Istoria Greciei. Principalele Evenimente Istorice ale Greciei

GRECIA ANTICĂ

INTRODUCERE

În prima jumătate a mileniului I a. Chr., Grecia arhaică inaugurează istoria propriu-zisă a Europei și pune bazele pe care, mai târziu, Grecia clasică și elenistică vor crea civilizația noastră. Grecia a jucat încă din această epocă rolul de civilizație-model nu numai pentru lumea mediteraneană, dar și pentru hinterlandul continental. Experiența Greciei reprezenta o fericită sinteză de împrumuturi provenite din Orient, din Egipt și dintr-o parte a Europei preistorice.

Civilizația, fruct al unei sinteze, a fost un catalizator și, în aceeași măsură, un centru de geneză, un izvor de paradigme. Gândirea rațională – care s-a născut în lumea greacă – este mama politicii, filosofiei, științei.

Formula greacă de societate – polisul – a reușit să definească limpede raporturile dintre stat și individ și să propună ca ideal al oricărei vieți politice armonia dintre cetățeni întru respectarea legilor. Democrația ateniană a formulat principiile care stau la organizarea lumii-moderne: egalitatea în fața legilor, raportul corect dintre îndatoririle statului și cele ale cetățeanului; asistența socială.

Datoria lumii moderne față de civilizația greacă este imensă. Categoriile gândirii moderne au fost definite întâia oară de către greci. Lor le datorăm esențialul instrumentarului intelectual și deopotrivă principiile morale.

Raționalismul grec tindea să cuprindă într-o manieră coerentă viața în ansamblul ei și să definească diferitele structuri sociale sau estetice în funcție de un cosmos ideal. Încă din epoca arhaică omul grec, căpătând conștiința rolului său de protagonist, devine “măsura tuturor lucrurilor”, cu mult înainte ca gândirea filosofică să fi enunțat acest principiu fundamental al civilizației elenice.

Sentimentul libertății și individualismul omului grec au găsit în mediile coloniale un excelent teren de afirmare. Prin colonizare, grecii au adus o bună parte a Lumii Vechi în cuprinsul aceleiași civilizații, pregătind marea sinteză a Romei.

CADRUL GEOGRAFIC

Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia e cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei sunt neprielnice pentru agricultură. Trăsătura caracteristică e predominantă muntelui, care acoperă 80% din suprafața solului. Media pluviometrică scade în mod sensibil de la nord la sud și de la vest către est (de pildă 1300 mm anual în Corfu față de 390 mm la Atena). Vânturile contribuie și ele la asprimea climei.

Grecia propriu-zisă formează extremitatea sudică a Peninsulei Balcanice. Întinderea ei este mică: nu sunt mai mult de 400 km între masivul Olimpului din nordul Tesaliei și Capul Tenaros (sau Matapan) din extremul Sud al Peloponesului. Grecia este foarte compartimentată datorită reliefului muntos. Marea constituie adevărata cale de comunicație, deoarece compartimentarea solului face ca legăturile terestre să fie anevoioase; de altfel, Grecia nu va cunoaște o veritabilă rețea rutieră până în epoca romană.

Grecia continentală, prelungită dincolo de golful Corintic de peninsula Peloponesului (sau Moreea) este aproape în întregime acoperită de munți. Singurele câmpii mai însemnate sunt cea a Beoției și, mai la nord, câmpia Tesaliei. În rest, pretutindeni, între munți și coline există mici bazine interioare sau terase litorale cu lungimea depășind rareori 20 km. Marea, ce se strecoară adânc printre munți, oferă o cale de comunicație lesnicioasă: nici un punct al Greciei nu se află la mai mult de 90 km de ea.

Grecia insulară este complementul natural al celei continentale. Mai mult decât insulele Ionice – izolate la marginea întinderilor pustii ale Mediteranei Centrale-, insulele Mării Egee au un rol esențial în istoria Greciei. Închisă la sud de lunga barieră a Cretei, iar la nord de coastele Macedoniei și Traciei Marea Egee este în așa măsură presărată cu insule încât rareori navigatorii pierdeau de sub ochi pământul. Din Eubeea până la Rodos, Cicladele și Sporadele meridionale (Dodecanesul) trasează între Grecia și Asia Mică un șirag de insule grație cărora bazinul egeean a devenit în întregime un fel de anexă a Greciei.

Îngustimea câmpiilor, caracterul excesiv al climei sunt puțin prielnice agriculturii. Pe solurile mai puțin sărăcăcioase se cultivă cereale (cu precădere orz în detrimentul grâului, mai ales în Attica), iar pe cele pietroase viță de vie și măslini.

Trebuie subliniat faptul că în Grecia avem de-a face cu o mare diversitate regională. Se conturează două contraste clare, unul de la nord la sud între o Grecie balcanică și o Grecie mediteraneană, altul de la vest la est, cel al umidității relative și al secetei. Mai precis, se disting câteva regiuni geografice cu o individualitate marcată, ce va fi confirmată de evoluția istorică.

În nordul Greciei continentale, Epirul și Macedonia alcătuiesc două provincii de graniță. Epirul e format din munți cu coamele paralele, regiune unde comunicațiile sunt anevoioase. Arachostul străbate Epirul pe toată lungimea înainte de a ajunge în golful Ambraica. Macedonia, udată de Axios – care oferă o cale de comunicație lesnicioasă cu afluenții Dunării – și de Haliacmon, e alcătuită dintr-un podiș muntos și o câmpie, îndeajuns de prielnică creșterii animalelor. Mai spre sud, Tesalia e o câmpie împrejmuită de munți dintre care Olimpul, cel mai înalt, are 2985 m altitudine. Tesalia e străbătută de cel mai frumos dintre fluviile Greciei, Peneus. Comunicațiile dintre Grecia de nord și Grecia centrală sunt extrem de anevoioase. De unde importanța istorică a celor două unice trecători ce oferă o înlesnire relativă: Termopilele la est, iar la vest defileul Limnaia. Grecia centrală înfățișează și ea puternice contraste. Partea sa occidentală străbătută de fluviul Acheloos, este domeniul munților de nepătruns; Parnasul are 2457 m altitudine. La est, Beoția e o câmpie mâloasă, insalubră din cauza mlaștinilor care o acopereau în Antichitate o bună parte a anului. Caracterele mediteraneene se accentuează în peninsula Attica, unde muntele nu lasă loc decât unor câmpii minuscule, care nu sunt decât niște pante acoperite cu pietriș.

Legat de Grecia continentală printr-un coridor îngust Peloponesul constituie extremitatea sudică a peninsulei Balcanice. Și în Pelopones muntele domină totul, dar există și câmpii fertile mai ales văile paralele ale Euratosului (Laconia) și Parmisosului (Mesenia) și câmpia Argosului. Arcadia era împărțită între munte și câteva bazine ale unor ape care transformă ținutul într-o succesiune de mlaștini pestilențiale.

Solul și subsolul ofereau resurse modeste. În abundență se găsește doar piatră de construcție și argilă, care în Attica este de o calitate excepțională. Dintre zăcămintele metalifere, modeste de altimeri, sunt de remarcat argintul la Tassos, la Sifnos și mai ales la Laurion, cuprul în Eubeea și minereul de fier, de calitate mediocră, dar răspândit aproape pretudindeni.

Datorită modicității producției cerealiere – care face ca asupra Greciei să planeze amenințarea continuă a foametei – și a precarității resurselor naturale, vechii greci erau condamnați să fie activi, inteligenți, expansivi. Situație de care istoria ne arată că geniul grec a știut să profite cu dezinvoltură. Astfel, expansiunea devine o necesitate absolută și legea fundamentală care tutelează destinul vechilor greci; ei n-au putut supraviețui decât făcând apel la un inepuizabil geniu inventiv.

Capitolul I

CIVILIZAȚIA EGEEANĂ

I.1. Terminologia

Termenul generic de civilizație egeeană denumește o familie de civilizații cu trăsături fundamentale asemănătoare, dar având fiecare propria ei identitate și evoluție. Ele s-au dezvoltat în diferite regiuni ale Egeidei și au luat numele acestor regiuni sau ale marilor lor centre.

Astfel, civilizația heladică își ia numele de la Helada continentală, iar civilizația cicladică, de la Ciclade, arhipelagul din centrul Egeei. Civilizația Asiei Anterioare – răspândită de-a lungul coastei Asiei Mici de Nord și în insulele care o mărginesc. A fost numită troiană, după numele Troiei, primul dintre centrele civilizației egeene, descoperit de H. Schliemann.

Termenul de civilizație cretană – mai precis paleoretană își datorează numele leagănului ei, Insula Creta. Același termen este folosit pentru ultimul stadiu al evoluției acestei civilizații, în epoca în care se răspândise în Creta civilizația heladică avansată sau miceniană.

Civilizația heladică, din momentul în care influența cretană se face simțită în Grecia continentală și până la catastrofa finală, este cunoscută sub numele de civilizație miceniană.

Având în vedere continuitatea unei civilizații care s-a transformat și a dobândit o nouă înfățișare sub forma ei miceniană, unii savanți au impus pentru o civilizație comună Cretei și lumii miceniene termenul de civilizație creto-miceniană. Arthur Evans, primul savant care a cercetat civilizația paleocretană, a impus termenul de civilizație minoică pentru cea mai strălucitoare civilizație a epocii bronzului.

Civilizația egeeană se încadrează în civilizația mediteraneană. Civilizația egeeană s-a dezvoltat în același cadru cronologic ca și epoca bronzului din Mediterana Orientală – civilizația neolitică – precursoare a civilizației egeene, nu intră în acest cadru. Limita cronologică inferioară a civilizației egeene e constituită de noua cristalizare a lumii grecești după sosirea ultimelor triburi grecești – cele ale dorienilor și cele din regiunea de nord-vest – astăzi se consideră că primele triburi grecești s-au stabilit în lumea egeeană cel mai târziu la începutul mileniului II-lea a. Chr. – prin urmare, nu se mai poate vorbi de civilizația egeeană ca despre o civilizație exclusiv preelenică, acum când descifrarea scrierii creto-miceniene a permis urmărirea evoluției limbii grecești. În orice caz, elementele preelenice au jucat un rol preponderent în geneza civilizației egeene.

Sisteme cronologice:

A. Evans: – Minoicul timpuriu (3000-2100)

I. 3000-2800; II. 2800-2400; III. 2400-2100

– Minoicul mijlociu (2100-1580)

I. 2100-1900; II. 1900-1750; III. 1750-1580

– Minoicul târziu (1580-1200)

I. 1580-1450; II. 1450-1400; III. 1400-1200

– Subminoic (1200-1100)

Noul sistem cronologic (N. Platon):

Cronologia minoică Cronologia heladică

– Prepalațial (subneolitic – 2600-1900) – Heladicul timpuriu (2600-1900)

I. 2600-2400; II.2400-2100; III.2100-1900 I.2600-2400; II.2400-2100;

III.2100-1900

– Paleopalațial (1900-1700) – Heladicul mijlociu (1900-1600)

I. 1900-1830; II.1830-1750; III.1750-1700 I-II. 1900-1700; III.1700-1600

– Neopalațial (1700-1380) – Heladicul târziu (1600-1120)

I. 1700-1600; II.1600-1500; III.1500-1450 I.1600-1500; II.1500-1380;

IV. 1450-1380 III.1380-1120

– Micenianul (timpuriu, mijlociu,

târziu)

– Postpalațial (1380-1120)

I. 1380-1320; II.1320-1220; III.1220-1120 – Submicenian (1120-1050)

– Subminoic (1120-1050).

Civilizația egeeană, cu pluralitatea ei de forme și de arii specifice, este o civilizație palațială – adică un ansamblu ierarhizat în jurul unui centru dinastic care joacă rolul de element structurant al universului social, politic și religios – acest tip de societate a apărut în Creta la începutul mileniului II. a. Chr., când sunt înălțate primele construcții monumentale, semn al unei concentrări de putere cu caracter dinastic.

Unii istorici consideră tranziția de la neolitic la epoca bronzului progresivă și latentă – pe durata a 4 sau 5 secole -, alții, dimpotrivă, o socotesc radicală, aproape instantanee. Pentru a explica geneza civilizației egeene s-au avansat 3 interpretări:

1. Teoria imigrațiilor

Consideră că geneza civilizației egeene este rezultatul instalării elementelor alogene – în urma uneia sau a mai multor imigrații succesive -, venite dintr-una sau din mai multe regiuni ale Asiei Anterioare sau ale Africii de Nord. Astfel, A. Evans, pornind de la asemănările dintre Creta minoică și Africa de Nord protolibiană, susținea de Nord protolibiană, susținea ideea unei instalări protolibiene masive în sudul Cretei. Alții, au căutat originile noilor veniți – de rasă mediteraneană – în aria siro-palestiniană, (Weinberg), în spațiul anatolian (A. Evans) sau în unele regiuni din nord-vestul Asiei Mici și din estul Traciei și Macedoniei (Caskey).

2. Teoria influențelor

Susține că influențele orientale și egiptene sunt factorii esențiali care au determinat geneza civilizației egeene. Astfel, G. Childe considera că progresele extraordinare realizate de civilizațiile marilor fluvii s-au aflat la originea unei răspândiri secundare în regiunile limitrofe, dintre care cea mai importantă a fost lumea egeeană – datorită altor (factori) influențe, răspândirea a cuprins și o a treia zonă, mai îndepărtată – în consecință, nici una din civilizațiile periferice nu poate fi considerată originală – astăzi se admite, totuși, că principalele civilizații periferice s-au dezvoltat autonom și au dobândit fiecare un caracter propriu.

3. Teoria evoluției

Susține că, în pofida influențelor orientală și egipteană și a elementelor alogene infiltrate, evoluția locală constituie factorul determinant în geneza civilizației egeene. Astfel, Colin Renfrew considera că evoluția locală se explică prin schimbul de influențe între diferitele sisteme și subsisteme ale civilizației și prin efectul multiplicator al diverșilor factori care treptat, s-au dezvoltat în lumea egeeană, îndeosebi în cursul mileniului al III-lea. Astăzi se consideră că aceste 3 teorii sunt unilaterale de vreme ce toți factorii – imigrație, influențe, evoluție locală – par a avea o pondere aproape egală în geneza civilizației egeene.

I.2. Epoca bronzului timpuriu în Creta – Civilizația minoică prepalațială (2600-1900 a. Chr.)

Grupurile sosite din Anatolia, din Siria-Palestina, din Africa de Nord nu par a fi fost numeroase, însă datorită nivelului ridicat al civilizației lor, n-au întâmpinat o rezistență serioasă din partea populației locale neolitice. Prima fază (2600-2400) a epocii prepalațiale a fost o perioadă de fuziune a celor două elemente (de aici caracterul subneolitic al primei faze). La începutul fazei a doua (2400-2100), elementele alogene au devenit mai numeroase și au exercitat o influență mai mare – altminteri nu s-ar putea explica progresul subit și apariția a numeroase elemente noi care se răspândesc în toată lumea egeeană – contactele între diferitele regiuni ale lumii egeene devin acum mai frecvente. Modelul de viață se organizează pe baze noi și cunoaște o dezvoltare rapidă pe măsură ce noile tehnologii sunt asimilate – sporirea populației e ilustrată de înmulțirea cimitirelor, îndeosebi în Creta Orientală și în sudul Cretei centrale. Nu sunt cunoscute evenimentele care au dus la părăsirea vechilor așezări și la apariția altora noi, mai mari și mai bine organizate – în orice caz, spre finele fazei a treia (2100-1900) a epocii prepalațiale, la Vassiliki și Malia, se observă un proces de restructurare a habitatului într-o fază protourbană. Încă de la începutul celei de a doua faze prepalațiale, dezvoltarea diferitelor ramuri meșteșugărești ilustrează progresele realizate în diviziunea muncii prin specializare – experiența acumulată este valorificată de o clasă deosebită, industrială, împărțită în categorii de meșteșugari specializați în diferite ramuri ale producției. În zonele de coastă, locuitorii se îndeletnicesc cu comerțul, practicat uneori la mari distanțe – îmbogățirea rapidă a negustorilor – corăbieri este ilustrată de inventarul funerar al mormintelor de la Molchos – în așezările de acest tip s-a dezvoltat și artizanatul local.

I.3. Epoca bronzului mijlociu în Creta – Civilizația minoică paleopalațială (1900-1700 a. Chr.)

La începutul mileniului al II-lea (MM I A-B) apar primele construcții monumentale – primele palate de la Cnossos, Phaistos, Malia, Zakros, semn al unei concentrări de putere de caracter dinastic – tot acum avem și atestări în legătură cu funcția redistributivă a acestor nuclee palațiale, ale căror depozite și ateliere vădesc exercitarea unui control asupra proceselor de producție, fapt confirmat și de depozitele de sigilii – semne de autoritate și semne de proprietate deopotrivă – se conturează astfel elementele definitorii ale unei societăți prestaționare (sau tributare), în forme care, în esența lor, vădesc analogii cu orașele – state mesopotamiene și cu alte formații statale ale Orientului Apropiat. Această structură socio-politică – specifică societății palațiale – va modela întreaga civilizație egeeană, conferindu-i o unitate de natură structurală: în mileniul al II-lea civilizația egeeană este pretutindeni o civilizație palațială – adică un ansamblu ierarhizat în jurul unui centru dinastic.

O dată cu construirea primelor palate – Cnossos, Phaistos, Malia și Zakros – ritmul evoluției civilizației devine mult mai alert, iar caracterul său se modifică sub influența centrelor palațiale. Centrul de greutate se deplasează din Creta Orientală în Creta Centrală. Evenimentele care au condus la concentrarea puterii în mâinile regilor și, în acest fel, la apariția primelor centre palațiale, rămân necunoscute. Probabil nu e o simplă coincidență faptul că în întreaga lume egeeană, o schimbare radicală marchează începutul noii epoci (bronzul mijlociu). Această mutație va fi fost provocată de infiltrarea unui nou element etnic (triburile grecești), iar în Creta, explicația ar putea fi necesitatea de a recurge la organizarea unei puteri centrale pentru a face față unui eventual pericol. Lumea insulară va începe să fie un concurent comercial, în timp ce Grecia continentală se va reorganiza sub noii săi stăpâni. În aceste împrejurări, Creta își restrânge contoarele comerciale în insulele și își concentrează eforturile în vederea constituirii unei redutabile flote – orașele au rămas nefortificate.

Primele palate minoice au fost concepute pentru a face față nevoilor complexe ale unor șefi care erau organizatorii vieții economice, sociale, politice și religioase – de la început se întrevede o ierarhie strictă: regi, toparhi, căpetenii locale. Palatul de la Cnossos era, de la început, mult mai mare și mai complex decât celelalte palate, fapt ce atestă că regele său era recunoscut ca primus inter pares. Această unitate internă a fost temeiul celebrei pax minoica; ea datează de la începutul epocii primelor palate.

În legătură cu viața socială, studiile mai noi consideră că organizarea centrelor palatiale și schimbările survenite în obiceiurile funerare ne permit să deducem că vechile gene erau aproape complet dezmembrate, iar noile clase, pe care le vom întâlni în epoca neopalațială, se cristalizaseră deja – magistrați, nobili, preoți și preotese, meșteșugari, negustori și navigatori, agricultori și crescători de animale, în fine cei care erau însărcinați cu menținerea ordinii și a securității.

Cât privește organizarea vieții politice, s-a remarcat faptul că principalele caracteristici ale palatelor minoice nu par să se fi schimbat, în mod radical, între epoca rimelor palate și cea de-a doua perioadă a palatelor. Regalitatea minoică își asumase controlul asupra întregii societăți. Cele 3 portrete de pe impresiunile sigiliilor de la Hieroglyphic Deposit au permis identificarea unor personaje ale familiei regale din Cnossos, ale căror titluri erau furnizate de inscripții hieroglifice – regele se deosebește prin diadema care-i încinge părul buclat – simbolurile titlului regal sunt pisica sălbatică, tridentul și semnul tronului.

Dezvoltarea birocrației, însoțită de progresul scrierii hieroglifice, este consecința organizării unei administrații centralizate. Sigiliile descoperite la Phaistos atestă dezvoltarea unui sistem de scriere protolineară, derivat din scrierea hieroglifică.

Unul dintre elementele caracteristice ale organizării politice este legătura strânsă cu viața religioasă – regii erau, în același timp, și mari preoți, după cum atestă sanctuarele amenajate în vechile palate de la Cnossos și Phaistos (de regulă în aripa Occidentală și în comunicație directă cu depozitele) – prin urmare, încă din epoca paleopalațială, avem de a face cu o monarhie teocratică.

Cât privește viața religioasă, se remarcă importanța rolului jucat de sanctuarele palațiale și faptul că principalele ritualuri s-au organizat în jurul lor. Astfel, lângă palatul de la Malia a fost amenajată o esplanadă destinată tauromahiilor și altor ceremonii religioase. Pe de altă parte, ansambluri de mici machete din lut ars, cum sunt cele ale palatului de la Cnossos, oferă informații asupra elementelor esențiale ale vieții religioase: altarele, sanctuarele cu trei coloane, incintele de arbori sacri etc. – simbolurile cele mai importante – securea dublă, coarnele sacre, bucraniul – iau forma care va persista chiar și în epoca postminoică.

Întreaga viață economică se afla sub controlul birocratic al centrelor palațiale, iar comerțul a rămas esențialmente palațial. Vestigii cu caracter minoic descoperite în Mesopotamia, Siria, Fenicia, Anatolia, Cipru și Egipt ilustrează amploarea relațiilor comerciale și diplomatice ale Cretei epocii paleopalațiale – relevante sunt și tăblițele din arhivele regale de la Mari referitoare la obiectele populației Kaptaru, identificată cu Kephti = cretanii din inscripțiile egiptene. Prezența în Egipt a Kephti-lor este cunoscută din textele Imperiului de Mijloc, contemporane cu vechile palate din Creta. A. Evans a susținut că, încă din epoca paleopalațială minoicii se instalaseră în Delta Nilului, în Insula Pharos.

Evenimentele istorice din epoca paleopalațială sunt imposibil de reconstituit, însă se pare că nu a existat tulburări politice sau militare care să afecteze echilibrul politic statornicit prin legenda pax minoica.

Numai catastrofele geologice – teribilele sesiune care au zguduit Creta – au provocat întreruperi bruște în desfășurarea normală a vieții. Către 1700 a. Chr. un cutremur de amploare deosebită a afectat toate orașele și centrele palațiale a trebuit refăcut totul – această reînnoire radicală ne permite să deosebim construcțiile din epoca paleopalațială de cele din epoca neopalațială.

Epoca bronzului mijlociu în Grecia continentală – Heladicul mijlociu (1900-1600)

Dispariția definitivă a așezărilor protoheladice, între a. 2000-1900 a.Chr., pare să fie rezultatul instalării definitive și predominării noii populații care aparținea ramurii indoeuropene proto-elenice. Invaziile indo-europene afectează Peninsula Balcanică și Asia Mică – noile populații se instalează atât în sudul Balcanilor, cât și în regiunea Troiei și în Anatolia centrală (hittiții).

În Grecia continentală, noua civilizație a fost denumită “miniană”, după numele minienilor din Orchomenos (Beoția). Nu se cunoaște denumirea celor dintâi greci care, firește, nu purtau încă numele de eleni.

I.4. Epoca bronzului târziu în Creta – Civilizația minoică neopalațială (1700-1380 a. Chr.)

Epoca neopalațială marchează apogeul civilizației minoice. Creație originală a centrelor palațiale cretane din prima jumătate a mileniului al II-lea, civilizația minoică devine civilizația dominantă a spațiului egeean, răspândindu-se, pe diferite căi, atât în Grecia continentală și insulară, cât și pe coastele Asiei Mici – în a doua jumătate a mileniului și până către 1200 a. Chr., ipostaza miceniană a aceleiași civilizații va influența o arie vastă, din Carpați și Caucaz, până în Siria, Egipt și Italia meridională.

În tradiția greacă amintirea unei vârste de Aur în Creta a rămas foarte limpede: aceea a unei mari civilizații care s-a stins, a unei puteri maritime care dominase lumea egeeană continentală și insulară. Tradiția privindu-l pe Minos era și ea deosebit de vie. Homer îl prezintă drept oaristés – prietenul intim al lui Zeus – care îl ajută să regenereze puterea regală ori îi dă legile divine pentru a guverna regatul Cnossos sau Creta întreaga. Cercetătorii de astăzi înclină să creadă că numele lui Minos trebuie să fi fost cel al unei dinastii, sau un titlu regal, ca și cel de faraon – “marea casă” – în Egipt. Tradiția îl prezintă pe Minos sub două aspecte diferite, ceea ce i-a făcut pe greci să se îndoiască de existența unui singur personaj

a) unul era înțelept și înzestrat cu o forță de origine divină. El exercită o influență civilizatoare în lumea insulară și pe coastele egeene. Acest Minos a fost desemnat ca judecător în Infern, alături de alți doi înțelepți cretani, Rhadamanthys și Aikos.

b) celălalt Minos – și el stăpânul mării – era considerat dur și violent deoarece nu ezita să impună un tribut de sânge, pentru a satisface un monstru, Minotaurul, rod al legăturii împotriva naturii dintre soția lui, Pasiphae, și taurul divin.

Monarhia teocratică cretană este o monarhie birocratică după modelul celor din Orient – scribii cretani – categorie socială definitorie pentru societatea palațială – Cretei minoice i se datorează.

Inventarea mai multor sisteme de scriere – în epoca paleopalațială, centrele palațiale utilizau concomitent diverse scrieri hieroglifice, cu variante locale, și un silabar – numit “linearul A” – creat la Phaistos în jurul a. 2000 a. Chr. Linearul A – încă nedescifrat – se compune din cca. 70 de semne silabice, majoritatea exprimând o consoană urmată de o vocală, iar restul o simplă vocală. Cuvintele sunt scrise fonetic și separate prin puncte sau mici linii verticale. O bară verticală reprezintă cifra 1, linioara numărul zece, cercul – suta, steaua – mia, unghiurile – diversele fracțiuni. Această scriere originală este concomitent ideografică, silabică și stenografică. În epoca neopalațială, linearul A, mai rapid și mai simplu decât sistemele precedente, se generalizează în lumea minoică.

În pofida unei vădite identități în ceea ce privește civilizația, între principatele minoice nu pare să se fi realizat nici un fel de unitate politică. Chiar dacă regele de la Cnossos era recunoscut ca primus inter pares, acesta nu pare să fi exercitat o adevărată dominație politică asupra întregii insule. Somptuoasele palate de la Phaistos, Malia și Zakro ilustrează extrema diviziune politică a Cretei, “insula cu o sută de orașe”, pe care o vor evoca poemele homerice.

Înflorirea civilizației minoice are drept corolar expansiunea ei în Grecia continentală și constituirea aici a unui complex cultural în bună măsură derivat – civilizația miceniană. Chiar dacă această integrare a ariei continentale în civilizația creto-egeeană nu mai poate fi considerată astăzi, cum credeau cândva Evans sau Glotz, ci îmbracă dimpotrivă, forma unei cuceriri aheene în Creta și a instalării aici, către 1450 a. Chr. a unei dinastii aheene, vorbind o formă arhaică de limbă greacă, esența acestui proces rămâne o expansiune culturală în sens contrar, dinspre Creta spre continent, având drept rezultat anexarea civilizației heladice la aria egeo-cretană.

Capitolul II

CIVILIZAȚIA MICENIANĂ – HELADICUL TÂRZIU

(1600-1120)

Începutul heladicului târziu coincide cu brusca înflorire a unei noi civilizații. Datorită influenței Cretei minoice, Grecia ieșea din starea de letargie în care se afla. Primele formațiuni statale – principatele aheene – din Grecia continentală încep să se manifeste, către 1600 a. Chr., tocmai prin absorbirea masivă de elemente ale civilizației minoice. Nu e vorba, cum credea A. Evans, de o prezență efectivă a cretanilor în Grecia continentală, ci de faptul că aristocrația războinică aheenă, recent formată, s-a constituit în contact direct cu societatea ierarhizată din Creta și a adoptat modele culturale ale acestei societăți ca formă specifică a propriei sale afirmări sociale.

Apariția, către 1450 a.Chr., a primelor tăblițe în scrierea lineară B/ silabarul aheean – scriere notând o formă arhaică de limbă greacă, dialectul vorbit de dinaștii aheeni – nu reprezintă un simplu fapt cultural. Silabarul aheean, descifrat în 1953 de către M. Ventris și I. Chadwick. Scribii cretani adaptează, în beneficiul noilor dinaști, formele utilizate în Creta pentru consemnarea activității economice – de acumulare și redistribuire exercitată de palat -, adică participă direct la crearea instituțiilor de exploatare din lumea miceniană. Tot astfel, când încă și mai devreme, dinastii aheeni de pe continent adoptau din Creta mormântul monumental cu cupolă (tholos) ca formă tipică de construcție funerară regală, ei creau un simbol al propriului statut de excepție.

Pe de altă parte, nu se poate vorbi de respectarea sau degradarea modelului cretan ca fenomen cultural, ci de preluarea sau reinterpretarea unor elemente de civilizație (minoică) cretană, ca parte integrantă a unei mentalități și unei civilizații originale. Astfel, în raport cu palatul cretan, citadela miceniană reprezintă semnul distinctiv al unei societăți în care funcția războinică este prin excelență sursa puterii și a sacralității acesteia, în vreme ce monarhia teocratică din Creta își exprimă prin alte forme de civilizații statutul.

II.1.Hegemonia Micenei

În lista de corăbii, inclusă în cântul 2 al Iliadei, sunt menționate statele aheene care au luat parte la expediția împotriva Troiei: Micene (100 de corăbii), Argos și Tirint (90), Pylos (90), Creta (80), Lacedemonia (60), Arcadia (60) etc. Cu excepția Cretei, toate statele acestea sunt din Pelopones. Pe de altă parte, izvoarele hittite semnalează existența principatului Akhkhyawa – situat în vestul Anatoliei – îndeajuns de puternic pentru a duce o politică activă și ambițioasă în Asia Mică. Prin urmare, lumea aheeană era divizată în mai multe principate independente unele față de altele.

Pe de altă parte, expedițiile militare de anvergură – cucerirea Cretei, războiul Troian – reclamau cooperarea forțelor aheene. În asemenea situații, unite prin interese comune, principatele aheene, recunosc autoritatea unei singure căpetenii, regele Micenei, care joacă rolul unui primus inter pares. Potrivit tradiției, Argolida și Micene au fost stăpânite de Perseizi. Micene, întemeiată de Perseu, a fost cârmuită apoi de fiul său Stenelos și de nepotul său Euristeu. Ulterior puterea a trecut în mâinile Pelopsizilor (fiii lui Pelops – Atreu și Tieste) – denumiți și Atrizi.

Așadar, divizarea politică a Greciei mileniului I se află deja în germene în Grecia aheeană, la fel ca și confederațiile care unesc mai multe state în fața unui adversar comun.

II.2. Regalitatea aheeană

În principatele aheene monarhul poartă titlul de wanax (și nu de basileus, ca la Homer. Wanax-ul trăia într-un palat megaron, întreținând o curte numeroasă și posedând bogății considerabile. Monarhul este secondat de un înalt funcționar demnitar numit lawagetas (“căpetenie a poporului” / “căpetenie a oștirii?”). Wanax și lawagetas dispun de mari proprietăți funciare (temene), ale căror amintire mai dăinuie încă în epoca homerică. Totodată, suveranul dispune de o birocrație eficace. O societate de structură predominant orientală, o monarhie centralizată, deservită de o administrație instruită în ale scrisului. Arta scrisului era exclusiv legată de sistemul birocratic palatial (scrierea era un instrument al administrației și nu al civilizației). Textele linearului B – descoperite în arhivele aulice de la Pylos; Cnossos etc. – sunt, în exclusivitate, documente administrative, liste și inventare.

II.3.Expansiunea militară și economică a lumii miceniene

Cucerirea Cretei (sec.XV). Crearea unui principat aheean, cunoscut datorită arhivelor aulice ale wanax-ului ahean de la Cnossos. Infiltrări succesive ale unor grupuri aheene. La un moment dat o dinastie aheeană pune mâna pe putere la Cnossos. În orice caz, principatul aheean de la Cnossos pare să fi fost cu desăvârșire independent de regatele continentale.

Războiul troian

Cercetările de la Hisarlîk – inițiate de H. Schliemann în 1868 – au scos la iveală 8 orașe succesive: Troia VII-a. este orașul lui Priam.

Data cuceririi Troiei

Eratostene: 1183 a.Chr.; Herodot: 1280 a. Chr. Arheologii americani plasează conflictul în jurul anului 1230-1225 a. Chr.

Către sfârșitul Epocii Târzii a bronzului grecii micenieni au câștigat ascendentul asupra bazinului egeean și au preluat succesiunea “imperiului minoic”. În această perioadă avem indicii clare despre ceea ce se poate numi colonizare miceniană în Orientul Apropiat (Ugarit – ex. cel mai remarcabil, Mopsuhestia și Mallus în Cilicia etc.) și în Occident (sudul Italiei), deși coloniile nu vor fi fost mai mult decât simple puncte comerciale, admise prin convenții cu regii locali.

Mișcarea de expansiune economică miceniană prefigurează direcțiile de desfășurare a mișcării de colonizare din epoca arhaică. O bună parte din așezările în care au fost semnalate dovezi ale prezenței miceniene au fost preocupate (chiar pe același loc sau în apropierea lui) de coloniștii greci (de pildă, în Grecia Magna).

II.4.Prăbușirea lumii miceniene

Perioada din jurul a 1200 a. Chr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Grecia, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s-a produs distrugerea și părăsirea celor mai importante orașe miceniene. Izvoarele literare amintesc o invazie sau o succesiune de invazii ale unor alți vorbitori de greacă – dorienii, veniți din Nord. Atunci când putem din nou să distingem rasele grecești, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părți din Grecia meridională (Peloponesul) și a insulelor sudice, inclusiv Creta și Rodosul. Istoriografia mai veche consideră că invazia dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbușirii civilizației miceniene. Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale “invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puțin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentație este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian și că majoritatea inovațiilor caracteristice submicenianului își au originea în aria civilizației heladicului târziu. Dacă avem în vedere și faptul că nu există o secvență cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 a. Ch. (fiecare principat aheean având propriul său destin și suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizației miceniene pe la 1200 a. Chr. erau în mare parte strămoșii dorienilor, tesalienilor și beoțienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceștia erau vorbitori de limbă greacă de la marginile lumii miceniene, aparținând aceluiași mediu cultural.

Cât privește cauzele declinului sistemului palațial micenian, un rol însemnat trebuie să-l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală , consecință a ofensivei “popoarelor mării”.Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecință o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor și emigrărilor, precum și infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică și nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palațial creto-micenian își vădește fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmițarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).

Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violența subită a jucat un rol major în declanșarea sa, a fost totuși treptat și prelungit (sec.XII și începutul celui următor).

Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII.; răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală); supraviețuirea legăturilor miceniene peste mări.

Situația de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenței comunităților miceniene, uneori mutându-se în situri noi și acomodându-se la schimbarea circumstanțelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le-a lovit civilizația.

Prăbușirea civilizației palațiale aduce după sine dispariția instituțiilor și formelor de organizare depinzând direct de palat – dispariția scrierii și a armatelor princiare, dispariția formelor de creație artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole și meșteșugărești esențiale, precum și limba greacă.

Capitolul III

GRECIA EPOCII ÎNTUNECATE. CIVILIZAȚIA GEOMETRICĂ SAU EPOCA HOMERICĂ

Conceptul de epocă întunecată (The Dark Age)

Conceptul pare să fi rămas o “specialitate” a învățaților anglofoni (M.I. Finley – Dark Age).

O altă denumire, Evul Mediu grecesc a fost adoptată de Ed. Meyer în a sa Geschichte des Altertums, II., 1893: “Ev Mediu grecesc”; iar H. Bengtson, în Griechische Geschichte, 1950: se referă la o “perioadă de întunecată tranziție”.

Istoriografia modernă susține că epoca posmiceniană avea următoarele caracteristici: o dezastruoasă depopulare; declinul anumitor îndemânări pur materiale; dispariția artelor mai elevate și, în primul rând dispariția artei scrisului; scăderea nivelului de viață și a cuantumului bogăției; întreruperea contactelor comerciale și de altă natură cu majoritatea populațiilor din afara arealului egeean și chiar cu unele dinlăuntrul său; climatul de insecuritate.

Pe de altă parte, cercetările arheologice au relevat continuitatea funciară a vieții grecești din epoca mijlocie a bronzului până în epoca fierului.

Istoriografia încearcă să reconstituie istoria secolelor lipsite de scriere din miturile și poemele rememorate și povestite de generațiile mai noi.

III.1. Lumea homerică – Izvoarele literare și arheologice

Astăzi nu se mai poate susține că cele două epopei – Iliada și Odiseea – au fost compuse de un singur autor. Mai mult, cele două epopei presupun o diferență de dată, Iliada fiind anterioară, cu o jumătate de secol, Odiseei. Homer și-a compus narațiunea din poeme mai vechi, recitate către sfârșitul sec. VIII. a. Chr. sau cel mai târziu în prima jumătate a celui următor în lumea ioniană. Apoi prețioasă e și observația lui Herodot: “eu cred că Hesiod și Homer au trăit cu 400 de ani înaintea mea, nu mai mult” (II, 53,2). În sec. VI. a. Chr., în special la Atena, sub Pisistratizi, epopeile homerice vor fi în cele din urmă fixate prin scriere.

Hesiod

Într-unul dintre cele mai celebre pasaje ale operei sale Munci și zile (110 și urm.), Hesiod – care scria în jurul anului 700 a. Chr. – descrie cele 5 vârste ale Umanității. După ce sunt înfățișate întâile vârste ale aurului și argintului, urmează vârsta bronzului, cumpliții războinici cu arme și case de bronz, vârsta eroilor, contemporanii expediției celor Șapte contra Tebei și ai războiului troian, iar apoi: “aș dori să nu mă mai număr printre oamenii vârstei a cincea, să fi murit mai devreme. De fier este vârsta de-acuma…”.

Herodot

Anumite remarci izolate ale lui Herodot lasă să se intrevadă marea mutație a stărilor de lucruri care a prevalat în epoca eroică: “cetățile care în timpurile din vechime erau mari, cele mai multe dintre ele au ajuns mici, iar cele care în vremea mea au fost mari, erau mai înainte mici.” Epoca întunecată a fost o perioadă de transformare, migrare și reașezare.

Prefacerile care s-au produs atunci și plămădirea noilor structuri etnice, fixarea acestora în tipare durabile care vor da formă limbii și civilizației grecești de mai târziu se produc în acele secole, care – în periodizarea europeană – corespund Epocii Timpurii a Fierului, iar în cea greacă, epocii protogeometrice și geometrice.

Civilizația s-a prăbușit datorită mișcărilor interne ale diverselor etnii grecești care s-au rotit în Grecia continentală, în și peste Marea Egee, și s-au reașezat de mai multe ori până să-și ocupe locurile pe care le găsim în epoca arhaică, după începutul sec. VIII. a. Chr. În cursul atâtor bulversări, legăturile cu exteriorul fiind întrerupte și menținută doar cea cu Ciprul, se trece, grație acesteia, de la ancestrala tehnologie a bronzului, la adoptarea tehnologiei fierului. Acesta e momentul genezei civilizației grecești care va atinge în epoca clasică punctul ei culminant. Studiile mai noi au relevat existența unei perioade de tranziție sau “protoepoca fierului” în Grecia, cuprinsă între cca. 1200-800 a. Chr.

În “Evul întunecat”, în aproape toate așezările din Grecia pare să se fi produs un fel de breșă de civilizație, ducând fie la totala lor părăsire, fie la o masivă depopulare. Există totuși câteva excepții semnificative, acolo unde oamenii au continuat să viețuiască în lumina unui “amurg” micenian, ca în Attica, la Atena sau în Creta, la Karphi și Cnossos. Cnossos devenise în vremea aceea un oraș dorian, însă influența culturală a Atenei ioniene se simțea puternic.

La Atena, înainte de sfârșitul sec. XI. a. Chr., se născuse prima civilizație a Epocii Fierului din Grecia. O cunoaștem sub numele de “protogeometric”, deoarece sistemul decorativ de pe ceramică anunță stilul geometric din sec.IX-VIII. a. Chr. La Atena s-a adoptat și incinerația, deși în cele de mai multe regiuni ale Greciei schimbarea ritului de înmormântare de la înhumarea tradițională, s-a produs cu o întârziere în afară de I. Thera și de unele părți din Creta, incinerația nu a fost niciodată unicul rit utilizat. Mormintelor individuale din epoca întunecată le lipsesc aproape în întregime calitățile monumentului și arhitecturalului. Aproape unica tehnică folosită este construcția din cărămida nearsă.

Așa cum s-a arătat, declinul lumii miceniene a fost treptat și prelungit (sec.XII și începutul celui următor). Masiva depopulare din această perioadă nu poate fi atribuită decât într-o mică măsură emigrării din teritoriile grecești. Dacă avem în vedere celelalte fenomene interne care-și fac simțită prezența – violența larg răspândită, sensibila restrângere a comunicațiilor maritime, dispoziția formelor de construcții mari elaborate și a artefactelor prețioase – concluzia firească este că această depopulare este un simptom al dezastrului economic.

Unica linie de legătură cu exteriorul a fost cea cu Ciprul, păstrată probabil de grupuri de emigranți micenieni și grație acesteia Grecia a dispus de mijloacele realizării crucialei schimbări tehnologice care a fost adoptarea tehnologiei prelucrării fierului în prima jumătate a secolului XI a. Chr. (numai în regiunile situate pe țărmurile Egeei: Attica, Argolida, Tesalia, sud-vestul Asiei Mici, Naxos și Creta).

Imigrația ioniană în Arhipelag și în Asia Mică ilustează vitalitatea comunităților grecești. Primul val al migrației ioniene se situează în secolul XI. a. Chr. Acești migratori formau grupuri independente, conduse de aristocrați ce vor fi menționați mai târziu ca strămoși întemeietori ai cetăților ioniene. Chiar dacă, potrivit tradiției (Herodot, I., 146), eubeenii, beoțienii și focienii au luat parte la migrație, faptul că Atena a fost un centru mai activ și mai populat ca oricare altul din Grecia epocii întunecate de dinainte de anul 1000 a. Chr., face credibilă ipoteza că ea ar fi putut constitui focarul unei bune părți a migrației.

Această amplă mișcare de populație, începută odată cu întemeierea Miletului, va continua până către anul 800 a. Chr., dată la care tot litoralul anatolian devine grecesc. Dintre cele trei regiuni cu populație grecească, rolul principal e deținut de cea mediană, de Ionia. Imigranții veneau cu precădere din Beotia, Argolida și Corint, precum și, într-o mai mică măsură, din Attica, Eubeea, Tesalia și Arcadia. Ionienii au întemeiat așezări care vor constitui mai târziu dodecapolul ionian: 10 orașe pe continent (Milet, Efes, Colophon, Myus, Priene, Phoceea, Lebedos, Teos, Clazomene, Eritreea) și 2 în marile insule vecine (Chios și Samos). Nordul Coastei anatolice și insulele învecinate, Lesbos și Tenedos, alcătuiau Eolida, colonizată de eolienii veniți din Tesalia și din Beoția. La sudul Ioniei, Dorida asiatică poseda doar un hexapol: cele 3 orașe din Rodos (Lindos, Ialysos, Camiros), I. Cos și cele 2 orașe de pe continent, Cnidos și Halicarnas.

III.2. Structuri politice și sociale

Din punct de vedere politic, “Evul întunecat” a cunoscut trecerea puterii de la monarhiile centralizate – deservite de o administrație instituită în ale scrisului – la unități mai mici, fiecare dominată de un aristocrat și familia acestuia, adică fragmentarea regatelor epocii bronzului în unități politice mai mici și reciproc independente.

Identitatea de interese a unor atare aristocrați a trebuit să ducă la grupări mai ample de populație, acestea la rândul lor producând la timpul potrivit fenomenul istoric al cetății-stat, deseori comparabilă ca întindere cu un regat aheean. Deopotrivă comun era și faptul că aceste grupări, mari sau mici, erau conduse încă de un rege, basileus, până în secolul VIII. a. Chr. sau chiar mai târziu. Dar basileul nu era același lucru cu un rege micenian. Dimpotrivă, poemele homerice ilustrează treptata “urcare pe scara socială” a cuvântului basileus, în epoca postmiceniană, pe măsură ce vechea denumire a regelui, wanax a ieșit din vocabularul politic. Textele linearului B par a indica pe wanax drept cârmuitor, iar pe basileus drept un personaj subordonat, cu un statut obscur. “Basileii devoratori de daruri”, de a căror nedreptate se plânge Hesiod în Beoția secolul al VIII-lea, reprezintă probabil respectivul proces ajuns la apogeul său.

Un monarh putea supraviețui distrugerii capitalei lui, dar nu-și mai putea cârmui supușii dacă aceștia se dezrădăcinau și migrau în diverse direcții. Succesorii regilor micenieni și-au putut menține puterea, pentru o vreme, în acele cazuri în care populația a rămas pe pământul ei natal – cum s-a întâmplat, conform tradiției, la Atena – sau când ea a migrat în bloc – cazul lui Tisamenos despre care se credea că și-a călăuzit poporul din Argolida în Ahaia. Ulterior, ei trebuiau uneori să-și împartă teritoriul cu alții care nu pretindeau că sunt de neam regal, dar dispuneau de forța necesară pentru a-i înfrunta. Acești oameni noi erau de fapt primii basilei cârmuitori, la finele secolului XII. și cel următor. Atare fragmentare a regatelor epocii bronzului este consonantă cu tot mai pronunțata diversitate regională în cultura materială a Greciei în perioada migrațiilor.

Societatea greacă la începuturile perioadei istorice era formată din unități independente una de alta, fiecare condusă de o familie aristocrată. Fiindcă aceste unități erau mici, sistemul era deopotrivă durabil și flexibil: el putea fi combinat cu structura tribală a societății și tot el constituia un nucleu al migrației – fiind instrumentul declanșării migrației ioniene în secolul XI. a. Chr.

Interpretările mai vechi considerau că societatea sărăcită și egalitaristă a fost predominantă în Grecia “Evului întunecat”. Studiile recente au demonstrat însă că aceea societate era de fapt foarte stratificată, chiar dacă diferențierile nu erau marcate de manifestări materiale spectaculare. Astăzi se crede că această schemă a grupurilor “piramidale” a fost sistematizată către finele “Evului întunecat”, în jurul anului 800 a. Chr., prin crearea unei unități social acceptate, fratria, ce putea funcționa deopotrivă în viața militară și civilă. Originea ei va fi fost simpla unitate de înrudire, dar în timpurile istorice ea cunoaște o mai largă extindere pe scara socială.

III.3. Începuturile redresării (finele secolului X – începutul secolului IX a. Chr.)

În a doua jumătate a secolului X se observă o sensibilă atenuare a multora din simptomele analizate: depopularea, izolarea, lipsurile de metal, acutele diferențe regionale. Prin urmare, epoca propriu-zis întunecată a luat sfârșit în Grecia probabil pe la 1000 a. Chr. și sigur pe la 950 a. Chr. Totuși, încă nu se poate vorbi de o “renaștere greacă”, dacă avem în vedere progresul lent al civilizației grecești în secolul al IX-lea și al VIII-lea.

Schimbările survenite în a doua jumătate a secolului X a. Chr. afectează o arie mai largă decât cea a regiunilor “avansate” ale secolului precedent (Attica, Argoliela, Tesalia, sud-vestul Asiei Mici, Naxos și Creta), dar acțiunea lor este încă limitată la insulele Egeei și la țărmurile acesteia.

Una din federațiile interstatale sau ligi religioase ale istoriei grecești de mai târziu, a cărei vechime poate fi demonstrată, a fost amficționia Kalauriană. Având centrul în Insula Kalauria din largul coastelor Argolidei, această confederație centrată pe Golful Saronic cuprindea Atena, Prasiai, pe coasta estică a Atticii, Egina, trei situri din Argolida (Nauplia, Hermione, Epidauros) și Orhomenos, în Beoția.

La sfârșitul secolului al X-lea a. Chr., când va fi trăit Filolaios, strămoșul lui Miltiade, a fost momentul crucial în unificarea politică și culturală a Atticii, proces pe care tradiția l-a pus în întregime pe seama vârstei eroice și a lui Teseu. În orice caz, în cursul generațiilor următoare Attica se află în fruntea celei mai mari părți a Greciei.

Către finele secolului X a.Chr. se constată și o reactivare a comunicațiilor între diferitele regiuni ale lumii egeene. Această creștere considerabilă a comunicațiilor înlăuntrul Greciei în perioada de dinainte și de după 900 a. Chr., coincide în parte cu reactivarea contactelor cu estul Mediteranei.

Perioada dintre mijlocul secolului X și începuturile celui de-al VIII-lea vădește diferențe sensibile față de epoca mai întunecată care a precedat-o (secolul XII-XI), dar contrastul cu finele secolului al VIII-lea este de mai mare amploare. Neîndoielnic că prosperitatea reînvia, dar ritmul acesteia era inegal sub raport geografic și social.

În secolul IX pare să fi avut loc o schimbare considerabilă în sensul organizării statului. Este posibil ca un pas decisiv în coordonarea vieții urbane și rurale, ce se va dovedi atât de eficientă sub forma cetății-stat pe deplin dezvoltată, să fi avut loc deja în Attica, aceasta fiind într-o anumită măsură explicația relativului progres și a prosperității Atticii în aceea vreme.

Dacă într-adevăr Grecia estică a fost deschizătoare de drum în evoluția polis-ului, atunci trebuie accentuat că acest fapt e rezultatul dezvoltării interne și nicidecum al mai marii ei apropieri de civilizațiile orientale.

III.4. Geneza orașului-stat (polis)

În “Evul întunecat”, comunitățile grecești, lipsite într-o anumită măsură de contacte reciproce duceau o existență “anistorică”. Mitologia greacă nu a păstrat amintirea nici unui eveniment istoric important între căderea Troiei și “Războiul Lelantin” dintre cele două orașe ale Eubeei, Chalcis și Eretria, de la sfârșitul secolului VIII. a. Chr.

Cu timpul însă, un obscur proces intern ia naștere și se dezvoltă în fiecare dintre comunități, conducându-le către ceea ce va fi “formula greacă de societate”, aceea a orașului – stat, polis. Clanul (génos- comunitatea urmașilor aceluiași strămoș) a fondat statul, la greci ca și la romani. Conflictul pentru instituirea organismelor politice caracteristice unei polis s-a dus între personalitățile individuale și comunitate, pentru supunerea acestora autorității grupului.

Unitatea primordială a lumii grecești din epoca arhaică – dar și de mai târziu – era polis, noțiune care desemna nu numai orașul ca atare, ci și teritoriul rural înconjurător, care formau o unitate indisolubilă, întemeiată pe considerente economice, dar și pe comunitatea de culte religioase, de tradiții mitice și istorice. Totodată, polis desemna deopotrivă așezarea fortificată și comunitatea cetățenilor (politai). Geneza orașului – stat a fost determinată de fenomenul căruia grecii îi spuneau synecism – (locuire în comun – concentrarea populației). Centrul politic și religios al unei polis s-a dezvoltat cu timpul într-o aglomerare de tip urban, dar aceasta nu a fost o regulă generală. În unele regiuni Arcadia și Elida, în Pelopones, Tesalia în centrul Greciei, Epirul și Macedonia în nord – s-a menținut un mod de viață patriahal, până în preajma cuceririi romane. Viktor Ehrenberg (The Greek State2, 1969, p.229) a făcut distincția între póleis și éthne (populații, triburi), adică între “state cu un centru urban și state fără acest centru”. Într-un stat – ethnos populația trăia dispersată în sate, iar legăturile politice care le țineau laolaltă erau destul de slabe.

Cât privește datarea apariției póleis-urilor trebuie să avem în vedere următoarele:

– dacă în Iliada nu găsim nici o aluzie cu privire la asemenea organizare politică, în Odiseea se amintește despre ele;

– expansiunea colonială care începe în prima jumătate a secolului VIII era opera unor corpuri organizate (metropolele), iar coloniile presupuneau un oarecare grad de organizare statală;

– în fine, un text cu este Marea Rhetra (lege) din Sparta, care pare să dateze din prima jumătate a secolului VIII, ne dezvăluie tot mecanismul unui polis gata constituit, cu cei 2 regi, consiliul – gerusia și adunarea poporului – apella.

Prin urmare, crearea sistemului de orașe-state poate fi plasată către anul 800 a. Chr. În epoca arhaică și clasică – ritmul de dezvoltare al orașelor și a civilizației urbane cunoaște inegalități, de la regiune la regiune: în centrul acestor transformări se aflau câteva regiuni favorizate geopolitic: Atena, Eubeea, Corintul, iar pe coasta anatoliană, Milet, Chios, Lesbos, Samos. Cauzele acestor adevărate “mutații” de civilizație sunt diferite de la un oraș la altul: pentru Eubeea, avântul luat de tehnologia prelucrării metalelor, pentru Corint și Atena dezvoltarea flotei comerciale și a industriei manufacturiere (ceramice), pentru Chios și Lesbos – avântul producției de vin și ulei, pentru Milet – legăturile strânse cu regatele anatoliene. Aceste orașe redescoperă căile de contact cu civilizațiile Orientului Apropiat și Egiptului. Contactele cu Orientul Apropiat anunță sfârșitul “Evului întunecat” în Grecia.

III.5. Influența orientală

De obicei se insistă asupra rolului jucat de Orient ca inspirator de noi idei religioase literare sau științifice fără a se înțelege întotdeauna contribuția specific grecească și modul în care elenii au preluat și adaptat ceea ce au împrumutat, realizând o artă care nu-și află egal în Orient. Prin urmare, trebuie să avem în vedere evoluția susținută a grecilor, a instituțiilor și a artei lor, condiționate și accelerate de contactele cu Orientul Apropiat.

La mijlocul secolului VIII cresc masiv comunicațiile cu Ciprul și Levantul, cu culturile din interiorul Anatoliei și cu cele din Mesopotamia, Iran și Egipt. Atare realitate se conturează sub forma obiectelor importante și a influenței artistice orientale în Grecia și în mult mai mică măsură în apariția ceramicii grecești în siturile din Orient. La Atena, ca și în alte părți se constată o masivă creștere a produselor și influențelor orientale după 750 a. Chr. Creta, Attica și Eubeea se aflau în legătură neîntreruptă cu Orientul Apropiat, începând de la o dată sensibil mai timpurie decât Ionia.

Putem distinge patru regiuni din Orientul Apropiat în care grecii au pătruns sau a căror civilizație I-a influențat puternic: 1. Siria de nord; 2. Fenicia și Palestina; 3. Cipru; 4. Anatolia și regatele Frigiei și Lydiei.

Atitudinea superioară a grecilor față de barbari și conștiința datoriei lor față de aceștia au dispărut cu greu: “ori de câte ori grecii împrumutau câte ceva de la cei de alt neam, ei ajung până la urmă să-i întreacă în perfecțiune”, afirma Platon (Epinomis, 987 d.).

Arheologic poate fi sesizată influența orientală în Grecia, și nu vice versa – o influență inițial de grecii înșiși, prin vizitele lor în Orient. Se pot distinge trei aspecte ale problemei: a. obiecte de import; b. influența artizanilor orientali care au venit în Grecia și au difuzat ideile lor – acei demiourgói străini menționați de Homer; c. grecii care au copiat și adaptat obiecte și ornamente orientale.

Cât privește introducerea influenței orientale în lumea greacă, calea cea mai importantă pornea de pe litoralul syro-fenician și trecea prin Cipru și Rodos; drumurile continentale de-a lungul Anatoliei – regatele Frigiei și Lyidiei – au avut un rol secundar în cadrul acestui proces.

III.5.1.Răspândirea scrierii alfabetice (cca.750-720 a. Chr.)

Adoptarea în Grecia a alfabetului fenician

Procesul de “orientalizare” a contribuit decisiv la “scoaterea” Greciei din “Evul întunecat”. Descoperirea inscripțiilor alfabetice timpurii de la Gordion a condus la ipoteza că frigienii au fost cei dintâi care au transmis grecilor alfabetul, din sursa feniciană a acestuia.

Cât privește rolul anumitor centre în mișcarea orientalizantă din Grecia (în fazele timpurii ale acesteia) trebuie remarcat că atât Creta, cât și Attica și Eubeea se aflau în legătură neîntreruptă cu Orientul Apropiat, începând de la o dată sensibil mai timpurie decât Ionia. În legătură cu adoptarea scrierii alfabetice în Grecia s-au formulat numeroase și diverse concluzii.

În stadiul actual al cercetării se poate admite că evenimentul a avut loc în jurul a 750 a. Chr. Grafitul – care cuprinde un vers hexametric – de pe oinohoe attică geometrică târzie, provenind de la Dipylon ocupă un loc privilegiat printre inscripțiile grecești timpurii. O datare mai precisă este acum posibilă datorită unei alte inscripții foarte timpurii (cca.720), și ea în versuri, aflată pe o cupă geometrică târzie est-grecească, descoperită în necropola de la Pitekussai (inscripția este în alfabet calcidic și a fost scrijelită poate după ce vasul a ajuns la Ischia), în comunitatea grecească cea mai îndepărtată din acea vreme. Prin urmare, se poate admite că scrierea alfabetică a devenit cunoscută grecilor în jurul anului 750 a. Chr.

Mijloacele prin care s-a produs acest împrumut cultural au fost tot atât de controversate ca și data la care el a avut loc. Grecii însiși aveau conștiința acestui împrumut: Herodot (5,58) afirmă că “fenicienii veniți cu Cadmos au introdus în Grecia nenumărate cunoștințe, printre altele cea a literelor pe care grecii, după cum mi se pare, nu le posedau înainte; litere care au fost cunoscute sub numele de feniceia (semne feniciene)”.

Pe când istoricii vedeau peste tot în Egeea secolului al VIII-lea pe negustorii fenicieni purtându-și mărfurile către Grecia și instruindu-i pe greci în artele civilizației, era firesc să se creadă că preluarea scrierii alfabetice putea fi unul din produsele acestei activități.

Astăzi însă s-a demonstrat că multe din cele mai timpurii importuri din Egeea epocii fierului nu sunt feniciene, ci nord-siriene, iar în Creta și Rodos cipriote. Timpuriul comerț fenician atât în Egeea, cât și în Occident a fost sistematic exagerat de tradiția antică. Căci, grecii din Eubeea se aflau cel puțin de la 800 a. Chr. Încoace la Al Mina – punct comercial – cheie, situat la gura fluviului Orontes – unde produsele feniciene erau și ele prezente.

Prin urmare putem conchide că inițiativa în materie a aparținut grecilor eubeeni stăpânitori cei dintâi la Al Mina și ai căror coloniști au scris inscripția de la Pitekussai pe la 720 a. Chr., transmițând scrierea alfabetică etruscilor, nu mai târziu de începutul secolului VII. Eubenii au fost deci, cei care au descoperit această inovație vitală la sursa sau aproape de izvorul ei. Oricum, Grecia Primei Epoci a Fierului a trebuit să aștepte până la o dată relativ târzie pentru a dobândi din afară un instrument atât de fundamental al civilizației cum este arta scrisului.

III.6. Renașterea greacă – mijlocul și finele secolului VIII a. Chr.

Mutațiile petrecute în lumea egeeană în secolul VIII a. Chr. marchează un moment de turnură în evoluția civilizației grecești.

III.6.1. Începuturile colonizării

Una din cele mai importante este schimbarea naturii activității grecești de peste mări. Atât în cazul expansiunii corintice de-a lungul țărmurilor Golfului corinthic către Ithaca (finele secolului IX), cât și în ceea ce privește stabilirea unui antrepozit grecesc la Al Mina, în Levant, motivele par a fi de ordin comercial.

La mijlocul secolului VIII se produce o intensificare bruscă a colonizării în Occident (sudul Italiei, Sicilia), care în a doua jumătate a secolului atinge o culme niciodată depășită ulterior. Deoarece unele dintre cele mai timpurii colonii din Occident au apărut tot din rațiuni comerciale, comparația cu precursoarele lor este edificatoare. Diferența e indirect reflectată de consecințe: coloniile grecești din sudul Italiei și din Sicilia au format istoria acestei regiuni pentru următoarele cinci secole, în timp ce corintienii în Itaca sau eubeeni la Al Mina au produs un impact atât de efemer încât acțiunile lor nu sunt consemnate de izvoarele scrise ale epocii clasice. Oricum, mai relevantă e diferența de statut: dacă așezările comerciale timpurii din secolul IX. rămân la origine aventuri voluntare și spontane, motivate probabil de scopuri economice private, coloniile din secolul VIII erau opera unor corpuri organizate. Aceste colonii erau comunități complete, altfel spus, ele presupuneau un oarecare grad de organizare statală.

Atracția exercitată de sursele de metale a jucat un rol important în aventura maritimă. În spatele acesteia se întrezărește un alt factor și anume creșterea populației în Grecia. Ponderea acestui factor este unanim recunoscută, dar acțiunea lui e de obicei explicată în termenii nevoii de pământ: se crede că creșterea populației a dus la o acută lipsă de pământ cultivabil și (stenohoria), precum și o scădere drastică a aprovizionării cu alimente. Oricum, acestor transformări trebuie să le adăugăm insuficiența minereurilor metalifere, accentuată de progresul tehnicii.

III.6.2. Renașterea artei figurative

Chiar dacă influența artizanilor orientari este detectabilă în primele încercări artistice grecești în bronz și fildeș, trebuie remarcat faptul că mediile cele mai timpurii în care întâlnim reprezentări figurate – în special figurine de oameni și cai – sunt statuetele de teracotă și pictura ceramică descoperite în mari cantități în siturile – sanctuare.

III.6.3. Evoluții regionale – Diversitatea regională

Secolul VIII este martorul sensibilei intensificări a procesului de repopulare a zonelor părăsite (în mai toate cazurile noua penetrație urma căile bătute de micenieni cu secole înainte). În perioada geometrică se produce o bruscă creștere a siturilor cimiteriale. Răspândirea populației, după cum arată apariția unor noi necropole, cuprinde în mod semnificativ regiunile până acum înapoiate ca Ahaia, Eliada, Focida, Locrida și Tesalia.

Apariția și dezvoltarea siturilor – sanctuare constituie o altă caracteristică a epocii. Temple construite (instituție tip grecească) existau deja cu unele locuri, în cursul secolului precedent – Heraionul din Samos (Hekatompedon I), templul absidal al Herei Akraia de la Perahora, Megaronul B de la Termon, Etolia -, dar pentru marea majoritate a ofrandelor, secolul VIII este cea mai timpurie dată posibilă. La Olimpia, data tradițională – 776 a. Chr. – pentru prima celebrare a jocurilor, este consonantă cu creșterea bruscă a volumului ofrandelor. Olimpia nu era singurul sanctuar cu mare clientelă: ofrandele de la Delfi, de pildă indică sigure contacte cu Corintul, Atena și Tesalia.

Dezvoltarea însă a anumitor sanctuare, ale căror ofrande vădesc o culoare mai locală, are o semnificație aparte: apariția în ultimele decenii ale secolului VIII a sanctuarului Artemidei Ortia de la Sparta constituie cea mai timpurie dovadă a dezvoltării orașului Sparta. Același lucru este valabil pentru sanctuarele de la Tegea și Efes, cel din urmă fiind ceva mai târziu.

Odată cu creșterea și înmulțirea așezărilor, diversele regiuni ale Greciei s-au împărțit în unități pe o nouă scară și anume polis-urile cu teritoriul lor rural înconjurător. Gruparea regională a acestor noi state – detectabilă la început în stilurile ceramice locale ale epocii protogeometrice – avea să rămână o constantă a istoriei Greciei antice.

Uneori, ca în cazul Atticii, o întreagă regiune se unea într-un singur stat (Atena); alteori o singură cetate reușea să domine pentru multă vreme pe vecinele ei mai mici din zonă, cum s-a întâmplat cu Teba și Argos, în timp ce în cazul Spartei această tendință a fost împinsă mult mai departe, ducând încă din secolul VIII la cucerirea ținutului învecinat al Meseniei; uneori cetățile dintr-o regiune formau o ligă – sau o asociere de egali – cel mai cunoscut exemplu timpuriu fiind cel al ligii ioniene, alcătuită din 12 orașe ale Greciei orientale, grupate în jurul lui Panionion (către finele secolului VIII). În fine, în unele părți continuau să existe state pur tribale sau districtuale, cuprinzând o regiune lipsită de vreo concentrare urbană majoră.

Homer a fost martorul marelui progres social și politic din vremea sa, apariția și dezvoltarea polis-ului. Ionia sa natală ne-a furnizat cea mai timpurie mărturie arheologică sigură – Smirna, care are poate cea mai îndreptățită pretenție de a-I fi fost cetatea de baștină. Homer relevă că orașele au ziduri, porturi și instalații portuare, temple și piețe. Cetatea la Homer îndeplinește rolul de centru politic și economic al districtului; nobilii săi, de pildă, trăiesc în ea mai degrabă decât pe domeniile lor. În Beotia, ceva mai târziu Hesiod își concentrează atenția asupra polis-ului și funcției sale de “împărțire a dreptății”, care ar trebuie să stăpânească clica aristocraților. În fine, capodoperele literare – Iliada și Odiseea – indică, la rândul lor, amploarea renașterii care a cuprins acum Grecia.

Mijlocul secolului VIII a fost martorul multora din evoluțiile descrise. Punctul de turnură / momentul decisiv survine când putem constata că lumea greacă progresează ca un tot, când evoluțiile benefice dintr-un centru se propagă cu rapiditate în majoritatea zonelor din Grecia centrală și sudică, în insule și în Ionia. Atare stare de lucruri nu se întrevede înainte de începutul secolului al VIII-lea și ea continuă să existe până aproape de sfârșitul său.

Capitolul IV

GRECIA ARHAICĂ (SEC.VIII-VI. a.Chr.)

IV.1. Caracteristicile epocii

În prima jumătate a mileniului I. a. Chr., Grecia arhaică inaugurează istoria propriu-zisă a Europei și pune bazele pe care, mai târziu, Grecia clasică și elenistică va crea civilizația noastră. Grecia a jucat, încă din această epocă rolul de civilizație – model nu numai pentru lumea mediteraneană, dar și pentru hinterlandul continental. Experiența ei reprezenta o fericită sinteză de împrumuturi – greu de delimitat unele de altele – provenite din Orient, din Egipt și dintr-o parte a Europei preistorice. În epoca “arhaică” populația lumii elene a întreprins acel salt uriaș de civilizație, care a marcat decisiv atât lumea veche, cât și cultura noastră modernă. Civilizația greacă, fruct al unei sinteze, a fost un catalizator și, în aceeași măsură, un centru de geneză, un izvor de paradigme.

Structura satelor acestor “păstori ai popoarelor”, cum avea să-i numească Homer, era aceea a unei societăți tribale ajunse la apogeul evoluției ei și care se modela după exemplul imperiilor monarhice ale Orientului. Adunarea oamenilor liberi, damos-ul din tabletele miceniene, temperând puterile wanax-ului, pare să conțină în formă embrionară acea democrație al cărei merit aveau să și-l revendice în mod legitim grecii, e drept în urma unei evoluții obscure care nu ne oferă posibilitatea de a reconstitui etapele inițiale. Odată cu afluxul grupurilor doriene arta figurativă creto-miceniană cunoaște un declin rapid, fiind înlocuită de o artă cu decor exclusiv geometric, ceea ce nu constituia, în fond decât o reîntoarcere la ceea ce constituia pe atunci arta întregului continent.

Raționalismul grec tindea să cuprindă într-o manieră coerentă viața în ansamblul ei și să definească diferitele structuri sociale sau estetice în funcție de un cosmos ideal. Încă din epoca arhaică omul grec, căpătând conștiința rolului său de protagonist, devine “măsura tuturor lucrurilor”, cu mult înainte ca gândirea filosofică să fi enunțat acest principiu fundamental al civilizației elenice.

În “Evul întunecat” contactele dintre comunitățile grecești au fost drastic diminuate de mișcările invadatorilor, raidurile briganzilor și ale piraților. Izolaționismul micilor comunități era quasi-general, dezvoltând în spiritul grec particularismul și individualismul. Sentimentul apartenenței la grup a cunoscut atunci o dezvoltare fără precedent. El a oprit de multe ori în istoria Greciei unirea unor orașe sau a unor regiuni. Astfel, în Beoția, de pildă, cele 12 orașe nu au reușit să se unească nici măcar în epoca istorică.

Oricât de departe a ajuns procesul de urbanizare și de rafinare a civilizației și culturii în unele centre grecești, trebuie avut în vedere faptul că, pentru greci, ideea de unitate se exprima la Atena de pildă, prin cuvântul Athenáioi – atenienii, și nu prin acela de Athénai – Atena, simplă noțiune geografică, ansamblul urban. Grecii, ca și elvețienii de astăzi, se revendicau de la comunitatea căreia îi aparțineau și se numeau ca atare. Ei erau atenieni, corintieni, milesieni, înainte de a fi greci.

Decalajul dintre grupul dorian și cel ionian va rămâne unul din elementele de tensiune ale dinamismului grecesc. Această antiteză fundamentală va domina istoria Greciei. Există, neîndoielnic, o civilizație doriană, austeră și rigidă și o civilizație ioniană, amabilă și grațioasă, care se opun, după spusele anticilor, întocmai ca bărbatul și femeia. Forța elenismului se va întemeia, deopotrivă, pe gravitatea doriană și surâsul ionian. Decalajul dintre ionieni și dorieni s-a făcut remarcat, la cei dintâi prin structuri politice mai libere, mai susceptibil de a evolua către democrație, printr-o arhitectură fantezistă și o artă figurativă foarte nuanțată, iar la ceilalți prin constituții mai rigide și militariste, prin rigoarea matematică a arhitecturii și prin formele închise în plastică. Lumea ioniană se înfățișează mai deschisă și mai întreprinzătoare: situarea ei la mijlocul drumului între Orient și Europa, explică abundența împrumuturilor orientale, ca și aceea moliciune a moravurilor care îi impresiona pe antici. În lumea ioniană își au obârșia cunoștințele noastre geografice cele mai vechi ca și elaborarea primelor sisteme filosofice, transplantate curând în Occident, căci ionienii, care erau grecii cei mai apropiați de Orient, au fost cei dintâi care au colonizat Occidentul.

Un ecou al influenței orientale exercitate asupra societății grecești se va regăsi în admirația lui Herodot pentru lumea egipteană și în atracția pe care Orientul o reprezenta pentru greci, în pofida opoziției lor politice și ideologice. Antiteza între greci și barbari nu s-a pronunțat deschis înainte ca Imperiul persan să fi supus cetățile ioniene din Asia Mică și să fi invadat Grecia. Înainte de această vreme termenul de barbar avea pur și simplu sensul de aloglot: barbarul este non-grecul, adică cel care nu știe să vorbească grecește. La Homer, cuvântul barbar nu-i desemnează decât pe carienii vecini, fără a avea nici un fel de nuanță disprețuitoare. La Herodot relațiile sunt mai subtile: barbarii pot fi “deduși” pornind de la greci, în sensul că obiceiurile lor sunt inverse. Opoziția grec-barbar, care nu e rasială, ci culturală și socială, nu coincide perfect cu opoziția Europa-Asia. Noțiunea de elenitate e o cucerire a generației războaielor medice. În sec. IV. a. Chr., noțiunea de elenitate rămâne culturală: este grec cel care a fost educat în cultura greacă, pe care un barbar prin origine este apt să și-o însușească. Dar această noțiune se transformă treptat: pentru Aristotel este barbar cel care prin fire este făcut să fie sclav.

Orașul-stat (polis) grecesc – opus monarhiei persane, organizării barbare – a fost creat în epoca arhaică, sau, mai degrabă, a fost elaborat treptat, până în formele lui exterioare și în planurile lui urbanistice, după stadiul organizării aristocratice și după experiența tiraniei

Civilizația greacă este o civilizație a cuvântului și, înainte de toate, a cuvântului politic. Rațiunea greacă – operând cu cuplurile de opoziții – este o rațiune politică. Gândirea greacă raționează prin alternative și cupluri: logos (cuvânt) – ergon (faptă), nomos (legea, convenția, obiceiul) – physis (natura), gnome (previziunea rațională) – tyche (hazardul), dike (justiția zeilor) – hybris (trufia), tot așa cum se opune recelui sau umedul – uscatului în cosmologia milesiană. Principiul polarității a jucat un rol fundamental în raționalismul gânditorilor greci din epoca arhaică. Grecii, care au făcut din principiul polarității unul din temeiurile reprezentărilor lor despre lume, exprimau sub forma unui tabel pe două coloane celebra systoichia, opozițiile care, pentru ei, scandau Universul. Astfel, pitagoreii, după cum scrie Aristotel, “recunoașteau 10 principii pe care le așezau în două coloane paralele: finit-infinit, impar-par, unu-multiplu, dreapta-stânga, masculin-feminin, repaos-mișcare, rectiliniu-curb, luminos-obscur, bun-rău, pătrat-dreptunghi”, listă care s-ar putea lungi pornind de la diferitele aspecte ale culturii grecești: artă (techne) – știință (episteme) hoplit-efeb, stăpân-sclav, grec-barbar, cetățean-străin, adult-copil, bărbat-femeie, Apollo-Dionysos etc. O tabelă pitagorică a opozițiilor (Aristotel, Metaph., A5, 986 a 22-64) așază elementul feminin de partea nelimitatului, al imparului, al multiplului, al stângii, al obscurului, într-un cuvânt de partea sălbăticiei, masculinul încarnând civilizația. Aristotel: “pitagoreii numeau bun ce se află la dreapta, în sus și înainte, și rău – ce se află la stânga, în jos, în spate”. Opoziția masculin-feminin a fost clară tot timpul cât a durat civilizația cetății. Cetatea greacă era un club exclusiv masculin.

Principiul întâietății vârstei este caracteristic lumii grecești. La Sparta, autoritatea supremă, împreună cu regii și eforii, și superioară adunării poporului, se numește gerusia, Sfatul bătrânilor. La Atena, pentru a fi membru în sfat, trebuia să ai măcar 30 de ani, iar în adunare, cei mai vârstnici au înaintea celorlalți dreptul la cuvânt – regulă care poate fi observată încă din epoca homerică. Între copilărie și vârsta adultă, vârsta războinicului și a vieții politice, se situează o perioadă de încercări și inițieri așa cum se întâlnește adesea și în societatea primitivă. La Sparta, Kryptoi, adică elita celor tineri, colindă munții pe timp de iarnă, practicând furtul, șiretlicurile și asasinatul hiloților, înainte de a deveni, printr-o brutală răsturnare a valorilor, hopliți. La Atena, efebul se numește și peripolos, cel care dă înconjur. Efebia e cunoscută mai ales sub forma laicizată a serviciului militar de doi ani, efectuat îndeosebi în fortărețele de graniță.

“Reforma hoplitică”, la începutul secolului al VII-lea a. Chr. a fost deopotrivă consecința și cauza unei profunde mutații politice. “Prima constituție – după cu afirma Aristotel (Pol.4, 1297 b. 17-20) a fost cea a războinicilor, și chiar, la origine, cea a călăreților”. Participant la luptă, hoplitul își impune și participarea la viața politică. Războiul devine un element cu atât mai esențial, cu cât cetatea își riscă existența în război. S-a spus – nu fără prea multă exagerare – că, pentru greci, starea de război reprezintă regula și pacea – excepția. În fapt, până în 386 a. Chr., majoritatea tratatelor cunoscute sunt tratate temporare, însoțite de o alianță: este aliat sau ești inamic. Războiul grec este pacea continuată cu alte mijloace. Instituțiile civice și instituțiile militare sunt riguros paralele. Războiului generalizat îi corespunde conceptul de “pace comună”, la început sub patronajul Marelui Rege persan (386 a. Chr.), apoi sub conducerea unei cetăți-hegemon, până în ziua când, la Corint (336 a. Chr.), regele Macedoniei își impune arbitrajul.

Epoca arhaică a fost, între toate, cea mai fericită din lunga istorie a grecilor. Lacedemonienii nu se închistaseră încă în acel militarism aristocratic impermeabil la cultură, față de care democrații atenieni aveau să abordeze mai târziu nu atât de mare dispreț. Apropape fiecare cetate era focarul unei arte specifice. Vitalitatea acestor individualități urbane ajunge tocmai acum la cea mai mare strălucire și la deplina ei înflorire, atât pe plan artistic, cât și politic și economic.

Civilizația greacă din epoca arhaică nu poate fi privită prin prisma unui centru unic față de care celelalte poleis, metropolitane sau coloniale, se înfățișează ca puncte periferice, precum mai târziu Atena epocii clasice în raport cu restul lumii elene. Grecia arhaică se caracterizează prin absența unui asemenea centru unic, politic, religios sau cultural. Orașele grecești participau, în diverse părți ale oikumenei, la progresul civilizației grecești. Absența unei “capitale” a grecității a stimulat înflorirea diverselor centre culturale, cu specificul, libertatea și inventivitatea lor. Ele au apărut, deopotrivă, în Grecia propriu-zisă, ca și în cea asiatică sau colonială. Nu lipsit de semnificație e faptul că unii dintre cei mai prestigioși filosofi presocratici Phytagoras din Samos, de pildă – s-au îndreptat către “lumea nouă” a elenismului, în Sicilia și în Graecia Magna, întemeind noi școli de gândire (phytagoreică, eleată).

Diaspora colonială avea să răspândească și să afirme în întreaga arie mediteraneană structurile urbane de tip grecesc. Economia grecească a impus pretutindeni folosirea monedei, iar implantarea coloniilor a contribuit la unitatea economiei continentale. Urbansimul dezvoltat de colonizarea greacă avea să accelereze evoluția structurilor protoistorice ale hinterlandului mediteranean al vechii Europe. Astfel, spiritul grec și-a pus pecetea durabilă pe evoluția universului european.

IV.2. Colonizarea greacă în Mediterana

Colonizarea greacă – fenomenul sosirii grecilor din câteva centre urbane mai populate și mai evoluate către țărmurile Mediteranei și ale Mării Negre – reprezintă în sine un remarcabil fapt de civilizație care a avut consecințe decisive pentru istoria întregului continent european.

Fenomenul colonizării a avut un caracter de masă și s-a desfășurat pe durata mai multor secole, devenind un mod de viață specific grecesc. Mișcarea de expansiune economică miceniană prefigurează direcțiile de desfășurare a mișcării colonizatoare din epoca arhaică. În larga expansiune a coloniștilor greci, ei au intrat în contact cu populații aparținând unor civilizații extrem de diverse. Astfel, în timp ce, în Răsărit, ei se înfățișau ca umili învățăcei, în fața unor străvechi centre de civilizație, împrumutând idei, divinități, copiind procedee și tehnologii, în ținuturile europene grecii apăreau ca civilizatori, introducând idei și forme de civilizație, împreună cu mărfurile lor atrăgătoare.

Dacă Răsăritul mediteranean, antrenat de dinamismul Orientului Apropiat, participă activ la progresul civilizației, Occidentul nu depășește pragul dintre protoistorie decât grație impulsului pe care l-a constituit colonizarea.

După prăbușirea lumii miceniene, navigatorii fenicieni sunt primii care stabilesc legături curente cu coastele Mediteranei Occidentale, urmați curând de ionieni. Tradiția punică fixa la începutul secolului XI. a. Chr. fundarea orașului Gadeș (Cádiz) în Spania, iar în secolul VIII., istorisirile Odiseei evocă raporturile recent stabilite sau reluate de grecii din Asia, moștenitori ai aheilor, cu ținuturile fabuloase ale Occidentului. Din aceste prime aventuri maritime se va naște acel puternic curent de colonizare care va răspândi pe întregul litoral mediteranean, cu deosebire în cursul secolelor VIII-VI. a. Chr., coloniile urbane ale metropolelor grecești și feniciene, suscitând o intensificare fără precedent a schimburilor comerciale și a celor culturale din această arie maritimă.

Cauzele colonizării

Mobilul fundamental al colonizării pare să fi fost de ordin economic. Scopul inițial l-a constituit apropierea noilor zăcăminte metalifere și în special a metalelor indispensabile aliajelor. Vechiul emporiu fenician de la Cádiz, probabil cel mai vechi din occident, constituia, deopotrivă, debușeul bogatelor bazine miniere din peninsula iberică și avanpostul cabotajului atlantic, organizat de timpuriu pentru expedierea cositorului provenit din insulele britanice. Aceste nevoi de materii prime, accentuate de progresul tehnicii, i-au determinat pe greci, ca și pe fenicieni, să se îndrepte către zonele riverane occidentale. Nu numai metalele vor fi căutate de greci, deși aurul continental continua să-i atragă pe coastele inospitaliere ale Traciei, ci și alte produse de primă necesitate: grâul din bazinul pontic și din Egipt, lemnul den Caucaz etc.

Suprapopularea unora dintre póleis-urile mai bine situate geografic – organizate însă pentru un număr relativ restrâns de cetățeni -, unele calamități, ca serii de recolte proaste, epidemii etc., au putut constitui motivele imediate ale colonizării. Exemplul clasic este cel al Cyrenei, colonia din Lybia, asupra căreia dispunem de o amplă relatare a lui Herodot (IV, 151-168) și de o inscripție din secolul IV a. Chr. care reproduce decretul inițial de fundare. Relatarea lui Herodot conține multe elemente – standard ale unei legende de întemeiere: sărăcia și seceta din metropolă, rolul oracolului de la Delfi în orientarea coloniștilor, modul de selectare a corpului expediționar, tipul de instalare “în doi timpi” în noua patrie. Colonii înființate pentru același motiv sunt numeroase în sudul Italiei – Rhegium, Sybaris, Crotona, Metapont.

Suprapopularea cetăților, cu deosebire a celor din Asia Mică, a impus importurile alimentare, înainte de a determina, în secolul V. a. Chr., crearea de kleruhii, avanposturi militare și colonii populate cu excedentul de țărani ai Atenei. Orientarea comerțului grecesc către importul de cereale s-a produs în a doua jumătate a secolului VII. a. Chr., ca un alt răspuns la criza agrară și la foametea endemică, cauzele inițiale ale plecării grupurilor de coloniști. Atare orientare a fost inițială de orașele de pe coasta apuseană a Anatoliei, în special de Milet, unde criza fusese agravată de la raidurile periodice ale regatului lydian vecin. Așa s-ar explica, după Carl Roebuck (Ionian Trade and Colonisation, N.Y., 1959) declanșarea la grecii din răsărit a mișcării de colonizare, autorul punând în aceeași legătură cauzală colonizarea din bazinul pontic și cea din Egipt începând cu secolul VIII, colonizarea servește drept supapă pentru această suprapopulație și pentru lipsa de pământ cultivabil (stenohoria).

Nu numai foametea a putut însă îndemna pe greci să emigreze. Au existat și alte cauze ideologice, crize politice și răsturnări sociale. Astfel, la Sparta, de pildă, conflictul dintre spartanii propriu-ziși și acei “fii ai fecioarei” (parthénai), având ca obiect venerabilul sanctuar al lui Apollo Hyakintios a dus la exilarea rebelilor, obligați să-și caute o nouă patrie la Tarent, singura colonie a Spartei; Arhias părăsește Corintul în urma comiterii unei crime pentru a deveni oicistul Syracusei. Așadar, exodul celor proscriși în urma unor revoluții politice și afluxul indezirabililor respinși de cetăți au sporit valurile colonizării. Poetul Arhiloh, participant la expedițiile coloniale ale thasienilor pe coastele Thraciei, vorbește în această privință de “golănime panelenică”, adică de aventurieri veniți din toate colțurile lumii grecești.

În fine, în Asia Mică, o parte a ionienilor caută să-și părăsească cetățile amenințate de expansiunea persană. Așa se ajunge la exodul masiv de foceeni către Marsilia (Massalia) și Corsica (Cyrnos) în 544, care a dus la prima mare înfruntare între Cartagina și lumea greacă: bătălia de la Alalia (535).

Chiar dacă asemenea cauze au putut determina diverse grupuri de coloniști să întemeieze noi așezări, în majoritatea cazurilor a existat un interes comercial. Acesta apare cu pregnanță în cazul coloniilor celor mai vechi întemeiate de Eubeea. Astfel, așezarea de la Al Mina (cca.800), pe coasta de nord a Syriei, la gurile fluviului Orontes și cea de la Pithekoussai, în insula Ischia din G. Neapole indică “din start” interesul eubeenilor pentru comerțul la lungă distanță dintre Orientul Apropiat și Italia.

Practica instalării unei colonii este evocată în Odiseea (VI, 7-11) – este vorba de Nausithoos, întemeietorul Scherei, care a trebuit să: a) marcheze poziția orașului și să ridice zidul de incintă; b) delimiteze incinta sacră; c) împartă terenul din interior în loturi pentru case; d) distribuie terenul arabil din afara incintei în loturi pentru cetățeni.

Raporturile dintre metropole și colonii

Uneori noile comunități întemeiate de coloniști erau mai degrabă un punct comercial – factorie – decât o colonie (apoikia, “așezare nouă”) greacă tipică. Asemenea așezări diferite constituțional de tipul clasic de polis au fost întemeiate în Levant, la Al Mina și la Tell Sukas, în Egipt, la Naukratis, ca și în Italia, la Gravisca – portul orașului etrusc Tarquinia – și la Spina, pe coasta nord-vest adriatică. Ele erau numite de greci nu poleis, ci emporia, iar statutul lor politic era diferit, fiind considerate comunități grecești înglobate în structuri social-politice și etnice diferite, așa cum reiese din relatarea lui Herodot despre Naukratis.

Necesitatea și apoi dezvoltarea colonizării au generat rivalități fie între metropole, fie între colonii, fie la nivelul marilor protagonoști – grecii și fenicienii. Datorită permanentei legături dintre coloniștii greci și oracolul de la Delfi – unde se stoca o cantitate importantă de informații geografice – acesta a dobândit cu timpul o poziție de arbitru. Autorii antici menționează exemple variate care arată că diverse litigii erau trimise la Delfi spre a fi judecate. Sanctuarul de la Delfi a devenit astfel un fel de “curte de justiție internațională”. Stăpânirea pozițiilor – cheie a dus în secolul VI a. Chr. La lungi dueluri pentru hegemonie. Numărul mare al metropolelor a suscitat la început, între ele, o emulație favorabilă expansiunii coloniale. Fiecare metropolă încerca să-și sporească prestigiul creând noi cetăți-satelit, a căror înmulțire părea să-I mărească puterea. Unele recurgeaui, în această expansiune, la mercenari și la străini, în fruntea cărora se aflau doar câteva dintre cetățenii lor. Așa se explică, de pildă, vastul orizont colonial al micii Megara.

Ulterior însă, conflictele politice dintre metropole, mai ales dintre cele doriene și ioniene, apoi dintre Sparta și Atena, au complicat relațiile dintre colonii, făcând imposibilă orice coeziune. Între colonii și metropolele lor, unele cel mai adesea oligarhice, celelalte când aristocratice, când democratice, divergențele ivite în sânul elitelor aflate la putere antrenau interminabile conflicte.

Față de dispersarea grecească, fenicienii care erau cu toți dependenți de aceeași metropolă, și-au menținut continuu unitatea, cu excepția perioadei în care Cartagina, temându-se tocmai de dislocare în urma căderii metropolei – Tyrul – și-au impus hegemonia coloniilor surori devenite și ele autonome. Acest episod anticipa conflictul care va căpăta ulterior o amploare decisivă când Cartagina, preluând locul metropolei ei decăzute și trecute după invazia persană în tabăra asiatică (bătălia navală de la Milet), a luat poziție în conflictul major care opunea, de acum înainte, Occidentul și Orientul.

Noul clivaj instaurat în lumea egeeană, după ocupația persană a orașelor ioniene de pe litoralul anatolian, i-a corespuns în Occident o rivalitate acerbă între Cartagina și greci, care nu erau confruntați direct cu expansionismul persan.

Este, de altfel, concurența care s-a manifestat, în chiar momentul întemeierii coloniilor, între cei doi protagoniști ai aventurii maritime: grecii și fenicienii. Această concurență pare să se fi conturat începând cu secolul VII. a. Chr. Între cele mai întreprinzătoare metropole grecești – în special Miletul – și fenicienii instalați în Egipt sau făcând comerț cu Pontul Euxin.

Dominația asiriană asupra Feniciei către finele secolului VII a favorizat inițiativa grecească. Dorienii din I. Thera s-au instalat în Cirenaica. După ocuparea Tyrului de către babilonieni (574 a. Chr.) rivalitatea s-a accentuat: Cartagina s-a opus ferm noilor tentative doriene în Africa. La începutul secolului VI. a. Chr., Cartagina s-a opus, fără succes însă, întemeierii Massaliei de către foceeni care, după aventura lui Kalaios din Samos – care a navigat până la Coloanele lui Hercule, de unde a trecut în Atlantic și a acostat la Tartessos (Herodot IV, 152) – au încercat să-i surprindă pe cartaginezi prin nord.

Din Massalia, foceenii amenințau monopolul cartaginez în Spania. Din relatarea lui Herodot știm că regele Arganthonosios din Tartessos (care aparținea de multă vreme sferei de influență feniciană), în prima jumătate a secolului VI și înainte ca Foceea să cadă sub perși (546 a. Chr.), încercase să întemeieze în regatul său o colonie foceeană, pentru a scăpa de monopolul apăsător al fenicienilor. Dar, Cartagina, care își asumase conducerea fenicienilor din Occident, controla vechea colonie baleară – Ebusus/Ibiza, fundată în 654 a. Chr. – și, pe când dominația persană la mijlocul secolului VI stopa expansiunea ionienilor din Foceea, ea se alia cu etruscii și ducea o politică antigrecească în M. Tireniană.

Noi puteri cu teritoriul mereu mai întins, ca Syracusa, – devenită centrul conducător al politicii siciliote – au apărut pe malul opus celui al Cartaginei și nu este o întâmplare dacă și una și cealaltă s-au dezvoltat în această situare crucială, la răscrucea drumurilor mediteraneene, într-o poziție-cheie.

Efectele colonizării – fie ea grecească sau feniciană – au fost numeroase și importante. Înainte de toate, accelerarea legăturilor dintre populații și regiuni foarte îndepărtate unele de altele; altfel spus, colonizarea a dus la crearea unei unități organice a economiei lumii vechi prin impunerea economiei monetare/mercantile (cremastica grecilor, pe care Platon o va defini drept “arta care scapă omul de sărăcie” – Gorgias, 477 e) și a sistemelor lor ponderale (inspirate de la cele din Orient), grecii au știut să echilibreze în mod remarcabil economia mediteraneană. De-a lungul căilor comerciale, influențele s-au răspândit exercitându-se la nivelul civilizației. Ele au sfârșit prin a duce la crearea “civilizațiilor” în sensul mediteranean al cuvântului. Aceasta a fost firește consecința și nu scopul colonizării.

Un curent cu dublu sens cuprinde Occidentul în prima jumătate a mileniului I: circulația a fost de la est la vest și de la vest la est, fără a se limita la relațiile dintre metropole și colonizării lor.

Bătălia de la Alalia, din punct de vedere militar câștigată, dar pierdută virtual de foceeni în 535 a. Chr., a oprit expansiunea grecească spre nord și, împiedicând întărirea Massaliei, a dat o lovitură decisivă posibilităților de expansiune ioniană în Extremul Occident. Inițiativa ioniană odată anhilată, ceilalți greci nu s-au mai încumetat să treacă dincolo de Sicilia și astfel s-a stabilit atunci o separare virtuală a sferelor de influență între greci și Imperiul punic. Prin posesiunea Siciliei Occidentale Cartagina bloca practic trecerea între cele două bazine ale Mediteranei, iar prin coloniile sale din Sardinia și din baleare își asigura monopolul comerțului iberic și al navigației atlantice. Pentru un răstimp de trei secole estul Siciliei și Sudul Italiei devin teatrul înverșunatei rivalități dintre greci și cartaginezi.

După bătălia de la Alalia, Mediterana central-occidentală apare împărțită în două sfere de influență principiale cea a Cartaginei și cea a grecilor care, pe lângă Ionia, cuprindea și M. Tireniană până la Cumae, ca și Adriatica. M. Tireniană la nord de Cumae constituia sfera maritimă a etruscilor, care se înserau astfel între sfera de influență a Cartaginei și cea, mai fragmentată, a grecilor. Pe coastele Iberice, vechile emporii grecești au fost absorbite, de la Hemeroscopeion Palaiopolis Emporion, Mainace și până la Gibraltar, de colonizarea punică. Astfel, etruscii deveneau arbitrii unei situații de care, totodată, depindeau în întregime, ceea ce face firească pendularea lor între cartaginezi și greci.

Lumea colonială

În secolul V a. Chr., coastele întregii Mediterane sunt jalonate de mulțimea de colonii și de emporii, cu excepția țărmurilor Italiei Centrale, unde dezvoltarea precoce a orașelor etrusce a făcut orice colonizare inutilă. Etruscii, și ei navigatori întreprinzători, s-au manifestat în Orient în epoca arhaică. Ei au jucat un rol esențial în stabilirea curentului care ducea de la vest la est.

Interesul pentru interiorul continentului nu a depășit, în nici un caz, câteva zeci de kilometri de la coastă. Colonizarea nu a făcut să progreseze explorarea Europei continentale. Existența Marsiliei ca și cap de pod meridional al căii terestre prin care puteau fi transportate materiile prime din insulele britanice – calea maritimă aflându-se în mâinile cartaginezilor – nu implică rolul massalioților înșiși de a-și fi asigurat traficul de-a lungul Ronului, al Saônei și al Senei. Celții din Gallia au fost cei care asigurau traficul către sud până la Massalia, aflându-se în bune raporturi cu colonia grecească. Cunoașterea Europei a rămas astfel limitată la regiunile de coastă.

De altfel, transporturile maritime contrastau, prin relativa lor rapiditate, cu încetineala traficului terestru, care urma în interior drumuri adesea necunoscute negustorilor greci. Traficul maritim a fost facilitat, cel puțin din secolul VII. a. Chr., de înventarea și perfecționarea navelor de marfă mari cu pânze care, pentru comerț, au înlocuit vasele lungi cu vâsle din vremea primilor navigatori, cărora Herodot le atribuia succesul ionienilor în Occident. Navele grele, mai dificil de manevrat, dar adecvate pentru transportul mărfurilor, ar fi fost inventate de orientali, de la care fenicienii, apoi grecii și etruscii le-ar fi împrumutat ulterior. În fine, grecii au pus la punct o adevărată știință a vânturilor și curenților maritimi utilizați în navigația în larg.

În planul civilizației este evidentă o altă consecință a colonizării: înmulțirea de-a lungul întregului litoral mediteranean, a structurilor urbane avându-și sorgintea în societățile evoluate ale Orientului și contactul, astfel stabilit, între acest sistem superior de viață și structurile tribale din fiecare hinterland. Grecii au transformat în câteva secole Mediterana și Marea Neagră în lacuri grecești, realizând în creuzetul constituit de propria lor civilizație sinteza dintre Orient și Occident, grație geniului inegalabil al rasei lor.

Până și tipul urbanistic de plan ortogonal, în care Antichitatea clasică a recunoscut imaginea perfectă a cetății, s-a răspândit în aceste regiuni periferice. Mediul colonial a dobândit în scurt timp o originalitate și o vitalitate care au îmbogățit, în multe privințe, patrimoniul elenic. În pofida plăcerilor unei existențe laxe – simbolul acesteia fiind pentru noi denumirea de sibarism – civilizația opulentă a elenismului colonial din Occident nu este lipsită de seducție. În această “Americã a trupurilor arhaice” se poate vorbi despre “o artă colonială” – care manifestă o vădită predilecție pentru tot ce e colosal și ostentativ – și mai ales despre o religie colonială, căci acesta e domeniul în care se simte o atmosferă cu totul diferită față de cea din Grecia propriu-zisă.

În același timp, colonizarea grecească a suscitat o vastă mișcare de idei politice și sociale. Ea s-a datorat unor grupuri sociale care în metropole se aflau în conflict cu vechea aristocrație funciară. Coloniile erau conduse de o orășenime mercantilă care a devenit și ea, uneori, proprietară de pământuri – ca acei gomoroi din Syracusa – dar care era distinctă de “nobilimea de sânge”.

Inițial coloniile au fost medii deschise tuturor celor cu spirit intreprinzător: ele erau, în majoritatea lor, oligarhice și nu aristocratice. Așa încât sentimentul libertății și al individualismului au găsit în mediul colonial un excelent teren de afirmare. În această ambianță a înflorit gândirea juridică, cele mai vechi legi scrise cunoscute fiind cele coloniale/italiote, legislația elaborată de Zaleucos din Locri și cea a lui Charondas din Catane. De altfel, tocmai în orașele coloniale aveau să se nască acele forme mixte de guvernământ pe baza cărora se vor dezvolta ulterior constituțiile mixte/ mikitai politeiai, îmbinând cele două sisteme – oligarhic și democratic -, pe care Aristotel le-a apreciat ca fiind cele mai raționale și care au servit drept fundament constituțiilor epocii elenistice.

În fine, orizontul spiritual grecesc – religios, poetic și speculativ – s-a lărgit și s-a structurat pe baze diverse în lumea colonială. Relevante în acest sens sunt literatura și gândirea filosofică a italioților din secolul al VI-lea a. Chr.

Universul punic nu se prezintă definit din punct de vedere social și politic, cu excepția tendinței spre centralizare. Mediul punic era, în schimb, sensibil diferit de cel al grecilor pe plan ideologic și moral. Elementul motor al vieții cartagineze era mercantilismul, un mercantilism socotit ca un scop în sine: civilizația punică avea un caracter pur practic și tehnic. Principala contribuție cartagineză la civilizația antică a constat în perfecționarea mijloacelor și procedeelor tehnice de producție, atât în domeniul agricol și minier, al tehnicii navale și în cel bancar.

Rolul vieții maritime este ilustrat pregnant de așa-numitul fenomen orientalizat, care ocupă un loc important în evoluția civilizației europene din cursul primei jumătăți a mileniului I. Această stare de spirit este relevantă de arta și producția artizanală, nivelul ei permițându-i să fie înțeleasă de toată lumea și să pătrundă în cele mai diverse societăți, fapt ce atestă că este vorba într-adevăr de un spirit general de o koiné, de un ansamblu de gusturi împărtășite chiar și în afara societăților citadine. Acest gust, acest stil orientalizant – tradus în termenii unei arte eclectice – s-a format în Levant, în aria de interferență Syro-palestino-feniciană. Pe lângă modelele egiptene și mesopotamiene, această artă ecletică a asimilat și influențele iraniene și urarteene. Marile modele create de Egipt și de Mesopotamia în domeniul artei figurative au fost traduse în termenii artizanatului. Arta orientalizată, ecletică prin excelență, este ilustrată de o impresionantă cantitate de bronzuri, de fildeșuri, de bijuterii de aur și argint, de vase prețioase.

Prototipurile orientale propriu-zise n-au ajuns decât arareori în Occident, unde în schimb au fost foarte de timpuriu imitate. Prin urmare, se distinge o arie orientală – aria de răspândire a produselor originale – și o arie occidentală, unde imitațiile și reelaborările sunt preponderente față de produsele importate.

Fenicienii au avut un rol determinant în difuzarea produselor artei orientalizante. La Cartagina și în alte părți ale lumii punice, ateliere active produceau pentru export. Operele lor se caracterizează, deopotrivă, printr-o lipsă de originalitate și printr-o remarcabilă măiestrie tehnică.

Grecilor le revine meritul unei interpretări originale. Teme și motive ornamentale preluate din orient sunt asimilate progresiv în sintaxa rigidă a stilului geometric. Ele se articulează în compoziții logice și coerente, conferind arte decorative o calitate necunoscută la fenicieni și cartaginezi.

Arta orientalizantă coincide în perioada ei de maximă înflorire cu o viață economică de o excepțională intensitate, de la un capăt la celălalt al mediteranei. Circulația ideilor artistice și religioase s-a dezvoltat în paralel cu circulația economică. Noile puteri care se ridică acum vor deveni protagonistele istoriei lumii mediteraneene.

Colonizarea greacă nu încetează o dată cu epoca arhaică, ci devine unul dintre aspectele definitorii ale civilizației grecești în genere. Întemeierea de colonii s-a produs până la sfârșitul epocii elenistice, ca una din formulele acelei diasporá elenice – cealaltă fiind fundarea de orașe în interiorul continental, inițiată de Alexandru cel Mare și continuată de succesorii săi. Ea a adus o bună parte a lumii vechi în cuprinsul aceleiași civilizații, pregătind marea sinteză a Romei.

IV.3.Revoluția economică. Introducerea monedei. Economia mercantilă

În cursul secolului VII a. Chr. Echilibrul regimului aristocratic este bulversat de o criză care afectează majoritatea orașelor lumii grecești. Aceste mutații sunt consecința revoluției economice ce aduce cu sine importante transformări sociale.

Până în secolul VIII a. Chr., în lumea greacă și în Orient, comerțul arhaic se făcea numai pe bază de troc. După cum a demonstrat Karl Polanyi (Trade and Market in the Early Empires, Chicago, 1957) – care opune ca antinomici termenii de comerț (trade) și piață (market) – în societățile arhaice economia nu este o activitate autonomă, ea rămâne o activitate încorporată în societate și în instituțiile ei. Funcționarea economiei depinde de factori sociali de natură extraeconomică, care îi alterează caracterul. La grecii arhaici, ca și la alți indoeuropeni (cf. în latină pecunia, în germană feo=vite, apoi bani), vitele par a fi fost primele instrumente de troc. În Orient – în special în Imperiul hittit și în Asiria – metalul era deja utilizat încă din mileniul al II-lea drept etalon, sub formă de lingouri ștampilate.

Cât privește originea monedei, tradițiile despre care relatează grecii sunt confuze și contradictorii. Herodot (1, 94) ne sugerează că lydienii au fost primii care au produs monedă, iar materialul arheologic – dovezile timpurii de prelucrare a aurului la Sardes care reprezentau probabil, instrumente pentru plata soldelor mercenarilor – face verosimilă această presupunere. Inventarea monedei a fost atribuită lui Gyges (687-652), rege al Lydiei, unde se găsea din abundență electrum și unde curge Pactolul, al cărui nume este și astăzi sinonimul bogăției. Doi dintre succesorii lui Gyges, Alyattes (620-561) și mai ales Cressus (561-546) – care emit starteri de aur și de argint – continuă să bată monedă în cantități uriașe.

Invenția, databilă în jurul anului 680 a. Chr., a fost adoptată curând – către 670 a. Chr. – de către orașele ioniene de pe coastă – Milet, Efes, Foceea, apoi Chiosul și Samosul bat monedă din electrum și apoi, ultimele două, din argint. Chiar dacă această datare pare a fi prea timpurie, începuturile monetăriei la grecii din răsărit sunt strict legate de aurul lydian. Monedele emise de diferitele orașe de pe coasta anatoliană și din lumea insulară se clasifică în două grupe – după etalonul la care aderaseră – cel milesian, adică cel din Lydia, și etalonul foceean, adoptat de Chios, după o ușoară reducere a greutății.

În Grecia continentală, unde nu exista nici aur, nici electrum, situația se înfățișa cu totul altfel. Inițial, s-a utilizat ca etalon fierul sub formă de frigări (obeloi), 6 frigări legate laolaltă echivalând cu o drahmă. Introducerea monedei era atribuită lui Feidon, regele din Argos, dar nu se mai acordă totdeauna credit acestei tradiții. Feidon pare a fi mai degrabă autorul unei devalorizări a sistemului ponderal, petrecută după anul 630 a. Chr.

La Egina, subordonată Argosului, s-au bătut pentru prima dată monede în Grecia propriu-zisă: faimoasele broaște țestoase de argint, a căror emitere începe în ultimele decenii ale secolului VII. a. Chr. Numele pieselor a fost luat de la vechiul sistem premonetar: obolul (dubletul lui obelos) și drahma.

Noua invenție este adoptată treptat de toate orașele grecești. Monometalismul argint constituie singura trăsătură comună. În lumea greacă existau două principale etaloane ponderale și monetare: cel din Egina și cel din Eubeea.

a. primul sistem era utilizat la Egina, în Pelopones (cu excepția Corintului), la Megara, la Atena până în timpul lui Solon, în Beoția și în Grecia de Nord, în insulele din Egeea meridională, pe coasta de Sud a Anatoliei.

b. la cel de-al doilea sistem au aderat, în afara orașelor din Eubeea (Chalcis și Eretria), Corintul, Atena după Solon, Samos, Cyrene.

Sistemele ponderale ale grecilor s-au inspirat de la cele din Orient, unde se răspândise sistemul sexagesimal mesopotaminan (1 talant = 60 de mine = 3600 de sicili). Grecii, la fel ca și egiptenii, au realizat un compromis între sistemul sexagesimal și cel zecimal: mina, a șaizecea parte dintr-un talant, nu comportă decât 50 de sicili sau stateri, ori 100 de drahme.

În lumea colonială din Occident – unde argintul putea fi procurat cu ușurință din Spania – moneda se răspândește încă din primele decenii ale secolului VI. a. Chr. Către finele secolului VI. a. Chr. este sesizabilă o tendință generală în sensul adoptării etalonului atic. De acum înainte independența și baterea monedei vor fi strâns legate în conștiința elenică.

Sparta și orașele cretane au respins etalonul atic, rămânând fidele vechii lor monede de fier. Și aceasta deoarece moneda interesează cu deosebire marele trafic mediteranean.

Începuturile monetăriei și apoi difuzarea monedei în lumea greacă au dus la o adevărată revoluție economică – apariția economiei monetare: chrematistica pe care Platon o va defini drept “arta care scapă omul de sărăcie” (Gorgias, 477 e).κ Într-un asemenea sistem economic cu economie de piață, țelul este profitul, care este evaluat prin prețuri, exprimate prin monedă. În pofida diversității etaloanelor monetare – simbol al diversității funciare a lumii grecești – grecii, perfecționând invenția lydienilor, au dobândit un instrument indispensabil dezvoltării unui vast comerț mediteranean. Datorită monedei, câțiva negustori întreprinzători vor ajunge să posede averi uriașe, pentru prima dată, sunt constituite din bunuri mobiliare și nu funciare.

IV.4.Evoluția constituțională a orașelor – state

Instituțiile grecești tradiționale sunt:

1) familia (oikos) – dominată de tatăl – kurios (“stăpân”); 2) ginta/clanul (génos) – corporație religioasă/comunitatea urmașilor aceluiași strămo; 3)fratria (ú) grupa la origine pe descendenții unor grupuri de familii înrudite; sărbătoarea Apaturiilor era serbarea celor ce au același tată, adică fratriilor; 4) tribul.

Clanul a fondat statul, la greci ca și la romani. De altfel, instituțiile celor două popoare corespundeau în esență: ordinea și justiția în interiorul comunității, războiul și legea marțială înspre exterior, conducerea prin șeful clanului, un sfat al bătrânilor, adunarea oamenilor liberi capabili să poarte armele și o anumită constituție. Legea criminală (crimen, κρίνειν), pedeapsa (poena, ποίνη), răzbunarea (talio, ταλάω) sunt concepții greco-italice. Cum s-a spus adesea și cum Mommsen a arătat-o mai bine ca oricine, există o comunitate fundamentală a structurii politice elene și italice, care nu o întâlnim la celelalte ramuri ale familiei indoeuropene. Pe de altă parte, structurile politice ale grecilor și romanilor – în pofida acestui patrimoniu comun – nu sunt deloc asemănătoare.

Astfel, dacă geniul grec sacrifica întregul individualului, națiunea comunității, comunitatea cetățeanului; romanul, dimpotrivă, sacrifica propria individualitate salvării publice și învăța să se supună tatălui pentru a ști mai târziu să se supună statului. Cu timpul, romanii vor dobândi astfel o patrie, un spirit patriotic și o unitate națională cum grecii n-au cunoscut niciodată. Oriunde se ivea în Grecia o tendință spre unitate, ea nu se întemeia pe principii politice, ci pe artă și jocuri.

Grecii n-au cunoscut altă unitate decât poemele homerice, Jocurile Olimpice și tragediile lui Euripides. Lumea ideală a frumuseții a însemnat totul pentru greci și le-a compensat, în anumite limite, tot ce le lipsea în lumea reală. Pe scurt, familia și statul, religia și arta au cunoscut, în Grecia și în Italia, o evoluție profund diferită, atât de originală încât fundamentele comune par a fi dispărut aproape complet.

În evoluția politică mai puțin riguroasă a Greciei clanul și-a păstrat puterea particulară în fața statului până într-o epocă relativ târzie (abia prin reformele lui Solon se realizează la Atena, trecerea de la genocrație la plutocrație). Pe de altă parte, dacă în Grecia statul era la început comunitatea clanurilor, individul realizează de timpuriu o independență mai mare față de clan și o evoluție mai originală decât la Roma. Evoluția numelor proprii relevă o deosebire structurală între lumea greacă și cea romană: în vreme ce în Grecia numele clanului în formă de adjectivală dispare de timpuriu, el devine la romani numele principal. Așadar, o nivelare, care la romani absoarbe individul statului, pe când grecii ofereau posibilitatea dezvoltării neîngrădite a personalității.

Populația unei polis era alcătuită din 3 categorii sociale: cetățeni (politai); străini; sclavi. Nici una dintre aceste categorii nu constituie o clasă socială. Conceptul modern de clasă socială este legat de 3 categorii de fenomene net deosebite: a) o clasă socială este un grup de oameni care ocupă un loc clar definit în ierarhia socială (“marea burghezie”, ”mica burghezie”, “clasa de mijloc”, “clasele de jos” etc.); b) o clasă socială ocupă un loc bine definit în cadrul relațiilor de producție; c) o clasă socială presupune conștiința unor interese comune, utilizarea unui limbaj comun, o acțiune comună în jocul politic și social.

În cadrul unei polis, cetățenii reprezentau o minoritate. De pildă, în epoca clasică populația Atenei era formată din 35.000 de cetățeni, 10.000 de meteci și 120.000 de sclavi. Era recunoscut ca fiind cetățean cel căruia îi era îngăduit să ia parte la cultul public; în această participare la cultul public își aflau originea toate drepturile sale civile și politice. Așadar, cetățeanul cetății antice era, cum arăta Fustel de Coulanges, “omul care posedă religia cetății”. În grecește, a fi admis printre cetățeni se spune meteinai tón hierón, a împărtăși lucrurile sacre. Cetățeanul putea vota pentru că putea asista la ceremonia sacrificiului public, care preceda adunarea publică.

Străinul, dimpotrivă, este cel care nu are acces la cultul public, cel care nu-l protejează zeii cetății și, prin urmare, nu are nici un drept. Astfel, religia stabilea între cetățeni și străinii rezidenți o diferență profundă și de neșters.

În timpul lui Aristotel, calitatea de cetățean este unul și același lucru cu înscrierea în listele armatei (lexiarchikon grammateion- registrul pe care îl ținea fiecare demă). Recunoașterea dreptului de cetățenie nu se face decât pentru tinerii (efebi) care sunt înscriși între cetățenii demei la vârsta de 18 ani” (Aristotel, Const.Ath.,42, 1). Pentru tânărul cetățean, “agregarea definitivă” – participarea integrală la viața socială – îmbracă două forme esențiale: căsătoria și participarea la falanga hopliților, în armată sau în flotă.

IV.4.1. De la monarhie la regimul aristocratic

Istoria greacă se caracterizează printr-o acută inegalitate de dezvoltare. Lupta pentru instituirea organismelor politice caracteristice unei polis s-a dus între personalitățile individuale și comunitate, pentru supunerea acestora autorității grupului. Tensiunea dintre individ și comunitate a rămas un factor de destabilizare a societății grecești în decursul întregii sale istorii.

Prima formă de guvernământ pare să fi fost pretutindeni monarhia.

Grecii, ca și triburile germanice de mai târziu, nu au dezvoltat funcția regală, așa încât diversele comunități grecești au traversat Evul Întunecat sub conducerea unor modești șefi locali, basiléis, recrutați dintre capii familiilor aristocratice (géne), care țineau întrunirile descrise de Homer. La Homer, cuvântul basiléus (rege) este un termen desemnând un conducător local lipsit de autoritate politică (E. Beneviste, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Paris, II, 1969), iar ulterior, în epoca istorică, el indică o magistratură religioasă (la Atena).

Conflictul dintre regalitate și aristocrație s-a soldat în cele din urmă cu evicțiunea regalității, eveniment care nu a lăsat urme în mitologia greacă, spre deosebire de Roma, unde epoca regalității și a conflictelor care au dus la abolirea acesteia în 509 a. Chr. – odată cu înlăturarea ultimului rege, Tarquinius Superbus – ocupă un loc important.

Regalitatea a fost abolită atunci când rudele colaterale au obținut ca privilegiile regale să fie extinse și asupra lor, dincolo de linia directă, adică atunci când conflictul din sânul clanului regal a ajuns la apogeu. Oligarhia pune mâna pe putere. În general, se pare că nu au avut loc violențe: regii au cedat în fața presiunii aristocraților, uneori după o perioadă de tranziție în decursul căreia monarhia devine electivă sau I se limitează durata.

Cele 3 puteri primordiale ale regelui – militară, religioasă, judiciară – au fost distribuite mai întâi în cuprinsul clanului, apoi altor clanuri apropiate, așa încât, încă din secolul VII. a. Chr., numeroase póleis, care fuseseră guvernate de regi, i-au înlăturat, urmând să fie guvernate ereditar de capii unora dintre “marile familii”: conducerea Atenei aparținea Eupatrizilor, la Corint erau Bacchiazii, la Mitylene – Penthilizii etc.

Titlul de basiléus subzistă uneori pentru a desemna pe deținătorul unei magistraturi sau a unui sacerdoțiu (Argos, Atena, Corint, Efes, Milet). De acum înainte regalitatea supraviețuiește doar la periferia elenismului (Macedonia, Epir), sau în orașele tradiționaliste – Sparta și Thera -, împreună cu coloniile lor – Tarent, Cyrene.

Organele tradiționale ale statului sunt: magistrați; consiliul/sfatul (bulé sau gerusia); adunarea poporului (démos).

Pólis arhaică redistribuie funcțiile inițiale ale regelui. Cultul public trece, din gruia exclusivă a clanului regal, într-o incintă separată a comunității, fiind apanajul unor preoți care aparțin vârfurilor aristocrației. Odată cu reforma hoplitică – apariția soldatului – cetățean – corpul hoplitic (hoplitai) devine organul funcției războinice. Războiul devine o acțiune organizată în formație fixă (falanga), sub comanda unui nobil ales de către egalii săi și aprobat de adunarea războinicilor. Bătălia este șocul celor două falange, după care învingătorul, care nu-l urmărește pe învins, ridică un trofeu cu armele capturate de la dușman. În linia de bătaie, solidaritatea hopliților apărați de scutul vecinilor nu face altceva decât să reproducă solidaritatea însăși a cetății. În fine, în procesele civile luarea hotărârilor nu mai era un act de autoritate, fără drept de apel, ci o decizie la care ajungea un magistrat (cauzele penale erau lăsate pe seama vendetei clanurilor). Cât privește problemele generale de politică internă și externă, acestea erau dezbătute în fața sfatului, dacă nu chiar a adunării cetățenești.

Organul esențial al regimului aristocratic este consiliul/sfatul (bulé) alcătuit din membri desemnați, în general pe viață, conform unor sisteme ce variază de la pólis la pólis: foști magistrați la Atena, consilieri aleși la Sparta, capi de mari familii la Corint. Consiliul e cel care conduce în mod efectiv statul, supraveghind și adesea numindu-i de magistrați.

Magistrații, emanație directă a consiliului poartă titluri diferite: arhonți (Atena, Beoția), efori (Sparta), pritani (Milet). Aproape pretutindeni, ei alcătuiesc un colegiu. Începând din 682 a. Chr., la Atena, magistraturile devin anuale.

Adunarea poporului joacă un rol foarte șters. Adunarea are, în unele orașe, dreptul de a-i alege pe magistrați, participă la adoptarea unor hotărâri, însă în realitate nu face decât să ratifice cea ce i-a fost propus.

Întreaga putere se află concentrată în mâinile unei oligarhii alcătuită din aristocrați al căror statut privilegiat se întemeiază pe o bogăție considerabilă, în mod esențial funciară: nobilii sunt mari proprietari și mari crescători de animale, în special de cai. Denumirile care li se dau în diferite póleis sunt relevante în acest sens: gamores (“cei care își împart pământul”) la Syracusa, hipobotes (“crescători de cai”) în Eubeea. Aristotel observa că creșterea cailor – care le permitea să servească în armată în calitate de călăreți – e intim legată de regimul aristocratic.

Ideologiile religioase operează în acest sens: asistăm la dezvoltarea cultelor poliade, legate fie de zei locali, protectorii imemoriali ai acropolelor, fie de eroi, considerați a fi strămoșii marilor familii, ceea ce sporește și mai mult prestigiul acestora. Aristocrații, care domină complet domeniul religios, dobândesc astfel un anume consimțământ din partea demos-ului cu privire la hegemonia pe care o exercită asupra statului. În sfârșit, aristocrații controlează în mare măsură schimburile și producția, fiind singurii care dispun de surplusuri și de posibilitatea unor investiții.

IV.4.2. Criza regimului aristocratic

Sub impactul mai multor factori, în decursul secolului VII a. Chr. oligarhiile au devenit mai puțin rigide și exclusiviste.

Apariția infanteriei grele. “Reforma hoplitică”.

Către anul 700 a. Chr. se afirmă importanța precumpănitoare a infanteriei grele în detrimentul cavaleriei, adică al aristocrației. “Omul de arme” prin excelență este de acum înainte hoplitul. Corpul hoplitic devine organul funcției războinice.

“Reforma hoplitică”, la începutul secolului VIII. a. Chr., a fost deopotrivă consecința și cauza unei profunde mutații politice. După cum considera Aristotel, “prima constituție a fost cea a războinicilor, și chiar la origine, cea a călăreților”. Participant la luptă, hoplitul își impune și participarea la viața politică.

Hopliții, infanteria greu înarmată, constituie nucleul armatei cetățenești. La Atena și în mod special în epoca clasică, organizarea militară se confundă cu organizarea civică: cetățeanul nu conduce cetatea în calitate de războinic; dimpotrivă, în calitate de cetățean, atenianul poartă război. Hopliții atenieni sunt cetățeni capabili să-și plătească echipamentul greu, atât de greu încât au nevoie de un slujitor care să-I însoțească. Hopliții aparțin primelor 3 clase ale ierarhiei censitare soloniene. În timpul lui Aristotel, cetățenii atenieni apți pentru serviciul militar sunt grupați în 42 de clase de vârstă, serviciul militar fiind obligatoriu de la 18 ani împliniți până la 60 de ani (Aristotel, Const. Ath., 53, 4 și 7). Între aceste 42 de clase, distingem pe primele 2, cele de neotaloi (efebi), pe ultimele 10, cele de presbytatoi, restul formând grosul contigentului. Neotatoi erau tinerii care nu sunt încă admiși în adunare, iar presbytatoi – bătrânii care nu mai pot presta serviciu activ, și deci făcând serviciu la garnizoană.

Revoluția economică. Geneza raporturilor sclavagiste de producție

În a doua jumătate a secolului VII. a.Chr. în exploatarea muncii servile se produce o mutație capitală: sclavului patriahal începe să i se substituie sclavul-marfă cumpărat într-o piață de sclavi, ambele tipuri de sclavaj coexistând un timp îndelungat. Geneza raporturilor sclavagiste de producție determină profunde mutații în raporturile sociale M.I. Finley a lansat celebra formulă: “un aspect al istoriei Greciei este progresul mână în mână al libertății și al sclaviei”. Sclavul (doulos) face ca jocul social să fie posibil fiindcă statul lui de “anti-cetățean” permite statutului cetățenesc să se dezvolte; pe de altă parte, negoțul cu sclavi și negoțul pur și simplu, economia monetară, permite unui număr cu totul excepțional de atenieni să fie cetățeni. Totuși, abia în secolul V-IV a. Chr. Triumfă forma clasică a sclaviei – sclavia marfă.

În cartea a XVII-a Filipicelor lui Teopomp și în inscripția cunoscută sub numele de “Constituția Chiosului” se operează o distincție netă între cele două tipuri de sclavaj cunoscute la greci: a) sclavajul helotic; b) sclavajul marfă. Textele se intemeiază pe o serie de opoziții foarte clare:

a) opoziție cronologică: vechea sclavie – sclavia cea nouă; b) opoziție de tip etnic: “vechii sclavi” sunt greci, “noii sclavi” sunt barbari; c) opoziție a modalităților de dobândire: “vechii” sclavi sunt înrobiți prin cucerire militară, “noii” sclavi sunt achiziționați cu bani prin mecanismele pieții.

În domeniul politic cele două categorii servile se opun radical. Inactivității politice totale a sclavilor- marfă – chiar și atunci când sunt concentrați în număr în număr important ca în minele de la Laurion – I se opune activitatea politică notabilă a hiloților și peneștilor. O alianță a sclavilor de la Laurion cu teții de la Atena în vederea instaurării unei democrații mai radicale este pur și simplu de neconceput, în timp ce, la Sparta, în 397 a. Chr., s-a putut întâmpla o încercare ca aceea a lui Cynadon, care să coalizeze totalitatea categoriilor inferioare ale populației lacedemoniene împotriva Spartiaților (homoi- “cei asemenea”), după cum relatează Xenofon (Hell,3, 4, 4-11). Această opoziție de comportament – explicabilă prin originea diferită a celor două categorii servile – este fundamentală în așa măsură încât ori de câte ori se produc în epoca clasică tulburări sau răscoale servile cu caracter politic, adică neavând drept scop numai libertatea personală a participanților, avem de-a face cu acel tip de “sclavi” pe care Teopomp îi consideră anteriori celorlalți. Activitatea unora, inactivitatea celorlalți este ilustrată perfect în domeniul militar: hiloții servesc în armata spartană, unii sclavi sunt înrolați la Atena doar în situații excepționale, aceasta implicând eliberarea lor.

La rândul său, în Legi, Platon operează distincția netă între hiloți și sclavii cumpărați de pe piață.

Criza socială

Greciei arhaice îi este specifică o societate aristocratică bazată pe inegalitatea averilor. Aristocrații monopolizează marile domenii (oikoi) din zonele fertile, pe care le lucrează zilierii (teți) și sclavii de tip patriarhal. În decursul secolului VII se accentuează polarizarea societății. Datorită unor recolte proaste, micii proprietari (autourgoi) contractează împrumuturi, cu dobânzi excesive, la nobili. Când nu-și pot plăti datoriile se văd obligați să-și cedeze pământul. Prin urmare, criza lumii rurale e o consecință a faptului că țăranii neputându-și plăti datoriile își văd proprietățile confiscate de aristocrații care manifestă tendința monopolizării pământului. Fenomenul este binescunoscut la Atena, unde mulți cetățeni de rând nu au altă posibilitate decât aceea de a accepta condiția de hectomor (obligația de a ceda 5/6 din recoltă). Atare fenomen, care afectează totalitatea lumii grecești, va duce la apariția unui proletariat agricol care migrează spre oraș.

În aceeași perioadă a avut loc revoluția agrară care a înlocuit aproape pretutindeni culturile de cereale cu plantațiile de măslini și cu viile; însă doar cei bogați puteau beneficia de această conversie. Pe de altă parte, trebuie avută în vedere concurența grâului importat din colonii făcută celui care se strângea de pe sărăcăciosul sol al Greciei.

Aceste cauze nu explică totuși în întregime sărăcirea micului proprietar. Ele au consacrat această pauperizare, dar n-au provocat-o. La baza întregului fenomen se află noul drept de succesiune, conform căruia pământul se împarte între fii. Încă din timpul lui Hesiod proprietatea colectivă a clanului dispăruse în favoarea proprietății familiale, care e împărțită în mod egal între fii, așa cum reiese dintr-un text din Munci și Zile. La începutul secolului VII a. Chr. procesul atinge un punct critic: împărțirile succesive reduc loturile în asemenea măsură încât acestea nu mai pot reuși să hrănească o familie. Acum e momentul când micii proprietari recurg la împrumuturi care, nerambursate, atrag după sine, deposedarea debitorului și reducerea lui la starea de muncitor agricol, dacă nu chiar la aceea de sclav. Apariția monedei agravează problema datoriilor.

Pământul se concentrază astfel în mâinile unei oligarhii care devine tot mai bogată. În raport cu aceasta, demos-ul sărăcește tocmai în momentul în care, pentru prima oară, ia parte la apărarea orașului, fapt care are drept consecință dobândirea de către demos a unei conștiințe politice. De aici de o violență excesivă manifestată prin apariția unui program extremist: abolirea datoriilor și împărțirea pământurilor.

În Grecia arhaică există, ca și în societatea homerică sau în cea miceniană, o întreagă gamă de statute între cel de om liber și cel sclav. Astfel, la Atena de pildă, distincția între oamenii liberi și sclavi, nu era cu adevărat riguroasă înainte de finele secolului VI. Sclavul nu este singur pe treapta inferioară a scării sociale și nu are situația cea mai proastă. Cel care îndură mizeria prin excelență – după cum a demonstrat M.I. Finley – nu este sclavul, ci zilierul agricol/tetul (thes), care nu dispune decât de puterea brațelor sale, fără vreo legătură permanentă cu domeniul (oikos). În același timp, în interiorul lumii servile există diferențe enorme. Dar sub aspect juridic din punct de vedere al statutului personal, aceste distincții ai, cel puțin în secolul V. a.Chr., o însemnătate destul de mică.

Ivirea unei “clase de mijloc”/”noua burghezie”, îmbogățită de pe urma comerțului și a industriei, constituie o altă caracteristică a epocii. În marile orașe comerciale din Ionia adeseori aristocrația a dat dovadă de abilitate asociindu-și burghezia la conducere. Pe de altă parte, dezvoltarea industriei și a comerțului a dus nu numai la apariția unei burghezii opulente, dar și a unei categorii de artizani și mici negustori ale căror interese erau destul de asemănătoare cu ale micilor proprietari agricoli. Aceste categorii sociale pretindeau, tot mai vehement, să participe și ele la conducerea cetății și să se treacă la publicarea legilor. Prin urmare, aristocrații și demos-ul vor trebui să ajungă la un compromis care va avea drept consecințe codificarea legilor și reajustarea structurii poli-ului (care va duce în cele din urmă la apariția unei noi forme poliade în care demos-ul se integrează într-o mai mare măsură).

Primii legislatori. Codificarea dreptului

Datorită faptului că legile se transmiteau pe cale orală în marile familii, ai căror capi împărțeau dreptatea în mod arbitrar, una dintre revendicările cele mai vehemente ale demos-ului era publicarea legilor – redactarea unor coduri de legi.

Reforma s-a realizat prin desemnarea unor legislatori (aisimneți, tesmoteți): aleși cu asentimentul diferitelor categorii sociale, uneori pe viață, dar de regulă, pe o anumită perioadă de timp, legislatorii s-au bucurat de putere absolură care l-a îndreptățit pe Aristotel să considere această funcție drept o “tiranie electivă” (Politica, 3, 9, 5).

Primii legislatori au apărut în orașele coloniale din Occident: Zaleucos din Locri și Charondas din Catana. Codurile de legi elaborate de aceștia sunt puțin cunoscute, spre deosebire de cele ale lui Feidon din Argos și a lui Drakkon de la Atena, redactate doar cu puțin mai târziu. În schimb, sunt mult mai bine cunoscute codurile elaborate de reformatorii de la începutul secolului VI. a. Chr., Solon și Pythacos din Mitylene.

Accentul fundamental se pune pe organizarea justiției care, de acum înainte va fi administrată în conformitate cu legile scrise. În unele cazuri – Charondas din Catana – au fost constituite curți cu jurați. Zaleucos instituie dreptul de apel în fața Adunării celor o mie. Solon creează un tribunal popular (heliaia).

Legislația privitoare la crime este sustrasă din sfera vendetei private a clanurilor și se instituie o extremă severitate menită să reprime crimele și violențele: Zaleucos instituie legea talionului, iar numele lui Drakkosn a devenit celebru pentru rigoarea legislației sale.

În toate domeniile – administrarea justiției, dreptul penal, dreptul civil – se afirmă autoritatea statului în detrimentul intereselor aristocrației și a prejudecăților tradiționale.

Opera legislatorilor din secolul al VII a. Chr. și a celor din secolul următor, subminează principiile gentilice înlocuite de regimul plutocratic și asigură prima victorie a demos-ului asupra aristocraților.

IV.4.3. Tirania timpurie

Cuvântul tyrannos, atestat prima dată către mijlocul secolului VII a.Chr. – la Arhiloh, în legătură regele Lydiei, uzurpatorul Gyges – , considerat de către greci a fi de origine lydiană, desemna un personaj politic intrat în posesia puterii în mod ilicit și care se considera deasupra legilor cetății. Conotațiile de opresiune și cruzime s-au adăugat mai târziu, începând din secolul IV. a.Chr., când lumea greacă cunoaște o altă etapă de guvernări tiranice, cunoscută sub numele de tirania târzie.

Noul regim politic – tirania timpurie – a apărut mai ales în orașele maritime și comerciale. Regimul tiraniei e un fenomen specific orașelor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic și social, după cum constata Tucidide (1, 13) – cauza esențială a apariției tiraniei este existența unei grave crize sociale. Ostili regimului aristocratic, tiranii s-au folosit pentru a ajunge la putere de sprijinul unui demos iritat de noua insolență a aristocraților.

Conducerea pe care au exercitat-o se distingea prin stimularea prosperității și prin construcții publice grandioase – uneori realizate din averea aristocraților înlăturați de la putere. Tirania timpurie reprezintă o epocă de relativă stabilitate. Fără a se recurge la reîmpărțire a mijloacelor de producție, condițiile de viață ale demos-ului se ameliorează datorită unei politici îndreptate împotriva pauperității.

Tiranii timpurii erau despoți luminați, aduși la cârma statului de ambițiile sau ura lor personală, uneori însă animați de un oarecare idealism. Tiranii nu au reușit, de regulă, să creeze dinastii fiind în cele din urmă răsturnați de către oligarhii sau prin intervenții străine. Tucidide a subliniat rolul Spartei în această evicțiune a tiraniei.

Ca fenomen politic, tirania timpurie s-a manifestat în trei zone distincte din lumea greacă. Apariția tiraniei a fost favorizată de exemplul Lydiei, apoi de protecția și de alianțele matrimoniale ale regilor lydieni din dinastia Mermnazilor (“a șoimilor”).

Primii tirani au apărut, către mijlocul secolului VII a. Chr., în împrejurimile istmului Corint, la Sicyona și Corint. La Syciona, Ortagoras pune mâna pe putere în anul 655 a. Chr., iar dinastia întemeiată de el va stăpâni orașul timp de un secol. La Corint, tirania lui Kypselos (657-627) și cea a fiului și succesorului său, Periandos (627-587) constituie o epocă de prosperitate și pace. Către finele secolului VII., tiranii Theagenes și Procles, stăpânesc la Megara și Epidaur. La rândul ei Atena, după eșecul conjurației lui Kylon (cca.630 a. Chr.), cunoaște și ea tirania timpurie, odată cu apariția lui Pisistrate (561-527), care consolidează reformele lui Solon. Fiii și sucesorii săi, Hipparchos și Hippias (527-510) nu reușesc să consolideze regimul, care va fi răsturnat în 510 în urma intervenției regelui spartan Kleomenes I și a revoltei atenienilor grupați în jurul lui Clistene.

Dintre tiranii de pe coasta anatoliană și din insulele egeene merită a fi menționați Thrasybulos din Milet (sfârșitul secolului VII. – începutul secolului VI), Lygdamis din Naxos (cca.545-524), precum și faimosul Polycrate din Samos (532-522). Samosul a înflorit sub Polycrate, ale cărui trireme dominau în apele de răsărit ale Mediteranei, uneori pentru a face piraterie.

În Occidentul grec regimul tiraniei timpurii e implantat la finele secolului VII. a. Chr.: Panaitios din Leontini și, mai târziu, Falaris din Acragas/Agrigent (565-549). O nouă generație de tirani – Deinomenides, Gelon (cca.540-478), Hieron I (cca.525-466/465) – cuceresc puterea la Syracusa și Gela, ilustrundu-se apoi ca strălucite și influente personalități ale lumii grecești.

Tiranii au încercat să-și asigure autoritatea printr-o politică de prestigiu. Ei au inaugurat vaste lucrări de utilitate publică și, etalând o pietate ostentativă, au acordat o mare atenție edificiilor religioase.

Prin crearea unor cercuri culturale autentice, tiranii au știut să dea un impuls foarte viu artelor și literelor. Pisistratizii, de pildă, au dispus întocmirea primei ediții a poemelor homerice. Un alt mijloc de asigurare a prestigiului era practicarea unei diplomații active, domeniu în care s-a ilustrat cu deosebire Polycrate – care a încheiat alianțe cu Amasis, faraon filoelen din dinastia saită, cu Lygdamis din Naxos, cu Arcesilas III din Cyrene și nu și-a făcut scrupule când a pus la dispoziția perșilor vase cu echipaj. Totodată, tiranii căutau alianțe matrimoniale în cele mai ilustre familii grecești sau străine. Astfel, Ortagorizii din Syciona erau înrudiți cu Alcmeonizii atenieni, Kypselizii din Corint cu dinastia saită, iar Melas din Efes cu dinastia Mermnazilor din Lydia. În plus, tiranii aveau și darul de a cultiva o serie de prietenii utile. În Grecia secolului VI există, fără îndoială o solidaritate a tiranilor.

Cu excepția Occidentului grec – unde tirania subzistă în jurul anului 465 a. Chr. – evicțiunea tiraniei timpurii are loc către finele secolului VI. a- Chr. Chiar dacă Sparta – așa cum sublinia Tucidide – a avut un rol major în acest proces, trebuie observat faptul că tirania purta în ea germenele propriei sale distrugeri, în măsură în care izbutea rezolvarea crizei sociale – cauza esențială a dispariției tiraniei: cetățenii doreau atunci revenirea la o formă normală de guvernământ în cadrul căreia puterea să nu mai fie exercitată de o singură persoană.

Abolirea tiraniei s-a înfăptuit cel mai adesea fără violență. De regulă, tiranul este silit să se exileze sub presiunea unei insurecții care nu e opera demos-ului. Tiraniei timpurii îi succede o oligarhie moderată sau, mai degrabă, o timocrație.

Potrivit celebrei formule a lui J. Burckhardt, tirania a fost “o democrație anticipată”. După opinia lui Aristotel, evoluția constituțională normală a polis-ului comportă trecerea de la monarhie la regimul aristocratic, apoi la tiranie și în sfârșit, la democrație.

Noua formulă politică – democrația – începea să își facă loc, cu mare greutate, în lumea greacă de la finele secolului VI. a. Chr., mai întâi la Chios – unde apar pentru întâia oară instituții democratice – și Atena. Abia după războaiele medice, datorită ascendentului dobândit de Atena epocii clasice în raport cu restul lumii elene, grecii se vor elibera cu mai multă ușurință de structurile aristocrate arhaice.

Democrația, ne spune Platon (Republica, VIII, 556d), se instituie “atunci când săracii, învingându-și dușmanii, îi masacrează pe unii, pe alții îi exilează și împart în mod egal cu cei rămași cârmuirea și magistraturile”. Conflictul dintre oligarhie și democrație a atins forme spectaculoase în epoca clasică a istoriei grecești.

În epoca clasică întâlnim două modele antagoniste care se confruntă fățiș, care se confruntă și sub aspect social: modelul atenian și modelul spartiat.

IV.5. Sparta

Tradiția, pentru prima oară atestată de poemele lui Tirteu, consideră că formarea Spartei este rezultatul invaziei dorienilor în frunte cu Heraclizii, într-un ținut (Laconia) odinioară aheean cu capitala la Amyclai. Statul spartan (Lakedaimon) a luat naștere în secolul IX. din reunirea a 5 state din valea Eurotasului.

IV.5.1. Structura socială

Societatea spartană comportă o diviziune tripartită: Spartiații (homoioi/”cei asemenea”), periecii și hiloții.

Spartiații sunt cetățeni cu drepturi depline și războinici care au o posesiune funciară creditară – un kleros. Grupul celor asemenea (homoioi), specializat în activitatea militară, se confundă cu ansamblu complex al lacedemonienilor, ci cu cetatea spartiaților. În pofida numelui lor, ”cei asemenea” nu constituie, nici măcar în secolul V., un grup social omogen. În interiorul categoriei de homomioi distingem mai multe grupuri specializate: cryptoi, elita tinerilor spartiați aleși pentru a îndeplini riturile de trecere (cripta exercita o funcție efectivă în societatea spartană și anume aceea de a sprijini prin toate mijloacele menținerea unui stat polițienesc confruntat cu revoltele endemice ale populației aservite din Messenia și chiar Laconia); cei 300 de hippeis (“cavaleri” – în realitate pedestrași purtând acest nume), trupe de elită care, sub comanda unui hippagretes, îndeplineau mai cu seamă însărcinări polițienești; acei agathoergoi de care vorbește Herodot (1, 67), recrutați dintre “cavaleri”, câte 5 în fiecare an, pentru a îndeplini misiuni secrete. Pe de altă parte, orice tânăr spartiat care a parcurs etapele educației spartane (agoge), poate deveni un homoios, dar nu toți devin așa ceva. În secolul V. se constată o multiplicare a statutelor intermediare: există, de pildă, categoria de hypomeiones – spartiații care nu au o posesiune funciară ereditară (kleros); și categoria de tresantes (“tremurătorii”) – cei degradați pentru comportamentul lor militar.

Oameni liberi însă lipsiți de orice drepturi politice, periecii (perioikoi – “cei ce locuiesc în preajmă”), care sunt cetățenii cetăților închise în statul lacedemonian, se îndeletnicesc cu agricultura, creșterea animalelor, artizanat și comerțul. La Aristotel, termenul perioikoi desemnează practic întotdeauna populațiile rurale dependente.

În sfârșit, o categorie oprimată, hiloții, (heilotai), oameni ce aparțin statului, dar puși la dispoziția spartiaților pentru a lucra loturile (kleroi). În sfera helotică întâlnim, de asemenea, diverse statute. Un hilot poate fi mothax – izvoarele autentice explică acest termen uneori ca desemnând pe sclavul născut în casă, alteori pe hilotul educat împreună cu spartiații și supus acelorași agoge cu viitorii homoioi. Eliberat, hilotul devine neodamodes, nou membru al damos-ului, fără însă a deveni și homoios. Pe de altă parte, trebuie să ținem seama de existența a două feluri de hiloți:

a) hiloții din Laconia a căror revendicări vizează transformarea revoluționară a societății lacedemoniene (integrarea în structurile Spartei);

b) hiloții din Messenia, în revoltă permanentă pentru “restaurarea” Messeniei. Secesiunea e visul hiloților din Messenia, împlinit atunci când expediția lui Epaminondas avea să deschidă calea reconstrucției Messeniei.

Prin urmare, societatea spartană se caracterizează printr-o gamă de statute, fără a se putea defini riguros unde începe libertatea și unde încetează sclavia – de vreme ce nici măcar homoioi nu sunt, în fond, oameni liberi, în sensul atenian al cuvântului.

*

Studiu de caz: originea hiloților

Cu privire la originea hiloților au fost formulate, încă din Antichitate, mai multe ipoteze.

Astfel, Herodot (6, 52) îi consideră pe messenieni la fel de dorieni ca și spartiații și prezenți și în momentul cuceririi, în momentul în care se nasc cei doi gemeni fondatori ai celor două dinastii regale, Procles și Eurysthemes. Herodot (3, 47; 5, 49) face mai multe aluzii la ceea ce numim al treilea război messenian, pe care îl prezintă ca pe un conflict aproape neîntrerupt încă de la sfârșitul războaielor medice. El nu amestecă însă niciodată noțiunile de hilot și de messenian. Când face aluzie la hiloți, Herodot vorbește de ei întotdeauna ca de niște oameni supuși unui statut de facto, fără să-și pună vreo întrebare în legătură cu originea acestui statut.

Tucidide (3, 112,4; 4, 3, 3) precizează despre messenieni că vorbesc nu în genere dialectul dorian ci chiar graiul lacedemonienilor. Când relatează insurecția din 465 a. Chr. Pe care o atribuie hiloților și periecilor din Thouria și Aithaia, precizează că “cei mai mulți dintre hiloți erau urmașii vechilor messenieni înrobiți, ceea ce explică de ce li s-a dat tuturor numele de messenieni (1, 102). În ce-I privește pe ceilalți hiloți, din afara messeniei, Tucidide nu face nici o alizie la vreo origine non-doriană.

Primele teorii despre originea statutului hiloților din Laconia apar în secolul V. a. Chr., frapant fiind faptul că istorici contemporani între ei au transmis în legătură cu această origine versiuni riguros opuse.

Astfel, Antiochos din Syracusa datorează acest statut din timpul primului război messenian: “Aceia dintre lacedemonieni care nu luaseră parte la expediție au primit prin decret un statut servil sub numele de hiloți”. Așadar, în această interpretare e vorba de o populație lacedemoniană redusă în cursul istoriei la un statut inferior, comparabil cu cel pe care îl au în epoca clasică tresantes, lașii, pe care lipsa de valoare civică îi condamnă la degradare (Tucidide, 5, 34 – face aluzie la acest statut). La rândul său, Platon, în Republica (VIII, 547 b-c), tratează despre trecerea de la cetatea ideală la cetatea “timocratică” de tip lacedemonian, rezumând sintetic constituția vechii Sparte: “După multe violențe și lupte, ei au căzut de acord să-și împartă pământurile și locuințele; cei care mai înainte îi priveau pe concetățenii lor (membrii categoriilor sociale inferioare) ca pe niște oameni liberi, prieteni care le dăruiau subzistența, îi supun acum, tratându-i drept perieci și servitori (oiketai), în vreme ce ei însiși continuă să se ocupe cu războiul și cu paza celorlalți”. Așadar, nici cea mai mică aluzie la origine “aheeană” a periecilor și hiloților. Nimic de acest fel nu se va întâlni, de altfel, nici cartea a III-a Legilor, unde Platon înfățișează întemeierea celor trei cetăți doriene – Sparta, Messena și Argos.

Cealaltă teorie, cea a cuceririi apare mai întâi, în secolul V a. Chr., sub forma unui modest citat din opera lui Hellancios din Lesbos în glosarul lui Harpocration (F.Gr.Hist, fr.188 în Harpokr., s.v. heilotenein): “Hiloții sunt sclavi, dar nu din naștere, ai lacedemonienilor: ei au fost primii capturați dintre locuitorii cetății Helos”. Theopomp din Chios, care reia povestea absurdă cu Helos, explică și el originea hiloților și peneștilor prin cucerirea doriană. Cât despre contemporanul său Ephoros – și el discipol al lui Isocrate -, din opera căruia Strabo (8, 4, 7 și 5, 4) ne-a transmis un lung fragment, versiunea lui e următoarea: odată cu invazia dorienilor, majoritatea aheenilor au părăsit Laconia, care a fost împărțită în 6 districte (corespunzând celor 6 more ale armatei lacedemoniene clasice). Una dintre acestea, Amyclai, a fost încredințată lui Philonomos, aheeanul care le predase dorienilor Laconia și-și convinsese regele să emigreze. Sparta a devenit centrul regatului, dar regii locali sunt trimiși pentru a guverna fiecare regiune. Din cauza lipsei de soldați (leipandria), regii locali sunt îndemnați de Heraclizi să acorde statut de conlocuitori (synoikoi) acelora dintre străini care ar dori-o. Acești străini, numiți hiloți, care sunt și supuși și periokoi ai spartiaților, primesc la început drepturi egale cu stăpânii lor, beneficiind și de drepturi cetățenești și de accesul la magistraturi. În generația următoare însă, regele Agis îi privează de calitatea de cetățeni și le impune plata unui tribut. Toți acceptă, afară de cei din Helos, care organizează o secesiune și sunt reduși la statutul servil, sub rezerva expresă că proprietarii nu-i pot nici elibera, nici vinde în exterior.

Acesta e punctul de pornire al teoriei contractului (homologia) originar de servitute, înnăscută în diverse variante. Astfel, Poseidonios din Apameea arată că mariandynii au devenit “sclavii” heradeoților cu condiția de a nu fi nici alungați, nici vânduți în exterior (F.Gr. Hist. 87, frg.8.în Athen, VI., 263 c-d). Potrivit mitului istoric creat de Eforos și hiloții și periecii erau “străini”, mai întâi admiși în sânul cetății lacedemoniene, apoi reduși la statute servile. Se poate presupune că Ephoros încerca de fapt să concilieze două tradiții diferite: cea care vedea în perieci și hiloți niște victime ale cuceririi și cea care îi făcea să fie niște spartiați degradați. Cât privește ce anume înțelegea Ephoros prin “străini”, relevant este fragmentul 116 despre messenieni: “Când Cresphontes a cucerit Messenia, el a împărțit-o în 5 cetăți, instalându-și reședința regală la Stenyclaros, în centrul ținutului. Celorlalte cetăți – Pylos, Rhion, Mesola și Hyameitis – le-a trimis regi, conferind tuturor messenienilor drepturi egale cu cele ale dorienilor. Aceștia supărându-se, el și-a schimbat părerea; singură Stenyclaros și-a păstrat statutul de cetate, și el I-a adunat acolo pe toți dorienii. Așadar, pentru Ephoros, “străinii” sunt non-dorienii, locuitorii autohtoni ai ținutului.

Cu diferite variante, versiunea lui Ephoros avea să cunoască o largă răspândire. Pausanias (2re. Pausanias (2dă, relatează o versiune apropiată de aceasta, susținând că statutul helotic a fost creat, câteva generații după Agis, de către regele Alcamenos. Plutarh (Lyc., 2, 1) are un alt candidat, pe regele Soos.

Prin urmare, teoria lui Theopomp și Ephoros a cunoscut un succes durabil de vreme ce, cu diverse nuanțe, istoricii moderni își imaginează în acest mod începuturile helotismului și admit, cei mai mulți, faptul că hiloții, peneștii și claroții sunt descendenții populațiilor predoriene.

Dar, după cum concluzia P. Roussel (Sparte2, Paris, 1960, p.20) istoriografia actuală nu a reușit să demonstreze că periecii nu erau dorieni și că dependența hiloților a rezultat exclusiv din acapararea pământurilor în beneficiul invadatorilor. Nici una din urmele predoriene care au putut fi sesizate în limba vorbită ori scrisă în Laconia nu poate fi pusă în legătură directă doar cu graiul hiloților. Pe de altă parte, după cum remarca A.J. Toynbee (Some Problems of Greek History, Oxford, 1969, p.195) “există cel puțin pentru tradiții diferite și circumstanțele începuturilor helotismului. Aceasta sugerează că toate patru reprezintă presupuneri și că nu exista nici o amintire autentică. Prin urmare problema în sine e insolubilă.

IV.5.2. Instituțiile politice

Imaginea pe care autorii antici, și în primul rând atenieni, ne-o transmit despre Sparta este cea a unei societăți care refuză istoria pentru a se instala în imobilismul “Constituției lui Lycurg”. Demersurile istoriografiei contemporane, fascinată încă de “mirajul spartiat” tind către “normalizarea” excepției pe care Sparta o reprezintă. Această tendință este ilustrată de tentativa lui H. Jeanmaire, în cartea Couroi et Couretes (1939), de a descoperi “sub masca lui Lycurg” o societate întru totul comparabilă cu societățile africane și, mai ales, de demersul lui M.I. Finley (Ancient Sparta, în J.P. Vernant (ed.), Problémes de la querre en Gréce ancienne, Paris-Haga, 1968 = The Use and Abuse of History, Londra, 1975, p.161-177) care demonstrează că toate trei aspecte fundamentale ale Spartei clasice – infrastuctura agrară, cu ierarhia de homoi, perieci și hiloți, sistemul de guvernare și război, ansamblul constituit din riturile de trecere, educația (agoge), clasele de vârstă, mesele comune etc. – nu s-au dezvoltat și constituit în bloc, și că “revoluția secolului VI”, care a dat Spartei clasice înfățișarea ei aparte, reprezintă un proces complex de inovație, transformare și reactivare a unor elemente și instituții care s-au perpetuat doar în aparență intacte din vremurile cele mai îndepărtate.

Sparta se organizează progresiv. Primul text care poate fi invocat este Marea Rhetra (lege) din prima jumătate a secolului VIII a. Chr., legea organică a polis-ului care luase naștere din reunirea a 5 state. Marea Rhetra îi menționa pe cei 2 regi, consiliul și adunarea. Către mijlocul secolului VIII, regii și consiliul dobândesc dreptul de a ridica ședințele “dacă poporul ia hotărâri strâmbe”.

Probabil în aceași perioadă apar magistrații și eforii care îngrădesc autoritatea, până atunci discreționară a regilor.

Sparta, asemenea celorlalte póleis, era condusă de o elită aristocratică. Pe la mijlocul secolului VIII elita conducătoare este nevoită să afecteze o repartiție egalitară a “pământului politic” în loturi (kleroi) atribuite împreună cu hiloții care le lucrează, membrilor poporului. Este vorba de reforma numită a lui Lycurg, care creează o categorie de soldați – cetățeni, capabili să asigure securitatea exterioară a statului lacedemonian, ca și pe cea internă împotriva hiloților. Prin urmare, reforma hoplitică, a avut loc mai devreme la Sparta decât în alte părți ale lumii grecești și urmările acesteia se vor vedea în a doua jumătate a secolului VIII, cu prilejul primului război messenian.

În secolele VII-VI constituția spartană dobândește forma ei definitivă, cu mecanismele ei esențiale: regi, efori, consiliu, adunare. După cum constata Isocrate în Discursul Panatenaic (342-339), în vreme ce Messena și Argosul urmau o evoluție asemănătoare cu a celorlalte póleis, Sparta se caracterizează prin permanența unei stări de stasis. Din oamenii de rând, în loc să-i integreze în comunitate, spartiații au constituit categoriile servile ale periecilor și hiloților: “au făcut din demos perieci, înrobându-le sufletele nu mai puțin decât cele ale servitorilor (tas ton oiketon)”.

Dintre orașele importante ale lumii grecești, numai Sparta menține regimul monarhic.

Statul lacedemonian are 2 regi, aleși din dinastia Agiazilor și din cea a Euripontizilor, prima fiind aheeană, iar a doua doriană. Această dublă monarhie ar fi deci rezultatul unui pact încheiat între cele două comunități în momentul cuceririi doriene. Regii exercită la început o autoritate absolută asupra armatei. Fiind și sacerdoții lui Zeus Lacedemonianul și ai lui Zeus Uranianul, ei au, de asemenea, însemnate atribuții religioase. În rest, sunt supravegheați îndeaproape de către efori, în fața cărora depun în fiecare lună jurământul de a domni “potrivit legilor existente”. Prin urmare, regalitatea este în Sparta mai ales un sacerdoțiu ereditar. Puterea aparține în realitate Gerusiei care conduce și eforilor care execută. Astfel, Herodot (V., 92) constata pe bună dreptate că, de fapt Sparta nu cunoaște regimul monarhic, iar Aristotel (Pol.V., 10) că guvernământul Spartei este o aristocrație.

Cei 5 efori, reprezentanții comunității, sunt aleși pentru un an de gerusia și dețin puterea executivă. Acești magistrați supraveghează respectarea legilor și educația tinerilor, controlează viața publică a cetățenilor și conduita regilor, judecând în același timp și cazurile civile. Urmând avizul Gerusiei, eforii declarau război și stabileau clauzele tratatelor de pace. În timp de război, 2 efori îl însoțeau permanent pe rege, supraveghindu-l. Ei erau cei care decideau planul bătăliei și comandau toate operațiunile militare. În plus, eforii dețin și o putere ocultă întrucât la expirarea mandatului nu sunt obligați să dea socoteală succesorilor lor. Aristotel (Pol.II, 6, 14) numește eforatul magistratura principală acelor mai mari.

Consiliul (gerusia = sfatul bătrânilor/gerohia = adunarea celor privilegiați) este alcătuit din 28 de geronți aleși pe viață, dintre homoioi care au trecut de 60 de ani, și din cei 2 regi. Gerusia se reunește la date fixe, având în același timp și funcția de înaltă curte însărcinată cu judecarea proceselor importante și de consiliu care elaborează hotărârile adunării. Gerusia are un rol esențial în orientarea politicii externe. În fapt, la Sparta, autoritatea supremă o deține gerusia, împreună cu regii și eforii. Gerontocrația inerentă sistemului impune un guvernământ conservator.

În sfârșit, adunarea poporului (apella) alcătuită din toți homoioi. Apella alege eforii și geronții și dezbate toate problemele politice. Cetățenii sunt, prin urmare consultați, dar nu pot decât să ratifice măsurile care le sunt propuse. Orice revoltă a hiloților punea întreaga ordine spontană sub semnul întrebării.

Confruntat cu endemicele revolte a hiloților, adică cu criza permanentă a vechiului mod rural de dependență, modelul spartiat va sucomba în secolul IV a. Chr., când întregul echilibru politic și social al principalei cetăți arhaice Sparta este distrus, în urma înfrângerii de la Leuctrai (371). În secolul IV societățile de tip spartiat, cretan sau tesalian se destramă.

La finele secolului III și la începutul celui de-al doilea, tiranul Nabis (207-192) încerca încă să rezolve problema spartană. Reformatorul îi explica lui Flaminius, într-un discurs reprodus de Titus Livius, că “legiuitorul nostru n-a voit ca întreaga cetate să fie în mâna câtorva cetățeni – ceea ce voi numiți Senat – și nici ca unul sau două ordine să domine în cetate; a socotit dimpotrivă că, egalizând averile și onorurile, se vor afla mulți bărbați care să ridice armele pentru patrie”. În fond, programul pe care-l dezvoltă Nabis sub masca lui Lycurg nu-i altceva decât programul realizat la Atena în secolul VI. Era firește, cam târziu, și nu lipsea la Sparta decât ceea ce făcuse posibilă dezvoltarea ateniană și înainte de toate sclavii.

IV.5.3. Imperialismul spartan

Coeziunea internă a statului e una din cauzele creșterii permanente a puterii spartane.

După ce a încheiat cucerirea Laconiei (cca.750 a. Chr.), Sparta încearcă să-și extindă dominația spre vest, în detrimentul Argosului și spre nord, în dauna Arcadiei. Între 740-720, în decursul primului război messenian, este cucerită Messenia. Învinșii sunt reduși la statutul de hiloți, pământurile fertile din valea Parmisosului sunt distribuite, cu titlul de kleroi, noilor sparțiați, în timp ce zona muntoasă e adăugată la Periokis.

În secolul VII statul lacedemonian e confruntat cu grave dificultăți. Sparta este învinsă la Hysiai (669/668?) de Feidon, regele Argosului, care stopează expansiunea lacedemoniană spre nord-est Peloponesul. Revolta messenienilor, sprijinită de Argos, Elida și Arcadia, va provoca al doilea război messenian (cca.650-640), Sparta remarcându-se din nou prin violența represiunii.

În secolul VI., modificându-și politica tradițională, Sparta renunță la expansiunea teritorială directă și caută să acceadă la hegemonie prin intermediul alianțelor. Așa a luat naștere liga peloponesiacă (numită în textele antice “lacedemonienii și aliații lor”), Sparta împunându-și curând autoritatea asupra întregului Pelopones, cu excepția Argosului și a Ahaiei. Acest sistem extrem de suplu, inițiat se pare de eforul Hylon, și-a vădit numai decât eficacitatea. În timpul regelui Kleomenes I (525-488), Sparta se angajează într-o politică de anvergură: intervine la Atena – mai întâi pentru a-l răsturna pe tiranul Hippias, apoi pentru a-l susține pe Isagoras împotriva lui Clistene – și repurtează o victorie categorică asupra Argosului la Sepeia, lângă Tirint (494). Prestigiul Lacedemoniei este imens și, până la războaiele medice, nimeni nu-I va contesta hegemonia asupra tuturor grecilor. Atare prestigiu se datora nu atât aliaților Spartei, cât profesionalismului fără egal al acelui grup specializat în activitatea militară (grupul celor asemenea – homoioi). Într-adevăr, spartiații vor rămâne neînvinși până la Leuctrai (371).

Pe de altă parte, începând din a doua jumătate a secolului VI., Sparta se închide în sine – și respinge orice influență străină – de acum înainte, această închistare – în numele idealului autosuficienței, autarkeia – devine caracteristica dominantă a istoriei Spartei până la dezagregarea societății de tip spartiat.

IV.6. Atena

IV.6.1. Structuri sociale arhaice

Populată de ionieni încă de la începutul mileniului al II-lea, Attica cunoaște o perioadă de mare prosperitate în epoca miceniană. Ferită de invaziile doriene, Atena cunoaște în epoca geometrică o dezvoltare mai rapidă, devenind astfel regiunea cea mai evoluată din Grecia continentală.

Structurile sociale ale Atenei arhaice sunt similare cu cele ale altor orașe ioniene. Există, la Atena,4 triburi: geleonți (Străluciți =Nobili), egicorei (Păstori de capre), argadei (Muncitori), hopliți (Oameni de arme). Ulterior, fiecare trib își are regele său (filobasileus).

Tribul este împărțit în 3 fratrii, grupând la origine pe descendenții unor grupuri de familii înrudite. Membrii unei fratrii se consideră homogalacti (“care au supt același lapte”). Au în comun cultele, mai ales cele consacrate lui Apolo Patroos și străbunului eponim. Fratriile venerează în același timp doi zei protectori, pe Zeus Fratrios și pe Atena Fratria. Atunci când este menționată pentru prima oară, fratria are un aspect militar: Nestor își așează soldații pe fratrii. Apaturiile erau sărbătoarea fratriilor și cu acest prilej noii efebi erau înscriși, tații lor jurând în numele lor că sunt într-adevăr atenieni, fii de atenieni.

Fratria se subdivide la rândul ei în clanuri (gene), formate din familii. După Aristotel fiecare fratrie avea 30 de gene, și fiecare genos câte 30 de familii. În fapt, se cunosc mai puțin de 100 de gene, și probabil că nici nu erau cu mult mai numeroase.

Societatea ateniană arhaică cunoaște o diviziune tripartită: aristocrații (Eupatrizii – “cei care au un tată valoros”, geomorii (agricultorii), demiurgii (meșteșugarii).

IV.6.2. Evoluția constituțională a Atenei

Statul atenian a luat naștere în secolul X-IX a. Chr. În procesul de synecism (confederare) inițiat de Kekropia. Potrivit tradiției, Tezeu ar fi fost cel care a impus Atticii o unitate ce avea să devină definitivă. Confruntat cu presiunea Eupatrizilor, Tezeu – după cum spune tradiția – a “încredințat poporului autoritatea suverană”. Însă acest corp politic (démos-ul) nu putea fi în acea epocă decât aristocrația, adică totalitatea capilor de gene. Oricum, în cele din urmă, Tezeu a fost alungat din Atena și a murit în exil (Plutarh, Tezeu, 25 și 32; Diodor, IV, 62).

Atena își va menține regimul monarhic mult timp după synecism. Tradiția a păstrat amintirea a cel puțin 3 dinastii. Erehteizii, Melanthizii și Medontizii. Apoi, aici ca și în alte poléis, aristocrații vor aboli regalitatea. După Aristotel, tranziția la regimul aristocratic s-a petrecut pe nesimțite: regele, ales la început pe viață, domnește după aceea 10 ani, apoi numai unul. În același timp alegerea, care se efectua doar dintre membrii dinastiri Medonitzilor, cu timpul a început să se facă dintre membrii tuturor familiilor de eupatrizi.

Moartea lui Kodros, ultimul rege al Atenei, coincide cu victoria definitivă a Eupatrizilor. Preluând puterea, aristocrații redistribuie funcțiile inițiale ale regelui în cadrul colegiului arhonților (arhontele eponim, polemarhul, basileul). Începând din 682 magistraturile devin anuale. Magistrații sunt desemnați de către Areopag, un organ aristocratic prin excelență. Ulterior, cei 6 thesmotheți au completat numărul celor 9 magistrați (arhonți). Arhonții cărora le-a expirat mandatul alcătuiesc Areopagul – organul suprem al puterii care asigură permanența conducerii statului de către aristocrație.

În sfârșit, adunarea poporului (Ecclesia) are prerogrative limitate: ea îi desemnează pe magistrați, însă Aristotel precizează că aceștia sunt aleși “potrivit rangului de noblețe și bogăției”.

Cât privește administrația locală, aceasta se bazează pe sistemul naucrariilor (naucrariile erau vechi circumscripții teritoriale ale Atticii pre-clisteniene). Tribul e divizat în 4 naucrarii, fiecare dintre acestea fiind obligată să pună la dispoziția statului câte o corabie complet echipată. Întreaga Attică e împărțită în 48 de naucrarii. Corporații cu rol politic, naucrariile servesc și drept cadre pentru înrolare și pentru perceperea impozitelor.

Impetuoasa dezvoltare economică a Atenei, sesizabilă încă de la finele secolului VII, va duce în cele din urmă la mutația raporturilor sociale. Criza constituțională care zguduie, la finele secolului VII, orașele evoluate ale lumii grecești afectează și Atena. În ambianța acestor tot mai acute tensiuni sociale, are loc conjurația lui Kylon (636) – un tânăr aristocrat, ginere al tiranului Theagenes din Megara – care ocupă acropola cu intenția de a institui tirania, în cele din urmă, Kylon e exilat pe viață. Clasele de jos solicită tot mai vehement abolirea datoriilor, împărțirea pământurilor și elaborarea unor legi scrise.

Astfel, în 621, Drakkon, fost arhonte thesmothet, este investit cu puteri extraordinare, și însărcinat cu fixarea în scris a legilor cutumiare. Autorul primei codificări a dreptului atenian, Drakkon impune autoritatea statului în calitate de arbitru suprem în administrarea justiției, atât în cauzele civile, cât și în cele penale. Nu este cunoscută decât legislația sa privitoare la omucideri: de-acum înainte aceste cazuri se judecă în fața Areopagului sau înaintea tribunalului Efeților, criminalul fiind astfel sustras vendetei clanurilor. Extrema severitate a legilor lui Drakkon avea menirea de a reprima crimele și violențele.

Însă cauza profundă care provoacă tensiunea socială și violențele din viața publică era inegalitatea repartiției proprietății funciare.

În urma unui acord unanim, Solon – din familia aristocratică a Medontizilor – a fost desemnat de Areopag în 594/593 să restabilească ordinea în oraș și să reformeze statul, în calitate de arhinte cu puteri extraordinare și diallektes (arbitru între Eupatrizi și demos). Aristotel (Pol.,II, 9, 2), fără a descrie amănunțit opera lui Solon, se mulțumește doar să constate: “el a eliberat poporul din sclavie” (kai douleúonta tón démon paúsai). Prin seisahteia (“reducerea poverii”), procedează la abolirea datoriilor, suprimă arestarea datornicilor, îi emanicipează pe micii producători agricoli din condiția servilă, smulge bornele ipotecate. Mărturia acestei reforme radicale o aflăm în versurile lui Solon: “…o iau drept martoră pe zeița-mamă, Pământul negru, de pe care în multe locuri am smuls pietrele de hotar, iau drept martor pământul aflat în sclavie și care acum este liber…” “I-am eliberat pe cei care, pe acest pământ, îndurau cruda servitute șI tremurau în fața unui stăpân”.

Pentru prima dată, în lumea antică, se ia o măsură atât de radicală, făcând ca, interesele statului să treacă înaintea celor particulare. Hectomorii dispar, fiind repuși în posesia propriilor lor loturi. Solicitudinea reformatorului față de țărani va crea un nou echilibru social, întemeiat pe solidaritatea unei “clase” de mijloc constituită din proprietarii mici și mijlocii, care va dăinui până spre mijlocul secolului V. a. Chr. În același timp, o amnistiție generală a permis tuturor exilaților să revină în cetate.

Probabil că tot Solon a extins și clasa cetățenilor (politai), ordonând fratriilor să-i accepte pe oregoni, altfel spus să-i integreze în cetate pe cei ce erau excluși din societatea închisă a geneților, cu precădere pe demiurgoi.

În orice caz, începând cu reformele lui Solon, la Atena orice “atenian” e un om liber, orice om liber are vocația calității de cetățean, și reforma lui Clistene va împlini această tendință. Numai lărgirea noțiunii de cetățean, va face posibilă dezvoltarea celorlalte categorii sociale: sclavii în înțelesul clasic al cuvântului (sclavii-marfă), care sunt “străinii” prin excelență și metecii.

Solon reformează pe de altă parte și instituțiile politice. Corpul civic este divizat în 4 clase censitare: pentacosiomendimni (un venit anual mai mare de 500 medimne; 1 medimnos = 52,5 kg); cavaleri (între 500 și 300 medimne); zeugiți (între 300 și 200 medimne); theți (sub 200 medimne).

Practic, prin institurea ierarhiei censitare soloniene, la Atena se realizează trecerea de la genocrație la plutocrație.

Magistrații sunt din rândul primelor 3 clase censitare, dar toți cetățenii, inclusiv theții fac parte din adunare. În fapt, este vorba de o reformă, deopotrivă, politică și militară: primele două clase își îndeplinesc serviciul militar la cavalerie, a treia în falanga hopliților, a patra la infanteria ușoară sau la marină. Ca o contra pondere a Areopagului, Solon creează sfatul celor 400 – bulé (în care fiecare dintre cele 4 triburi ale Atticii avea câte 100 de reprezentanți). Având inițial menirea de a pregăti ședințele Ecclesiei, bulé va submina treptat prerogativele Aeropagului. De asemenea, a fost creat un tribunal popular – Heliaia, ai cărui membrii sunt aleși din toate cele 4 clase censitare.

După cum arată el însuși în Elegiile sale, Solon a încercat să stabilească un echilibru între aristocrați și demos. “Poporului I-am dat atâta putere cât îi trebuie, fără să suprim sau să adaug ceva la drepturile sale. Pentru cei care foloseau forța și impuneau datorită bogăției lor, și pentru aceștia mi-am dat osteneala să nu fie constrânși la nici o acțiune dezonorantă” (Aristotel, Const.Ath.,12).

Prin reformele sale, Solon a desființat monopolul politic al aristocrației și a facilitat mutația raporturilor sociale. În același timp, schimbând structura politică, Solon lăsase neschimbată întreaga veche organizare religioasă a societății ateniene. Totuși, putem considera că în reformele lui Solon se află în germene trăsăturile fundamentale ale viitoarei democrații ateniene.

Din epoca de tulburări politice ce a urmat plecării lui Solon pare să dateze o reformă capitală: echivalarea drahmei cu medimnul. Atare echivalare marchează asimilarea bunurilor mobiliare cu bunurile funciare într-o Atenă în plină expansiune mercantilistă.

Atare expansiune determină și polarizarea intereselor economice și politice corespunzând celor 3 zone distincte (pedion, paralia, diakria) a) pedienii (mari proprietari din zona de șes) grupați în jurul lui Lycurg; b) paralienii (oameni de pe coastă, interesați de comerț) de sub conducerea lui Megacles Alameonidul; c) diakrienii (micii proprietari din zona de munte) ce se aflau sub influența unui personaj “ care trecea drept omul cel mai devotat democrației” (Aristotel, Const.Ath.,14), Pisistrate.

Rafinat și abil, Pisistrate reușește să se impună ca tiran (561/560) și, de două ori exilat, să revină la putere. Pisistrate duce o politică abilă și populară, exploatând fervoarea religioasă în scopuri politice. El își arogă dreptul de a institui un protectorat asupra Delosului și de a ordona o purificare generală a insulei sacre. Sub conducerea lui Pisistrate, Atena reușește să-și asigure poziții-cheie pe drumul strâmtorilor – prefigurare a coloniilor militare ale statului atenian. În sfârșit, consimțind prosperitatea și independența clasei de mijloc, Pisistrate dă viitoarei democrații o bază socială mai solidă. În fapt, tirania lui Pisistrate consolidează reformele lui Solon.

Fiii și succesorii lui Pisistrate, Hipparh și Hippias (528/527-510) instaurează un regim mai sever, care nu se poate menține. Intervenția lui Kleomenes I, regele Spartei și exilul lui Hippias (510) marchează sfârșitul lungului episod, adesea plin de strălucire, a tiraniei ateniene.

Regimul aristocratic restabilit de către Kleomenes I nu poate face față presiunii democraților conduși de Alcmeoniodul Clistene, nepotul tiranului omonim al Sycionei.

IV.6.3. Instaurarea democrației ateniene. Reformele lui Clistene

Când Platon explică instaurarea democrației, analiza lui e în primul rând militară. El evocă imposibilitatea aproape totală a oligarhilor de a purta război: ori vor fi siliți să înarmeze poporul și se vor teme de el mai rău decât de dușmani, ori, dacă nu vor face aceasta, vor lăsa să vadă în luptă că sunt cu adevărat oligoi, puțini la număr. Platon evocă, într-un text impresionant (Republica, VIII, 556d), prezența, alături, în aceleași rânduri ale falangei celui bogat și a celui sărac, spunând în sinea lui: “oamenii aceștia nu-și datorează bogăția decât lașității celorlalți”. Democrația ne spune Platon, se instituie atunci când săracii, învingându-și dușmanii, îi măcelăresc pe unii, pe alții îi exilează și împart în mod egal cu cei rămași cârmuirea și magistraturile. Când definește demos-ul, Platon precizează că era alcătuit din cei avuți, din țărani mici proprietari (autourgoi) și din cei fără ocupație (apragmones).

Astfel, în 508 a. Chr., Clistene procedează la o nouă împărțire a cetățenilor, care elimină vechiul sistem al naucrariilor: Attica este împărțită într-o 100 de deme, grupate în 30 de tritii, reunite în 10 triburi (phylii) teritoriale (fiecare dintre acestea incluzând o tritie din oraș, una de pe coastă și una din interiorul Atticii). Așadar, Clistene a rupt practic legăturile dintre membrii ginților: a) toți oamenii liberi, chiar și cei care nu făcuseră parte din vechile triburi și géne, au fost repartizați în aceste noi cadre instituite de Clistene; b) cetățenii au fost distribuiți în triburi și în deme, nu după criteriul nașterii, ca altădată, ci după domiciliu. Dintre toate metodele menite să doboare vechea aristocrație, Aristotel (Pol.VI, 2, 11) considera că aceasta este cea mai eficace: “Dacă vrem să instaurăm democrația, vom face ce a făcut Clistene la atenieni: vom forma noi triburi și noi fratrii; vom înlocui sacrificiile ereditare ale familiilor cu sacrificii în care toți oamenii vor fi admiși; vom contopi, pe cât e posibil, relațiile dintre oameni, având grijă să se sfarme toate asociațiile anterioare”. Vechile fratrii și géne persistă, până la sfârșitul istoriei antice a Atenei, însă ele nu mai sunt decât cadre religioase fără nici o valoare în ordinea politică.

Datorită repartizării cetățenilor – exclusiv pe criteriul teritorial – în 10 phylii, Clistene realizează o contopire (anamixis) a corpului civic, sustrăgându-l astfel influenței locale a eupatrizilor. Societatea ateniană se transformă în întregime, ceea ce duce la diminuarea importanței rangului mobiliar (fiecare atenian e indicat acum prin numele său urmat nu de patronim, ci de cel al demei sale/demotic).

În funcție de noile cadre teritorial-administrative, Clistene trece la restructurarea instituțiilor politice/organelor de guvernământ: acea bulé soloniană (400 de membri) devine Sfatul celor 500 (cei 50 de reprezentanți ai fiecărui trib/phylie trimiși în bulé asigură rezolvarea problemelor publice în a zecea parte a unui an/pritanie), iar atribuțiile sale se extind în dauna Areopagului, ambele instituții supuse acum controlului Ecclesiei.

Colegiului celor 9 arhonți li se adaugă un secretar, fiind astfel alcătuit din 10 membri, câte unul de fiecare trib. În același timp, Clistene instituie un calendar politic complet laicizat, pe baza acestei împărțiri a anului în 10 pritanii. Cetatea crease un spațiu social nou, spațiul public al cărui centru este agora, piața publică. Acestui spațiu îi corespunde un timp civic care îl reproduce: imaginea cea mai relevantă este cea a anului pritanic al lui Clistene, radical deosebit de calendarul religios și împărțit în tot atâtea “luni politice” – pritanii – câte triburi are cetatea. În cetate, cuvântul (logos) și persuasiunea (peithô) devin instrumentul politic fundamental.

Fără a fi un revoluționar, eupatridul Clistene – datorită inovațiilor sale – pune bazele unui stat nou, laic: o republică de hopliți și țărani, degrevată de privilegiile dobândite prin naștere. Așadar, Almeonidul Clistene pune bazele regimului democratic.

Tradiția îi atribuie lui Clistene și instituirea ostracismului, mecanism politic democratic ce permit Ecclesiei să elimine anual pentru un răstimp de 10 ani orice cetățean considerat că aduce prejudicii ordinii constituționale.

Clistene și-a desăvârșit opera în 501/500 prin instituirea funcției de strateg, câte unul de fiecare phylie. Cei 10 strategi sunt la origine ofițeri aflați în fruntea celor 10 taxeis (batalioane de hopliți) recrutați din cele 10 triburi. Aflați la început sub conducerea polemarhului – șeful armatei – cei 10 stragegi se sustrag curând autorității acestuia, lasă taxiarhilor comanda celor 10 taxeis, pentru a deveni magistrații supremi în Atena secolului al V-lea.

Atena fiind, de la Clistene înainte, cetatea celor 10 triburi, această diviziune fundamentală se regăsește în armată. “Poporul sub arme va rămâne mereu ca o imagine a cetății clisteniene”, constata G. Glotz (Histoire grecque, II, La Gréce au V-e siécle, Paris, 1938, p.342). Mai întâi cei 10 strategi, apoi cei 10 taxiarhi, comandă cele 10 corpuri de hopliți, fiecare numărând, în 431, 1300 de oameni (Tucidide, 2, 13). Cele 10 taxeis erau subdivizate în lochoi, corespunzând, poate, tritiilor. În bătălie, hopliții sunt încolonați pe triburi, într-o ordine care nu e niciodată întâmplătoare. Discursurile funebre în cinstea oștenilor căzuți pentru patrie se rostesc în fața a 110 sicrie din lemn de chiparos (Tucidide, 2, 34). Listele de căzuți țin seama riguros de apartenența fiecăruia la un trib.

În această manieră clisteniană de a institui democrația pe piramida grupurilor civice și pe o aritmetică zecimală se poate recunoaște un joc specific spiritului grec/raționalismului grec. Sfârșitul secolului VI și începutul secolului V au însemnat o perioadă de echilibru între democrația în curs de desăvârșire și gândirea teoretică. În secolul V, și mai ales, în cel următor – odată cu criza polis-ului, într-o lume a violenței când soldatul – cetățean dispare în fața mercenarului – rațiunea, fiică a cetății, se întoarce împotriva cetății. Filosoful, legat adesea de mediile aristocratice, va constata că cetatea nu se supune acelui ideal de dreptate pe care ea încăși îl crease, că impune, de pildă, egalitatea aritmetică (“un cetățean face cât un alt cetățean”) și nu egalitatea geometrică întemeiată pe proporții pe care I-o propune filosofia. Toate acestea duc spre paradoxul platonic. Marginalizat de cetatea reală Platon se va refugia în “acea republică din noi înșine” de cari înșine” de cargul Despre dreptate.

Oricum, reformele lui Clistene au consacrat triumful democrației decimale, asigurând totodată noului regim democratic o mai largă bază socială. Constituția clisteniană adoptată în 507 a. Chr. implica prin însuși principiul său integrarea și mobilizarea (în limitele censului hoplitic – adică în limitele primelor 3 clase din ierarhia soloniană) tuturor energiilor care vor conferi istoriei Atenei în secolul V acele trăsături moderne care sunt atât de evidente.

Tânăra democrație ateniană era deja destul de puternică pentru a rezista, în anul 506 a. Chr., unei coaliții alcătuită din spartani, beoțieni și calcidieni. Mai mult, Atena victorioasă știe să se și folosească de succes: parcelează din fertilele pământuri ale Calcidiei vreo 4000 de kleroi pe care le distribuie cetățenilor săraci. Așa se ivesc colonii, soldați – țărani – și odată cu ei cleruhiile/coloniile militare – care joacă un rol atât de important în expansiunea ateniană din secolul V a. Chr. În același timp, Atena fondează și alte colonii – prefigurare a imperiunlui maritim – la Lemnos și la Iambras, pe drumul vital al Dardanelelor, drumul grâului și al peștelui săr at. Atena își dezvolta de câteva decenii industriile și comerțul, făcând o concurență tot mai activă Corintului. Pisistrate inaugurase de curând politica externă de anvergură. Pe când înfrunta în interiorul Greciei, Megara și puterile Peloponesului, Atena sfida Imperiul persan care-I amenința supremația în Egeea și interesele în Tracia.

În fapt, imperiul maritim reprezenta condiția esențială a democrației ateniene care era, fără îndoială, democrația unei minorități. Însă, deși, democrația ateniană era o democrație sclavagistă întemeiată pe exploatarea aliaților, ea a elaborat și a aplicat pentru întâia dată principiile ce stau la baza organizării lumii moderne: egalitatea în fața legilor, raportul corect dintre îndatoririle statului și cele ale cetățeanului, precum și asistența publică.

Capitolul V

GRECIA CLASICĂ

V.1.Războaiele medice (499-478)

Grecii, și cu deosebire atenienii, au înfățișat războaiele medice drept războaie ideologice între “liberii” eleni și “sclavii” Marelui Rege. Însă, chiar dacă expansionismul persan apropiase polii antitezei care opunea universul grec celui al barbarilor, războaiele medice derivă nemijlocit din antagonismul celor două lumii aflate în plină ascensiune. Prin urmare războaiele medice erau, în realitate, expresia militară a unui inevitabil conflict pentru supremație. Pretenția Atenei de a prelua moștenire ioniană semăna întrucâtva cu o provocare. Dar, pentru Atena, victoria era o necesitate absolută, o condiție a supraviețuirii ei ca putere economică și politică.

Pe de altă parte, războaiele medice marchează un moment crucial în relațiile cu Orientul. Aventura maritimă i-a pus în cele din urmă pe greci față în față cu o mare putere, care, din cauza prezenței lor pe teritoriul ei, s-a simțit atrasă sau chiar provocată a porni război împotriva Greciei. Această putere va fi respinsă, iar grecii vor continua cu și mai mare avânt atât comerțul lor cu ținuturile orientale, cât și preocuparea pentru ceea ce se petrecea în răsărit.

Un secol și jumătate mai târziu, Alexandru cel Mare avea să-și propună distrugerea acestui imperiu. Soldații săi vor incendia Persepolis, iar ținuturile orientale vor fi înglobate într-un nou imperiu, de astă dată al grecilor.

V.1.1. Revolta Ioniei

Timp de câteva decenii, relațiile ionienilor cu Ahemenizii – noii lor stăpânitori – n-au fost mai proaste decât fuseseră cu dinastia Mermanzilor. Herodot (I, 76-86, 162-171) ne relatează despre efectele imediate ale cuceririi persane asupra grecilor care fuseseră supușii regelui lydian. Aceștia au acceptat de la Cyrus aceleași condiții de care s-au bucurat și sub Cressus. Numai Miletul a fost mai favorizat. Celelalte cetăți s-au îngrijit de apărarea lor, când generalul persan Harpagos a pornit împotriva lor. Harpagos a cucerit toate cetățile de pe coasta anatoliană, dar populația din Foceea și Teos a reușit să se stabilească în altă parte. Insulele au fost și ele supuse. Atunci când Harpagos a pornit către sud, împotriva carienilor și lycienilor, în armata sa se aflau și greci ionieni și eolieni. Iar atunci când Cyrus s-a întors acasă, l-a luat cu el și pe Cressus, ca și pe unii ionieni, primii dintre numeroșii greci care vor apuca de acum înainte drumul Persiei în solda Marelui Rege.

Ionia constituia, sub guvernarea persană, un departament dintr-o satrapie al cărui centru administrativ se afla la Sardes, vechea capitală a Lydiei. În general, perșii s-au arătat toleranți, deși se amestecau uneori în afacerile interne ale statelor grecești, impunând “tiranii’. Samosul a înflorit sub Polycrate.

Se pare că orașele ioniene înfloreau. O bună parte din comerțul lor era orientat spre centre care erau deja sau urmau să intre curând în cuprinsul imperiului persan – Al Mina și Naukratis. După ce au cucerit Lydia, perșii au devenit sensibili la seducțiile “vieții civilizate”, iar grecii din est aveau să-i servească și să-i învețe așa cum făcuseră înainte cu lydienii. Totuși, puterile Orientului erau adesea declarate “efeminate” și acuzate de excesele ionienilor. Herodot (1, 135) afirmă însă că perșii au învățat de la greci viciul pederastiei.

Existau multe relatări despre grecii care au fost invitați la curtea persană. Darius, de pildă, avea un medic grec pe care îl favoriza în mod special (Hdt, 3, 129-137). Mărturii epigrafice (inscripția lui Darius, la Susa) și arheologice atestă influența grecească în Persia. Prelucrarea pietrei pentru arhitectură și pentru sculptură ilustrează gustul grecesc. De asemenea, acum întâlnim în Persia ideea nouă a ordinelor monumentale în piatră, transplantată de către greci în ținuturile răsăritene.

Odată întorși acasă grecii din răsărit, care se aflau acum ei înșiși înlăuntrul imperiului persan, trebuiau din când în când să servească în armata stăpânilor lor.

Deși comerțul, în special cu alte ținuturi ale Imperiului persan, a prosperat la început, grecii din est au resimțit în afacerile lor cu Egiptul un oarecare recul, o dată cu cucerirea Dublei Țări în 525 a. Chr. de către Cambyse.

Dar probabil că nu numai considerente comerciale I-au îndemnat pe greci să scuture jugul persan, căci încă din 511 a. Chr., unele cetăți grecești de la marginea de nord-vest a Imperiului au încercat să se revolte. Și perșii înșiși au început să râvnească la Grecia continentală, unde Sparta apăra cauza inamicilor săi. Ei avuseseră deja o ciocnire cu atenienii la Sigeion, lângă Hellespont și îi oferiseră adăpost tiranului atenian exilat, Hippias.

În 499 tiranul Histeu al Miletului și satrapul persan au încercat să pună stăpânire pe I. Naxos. În același an, grecii din est – sprijiniți de o modestă forță expediționară trimisă de Atena și Eretria – s-au revoltat, au incendiat capitala satrapiei de la Sardes (și marele templu al Cybelei) și s-au bucurat de o pace nesigură în decursul următorilor 5 ani. Contraatacul persan din 498 asupra orașelor grecești din Cipru este ilustrat de cercetările arheologice de la Paphos.

În cele din urmă, lăsați singuri – incapabili de altfel să se înțeleagă între ei – ionienii sunt învinși la Lade (494). Miletul este distrus împreună cu celebrul Didimeion și perșii pun din nou stăpânire pe întreaga Asie greacă.

V.1.2. Primul război medic

În 492 a. Chr. O expediție condusă de Mardonios – ginerele lui Darius, trimis să ia în stăpânire Tracia și Macedonia, vasale Imperiului încă din anul 512 – a eșuat în fața tracilor orientali, iar flota care însoțea corpul expediționar de-a lungul coastelor a fost parțial distrusă de o furtună, în dreptul Muntelui Athos.

Doi ani mai târziu, în 490 a. Chr. Darius și-a îndreptat navele împotriva Greciei pentru a-I pedepsi pe cei care sprijiniseră revolta Ioniei. Flota persană condusă de medul Datys a plecat din Cicilia și a debarcat un corp expediționar în Eubeea, unde Eretria a fost distrusă, iar populația ei deportată la Arderikka, lângă Susa, unde mai trăiau încă unii descendenți în zilele lui Herodot (6, 101, 119).

La sfatul fostului tiran Hippias, exilat din Atena, Datys debarcă pe țărmul oriental al Atticii. Însă pe câmpia de la Marathon (490) hopliții (9000 de atenieni și cei 1000 de plateeni) conduși de Miltiade cel Tânăr l-au împiedicat pe Dayts să-și atingă obiectivul principal – Atena – iar flota persană a făcut cale întoarsă. Bătălie comemorată de monumente ca Tezaurul atenienilor de la Delfi și coloana postumă a lui Callimachos de pe Acropole, Marathon a devenit un model ideologic: model al bătăliei hoplitice. Miltiade, condamnat la o amendă foarte mare puțin după Marathon, ca urmare a înfrângerii de la Paros (Hdt.6, 136), nu a fost reabilitat decât după moarte, când fiul său, Cimon, a plătit amenda (Hdt. 6, 136; Plutarh, Cim., 4). În răstimpul dintre cele două războaie Temistocle prin celebra sa “lege navală” din 483, a înzestrat Atena cu o flotă considerabilă. O împrejurare norocoasă- descoperirea neașteptată a unui bogat filon argentiler la Laurion – i-a permis lui Temistocle să construiască flota Atenei. După tradiție, tezaurul descoperit la Laurion ar fi trebuit să fie împărțit în mod egal de toți cetățenii (cca. 40.000), dar Temistocle a izbutit să-I facă pe atenieni să renunțe la această distribuție, în favoarea construirii de triere. De acum înainte Atena își va utiliza în cea mai mare măsură potențialul uman – atât de incomplet folosit la Marathon – nu în armata de uscat, ci în flotă.

V.1.3. Al doilea război medic

După un deceniu, Xerxes a reluat proiectul lui Darius, punând la cale în secret și cu mijloace considerabile, o expediție de mare anvergură împotriva Greciei. Mulți greci din est și de pe continent serveau în armata și în flota lui Xerxes, iar regele exilat al Spartei, Demaratos, era unul dintre sfetnicii Marelui Rege. Numai 31 de póleis îndrăznesc, în congresul de la Corint, să se unească în liga panelenică, pentru a opune rezistență, în timp ce tesalienii și beoțienii trec în tabăra lui Xerxes. După ce au distrus în defileul de la Termopile (480) un detașament de spartani care “au murit până la unul pentru a da ascultare legilor”, perșii pătrund în Attica. Victoria navală de la Artemision nu poate modifica situația datorită abandonării defileului de la Termopile.

Nimic nu mai părea a sta în calea “irezistibilului iureș al lui Ares, urcată în carul său de luptă syrian”, așa cum le spusese Pythia atenienilor veniți să consulte oracolul (Hdt., 7, 140). Atena aflase în omul providențial: Temistocle. Orașul este evacuat, iar cetatea se instalează pe nave, la adăpostul faimosului “zid de lemn” al oracolelor. Xerxes devastează Atena și incendiază Acropola. În cele din urmă, flota ateniană, sub comanda abilă a lui Temistocle, a salvat situația distrugând flota persană la Salamina (29 sept.480).

Xerxes, descurajat, a revenit în Persia, lăsându-l în Tesalia pe Mardonios, cu trupe de elită. După un raid victorios în Attica, Mardonios avea să cadă, la rândul său, sub loviturile spartanilor lui Pausanias și ale atenienilor lui Aristide, la Plateea (479).

Practic, ultimele speranțe ale perșilor de a adăuga o nouă satrapie, aceea a Greciei, imperiului lor, au fost spulberate la Salamina și la Plateea.

Grecii reiau ofensiva, trec în Asia și înving la Mycale (479) trupele Marelui Rege. Un an mai târziu, în 478, atenienii alungă din Sestos ultima garnizoană persană din Europa. Războaiele medice iau sfârșit, însă vor mai trece trei decenii până la încheierea tratatului de pace.

În aceeași perioadă, grecitatea occidentală era confruntată cu un adversar nu mai puțin redutabil – Cartagina. În vremea lui Hieron și a lui Gelon, Syracusa constituia zidul de apărare al grecilor din Occident față de Cartagina și față de etrusci. Gehen repurtase o mare victorie asupra cartaginezilor în bătălia navală de la Himera în 480, anul victoriei de la Salamina, și aceste izbânzi fuseseră sărbătorite de toți grecii ca o victorie a panelenismului asupra barbarilor de la Răsărit și de la Apus.

V.2.Triumful Atenei – “Cei cinzeci de ani” – (Pentecoentația)

După victoria de la Salamina, Atena s-a angajat într-o politică de prestigiu și de hegemonie care a resuscitat vechiul antagonism dintre dorieni și ionieni – antiteza fundamentală a lumii grecești.

Extraordinarul prestigiu conferit Atenei de victoria asupra perșilor – pusă, printr-o propagandă abilă pe seama panelenismului – i-a folosit spre a-și extinde hegemonia. De altfel, Atena a fost singura care a știut să valorifice victoria asupra perșilor în propriul ei profit. În timp ce grecii, întotdeauna dezbinați, s-au arătat incapabili de a continua războiul în Asia, Atena a reușit să-și organizeze, în scurt timp propria rețea de alianțe maritime.

V.2.1. Liga attico-deliană

Împreună cu orașele din arhipelag și cu cele din Asia. Atena formează o confederație (simahie/alianță) bazată pe egalitate și comunitate de interese. Centrul simahiei se află la Delos, sanctuar federal al ionienilor. Propaganda ateniană exaltă syngeneia, înrudirea mitică între Atena și cetățile aliate din Ionia.

Principalul oponent al politicii lui Temistocle, Aristide cel Drept, este artizanul și organizatorul ligii attico-deliene, (477), grație căreia Atena devine prima putere a lumii grecești în secolul V. Statele care nu contribuie cu soldați sau nave de război, varsă în schimb o anumită sumă de bani (foros) pe care o încasează 10 atenieni – helenomatii, însărcinați și cu plata cheltuielilor.

Atena își asumă hegemonia – puterea executivă și conducerea operațiilor militare – recunoscând, cel puțin formal, autonomia aliaților.

Liga se va extinde în scurt timp și structura ei va fi modificată sub impulsul energicului Cimon (cca. 510-450 a. Chr.), fiul lui Miltiade și al prințesei trace Hegesypile. Victoria influentului conducător al partidei aristocratice din Atena asupra perșilor la Eurymedon (468) asigură în mod definitiv ligii delio-attice stăpânirea asupra Egeei și o consolidează prin noi adeziuni. Totodată, Cimon reprimă revoltele care izbucnesc la Naxos (470) și la Tasos (465). În Tracia sunt implantate colonii militare ateniene (cleruhii).

Atena se angajează pe două fronturi, împotriva Imperiului persan și împotriva Spartei care-și găsește aliați la Megara, la Corint și în Beoția.

Dacă “pacea lui Callias” (449) prin care Imperiul ahemenid recunoaște autonomia orașelor grecești din Asia și rolul hegemon al Atenei în Egeea – pune capăt conflictului cu perșii, împotriva Spartei și a aliaților ei, lupta e indecisă, victoriile alternează cu înfrângerile.

Victoria asupra Eginei asigură Atenei supremația în Egeea (457). Învinsă însă la Tanagra (457), victorioasă în același an la Oinophyta, învinsă din nou la Coroneea, Atena va fi nevoită să accepte o pace care consacra menținerea statu-quo-ului. Pacea de “30 de ani” (446) între Atena și Sparta punea capăt acestui “prim război al Peloponesului”.

V.2.2. Imperiul maritim atenian

După ce crease o confederație bazată pe egalitate și pe comunitate de interese, Atena s-a găsit în situația de a-și impune voința aliaților – atitudine ce o împingea spre imperialism, în vreme ce se proclama protectoarea libertăților. În 454, Atena transferă tezaurul federal de la Delos pe Acropolă. Symahia devine un imperiu (Arhe).

O serie de măsuri adoptate de Ecclesia consolidează organizarea Imperiului: decretul lui Clearhos (449/448) interzice baterea monedei în cuprinsul imperiului și impune monedele, ca și sistemul de măsuri și greutăți ateniene (unificarea sistemului monetar și a celui ponderal); decretul lui Cleinias (448/447) stabilește un sistem riguros pentru perceperea tributului. În sfârșit, Imperiul este divizat în 5 districte pentru a facilita încasarea contribuțiilor anuale.

Din 454 sinedrion-ul nu s-a mai reunit, toate deciziile fiind luate unilateral de Atena. Tributul este fixat de Ecclesia și repartizat de către Bulé potrivit evaluărilor făcute de funcționarii care fixau cotele respective (tactai). Tributul este transportat la Atena cu prilejul Marilor Dionysii și încredințat helenotamilor. A șaizecea parte din acest tribut este vărsat Atenei. Până în 431 foros-ul nu se mărește – variază între 450 și 500 de talanți – în pofida extinderii imperiului, care micșorează cota – parte a fiecărui oraș. Toate procesele importante judecate în cuprinsul imperiului pot veni în apel în fața tribunalelor populare din Atena. Adeseori aliații se plâng din cauza parțialității tribunalelor ateniene. În sfârșit, Atena tinde să-și impună regimul politic pe întreg cuprinsul imperiului. Revoltele aliaților oferă adeseori Atenei prilejul de a instaura în orașele respective forme democratice de guvernământ.

Democrația ateniană este imperialistă prin esența ei. Imperiul maritim constituia condiția sine qua non a democrației ateniene. Mistoforia – care asigura accesul tuturor cetățenilor la magistraturi – baza cea mai sigură a democrației politice, presupune venituri considerabile și acestea asigură stabilitatea regimului democratic. Imperialismul attic – economic, cultural și militar – întemeiat pe concepția, proprie lui Pericle, asupra superiorității orașului – stat (polis) atenian, s-a confruntat cu opoziția Corintului – principalul concurent economic al Atenei – și cu cea a Spartei – principala forță militară grecească alături de cea a Atenei.

Pericle a încercat, până la moarte, să întemeieze acel “imperiu” atenian care ar fi spart cadrul, devenit prea îngust, al polis-ului. În virtutea acestei intenții I-a învins pe perși, ca și pe dorieni. Politica sa a lărgit orizontul atenian de la Egeea la Mediterana. Însă, după dublul eșec al expedițiilor din Egipt și din Sicilia, a fost pierdută orice speranță de a se realiza acea mare politică panelenică a cetăților, care fusese ultima dorință a lui Pericle.

V.3. Democrația ateniană în secolul V

Politica Atenei în secolul V se organizează în jurul a două partide antagoniste, aristocrații și democrații. Chiar și după reformele lui Clistene, demos-ul rămăsese dependent din punct de vedere economic și ideologic de Eupatrizi. Până la războiul peloponesiac, liderii celor două partide aparțineau, aproape în exclusivitate marilor familii ale Eupatrizilor.

La începututl secolului, personalități de prim plan se acomodează greu cu noua ordine civică ce presupune o disciplină egalitară. Miltiade și Temistocle, cei doi învingători din războaiele medice își sfârșesc zilele, unul în închisoare, celălalt în exil.

Abia în generația următoare, mari personalități – Cimon și Pericle – par să accepte statutul de “cei mai înzestrați slujitori ai comunității”. În rândurile demos-ului persistă suspiciunea față de oamenii superiori.

V.3.1.Temistocle

Între 498-490 partidul aristocratic revenise la putere. După Marathon, tensiunea din viața politică crește, fiind ostracizați, succesiv, Xantip și Aristide. Liderul democraților, Temistocle, profită de situație pentru a ocupa primul loc în viața politică. Temistocle începe construirea și fortificarea portului Pireu, ca și armarea unei importante flote de război. “Legea navală” (483/482) a lui Temistocle va permite utilizarea în cea mai mare măsură a potențialului uman, atât de incomplet folosit la Marathon. Victoria de la Salamina decurge direct din această genială politică a lui Temistocle, omul care “convinsese orașul să coboare spre mare” (Plutarh, Temistocle, 4, 4), asigurându-i astfel atât salvarea în momentul invaziei persane, cât și prosperitatea sa viitoare. Între Marathon și Cheroneea organizarea militară ateniană suportă transformări esențiale. Flota a fost deopotrivă un model și un factor de dezechilibru, de distrugere a vechii organizări. Dacă flota permite utilizarea theților neîncorporați la Marathon, ea mobilizează, de asemenea, în mod paradoxal, și clasa superioară. O parte din cei ce purtau războiul ca hopliți sunt acum supuși îndatoririlor de trierarhi, fără a mai vorbi de acei epibatai (hopliți îmbarcați) care participă la expedițiile maritime. Un fapt capital este încorporarea thetilor în rândurile hopliților, ceea ce înseamnă că statul le furnizează armele, așa cum furniza scheletul și piesele mari de corabie trierarhilor. Până la finele secolului V., diversificarea armatei ateniene comportă și alte aspecte: apariția corpului de arcași (toxótai) și a trupelor ușor înarmate (peltastái), precum și dezvoltarea lentă a unui corp specializat – cel al cavaleriei (în expediția din Sicilia, atenienii au nici mai mult, nici mai puțin de 30 de călăreți).

După Salamina rolul lui Temistocle scade: datorită orgoliului și cupidității sale devine nepopular. Ostralizat în 472/471, Temistocle rătăcește de-a lungul Greciei, înainte de a-și oferi serviciile Marelui Rege, care-i oferă postul de guvernator al Magnesiei. Învingătorul de la Salamina își va sfârși zilele ca vasal al lui Artaxerxe.

V.3.2. Cimon

Curând după al doilea război medic, găsindu-și un șef energic în persoana lui Cimon, fiul lui Miltiade, partidul oligarhic revine la putere.

Strategul de la Eurymedon, organizator, după Aristide, al Confederației ateniene, Cimon nu s-a gândit nici o clipă să renunțe la noua armă – flota – pe care Temistocle i-o oferise Atenei. Nimic nu dovedește că Cimon ar fi dus o politică deliberat “proioniană”. El trece mai degrabă, și nu fără motiv, drept un prieten al Spartei.

Vremea lui Cimion a fost o epocă de exaltare aristocratică. Bătălia de la Marathon devine un model ideologic: model al bătăliei hoplitice – clișeu care se va prelungi până la finele secolului IV, când Platon (Leg., 707 a-d) va opune gloria hopliților de la Marathon și Plateea rușinii marinarilor de la Artemision și Salamina.

În timpul lui Cimon a fost înălțat la Delfi “baza pentru Marathon” – monument glorificându-l pe Miltiade. Ex-voto-ul constituie cea mai veche reprezentare cunoscută a Eponimilor triburilor attice, cea mai apropiată în timp de reforma lui Clistene, care a creat triburile și le-a atribuit după consultarea oracolului din Delfi, numele a 10 eroi (Erechteus, Kekrops, Pandion, Leos, Antiochos, Egeu, Akamas, Aiax, Oineus și Hippothoon); ultimii trei, substituți, la Delfi, de Codros, Tezeu și Philolaios. Monumentul este relevant pentru opoziția care îi diviza în secolul V pe admiratorii celui dintâi război medic de apologeții celui de al doilea, pe fideli ai lui Cimon și pe partizanii lui Temistocle. Hopliții nu reprezentau în nici un fel aceleași categorii sociale cu majoritatea marinarilor.Pe plan ideologic, e limpede că, așa cum fusele Temistocle omul flotei, Cimon e omul hopliților și al cavalerilor. În domeniul ideologic, bătălia de la Marathon e exaltată în defavoarea Salaminei.

Partidul oligarhic nu poate face față presiunii demos-ului, cu atât mai mult cu cât politica externă a lui Cimon sporește puterea clasei de mijloc și a theților. Tradus în fața justiției de către Pericle, este achitat, dar după umilitorul eșec al expediției din Messenia (461), Cimon este ostracizat.

V.3.3. Efialte

Liderul democraților profită de expediția lui Cimon în Messenia pentru a înfăptui o reformă capitală: Areopagul – discreditat de procesele de delapidare intentate câtorva dintre membrii săi – este deposedat de toate “atribuțiile adăugate” în timpul războaielor medice și redus la jurisdicția crimelor religioase. Asasinarea lui Efialte (460) nu poate schimba cursul evenimentelor. Atena se îndreaptă spre regimul democrației directe, iar Pericle va desăvârși opera lui Efialte.

V.3.4. Pericle

Alcmeonidul Pericle domină un secol care-i poartă pe bună dreptate numele. Suprema sa glorie constă în faptul că a dominat Atena mai bine de trei decenii – ales strateg în 462, a fost reales în fiecare an până în 429 – deținând o putere la fel de mare ca, odinioară, tiranul Pisistrate, dar nedepășind niciodată limitele legalității. În fapt, regimul instituit de Pericle nu este în multe privințe, foarte diferit de o tiranie. Cratinos îl caracteriza drept “cel mai mare dintre tirani”, iar Tucidide (2, 65) concluziona: “în aparență era o democrație, în realitate guvernarea unuia singur”.

Esențial rămâne faptul că, prin perfecționarea angrenajelor democratice, Pericle a consolidat definitiv democrația ateniană, iar prin interesarea tuturor membrilor corpului civic în administrarea statului, a reușit să atenueze tensiunea socială în clasa civică.

Începând din 457/456 zeugiții obțin accesul (eligibilitatea) la arhontat. Peste puțin timp Pericle instituie mistoforia (remunerația funcțiilor publice) care va permite accesul tuturor cetățenilor la magistraturi (funcția de strateg nu comportă mistos rămânând, prin urmare rezervată claselor superioare).

În sfârșit, în 451 e adoptată, din inițiativa lui Pericle, faimoasa lege de reglementare a cetățeniei care limita drastic dreptul de cetățenie atenian la bărbați născuți din tată cetățean atenian și mamă – fiică de cetățean atenian. Corelația acestei limitări severe cu privilegiul maxim al cetățenilor, egalitar distribuit în cadrul corpului civic astfel definit, e o caracteristică a democrației radicale din epoca lui Pericle. Caracterul cel mai pregnant al acestei democrații directe este preeminența absolută a Ecclesiei asupra celorlalte puteri din stat. Regimul se baza pe o totală subordonare a intereselor cetățeanului, intereselor statului.

Pentru Pericle democrația înseamnă egalitatea tuturor în fața legii, dar și posibilitatea ca toți cetățenii să ducă o viață decentă (statul patronează așezămintele de asistență socială și le plătește cetățenilor săraci dreptul de intrare la teatru (theoric). Echilibrul instaurat de Pericle se întemeia pe concordanța de interese dintre demos-ul urban și demos-ul rural.

Pericle concepe un vast program edilitar menit, deopotrivă, să ocupe mâna de lucru și să împodobească orașul cu somptuoase edificii publice. Sanctuarele ruinate, de la Eleusis sau de la Sunion, și mai ales Acropole sunt refăcute.

Momentul dezvoltării “luminismului” caracteristic epocii lui Pericle este marcat de progresele gândirii critice (aspectul de Aufklärung al epocii).

Politica externă a lui Pericle – întemeiată pe ideea de măreție ateniană – viza extinderea Imperiului atenian. Politica sa a lărgit orizontul atenian de la Egeea la Mediterana.

La mijlocul secolului V., Pericle a transformat Liga de la Delos în imperiu. El a transferat la Atena tezaurul Ligii de la Delos și a exercitat asupra aliaților un adevărat imperialism; a utilizat fonduri din tezaurul comun pentru a finanța marile lucrări de pe Acropole (Propileele, Parthenonul).

Aceste măsuri au suscitat ura aliaților și explică în parte defecțiunile care au dus la prăbușirea Imperiului la finele secolului al V-lea. Când Pericle a declanșat războiul peloponesiac, a fost făcut răspunzător pentru primele eșecuri și a fost condamnat să plătească o grea amendă (50 de talanți). Puțin după aceea a fost din nou ales strateg, dar a murit de ciumă în 429.

V.4. Războiul peloponesiac (431-404)

Acest război care a opus, înainte de toate, Atena Spartei, era un conflict pentru supremație. Mai mult, el a reprezentat înfruntarea a două sisteme, dintre care unul se întemeia pe o structură politică și socială evoluată, iar celălalt pe un regim arhaic, rămas fidel unei economii agricole și unei organizări sociale absurde. Expansiunea ateniană a resuscitat vechiul antagonism dintre dorieni și ionieni în care se concentra antiteza fundamentală a lumii grecești. În fața acestei dileme, în care Atena și Sparta reprezentau cele două alternative, rolul celorlalte puteri s-a redus la o simplă figurație. În timpul războiului peloponesiac, numai Syracusa a urmat o politică metodică. În conduita ei, ca și în cea care mai târziu avea să-i confere Tebei o hegemonie precară – pragmatismul precumpănea față de rațiunile de ordin ideologic. Oricum, nici una dintre puterile grecești n-a putut depăși concepțiile particulariste din domeniul politic.

Incidentele de la Corycra și Potideea care opun Atena Corintului constituie preludiul războiului peloponesiac. Politica de război a lui Pericle provoacă megara printr-un decret care interzicea megarienilor accesul la piețele Imperiului. Zarurile au fost aruncate, la începutul lui septembrie 432 când, în adunarea aliaților Spartei, cele două mari rivale comerciale ale Atenei, Corintul și Megara, izbutiseră să determine Sparta să declanșeze războiul.

Războiul arhidamic (431-421)

Primii 10 ani ai războiului sunt marcați de succesele peloponesienilor în Attica, în Beoția (la Delion) și Tracia (la Amphipolis), precum și de expedițiile victorioase ale flotei ateniene pe coastele peloponesiene, îndeosebi la Sphacteria (iunie 424), unde spartanii sunt siliți să capituleze.

O epidemie de ciumă, venită din Egipt, căreia îi cade victimă însuși Pericle (428), decimează populația Atenei. Nici unul din succesorii lui Pericle, demagogul Cleon și moderatul Nicias, nu sunt demni de moștenirea Olimpianului.

Atena reprimă revolta din Mytilene (426), în timp ce campaniile spartanului Brasidas în Tracia slăbesc partea de nord a Imperiului. Moartea lui Cleon, ca și cea a lui Brasidas, în fața orașului Amphipolis, deschide calea negocierilor finalizate prin pacea lui Nicias (421) care consacra revenirea la statu quo ante, nemulțumind aliatele Spartei – Corintul, Megara, Teba, Elida. Anii păcii netrainice (421-415) se vor scurge într-o atmosferă de suspiciune și ostilitate.

Expediția din Sicilia (415-413)

Victorios în confruntarea cu Nicias în adunarea ateniană, Alcibiade împinge Atena spre aventura siciliană. Expediția împotriva Syracusei – care a grăbit prăbușirea Atenei și a marcat unul din momentele decisive ale războiului peloponesiac – a fost cauzată de vechea rivalitate comercială care a opus dintotdeauna Atena Corintului. Expediția din Sicilia, încheiată prin dezastrul de la Asinaros (413), a dat lovitura de grație puterii ateniene.

În ultima fază a războiului peloponesiac – și, încă mai mult, în secolul IV – se produc mutații în arta militară: dezvoltarea profesionalismului, atât la nivelul comandanților, cât și la cel al trupei, odată cu renașterea mercenariatului. Spiritul agonistic dispare în fața voinței de nimicire, în timp ce războiul de “comando”/”querilla” – ai cărui protagoniști sunt peltașii – face concurență luptei în câmp deschis.

Prăbușirea Imperiului atenian

Evenimentele de după 413 – marcate de lamentabilele pendulări ale lui Alcibiade între Sparta, Marele Rege și oligarhia ateniană – n-au fost convulsiile tragice ale măreției Atene care se prăbușea. Marele Rege devine arbitrul conflictului dintre atenieni și peloponesieni.

Atena se găsește într-o situație dramatică: sfâșiată de lupte politice interne, ea este confruntată cu atacurile peloponesienilor, cu defecțiunile unora din aliați, precum și cu ostolitatea Imperiului persan.

În 411, pentru scurtă vreme, Peisandos, Theramenes și Antiphon, care erau probuloi, reușesc să suprime regimul democratic. Atitudinea fermă a flotei determină căderea regimului “celor 400” și, în septembrie 411, Cleophon restaurează constituția lui Clistene și Pericle.

În iunie 408, după ce fusese ales strateg, împreună cu Thrasyllos și Conon, Alcibiade intră triumfal în Atena. De aici înainte evenimentele se precipită spre dezastrul final al Atenei. Sparta își consolidează situația prin alianța cu Marele Rege, căruia îi vinde pe grecii din Asia în schimbul concursului politic și a sprijinului financiar.

Alcibiade se ilustrează pe teatrul de operațiuni din Asia Mică, însă flota ateniană e învinsă în bătălia de la capul Notion (407). În august 406 atenienii sunt victorioși în bătălia navală din Insula Arginusai, însă, două luni mai târziu, la Atena, generalii victorioși sunt executați fiindcă încălcaseră prescripțiile religioase neîngrijindu-se de îngroparea soldaților căzuți.

În sfârșit, în august 405, la Aigos Potamos, flota condusă de Conon suferă un adevărat dezastru în fața flotei peloponesiene comandată de Lysandros care, după victorie, alungă garnizoanele ateniene din Asia Mică.

Capitularea Atenei

La începutul lui noiembrie 405, regele spartan Pausanias începe asediul Atenei, în timp ce flota lui Lysandros blocase portul Pireu. Regimul democratic este confruntat cu opoziția tot mai vehementă a oligarhiilor. În ianuarie 404, Theramenes începe negocierile de pace cu Lysandros, iar în aprilie 404, Atena capitulează, acceptând condițiile Spartei: desființarea Ligii maritime; interdicția pentru Atena de a mai poseda o flotă de război; distrugerea Zidurilor Lungi; intrarea Atenei în Liga peloponesiacă și hegemonia Spartei; revenirea exilaților și restabilirea “rânduielilor strămoșești”.

Capitolul VI

CRIZA POLIS-ULUI ÎN SECOLUL IV

Studiile mai noi asupra societății din Antichitatea greacă au relevat faptul că criza din secolul IV a fost determinată de accentuarea decalajelor care se intaurează în interiorul orașelor între evoluția economică și cea a raporturilor de proprietate pe de o parte și forma poliadă depășită, raporturile sociale și reprezentările ideologice, pe de alta.

În secolul IV se dezvoltă un nou gen de viață urbană. În mod paradoxal, dezvoltarea flotei și a comerțului maritim poartă deopotrivă răspunderea echilibrului atenian, dar și a dezechilibrului: a echilibrului, deoarece oamenii de la țară, integrați în cetate de către Solon și Clistene, au constituit o bună parte a echipajelor flotei și au beneficiat de prosperitatea Imperiului maritim; a dezechilibrului, fiindcă aceste venituri s-au concentrat tot mai mult la oraș. Mulțimilor dezrădăcinate de războaie și tulburări politice, Isocrate le propune nu o restructurare a cetății, ci cucerirea colonială a Asiei.

Structura polis-ului, însăși concepția despre libertate pe care se baza, antrena cetăților la o uzură mutuală, fără nici o preocupare pentru ceea ce depășea contingența. Cu excepția Spartei, se depășise orice determinism politic și religios pentru a face posibil ca polis să devină o societate de indivizi responsabili în mod egal atât de propriul lor destin, cât și cel al cetății. Acest spirit deschis care i-a permis Atenei să realizeze o democrație completă avea limitele sale: el se oprea la organizarea municipală. Eleutheria – pentru care conceptul nostru de libertate este un echivalent imperfect – nu putea fi transpusă în structuri diferite (nu se putea depăși acest cadru închis). Lumea antică nu a cunoscut decât 3 sisteme de organizare: a) trib de tip “continental”; b) polis de tip grecesc; c) monarhie absolută de tip oriental. Prin urmare, chiar dacă polis-ul (formula greacă de societate) abolește privilegiile castelor, el menține totuși particularismul vechii organizări.

Numai romanii au știut să găsească soluția problemei, prin agregarea unui stat universal dintr-o rețea de cetăți, grație unei concepții cu totul diferite asupra statului, asupra libertății și asupra relațiilor dintre clase. Pe de altă parte ceea ce constituie forța rațiunii grecești – fiică a cetății – reprezintă și slăbiciunea ei: rațiunea greacă atârnă în întregime de idealul cetățeanului libber. În secolul IV, pe măsură ce se dezvoltă “maladiile interne ale elenismului triumfător” (A. Aymard), rațiunea se întoarce împotriva cetății, procedând la examenul ei critic: filosoful – legat adesea de mediile aristocrate – se va constata că polis-ul nu se supune acelui ideal de dreptate pe care el însuși îl crease, că impune, de pildă, egalitatea aritmetică și nu egalitatea geometrică fundamentală pe proporții pe care I-o propune filosofia. Cetatea filosofului nu-și mai află modelul în cetatea empirică, ci în ordinea universului.

În sfârșit, criza permanentă a vechiului mod rural de dependență – una din trăsăturile caracteristice ale istoriei Greciei – cunoaște momentul de apogeu în secolul IV. prin urmare, se poate presupune că, într-o oarecare măsură, cucerirea elenistică a fost o parte datorată acelorași țărani greci pe care tulburările secolului al IV-lea îi emanicipaseră și îi aruncaseră în afara cadrului lor social tradițional (importanța regiunilor rurale ale vechii Grecii între zonele de recrutare a armatelor elenistice).

Criza polis-ului a căpătat proporții dramatic în secolul IV. a. Chr. Nici tentativa lui Pericle de a realiza acea mare politică panelenică, nici exemplul Spartei nu aduseseră vreo soluționare a problemei integrării cetăților într-un ansamblu organic mai vast. Legile care s-au reconstituit către mijlocul secolului IV erau de fapt o supraviețuire a vechilor confederații legate de rivalitățile politice și economice dintre cetățile principale, decât tentative de organizare supra-citadine.

În timpul războiului peloponesiac și în prima jumătate a secolului IV, Marele Rege a dus o politică oscilantă între beligeranți. Atare oportunism abil nu era însă decât expresia neputinței: rolul de arbitru al Imperiului persan disimula, în fapt, incapacitatea de a interveni și de a trece la ofensivă.

Disputa oratorică ateniană care i-a opus pe Demostene și pe Eschine ilustrează drama în care se zbătea autonomia cetăților grecești. Soluția va fi cea propusă de Isocrate: cucerirea colonială a Asiei.

Sub drapelul revanșei panelenice împotriva Persiei, Filip al II-lea i-a constrâns pe greci să-i adopte programul, pe care Alexandru cel Mare avea să-l împlinească. Însă prețul revanșei a fost libertatea (eleutheria) care era chiar rațiunea de a fi oricărui polis. În fapt structurii centralizate a Imperiului persan nu I se putea opune decât o structură de același tip: este ceea ce Filip a înțeles și ceea ce le-a impus el grecilor prin forță. Macedonia singură, acest stat de țărani – soldați, nu avea autoritate morală pentru a apărea drept port-drapelul panelenismului: forța macedonienilor trebuia asociată tradiției și civilizației grecești. Alexandru cel Mare a înflăcărat spiritele pozând în erou homeric și legănându-și autoritatea de sacralitatea unei investituri divine.

VI.1. Era hegemoniilor (404-323)

În jumătatea de secol care separă căderea Imperiului atenian de intrarea în scenă a lui Filip al II-lea, Grecia este răvășită de conflictele generate de rivalitatea dintre Sparta, Atena și Teba.

Războiul generalizat îi corespunde conceptul de “pace comună”, la început sub patronajul Marelui Rege (386 a. Chr.), apoi sub conducerea unei cetăți-hegemon, până în ziua când, la Corint (336), regele Macedoniei își impune arbitrajul. În secolul IV, evoluția artei militare are consecințe dramatice, iar polis-ul este incapabil să le stăpânească.

În secolul IV se desăvârșesc mutațiile începute în ultima fază a războiului peloponesiac: dezvoltarea profesionalismului, odată cu renașterea mercenariatului. Spiritul agonistic cedează în fața voinței de nimicire. În această lume a violenței din secolul IV, contrastul cu trecutul este atât de brutal, încât Demostene (Philipp, 3, 47-50) evocă într-un text impresionant opoziția dintre războiul civil de odinioară – sezonier și leal – și războiul tehnic contemporan, permanent și utilizând orice fel de mijloace. În secolul IV, soldatul – cetățean dispare în fața mercenarului. Aristotel (Pol., V, 1303 a 9-10) explică decadența ateniană prin dispariția notabililor, gnorimoi, care mai formau încă în timpul războiului peloponesiac corpul hoplitic.

VI.1.1. Hegemonia Spartei (404-378)

Anul 404 marchează un moment de turnură în istoria Greciei. Atena învinsă cunoaște tirania celor Treizeci (Cristias 404-403), instaurată cu complicitatea lacedemonienilor. Cei Treizeci reduc corpul civic la 3000 de cetățeni. Curând, în 403, este restaurat regimul democrației (Trasybulleos) și, sub arhontele Euclide (403-402), începe opera de restabilire a constituției democratice.

Sparta renunță la alianța cu marele Rege și, sub regele Agesilaos II, întreprinde mai multe expediții în Asia, opunându-se tentativei imperiului persan de a-și restaura dominația asupra grecilor din est.

Aurul persan accelerează regruparea puterilor ostile Spartei. Atena, Beoția, Corintul, Megara și Argosul se ridică împotriva hegemoniei spartane (Războiul Corintului 395-387). Agesilaos, rechemat din Asia învinge trupele coaliției antispartane în Beoția, la Coroneea (iulie 394), însă, o lună mai târziu, flota ateniano-persană comandată de Conon – care devenise amiral al marelui Rege – distruge flota spartană la cnidos (august 394). Grecii din Asia ajung din nou sub stăpânirea Marelui Rege. Incapabilă să lupte pe două fronturi, Sparta optează pentru alianța cu Marele Rege. În cele din urmă, spartanul Antalchidas negociază așa-numita “Pace a regelui” (386 a. Chr.) prin care, la Sardes, grecii acceptă condițiile lui Artaxerxe II. Orașele grecești din Asia Mică reintră în stăpânirea Imperiului ahemenid care recunoaște hegemonia Spartei în Grecia continentală. Politica oscilantă a Imperiului persan și rolul de arbitru al Marelui rege disimulau, de fapt, incapacitatea de a interveni și de a trece la ofensivă. De altfel, expediția Celor Zece Mii (401 a. Chr.) – relatată de Xenofon în Anabasis -, dincolo de aspectul ei de aventură a mercenarilor, făcuse deja să se întrevadă, deopotrivă, atracția mirajului oriental și slăbiciunea lăuntrică a Imperiului ahemenid.

Pe de altă parte, sub influența unor gânditori ca Gorgias, Lisias și Isocrate, ideea panelenică câștigă teren în Grecia, mai ales după Panegiricul (380) lui Isocrate.

În sfârșit supremația Spartei e amenințată de veleitățile Atenei, ca și de ascensiunea Tebei, un oraș de rangul al doilea ce-și va aroga hegemonia.

VI.1.2. Condominiul spartano-atenian (378-371)

Astfel, în 378 a. Chr., sub patronajul Atenei, a luat ființă cea de-a doua Ligă maritimă. Synedrion-ul era, de acum înainte, o instituție cu adevărat federală, în care se aplica sistemul reprezentativ. Atena redevenea prima putere maritimă a Greciei. Victoriile navale repurtate de Chabrias și Timoteos asupra lacedemonienilor la Naxos (376) și la Leukas (375) determină un nou echilibru politic, consacrat de pacea din 375, ca și de cea din 371.

VI.1.3. Hegemonia Tebei (371-362)

Între timp în Grecia centrală se ridică alte două puteri: confederația beoțiană, reorganizată sub hegemonia Tebei, de către Epaminondas și Pelopidas; în Tesalia, Iason din Ferai își impune hegemonia asupra celorlalte orașe.

Echilibrul precar – întemeiat pe “condominium”-ul spartano-atenian – va fi răsturnat de ascensiunea Tebei sub Epaminondas. În conduita Tebei, pragmatismul precumpănea față de rațiunile de ordin ideologic – de altfel, Teba îi datorează măreția ei de o clipă lui Epaminondas – pitagoreu discipol al lui Philolaos și genial strateg (Epaminondas, bărbat vestit pentru cultura și filosofia sa” – Plutarh, Agesilaos, 27); că soldatul și filosoful erau reuniți în persoana eroului teban este un fapt de care Antichitatea nu s-a îndoit niciodată. Un contemporan, Alcidamos din Eleia, observa deja că înflorirea Tebei coincidea cu venirea la putere a unei guvernări de filosofi: “La Teba, înflorirea cetății a coincis cu momentul în care căpetenii au devenit acolo filosofii”.

Pitagoreul Epaminondas este autorul unei adevărate revoluții în tactica militară – contrară întregii tradiții (înainte de Epaminondas, trupele de elită, în frunte cu comandantul, formează întotdeauna flancul drept). Tebanul și-a datorat victoriile de la Leuctrai (371) și de la Mantineia (362) unei duble revoluții tactice: pe de o parte, adoptării ordinii oblice (loxe phalanx), iar pe de alta, atacului pe flancul stâng (Xenofon, Hell, 7, 5, 18-27; Diodor, 15, 84-87; Plutarh, Pelopidas, 23).

Datorită victoriei de la Leuctrai, Teba accede la statutul de cetate-hegemon, ceea ce duce la spectaculoase răsturnări de alianțe; Atena și Sparta se reconciliază, Marele Rege îi abandonează pe lacedemonieni în favoarea tebanilor.

Epaminondas întreprinde o serie de campanii în Pelopones (369-362) care au dus la dezagregarea symahiei peloponesiene și la izolarea Spartei – seccesiunea Messeniei, emaniciparea Arcadiei: Campaniile lui Epaminondas aveau să deschidă calea reconstrucției Messeniei: concepută ca o adevărată resurecție și inițiată prin apelul către diaspora messeniană: noul oraș Messena (369) devine capitala Messeniei, în timp ce un alt oraș – Megalopolis – va fi de acum înainte centrul politic al Arcadiei. Practic, în urma campaniilor lui Epaminondas, întregul echilibru politic și social al Spartei este distrus. Epaminondas își află sfârșitul în bătălia de la Mantineia.

Efemera hegemonie tebană nu supraviețuiește morții învingătorului de la Leuctrai și Mantineia. Bătălia de la Mantineia este urmată de o precară reconciliere bazată pe statu quo.

Atena, cel mai prestigios oraș grecesc, cunoaște grave dificultăți: revolta aliaților (375) marchează dezagregarea definitivă a Ligii maritime. Mai mult, supremația ateniană în Egeea este repusă în discuție odată cu crearea de către Mausolos – satrapul Cariei – a unei ligi care grupa Chiosul, Rodosul și Bizanțul. Noua coaliție învinge flota ateniană la Embata (356). Atena, lipsită de resurse financiare, e nevoită să se conformeze ultimatumului lui Artaxerxe al III-lea și să recunoască independența orașelor revoltate (355). Pe de altă parte, nici cele două rivale ale ei, Teba și Sparta, nu izbutesc să afle o modalitate eficace pentru a se opune imperialismului macedonean.

VI.1.4. Regatul Macedoniei

La periferia lumii grecești se ridică o nouă putere – regatul Macedoniei – pe care monarhi inteligenți din dinastia Argeazilor reușesc să o consolideze prin crearea unei armate redutabile. Populația Macedoniei era constituită din elemente diverse, între care se remarcă și un număr considerabil de traci și de illyri. Datorită structurilor lor semi-tribale, grecii considerau aceste populații drept străine, pe jumătate barbare. Titlul de filoelen, decernat lui Alexandru I (495-454) – în timpul căruia macedonenii sunt admiși pentru prima oară la jocurile olimpice – este o dovadă în acest sens. De altfel, macedonenii nu aveau sentimentul solidarității panelenice: odinioară ei fuseseră aliații perșilor. Macedonia a rămas în afara vieții elenice până în secolul V, când regele Arhelaos (414-399) a construit drumuri, s-a înconjurat de literați greci (Euripide), a reorganizat armata și a mutat reședința regală de la Aigai la Pella.

Teritoriul Macedoniei corespundea unei arii culturale intermediare între cea a grecilor și cea a Europei Centrale. Dacă suveranii macedonieni se declarau descendenți ai lui Ahile și urmași ai Greciei mitice, ei păstrau, în același timp, obiceiul mormintelor princiare sub tumul. În linii generale, dominația macedoneană avea să însemne introducerea în istoria lumii grecești a energiilor continentale, de vreme ce tocmai prin consolidarea metodică și perseverentă a regatului Macedoniei a debutat, din punct de vedere politic, elenismul.

În 359 a. Chr., la 22 de ani, Filip al II-lea – fiul lui Amyntas III – devine regent al Macedoniei, după moartea fratelui său, Perdiccas III. În scurt timp Filip se debarasează de ceilalți pretendenți și, în 357, își ia titlul regal. Filip al II-lea, acel principe pe jumătate grec care deprinsese arta militară la Teba și-a depășit net contemporanii prin spiritul său pragmatic și aptitudinea de a profita de circumstanțe. Grație acestor calități a izbutit, în numai două decenii, să-i respingă ie illyri și să constituie un stat teritorial extins pe seama tracilor și a statelor de pe coasta Egeei septentrionale: în 357 cucerește Amphipolis, în 356 Pydna; în 356 și 354 cleruhiile ateniene Potideia și Methone sunt distruse; în 348, încheie cucerirea Calcidicei cucerind Olyntinul. Filip continuă cucerirea și organizarea teritoriilor supuse: Tracia este ocupată până la marea Neagră. În același timp, Filip își consolidează regatul organizând Macedonia pe dubla temelie a urbanizării și a dezvoltării agricole. Dar puterea sa se bazează în primul rând pe armată, de organizarea căreia se ocupă Parmenion. Macedonia e împărțită în circumscripții militare, fiecare dintre acestea furnizând regelui 3 unități – una de cavalerie, una de infanterie grea și alta de infanterie ușoară.

Apoi, profitând când de animozitățile dintre cetăți, când de teama lor de perpetua amenințare persană, Filip a invadat treptat întreaga Grecie. Al treilea “război sacru” (356-346) îi oferă lui Filip prilejul de a interveni în conflictele intergrecești. Regele Macedoniei se alătură coaliției grupate în jurul Tebei în conflictul cu focidienii sprijiniți de Atena și Sparta. Intervenția lui Filip are drept rezultat anexarea Tesaliei. Prin “pacea lui Filocrate” (346) sunt recunoscute toate cuceririle lui Filip din Tracia și de pe coastele Egeei. Macedonia ia locul Foceei învinse în amficționia de la Delphi, moment ce marchează intrarea Macedoniei în comunitatea cetăților grecești. După încheierea păcii, Filip vine la Delphi pentru a celebra Jocurile Pythice din anul 346.

În 339, consiliul amficționiilor declanșează un război sacru împotriva orașului Amphissa din Locrida, încredințându-I conducerea lui Filip, care pătrunde în Grecia centrală. Atenienii se aliză cu tebanii. Energicul Demostene reorganizează finanțele și flota, izbutește chiar să convoace la Atena un congres panelenic, ce reunea toate orașele decise să-i reziste lui Filip: Eubeea, Megara, Corint, Ahaia, Corcyra, Acarnania. Însă, la Cheroneea (338) Filip repurtează o victorie decisivă asupra ligii elenice. Libertatea Greciei își găsește sfârșitul la Cheroneea.

Teba este tratată cu duritate (i se impune un regim oligarhic și o garnizoană macedoneană), în timp ce Atena își păstrează autonomia, flota și coloniile. Atmosfera de reformă intelectuală și morală caracterizează primii ani de după Cheroneea și guvernarea lui Lykourgos. Sparta, umilită este redusă la Laconia.

Filip încheie organizarea posesiunilor sale elenice și, prin Congresul de la Corint (337) pune bazele ligi panelenice (Liga de la Corint9, din care e exclusă numai Lacedemonia. Sub drapelul revanșei panelenice împotriva Persiei, Filip i-a constrâns pe greci să-I adopte programul, pe care Alexandru avea să-l împlinească. Însă prețul revanșei a fost libertatea (eleutheria) care era însăși rațiunea de a fi a oricărui polis.

Membrii Ligii de la Corint sunt legați printr-o pace generală. Orașele își păstrează forma de guvernământ și sunt obligate să pună la dispoziția hegemonului contingente proporționale cu forțele militare de care dispun. Organul federal este sineidron-ul elenilor, în care fiecare polis dispune de un număr de voturi în funcție de ponderea lui militară (un colegiu alcătuit din 5 proedri poate convoca sinedrion-ul în caz de urgență, în afara reuniunilor ordinare prevăzute pentru jocurile panelenice). Macedonia rămâne în afara ligii, dar suveranul macedonean este hegemonul, iar în caz de război strategul său autocrator.

Prin urmare, Filip II suprapune poleis-urilor un stat federal, al cărui suveran este el însuși și pe care îl supraveghează prin garnizoanele macedonene dislocate în puncte strategice: Teba, Chalais, Corinth și Ambracia.

Asasinarea lui Filip II – la nunta fiicei sale Cleopatra – de către Pausanias, unul dintre hetairii regelui macedonean, a dus doar la amânarea marii expediții din Asia, menită să consolideze precara uniune dintre regatul Macedoniei și Liga de la Corinth.

LUMEA ELENISTICĂ

Capitolul VII

ALEXANDRU ȘI VOCAȚIA IMPERIULUI UNIVERSAL

Plutarh, în Despre norocul lui Alexandru evidențiază trăsăturile unui cuceritor plăsmuit din generozitate și filantropie. G. Radet ne-a familiarizat cu imaginea unui Alexandru mistic, animat de dorința de a imita epopeea lui Ahile. F. Schachermeyr ni-l înfățișează asemenea unui erou romantic, demoniac – un titan apocaliptic în care sălășuiau, laolaltă, binefăcătorul Umanității și tiranul violent.

Alexandru a înflăcărat spiritele pozând în erou homeric și legându-și autoritatea de determinismul unei investituri divine. Cu toate acestea, Alexandru este înainte de toate un om politic și un strateg genial care, de la început, are un obiectiv clar definit: cucerirea Imperiului persan și proiectul monarhiei universale.

Acțiunea lui Alexandru nu însemna doar revanșa panelenismului asupra barbarilor – idee acreditată de propaganda greco-macedoneană -, ea însemna, de fapt, Europa pornită la cucerirea colonială a Asiei (Europa = Europa elenistică, legată de politica macedoneană). Imensul spațiu asiatic, devenit hinterlandul unei lumi grecești în cadrul căreia Ionia își recăpătase rolul pe plan economic și cultural, a abătut grecilor de la Occident și de la Europa.

La începutul domniei, Alexandru îi suprimă pe pretendenții la tron, întreprinde campanii în Balcani și reprimă revolta grecilor, distrugând Teba (cu excepția templelor și a casei lui Pindar).

În 334, după ce mobilizase armata macedoneană și contingentele ligii elenice, Alexandru trece în Asia Mică cu o armată de 40.000 de soldați admirabil antrenați și echipați, cea cu care va întreprinde formidabilele sale campanii orientale. Primul său act, ajuns în Asia, e acela de a-și înfinge lancea în solul ei, pentru ca acesta să devină un “pământ dobândit prin vârful lăncii”.

La Granicos (334) Alexandru învinge armata satrapilor, sprijinită de contingentul de mergenari greci ai lui Memnon din Rodos. În câteva lumi, aproape toată Asia Mică e în mâinile lui. Cucerește Sardesul, Efesul și ia cu asalt Miletul. La Gordion taie cu sabia complicatul nod de la carul lui Gordias, prevestire a cuceririi întregii Asii.

Alexandru pătrunde apoi în Siria, unde dobândește o victorie categorică asupra lui Darius III la Issos (333). Marele Rege își abandonează pe câmpul de luptă mama, soția și bagajele.

Pentru a anihila puterea maritimă a Imperiului persan, cuceritorul se îndreaptă spre Fenicia (332). Numai Tyrul îndrăznește să reziste: după 7 luni de asediu, orașul a fost cucerit și distrus, 30.000 de locuitori au fost vânduți ca sclavi.

Primit în Egipt ca un eliberator, Alexandru se încoronează la Memfis, merge la oracolul lui Ammon de la Siwah pentru a solicita investitura divină și fundează orașul Alexandria. În 331 cuceritorul părăsește Egiptul, trece Tigrul și Eufratul, îl învinge pe Darius III la Gaugamela și intră în Babilon unde oferă sacrificiul regal zeului Marduk pentru a fi recunoscut “rege al celor patru părți ale lumii”.

Între timp, Sparta se revoltă: regele Agis ocupă Creta și masacrează garnizoana macedoneană. În cele din urmă, Antipater, însărcinat să supravegheze Grecia în lipsa lui Alexandru, îi bate pe spartani la Megapolis.

În decembrie 331, cuceritorul intră în Susa și, în ianuarie 330, Persepolis, pe care o prădează și incendiază. Îl urmărește apoi pe Darius III care, abandonat de către ultimii săi fideli, sfârșește asasinat de Bessos, satrapul Bactrianei. Alexandru îi organizează funeralii solemne, asumându-și astfel moștenirea Ahemenzilor. Rând pe rând Hircania, Parția, Aria, Arahosia îi devin supuse.

Alexandru își continuă apoi marșul spre Hinducuș: Bactriana și Sogdiana sunt cucerite, frontiera Imperiului fiind fixată pe râul Iaxarte. Cuceritorul își petrece iarna anului 328 în Bactria, unde îl pedepsește pe Bessos pentru regicidul comis. Alexandru întâmpină unele rezistențe din partea tovarășilor săi (hetairoi), ce alcătuiesc statul său major și care îl văd cum repudiază nomos-ul – ce-l leagă pe rege de armata sa, printr-un soi de contract – în favoarea absolutismului: Hetairii suportă cu greutate noua atitudine a regelui lor care, pentru a-și consolida dominația asupra teritoriilor cucerite, primește la curte nobili perși, introduce ceremonialul aulic oriental, adoptă moda orientală și pretinde a avea o ascendență divină.

Cu toate acestea, Alexandru își duce trupele spre o altă cucerire, în India, unde îl învinge pe Porus, pe râul Hydaspes (astăzi Jhelum). Își continuă marșul ajungând pe Hyfasis (Bias), unde însă armata, epuizată, a refuzat să-l mai urmeze. Înainte de a face calea-ntoarsă cuceritorul înalță 12 altare pentru zeii olimpieni în jurul unei coloane de bronz ce purta inscripția: “Aici s-a oprit Alexandru”.

Coborând pe Indus (325) își împarte armata, în vederea retragerii, în 3 corpuri: Alexandru își asumă sarcina cea mai dificilă, aceea de a traversa deșertul Gedrosiei; Crateros se îndreaptă spre Arahosia; Nearhos ia drumul mării, de-a lungul litoralului. Cele 3 corpuri realizează joncțiunea în Carmania, de unde Alexandru ajunge în vechile capitale – Susa, Ecbana, Babilon.

Reîntors în 325, Alexandru e nevoit să pedepsească nenumărate greșeli și abuzuri săvârșite în lipsa lui și realizează precaritatea cuceririlor sale. Totuși, el pare să nu fi renunțat la a le continua, dar în iunie 323, Babilon, Alexandru e doborât de malarie.

Imperiul se sprijinea pe armată și pe calitățile de genial organizator ale lui Alexandru, asistat de câțiva intimi, precum cancelarul Rumenes și hiliarhul Hefaistion. Cuceritorul a folosit într-o largă măsură serviciile elitelor indigene, fără de care nu putea să-și administreze Imperiul. Prin urmare, avem de a face cu o politică realistă care nu se bazează atât pe fuziunea dintre rase, cât pe o colaborare de clasă între greco-macedonieni și iranieni. Alexandru a încercat astfel să confere o mai mare coeziune giganticului său Imperiu: menținând satrapiile, el a redus în același timp puterea satrapilor; aceștia nu mai exercită decât puterea civilă, autoritatea militară fiind încredințată unui strateg subordonat numai suveranului. Pe de altă parte, cuceritorul intenționa să amestece grecii și orientali, nu fără a asigura însă preeminența elementului elen. Exemplul îl dă însuși suveranul: se căsătorește cu Roxana, fiica unui nobil din Sogdiana, apoi cu 3 principese persane. Într-o singură zi, la reîntoarcerea din India, majoritatea generalilor săi și 10.000 de soldați se căsătoresc cu indigene. În sfârșit, dispune să fie educați după sistemul grec 30.000 de copii iranieni.

Cea mai eficientă modalitate de a asigura elenizarea Orientului era fundarea unor orașe noi. Astfel, cele 34 de Alexandrii au răspândit dinspre coaste spre interior structurile urbane. Dincolo de beneficiile economice și militare pe care le-a adus, urbanizarea este, din punct de vedere politic o măsură abilă, căci favorizează elenizarea rapidă a elitelor indigene.

Totuși efortul grandios al lui Alexandru de a organiza un imens imperiu unitar, grație unui compromis politic și cultural totodată, bazat pe impunerea conceptului transcedent al puterii, nu a supraviețuit decât câțiva ani. Rivalitățile care învrăjbiseră odinioară cetățile aveau să ducă în curând la înfruntarea dintre statele diabolilor. Ceea ce se schimbase, era scara gigantică în care se înscriau acum toate manifestările vieții politice și economice.

Capitolul VIII

MONARHIILE ELENISTICE

În epoca elenistică asistăm la expansiunea civilizației elenistice în întregul bazin mediteranean.

Epoca elenistică începe la moartea lui Alexandru, terminându-se – la date diferite, potrivit regiunilor respective – o dată cu cucerirea romană. Această epocă se caracterizează prin expansiunea elenismului și prin deplasarea centrului de greutate al acestuia, rolul jucat de Grecia propriu-zisă fiind de-acum înainte destul de șters în comparație cu cel al marilor regate orientale. Istoria epocii eleniste constă dintr-o interminabilă serie de războaie, ca și războaiele de succesiune, care modifică neîncetat frontierele statelor.

Urmașii direcți ai lui Alexandru (diadohii) au reușit să-și croiască regatele respective în interiorul frontierelor imperiului marelui cuceritor bazându-se pe elitele indigene și alcătuindu-și armate personale, care se substituie armatelor poliade sau armatei naționale macedonene.

Încă din 321, după asasinarea regentului Perdiccas, la Triparadeisos, are loc un prim partaj: Macedonia îi revine lui Antipatros, care e desemnat regent al imperiului (epimeletes), Egiptul lui Ptolemaios, Tracia lui Lysimah, Asia Mică lui Antigonos cel Chior, Babilonia lui Seleucos.

În 306/305 diadohii adoptă titlul de rege, imitându-l pe Antigonos cel Chior care se proclamă rege în urma victoriilor repurtate de fiul său Demetrios Poliarcetes (“Asediatorul orașelor). De acum-înainte nu mai avem de a face cu o monarhie național de tip macedonean, ci cu o monarhie personală bazată pe victoria care atestă protecția zeilor, protecție întemeiată, la rându-i, pe virtuțiile suveranului. Pentru indigenii supuși, regele elenistic e succesorul direct al faraonilor sau al Marilor Regi: ca și aceștia el este zeu sau vicarul zeului, despot aotputernic.

Conflictele continuă timp de încă două decenii, marcate de episoade violente, ca moartea lui Antigonos cel Chior la Ipsos (301), a lui Lysimah la Curopedion (281) sau asasinarea lui Seleucos de către Ptolemaios Keraunos (280). Dată la care diadohii au dispărut cu toții după patru decenii de conflicte pentru a-și însuși o parte din imensul imperiu al lui Alexandru, deoarece nu-l puteau administra în totalitatea lui. Situația se stabilizează însă prin constituirea a 3 mari regate: Egiptul revenindu-I lui Ptolemaios II, fiul lui Ptolemaios I, Asia lui Antioh I, fiul lui Seleucos, Macedonia lui Antigonos Gonatas, nepotul lui Antigonos cel Chior.

VIII.1. Regatul lagid

Egiptul, a cărui stăpânire a reușit să și-o asigure Ptolemaios – fiul lui Lagos – constituie cel mai bogat, dacă nu cel mai întins, dintre regatele elenistice. Suverani energici au izbutit să creeze un adevărat imperiu. Însă această perioadă de apogeu, când Dubla Țară își regăsește puterea și strălucirea de care se bucurase sub marii faraoni cuceritori, este urmată de un îndelungat declin.

Ptolemaios I Soter se vădește un inițiator în toate domeniile. Anexează Colesiria – miza îndelungatului conflict dintre Lagizi și Selencizi – inaugurează politica de colaborare între greci și indigeni, pune bazele Muzeului (Museion) și Bibliotecii.

Fiul său, Ptolemaios II Filadelful (283-246), îi desăvârșește opera. La apogeul puterii sale Ptolemeu II stăpânește Cyrene, Cipru, Pamfilia, Lycia, Coelesiria și își exercită hegemonia asupra confederației Nesioților (Insularilor). În 275 e inaugurat farul din Alexandria, operă a arhitectului Sostratos din Cnidos.

Primul război sirian (274-271) inaugurează îndelungatul conflict cu regatul Seleucid pentru posesiunea Coelesiriei. Victorios, Egiptul lagid se impune drept cea mai puternică și prosperă monarhie a lumii elenistice. În cel de-al doilea război sirian (260-253) Egiptul înfruntă coaliția formată de regatul Seleucid și Macedonia. În urma celui de-al treilea război sirian (246-241) Egiptul lagid atinge maxima sa expansiune teritorială.

Ptolemaios IV Filopator (221-205), amenințat de expansionismul lui Antiochos III Megas, repurtează la Rafia (217) un strălucitor succes (al patrulea război sirian: 221-217), însă sub Ptolemaios V Epifanes (204-180), Egiptul pierde în mod definitiv Coelesiria (al cincilea război sirian: 201-195). Imperiul lagizilor nu mai cuprinde decât Ciprul și Cyrene.

Odată cu moartea lui Ptolemaios V începe o lungă perioadă de decadență. Interminabilele dispute dinastice slăbesc autoritatea monarhiei lagide. În Egipt domnește pretutindeni anarhia, indiferența, dezertarea. În secolul II, monarhia lagidă – ruinată datorită pierderii imperiului și a dificultăților interne – intră în orbita puterii romane.

În 116, la moartea lui Ptolemaios VIII, regatul lagid se scindează în 3 state: Egiptul propriu-zis, Cirenaica și Cipru. La moartea sa (96 a. Chr.) Apion – unul dintre fiii nelegitimi ai lui Ptolemaios VIII Fiscon – lasă Cirenaica moștenire poporului roman. În anul 74 a. Chr. este creată provoncia Cirenaica. În 58 a. Chr. Ciprul devine provoncie romană.

Ptolemaios XI Neos Dionysos (Auletes – Flautistil) – un alt bastard a lui Ptolemaios VIII – uzurpă tronul, obținând asentimentul Romei. La moartea Auletes, reâncep conflictele dinastice. Roma intervine pentru a reglementa disputa dintre Ptolemaios XIII și sora sa, Cleopatra VII. În aceste împrejurări, Cleopatra se arată o mare suverană. Știe să-și folosească farmecele în vederea vastelor ei proiecte. Îl subjugă pe Caesar, îl cucerește pe Marcus Antonius și visează la un Imperiul al Orientului care să redea Egiptului vechile frontiere.

Proiectele Cleopatrei se năruie la Actium (31) și regina preferă mușcătura viperei carului de triumf a lui Octavianus. În 30 a. Chr. Egiptul devine provincie romană.

VIII.2. Regatul seleucid

Seleucos Nicator – devenit, în urma acordului de la Triparadeisos (321), satrap al Babiloniei – a fundat cel mai vast stat al epocii elenistice. Imperiul pe care Seleucos I i-l lasă fiului său Antioh I Soter (281-261) se întindea de la Marea Egee la Munții Hinducuș, de la Caucaz la Golful Persic. Statul Seleuicid a fost un puternic factor de osmoză culturală între regiunile grecești, Orientul Apropiat și cel Mijlociu.

Până la jumătatea secolului III a. Chr., Babilonia rămâne nucleul Imperiului Seleucid (capitala la Seleucia pe Tigru – 311/310), centrul de greutate deplasându-se apoi în Siria, odată cu mutarea capitalei la Antiohia, pe Orontes (fundată de la Seleucos I în anul 300 a. Chr.).

Tendințele centrifuge sunt atât de puternice încât istoria regatului seleucid se suprapune istoriei dezagregării sale progresive.

Adevăratul centru al regatului este Siria. Seleucos I a intenționat să facă din teritoriul cucerit de el un stat grec, adică mediteranean. În vremea maximei expansiuni – secolul III – posesiunile Seleucizilor se întindeau din Macedonia până în Persia, iar influența lor s-a exercitat până în India.

Încă din timpul domniei lui Antioh I, Seleucizii pierd Anatolia septentrională și meridională unde apar câteva regate independente: Bithynia, Paphlagonia, Capadocia pontică (Regatul Pontului), Capadocia meridională (Capadocia Mare). Chemați în Asia Mică de Nicomedes, regele Bithyniei, o parte a celților galați (galatae) s-au stabilit în cele din urmă (270) pe fluviul Halys și în platoul frigian, dând numele Galației și oferindu-se ca mercenari tuturor regilor Orientului. În Galatia, celții au format un stat organizat într-o federație (tectosagi, tolistoagi, trocmi) și condus de un Senat.

În aceeași perioadă este creat regatul Pergamului în 283 (Filetairos din Tios recunoaște suzeranitatea Regatului Selencid), care în timpul lui Eumenes I (263-241) se emanicipează de sub suzeranitatea seleucizilor și anexează aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Imperiului Selencid.

Între Pont și Marea Caspică, Armenia a fost atrasă în orbita Imperiului Seleucid. În nordul Mediei, Satrapul Atropates se emanicipează de sub autoritatea lui Seleucos I și pune bazele unui principat independent: Media Atropatene. Satrapiile cele mai orientale ale Imperiului Seleucid, Bactriana și Sogdiana erau prea îndepărtate de Antiochia ca să rămână timp îndelungat în sfera de influență seleucidă. Către mijlocul secolului III, satrapul Diotos I se declară independent – aliniindu-se chiar cu parții împotriva fostului său suveran -, adoptă titlul regal și creează regatul greco-bactrian (39 de regi) dominat de aristocrația militară elenică. În prima jumătate a secolului II, la moartea lui Eucratides, statul bactrian se scindează în două regate de o parte și de alta a Munților Hinducuș: un regat greco-bactrian și unul greco-indian.

Către finele secolului III, Antiochos III Megas (223-187) a restaurat – până la Partia, pe care nu a putut-o recuceri, imperiul lui Seleucos. Această cucerire a fost brutal întreruptă de Roma care, după victoria de la Magnesia (190), I-a impus lui Antiochos III dezastruosul tratat de la Apameea (188). Imperiul seleucid dezmembrat s-a redus curând numai la Siria, care a fost transformată de Pompeius Magnus în provincie romană (64 a. Chr.).

VIII.3. Monarhia teocratică greco-orientală. Autocrația de tip oriental

Instituția monarhică se întemeiază pe ideologia absolutismului monarhic. Pitagoreicienii și stoicii elaborează doctrina omului providențial, teorie apărută încă în secolul IV a. Chr., la Isocrate. Pentru acești filosofi regele este legea vie și încarnată (nomos empsychos), ceea ce justifică prin caracterul său divin. Poporul de rând este sensibil mai ales la prestigiul victoriei. Moștenitori ai teocraților orientale, regii elenistici dispun de o putere absolută, deoarece au o ascendență divină, fiind ei, însiși zei.

Suveranul posedă cháris – “grația divină” -, el este arhe panton agathon, “izvor al tuturor bunurilor” și agathos daimon tes oikouménes, “spiritul bun al Universului”.

Prin natura sa, monarhul este sufletul și capul statului. Filosofii credeau în monarhia absolută, dar o doreau îngrădită de priopria moralitate a suveranului. Regii elenitici își revendică acest absolutism, îmbinând o teocrație de tip oriental cu o democrație regală, aceea a suveranului clement, virtuos, pios și drept, care cobora în mijlocul mulțimii.

Astfel, mai întâi în Egiptul lagid, a luat naștere această mistică a virtuții (areté) regale. Cu timpul, și ceilalți suverani elenistici adoptă anumite elemente ale liturghiei aulice ptolemaice, expresie concretă a doctrinei teocratice.

Stoicii vor elabora un proiect de contract politic: monarhul asigură cetățenilor dreptatea, pacea, demnitatea; în schimb, cetățenii au datoria să-l adore ca pe un trimis al zeilor (doctrina – despotismului filosofic). Astfel, clemența suveranului devine cheia de boltă a întregului sistem de guvernare. În mod paradoxal, ea este sinonimă cu libertatea, la drept vorbind singura libertate posibilă sub absolutism. Libertate, deoarece suveranul nu mai e obsedat de ideea de revoltă; libertate, întrucât cetățenii nu se mai tem de represiune.

Dacă la acestea adăugăm și cultul regal și reprezentarea imaginii suveranului pe monede ne dăm seama de importanța unei epoci în care se fixează anumite uzanțe dintre care unele vor fi adoptate de către impărații Romei sau ai Bizanțului, ca și de către suveranii moderni.

Administrația regală

Suveranul este legea vie. El legiferează fără ca deciziile luate să aibă nevoie de aprobarea vreunei adunări sau a consiliului și aceasta este deosebirea fundamentală între elenism și epoca clasică, unde legea este expresia comunității. Textele în care se exprimă voința atotputernică a monarhului sunt variate: legi (nomai), regulamente (diagrammata), ordonanțe (protagmata).

Însă regele, atotputernic, nu poate cunoaște orice problemă și nici nu poate lua toate deciziile de unul singur. “Prietenii regelui alcătuiesc consiliul; încredințează câtorva dintre ei sarcini care corespund unor ministere, suveranul rezervându-și două funcții specific regale, cea de șef al armatei și de pontif suprem. Există un fel de vizir (prepus pentru afaceri), un mare cancelar, un ministru al justiției (în Egipt, arhidicast), un controlor general al finanțelor (la Lagizi diocetul, la Seleucizi prepusul pentru venituri).

Administrația locală e copiată după cea a regatelor anterioare cuceririi lui Alexandru. Există însă tendința ca tradiționalului înalt funcționar al regiunii – nomarh sau satrap – să i se substituie, la lagizi, ca și la Seleucizi, un guvernator militar (strategul) care concentrează în mâinile sale întreaga autoritate militară și civilă.

Cucerirea greacă nu a dislocat modul tradițional de exploatare a producătorilor direcți, țărani – dependenți, meșteșugari – dependenți. Modul “asiatic” de producție supraviețuiește în chora regatelor elenistice.

De pe domeniul regal – ce constituie partea cea mai întinsă a țării – suveranul obține o imensă supraproducție prin intermediul birocrației sale. Condiția țăranilor – dependenți se agravează după cucerire, fie că e vorba de “țăranii de pe domeniul regal” din Egipt care încheie contracte cu regele sau de acei laoi din Asia ce alcătuiesc comunități sătești mai organizate (unități de producție și unități fiscale).

De pe pământurile concesionate sau de pe proprietățile particulare prelevarea se face în mod indirect, dar nu e mai puțin împovărătoare pentru țărani. Proprietățile templelor sunt lucrate de țărani dependenți de clar care, în Asia alcătuiesc comunități de hieroi (oameni consacrați) sau de hieroduloi (sclavi sacri). Pământurile orașelor sunt exploatate fie de către cetățeni prin intermediul indigenilor dependenți, fie, în cazul celor care continuă să rămână bunul întregii comunități, de către țăranii dependenți (laoi, katoikoi) organizați în state. Orașele plătesc regelui un tribut (foros) sau o contribuție (syntaxis), care îl scutesc pe suveran de neajunsurile perceperii directe a dărilor. În toate cazurile, suveranul e principalul beneficiar al prelevării supraproducției.

Epoca elenistică se caracterizează prin coezistență a două moduri de producție dominante:

1. orașele grecești tradiționale, ca și noile metropole din Orient predominant este modul de producție sclavagist; 2. în chora regatelor din Orient domină modul de producție “asiatic”, bazat pe exploatarea dependenților care cultivă pământul și lucrează în atelierele aflate pe domeniul regal sau pe domeniile templelor.

Dezagregarea monarhiilor elenistice din Orient nu se poate explica, așa cum adeseori s-a făcut, numai prin mediocritatea și tarele suveranilor respectivi. Un rol esențial au avut mutațiile bazei lor sociale legate de evoluția raporturilor sociale de producție, de modalitățile prelevării supraproducției, de rolul constrângerii extraeconomice în societățile unde forța principală de muncă e furnizată de dependenți – muncitori a căror condiție este “intermediară între libertate și sclavie” (țăranii din Egiptul elenistic).

Capitolul IX

ROLUL ISTORIC AL ELENISMULUI

Epopeea lui Alexandru a avut drept rezultat cucerirea colonială a Asiei. Aceasta avea să fie organizată de un agent civilizator: experiența grecească. Cât privește elenizarea trebuie avut în vedere faptul că o societate indigenă nu poate intra în contact cu grecii decât dacă a atins deja un anumit grad de dezvoltare. Numai în funcție de această dezvoltare se pot stabili unele schimburi comerciale, ceea ce presupune că societatea respectivă nu produce numai pentru consumul intern. Din acel moment raporturile sociale se modifică. Straturile sociale dominante se îmbogățesc datorită comerțului, își consolidează prestigiul social datorită obiectelor de lux pe care le achiziționează, adoptă, după exemplul grecilor, comportamente nobiliare (Latium, Gallia meridională, Spania meridională, Tracia, Dobrogea).

În Asia elenismul a pătruns repede până dincolo de Eufrat și de Indus, ca și în Egipt. Elenismul este așadar, în ansamblul său, un fenomen în primul rând oriental. Imensul spațiului asiatic, devenit hinterlandul unei lumi grecești – în cadrul căreia Ionia își recăpătase rolul pe plan economic și cultural – a abătut atenția grecilor de la Occident și de la Europa. Grecii din Occident au rămas, în multe privințe, desprinși de lumea elenistică. Participarea occidentalilor la cultura și la viața lumii elenistice pare să fi fost individuală.

Pe de altă parte, periferia vechii lumi grecești s-a adaptat cu rapiditate la noile condiții economice. Propagarea elenismului a dat un nou impuls relațiilor și schimburilor. Circulația bunurilor economice și culturale depășea cu mult cadrul raporturilor politice.

Lumea marilor regate elenistice asiatice asistate impasibilă la primul război punic, deși conflictul punea în cauză interesele multor cetăți grecești și medii elenizate. Abia teama de o intervenție romană în Balcani, la finele secolului III a. Chr., l-a determinat pe Filip V al Macedoniei să încheie o alianță miliară cu Hannibal.

Problemele și raporturile ale epocii elenistice nu sunt exclusiv maritime ele se polarizează pe continentul asiatic, transferate în orizonturi teritoriale imense. Când Seleucizii și Lagizii s-au înfruntat pentru moștenirea lui Alexandru ei au folosit din nou vechile rute ale războaielor dintre Egiptul faraonic și puterile asiatice.

În epoca elenistică toate manifestării vieții politice și economice se organizau la alte proporții, mult mai vaste, de-a lungul unor spații, devenite complementare, din Asia și din bazinul oriental al Mediteranei. Nici una dintre cele mai înfloritoare cetăți ale epocii clasice nu cunoscuse vreodată o egală acumulare de bogății și nici o asemenea dezvoltare demografică. Alexandru și moștenitorii săi au dat un formidabil impuls urbanismului. Noile orașe, din Macedonia până în delta Nilului și la Iudus, au răspândit dinspre coaste spre interior structurile urbane grecești. Din punct de vedere politic, urbanizarea era o măsură abilă, căci ea a favorizat elenizarea rapidă a elitelor indigene. Orașele elenistice erau construite potrivit normelor stricte ale urbanismului introdus de Hipodamos. Egalizarea componentelor planurilor urbanistice constituie una din trăsăturile specifice ale civilizației elenistice: ea decurgea din nivelarea vieții politice, redusă total sau parțial la rezolvarea problemelor administrative.

Totodată, se observă o evoluție pe plan politic a cetăților. Pretutindeni, sinecismul le lărgește cadrul, însă ideologia poliadă se bazează tot pe koinonia (comunitate) și pe homonoia (uniune sufletească).

Cetățile care nu erau dependente de monarhiile elenistice se grupau adesea în confederații (Etolia, Ahaia). În cazul încorporării orașelor în cadrul monarhiilor orientale, ele se aflau sub controlul suveranului respectiv. Viața politică s-a limitat la un cadru mai strâmt sau s-a redus la simple activități administrative. Suveranii elenistici au multiplicat aceste structuri funcționale care le permiteau să-și organizeze controlul și care excludeau dezbaterile politice și ideologice. Astfel, cetățile au încetat de a fi comunități libere și autonome, devenind în esență centre economice, în care se trăia o viață mai îndestulată. Deschise barbarilor în aceeași măsură ca și grecilor, orașele nu mai constituiau acel termen dialectic al opoziției dintre civilizație și barbarie, ca în epoca clasică.

Pe plan cultural, Aristotel – teoreticianul elenismului -, deși fusese discipolul lui Platon, a orientat studiul faptelor umane către cercetarea istorică. Istoriografia s-a orientat către subiecte mai generale, încercând să stabilească cronologii universale, recurgând la erudiție și la strângerea de date ce țin de domeniul anchetelor geografice și etnologice.

Lărgirea orizontului omului epocii elenistice a determinat în științe – care aveau tendința de a se reduce la o știință a logicii – o nouă deschidere care a dus la dezvoltarea științelor naturale, a geografiei și astronomiei. Istoria literară întemeiată de Aristotel a întreprins studiul critic al trecutului grecesc în ansamblul său, începând cu poemele homerice. Elenismul a rezumat toate experiențele Greciei, fiind rezultatul lor conștient. Acest umanism, extins la mediile non-elene cele mai diverse, a dus la formarea unor doctrine filosofice preocupate în primul rând de om și de condiția umană. Filosofia se orientează mai degrabă către morală, decât către metafizică. În artă, concepția lui Lisip asupra interpretării personale a unui subiect s-a opus celei a lui Policlet. Lisip și Apelles deschideau artei căi noi, care au dus la spargerea canoanelor clasice. În arhitectură, hermogenes a readus în actualitate experiența ioniană, împotrivindu-se sistemului dorian rigid, prin folosirea unor noi metode proporționale.

Astfel s-a născut acel spirit universal și cosmopolit care e punctul culminant al civilizației grecești. Greaca a devenit limba întregii jumătăți orientale a lumii antice. Provenită din ioniană și din atică a căror variantă predominase la curtea lui Alexandru, greaca a devenit propria koiné lingvistică, koiné dialectos, a noii lumi grecești.

Elenismul prin sistemul său de gândire și prin propria sa viziune artistică a remodelat clasicismul, instituind scări ale valorilor și instaurând o ierarhie în clasificarea pe care a stabilit-o pentru poeți și filosofi, sculptori și pictori, oameni de stat și personalități militare.

Elenismul a preferat exprimarea prin imaginile artei plastice. Această lume cosmopolită se întorcea la o atitudine arhaică recunoscând că limbajul formelor e mult mai accesibil și mai universal decât cel al cuvintelor.

Dacă presiunea iraniană a antrenat declinul statelor elenistice, ea nu a suprimat în Orient tradiția culturală inaugurară de elenism.

Roma va răspândi civilizația elenistică în Occident, întâi în Mediterana, apoi într-o bună parte a continentului pe care, între timp o cucerise.

APPENDIX

Rãzboiul, economia si democrația în Atena anticã

Războiul ca potențială sursă de profit este un motiv central al întregului proces despre care vom vorbi în continuare. În lumea antică, războiul este elementul dinamic care pune totul în mișcare.

Tema despre care vom vorbi în continuare ar putea fi denumită “măreție și declin”. În forma cea mai simplă și mai elementară, această prezentare poate fi împărțită pe trei perioade. În primul rând creșterea economică a Atenei după înfrângerea invadatorilor persani, până la “perioada de înflorire” sub mâna conducătoare a lui Pericle. Apoi ar urma perioada războiului peloponesiac, culminând cu înfrângerea Atenei. Perioada a treia este o perioadă de decădere din toate punctele de vedere; este perioada crizei din sec.IV a.Chr., a dominației macedonene, a disoluției regimului democratic și nu în cele din urmă sfârșitul Atenei ca stat independent.

Din această sumară schiță, reiese foarte clar rolul deosebit de important pe care îl are războiul în întregul proces; dar nu se poate spune că urmează aceleași direcții precum în modelul roman, unde problema centrală este chiar războiul. Punctul de cotitură a fost războiul peloponesiac, care a marcat o perioadă zguduitoare de schimbări sociale și în consecință și de schimbări de mentalitate. Tucidide a denumit acest război “marea schimbare” (kinesis) din istoria grecilor. Au fost făcute chiar paralele între conflictele antice și cele moderne. Pot fi observate similarități izbitoare dintre războiul Peloponesiac și Al II-lea Război Mondial. Istoricii trebuie să fie prudenți când fac astfel de comparații între efectele războaielor antice și cele ale războaielor moderne; este ca și cum am trata economia antică asemănător uneia de tip capitalist.

În studiul pe care l-a făcut despre ”Fondul economic și practic a exploziei mercenare grecești”, H.F.Miller menționează unul dintre factori ca fiind ”o diminuare a comerțului de export, corelat cu lipsuri de hrană și inflație”. Miller continuă cu devastările făcute de către armatele peloponesiene în Attica, acest lucru fiind cauza înrăutățirii situației în secolul IV a.Chr. Ca și alternativă, războiul poate fi prezentat în concepția atenienilor secolului IV a.Chr ca având o funcție paradoxal pozitivă de stabilizare și menținere a polisului democratic. Așadar am putea spune că apare o buclă închisă care menține echilibrul dintre economia internă, structurile politice și război.

Democratia secolului IV – controlul elitelor ?

Problema care apare din teoriile făcute despre măreție, criză și declin este o problemă care depinde de alegerea criteriilor de analiză. Dificultățile apar atât pentru lumea modernă cât și pentru cea antică. Dacă criteriile succesului sunt considerate a fi puterea militară și controlul asupra resurselor, atunci nu se poate nega faptul că Atena în secolul IV a.Chr. fără un imperiu ar fi fost în declin. Dar sunt posibile de asemenea și alte criterii: se poate accentua situația conferită de deosebita stabilitate socială și politică, precum și de puterea instituțiilor democratice.

Josiah Ober în cartea sa “Masele și elitele în Atena democratică” consideră secolul al IV-lea ca fiind sfârșitul unui lung proces de adaptare prin erori și dificultăți, în cursul cărora multe lecții au fost învățate – nu în cele din urmă acelea primite prin schimbările datorate războiului peloponeziac. Un alt factor complementar analizei politice a lui Ober în legătură cu stabilitatea democratică ar putea fi contribuția războiului la sprijinirea democrației. Totuși ar fi un nonsens să se susțină că sprijinirea democrației a fost singura funcție importantă a războiului purtat de Atena în sec.IV a. Chr. . Antropologii susțin că acel tip primitiv de război este multi-funcțional și acesta a fost cu siguranță cazul Atenei.

Un lucru care face istoria tradițională a Greciei secolului IV a.Chr. să fie așa de complicată și chiar respingătoare este frecvența mare a alianțelor între state precum și desfacerea acestora. În particular, a existat așa numita “neînțelegere triplă” dintre Atena, Sparta și Theba. Aceste orientări și reorientări sunt exemple clare ale slăbiciunii grecilor; divizarea orașelor grecești precum și luptele dintre ele le-a diminuat mult puterea, astfel încât nu au putut face față viitorului inamic comun, Macedonia.

Astfel legăturile strânse dintre război și finanțe au fost reflectate și în calculele estimative. Costurile unei campanii erau calculate și era făcută o estimare dacă erau sau nu acoperite de profiturile care urmau să apară din prada capturată și despăgubiri. Din punct de vedere practic, grecii erau interesați de astfel de profituri, iar războiul era considerat a fi o sursă potențială de profit. ”Războiul este un fel de investiție” spune Aristotel (cf.Oikonomika, 1343 a).

Modelul roman este destul de clar: în timp ce beneficiile erau culese de către elita conducătoare, greutățile erau purtate de către țăranii soldați, dintre care foarte mulți erau deposedați de pământul pe care îl dețineau. În Atena situația era exact invers; cetățenii mai bogați suportau costurile campaniilor pe când masele de oameni se bucurau de beneficiile de pe urma războaielor.

Costul rãzboiului

Războaiele erau o activitate costisitoare și cu un risc potențial de ruinare, nu întotdeauna susținute de bugetul polis-urilor. Atena, în primele etape ale războiului Peloponeziac a avut o rezervă financiară foarte mare, produsul imperiului, rezervă depozitată pe Acropole. Isocrate, 80 de ani mai târziu, vorbea cu nostalgie despre perioada când “Akropolis era plin de argint și aur”. În general orașele își finanțau campaniile din resursele publice sau chiar împrumuturi. Este menționat de către Xenofon cazul în care eleienii au împrumutat tebanilor o anumită sumă cu scopul de a-i susține în invazia asupra Laconiei (Helenika,6.5.19). Aristotel (în Oikonomika) arată cum în orașul Mende ”fiind în război cu Olynthos și având nevoie de fonduri, s-a decretat ca toți sclavii să fie vânduți, ceea ce a permis realizarea unui împrumut de la cetățeni.

În Atena, în timpul și în special după războiul peloponeziac, o proporție substanțială a costurilor a fost suportată de către elita orașului, fără a se recurge la împrumuturi. Au existat trei surse principale care pot fi analizate schematic.

În primul rând donațiile au reprezentat o sursă de bază. Aceste oferte erau aparent solicitate în adunări și păreau să aibă un aer de competiție în dărnicie (evergetism). A doua sursă importantă o reprezenta cheltuiala pentru necesități de război făcută la început de către elita bogată a Atenei iar după războiul peloponeziac și de către alte grupuri de cetățeni mai bogați. În cele din urmă eisphora sau “taxa de urgență” percepută de la cetățenii bogați atunci când fondurile de război scădeau foarte mult. Sistemul a fost revizuit în sec. IV astfel încât cetățenii care erau identificați a fi foarte bogați erau obligați să plătească eisphora în avans (proeisphora) în numele unui grup de plătitori de la care primeau la rândul lor sumele datorate. În acest fel statul scăpa de problemele colectărilor precum și de costul acestora pe de-o parte, iar pe de altă parte avea acces imediat la fondurile necesare. Aici se poate pune o întrebare și anume dacă erau oamenii bogați din Atena obligați să cheltuiască în interes militar o parte mai mare din resursele lor decât le permiteau veniturile proprii. Sursele documentare ale secolului IV menționează atenieni aparent bogați care au fost nevoiți să se împrumute pentru a face față obligațiilor ca plătitori de eisphora.

Mai problematică decât plățile apăsătoare pentru susținerea războaielor era împărțirea beneficiilor materiale obținute de pe urma războiului. Practica plăților pentru angajații publici implicați în război, incluzând și vâslitul pe galere, a continuat și în secolul IV, mult după pierderea imperiului de către Atena. Relația dintre imperialism, plățile publice și democrație a fost deja bine documentată.

Oricare ar fi imaginea secolului V, aceea a secolului IV este clară din acest punct de vedere. Conform învoielilor făcute în timpul celei de-a Doua Ligi Ateniene, cetățenilor Atenei li se interzicea să cumpere pământ în statele aliate.

Cel puțin teoretic toată prada dobândită în campaniile ateniene era destinată bugetului public; aceasta era de fapt vistieria. Comandanților victorioși li se putea da o parte din pradă doar prin vot public; și strategii care se întorceau din campanii erau obligați să-și justifice cheltuielile și veniturile. Pentru a-i asista și a-i controla, erau însoțiți în campanii de către tamiai (un fel de vistiernici). Contrastul față de conducătorii romani precum și atitudinea lor față de pradă erau izbitoare; la fel se poate spune despre controlul administrativ și judiciar al atenienilor asupra conducătorilor lor de armate. Au fost destul de multe situațiile (mai mult de douăzeci) în care comandanți atenieni au fost trimiși în judecată în sec. IV a.Chr. Pedepsele nu erau deloc blânde; în aproximativ jumătate din cazuri s-a aplicat pedeapsa cu moartea, care de obicei a fost executată.

În concluzie avem de-a face cu un cadru vast de relații ce leagă factori care includ politica internă, rolul elitei conducătoare, acumularea de bogății și nu în ultimul rând războiul în sine.

Război, bogăție, și criza societății spartane

Izbucnirea războiului cu Atena în 431 a.Chr. a marcat pentru Sparta începutul unei lungi perioade de războaie în afara sferei lui tradiționale de influență, care cu mici întreruperi a durat 60 de ani. Acest război a implicat o serie de factori noi pentru istoria Spartei, și a avut ca rezultat declinul Spartei și degradarea lui la statutul de putere de rangul al doilea. Studiul lui Stephen Hodkinson (Warfare, wealth, and the crisis of Spartiate society, în J. Rich, G. Shipley eds., War And Society in the Greek World, London, 1995, p. 146-176) se ocupă de investigarea impactului războiului și imperiului asupra corpului de cetățeni spartani, al căror sistem social a atins până în anii 370 a. Chr. o criză dublă. Numărul cetățenilor a scăzut atât de mult încât nu a putut evita înfrângerea devastatoare la Leuktra, dar chiar în cele mai periculoase momente, când Sparta însăși era atacată, o parte semnificativă a cetățenilor punea la cale o revoluție.

Chiar cele mai recente discuții și lucrări de specialitate omit stabilirea exactă a componentelor acestei crize. Conform surselor antice – Plutarh, Tucidide, Platon, Diodor, Xenofon – declinul societății spartane a fost cauzat de afluxul imensei bogății trimise acasă de Lysander după înfrângerea Atenei (404). Deși în 404 a fost interzisă posedarea personala a aurului și argintului, acesta a scurs treptat în mâini private (se argumentează totuși că posesiune privată de aur și argint a existat și înainte de 404 în cercul spartanilor, dar într-o măsură mai redusă ). Organizarea armatei care lupta în afara Spartei era duală: pe de o parte era flota peloponesiană sub comanda amiralului și a ofițerilor lui , pe de altă parte erau acei harmostai, care acționau de obicei pe pământ, dar uneori și pe nave, și a căror sferă de acțiune varia de la teritoriul unui singur polis grecesc până la teritorii extinse. Datorită acestei organizări Sparta ducea campanii militare în diferite regiuni cu angajarea directă doar a unei mici minorități a cetățenilor ei, care de obicei îndeplineau funcții de comandanți, trupele fiind formate din hiloți și din mercenari.

Despre numărul comandanților nu deținem informații precise, se poate constata doar că numărul lor a fost cel mai mare în anii 400 – 390 a. Chr. Cât despre durata și frecvența posturilor din străinătate, iarăși avem date incomplete; durata diferă, în general este de câțiva ani, rareori mai mult și în general cu întreruperi, deși sunt unii, care au fost redesemnați aproape continuu. Nu tuturor comandanților le cunoaștem proveniența familială, dar în cazul celor cunoscute se poate observa că aparțineau înaltei societăți. Însuși numele umor comandanți conțin informații despre statutul lor social – nume derivate din locuri străine – Samios, Skythes indică legături cu cele mai ilustre familii din celelalte state; nume formate din hippos – cal – sugerează mediu aristocratic de proveniență: Herippidas, Hippocrates, Philippos, etc. Desemnarea comandanților se făcea în aparență prin ratificarea de către un corp oficial, dar în realitate era manipulată prin patronaj si bani.

Comandanții militari proveniți din înalta societate au petrecut mai mulți ani în străinătate, timp în care de multe ori și-au construit mici imperii, au acționat ca mici suverani folosind puterea obținută pentru satisfacerea unor ambiții personale. O competiție între acești “mici imperiali” a fost o caracteristică a perioadei.

A fi comandant în străinătate era mult mai atractiv, decât a fi militar în Sparta, datorită libertății mai mari, fără supravegherea austeră, și datorită posibilităților financiare și nu în ultimul rând a spargerii anonimatului specific în cadrul intern.

S-a produs o divergență între corpul politic din Sparta – reprezentat prin gerousia format din bătrâni ( peste 60 de ani ) – și comandanții militari care erau mai tineri și care dețineau puterea activă în străinătate. Comandanții au început câștige din ce în ce mai mult respect în viața publică în detrimentul politicienilor bătrâni. Totodată rotația traditionala în deținerea posturilor oficiale a fost deranjată. Multe familii conducătoare au ajuns din când în când în impas din lipsa unui membru masculin de peste 60 de ani – și așa s-a menținut un echilibru între competitori; dar acum, odata cu posibilitatea obtinerii posturilor de catre bărbații mai tineri – care evident erau mai mulți – acest echilibru s-a năruit – având mai multi membrii în poziția de conducător, rolul și influența familiilor a crescut și așa ajung fiii unor oameni proeminenți să dețină și ei funcții importante. O altă divergență ținea de natura obținerii posturilor. Pe când bătrânii erau aleși în gerousia, deci trebuiau să țină cont de opinia alegătorilor, tinerii erau numiți în funcții; în cazul lor conta averea și relațiile personale și își îndeplineau funcțiile în medii străine, și astfel opinia concetățenilor lor nu cădea deloc în sfera lor de interes.

O altă importantă cauză, care a zguduit solidaritatea dintre spartanii bogați și săraci a fost excluderea totală a spartanilor săraci din campaniile străine.

Însuși contextul politico-social s-a schimbat, presiunile pentru achiziționarea bogățiilor – acum definitorii de statut social – au crescut. Tendința pentru concentrarea proprietăților de pământ. Cei înstăriți se lăudau cu bogăția lor, legea din 404 și-a pierdut puterea juridică. Impactul competiției pentru comandamente în străinătate și accesibilitatea noilor surse de bogății au accelerat procesul concentrării proprietăților și au grăbit descreșterea numărului cetățenilor. Schimbările din viața politică explică zdruncinarea solidarității cetățenilor spartani și lipsa de intervenție a autorităților, cărora aceste schimbări erau favorabile.

Situația se agreavează în anii 380 – 370 a.Chr. prin dominația personală a regelui Agesilaos al II.–lea. El a încercat remedierea situației, împăcarea celor două tabere, le-a adus pe amândouă sub controlul lui, dar a vrut să restabilească vechea ordine cu mijloacele noii ordini. Marea lui putere personală a dus la o polarizare mai pronunțată a elitei conducătoare. Complotul „revoluționar” din 370/369 ridică alte întrebări. Cei care au pus la cale revoluția au fost oare spartanii săraci, care erau disperați de pericolul pierderii statutului lor de cetățeni, sau au fost oamenii conducători, frustrați de moartea unuia dintre ei, sau posibil combinația acestora?

Stephen Hodkinson își încheie studiul cu o relevantă comparație între Imperiul roman și Sparta:

„Roma și-a extins cetățenia și în provincii, Sparta nu; în Sparta cetățenii săraci nu puteau participa la războaie, pe când în Roma acesta era un mod de avansare pe scara socială. În Roma conducătorii întorși din război aveau parte de carieră politică, pe când în Sparta ei redeveneau anonimi. Și în Roma a existat tendința de concentrare a proprietăților de pământ dar Sparta fiind mai mică ca extindere aceste acțiuni au avut impact direct și imediat”.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale:

-Cambridge Ancient History²: vol. III/3: The Expansion of the Greek World, 8th to 6th Centuries BC, edited by J. Boardman, N.G.L. Hammond, 1982; vol. IV: Persia, Greece and the Western Mediterranean, c. 525 to 479 BC, edited by J. Boardman, N.G.L. Hammond, 1988; vol. V: The Fifth Century BC, edited by D.M. Lewis, J. Boardman, J.K. Davies, M. Ostwald, 1992; vol. VI: The Fourth Century BC, edited by D.M. Lewis, J. Boardman, J.K. Davies, M. Ostwald, 1994; vol. VII/1: The Hellenistic World, edited by F.W. Walbank, A.E. Astin, M.W. Frederiksen, R.M. Ogilvie, 1984.

-M.-C. Amouretti, F. Ruzé, Le monde grecque antique, Paris, 1990.

-M.M. Austin, Economic and Social History of Ancient Greece, London, 1977.

-A. Bonard, Civilizația greacă, I-III, București, 1967.

-G. Buxton, Imaginary Greece, Cambridge, 1994.

-P. Cartledge, The Cambridge Illustrated History of Ancient Greece, Cambridge, 1998.

-F. Chamoux, Civilizația greacă, I-II, București, 1985.

-F. de Coulanges, Cetatea antică, I-II, București, 1984.

-K. Dowden, The Uses of Greek Mythology, London, 1992.

-M. Dillon, L. Garland, Ancient Greece, London, 1992.

-Yvon Garlan, Guerre et économie en Grèce ancienne, Paris, 1989.

-M. Grant, R. Kitzinger (eds.), Civilization of the Ancient Mediterranean: Greece and Rome, I-III, New York, 1988.

-M.I. Finley, Politics in Ancient World, Cambridge, 1983.

-idem, Ancient History: Evidence and Models, London, 1985.

-C. Freeman, The Greek Achievement, London, 1999.

– M. Kaplan, N. Richer (eds.), Le monde grec, Bréal, 1995.

– S. Lauffer (Hrsg.), Griechenland Lexikon der historischen Stätten, Augsburg, 1999.

-C. Mossé, A. Schnap-Gourbeillon, Précis d’histoire greque, Paris, 1990.

-O. Murray, S.R.F. Price (eds.), The Greek City: From Homer to Alexander, Oxford, 1989.

-A. Powell (ed.), The Greek World, Routledge, London, 1995.

-J. Rich, G. Shipley, War and Society in the Greek World, London, 1995.

– Roger-Pol Droit, Les Grecs, les Romaines et nous. L’Antiquité est-elle moderne?, Paris, 1991.

-B.D. Shaw, R.P. Saller (eds.), Economy and Society in Ancient Greece, London, 1981.

-A. Snodgrass, An Archaeology of Greece, Berkeley, 1987.

-N. Spencer (ed.), Time, Tradition and Society in Greek Archaeology, Routledge, London, 1995.

Lucrări speciale:

*Lumea preelenică:

-G. Cadogan, The Palaces of Minoan Crete, London, 1976.

-O. Dickinson, The Aegean Bronze Age, Cambridge, 1994.

-P. Faure, Viața de fiecare zi în Creta lui Minos, București, 1977.

-R. Hägg, N. Marinatos (eds.), The Function of the Minoan Palaces, Stockholm, 1987.

-Fr. Matz, Creta, Micene, Troia, București, 1966.

-N. Platon, Civilizația egeeană, I-II, București, 1988.

-L.R. Palmer, Mycenaeans and Minoans², London, 1965.

-C. Renfrew, The Emergence of Civilization. The Cyclades and the Aegean in the 3rd Millennium BC, London, 1972.

-R. Treuil, Le Néolithique et le Bronze ancien égéens, Paris, 1983.

-P. Warren, The Aegean Civilizations², Oxford, 1989.

*Civilizația miceniană:

-R. Castleden, The Minoans: Life in Bronze Age Crete, London, 1990.

-J. Chadwick, The Mycenaean World, Cambridge, 1976.

-O. Dickinson, The Origin of Mycenaean Civilization, Götteborg, 1977.

-H. van Effenterre, Le Seconde Fin du monde, Mycènes et la mort d’une civilisation, Toulouse, 1974.

-C. Thomas, Progress into the Past: The Rediscovery of Mycenaean Civilization², Bloomington, 1990.

-M. Ventris, J. Chadwick, Documents in Mycenaean Greek², Cambridge Univ. Press, 1973.

*Grecia epocii întunecate. Civilizația geometrică – epoca homerică:

-J. Carter, S. Morris, The Ages of Homer, Austin, 1995.

-N.J. Coldstream, Geometric Greece, London, 1977.

-C. Emlyn-Jones (ed.), Homer: Readings and Images, London, 1992.

-M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, București, 1974.

-M. Hall, Ethnic Identity in Greek Antiquity, Cambridge, 1997.

-O. Murray, Early Greece², London, 1993.

-S. Scully, Homer and the Sacred City, Ithaca, 1990.

-A.M. Snodgrass, Grecia epocii întuncate, București, 1994.

-J.Whitley, Style and Society in Dark Age Greece: The Changing Face of a Pre-Literate Society, 1100-770 BC, Cambridge, 1991.

*Grecia arhaică:

-G. Tsetskhladze, F. de Angelis (eds.), The Archaeology of Greek Colonisation, Oxford, 1994.

-J. Boardman, Grecii de peste mări, București, 1988.

-F. de Polignac, La naissance de la cité grecque, Paris, 1984.

-V. Ehrenberg, The Greek State², London, 1969.

-R. Hägg (ed.), The Greek Renaissance of the Eight Century BC: Tradition and Inovation, Stockholm, 1983.

-M.I. Finley, Vechii greci, București, 1974.

-I. Malkin, Religion and Colonisation in Ancient Greece, Leiden, 1987.

-J. McGlew, Tyranny and Political Culture in Ancient Greece, Ithaca, 1993.

-I. Morris, Burial and Ancient Society. The Rise of the Greek City State, Cambridge Univ. Press, 1987.

-N. Marinatos, R. Hägg, Greek Sanctuaries. New Approaches, London, 1995.

-O. Murray, S. Price (eds.), The Greek City from Homer to Alexander, Oxford, 1990.

-Zoe Petre, Civilizația greacă în epocile arhaică și clasică, București, 1994.

-J.-C. Poursat, Grecia preclasică, București, 1995.

-A.M. Snodgrass, Archaic Greece: The Age of Experiment, London, 1980.

*Grecia clasică:

-J. Bleicken, Die athenische Demokratie, Paderborn, 1985.

-W. Burkert, Greek Religion, Oxford, 1985.

-A. Burn, Persia and the Greeks², London, 1984.

-P. Cartledge, Sparta and Lakonia: A Regional History, 1300-362 BC, London, 1979.

-idem, Agesilaos and the Crisis of Sparta, London, 1987.

-E. David, Sparta between Empire and Revolution, 404-243, New York, 1981.

-J.K. Davies, Wealth and the Power of Wealth in Classical Athens, New York, 1984.

-idem, Democracy and Classical Greece², London, 1993.

-G.E.M. de Ste. Croix, The Origins of the Peloponesian War, London, 1972.

-V. Ehrenberg, From Solon to Socrates², London, 1973.

-M. Finley, Politics in the Ancient World, Cambridge, 1983.

-E. Hall, Inventing the Barbarian, Oxford, 1989.

-M. Hansen, The Athenian Democracy in the Age of Demosthenes, Oxford, 1991.

-D. Held, Models of Democracy, Cambridge, 1987.

-S. Hornblower, The Greek World, 479-322 BC², London, 1991.

-D. Kagan, Pericles of Athens and the Birth of Democracy London, 1990.

-J. Ober, Mass and Elite in Democratic Athens: Rhetoric, Ideology and the Power of the People, Princeton, 1989.

-W.F. Otto, Zeii Greciei. Imaginea divinității în spiritualitatea greacă, București, 1995.

-Zoe Petre, Civilizația greacă și originile democrației, București, 1995.

-A. Powell, Athens and Sparta: Constructing Greek History, London, 1988.

-P. Rahe, Republics Ancient and Modern: The Ancient Regime in Classical Greece, Chapel Hill, 1992.

-P.J. Rhodes, The Athenian Empire, Oxford, 1985.

-J.-P. Vernant, Mit și gândire în Grecia antică, București, 1995.

-W. Schmitz, Wirtschaftliche Prosperität, soziale Integration und Seebundpolitik Athens, München, 1988.

* Viața cotidiană în Grecia clasică:

-S. Blundell, Women in Ancient Greece, London, 1995.

-Alison Burford, Land and Labor in the Greek World, Baltimore, 1993.

-D. Cohen, Law, Sexuality and Society, Cambridge, 1991.

-J. Davidson, Courtesans and Fishcakes, London, 1997.

-K. Dover, Greek Homosexuality, London, 1978.

-R. Garland, The Greek Way of Death, London, 1985.

-D. Halperin, The Construction of Erotic Experience in the Ancient Greece World, Princeton, 1990.

-V. Hanson, The other Greeks. The Family Farm and the Agrarian Roots of Western Civilization, New York, 1995.

-Sarah Pomeroy, Goddesses,Whores, Wives and Slaves New York, 1975.

-eadem, Families in Classical and Hellenistic Greece, Oxford, 1997.

-A. Stewart, Art, Desire and Body in Ancient Greece, Cambridge, 1997.

-J. Winckler, The Constraints of Desire: The Anthropology of Sex and Gender in Ancient Greece, London, 1990.

*Epoca elenistică:

-W.L. Adams, E.N. Borza (eds.), Philip II, Alexander the Great and the Macedonian Heritage, Lanham, 1982.

-Susan Alcook, Graecia Capta. The Landscapes of Roman Greece, Cambridge, 1993.

-M.M. Austin The Hellenistic World from Alexander to the Roman Conquest, Cambridge, 1980.

-E.N. Borza, In the Shadow of Olympus: The Emergence of Macedon, Princeton, 1990.

-A.S. Bosworth, Conquest and Empire: The Reign of Alexander the Great, Cambridge, 1988.

-idem, Alexander and the East, Oxford, 1996.

-F. Chamoux, Civilizația elenistică, I-II, București, 1985.

-J.R. Ellis, Philip II and Macedonian Imperialism, London, 1976.

-R.M. Errington, A History of Macedonia, Berkeley, 1990.

-P. Green, From Alexander to Actium, London, 1990.

-E.S. Gruen, The Hellenistic World and the Coming of Rome, Berkeley, 1984.

-N.L.G. Hammond, G.T. Griffith, A History of Macedonia, II, 550-336 BC, Oxford, 1979.

-N.L.G. Hammond, G.T. Griffith, F.W. Waldbank, A History of Macedonia, III, 336-167 BC, Oxford, 1988.

-N.L.G. Hammond, The Macedonian State: Origins, Institutions and History, Oxford, 1989.

-idem, Philip of Macedon, Lonsdon, 1994.

-A. Kuhrt, S. Sherwin-White (eds.), Hellenism in the East, London, 1987.

-iidem, From Samarkhand to Sardis: A New Approach to the Seleucid Empire, London, 1993.

-A. Momigliano, Alien Wisdom: The Limits of Hellenization, Cambridge, 1975.

-J.J. Pollitt, Art in the Hellenistic Age, Cambridge, 1986.

-M. Rostovtzeff, Economic and Social History of the Hellenistic World, Oxford, 1941.

-A. Stewart, Faces of Power: Alexander’s Image and Hellenistic Politics, Berkeley, 1993.

-F. Walbank, The Hellenistic World, London, 1992.

-E.C. Weiskopf, Hellenische Poleis: Krise, Wirkung, Wandlung, Berlin, 1974.

-E. Will, Histoire politique du monde hellénistique², Nancy, 1983.