Istoria Flautului

Cuprins, facut pe fiecare pagina, cu capitol si subcapitole.

Argument

„Fără muzică, viața ar putea fi doar o eroare.“

(Friedrich Nietzche)

Muzica este pentru mine un stil de viată, nu mai este doar o joacă, o plăcere, o pasiune. Am ajuns la punctul în care pot spune că muzica este o parte din mine. Prin muzică pot transmite ceea ce simt, fără a mai folosi cuvinte. Muzica reprezintă trăiri, sentimente, ea te poate aduce la viață, te poate face fericit, trist, te poate ajuta să te refugiezi atunci când ai nevoie. Toate aceste lucruri m-au determinat să intru în acest domeniu și să aleg un instrument și anume flautul.

Am ales această temă deoarece am dorit să aflu cât mai multe despre acest instrument, despre evoluția lui și despre cei care au avut un rol important în creearea și dezvoltarea acestui instrument. În această lucrare voi prezenta mai întâi câteva lucruri esențiale despre acest instrument, apoi voi scrie despre flautiștii care au influențat dezvoltarea instrumentului după care urmează prezentarea propriu-zisă a flautului și a procedeelor tehnice care pot fi aplicate acestui instrument. În finalul lucrării vor fi prezentante și alte tipuri de flaute, dar și analiza pe o piesă foarte importantă scrisă pentru acest instrument de către un compozitor român.

Capitolul I

Istoricul flautului

Informații generale

Denumirea de flaut vine din limba latina: “flauto” si din combinația a două note muzicale, acesteafiind Fa si La, urmate de terminația “-ut”. În alte limbi, denumirea de flaut coincide cu:

“Flauto” in limb aitaliană

“Flute” in limba franceză

“Flote” in limba germană

“Fleita” in limba rusă

Flautul este un instrument care se înrudește cu un număr mare de instrumente muzicale antice. Nu se cunoaște exact epoca în care apărut acest instrument dar se poate spune cu siguranță că primele instrumente de suflat au fost concepute de păstorii antici și oamenii primitivi, aceste instrumente imitând diferite sunete din natura, de exemplu: cântecul păsărilor, fâsâitul frunzelor, șuieratul vântului etc.

Popoarele din antichitate au cunoscut, au inventat și au adoptat o varietate mare de instrumente de suflat asemănătoare cu flautul de azi. Acest lucru este demonstrat de gravurile murale, basoreliefurile, sculpturile și alte opere de artă antice care au fost păstrate până în zilele noastre.

Referitor la tipurile de flaut, putem spune că acest instrument a avut o mare diversitate de modele, iar materialele din care erau construite puteau fi: argintul, abanosul, porțelnul, fildeșul, etc. Tipurile de flaute laterale și drepte aveau denumiri diferite:

“Jo” și “Tsche” în China antică

“Mem” și “Sebi” în Egipt

“Suffarah” în India

“Siringa” sau “Flauto del dio Pan” în Grecia Antică.

Până și locuitorii de pe continentul american din civilizația antică au folosit o “specie de flaut”.

Datorită creștinismului care a dezvoltat formele de activitate și manifestare a omului, flautul, ca și celelalte instrumente a fost “abandonat” pentru o perioadă de timp, creștinii preferând muzica vocal-corală.

Istoria acestui instrument se reiaîn Evul Mediu, mai ales în Europa Occidentală și Europa Centrală, unde apar alte specii (“Flute a bec”, “Flajot”, “Flust”, “Flaviiol”, “Swegel”).

Începând cu secolul al XVII-lea putem vorbii despre flautul “traversiere” (lateral) care se ține culcat , de la dreapta la stânga. Acest tip de flaut este consacrat astăzi în toate orchestrele. Primul flaut din trei bucăți a fost construit în anul 1700 de către un renumit fabricant de instrumente pe nume Johann Christoph Denner.

Flautiști importanți care au influențat evoluția flautului

La evoluția flautului au contribuit o serie de flautiști celebri, cei mai importanți dintre ei fiind:

Giovanni Gioacchino Quantz (1697-1773), reprezentantul școlii germane de la Mannheim. El a fost un concertist important al epocii, flautist renumit și compozitor a numeroase concerte pentru flaut și orchestră și sonate cu acompaniament de basso continuo. El a intervenit în construcția flautului modificându-i dimensiunile și adăugând clapele de re diez, do diez și do natural la degetul mic al mâinii drepte. ( În anul 1770, Giuseppe Tacet adaugă clapele de sol diez și si bemol iar în anul 1820, la Viena, Giovanni Ziegler creeazaă un model perfecționat, cu 17 clape care permiteau o intonație și o emisie deosebită. );

Francesco Devienne (1759-1803), compozitor și concertist francez.

Hugo (1761-1803), profesor la Conservatorul din Paris.

Tranquillo Berbiguier(1782-1838), compozitor și concertist, profesor la Conservatorul din Paris.

Frederich Kuhlau(1786-1832), pianist, flautist, compozitor și director al orchestrei din Copenhaga.

Anton Bernardo Furstenau (1792-1851), flautist și compozitor. A compus exerciții și studii pentru flaut.

Louis Drouet (1792-1873), autor a numeroase metode, studii și concerte pentru flaut.

Vittorio Coche(1806-1881), a promovat flautul și sistemul Boehm la Paris.

Giulio Briccialdi (1818-1881), autor de studii, duete și lucrări didactice pentru flaut.

Franz Doppler (1821-1883), compozitor, flautist, și director al Orchestrei Conservatorului din Viena.

Enrico Altes(1826-1899), flautist și professor la Conservatorul din Paris, autor de metode pentru studiul flautului.

Giuseppe Gariboldi(1833-1905) concertist faimos și director al orchestrei conservatorului din Paris, autor de piese, studii și exerciții pentru flaut solo care au fost adoptate de multe școli muzicale.

Luigi Hugues (1836-1914), flautist, autor de exerciții, studii, duete, trio-uri pentruflaut.

Paul Taffanel(1844-1908), prim flautist al orchestrei Conservatorului din Paris, autor de muzică originală pentru flaut și pian, autor al unui Cvintet pentru instrumente de suflat. Alături de Gauberta a elaborat o metodă completă pentru studiul flautului.

Joachim Andersen(1847-1909), flautist al Orchestrei din Copenhaga și al Filarmonicii din Berlin, autor a numeroase studii și exerciții pentru flaut solo.

Ernesto Kohler (1849-1907), flautist la Viena, autor de studii de virtuozitate, capricii , concerte, fantezii pentru flaut cu acompaniament de orchestra sau pian.

Louis Fleury (1878-1926) a fost elevul lui Paul Taffanel la conservatorul din Paris. El a fondat Societatea modernă de instrumente de suflat și Societatea concertistică de muzică antică.

Philippo Gaubert (1879-1941), concertist virtuoz, autor de muzică pentru flaut și pian, a fost și el elevul lui Paul Taffanel. El a fost succesorul profesorului său la catedra conservatorului din Paris.

Marcello Moyse, flautist contemporan a fost profesor la catedra de flaut a conservatorului din Paris. La școala lui s-au format flautiști celebrii precum Jean-Aurele Nicolet, Jean-Pierre Rampal, Gustav Scheck. Marcel Moyse a scris o metodă completă de studii și exerciții zilnice pentru flaut.

Cel care a avut cea mai mare contribuție la perfecționarea flautului a fost Theobald Boehm. El, ca și ceilalți a elaborat numeroase metode de studio.

Theobald Boehm(1794-1881)

Biografie

S-a născut la Munchen pe 9 aprilie 1894. Tatăl lui, Kar Friedrich Boehm era un celebru bijutier iarsoția sa, Maria Ana Franziska era fiica lucrătorului de galanterie și servitor princiar munchenez, Andreas Sulzbacher.

Deci se poate spune că Thebald Boehm avea “în sânge” îndemânarea pentru prelucrarea artistică a metalelorși un simț estetic rafinat.

Încă de a 14 ani, Theobald Boehm lucra în atelierul tatălui său ca lucrător în aur și proiectant de obiecte de podoabă. El a început școala la vârsta de 9 ani pâna la 11, el învățând limba latină, franceză și probabil chiar engleză.

La vârsta de 16 ani și-a construit primul flaut cu 4 clape după modelul unui Traversflote (flaut Traver). Un colocatar al orașului Munchen în care Theobald Boehm și-a petrecut o mare parte din viață a fost Johann Nepomuk Capeller, flautist al orchestrei regale. El i-a fost profesor de flaut lui Boehm, iar după doi ani l-a recomandat ca prim flautist la Isartor Theater.

Și-a continuat pregătirea atât ca artist cât și ca meșteșugar. A dat numeroase concerte și a învățat în Elveția, Strasburg, Frankfurt, Wurzburg și Nurnberg.

În data de 1 iunie 1818, Theobald Boehm a ajuns flautist în orchestra curții, el ocupând acest post la dorința regelui. Din acel moment el se dedică în totalitate muzicii.

Theobald Boehm primește și lecții de compoziție, iar doi ani mai târziu interpretează propriul său concert în Sol opus 1 pe care îl dedică lui Anton Bernhard Furstenau.

Călătoriile concertistice făcute la Leipzig, Berlin, Hannover, Praga, Viena, Italia și Viena i-au adus mari succese. El a cântat în concerte alături de Paganini și Catalani.

În anul 1828, Theobald Boehm și-a deschis propriul atelier de flaute alături de Rudolf Greve, fiul renumitului producător de flaute, Andreas Greve. Flautele de tip Tromlitz, cu 8-9 clape erau foarte appreciate datorită preciziei lor foarte bune.

Pentru Theobald Boehm, anul 1831 a fost unul deosebit de important deoarece el a avut mari succese ca interpret, compositor și constructor de flaute.

El avea un sunet frumos care a fost scos în evidență de interpretarea muzicii. Theobald Boehm a constatat că a cânta din suflet este mult mai important de cât să arate doar virtuozitate, așa cum făceau flautiști virtuosi ai timpului, Louis Philippe Drouet și Charles Nicholson.

Atras de performanțele celor doi flautiști germani, de instrumentele și tehnica lor , Boehm a construit în fabrica de instrumente londoneze a lui Geroksi Wolf, un model preliminar al propriei invențtii. Mai întâi a existat un flaut cu două clape inelare cu ajutorul cărora putea fi eliminată clapa “F”.

După un an, la Munchen, Boehm realizează un sistem de clape care dădea instrumentului o tehnică care nu a mai fost întalnită pânăatunci.

Germanii nu au întâmpinat această realizare cu prea mult interes, în schimb, francezii Joseph Dorus, Paul Hippolyt Camus si Victor Coche au acceptat cu mare interes noul tip de flaut.

În 1847, după conflicte și intrigi pe care le-a acceptat cu calm, Theobald Boehm a construit un flaut cilindric fabricat după principii științifice.

După ce Boehm a inventat acest flaut, Hector Berlioz a declarat că instrumentul vechi ar trebui întrebuințat doar la iarmaroc.

Președintele juriului din Paris, Joseph Hellmesberger i-a decernat lui Boehm medalia de aur în anul 1855 la Expoziția Mondială. El la lăudat pe acesta ca pe “bărbatul german, reformator al flautului, renumit maestru.”

Începând cu anul 1862, Boehm a trăit singur, iar ateleriul său a rămas pe mâna asistentului său, Mendler.

Theobald Boehm a avut peste 100 de elevi, unul dintre ei fiind fiul lui Anton Bernhard Furstenau, Moritz Furstenau care a fost nevoit să îi ocupe locul tatălui său la Orchestra Curții din Dresda.

Boehm a cântat la flaut până la o vârstă foarte înaintată. Deși a invetat mai multe modele, el prefera să cânte pe flautul său cel vechi.

În anul 1881, pe 25 noiembrie, Theobald Boehm moare, la vârsta de 81 de ani.

Creația:

“Grand Polonaise” în Re, op. 16

“Variations sur un air tyrolien” , op. 20

“Fantasie sur un air de Franz Schubert”, op. 21

“ Variations sur un Air Allemand”, op. 22

24 de capricii-studii, op. 26

“Souvenir des Alpes”, opp. 27-32

“Andante” pentru flaut și pian, op. 33

24 de studii, op. 37

Elegie, op. 47

Capitolul 2

Flautul modern

Flautul modern conceput de Boehm este un instrument cu precizie maximă care nu mai cunoaște niciun fel de dificultate în a intona. Este un instrument temperat, fiind unul dintre cele mai agile instrumente ale orchestrei simfonice mari.

Ambitusul flautului este cel exemplificat în exemplul cu numărul unu, notele exemplificate încadrând registrele standard. Aceste registre pot fi depășite de instrumentiști care dețin o tehnică deosebită. Depășirea registrelor a fost frecvent solicitată în unele partituri din motive expresive. Sub limita gravă se poate coborî cu un semiton în cazul flautelor care au clapa de Si.

Notația flautului este în cheia sol, iar sunetele sună exact acolo unde sunt plasate notele.

Registrele sunt următoarele:

Registrul grav, de la Si sau Do1 la Do#2, registru în care toate sunetele sunt fundamentale, iar spre deosebire de celelalte registre, registrul grav este mai cald. ( poza )

Registrul mediu, de la Re2 la Do#3. ( poza )

Registrul acut, de la Re3-Sol#3. ( poza )

Registrul supraacut, de la La3 la Do4. ( poza )

În registrele mediu, acut și supraacut, sunetele se obțin ca armonice superioare ale sunetelor din registrul grav. Timbrul este mai deschis, mai luminos, mai stralucitor, ajungând chiar la stridență în registrul supraacut.

Sunetele armonice necesită o anumită atenție deoarece obținerea sunetelor înalte poate fi realizată doar prin folosirea armonicelor. Dacă în partituri apar cerculețe notate deasupra notelor, atunci instrumentistul va trebui să obțină sunetele folosind un alt armonic, de exemplu: sol din octava a întâi, va fi aici obținut ca armonic 3 pentru do central. Aceste sunete armonice sunt diferite față de cele normale, timbrul fiind mai sec, inexpresiv și mai ireal decât în cazul în care sunt folosite procedee obișnuite de producere a sunetului.

Procedee tehnice

Flautul este un instrument de o deosebită agilitate pe care se pot realiza aproape toate procedeele tehnice, de producere și conducere a sunetelor.

Legato de expresie este un procedeu uzual. La fel ca la majoritatea instrumentelor de suflat, este mai ușoară legarea sunetelor în ordine ascendentă decât în ordine descendentă. Cel mai ușor de legat sunt sunetele care diferă doar prin octava în care sunt așezate.

Un alt procedeu ușor de executat este Staccato. Există mai multe tipuri de articulație dintre care cele mai importante sunt:

Articulația simplă, articulație obținută prin pronunțarea consoanei t în ambușura instrumentului. Conform opiniilor instrumentițtilor, acest tip de articulație nu poate depășii viteza de 450 de articulații pe minut adică o mișcare de șaisprezecimi într-un tempo de aproximativ 112-120 de pătrimi sau de bătăi pe minut. (poza)

Articulația dublă este o articulație care se obține prin pronunțarea rapidă a consoanelor t și k ( tu-ku ). Această articulație este mai neclară decât cea simplă dar este mult mai rapidă. În cazul în care întâlnim repetiții de sunete, două câte două, atunci articulația dublă poate ajunge până la o viteză de 600 de articulații pe minut adică o mișcare de șaisprezecimi într-un tempo de aproximativ 160 bătăi pe minut. (poza)

Articulația triplă este obținută prin pronunțarea rapidă a trei consoane, grupate câte trei t-k-t t-k-t sau t-k-t k-t-k ( tu-ku-tu tu-ku-tu sau tu-ku-tu ku-tu-ku ). Acest tip de articulație este foarte util în cazul în care întâlnim grupări de câte trei sunete. (poza)

Frullato este un procedeu tehnic ușor de realizat. Acest procedeu mai este cunoscut sub denumirea de tremolo dental sau Flatterzunge). Frullato este un mod de emisie de efect, procedeu realizat de către instrumentiști prin folosirea limbii în pronunția unui fonem ( “cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcțiunea de a diferenția cuvintele între ele, precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt.”) drr și în oscilația rapidă a acesteia. (poza)

‘’În privința folosirii surdinei, notăm unele experimente izolate observând totodată faptul că acest mod de emisie a sunetelor nu s-a impus, el existând așadar numai cu titlu de experiment. ‘’

Un factor foarte important care trebuie luat în considerare atunci când se compune o partitură pentru flaut este respirația instrumentistului care este cuantificată în secunde. ‘’ Din cauza specificității modului de obținere a sunetului, prin suflarea aerului într-un orificiu astfel încât, inevitabil, o parte din cantitatea de aer înmagazinată în plămânii instrumentistului va fi irosită, valorile, măsurate în secunde, vor fi diferite în funcție de registru și de nuanță. Astfel, practica ne obligă să ținem seama de faptul că în registrul grav, în forte, un, să zicem, do central va dura aproximativ 8 secunde în forte și 15 secunde în piano. Pe măsură ce sunetele sunt mai înalte, deoarece prin jocul clapetelor coloana de aer ce trebuie pusă în mișcare în tubul instrumentului se micșorează, valorile de mai sus vor crește până spre 12 secunde în forte și, respectiv, 20 secunde în piano. ‘’

Capitolul 3

Familia flautului, tipuri de flaute

Flautul piccolo sau Picola este un instrument construit după mecanica introdusă de Theoald Bohm. Ambitusul picolei este de la re1 la do4. ‘’Picola este un instrument semitranspozitoriu – cu alte cuvinte, înălțimea sunetelor este aceea indicată pe portativ, la care se adaugă, în cazul de sus sau în jos (în cazul de față, în sus), o octavă – vom observa lesne că aveam de a face aici cu un flaut mai mic ( redus, practic, la jumătate) care va cânta cu o octavă mai sus. Mai observăm și faptul că sunetul si supraacut este foarte greu de emis și că, practic, nota din subgrav cu care începe întinderea picolei este nota re. ‘’Picola continuă în acut întinderea flautului, însă culoarea timbrală este mult mai săracă decât cea a flautului. Registrul grav este inexspresiv, dar registrele mediu și acut pot fi scânteietoare, incandescente chiar. Timbrul picolei, într-o nuanță de forte poate acoperi o întreagă orchestră simfonică. ‘’ Măestria componistică a evoluat mult, de la stadiul unei simple dublări în acut a liniilor melodice încredințate unui flaut până la momente recente unde picola are un rol de sine stătător, în care ea interpretează linii melodice având chiar și valoare tematică și, de aceea, unde este necesară o sine qua non scoatere în relief a acestora.

Flautul contralto sau flauto d’amore este un instrument care este foarte rar întâlnit. El este acordat în fa sau în sol grav, sunând deci cu o cvartă sau o cvintă mai jos decât sunetele scrise în partitură. Flautul contra alto face parte din categoria instrumentelor cu notație transpozitorie, adică acele instrumente care folosesc procedeul lecturii notelor ‘’ astfel încât, de exemplu, o notă, scrisă în cheia sol sau în cheia fa, va suna cu un interval predeterminat mai sus sau mai jos (în practică se utilizează frecvent procedeul citirii notelor de pe respectivele portative ca și cum ar fi fost scrise înr-o altă cheie; se folosește frecvent terminologia efect scris – efect real pentru surprinderea acestei factualități). Revenind la flautul contralto vom observa că, fiind un instrument de culoare prin excelență, registrul său cel mai eficace este registrul grav unde nu numai că adaugă, în grav, câteva sunete flautului ci permite obținerea unui considerabil plus de expresivitate, de căldură, de dulcețe a unui timbru care, în acel registru, deja posedă o predeterminată cantabilitate. Registrele, tehnicile și posibilitățile de interpretare vor fi cele deja studiate mai sus, cu amendamentul că instrumentul, fiind ceva mai mare și mai voluminos decât flautul propriu-zis, nu va îngădui o velocitate comparabilă. Pe scurt, facem aici observația că, în cazul instrumentelor de culoare, dezvoltate în sensul descris mai devreme, exemplele muzicale vor veni aproape întotdeauna în sprijinul reliefării a ceea ce este caracteristic în privința culorii timbrale și rareori vor ilustra momente muzicale posibil de interpretat – în condiții superioare chiar – de către instrumentele standard ale respectivelor familii.

Flautul bas este un flaut în do grav, fiind așadar acordat cu o octavă mai jos decât flautul obișnuit. Este un instrument extrem de rar folosit, iar atunci când s-a scris pentru acest instrument s-a insistat, evident, pe

sonoritățile interesante care pot fi obținute în registrul grav al instrumentului.

Concluzie

Ca o concluzie în ceea ce privește lucrarea de atestare a competențelor profesionale “Isoricul flautului” doresc să afirm că acest instrument are un istoric foarte bogat. A apărut încă din antichitate și a evoluat până în ziua de azi, iar eu sunt sigur că urmează să evolueze în continuare.

Prin această lucrare am descoperit multe lucruri interesante despre felul în care a evoluat flautul dar și despre cei care au contribuit la evoluția acestuia. Tot ei au lăsat moștenire un număr mare de lucrări muzicale pe care noi, interpreții le studiem în fiecare zi: game, exerciții tehnice, studii, piese, sonate, concerte, etc.

Sunt mândru de faptul că le pot duce mai departe creația doar prin simplul fapt că le interpretez lucrările și le pot împărtășii cu publicul. Această lucrare m-a făcut să privesc flautul altfel, nu doar ca pe un simplu fluier cum îl văd oamenii obișnuiți, ci ca pe o bijuterie.

Îmi doresc să ajung un bun interpret și să îi învăț și pe alții ce înseamnă cu adevărat flautul, la fel cum și eu sunt și voi fi instruit în continuare. Poate într-o zi mă voi putea apropia și eu de nivelul celor pe care i-am prezentat în lucrare și voi contribui de asemenea la evoluția acestui instrument.

Bibliografie

Viorel Crețu, Elemente de teoria instrumentelor și orchestrație, editura fundației România de mâine, 2007

http://www.didactic.ro/materiale-didactice/61933_istoricul-flautului

http://www.webdex.ro/online/dictionar/flaut

https://dexonline.ro/definitie/fonem