Istoria Evului Mediu In Opea Lui Jacques Le Goffdoc

=== Istoria evului mediu in opea lui Jacques Le Goff ===

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ISTORIA EVULUI MEDIU ÎN OPERA LUI JACQUES LE GOFF

Conducător științific,

Prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON

Absolvent,

Romina-Ioana IFTIMIE

Iași, 2015

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Repere biografice și rolul lui Jacques Le Goff în „școala de la Annales”

I.1. Repere biografice

I.2. „Școala de la Annales”. Câteva considerații

I.3. Demersurile „noii istorii”. Viziunea lui Jacques Le Goff asupra Evului Mediu

Capitolul II. Opera lui Jacques Le Goff

II.1. Primele lucrări

II.2. Imaginarul în lucrările lui Jacques Le Goff

II.3. Omul ca obiect de studiu și ultimile sale lucrări

Introducere

Jacques Le Goff a fost unul dintre fondatorii antropologiei istorice, prin intermediul căreia dorea să aplice discursului istoric metode preluate de la alte științe sociale. Studiile sale numeroase, precum și aparațiile la radio și televiziune l-au făcut cunoscut atât în Franța, cât și în afara acesteia.

Ne-am oprit în demersul nostru asupra câtorva repere din biografia sa, care, credem că pot servi celor interesați de tema noastră și nu numai, pentru a înțelege anumite etape din cariera de istoric a lui Jacques Le Goff. Putem observa, de pildă, ce l-a făcut pe acesta să se orienteze spre istoria medievală, dar și simpatiile sale în plan politic, ce aveau să-l influențeze și în domeniul său. De altfel, traseul său “istoric” avea să fie “zădărnicit” de simpatiile sale de stânga, o dovadă fiind primele sale lucrări ce pun un prea mare accent pe aspectele economice și sociale. Așadar, putem împărți opera sa în două etape: etapa “timpurie”, în care asupra sa și a altor colegi din generația lui s-au răsfrânt aspectele amintite, căreia i-a succedat aceea a “maturității”, ce se caracterizează prin înclinarea sa spre “profunzimile” societăților medievale.

În funcție de materialele de care am dispus în întreprinderea noastră îi enumerăm mai întâi pe istoricii a căror lucrări ne-au fost de o reală utilitate: studiul lui Joëlle Rollo-Koster și pe cel al lui Alexandru-Florin Platon, cuprins în Omul medieval, prin intermediul căruia am avut acces la unele informații biografice incluse în Une vie pour l’histoire. Entretiens avec Marc Heurgon. Eficient ne-a fost și îndreptarul editat de Albrecht Classen, care sugerează și referințe bibliografice, fiind demn de luat în considerare în investigația de față . Nu avem informații să fi fost publicat și la noi, un dicționar al celor mai însemnați istorici, între care s-ar regăsi și medievistul nostru și care ne-ar fi fost necesar.

O altă categorie de surse la care am apelat sunt articolele publicate lui Aron Gurevici, Jean-Claude Schmitt, Gábor Klaniczay în diferite reviste, dar și la unele interviuri ce i-au fost luate lui Jacques Le Goff cu diverse ocazii, care au contribuit la explicarea unor opțiuni, „credințe” ale acestuia, ca de exemplu, aceea într-un Ev Mediu lung. Articolele lui Schmitt, Klaniczay ori Astarita au fost publicate postum, unele sub formă de omagiu.

Pentru a oferi o imagine asupra operei medievistului francez, precizăm mai întâi, faptul că am optat, în lucrarea de față, doar pentru o analiză a lucrărilor care au beneficiat de o traducere în limba română. Motivul care a stat la baza alegerii noastre este și unul practic, care ne-a ușurat munca, dar am ținut cont și de faptul că un studiu asupra întregii sale opere ar fi fost o responsabilitate prea mare dacă ne gândim la numărul de studii și lucrări publicate de Jacques Le Goff perioadei căreia îi este consacrat. În acest sens, sursele folosite în tentativa noastră sunt atât lucrările sale propriu-zise, cât și cele care fac referiri la opera sa , pe care le-am menționat mai sus.

Având în vedere informațiile pe care le-am avut la dispoziție, am ales divizarea lucrării de față în două capitole, împărțite la rândul lor, în câte trei subcapitole, fiecare având să corespundă parcursului “istoric” a lui Jacques Le Goff. În primul capitol am încercat să înfățisăm o viziune de ansamblu a formării și a “ascensiunii” sale intelectuale și a unor momente ce i-au marcat viața (ca de pildă, cel al detașării sale de comunism și de Biserică). Am considerat apoi de cuviință să schițăm câteva trăsături ale mișcării de la “Annales”. În spațiul românesc au sporit preocupările pentru studiul istoriei mentalităților, lucrările unor specialiști ca Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mihaela Grancea, Ecaterina Lung, Alexandru-Florin Platon ajutându-ne în succinta prezentare a evoluției pe care a cunoscut-o „școala de la Annales” de la Marc Bloch și Lucien Febvre până la “fenomenul” „noua istorie”, dominat de Le Goff, asupra căruia am meditat mai mult. În treacăt am amintit și câteva critici care i s-au adus acestui curent istoriografic. De asemenea, am încercat să răspundem la o întrebare esențială a concepției pe care istoricul francez și-a format-o despre Evul Mediu: De ce a preferat o periodizare care întrece limitele unui Ev Mediu „normal” și de ce prelungirea epocii respective până în secolul al XIX-lea? Metodologia pe care el o propune este angrenarea istoricilor, sociologilor, antropologilor etc. într-un efort comun pentru a realiza în cele din urmă o „istorie totală”.

În ce de-al doilea capitol am delimitat primele sale lucrări, de mici dimensiuni sau de sinteză, de cele pe care le putem percepe ca făcând trecerea la un alt “nivel”, deoarece exprimă prin tematica lor, o altfel de abordare care se raportează la studiul mentalităților, imaginarului. Am zăbovit mai mult în analiza noastră asupra imaginarului, căruia Jacques Le Goff i-a rezervat un rol de seamă într-un număr însemnat al lucrărilor sale (Pentru un alt Ev Mediu, Imaginarul medieval, Nașterea purgatoriului, Eroi și minuni ale Evului Mediu). Am făcut și o scurtă incursiune prin care ne-am propus să vedem cum a fost luat în “posesie” acest domeniu de către istorie. Ultimul subcapitol l-am dedicat grupurilor sociale, analizate de medievistul francez sau de către alți istorici, a căror lucrări le-a coordonat ca de pildă, Omul medieval, precum și abordării genului biografic de către acesta. De asemenea, ultimile sale lucrări, unele traduse și la noi, arată interesul lui Jacques Le Goff pentru subiecte ce au legătură cu integrarea europeană.

Din cele enunțate mai sus reiese că scopul lucrării noastre este de a reconstitui, în linii generale, traseul existenței umane și profesionale a istoricului francez, având în vedere contextul în care a trăit și cei care aveau să-l influențeze în meseria sa de istoric.

Capitolul I

Repere biografice și rolul lui Jacques Le Goff în „școala de la Annales”

Jacques Le Goff este unul dintre cei mai proeminenți reprezentanți ai „noii istorii”, a cărei exponentă în Franța este în special „școala de la Annales”. Specialist în istorie medievală, el și-a dedicat întreaga activitate științifică domeniului respectiv încă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, fiind unul dintre urmașii tradiției intelectuale a lui Marc Bloch. Se poate afirma că în ultimele decenii, Le Goff a jucat un rol semnificativ în transformarea cercetării istorice medievale prin folosirea unor metodologii noi care au schimbat în general istoriografia.

I.1. Repere biografice

Jacques Le Goff s-a născut la 1 ianuarie 1924, la Toulon, fiind singurul copil al unei familii de intelectuali. Tatăl său era profesor de engleză, cu stagii de predare la Salonic, Smirna și Alexandria, iar mama, profesoară de pian și o catolică ferventă, deosebindu-se din acest punct de vedere, de soțul ei, care s-a dovedit a fi profund anticlerical după afacerea Dreyfus. Jacques a fost educat în conformitate cu religia catolică, însă s-a plictisit repede de catehism și teologie, devenind interesat de ritualuri, practici, reprezentări religioase, imagini.

El a descris catolicismul pe care îl practica mama sa ca fiind o religie a fricii, a suferinței și a sacrificiului (o religie a pietății masochiste asociată frecvent în cultura populară cu practicile medievale). Această formă aparte a catolicismului l-a făcut pe viitorul istoric să reflecteze asupra puterii religiei respective, mai ales asupra practicilor și conceptelor medievale precum imitatio Christi și contempus mundi. Diferențele culturale și religioase dintre tatăl său, un breton care nu era evlavios și mama sa, o provensală pioasă i-au sporit interesul pentru poziția istorică a femeilor, un subiect ce nu fusese studiat pe scară largă de istoricii de gen masculin ai generației sale.

Jacques și-a petrecut copilăria în orașul natal, fiind pasionat în primii ani de școală de matematică. Interesul și pasiunea pentru istoria medievală s-au intensificat în liceu datorită influenței pe care a exercitat-o asupra sa profesorul Henri Michel. La sporirea curiozității sale pentru Evul Mediu a contribuit și cartea Ivanhoe a lui Walter Scott. Familia sa avea o sensibilitate aparte pentru orientarea politică de stânga, fapt cu repercusiuni în formarea sa intelectuală. Astfel, el a susținut printr-o campanie, victoria Frontului Popular din 1935 în atmosfera de dreapta din Toulon. Orientarea sa de stânga devine și mai evidentă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, eschivându-se de la serviciul de muncă obligatorie din Germania. În această perioadă, după ce tatăl său se îmbolnăvește, familia se mută la Sète, în sud-vestul Franței, rămânând aici până în iulie 1940 și restabilindu-se la Toulon după aceasta.

A urmat trecerea cu brio a bacalaureatului, astfel intrând în așa-numita Hypokhâgne  din Marsilia, o clasă pregătitoare pentru unele instituții de învățământ superior precum Școala Normală. S-a retras apoi cu familia într-un sat din Alpi, unde a luat legătura cu un grup din Rezistență. În pofida războiului, Jacques Le Goff și-a continuat studiile, obținând certficate în franceză, latină și greacă, dar și unul în filologie, ceea ce i-a garantat o licență în Litere. A urmat un scurt stagiu în filologie la Sorbona, după care a revenit la pasiunea sa pentru istorie, intrând la Liceul Louis-Le-Grand și la École normale.

Aflându-se la Praga, între anii 1947-1948, în calitate de bursier al Ministerului Afacerilor Străine în vederea pregătirii unei diplome de studii superioare referitoare la începuturile Universității caroline, Jacques Le Goff este martor ocular la lovitura de stat comunistă, fapt ce a contribuit la respingerea definitivă a orientării de stânga pe care o avusese până atunci. În acest sens, cuvintele sale sunt elocvente: “Am văzut [atunci] cum se instala o democrație populară, nu grație unei mișcări a poporului, ci pur și simplu prin luarea puterii de către un aparat politic susținut din exterior”. Același moment a corespuns și cu desprinderea sa de Biserică. “Ceea ce vedeam la École normale era că funcționarea Partidului comunist se asemăna cu funcționarea Bisericii. […] Nu urma să părăsesc o Biserică pentru a merge în alta”. Atitudinea sa în ceea ce privește Biserica are la bază ideea că spre deosebire de Evul Mediu, când această instituție reprezenta Europa, în perioada contemporană are loc o schimbare, Biserica putând fi întâlnită pretutindeni, inclusiv în țările din lumea a treia. El observa existența unei crize generale a bisericilor, dar și o criză specifică Bisericii Catolice. De asemenea, în concepția sa, în vreme ce în Evul Mediu exista o Biserică a “Inchiziției” , cea care a introdus tortura în Europa, în perioada contemporană, lucruri precum cel menționat erau condamnate de către instituția respectivă. El nu era de acord nici cu partidele politice care se defineau dintr-un punct de vedere confesional.

În anul pregătirii pentru “agregație” alături de istoricii “școlii de la Annales”, printre care Fernand Braudel, Jacques Le Goff a descoperit noi orizonturi adesea neexplorate de medieviștii tradiționali. Acesta a luat cu brio “agregația”, fapt care i-a oferit șansa de a preda în instituțiile de învățământ superior. Din toamna anului 1950, tânărul istoric a început să predea la liceul din Amiens. Și-a completat formarea sa ca istoric la Colegiul Lincoln din Oxford (1951-1952), apoi la Școala franceză din Roma (1952-1953), lucrând în cercetare la CNRS (1953-1956 și 1959-1960) și ca asistent la Universitatea din Lille (1954-1959), la aceasta din urmă cunoscându-l pe Michel Mollat. Maurice Lombard și Fernand Braudel l-au convins să se alăture celei de-a șasea secțiuni a Școlii Practice de Înalte Studii (École Pratique des Hautes Etudes), unde a devenit în scurt timp director de studii. Direcția sa de studii s-a numit sociologie istorică, urmând ca sub influența antropologiei structurale a lui Claude Lévi-Strauss să-și schimbe denumirea în „antropologia istorică a Occidentului medieval”. Jacques Le Goff conducea o dată pe săptămână un seminar, care se baza pe cea mai mare parte a studiilor sale despre oraș și timp, dar și despre cultura folclorică din Evul Mediu. În 1975, Le Goff a reunit la seminarul său un grup de cercetare intitulat Groupe d’ antropologie historique de l’ occident médiéval și a creat un al doilea seminar, ce se axa pe munca în Evul Mediu, gesturile din societatea feudală, ideologia regalității (mai ales cea din timpul Capețienilor și a lui Ludovic al IX-lea), râsul în perioada medievală.

La formarea sa intelectuală un aport l-au avut printre alții: Henri Michel (despre care avea să mărturisească: „m-a pus pentru prima dată în contact cu documentele istorice și cu regulile stricte impuse de uzajul lor; el m-a învățat că, decât să povestească, istoria trebuie mai degrabă să explice”), Charles-Edmond Perrin, March Bloch și Maurice Lombard, aceștia din urmă exercitând o mare influență asupra sa. De exemplu, în ceea ce-l privește pe Maurice Lombard, după cum mărturisea el însuși, a fost pasionat de importanța pe care o acorda acesta timpului și spațiului. La aceasta se adaugă lecturile din Voltaire, Chateaubriand, Guizot și Michelet.

În ceea ce privește teza de doctorat, Jacques Le Goff a întreprins inițial un proiect care avea legătură cu munca intelectualilor în universități și în școlile urbane din secolele al XII-lea- al XIII-lea. Apoi, a extins subiectul, adăugând și idei referitoare la atitudinea față de muncă în Evul Mediu, însă s-a îndoit că ar fi putut termina teza respectivă și nici nu era suficient de motivat pentru a încerca. În 1996 avea să se refere la aceasta, afirmând că simțea bucuria de a nu fi realizat-o.

La începutul anilor 1960, Jacques Le Goff se află în Polonia, susținând colaborarea dintre francezi și intelectualii din Est. Aici, acesta a cunoscut-o pe Hanka Dunin-Wasowicz, care i-a devenit soție în 1962. Cuplul a avut doi copii: Barbara și Thomas. Tot aici avea să devină prieten cu medievistul și politicianul reformator Bronislaw Geremek. În 1969, Le Goff a fost numit codirector în redacția „Analelor”, iar din 1972 până în 1977, i-a urmat lui Fernand Braudel în calitate de președinte al Școlii Superioare de Înalte Studii în Științe Sociale (École des Hautes Études en Sciences Sociales). Avea să rămână în această instituție până la retragerea sa din 1992.

Din 1968, Le Goff a fost gazda emisiunii intitulată “Les Lundis de l'histoire” la radio France Culture, în cadrul căreia a avut drept invitați mai multe generații de medieviști, istorici și specialiști în științe umane și sociale. Se dorea prin intermediul acestei emisiuni răspândirea revoluției intelectuale a școlii de la „Annales” și discutarea unor subiecte și lucrări care acopereau toate perioadele istorice, lucrări care nu erau citite pe scară largă în afara cercurilor universitare. În anii 1970, Le Goff și coeditorul „Analelor”, Pierre Nora au colaborat la o serie de proiecte. În această perioadă, Nora i-a cerut acestuia să i se alăture în calitate de editor la Gallimard, o editură importantă din Franța. Cei doi au fondat o serie istorică prestigioasă intitulată “Biblioteca de istorie”. Le Goff a făcut parte din consiliul editorial până în momentul în care a devenit directorul Școlii Superioare de Înalte Studii în Științe Sociale, însă a continuat să lucreze cu Nora mult timp după aceasta. Amândoi au contribuit la editarea unei colecții de eseuri în trei volume Faire de l’ histoire.

Le Goff a fost un susținător al formării Uniunii Europene și al cauzei drepturilor omului, dar și al apropierii dintre Franța și Germania după cel de-al Doilea Război Mondial, pe aceasta din urmă prezentând-o euroscepticilor drept o revenire la vechiul sistem carolingian al vestului și estului Franciei. Fondarea Uniunii Europene depindea din perspectiva lui de relațiile cordiale dintre aceste state, de aceea el a susținut și aprobarea acordurilor de la Maastricht. De-a lungul anilor, el a participat la dezbateri referitoare la politica publică din Franța și la cele legate de drepturile omului din străinătate. La sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980, Le Goff s-a remarcat prin rolul său proeminent în susținerea intelectualilor și muncitorilor care luptau pentru libertate în Polonia.

În 2004 moare soția sa, Hanka. Acest moment avea să-l marcheze, scriind mai târziu o biografie despre ea intitulată Avec Hanka. După aceasta, istoricul a început să publice din nou. Jacques Le Goff s-a stins din viață la 1 aprilie 2014 la Paris.

I.2. „Școala de la Annales”. Câteva considerații

„Școala de la Annales” din jurul revistei cu același nume s-a remarcat prin unicitate în istoriografia secolului al XX-lea. Membrii acesteia și-au exprimat încrederea cu privire la orientarea istoricilor spre alte științe sociale pentru a face posibile noi abordări științifice în domeniul istoriei, însă totodată ei conștientizau și limitele unor astfel de abordări. Istoricii de la „Annales” nu considerau că pot fi concepuți drept o școală, preferând să fie percepuți ca un spirit ce se caracteriza prin receptivitatea unor metode și abordări noi în cercetarea istorică. Revista acestei mișcări avea să fie fondată de Marc Bloch și Lucien Febvre în 1929 la Universitatea din Strasbourg și intitulată „Annales d’histoire économique et sociale”, transferată apoi cu aceștia la Paris la mijlocul anilor 1930, având drept țel crearea unui for pentru cercetarea interdiciplinară. Istoricii acestui nou curent istoriografic promovau următoarele idei: înlocuirea narării tradiționale a evenimentelor cu o istorie analitică, care să pună accent pe problematică; înlocuirea istoriei, îndeosebi a celei politice cu o istorie a tuturor activităților umane; colaborarea istoriei cu alte discipline umane pentru realizarea primelor două scopuri.

După cel de-al Doilea Război Mondial, revista și gruparea din jurul acesteia aveau să fie conduse de Lucien Febvre, având în vedere că Marc Bloch, ce făcuse parte din Rezistența franceză a fost împușcat de naziști în 1944. Pentru a pune accent și mai mult pe interdisciplinaritate, din 1946, titlul revistei avea să fie schimbat în „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”. Aceasta s-a remarcat în cadrul celei de-a șasea secțiuni a École Pratique des Hautes Études ce fusese de curând înființată, în 1975 transformându-se în École des Hautes Études en Sciences Sociales. Interesul istoricilor de la „Annales” pentru cooperarea dintre istorie și științele sociale este dovedit de schimbarea în 1994 a subtitlului revistei din „Économies, Sociétés, Civilisations” în „Histoire, Sciences sociales”. Această cooperare nu a fost constantă întotdeauna: uneori a fost favorizat dialogul cu științe sociale precum geografia, sociologia, psihologia în vreme ce în alte împrejurări, un rol important a fost acordat antropologiei, lingvisticii etc. Științele sociale menționate au oferit istoriei elemente de problematică și instrumente de cercetare.

Potrivit lui Peter Burke, mișcarea de la „Annales” a cunoscut trei etape. Cea dintâi este cuprinsă între anii 1920-1945, remarcându-se prin lupta contra istoriei politice și evenimențiale. Următoarea etapă a presupus instituționalizarea demersului istoriografic după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind folosite concepte ca, de pildă structură și conjunctură. Reprezentantul de seamă al acestei perioade a fost Fernand Braudel, ce a condus revista „Annales” între anii 1956-1969. Reprezentanții ultimei etape, ce a debutat pe la 1968 au primit și unele critici pentru că subestimau episoadele politice și etnice. Mai târziu s-a observat și o orientare dinspre istoria socială și economică spre cea socio-culturală, dar și o oarecare reabilitare a istoriei politice.

Asupra concepțiilor pe care și le-au format Marc Bloch și Lucien Febvre au exercitat o influență unii reprezentanți ai științelor sociale din Franța precum filosoful matematician Antoine-Auguste Cournot, geograful Paul Vidal de la Blanche, economistul François Simiand, sociologul Émile Durkheim, antropologul Marcel Mauss, un rol important avându-l și noile orientări din istoriografia germană. În timpul celor doi fondatori s-a pus accent pe existența unei corelații între trecut și prezent și pe fenomenele sociale și economice, acestea din urmă fiind exprimate și în titlul revistei. Ei pot fi considerați ca făcând parte din rândul celor care au întemeiat istoria mentalităților, domeniu care avea să fie definit de Michel Vovelle ca înglobând ansamblul formelor de expresie cunoscute de la cele caracteristice culturii ori gândirii clare până la stadiul inconștient al sensibilității colective, exprimat prin atitudini și reprezentări cotidiene. Preocuparea pentru universul mental este reflectată în lucrările istoricilor de la „Annales” ca de pildă în lucrarea lui Lucien Febvre referitoare la tema necredinței în veacul al XVI-lea, pornind de la personalitățile Renașterii ori în cartea lui Marc Bloch intitulată Regii taumaturgi, în care este studiată credința în puterea vindecătoare a regilor Franței și Angliei, ce a persistat până în secolul al XIX-lea.

A doua generație de istorici de la Annales a fost dominată de Fernand Braudel, perioadă care este caracterizată de predilecția pentru istoria economică și socială. Lucrarea sa Mediterana și lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea pune accent pe geografia istorică și pe evocarea structurilor economice, politice, sociale. În cartea menționată și în articolul „ Histoire et Sciences Sociales: la longue durée”, el avea să împartă timpul istoric în trei segmente: durata lungă, timp al mișcărilor lente, timpul conjuncturii, cu un interval de două, trei decenii, cel mult o jumătate de secol și durata scurtă, timp al evoluțiilor rapide. Această perioadă a fost marcată de istoria cantitativă și de ambiția de a realiza o “istorie totală”.

A treia generație de la „Annales” s-a remarcat în anii 1970, când revista a fost condusă de Jacques Le Goff, Emmanuel Le Roy Ladurie și Marc Ferro. Unii istorici au urmat direcția lui Marc Bloch și Lucien Febvre în ceea ce privește istoria mentalităților, perioada respectivă fiind caracterizată și prin revenirea la istoria politică și evenimențială. S-a evidențiat ca fiind cea dintâi generație care a inclus și femei precum: Christiane Klapisch, Arlette Farge, Mona Ozouf, Michelle Perrot. De asemenea, au fost valorizate noi surse istorice semnificative în societățile premergătoare perioadei moderne ca de pildă: testamentele, predicile, cultura orală. Deschiderea orizontului tematic și metodologic a avut legătură și cu detașarea de marxism a acestor istorici. Astfel, istoria a devenit o disciplină socio-culturală, ce tindea să sublinieze structurile mentale perene referitoare la familie, vârste, credințe populare.

Punctul de plecare al studierii mentalităților a fost îndemnul lui Ernest Labrousse pentru cercetarea rezistențelor la schimbare, cu prilejul colocviului de la Saint-Cloud din 1965. Astfel, istoria a apelat la rezultatele și metodele altor discipline învecinate precum demografia istorică. Prin intermediul acesteia, istoricii aveau să descopere structurile perene ale familiei, atitudinea față de practicile contraceptive, sensibilități și sentimente, altfel spus atitudinile oamenilor în fața vieții, evocatoare fiind și comportamentele lor în fața morții. Istoria mentalităților s-a angajat în ceea ce privește thanatologia într-un domeniu mai profund, cel al inconștientului colectiv. Dintre cei care au cercetat atitudinile oamenilor în fața morții îi putem menționa pe Michel Vovelle cu Piété baroque et déchristianisation en Provence au XVIIIe siècle sau pe Philippe Ariès cu L’ homme devant la mort. Acesta din urmă nu aparținea „școlii de la Annales”, fiind preocupat printre altele și de atitudinea față de familie și de sentimentul copilăriei. Un rol important l-au acordat istoricii celei de-a treia generații atitudinilor populare ținând cont de contextele economice și sociale precum Robert Mandrou care a cercetat vrăjitoria și ideile capitaliste timpurii ale Fuggerilor sau Jacques Le Goff și Georges Duby ce au studiat aspecte ale religiozității populare. Un alt istoric preocupat de chestiuni ce aveau legătură cu istoria culturii, orientându-se și spre psihologia istorică a fost Jean Delumeau. El a elaborat o lucrare referitoare la frica și păcatul în Occident, având în vedere temerile majorității, dar și ale elitelor.

Un exemplu de cercetare a mentalităților urmând un model antropologic și folosind metode calitative este lucrarea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, Montaillou sat occitan între 1224-1324 (1975), în care s-a încercat, având la bază un registru al Inchiziției, reconstituirea aspectelor intime, dar și a mentalității oamenilor obișnuiți. Aceasta avea să facă parte mai târziu din ceea ce s-a numit microistorie, ce presupunea încercarea de a reconstitui o comunitate mică din punct de vedere istoric. În altă lucrare, Le Carnaval de Romans, Le Roy Ladurie a privit carnavalul drept un fenomen social, atât ca sărbătoare și ca schimbare temporară a rolurilor sociale, cât și din perspectiva dezvăluirii conflictelor din cadrul societății de la finele veacului al XVI-lea. Astfel, el a reușit să reconstituie imaginarul social, politic și religios al perioadei analizate.

Se poate observa din cele enunțate mai sus interesul suscitat în rândul istoricilor celei de-a treia generații de la „Annales” față de ceea ce s-a numit antropologia istorică, un rol decisiv în dezvoltarea acesteia jucându-l Le Goff și Le Roy Ladurie. Antropologia istorică s-a remarcat ca fiind o istorie a obiceiurilor cotidiene, fizice, gestuale, alimentare, afective, mentale. Acest domeniu a reprezentat o apropiere între istorici și antropologi, cei dintâi datorită preocupării lor pentru mentalități, cotidian, evoluțiile lente privite din unghiul „duratei lungi”. Această denumire a fost adoptată și ca urmare a criticilor ce au fost aduse conceptului de mentalități, ale cărui obiecte și metode nu ar fi fost definite concret și unanim. De asemenea, antropologia începuse să ocupe un rol dominant în cadrul științelor sociale, rol care până atunci îi revenise istoriei. Astfel, este elocventă în 1975 denumirea de către Jacques Le Goff a unuia dintre seminariile sale din cadrul EHESS “antropologia istorică“, acesta dorind ca problemele și metodele antropologiei sociale și culturale să devină o preocupare a istoricilor. Ideile lui Erving Goffman, Victor Turner, Pierre Bourdieu și Michel de Certeau au fost folosite de “școala de la Annales” pentru a realiza o istorie antropologică. De exemplu, Le Goff s-a interesat de antropologia culturală a Evului Mediu, studiind aspectele structurale ale legendelor, gesturile simbolice din viața cotidiană, cu precădere ritualul vasalității.

Reprezentanții “școlii de la Annales” s-au remarcat prin aspirația lor de a crea o istorie care să cuprindă totalitatea activităților umane și care să acorde un mai mare interes „structurilor”. Accentul pus pe redescoperirea oamenilor presupunea ca istoria să colaboreze cu alte domenii învecinate precum: demografia, sociologia, psihologia, antropologia. Astfel, istoricul își punea întrebări care îi îngăduiau să pătrundă în trecut și să găsească răspunsuri la acele chestiuni care erau de actualitate la momentul respectiv.

I.3. Demersurile “noii istorii”. Viziunea lui Jacques Le Goff asupra Evului Mediu

Curentul istoriografic „noua istorie” s-a închegat în jurul EHESS și Maison des Sciences de l’ Homme, având la bază lucrarea din 1978, sub coordonarea lui Jacques Le Goff și intitulată

La Nouvelle Histoire, care reprezintă orientarea spre domenii precum: istoria mentalităților, antropologia istorică, istoria structurilor, istoria marginalilor, istoria imaginarului. Pentru unii istorici precum Le Goff, istoria mentalităților îngloba visele, imaginarul, cultura materială, toate acestea fiind sintetizate mai bine prin noțiunea de antropologie istorică, deoarece cuprindea umanitatea în totalitatea ei. Așadar, semnificative au devenit instrumentele și fundamentele teoretice preluate de la alte științe sociale. Termenul “noua istorie”, folosit de către istoricul menționat are un sens pur simbolic, care trebuia să exprime prin această formulă ansamblul inovațiilor de orizont, percepție și metodă ce erau prezente în istoriografia din Franța.Un demers important a fost și Faire de l’ histoire, aflată sub direcția lui Le Goff și Pierre Nora, ce lansa o provocare științelor socio-umane și pleda pentru abordarea istorică a unor teme ca de pildă: climatul, sărbătoarea, inconștientul colectiv, mitul. Pierre Chaunu făcea astfel apel la cucerirea sensibilității, mentalului și imaginarului. Contextul în care a apărut “noua istorie” este cel al afirmării printre altele a sociologiei, demografiei, antropologiei, etnologiei, al reînoirii problematicii științelor tradiționale și al interdisciplinarității, aceasta din urmă făcând referire la științe ca: istoria sociologică, demografia istorică, antropologia istorică, psiholingvistică, etnoistorie.Aceasta a apărut și ca o reacție la istoria pozitivistă a veacului al XIX-lea. Prin încercarea lor de a descoperi ritmurile lente ale evoluțiilor, ceea ce era de durată în opoziție cu efemerul, adepții „noii istorii” și-au propus ca istoria, ce își legitima astfel statutul de știință, să ia locul sociologiei în ierarhia științelor sociale. Potrivit lui Le Goff, precursorii acestui curent au fost Voltaire, Chateaubriand, Guizot, Michelet, François Simiand.

“Noua istorie” pare să fi fost influențată și de Karl Marx, din acest punct de vedere fiind edificator exemplul lui Michel Vovelle, care a fost preocupat mai ales de istoria sensibilității și a mentalităților colective. Această influență este însă, vizibilă și anterior apariței “noii istorii” la Ernest Labrousse prin accentul pus pe domeniul economic. De asemenea, periodizarea sugerată de Karl Marx (sclavagism, feudalism, capitalism), deși neacceptată sub această formă reprezintă o teorie a “duratei lungi”. Există însă și diferențe între “noua istorie” și marxism. De exemplu, marxismul reprezintă o teorie generală a istoriei, în vreme ce acest curent istoriografic respinge schemele teoretice, având la bază în special metoda empirică de cunoaștere și subliniază importanța creării unor instrumente care să contribuie la reconstituirea realității istorice. Chiar dacă, aparent, există o întrepătrundere între marxism și “noua istorie” din perspectiva unei istorii a maselor, a marilor structuri, a asimilării modului de producție cu “durata lungă”, aceasta nu este decât una întâmplătoare, iar conceptele folosite de doctrina respectivă nu pot fi aplicate ori sunt aplicate cu dificultate domeniului istoric.

„Noua istorie” a însemnat și o continuitate cu etapele anterioare ale mișcării de la „Annales”, dar în același timp s-a remarcat și prin elemente de noutate. Precum în fazele timpurii ale “școlii”, aceasta dorea să aibă la bază documente noi, dar le promova și pe cele nescrise. De asemenea, un loc important l-a deținut istoria orală și cea a gesturilor, o dovadă pentru aceasta din urmă fiind lucrarea lui Jean-Claude Schmitt.

Noutatea o constituie redescoperirea politicii și reabilitarea într-o mai mică măsură a istoriei evenimențiale, respinsă puternic în primele etape ale mișcării. Se punea accent însă, pe o istorie politică, care să cuprindă inclusiv simbolicul și imaginarul, avându-i în acest sens drept precursori pe Marc Bloch cu Regii taumaturgi și Ernst Kantorowicz cu Cele două corpuri ale regelui. Pentru o asemenea istorie, Le Goff a sugerat denumirea de antropologie politică istorică, ce îngăduia legătura cu regimurile și structurile politice analizate în mod similar de sociologi și etnologi. Astfel, se dorea o redefinire a domeniului social și medierea raporturilor dintre istorie și științele sociale. În ceea ce privește evenimentele, chiar și Braudel considera că acestea meritau să fie studiate ca o dovadă pentru istoria structurilor, la care se adaugă Duby cu lucrarea sa despre bătălia de la Bouvines. Interesați de acest domeniu au fost și François Furet, Michel Vovelle, care au reflectat asupra Revoluției franceze, apoi Marc Ferro, istoric al Revoluției ruse și al Primului Război Mondial și Maurice Agulhon, prin studiul său despre comportamentul politic al oamenilor de rând din Var.

Istoricii de la „Annales” aveau să redescopere biografia istorică, însă o biografie care se raportează la personalități cu ajutorul structurilor, personalități care să fie analizate dincolo de funcțiile și rolurile lor. De pildă, Georges Duby i-a dedicat o biografie nobilului englez Guillame le Marechal, pe când Jacques Le Goff a fost preocupat de viața lui Ludovic cel Sfânt, regele Franței. Se puteau însă, scrie și biografii istorice despre viața oamenilor obișnuiți, un astfel de demers fiind întreprins de Michel Vovelle, care s-a referit la burghezul Joseph Sec din Aix-en-Provence. Noul curent se opunea astfel istoriei tradiționale, interesată de faptele oamenilor importanți, acordând însemnătate și oamenilor de rând și experienței lor în ceea ce privește schimbarea socială. În acest sens, Le Goff considera că pentru istoria mentalităților era semnificativ ceea ce aveau în comun de pildă regele Ludovic al IX-lea al Franței și țăranul ce se afla pe domeniile acestuia sau Cristofor Columb și marinarii săi. După părerea lui, utile acestui domeniu îi puteau fi metodele cantitative realizate de psihologii sociali, dar și metodele structuraliste prin colaborarea istoriei cu etnologia. Metodele cantitative aveau la bază ideea că totul putea fi numărat pentru a se ajunge la rezultate ce aveau în vedere istoria mentalităților ca de exemplu testamentele, care puteau evoca modul în care au evoluat atitudinile religioase. Se poate spune că obiectul de cercetare al istoriei s-a extins continuu, ajungând să cuprindă aproape totul. Raportat la acest context tematic, faptul istoric se transformă într-o compoziție alcătuită în totalitate, ținând cont de întrebările și problemele ce apăreau drept urmare a extinderii orizontului.

„Noua istorie” punea accent pe citirea oricărui tip de document, existând și surse privilegiate, ce permiteau cunoașterea anumitor aspecte ale istoriei mentalităților precum documentele literare și cele artistice. Din acest punct de vedere, exemplul lucrării lui Huizinga, Amurgul Evului Mediu este elocvent în ceea ce privește reconstituirea mentalității unei perioade, având la bază sursele literare. Acest nou tip de lectură a unui document a dus la expunerea discursului anonimilor din trecut și redarea unor fragmente din viața lor cotidiană. A urmat o extensiune a tipurilor de surse prin adăugarea unor noi izvoare la textele tradiționale, de la documente figurative la film și fotografie. Așadar, preocuparea istoricului pentru tot ceea ce are legătură cu omul determină valorificarea oricărei surse care ar putea contribui la recompunerea trecutului, dobândindu-se accesul la umanitatea de altădată, înfățișată sub diferite forme.

Din toate aceste inovații trebuia să decurgă o istorie globală, deși noțiunea aceasta nu a fost definită concret de către reprezentanții “noii istorii”. Totuși, putem deduce că este vorba de interesul lor de a avea asupra unui obiect de studiu, o viziune cât mai completă. Centralitatea pe care ei doreau ca istoria să o ocupe în rândul științelor umane i-au adus și critici curentului istoriografic. Printre critici s-au numărat Hervé Coutau-Bégarie și François Dosé, care vorbeau despre o „fragmentare” a istoriei din pricina lărgirii orizontului tematic și al îmbunătățirii metodelor de investigare, periclitând definitiv orice tentativă de sinteză. De aici ar rezulta slăbiciunea “noii istorii”. Istoricii acestui curent s-au interesat în principal de istoria medievală și modernă.

În Spania, “noua istorie” debutează în istoriografie în anii 1980,bucurându-se însă, de succes din partea moderniștilor și nu, din cea a medieviștilor, aceștia din urmă arătându-și neîncrederea față de abordarea unor teme ca moartea, sexualitatea, sărbătorile, religiozitatea populară. În opinia lor, asemenea teme nu au condus la reflecții metodologice profunde, scriind studii care se referă la superficialitatea temelor precizate. Această concepție are legătură și cu faptul că un număr însemnat dintre istoricii spanioli au rămas fideli istoriei economice și sociale.

Precum istoricii generației sale, Jacques Le Goff a fost preocupat de istoria „duratei lungi”, în special de schimbările lente și profunde, fapt ce i-a îngăduit să analizeze ceea ce antropologii numeau frecvent structuri, fiind influențat din punct de vedere metodologic de marxism, de Fernand Braudel și de etnologie. Asupra “școlii de la Annales”, dar mai ales asupra acestuia, o influență aparte a exercitat-o și Jules Michelet, care pleda pentru o istorie mai materială, anticipând istoria culturii materiale, interesată de climat, de alimente, de circumstanțe fizice și o istorie mai spirituală, care să fie una a moravurilor, prefigurând antropologia istorică. Le Goff s-a referit la meritul lui Michelet de a le fi oferit istoricilor dreptul la imaginație, fapt ce reprezintă pentru medievist o necesitate fundamentală.

Jacques Le Goff nu concepea Evul Mediu ca fiind o perioadă “întunecată”, dar nici una

“poleită”, pledând pentru un Ev Mediu lung, care în viziunea sa datează din timpul Imperiului Roman târziu și până la revoluția industrială din veacurile XVIII-XIX, ce ar corespunde mai bine structurilor profunde materiale și mentale. Acesta consideră că un astfel de Ev Mediu poate fi reconstituit la nivelul vieții cotidiene, al credințelor, atitudinilor și mentalităților care îi erau specifice prin folosirea metodelor etnologice. Într-un articol intitulat Pour une autre Moyen Âge, ce a fost publicat în 1983 în revista “Europe”, Le Goff a explicat care erau structurile esențiale, ce au persistat în acest lung Ev Mediu din veacul al IV-lea până în cel de-al XIX-lea veac. Pentru a nu oferi decât un exemplu dintre cele pe care le enumeră istoricul în pledoaria sa, creștinismul a reprezentat o asemenea structură, fundamentală pentru existența lumii feudale. Perspectiva unui Ev Mediu lung ar îngădui o mai bună înțelegere a perioadei, care s-a evidențiat ca fiind atât “vremea foametei, a marilor epidemii, a sărmanilor și a rugurilor”, cât și cea “cea a catedralelor și castelelor, cea care a inventat sau a descoperit orașul, universitatea, munca…”. Conceput astfel, Evul Mediu timpuriu ar cuprinde veacurile IV- IX, urmat de Evul Mediu central dintre secolele X- XIV și Evul Mediu târziu caracteristic secolelor XIV-XVI, Vechiului Regim.

Această viziune asupra Evului Mediu are legătură și cu modul său de a percepe Renașterea din secolul al XVI-lea. Potrivit lui Le Goff, Evul Mediu a cunoscut o serie de “renașteri”, Renașterea menționată nefiind altceva decât una dintre acestea. Astfel, se poate afirma că a existat o Renaștere carolingiană, apoi Renașterea din veacul al XII-lea, Renașterea, care debutează în Italia în secolele al XII-lea- al XIV-lea, extinzându-se și în restul Europei în veacurile al XV-lea- al XVI-lea sau Renașterile din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Conform acestuia, ceea ce este cunoscut sub denumirea de “marea” Renaștere nu are un început precis, în Europa pendulând între trei sau chiar patru veacuri, în perioada respectivă având loc și evenimente mai puțin plăcute precum ciuma, care și-a pus amprenta asupra istoriei Evului Mediu. El considera că de la descoperirea Americii, ceea ce era esențial din punct de vedere economic, social și politic nu s-a schimbat în mod fundamental între secolele al XV-lea- al XVI-lea. Adevăratele transformări au avut loc doar o dată cu începuturile științei moderne și cu Iluminismul din veacul al XVIII-lea, iar din punct de vedere social și politic o dată cu Revoluția franceză, iar economic, o dată cu Revoluția industrială.

Predilecția sa pentru Evul Mediu ca obiect de cercetare trebuie situată în corelație cu perspectiva „duratei lungi”, ținând cont de faptul că așa cum s-a afirmat, cel mai lent în istorie se schimbă mentalitățile. De asemenea, importante sunt aspectele ignorate de istoria tradițională, care sunt valorificate de această “școală” precum cotidianul. Astfel, etnologia pleda pentru o istorie a evenimentelor care se repetau: sărbători, ceremonii care aveau legătură cu istoria biologică și familială (nașterea, căsătoria, moartea). El pune accent pe instrumentele mentale și științifice pe care le pot furniza sociologia, etnologia și semiologia, de care trebuie să se țină cont pentru reînvierea Evului Mediu. În acest sens era esențială alcătuirea unor echipe de specialiști.

Dintre sursele utilizate în scopul reconstituirii trecutului se remarcă cele care au legătură cu ceea ce se numește cultura populară, prin intermediul căreia pot fi scoase la iveală aspecte ce țin de folclor, basme sau vise. Etnologia folosește surse, în special din domeniul arheologiei vieții cotidiene, din cel al iconografiei gesturilor, dar și din cel al tradiției orale. Prin plasarea între Antichitate și modernitate, Evul Mediu poate sta la baza cooperării dintre „o documentație bine utilizată și o imaginație întemeiată”, imaginația fiind un mod de a pune în valoare documentul, eficientă și în cazul în care documentul lipsește.

Din cele enunțate mai sus reiese că reprezentanții “noii istorii” au fost preocupați de structurile profunde ale evoluției societăților, pledând pentru cercetarea unor domenii precum istoria alimentației, vestimentației etc.. Jacques Le Goff a pus accent pe utilizarea tuturor mijloacelor prin care se poate obține o “istorie totală”, domeniul cercetării neputând fi delimitat în mod concret. Alături de Pierre Nora, el a avut o contribuție la reînnoirea științei istorice în general, sugerându-le istoricilor “noi abordări”, “noi chestiuni” și “noi obiecte”. Acesta s-a referit la necesitatea unei periodizări în istorie, periodizare ce avea la bază și scopuri educaționale, corespunzând „duratei lungi” braudeliene, plasatînd-o în cadrul unui Ev Mediu lung cuprins între sfârșitul Antichității târzii din secolele al IV-lea- al V-lea și până la revoluțiile industriale și politice din Europa veacurilor al XVIII-lea- al XIX-lea.

Capitolul II

Opera lui Jacques Le Goff

Opera sa istoriografică este vastă, fiind alcatuită din zeci sau poate chiar sute de studii și mai multe cărți, corespunzând întocmai căii pe care a urmat-o istoriografia din Franța în anii 1980. Aceasta are în prim centru istoria mentalităților din Evul Mediu. Influențată de structuralismul francez, opera lui Jacques Le Goff se bazează pe o cercetare amplă, în care orice sursă poate fi utilă. Contribuția sa este una semnificativă dacă ținem cont de faptul că el a lărgit câmpul istoric prin subiecte și întrebări noi, explorând zone nestudiate până atunci ale comportamentelor oamenilor și grupurilor sociale precum negustorii, bancherii, intelectualii, dar și prin atenția acordată unor teme ca visele ori cheltuielile academice.

Asemenea colegilor săi de generație, dar și a celor mai în varstă decât el (exemplul lui Georges Duby este concludent pentru cel din urmă aspect), Jacques Le Goff s-a remarcat mai întâi prin lucrări ce tratau teme din sfera economică și socială, orientându-se mai târziu spre noi domenii de cercetare: antropologia politică, viața cotidiană, istoria moravurilor etc. Pentru studierea psihologiei colective a grupurilor sociale, acesta a utilizat concepte precum gesturi, imagini, reprezentare, imaginație, sensibilitate, cu ajutorul cărora dorea să reconstituie mentalitatea și viața oamenilor din perioada medievală. Lucrările sale de maturitate reflectă prin problematica lor, predilecția istoricului francez pentru zonele profunde și mai puțin clare ale socialului. Amintim aici în treacăt încercarea sa de a reabilita domenii și metode ocultate din trecut pentru a da un suflu nou cercetării. Revenirea la genul biografic este elocventă din acest punct de vedere. El avea să fie interesat și de dimensiunea umană a trecutului, încercând o reconstituire a sa în toată varietatea și intercondiționările sale complexe.

II.1. Primele lucrări

Primele sale lucrări, Negustorii și bancherii în Evul Mediu (1956), Intelectualii în Evul Mediu (1957) ilustează preocuparea lui Jacques Le Goff pentru chestiuni ce aparțineau istoriei ideilor și istoriei economice. În cea dintâi, el schițează activitățile profesionale, sociale și politice ale negustorilor itineranți și ale celor sedentari, atitudinile lor morale și religioase, precum și realizările lor pe plan cultural. Titlul lucrării face referire la aceia dintre ei care au activat atât în comerț, cât și în domeniul bancar, istoricul plasându-i într-o relație strânsă cu avântul economic din secolul al XII-lea. Spațiul de referință al cercetării întreprinse s-a limitat la Europa creștină, neanalizându-i aici pe negustorii bizantini ori arabi, oprindu-se în treacăt asupra acestora în relațiile pe care ei le-au avut cu negustorul creștin. Ipoteza lui Le Goff potrivit căreia acești negustori și bancheri sunt precusorii capitalismului are la bază concepția sa marxistă, deosebindu-se astfel de Werner Sombart.

Cea de a doua are în prim plan apariția unui tip socio-profesional nou și anume pe acela pe care istoricul francez îl numește intelectual. Utilizarea acestui termen este improprie pentru perioada medievală, Le Goff justificându-și demersul în prefața lucrării din noiembrie 1984. Dupa cum mărturisește el însuși, scopul său a fost să atragă atenția asupra oamenilor prin sustragerea de la instituții (în cazul de față universitățile) și idei. Studiul său urmărește evoluția școlii, de la cea monastică, destinată doar viitorilor călugari, la înființarea universității în contextul revoluției urbane din veacurile X-XII , precum și modul cum a fost percepută munca „intelectualului”. Amintim aici pentru cel din urmă aspect, atribuirea denumirii de „vânzători de cuvinte”, pe care a primit-o noul tip social de la oamenii Bisericii, denumire ce se fundamenta pe ideea că știința era un dar divin și nu putea fi vândută. Din rândul celor care s-au remarcat dintre intelectuali îi vom menționa doar pe Pierre Lombard și Pierre le Mangeur, care prin lucrările lor, au avut un aport la îndreptarele pe care le foloseau cei care doreau să devină profesori. În ultima parte a lucrării, Le Goff analizează noul tip de intelectual , umanistul și diferențele existente între acesta si cel din Evul Mediu.

Din 1964 se observă atenția pe care și-o îndreaptă istoricul Evului Mediu spre studiul mentalităților, moment ce coincide cu publicarea Civilizției Occidentului medieval, lucrare de sinteză. Aceasta se bazează pe munca altor istorici, dar are și propriile lui contribuții. În acest sens, el delimitează abordarea narativă tradițională a primelor patru capitole prin evocarea evoluției istorice din perspectivă cronologică, de celelalte șase capitole, ce tratează aspectele variate ale civilizației medievale cuprinse între secolele X-XIII. O parte semnificativă a lucrării explorează structurile materiale, adică istoria economică și socială. Anumite similarități, dar și diferențe cu materialismul istoric ies in evidență. După cum mărturisește în prefața lucrării, medievistul francez a încercat să înfățișeze aici un Ev Mediu al profunzimilor, apelând în realizarea tentativei sale la disciplinele apropiate de domeniul istoriei, dintre care consideră că mai importante în explorarea civilizației Occidentului medieval sunt etnologia și antropologia, mai mult decât sociologia. Astfel, el introduce metodologii noi ce erau în curs de dezvoltare în acea perioadă, metodologii preluate de la Școala franceză de antropologie, de la antropologi ca Marcel Mauss și Claude Lévi-Strauss ori de la istoricii comparației precum Georges Dumézil. Dintre subiectele pe care le aduce în discuție se observă preferința sa pentru cele ce au legătură cu spațiul și timpul în Evul Mediu.

Se poate observa din ideile expuse aici traseul pe care l-a parcurs Jacques Le Goff, de la o istorie ce punea accent pe aspectele economice și sociale în studierea societății medievale, la orientarea sa ulterioară spre teme ce aparțineau istoriei mentalităților și sensibilităților, de care avea sa devină preocupat de-a lungul întregii sale cariere.

II.2. Imaginarul în lucrările lui Jacques Le Goff

Stimulată de interdisciplinaritea „noii istorii” și de „durata lungă” braudeliană, istoria a încercat să ia în posesie domeniul imaginarului, ce părea a fi un mod sigur prin care se putea pătrunde în adâncul spiritului uman. Cercetările în acest domeniu aveau să debuteze în perioada interbelică. Imaginarului îi erau specifice reprezentările, visele, miturile, utopiile, acestea alcătuind nivelul profund al conștiinței colective, ce își punea pecetea asupra manifestărilor sociale și istorice, marcând ruptura cu realitatea. Acest domeniu cuprinde ansamblul experiențelor umane: curiozitatea față de orizonturile îndepărtate și de cele necunoscute ale spațiului și timpului, neliniștile față de ceea ce era tainic prezentului și viitorului.

Imaginarul a devenit un domeniu al istoriei abia în 1978, în momentul în care Evelyne Patlagen se referă pentru prima dată la istoria imaginarului, într-un capitol al lucrării enciclopedice La Nouvelle Histoire. Conceptul respectiv avea să fie definitoriu, alături de altele, pentru „școala de la Annales”. Imaginarul a fost înlăturat mult timp din câmpul istoriei din pricina legăturii pe care o avea cu resorturile taince ale inconștientului. Istoria dorea să extragă din realitatea socială și istorică numai ceea ce reflecta ordinea rațională. „Noul domeniu” putea servi în cercetare și ajuta la demonstrațiile metodologice, ceea ce avut drept consecință revendicarea sa de mai multe discipline umane: istoria religiilor, istoria artelor, istoria ideilor politice, istoria mentalităților și antropologia istorică.Succesul pe care avea să-l cunoască imaginarul s-a datorat și faptului că ar fi putut contribui la clarificarea unor experiențe tragice prin situarea lor la un nivel mai profund decât cel al cauzalității convenționale, dar și ca urmare a preocupării tot mai mari pentru fenomenele paranormale, onirice și abisal- psihologice.

Din punct de vedere semantic, imaginarul trebuie deosebit de fantastic sau fabulos, dar și de imaginație, deși sensul său este într-o oarecare măsură apropiat de acestea. În vreme ce ultimele două noțiuni sunt sinonime într-un fel, cu invenția, având legătură cu fantezia, realul nefiind decât un pretext, imaginarul se referă la totalitatea reprezentărilor despre o realitate de care oamenii sunt conștienți că există, însă pe care nu au văzut-o ori nu o pot vedea. Evelyne Patlagen avea să definească „noul domeniu” ca fiind alcătuit din „ansamblul de reprezentări care depășesc limita impusă de constantele experienței umane și de deducțiile pe care această experiență le autorizează”. Reiese astfel că din imaginar face parte tot ceea ce se află în afara realității concrete, o realitate care poate fi percepută direct ori prin deducție logică. Dintre cei care s-au referit printre primii la „zonele tăcute” ale istoriei precum periferiile s-a evidențiat Michelet, pe care Le Goff l-a numit „părintele istoriei noi”.

Dintre temele imaginarului consemnăm tema reprezentărilor creștine, de care s-au ocupat De Martino, Caro Baroja, Bakhtine și Le Goff. Pentru a expune subiecte ca cele referitoare la sărbători, calendare, erezii, mituri, viziuni, istoricul trebuie să se bazeze pe metodă și erudiție. Dintre sursele ce pot folosi la reconstituirea imaginarului medieval semnalăm creațiile artistice din Occidentul medieval, apreciate și utilizate de exemplu, de Henri Focillon și Georges Duby. Surse de acest fel puteau reflecta fazele parcurse de societatea Evului Mediu în plan politic, militar, religios etc. Cercetarea în domeniul respectiv presupune abordarea unor teme ce țin de imaginarul politic și de mitologii, de imaginarul escatologic, de viziunile asupra lumii, de geografia imaginară. Din rândul celor care au avut un aport la concretizarea imaginarului în plan istoric îi amintim pe Georges Dumézil cu Mythe et Epopee, Georges Duby cu Timpul catedralelor sau Arta și societatea 980-1420, Jacques Le Goff cu Imaginarul medieval, Nașterea purgatoriului, Michel Vovelle cu La mort et l’ Occident de 1300 a nos jours , Raoul Girardet cu Mituri și mitologii politice. Prin urmare, este evident rolul dominant pe care l-a deținut Școala franceză prin studiile pe care le-a publicat cu privire la dimensiunile profunde ale istoriei.

Alături de istoria mentalităților, imaginarul este rezultatul unor eforturi de a întreprinde cercetări istorice ample, ce au scos la iveală complexitatea inepuizabilă a realității. Istoriografia „noului domeniu” include o varietate de chestiuni și abordări. Ceea ce se obține din acțiunile efectuate este mai puțin cert, deoarece imaginarul s-a afirmat ca un domeniu al invizibilului, însă este incontestabilă sporirea preocupărilor în legătură cu cercetarea profunzimilor trecutulu.

Având în vedere dificultățile, întrebările cu care se confruntă istoricul în definirea imaginarului, Jacques Le Goff explică mai degrabă ce nu este imaginarul decât ceea este. După părerea sa, imaginarul nu se identifică nici cu reprezentările realității exterioare, nici cu simbolicul, nici cu ideologia, cu toate că are lucruri în comun cu fiecare dintre acestea. „Noul domeniu”, prin însăși natura lui, reprezintă o noțiune distinctă. O încercare de definire a imaginarului avea să o facă mai târziu, în lucrarea Eroi și minuni ale Evului Mediu, concepția sa fiind aceea că acesta creează și alimentează legendele și miturile. Astfel, domeniul respectiv este “un sistem al viselor unor societăți, ale unei civilizații, care transformă realul în viziuni pasionate ale spiritului”. Istoria imaginarului creează și folosește imaginile, imagini ce rezultă din mentalitatea și sensibilitatea unei societăți.

Imaginarul deține un loc aparte în lucrările lui Jacques Le Goff, care și-a propus să cerceteze domeniul profunzimilor pentru a elucida „fața neștiută” a Evului Mediu. Pentru un alt Ev Mediu este alcătuit din diverse articole, pe care acesta le-a publicat între 1960 și 1970. Temele tratate aici: timpul, munca, cultura savantă, cultura populară, meseriile, tehnicile, artizanii, lumea rurală, universitatea, folclorul, universul oniric, viața cotidiană, legendele, simbolurile, miturile sunt caracteristice istoriei mentalităților. Prezența imaginarului este vizibilă în dorința omului medieval de a evada dintr-o lume în care foametea și bolile erau la „ordinea zilei”, într-un spațiu al viselor și defulărilor precum Oceanul Indian. Istoricul francez a consacrat ultima parte a lucrării antropologiei istorice, susținând însemnătatea pe care o puteau avea metodele de cercetare tradiționale pentru societățile „primitive”, dacă acestea erau adaptate la sursele perioadei medievale. În studiul amintit, Le Goff nu s-a angajat într-o cercetare teoretică, deoarece nu se simțea „înzestrat” în acest sens, dar și pentru că nu dorea să aibă de- a face cu ceea ce el numea istoria filosofiei, „cel mai mare dușman al istoriei”.

Acesta reflectează asupra culturii populare, ce cuprinde o varietate de fenomene, punând accent pe cultura orală, „acea mare absentă în ochii istoricilor”, ce poate fi descoperită folosind textele savante. Prin intermediul acestora din urmă pot fi relevate folclorul istoric, basmele, visele, analizarea imagnarului fiind indispensabilă pentru a cunoaște modul în care a evoluat o societate. În capitolul al IV-lea din volumul al II-lea al lucrării menționate, medievistul francez a rezervat un număr de pagini ritualului simbolic al vasalității. El afirma că societatea Evului Mediu a fost una simbolică, fapt întărit prin faptul că aceasta a folosit practicile simbolice. Termenul symbolum însă, nu avea în perioada aceea, sensul pe care l-a căpătat mai târziu. Folosirea lui însemna desemnarea dogmei, signum fiind de fapt, echivalentul noțiunii de simbol. A studia acest ritual presupune a lua în considerare trei elemente simbolice: vorbirea, gestul, obiectele. Gestul include simbolismul mâinii, ce „exprimă învățătura, apărarea, condamnarea, dar mai ales … protecția sau, mai curând întâlnirea supunerii cu puterea”. Anterior lui Le Goff, ritualul în istoria medievală a fost în mare parte redus la istoria liturghiei, în rândul istoricilor constatându-se preocuparea pentru reconstituirea actului fizic mai mult decât pentru determinarea sensului pe care acesta l-a avut pentru societate. Contribuția istoricului Evului Mediu, prin capitolul consacrat ritualului vasalității, poate fi observată, prin interesul pe care l-a stârnit în rândul medieviștilor în deceniile care au urmat.

Jacques Le Goff și Emmanuel Le Roy Ladurie au întreprins o cercetare despre Mélusine, „zâna maternă, zâna care defrișează”, mai precis o tentativă de analiză structurală. O asemenea încercare reiese și din studiul lui Le Goff, cuprins în Imaginarul medieval, despre războinicul Yvain. Întreprinderi de acest fel au demonstrat că prin analizarea sistemelor de reprezentare pot fi redescoperite schimbările lente din istorie. În lucrarea menționată, istoricul francez reia unele teme din Pentru un alt Ev Mediu: timpul, raporturile dintre cultura savantă și cultura populară, visele, referindu-se în cele din urmă și la antropologia politică istorică. Conform acestuia, imaginarul trebuie să se deosebească de ideologic pentru că acesta din urmă are tendința de a- i da reprezentării o semnificație care poate denatura realul, dar și imaginarul. Doar într-o anumită măsură, ideologicul se înrudește cu imaginarul.

Sursele cu care lucrează cel ce analizează „noul domeniu” sunt cu precădere documentele literare și artistice, surse care nu sunt lipsite de dificultăți, deoarece este necesară o anumită formație, pe care istoricul nu o are. Esențial este și aportul analizei structurale și a semioticii în cercetarea imaginilor. În concepția lui Le Goff, o istorie a imaginarului este necesară pentru că tot ce se petrece în viața oamenilor face parte din istorie. Prezența imaginilor în viața lor și a societăților poate fi percepută cu ajutorul pshianalizei, sociologiei, antropologiei. Preocuparea sa vizează imaginile colective. Potrivit medievistului francez, imaginarul reprezintă un fenomen colectiv, iar o istorie în care imaginarul este absent este “o istorie mutilată, descărnată”. Așadar, imginile din Evul Mediu (imaginea omului microcosmos, imagineabisericii, imaginea societății, dansul macabru, reprezentările simbolice ale ierarhiei sociale și ale organizării politice) au capacitatea de a dezvălui prin semnele exterioare, imaginile interioare.

Dintre temele tratate de Le Goff amintim mirabilul, noțiune ce include atât lumea terestră, cât și pe cea de dincolo, natura, oamenii, animalele etc. Acesta desemnează supranaturalul, situat între supranaturalul divin (miraculosul) și cel diabolic (magicul). Din mirabilul cotidian face parte și mirabilul politic, constant în realitatea socială. Timpul și spațiul întâlnite în alte lucrări ale sale pot fi identificate și aici, ele fiind cadrele „conceptuale ale „realităților” și ale imaginarului”. Din perspectiva spațiului, istoricul francez surprinde gesturile din purgatoriu, dar și subiecte precum corpul și atitudinea față de acesta, în care predomină imaginarul. Una dintre sursele pe care le-a folosit Le Goff în scrierea acestei lucrări este literatura, sursă ce era neglijată de istorici din cauza faptului că domeniul lor era înstrăinat de științele umaniste și sociale. În realizarea acestui demers, el a apelat și la genul literar numit exemplum. O altă temă este cea referitoare la vise, care reliefau lupta dintre divinitate și diavol, istoricul Evului Mediu analizând felul în care s-a ajuns la o „democratizare” a acestora. Imaginarul medieval constituie un model de istorie interdisciplinară, traducerea sa în limba engleză sporindu-i popularitatea lui Le Goff în S.U.A., unde „școala de la Annales” se dezvolta puternic.

Nașterea purgatoriului (1981) reprezintă rezultatul a zece ani de muncă, lucrare ce explorează călătoriile medievale reale și imaginare, precum și atitudinile noi față de spațiu și număr din veacurile XII-XIII. Lucrarea înfățișează o istorie a reprezentărilor cu privire la Viața de Apoi. Subiecte precum reacția oamenilor față de pedeapsa de după moarte au fost examinate de medieviști, ducând la extinderea cunoștințelor existente despre omul medieval. Istoricul francez a cercetat etapele dezvoltării lumii celeilalte din perspectiva oamenilor din Evul Mediu și a legăturilor care existau între această lume și lumea celor vii. În opinia acestuia, cel de-al treilea loc al lumii de dincolo, purgatoriul a existat în conștiința populară cu mult înainte de a fi fost teoretizat de către teologi. Purgatoriul era mai precis un tărâm imaginar, situat între Paradis și Infern.

Pentru reconstituirea călătoriilor imaginare în lumea cealaltă poate fi folosită literatura vizionară, ce a avut popularitate în perioada medievală, nu doar pentru că granița dintre viață și moarte era incertă. Aceasta avea o utilitate practică pentru cler, relatarea unei călătorii în lumea de dincolo fiind o modalitate eficientă de influențare. Literatura respectivă are la bază relatările vizionarilor, fiind o mărturie demnă de luat în considerare. Studierea viziunilor ne determină să conchidem că, deși acestea erau înregistrate de către oamenii Bisericii, ele reflectă elemente specifice folclorului popular.

În prima parte a lucrării, Le Goff analizează antecedentele ideii de purgatoriu încă din perioada antică, ajungând apoi la cei care au teoretizat un asemenea loc. Cu toate acestea, termenul purgatoriu nu fusese încă folosit, termen căruia istoricul îi atribuie rolul decisiv în procesul apariției ca loc al lumii de dincolo. Medievistul francez acordă o importanță sporită conceptelor de timp și spațiu în definirea purgatoriului, structurile lor mentale fiind „ armătura felului de a gândi și de a trăi ale unei societăți”. Potrivit lui Aron Gurevici, mai corect ar fi să se considere că scolastica a jucat un rol major în formarea și nu în „nașterea” locului intermediar al lumii celeilalte. Argumentul său este acela că purgatoriul nu a fost inventat atunci, însă scolastica a contribuit la transformarea viziunii cu privire la lumea de dincolo.

Le Goff susținea că „Nu există un spațiu și timp mai plin de imaginar decât călătoria în lumea cealaltă”, deoarece credința într-o astfel de lume imaginară întreținea convingerea în speranța mântuirii și în reînvierea sufletului după moarte. Rolul pe care îl ocupau viziunile în imaginarul medieval este elocvent din acest punct de vedere. Dintre cele mai cunoscute viziuni caracteristice secolelor XII-XIII amintim: viziunea lui Alberico da Settefrati, cea a lui Tnudal sau Tnugdal, Purgatoriul sfântului Patrick, viziunea țăranului Gottschalk din Holstein,viziunea lui Thurkill. Purgatoriul a însemnat o nouă șansă acordată unui anumit tip de păcătoși, care trebuiau să îndeplinească însă, unele criterii la care s-au referit mai ales Augustin și Grigore cel Mare. Apariția purgatoriului a presupus și o redefinire a noțiunii de păcat. Acest loc a servit drept instrument Bisericii, exemplul indulgențelor post mortem ilustrând puterea pe care o exercita papalitatea asupra lumii de dincolo.

Un subiect precum cel sugerat de istoricul francez a fost ignorat de către istorici, în special de către istoricii teologiei și spiritualității. El conchide că la momentul scrierii lucrării, istoricii nu acordau cuvintelor însemnătatea ce li se cuvenea, folosind exemplul clericilor din perioada medievală pentru pledoaria sa, ce erau conștienți de faptul că între cuvinte și lucruri exista o relație strânsă. Lucrarea lui Le Goff poate fi menționată alături de alte lucrări, ce au explorat mentalitatea și ideologia din Evul Mediu în contextul dezvoltării și funcționării sistemului social- economic din acea perioadă (Georges Duby cu Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului ori Jean-Claude Schmitt cu studiul său despre cultura populară), reprezentative pentru noua istoriografie din Franța.

În Eroi și minuni ale Evului Mediu sunt prezentate trăsăturile imaginarului medieval prin intermediul unor elemente, pe care le exprimă titlul cărții. Acesta este situat la granița dintre literatură și istorie, deoarece o epocă precum cea de față nu poate fi înțeleasă dacă nu se recurge la literatură, artă și drept. Documentele imaginarului trebuie însă, comparate, cu documentele „realului”. Istoricul francez crede că reînvierea imaginarului medieval se poate face și cu ajutorul noutăților veacului al XX-lea: cinematograful și benzile desenate.

Eroii, pe care Evul Mediu i-a creat aveau menirea de a stimula imaginația pentru o perioadă lungă. Din rândul lor fac parte personajele istorice (Carol cel Mare, Cidul, contele Roland), semilegendare (Arthur), legendare (Papesa Ioana, Robin Hood, zâna Mélusine, vrăjitorul Merlin). Alături de Papesa Ioana și Mélusine, sunt evocate alte eroine feminine: Isolda, Ioana d’Arc, Walkiria. Ultimele două fac parte din lumea supranaturalului, fiind o dovadă a păstrării în lumea creștină a unor motive legate de credințele păgâne. Întâlnim aici și personaje colective, exemplele cavalerului, trubadurului, jonglerului fiind grăitoare în acest sens. În imaginarul oamenilor din Evul Mediu sunt prezente și animalele legendare (licornul) și reale (vulpea). Personajele pe care le-am enumerat înfățișează faptul că nu există frontiere între lumea imaginară și lumea care devine fantezie, nefiind revelatoare delimitarea dintre natural și supranatural, dintre lumea terestră și lumea de dincolo.

Le Goff s-a raportat și la minunile Evului Mediu, iar noțiunea utilizată adesea pentru a le exprima este mirabilia, noțiune ce apare în literatura acestei perioade. Supranaturalul este prezent prin referirea la trei “minuni” proprii epocii: catedrala, cetatea, claustrul. Imaginarul s-a răspândit pe tot parcursul perioadei medievale, din veacul al IV-lea până în veacul al XIV-lea, însă s-a dezvoltat în perioada în care în Occident au coborât valorile și imaginile din cer pe pământ.

Imaginarul ca domeniu al istoriei a însemnat, prin temele și sursele la care a recurs, dezvăluirea unor aspecte profunde din viața oamenilor din trecut. Acesta și-a avut rolul său în societatea medievală, rol pe care Jacques Le Goff l-a sesizat și la care s-a referit în unele dintre lucrările sale. Conform acestuia, cuvintele, literatura pot folosi la cunoașterea unor fragmente ce stau la baza reconstituirii credinței oamenilor din Evul Mediu într-un spațiu intermediar al lumii celeilalte precum purgatoriul sau în eroi și minuni.

II.3. Omul ca obiect de studiu și ultimile sale lucrări

În Banii și viața. Economie și religie în Evul Mediu (1986), medievistul francez urmărește lupta dintre religie și clasa negustorilor pentru intervalul cuprins între secolele XII-XIII. O problemă în gândirea morală a secolului al XIII-lea a fost cămătăria, prin urmare, și cel care o practica. Le Goff identifică astfel problema esențială cu care se confunta Biserica: religia creștină se opunea banilor, asociați în literatura postbiblică târzie cu Mamona. Așadar, cămătarul, asemănat cu evreul, trebuia să aleagă între pungă și sufletul său. Acestuia avea să-i fie oferită posibilitatea mântuirii datorită apariției purgatoriului și a schimbării concepției creștinilor, conform căreia, împrumutul banilor era o sursă de profit. Răscumpărarea i-a fost îngăduită și ca urmare a unei conceptualizări noi a păcatului și a penitenței la sfârșitul secolului al XIII-lea. Sursele utilizate de istoricul francez sunt manualele de confesori și exemplum, în care își găsește locul și cămătarul.

În 1987, istoricul francez a editat o colecție de zece eseuri despre diferite tipuri socio-profesionale, scrise de diverși medieviști, cei mai mulți dintre ei, italieni și francezi. Acestea au fost publicate în italiană, respectiv franceză sub denumirea de Omul medieval. Le Goff era de părere că oamenii Evului Mediu erau conștienți de existența unui model uman, care era evident, unul religios. Primele trei capitole sunt consacrate dimensiunii ideologice, reprezentată de schema tripartită: călugărul, cavalerul, țăranul. Îi vom găsi aici și pe “cei uitați”, marginalii, (noțiune ce include tipuri diverse: de la jongleri, prostituate la cerșetori, vagabonzi, infirmi), femeia și copilul. Personajele sociale noi apar o dată cu renașterea din veacurile XI-XII: negustorul, intelectualul, artistul. Alături de cei menționați se află orășeanul și sfântul. Prin urmare, omul medieval este înfățișat “în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea imaginativă”.

Studiul parcurge linia urmată de “noua istorie”, investigând umanitatea din Evul Mediu, fiind în corelație cu istoria mentalităților, pe care coordonatorul său o numea “istorie a reprezentărilor”, dar și cu comparatismul prin îmbinarea tipologiilor medievale cu cele moderne. Au fost astfel învinse barierele, pe care unii critici le-au reproșat „școlii de la Annales”, cum ar fi aceea că produceau o istorie fără oameni.

Noutatea operei sale constă în adoptarea genului biografic în anii 1990, care s-a concretizat prin publicarea a două biografii: Saint Louis și Sfântul Francisc din Assisi . Ne vom opri doar asupra cele de-a doua lucrări, publicată în 1999, ce are în centrul atenției un personaj fascinant pentru Le Goff. A devenit interesat de el, atât din perspectiva sfântului, ce s-a identificat cu Hristos, cât și din perspectiva sa ca om. Această biografie nu a devenit, așa cum și-ar fi dorit medievistul francez, obiectul unei „istorii totale” și din pricina biografiilor care existau cu privire la acesta. Totuși, metodologia pe care a aplicat-o sfântului Ludovic este întâlnită și aici: prezentarea evenimentelor principale din viața subiectului respectând ordinea cronologică, criticarea surselor de care dispune istoricul.

Francisc din Assisi și ordinul religios care-i poartă numele au încercat să găsească un echilibru între revalorificarea muncii și pietatea liturgică. Altfel spus, a existat tendința unui echilibru între viața activă și viața contemplativă. Pentru a-l descoperi pe omul real, potrivit lui Le Goff, istoricul trebuie să respingă ceea ce el numește „tipologia franciscană”, recunoscând că sfântul Francisc este greu de descoperit. Analiza acestuia este efectuată în contextul geografic, social, cultural și istoric.

Datorită faptului că secolul al XIII-lea se caracterizează prin introducerea unor elemente „moderne” în Europa medievală, Francisc din Assisi poate fi considerat, după cum afirmă Le Goff, un om „modern” al Evului Mediu în măsura în care a acceptat aceste elemente. Totuși, el poate fi văzut și ca un reacționar al perioadei prin încercarea sa de a reveni la valorile tradiționale pentru că el nu a fost nici un amator al cititului și universităților, nici al banilor.

Ultima realizare a sa în colaborare a fost ediția publicată în 1999 a Dicționarului tematic al Evului Mediu occidental, proiect inițiat alături de Jean-Claude Schmitt, unul dintre studenții săi. El subliniază, în prefața lucrării, faptul că istoria devenise în secolul al XX-lea, un domeniu privilegiat al reînoirii metodologice în cazul în care istoricii alăturau rigorii științifice, imaginarul istoric. Prin tratarea unei varietăți de subiecte s-a încercat înțelegerea elementelor ce alcătuiau societatea și cultura medievală. Se observă preocuparea pentru “istoria-problemă”, pentru inserarea fenomenelor în „durata lungă”, orientarea spre domeniul antroplogiei istorice, toate acestea fiind în concordanță cu aspirațiile mișcării căreia Le Goff îi era tributar.

Ultimele sale lucrări exprimă interesul istoricului francez pentru teme legate de unificarea europeană, accentuând modul în care Europa a alimentat conceptul unei singure Europe. Astfel, au apărut: La vielle Europe et la notre (1994), Europa explicată tinerilor (1996), Evul Mediu și nașterea Europei (2003). În această ultimă lucrare, Le Goff înfățișează originile Europei, origini pe care le situează în Evul Mediu. Pentru o idee similară pledaseră Marc Bloch și Lucien Febvre în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea are la bază atât fapte istorice, cât și reprezentări, acestea din urmă având legătură cu ceea ce el numește mentalități. În opinia medievistului francez, în geneza Europei, mentalitățile constituie o particularitate fundamentală. Se remarcă din nou însemnătatea pe care el o acordă cuvintelor, exprimată prin dorința sa de a clarifica mai întâi proveniența termenului de Europa. În Europa explicată tinerilor sunt reluate unele subiecte, ca de exemplu, cele referitoare la negustori și universități, însă aici tratarea lor este una sintetică. Consemnăm câteva dintre acestea: diversitatea națiunilor ce alcătuiesc continentul european, mitul Europei, cruciadele, persecutarea evreilor și a țiganilor, invenții ale europenilor. Interesante sunt și reflecțiile sale asupra unor teme ce aparțin perioadei moderne și contemporane. Încrederea lui Le Goff într-o Europă unită este sugerată și de îndemnul pe care îl dă publicului său, de a contribui la realizarea aspirațiilor acesteia. În viziunea sa, o astfel de Europă trebuie să se distingă în plan cultural, în recunoașterea drepturilor omului, în lupta contra inegalităților etc.

Lucrările sale aveau să-i inspire pe unii studenți și din alte state decât Franța. Klaniczay avea să traducă în timpul studenției, Intelectualii în Evul Mediu, colaborarea pe plan profesional cu Ungaria conturându-se și prin călătoriile efectuate aici de către medievistul francez. În Spania, Le Goff a fost cunoscut grație traducerilor lucrărilor sale, publicate inițial în Germania, ce au apărut în 1971 sub titlul La baja Edad Media. Viziunea generală asupra Evului Mediu a fost completată prin traducerea în Argentina a Intelectualilor în Evul Mediu, a Negustorilor și bancherilor în Evul Mediu, precum și a Civilizației Occidentului medieval, ce a apărut la Barcelona în 1969. Având în vedere că domeniul de cercetare al istoricului francez nu cuprinde decât în mică măsură Peninsula Iberică, influența lor a fost una limitată.

După cum am văzut, opera lui Jacques Le Goff se înscrie, alături de alte nume și lucrări, în istoriografia dominantă în Franța în anii 1980. Prin tematica și sursele supuse atenției celor interesați de perioada medievală, aportul său este meritoriu în încercarea de a reconstitui anumite aspecte din viața oamenilor care au trăit în această epocă. De fapt, opțiunea lui pentru tipurile sociale la care ne-am referit în subcapitolul de față arată dorința de reconstituire a umanității în plenitudinea ei. Abordarea genului biografic cu toate că păstrează unele elemente tradiționale precum nararea unor episoade din viața unui personaj, este îmbunătățită printr-o metodologie pe care medievistul francez o urmează cu strictețe. Așadar, apelul său la interdisciplinaritate este considerabil.