un interes deosebit prezintă mișcarea gnosticilor, printre care marcioniții, și mișcarea montaniștilor”. În creștinismul primitiv, rolul gnosticismului este nedeslușit. Cu ajutorul rațiunii omul poate cunoaște taina dumnezeirii și esența lumii, susțineau gnosticii (filozofi mistici). ,,Istoricii creștinismului consideră, de obicei, gnosticismul ca o ramificație laterală a acestei religii, ca o erezie, o doctrină sectantă, curând înăbușită de teologii ortodocși creștini”. Oamenii de știință și în primul rând A. Drews, susțin că gnosticismul este mai vechi decât creștinismul.

Noul Testament este singurul izvor literar vechi aflat la dispoziția omenirii, cu rolul de a oferii informații despre viața și faptele lui Isus din Nazaret, acesta se afla în opoziție cu Vechiul Testament. Istoria canonului Noului Testament și canonului Vechiului Testament a fost complicată. Evangheliile sinoptice au fost redactate mai întai. Cea mai veche este cea a lui Marcu (înainte de anul 70), urmată de evanghelia atribuită lui Ioan. Problema canonului s-a pus la jumătatea secolului al II-lea, și pentru comunitatea creștină. Datorită conciliilor de la Hippone și de la Cartagina, umanitatea între Sfinții Părinți a fost atinsă la sfârșitul secolului al IV-lea. ,,Canonul aprobat atunci, și rămas definitiv, cuprinde: cele patru evenghelii ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, Faptele Apostolilor, treisprezece epistole ale lui Pavel, epistola către evrei, epistola lui Iacov, cele două ale lui Petru, cele trei ale lui Ioan, epistola lui Iuda, în sfârșit Apocalipsa”. Au rezultat în total 27 de scrieri.

,,În Evul Mediu, mai mult chiar decât în alte perioade, dorința de a duce o viață spirituală intensă este inseparabilă de adoptarea unei forme de viață relogioasă, definită în general de o regulă având prin ea însăși o valoare sfințitoare.”

Biserica în Evul Mediu, secolole al XII-lea și al XIII-lea era încă mică. ,,La bariera meridională a Mării Mediterane, ridicată încă din secolul al VII-lea împotriva Islamului, s-a adăugat, după separarea definitivă de greci, o nouă barieră în Orient, care merge aproximativ de la canalul Otranto până la golful de la Riga”. După aceste bariere, Europa este în totalitate catolică și civilizată, reprezentând o adevărată familie de popoare, iar numărul locuitorilor a crescut. În secolul al XIII-lea Biserica depășea 30 de milioane de credincioși, ceea ce nu se mai întâmplase. Biserica număra peste cinci sute de dieceze în secolul al XIII-lea, iar cele mai multe erau în Italia de sud și formau două straturi: cele vechi (existau înca de pe timpul Romei și al Bizanțului) și cele noi (fondate de normanzi).

În Evul Mediu, diecezele erau mai mari decât în antichitate și mai mici decât în modernitate, însă parohiile erau mult mai extinse (fiecare comunitate avea episcopul ei). Fiecare oraș în Evul Mediu avea un singur paroh, care putea fi ajutat de vicari. Celebrele catedrale ale Evului Mediu au fost construite ca biserici ale unei mănăstiri (catedrala Sfântului Ștefan din Viena, catedrala din Freiburg și Sfânta Gudula din Bruxelles).

Clericii în Evul Mediu erau mulți, deoarece alegerea și formarea lor se făcea sumar. Odată cu apariția universităților, secolul al XIII-lea, au început să se țină și lecții de teologie, dar nu în toate, pentru că nu era obligatoriu să fi trecut printr-o școală superioară (doar 1% făcuseră o școală superioară). Cei care nu erau instruiți dispuneau de mai puțină stimă, însă călugării austeri de la Cluny se bucurau de o mai mare stimă. Specific ordinului cistercian de a trăi era un mod sever cu o săracie absolută pentru fiecare călugăr. Bisericile cisterciene trebuiau să fie simple în privința arhitecturii, ele nu aveau nici măcar ferestre. Însă, mănăstirea poseda pământuri lucrate personal de călugări. Putem afirma că cistercienii au fost promotorii economiei agricole medievale. Răspândirea cistercienilor a avut loc rapid, astfel că până în 1350, au apărut peste 600 de abații. Erau răspândiți în cea mai mare parte în Franța, Germania și Irlanda.

În secolul al XII-lea apare metoda scolastică, contribuind, pe lângă progresul general al culturii și o nouă cunoaștere a filozofilor greci, de exemplu Aristotel. S-a creat o formă scolastică superioară, aflată mai întâi în școlile existente pe lângă catedrale și mănăstiri, iar apoi în universități. Fondatorul scolasticii era considerat Sfântul Anselm de Aosta. Școala capătă mai mare importanță în acest început al scolasticii. Ea poate fi definită ca aplicarea gândirii logice la datele revelației creștine. Totuși, scolasticii medievale i-a lipsit posibilitatea de a ajunge la o examinare critică a meterialului teologic avut la dispoziție. De asemenea, scolastica a avut un rol fundamental asupra vieții religioase a bisericii, întrucât scolastica a devenit conceptul de ,,sacrament”, clarificând efectele pe care fiecare sacrament îl produce.

La sfârșitul secolului al XII-lea apar primele universități. Ele se constituie prin libera ascociere a maieștrilor și studenților. Primele studii generale se nasc la Paris, Bologna și Oxford, ulterior universitățile fiind înființate de către suveranii laici, dar mereu cu un privilegiu papal. Studiile în universități se împart în patru facultăti: teologie, drept, medicină și artele liberale. Cultura Evului Mediu s-a manifestat cel mai puternic în câmpul de cunoștere a scolasticii.

Secolul al XI-lea se remarcase ca fiind o perioadă de renaștere spirituală a papalității. Papii își ridicaseră reputația, deși aveau, totuși, o slabă influență politică. Apariția scolasticii a îmbogățit viața spirituală a credincioșilor și a contribuit la dezvoltarea științei ecleziastice. Cruciadele au dat un nou impuls activității religioase. Ideile lui Gioacchino da Fiore erau foarte răspândite în rândul enoriașilor. Pentru prima dată au apărut fenomene de masă care au încercat să se sustragă autorității bisericii. În acest sens, avem exemplul deplorabilei Cruciade a copiilor din 1212. În secolul al XIII-lea populația Europei depășise 30 de milioane și astfel începe să se vorbească despre mase și mișcări populare. Se dezvoltă oreșele în Italia, Germania și Franța, vechiul feudalism începând treptat sa-și piardă puterea. Principele nu se mai află în fruntea vasaliilor și al poporului. Totodată, se vorbește și despre anumite erezii care erau tendințe populare lipsite de conținut dogmatic, căzute pradă unei exaltări religioase maligne. De exemplu, săracii din Lyon, un ordin religios întemeiat de negustorul Pierre Valdo. În 1176, cu ocazia foametei, acest negustor și-a dat banii pentru cei săraci și a început să se creadă predicator îndemnând lumea să se întoarcă la creștinismul primar. Totuși, cei care s-au răspândit pe o scară mai largă, abatându-se de la credința catolică au fost catharii sau albigenzii. Aceștia respingeau orice biserică vizibilă, orice autoritate (și laică și bisericească), nu admiteau războiul și pedeapsa cu moartea, însă aveau un singur sacrament, botezul spiritului, care era primit numai de cei perfecți, care erau ținuți la o asceză religioasă, ceilalți primidu-l doar pe patul de moarte. În secolul al XIII-lea albigenzii devin un pericol pentru biserică și stat, astfel că Inocențiu al III-lea l-a îndemnat pe regele Franței să pornească o cruciadă împotriva acestora.

Sfinții reprezentau în Evul Mediu pentru oameni un model adevărat pentru obținerea ajutorului divin. Din cauza greutățiilor vieții, oamenii se apropiau mai mult de nevoile și interesele obișnuite, deoarece dovediseră că prin credință se poate înlătura obstacolele vieții. Starețul sau stareța erau declarați sfinți la puțin timp după moarte, dacă făcuseră fapte bune sau avusese o viață austeră și de umilință. Credincioșii își manifestă pietatea prin pelerinaj (spațiu sacru unde puterea divină se arată prin miracole). În secolul al XII-lea, în Occident aceste locuri privilegiate se înmulțesc. În Iatalia cel mai important pelerinaj este la Assisi (la sfântul Francisc), se mai regăsesc și altele, de exemplu, la Padova (sfântul Anton), Loreto (sanctuarul Sfintei Case) etc. Locuri importante de cult se regăseau și în Anglia medievală, unde altarul fiecărei biserici conținea cel putin relicvele unui sfânt. Cel mai important sanctuar din Anglia este cel din Canterbury (sfântul Thomas Becket). În Franța sunt trei pelerinaje importante datorită istoriei și mesajului transmis: Le Mont Saint Michel (sfântului arhanghel Mihail), Tours (sfântul Martin) și Rocamadour (sfântul Amadour). Pelerinii germani, în Evul Mediu se îndreptau spre două sanctuare importante: Köln (moaștele celor trei regi magi) și Trier (sfânta haină a lui Cristos).

De asemenea, religia a adus la suprafață numeroase contradicții. De exemplu, chestiunea heliocentrismului în urma căreia au fost arestate, arse pe rug, marginalizate figuri importante ale istorie, precum N. Copernicus, Galileo Galilei sau Giordano Bruno. Dogma creștină a fost foarte complexă, confuză și contradictorie. Ideea unui Dumnezeu atotputernic și atotiertător contrazice ideea unui Dumnezeu care suferă și care ispășește prin moartea sa păcatele oamenilor, iar rezultatul trebuind să fie fericirea, iar nu condamnarea la chinuri veșnice, pentru că el însuși i-a creat răi. Totodată, dogma predestinării este în contradicție cu învățătura bisericii referitoare la liberul arbitru al omului, Dumnezeu predestinând pe unii oameni unei vieți virtuoase și fericite în rai, iar pe alții chinurilor după moarte, iar în același timp, voința omului este liberă potrivit dogmei creștine. Pe de altă parte, uimește și dogma creștină a trinității lui Dumnezeu care este unul, dar în același timp este alcătuit din trei: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Tatăl își trimite Fiul pe pământ, iar acesta se naște acolo din Duhul Sfânt și o femeie, unde Fiul le spune oamenilor că nu face decât să îndeplinească voința Tatălui, care l-a trimis, implorându-l să-i dea puterea de a suporta greul supliciu, iar pe de altă parte Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care și el este tatăl său, sunt toți unul și același Dumnezeu. Acest aspect contradictoriu al dogmei creștine a dat naștere unei lupte dogmatice între diferite curente, reflectare a luptei dintre diferitele interese și forțe de clasă reprezentate în creștinismul primitiv.

În concluzie, Biserica a reprezentat în epoca medievală unul dintre cei mai importanți piloni de conducere a societății, marcând sistematic mentalitatea oamenilor și creând un model de viață. Totodată, Biserica a stat la baza formării școlilor și universităților europene și a încurajat credința într-un fir al vieții încheiat printr-o judecată, o viață care nu se încheie odată cu moartea biologică, lucru care a dat sens vieții individuale. Astfel, creștinismul renunță la timpul ciclic, repetitiv, care nu conferă niciun sens existenței individuale și adoptă modelul de timp linear, dând unicitate existenței umane. De asemenea, datorită puterilor foarte mari pe care le avea în acestă perioadă, Biserica și-a impus opiniile de cele mai multe ori într-un mod brutal. O schimbare radicală în sânul creștinismului a avut loc odată cu Reforma Protestantă inițiată de Martin Luther, care a scindat în două dogme, două puncte de vedere: catolicismul și protestantismul. Acest eveniment a dus la o regenerare a vieții clericale, care până atunci era extrem de măcinată de corupție și abuzuri ale bisericii. Astăzi, asistăm la o laicizare a societății, mai ales în partea occidentală a continentului european, datorită progreselor tot mai mari făcute de știință și tehonologie, dar și de încredere în progres și rațiune, încredere care s-a manifestat încă din secolul al XVII-lea.

BIBLIOGRAFIE

FILORAMO, Giovanni; MASSENZIO, Marcello; RAVERI, Massimo; SCARPI, Paolo, Manual de istorie a religiilor. București: Editura Humanitas, 2004.

TOKAREV, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii. București: Editura Politică, 1974.

VAUCHEZ, André, Spiritualitatea Evului Mediu Occidental: secolele VIII-XII. București: Editura Meridiane, 1994.

POPESCU, Andreea Maria, Pelerinii lumii: sacru și literar în Evul Mediu Occidental. București: Editura Universității din București, 2007.

HERTLING, Ludwig, Istoria Bisericii. Iași: Editura Ars Longa, 1998.