Istoria Evului Mediu

1. INTRODUCERE ÎN ISTORIA EVULUI MEDIU

1. Ce este evul mediu? Istoria ideii de ev mediu

Evul mediu reprezintă o perioadă istorică distinctă, în istoria umanității, dar controversată sub multiple aspecte.

Istoria conceptului de ev mediu, a semnificației conferite termenului de-a lungul timpului poate fi interesantă fiindcă surprinde schimbarea perspectivei din care oamenii au judecat trecutul. Cei care au trăit în evul mediu n-au avut conștiința faptului că aparțin unei epoci total diferite de cea pe care au lăsat-o în urmă, antichitatea, lumea romană. Și ulterior, schemele în care istoriografia medievală a încadrat succesiunea evenimentelor au eliminat orice diferență între trecutul antic și prezentul medieval.

Caracteristic pentru evul mediu a rămas efortul de a se lega de trecut: așa se explică cum un eveniment realmente nou- ca nașterea Imperiului carolingian -în anul 800- la peste trei secole de la răsturnarea lui Romulus Augustulus, i-a făcut pe cronicari să lege imperiul lui Carol de acela prăbușit în anul 476, în paralel cu inventarea unui sistem complex de translație a puterii imperiale din Occident în Orient, iar acum din Orient iarăși în Occident ( translatio Imperii). S-a adăugat și tendința de a considera întotdeauna întoarcerea unui suveran pentru încoronare la Roma ca o restauratio sau renovatio a Imperiului.

Abia din secolele XIV-XV umaniștii au început să privească altfel succesiunea epocilor: nu ca o continuitate între antichitate și evul mediu, ci ca o distincție. Astfel, conceptul de ev mediu a fost expresia umanismului italian, ca antiteză la idealul renascentist. Între secoleleXIV-XV scriitorii italieni au considerat că trăiesc o epocă de radicală transformare a culturii, caracterizată prin recuperarea literaturii și spiritului antichității. Și artiștii Renașterii au considerat că trebuie să recupereze valorile estetice și morale ale artei antice. Rezumând, se poate spune că literații și artiștii Renașterii au schițat un itinerariu al civilizației care se împărțea în trei faze : 1.antichitatea clasică, în care valorile umane și culturale au atins cel mai înalt grad de evoluție; 2.epoca de barbarie și decadență ce a urmat prăbușirii Imperiului roman. Această epocă intermediară este cea care a devenit pentru noi evul mediu; 3. epoca umanismului , contemporană lor, în care au renăscut idealurile antichității.

Spre deosebire de artiști și literați, istoricii, politicienii, gânditorii din Renaștere, au judecat mersul istoriei universale mult mai nuanțat. Istorici ca LEONARDO BRUNI (1370-1444) sau FLAVIO BIONDO( 1392-1463) au considerat că într-o epocă succesivă antichității s-au format instituții caracteristice și vremurilor în care ei trăiau: orașul, biserica, organizarea municipală etc. Totuși, gândirea lor se înscrie în tipare umaniste fiindcă, pe de o parte apreciau noutatea epocii lor ( costume, guvernare, artă), iar pe de altă parte condamnau evenimentele prin care s-a ajuns aici .

O concepție mai matură a formulat NICCOLO MACHIAVELLI (1469-1527) care pentru a explica istoria Italiei din epoca sa a făcut referiri la constituirea principatelor regionale și la puterea politică a papalității în secolele precedente. A privit istoria Italiei ca o dezvoltare continuă, de la invaziile barbare la secolul al XV-lea.

Ideea de ev mediu s-a conturat astfel în gândirea umaniștilor italieni. O primă denumire specifică epocii de mijloc a apărut în anul 1469 în lucrarea episcopului umanist GIOVANNI ANDREA BUSSI (1414?- 1475). Referindu-se la un alt umanist celebru- la Niccolo Cusano- a lăudat cunoștințele sale de istorie latină, atât antice cât și din “media tempestas”( din epoca de mijloc ). Doar că în latina lui Bussi “medio” putea avea o dublă accepțiune: 1.intermediar; 2. mai puțin antic. Ulterior, în alte scrieri noțiunea de ev mediu apare în diverse forme, ca “media antiquitas”, “media aetas”, “media tempora”, “ medium aevum” etc. Însă sensul rămâne același ca la Bussi : intermediar; tardiv; mai recent față de epoca clasică.

Reflecții mai mature despre evul mediu, după ce istoriografia a parcurs experiența polemicilor religioase dintre protestanți și catolici din secolul al XVI-lea, s-au formulat în secolul al XVII-lea. Monarhiile absolutiste din Europa au încurajat istoriografia, erudiția colectivă, cu scopul de a se idealiza instituția monarhică, propriile națiuni. Documentarea a făcut progrese, interesul pentru documente fiind asociat cu cel pentru latina medievală.

O mare parte a erudiției secolului al XVII-lea s-a concentrat asupra istoriei ecleziastice. Prin iezuiții conduși de JEAN BOLLANDUS (1596-1665), prin benedictinii maurini conduși de JEAN MABILLON (1632-1707) se perfecționează metoda critico-filologică. Totodată, acești istorici ai bisericii privesc istoria ecleziastică ca o dezvoltare neîntreruptă din antichitate până în prezent. Ei au evidențiat diferite manifestări ale religiozității creștine în evul mediu. Astfel, au contribuit pozitiv la conturarea imaginii acestei epoci. Împărțirea istoriei universale în epoci a fost consacrată în mediul academic de către CHRISTOFOR KELLER (lat. Cellarius), profesor la Universitatea din Halle, care a vorbit în manualele sale despre o Historia antiqua (1685), o Historia medii aevi (1688) și o Historia nova (1696). Lucrarea din 1688, scrisă în latină, era o istorie a evului mediu, de la Constantin cel Mare până la cucerirea Constantinopolului.Fiind o lucrare cu scop didactic a avut o mare influență în difuzarea acestei periodizări a istoriei. De apreciat este faptul că manualul a oferit o perspectivă largă asupra evului mediu, de la evenimente politice, militare, la cele religioase, la reînnoirea culturii. Totuși predomină evaluarea negativă a evului mediu

În secolul al XVIII-lea, evul mediu a devenit obiect de cercetare, încercându-se o evaluare a caracteristicilor civilizației sale comparativ cu cea modernă. De remarcat rolul special al lui MURATORI (1672-1750), celebrul bibliotecar al bibliotecii Ambrosiana din Milano, care poate fi considerat inițiatorul cercetării sistematice a evului mediu italian. El a studiat instituțiile, costumele, cultura, religia în evul mediu, pe baza cronicilor, a diplomelor, a legilor etc. Cu toate acestea Muratori nu a admirat exagerat această epocă, dar nici nu a condamnat-o cu premeditare. A considerat evul mediu nu ca pe o epocă uniformă, cu neîmpliniri, dar și cu progrese notabile după anul 1000 și mai ales din secolul al XIII-lea.

În secolul al XVIII-lea considerațiile asupra evului mediu n-au cuprins doar mediul academic. Filosofii au făcut suficiente critici la adresa sa, astfel încât era văzut ca o epocă negativă, a fanatismului și superstițiilor, a inegalității și privilegiului nașterii și al sângelui.

Abia romantismul, în polemică directă cu ra ționalismul iluminist și cu organizarea europeană napoleoniană, a început reevaluarea epocii medievale. Romanticii au abandonat condamnarea ei, încercând o comprehensiune a ei. Dar ambianța în care se făceau aceste noi considerații era una dominată de Restaurație și de confruntările dintre partizanii Vechilui Regim și moștenitorii tradițiilor liberale ale Revoluției franceze. Într-o epocă ce se împletea cu înfiriparea naționalismului s-au plasat în evul mediu originile națiunilor. În evul mediu, romanticii au găsit originile sentimentului național, ale marilor idealuri ale creștinismului.

Cel mai mare istoric romantic francez, JULES MICHELET, considera în Introducere la istoria universală (1831), că evul mediu este o epocă simplă și pitorească. În schimb, în primele volume din Istoria Franței ( 1833-1844 ) a considerat evul mediu ca epoca de formare și afirmare a națiunii franceze, figura Ioanei d`Arc fiind evocată în pagini memorabile.

Pozitivismul a pornit spre cunoașterea evului mediu dinspre achiziționarea și critica de noi documente. În Germania, istoriografia universitară a accentuat orientarea erudită, făcând reconstituiri minuțioase în domeniul istoriei politico-diplomatice. Și istoria dreptului a făcut progrese, istoricii germani studiind instituțiile principale, ca și principalele sisteme economice ale evului mediu. Curentului pozitivist i-a fost proprie și o altă orientare, așa numita Kulturgeschichte- o istorie a culturii în sensul unei reconstituiri a unității organice a diferitelor manifestări ale vieții unui popor, de la literatură la activitatea politică, organixarea economică, expresia artistică, religie. Aceasta s-a reflectat cel mai bine în opera lui JACOB BURCKARDT (1818-1897) care a oferit o analiză specială pentru Renașterea italiană. Modelul său a deschis drum unor reflecții similare și pentru alte epoci, pentru evul mediu de exemplu. Același Burckardt a fost autorul unor studii importante despre epoca medievală, în care s-a oprit la câteva elemente ale structurii culturale: educația creștină, organizarea ecleziastică, colaborarea dintre imperiu și biserică.

Și istoriografia franceză a traversat o orientare pozitivistă, îndeosebi după apariția în anul 1876 a revistei conduse de GABRIEL MONOD- Revue Historique. Ea a imprimat o metodă precisă de reconstituire a evenimentelor- așa cum rezultă ele din izvoare scrise. Pentru istoria evului mediu, francezul FUSTEL DE COULANGES (1830-1889) a lăsat o originală contribuție. Studiind instituțiile antice și medievale, a considerat că acestea sunt expresia nevoilor societății. Invaziile –credea Coulanges- nu au însemnat începutul unei noi epoci fiindcă regimul proprietății funciare nu s-a schimbat. Istoricul credea că instituțiile se schimbă lent și numai în acord cu nevoile profunde ale societății.

Preluând aceste concluzii, istoricul belgian HENRI PIRENNE (1862-1935) le-a utilizat în cartea sa despre geneza orașelor medievale. Nici el nu consideră că invaziile germanice au provocat o ruptură în istoria Europei. Pentru Pirenne o atare cezură separă în schimb epoca merovingiană de cea carolingiană, datorită expansiunii islamice în Mediterana, ce ar fi pus capăt legăturilor comerciale tradiționale dintre partea orientală și cea occidentală a fostului imperiu roman. Această faimoasă “teză Pirenne” a reprezentat o nouă interpretare a trecerii de la antichitate la evul mediu și a fost reluată de autor în cartea Mahomed și Carol cel Mare (1937).

Istoriografia secolului XX este marcată de revoluționarea discursului istoric, în mare parte datorită “școlii istorice” formate în jurul revistei franceze Annales(1929). Anterior apariției ei o nouă perspecivă asupra evului mediu fusese oferită de istoricul olandez JOHAN HUIZINGA (1872-1945), cu lucrarea sa Amurgul evului mediu (1919). El a descris civilizația medievală târzie în Flandra și în nordul Franței ca expresie a unei stări de spirit, unitară și constantă, indicată prin metafora din titlu. Unul din fondatorii revistei Annales, Marc Bloch, a studiat în cartea Regii taumaturgi (1924) caracterul sacru atribuit în evul mediu regilor Franței și Angliei, dar nu în sensul unei mistici a puterii cum propusese anterior istoriografia germană, ci ca expresie a mentalității colective. Ulterior, în cele două vstă faimoasă “teză Pirenne” a reprezentat o nouă interpretare a trecerii de la antichitate la evul mediu și a fost reluată de autor în cartea Mahomed și Carol cel Mare (1937).

Istoriografia secolului XX este marcată de revoluționarea discursului istoric, în mare parte datorită “școlii istorice” formate în jurul revistei franceze Annales(1929). Anterior apariției ei o nouă perspecivă asupra evului mediu fusese oferită de istoricul olandez JOHAN HUIZINGA (1872-1945), cu lucrarea sa Amurgul evului mediu (1919). El a descris civilizația medievală târzie în Flandra și în nordul Franței ca expresie a unei stări de spirit, unitară și constantă, indicată prin metafora din titlu. Unul din fondatorii revistei Annales, Marc Bloch, a studiat în cartea Regii taumaturgi (1924) caracterul sacru atribuit în evul mediu regilor Franței și Angliei, dar nu în sensul unei mistici a puterii cum propusese anterior istoriografia germană, ci ca expresie a mentalității colective. Ulterior, în cele două volume din Societatea feudală (1939-1940) a sistematizat câteva studii anterioare. A oferit astfel o imagine globală a societății franceze din secolele IX-XIII, văzută în special din perspectiva legăturilor de dependență și a solidarității dintre oameni.

Exemplul lui Bloch a avut un mare ecou între istorici și a demonstrat multiplele posibilități de reînnoire a discursului istoric. Alți istorici ai veacului XX vor acoperi o vastă arie de cercetare, cu subiecte care aparțin istoriei politice (F.Rapp, P.Riché, J.Le Goff ), istoriei instituționale ( B.Guenée, J.Paul ), istoriei sociale, istoriei culturii, istoriei religioase (A.Vauchez, G.Duby, J.Delumeau, Ph. Ariès).

Cercetările asupra evului mediu nu s-au încheiat. Oricum l-am privi ,acesta rămâne un segment al istoriei universale, iar din punct de vedere european- un leagăn al civilizației europene, prin componentele sale unitare. Dovadă faptul că o carte importantă semnată de J.Le Goff- Evul mediu- are ca subtitlu La originile identității europene. A studia evul mediu înseamnă totodată a înțelege ce reprezentăm noi, europenii, în istoria universală.

2.Terminologie

Pe baza progreselor înregistrate de cercetările asupra evului mediu, nimeni azi nu îl mai poate asimila cu o perioadă întunecată și nici cu o simplă epocă de tranziție, ci cu una căreia i se asociază rostul de vârstă fundamentală, prin difuzarea creștinătății în Occident și prin cultura clasică moștenită (Leopold Genicot).

Avem așadar un prim termen- Evul mediu- pentru a califica perioada pe care o studiem. O epocă în care lumea europeană se deschide spre est ( stepele asiatice) și spre sud , unde la mijlocul primului mileniu au înflorit două noi civilizații: bizantină și islamică (Michel Balard).

Totodată, operăm și cu alte noțiuni ce aparțin aceluiași câmp semantic: feudalitate- societate feudală- feudal. Ele derivă de la feud, în evul mediu un termen juridic, ce indica o proprietate funciară condiționată, pe care un vasal o deținea de la un senior. În timp noțiunea va indica structura socială și regimul politic al evului mediu, așa cum rezultă din cunoscuta lucrare a lui Marc Bloch- Societatea feudală.

Indiferent de accepțiunea pe care o conferim evului mediu /epocă medievală sau societate feudală/ trebuie să avem în vedere aria de cuprindere a acestuia. În istoriografia contemporană opiniile sunt diferite :J.Calmette consideră că acesta cuprinde Occidentul creștin al Europei și țările din Orient întemeiate în vremea cruciadelor ; F.L.Ganshof credea că prin societatea feudală se înțelege Europa occidentală dintre secolele X-XIII, adică statele născute prin dezmembrarea Imperiului carolingian (Franța, principatele germane, principatele italiene ) și cele infuențate de noile realități comerciale ( Anglia, Spania, statele latine din Orient); J.Heers, mai eliberat de viziunea occidento-centrică, pe urmele lui H.Pirenne, delimitează în evul mediu trei lumi distincte :lumea creștină occidentală și slavă/ lumea bizantină/ lumea musulmană.

Cu siguranță însă că Europa occidentală nu poate fi înțeleasă dacă nu cunoaștem chiar rudimentar, istoria Europei centro-orientale, istoria Bizanțului și a lumii arabe.

3 Periodizare

Este posibilă oare o împărțire exactă a istoriei în epoci? Dacă o facem trebuie să avem în vedere faptul că “ scheletul “ cronologic este supus unor permanente reînnoiri și reevaluări. Totodată, atunci când apelăm la diferite date și evenimente, ca “ pietre de hotar”, trebuie să nu uităm că acestea au valoare doar convențională și nu exactă.

A întocmi o periodizare presupune a formula proprii judecăți istorice și a identifica trăsături durabile, esențiale. Periodizarea presupune atât evidențierea trăsăturilor generale cât și a ritmului transformărilor pentru a se ajunge la perceperea unor permanențe structurale.

Nu există o rețetă universală pentru a întocmi o periodizare istorică, cu atât mai mult cu cât apar inerente dificultăți deoarece ritmul diverselor transformări nu coincide.

Trecerea de la o epocă la alta, cu modificarea structurilor economice, politice, sociale și mentale pe care le presupune, nu se face brusc, într-un an anume, la o dată exactă, fiindcă ea este rezultatul final al unor schimbări majore ce acoperă o perioadă mai lungă de timp, de câteva decenii. De aceea nu este posibil să indicăm o dată anume de început și o alta pentru sfârșitul evului mediu. Mai corect spus, începutul evului mediu se întinde pe o perioadă de câteva decenii, între sfârșitul secolului al IV-secolul V, când au avut loc transformări esențiale: instituționalizarea creștinismului și organizarea bisericii oficiale; invaziile barbare și constituirea unei societăți mixte romano-barbare; sfârșitul sistemului economic imperial caracterizat prin controlul producției din partea statului. Anul 476 pe care îl asociem de obicei cu sfârșitul antichității n-ar trebui să-l percepem în sens exact, strict, definitiv. Depunerea împăratului-copil nu a provocat transformări traumatice în situația politică, în organizarea instituțională sau în viața economică și socială, după cum evenimentul nici n-a fost văzut de contemporani ca o cezură istorică. Pentru aceștia, momente cu adevărat memorabile au fost separarea efectivă între cele două părți ale Imperiului(395), pe care au conștientizat-o la începutul secolului V și asediul Romei de către vandali în anul 452.

Și sfârșitul evului mediu prinde consistență din câteva trăsături definitorii: criza demografică de la începutul secolului al XIV-lea a provocat un dezechilibru socio-economic, a afectat condițiile de viață și activitățile din cea mai mare parte a Europei , a fost însoțită de pierderea prestigiului unor instituții ( Imperiul, papalitatea, cavalerii) și de difuzarea noilor aspirații religioase.

Sfârșitul evului mediu (sec.XIV-XV) s-a suprapus peste începutul epocii moderne, dovadă difuzarea ideilor umaniste, revoluția atlantică, principiul echilibrului european în relațiile internaționale, intensificarea comerțului baltic etc. Totuși, se pare că transformările au fost mai puțin radicale ca la începutul evului mediu. Multe aspecte economice, politice se regăsesc și în evul mediu și în epoca modernă (de exemplu- instituția regalității, sistemul economic bazat pe echilibrul între activitatea agrară, capitalismul comercial și producția manufacturieră etc.).

Așadar, evul mediu ca perioadă distinctă- se individualizează nu între două cezuri epocale, ci prin anumite componente structurale ( economice, politice, mentale, culturale) care-i conferă identitate și unitate, între secolele V-XV. Dar este vorba și de o unitate în diversitate, cu subdiviziuni posibile, întrevăzute deja de istoricii secolului al XIX-lea: evul mediu timpuriu, evul mediu dezvoltat (sau clasic), sfârșitul evului mediu( sau amurgul evului mediu). Frontierele între cele trei subdiviziuni sunt plasate diferit de istoricii contemporani. Astfel, pentru J.Le Goff evul mediu timpuriu se încheie în 1054, pentru Michel Balard- la sfârșitul secolului al X-lea, pentru David Nicholas- în jurul anului 920. Evul mediu dezvoltat durează până prin 1270 consideră J.Le Goff și David Nicholas sau până la sfârșitul secolului al XIII-lea, conform lui Michel Balard.

Oricum, dincolo de aceste diferențe de periodizare, cert este că cei aproximativ 1000 de ani n-au cunoscut doar un curs ascendent al transformărilor, că nuanțe există atât pe verticală- între diferite secole- cât și pe orizontală, între diferite spații geografice. Rezumând, se poate spune că studiind evul mediu ne interesează evoluția istorică în ansamblul ei, cu mersul evenimentelor, dar și cu structurile sociale, instituționale, cu viața materială, artistică, mentalitățile etc. Astăzi, istoria evului mediu ne apare ca un întreg univers, în care evenimențialul reprezintă “scheletul” reconstituirii structurilor de civilizație ( ca o istorie totală, cum afirma J.Le Goff în Pentru un alt ev mediu ).

2. MIGRAȚII ȘI INVAZII. INSTALAREA PRIMILOR

BARBARI

1. Delimitări terminologice. Migrație- invazie- infiltrație

Invazia barbarilor asupra Europei reprezintă un fenomen crucial pentru înțelegerea sfârșitului antichității și a începutului Evului mediu. Din punct de vedere istoriografic, subiectul a fost adesea tratat prin generalizări comode, nenuanțate. Se poate spune încă și astăzi că istoria acestor barbari este puțin cunoscută, mai ales că sursele scrise sunt puține, provenind aproape toate din mediul roman. Tocmai de aceea, pentru a completa imaginea despre ei, istoricii au apelat și la informații oferite de lingvistică, onomastică, antropologie, arheologie etc.

Încă de la început se impune observația că acest fenomen, ce presupune deplasări masive de populații a fost denumit multă vreme cu prea puțină rigurozitate terminologică : astfel, s-au folosit aleatoriu termenii migrație, invazie, infiltrație. Abia lucrările apărute în ultimele decenii au încercat să ofere o clarificare în acest sens. Astfel, invazie a apărut ca un termen preferat mai ales de istoricii francezi atunci când prezentaseră penetrațiile de populații care au afectat teritoriul Imperiului roman și cel al statelor succesorale în Europa și Africa de nord între sfârșitul secoluluiIV- sfârșitul secolului VII. În schimb, migrație a rămas un termen mai general, preferat de istoriografia germană ( Völkerwanderug = migrații ale popoarelor ), cu avantajul de a nu fi doar legat de ceea ce se întâmplase în vechea lume romană. În fine, infiltrația reprezintă o caracteristică a fenomenelor ce s-au petrecut înainte de prăbușirea Imperiului roman de apus, echivalând cu pătrunderea lentă și multiformă a barbarilor în Imperiu, cu acordul împăraților. Deci, marea invazie a secolului V și-a avut rădăcinile în infiltrația barbară, asociată cu criza structurilor imperiale. Lucien Musset, un cunoscut specialist în problema invaziilor, sublinia că armata a fost unul din mijloacele de pătrundere a barbarilor, în epoca lui Teodosie numeroși ofițeri superiori fiind recrutați dintre barbari, după cum unii au fost trimiși să repopuleze regiunile devastate de alți barbari.

Așadar, în urma atacurilor succesive din secolele III-IV Imperiul nu s-a închis pentru barbari (Henri Pirenne- Mahomed și Carol cel Mare), dimpotrivă barbarii au început să fie folosiți în armată, în urma încheierii unor tratate (foedus) cu împărații. Foedusul reprezenta baza jurudică a stabilirii primilor barbari în Imperiu, precizând atât respectarea drepturilor Romei de noii veniți, cât și condițiile staționării și întreținerii barbarilor. Cea mai importantă clauză era cea a ospitalității, adică atribuirea pentru fiecare grup barbar a unei părți dintr-o proprietate, cu drept de folosință. Dar cum mulți barbari n-au mai părăsit aceste terenuri, adaptându-se la noul sistem agrar, “ ospitalitatea “ a devenit un factor important în asimilare.

Fenomen crucial pentru epoca de trecere de la antichitate la Evul mediu, marile invazii nu reprezintă decât o parte a unei imense mișcări migratorii, orientate de la est la vest și din nord spre sud, care a afectat Europa și jumătatea de nord a Asiei din secolul II î.Hr.până în secolul al XIII-lea, de la cimbrii și teutoni până la mongolii din 1237-1241. Migratorii asupra cărora ne vom opri în continuare au ca punct comun consecințele suferite de Europa occidentală: dispariția Imperiului roman de apus și crearea de noii regate, mai ales de origine germanică.

2 Originile migrațiilor

La nivelul cunoașterii istorice actuale, precaritatea izvoarelor ne împiedică să surprindem cu totală exactitate cauzele fenomenului. S-au făcut totuși mai multe presupuneri ce ar putea explica migrațiile:

-degradarea climaterică, îndeosebi seceta din Asia centrală sau ridicarea nivelului apei mării pe țărmurile germane ce i-ar fi împins pe păstori spre pământuri mai adecvate;

-expansiunea demografică, mai ales pentru germanii din nord și vest ( poate efect al unei alimentații mai bune) și pentru slavi, chiar dacă este greu de făcut o estimație cantitativă;

-structurile sociale particulare, asociate cu credințele religioase ( “ver sacrum” la germanici, unde tinerii trebuiau să-și caute norocul în exterior, cu ajutorul armelor ) ce ar fi provocat o emigrare a unor membri ai clanurilor;

-neșansa de a fi împinși din urmă de alți migratori;

-atracția prăzii;

Cu siguranță însă că extrema mobilitate a acestor nomazi a favorizat acțiunile lor îndepărtate. La fel de sigură este superioritatea militară a cavaleriei ușoare și rapide, precum și măiestria în făurirea armelor. Rezultatele cercetărilor arheologice, precum și analizele de laborator au demonstrat că materialul folosit la fabricarea armelor a fost un factor important ce a contribuit la victoria barbarilor în fața romanilor.Ei luptau diferit de romani, bunăoară sistemul cavaleriei hunilor, cu arcuri și cai rapizi sau francisca francilor- securea aruncată de la distanță în inamic. Totuși puține au fost marile bătălii care au reținut atenția cronicarilor ( 378- victoria goților la Adrianopol ; 406- forțarea Rinului de către vandali și aliații lor ). De fapt, fenomenul migrațiilor se înscrie în durată și nu s-a consumat în înfruntări decisive doar. La început ambiția barbariloe era de a obține deschiderea limesului, de a se infiltra și de a câștiga “ ospitalitatea “ ce le asigura pământuri în schimbul serviciului militar. De secole Roma recruta barbari, așa cum am văzut, ca soldați, cu rol în apărare și în repopularea așezărilor.

3 Clasificarea barbarilor și a invaziilor

La origine cuvântul barbar a fost folosit de greci și de romani pentru a desemna toate acele populații străine de civilizația lor, de modul de viață și cultura greco-romană. Ulterior, termenul a fost folosit și de ei înșiși, de exemplu de franci și burgunzi. Din secolul VII cuvântul alunecă spre peiorativ, sugerând un “ păgân”, un “ germanic necreștinat”. În realitate, populațiile care se ascund sub apelativul generic de barbari sunt compuse din triburi de origini diferite, unele adoptând chiar numele învingătorilor. Această eterogenizare explică în parte prăbușirea rapidă a unor “imperii cuceritoare”, de exemplu cel al hunilor. Între aceste populații n-a existat niciodată o coerență organică: fiecare a urmat un scop particular ce se întâmpla la un moment dat să coincidă cu cel al vecinilor, de aici rezultând o colaborare de scurtă durată. Astfel, dacă marile invazii au avut direcții dominante destul de clare, acestea au fost rezultatul suprapunerii mai multor mișcări individuale.

Pentru o clasificare a invaziilor putem lua în calcul mai multe criterii:

a.după criteriul originii etnice distingem:

-iranienii de rasă albă, veniți din Asia centrală în stepele din jurul Mării Negre: sciții, sarmații, alanii.

-asiaticii de rasă galbenă : hunii, avarii, turcii.

-germanicii, un grup vast, eterogen din punct de vedere etnic, originari din sudul Scandinaviei, de unde migrând spre sud au ajuns în contact cu romanii. În jurul anului 300 formează în afara limesului vaste confederații, purtând nume variate, distincte prin limbă și mod de viață ( de exemplu goții, francii, saxonii, frizii etc.)

b.după criteriul cronologic, în măsura în care îi avem în vedere pe cei care s-au îndreptat spre Imperiul roman de apus, deosebim:

– primul val (secolele IV-V ): hunii, alanii, goții, vandalii, suevii, burgunzii.

– al doilea val (secolele V- VI ): francii, alamanii, bavarezii.

– al treilea val (secolele VI-VII) : longobarzii, avarii.

La toate aceste invazii terestre se mai adaugă cele maritime din Europa de nord-vest, din secolele IV-VI, adică cele ale anglilor, saxonilor, iuților, picților și scoților.

4.Succesiunea evenimentelor

Primul val al invaziilor a fost cel mai important fiindcă aproape toată Europa a fost afectată. După ce la începutul secolului IV Imperiul roman își consolidase frontierele, mecanismul invaziilor s-a declanșat în stepele pontice. În anul 375, veniți din Asia, hunii au distrus Imperiul alan de pe malurile Caspicii și au format în 425-434 în Panonia un vast stat nomad, cu frontiere incerte, condus de un rege atatputernic, ereditar. Trecutul acestor nomazi este greu de reconstituit înainte de sfârșitul secolului II. ( “ Neamul hunilor este puțin cunoscut în monumentele din vechime”- Ammianus Marcellinus ). Probabil de limbă turcică, hunii sunt de tipul nomazilor cavaleri, reprezentanți ai celebrei “ arte a stepelor”.

Epoca lor de apogeu se leagă de numele lui Attila, rege din 434 până în 453. Cu inteligență, el a exploatat disensiunile din lumea romană. Inițial, în primii 15 ani ai guvernării a pornit împotriva Orientului și orașelor din Balcani, apoi și-a schimbat brusc politica, a urcat pe Dunăre, apoi pe Rin.În primăvara anului 451 a pustiit nordul Galiei, nu din dorința de cucerire, ci pentru a aduna o bogată pradă. Învins de “romanii” conduși de Aetius pe Câmpiile Catalaunice ( de fapt de un conglomerat de barbari în serviciul romanilor: franci, burgunzi, vizigoți ) a revenit în Panonia. În anul 452 s-a îndreptat împotriva Italiei, devastând orașele din valea Padului ( Milano, Pavia). S-a gândit se pare să se îndrepte împotriva Romei, dar în urma celebrei întâlniri cu papa Leon acceptă negocierile, poate în schimbul unui tribut în aur. Moartea sa neașteptată la scurtă vreme de la întoarcerea din această campanie (în 453 ) aduce destrămarea Imperiului hunilor.

Alanii, cunoscuți din momentul invaziei hunilor, când aceștia le-au distrus Imperiul din zona Caspicii, n-au mai format niciodată după aceea o unitate politică. În secolul V au rătăcit prin Europa și prin Africa de nord, sfârșind prin a se topi în marea masă a germanicilor. Au fost prezenți, de exemplu, în 406 la trecerea Rinului, apoi unii au intrat în serviciul Romei, în armata lui Aetius, luptând împotriva vizigoților și a hunilor. Că au fost prezenți și în nordul Africii o demonstrează faptul că regii vandali au purtat titlul de “ rex vandalorum et alanorum”, dar nu au exercitat asupra vandalilor nici o acțiune cu urmări profunde.

Principala populație germanică implicată în primul val al invaziilor a fost cea a goților. În secolul IV aveau deja în spate o lungă experință migratorie, de pe coastele sudice ale Balticii în Ucraina, unde se fixaseră în secolul II. În Ucraina au suferit două transformări esențiale:

-s-au împărțit în două ramuri, fiind denumiți din secolul IV ostrogoți (goții de răsărit), adică “ goții strălucitori” și vizigoți ( goții de apus) , adică “goții înțelepți”. Vor forma astfel două entități politice distincte, care vor traversa Europa pe itinerarii diferite, dar civilizația lor își va păstra unitatea și sentimentul unei solidarități de neam va persista până la dispariția ostrogoților, în secolul VI.

-vor intra în contact cu lumea romană, prima întâlnire petrecându-se puțin după anul 230 la sud de Dunăre.

După mai multe incursiuni în zona Dunării, țelul vizigoților a devenit acela de a încheia foedus cu romanii. Negociat în 332, după o victorie romană, respectat timp de peste trei decenii, a oferit cadrul pentru mari schimbări de civilizație, precum pătrunderea creștinismului, în varianta ariană datorită episcopului Ulfila. Dar în anul 377 vizigoții s-au revoltat împotriva felului în care erau tratați în Imperiu și în 378 în bătălia de la Adrianopol cavaleria gotică a zdrobit armata romană, iar împăratul Valens a murit în luptă. După un șir de noi foedusuri ( 382, 392 ), urmate de noi rupturi, în frunte cu noul lor conducător, Alaric, au devastat Balcanii, apoi în anul 401 au decis să plece în Italia. După jefuirea Veneției, a Milanului, cel mai periculos moment l-a reprezentat asediul Romei (410). Roma a fost jefuită timp de trei zile ( 24-27 august ), dar poate șocul moral a fost mai mare decât pierderile materiale și umane suferite. Vizigoții au luat-o ostatecă chiar pe sora împăratului Honorius, Galla Placidia, dar ultimul proiect al lui Alaric- de a pleca în Africa – nu se realizează din lipsă de nave. La puțin timp după acest eșec, Alaric a murit în Calabria (410). I-a urmat cumnatul său, Athaulf, cel care i-a condus pe vizigoți spre nord, spre Galia. Pentru a pregăti reconcilierea cu romanii s-a căsătorit cu Galla Placidia în ianuarie 414 la Narbonne. Dar războiul nu s-a încheiat, Athaulf a trecut în Spania pentru a căuta provizii însă a fost asasinat la Barcelona în 415 de trimișii romanilor. Abia în anul 418 Honorius a acceptat fixarea vizigoților în Aquitania, cu titlul de federați, respectat de astă dată de noul lor conducător, Teodoric I (418-451 ) care chiar și-a pierdut viața luptând împotriva lui Attila. Astfel a luat naștere primul regat germanic din Occident.

Ostrogoții au trăit în umbra hunilor până la moartea lui Attila. După 454 au încheiat un acord cu Imperiul roman de răsărit conform căruia li s-a oferit regiunea lacului Balaton. Tot atunci nepotul regelui Valamer, Theodoric, a fost trimis la Constantinopol unde a dobândit o bună educație, observând însă și slăbiciunile Imperiului. Între timp, ostrogoții au ocupat zona mediană a Dunării, amenințând Balcanii, dar o dată cu urcarea pe tron a lui Theodoric ( 473) devin federați, urmând să locuiască în Macedonia.

Din cauza unor noi expediții pe care continuă să le facă, noul împărat de la Constantinopol, Zenon, a decis să fie deturnați spre vest și să ia în stăpânire Italia. Aici oricum Odoacru era văzut ca un dușman al romanilor, iar Theodoric a fost văzut ca persoana ideală pentru a răsturna stăpânirea acestuia. De fapt, după cucerirea Romei (476) Zenon se socotea singurul stăpân al romanilor, nerecunoscând puterea lui Odoacru și făcând din Theodoric reprezentantul puterii imperiale.În 489 Odoacru a fost învins la Verona, apoi Theodoric a ocupat fără luptă câmpiile din Italia de nord, cu Pavia și Milano. Odoacru s-a refugiat la Ravenna și abia în 493 a capitulat. După ce a intrat în fosta capitală Theodoric l-a asasinat pe Odoacru, pe familia sa și pe ceilalți comandanți militari. Pentru multă vreme a fost însă ultimul său gest violent, de barbar, fiindcă a pus în Italia bazele unui nou regat, cel ostrogot, care va prețui moștenirea romană.

Alți barbari au atacat direct limesul occidental: este vorba de vandali, veniți la fel ca și goții din Scandinavia, din nordul Iutlandei. În secolul I d. Hr. erau deja stabiliți pe malurile Balticii, între Oder și Vistula. În anul 406 au trecut Rinul și au jefuit Galia, toate orașele, cu excepția Toulouse-ului, fiind grav afectate. “Galia a ars precum o torță”- scria un contemporan. Apoi, în toamna anului 409 au intrat în Spania divizată de un război civil și au jefuit-o. Dar ulterior, înfrânți de vizigoți, au trecut în Africa (429), unde în timpul regelui Genseric (Geiseric) au întemeiat regatul vandal.

În amalgamul de populații care au trecut Rinul în 406 se aflau și suevii ; ei aparțineau unei antici populații care a ocupat un loc de prim plan în Germania între secolul I î.Hr.-secolul I d.Hr., dar care nu apăruseră decât în arierplanul marilor invazii. Împărțiți în mai multe grupe, cei mai importanți se aflau în 411 în Galicia (Spania) și profitând de plecarea vandalilor în Africa au format un mic regat în nord-vestul Peninsulei Iberice. Prea mult nu s-au putut extinde din cauza vizigoților. Despre acest regat se știu prea puține detalii. Au oscilat se pare între păgânism și arianism, au lăsat puține urme în arheologia și onomastica din nordul Portugaliei și sudul Galiciei. La sfârșitul secolului VI au fost asimilați de vizigoți.

Burgunzii erau o populație înrudită îndeaproape cu goții. Inițial locuiau în Scandinavia, apoi din secolul I d. Hr între Oder și Vistula. Înaintând spre sud-vest îi găsim în secolul III la frontierele Imperiului, apoi în 406 în marea masă de populații care a trecut Rinul. Conform tradiției și-ar fi stabilit reședința la Worms, iar în 413 au încheiat un foedus cu romanii, prin care au obținut “ partea din Galia cea mai apropiată de Rin”. Au adoptat apoi creștinismul în formula ariană. În anul 443 au încheiat un al doilea foedus prin care li se acorda Sapandia, o țară ale cărei frontiere nu sunt azi exact cunoscute, dar care se pare cuprindea vestul Elveției actuale, cu Geneva ca și capitală. Aliați ai romanilor, au fost folosiți împotriva hunilor în anul 451. La sfârșitul secolului V în formă definitivă regatul lor cuprindea teritoriul de azi al Elveției, Franche- Comté și sudul Burgundiei (căreia i-au dat numele lor). Pentru că stăpâneau drumurile de circulație dintre Italia, Galia și Germania regatul lor i-a atras pe franci. Moștenirea burgundă s-a stins în Galia merovingiană (536).

Al doilea val al invaziilor a adus evenimente mai puțin aventuroase, înaintări lente, fără incursiuni spectaculoase. Migratorii sunt doar dintre germanici, însă efectele sunt mai durabile. Dacă primii au format state strălucitoare, dar efemere, acum prin franci s-a întemeiat un stat puternic, durabil. Consecințe la fel de însemnate au avut și stabilirea alamanilor și bavarezilor în jurul Rinului și Dunării superioare.

Așadar francii au fost eroii perioadei. Ei erau de fapt o confederație de populații, mai mult sau mai puțin autonome care n-au atacat niciodată limesul ci s-au infiltrat lent, devenind soldați ai armatei imperiale în Galia, coloni în Belgia și pe malurile Rinului, apoi pe pământurile abandonate de apărarea romană. Divizați în două grupe ( salieni și renani ), au profitat de dezordinea din lumea romană pentru a avansa treptat spre sud. Adevărata intrare în istorie și-o vor face în timpul lui Clovis.

Ca și francii, alamanii sunt un popor apărut mai târziu, în urma regrupării triburilor ieșite din lupta împotriva romanilor de-a lungul limesului renan și danubian (numele lor chiar semnifică “ toți oamenii”). După 406 s-au stabilit pe malul stâng al Rinului, în Alsacia, apoi după conflicte cu francii vor fi treptat asimilați.

Bavarezii au avut o origine mai târzie și chiar mai obscură decât cea a alamanilor. Au fost amintiți cel mai târziu în izvoare scrise, abia în secolul VI la Iordanes. Se pare că au trecut limesul abia la sfârșitul secolului V- începutul secolului VI, în epoca în care longobarzii părăseau Austria inferioară pentru Panonia. Până în secolul VIII a existat o colaborare strânsă între ei și longobarzi. Așezați în regiuni joase au format rapid entități politice, iar în secolul VIII au devenit un centru de putere pentru acei germanici care doreau să scape de supremația francilor. Însă Carol cel Mare a reușit să-i supună, încorporând Bavaria în anul 788.

Un al treilea val migrator a fost provocat și de recucerirea bizantină, ce se părea că lăsase un vid de putere în Italia. Dar el s-a declanșat într-o ordine inversă celui din secolul V: mai întâi în Occident ( cu longobarzii ), apoi la Dunărea mijlocie (cu avarii ). A fost foarte compozit, antrenând germanici (longobarzi ), popoare ale stepei ( avari, bulgari ) și slavi.

Probabil originari din Scandinavia, longobarzii sunt menționați pentru prima dată la începutul erei noastre pe cursul inferior al Elbei. Istoria lor ne interesează în special din secolul VI, când după ce se stabiliseră în Panonia conform unui foedus, presați de avari și-au abandonat terenurile și au trecut limesul italian (568). Chiar bizantinii le-au “deschis ochii” asupra bogățiilor Italiei, folosindu-i în luptele împotriva ostrogoților (552). Longobarzii au forțat limesul italian la Friuli, după care au cucerit orașele din Câmpia Padului :Milano, Padova, Mantova, Cremona, Pavia. Au format în acest spațiu un regat, dar niciodată cu coerență internă. Vor fi cuceriți de Carol cel Mare.

Când longobarzii le-au cedat Panonia în 568, avarii erau de puțin timp în Europa. Veniseră din Altai, fiind de origine turcică. Din 570 și-au fixat un cadru statal, dar au continuat jafurile fiind timp de două secole în Europa un pericol permanent pentru vecini, până cănd vor fi definitiv înfrânți de Carol cel Mare. În ciuda violenței lor, statul lor era destul de evoluat având o capitală- ringul- și o monedă proprie.

La toate aceste invazii terestre le putem asocia pe cele maritime ale germanicilor din nord, care au bulversat harta Europei de nord-vest. Raidurile devastatoare ale saxonilor spre țărmurile Mării Nordului au început din anii 300, după care au urmat tentativele de populare pe continent, dar mai importante în Britania. Succesele saxonilor, anglilor, frizilor și iuților au fost posibile datorită faptului că spațiul insular fusese abandonat de Roma și că era slăbit de luptele dintre micile regate celtice. Apogeul acestei migrații a avut loc în secolul VI când s-au format mai multe mici regate: Kent, Northumbria, Wessex, Sussex, Mercia.

În concluzie, se poate spune că marile invazii au schimbat înfățișarea Europei. În timp ce Imperiul roman de Răsărit își păstrase un relativ imobilism, Occidentul a cunoscut o evoluție precipitată, ca urmare a venirii acestor populații dinspre nord și dinspre est, dovadă constituirea regatelor barbare.

3. REGATELE BARBARE

1. Introducere

La începutul secolului V, după ce barbarii au trecut limesul, începe istoria formării regatelor barbare, în paralel cu creștinarea păgânilor sau convertirea arienilor ( goți, vandali, longobarzi). Rezultat al dominației barbare pe teritoriul fostului Imperiu Roman de apus, istoria acestor regate trebuie privită din perspectiva unei simbioze între lumea barbară și moștenirea romană, în ceea ce privește populația, structurile economice, sociale și instituționale. În timp, din secolul V în secolul VIII putem vorbi și de o evoluție mentală din punctul de vedere al barbarilor. Altfel cum ne-am putea explica că un germanic, vizigotul Alaric a jefuit Roma în anul 410, pentru ca în anul 800 un alt germanic, francul Carol, să fie încoronat împărat? Cum s-a putut așadar ca în decurs de patru secole barbarii germanici, inițial cotropitori brutali să devină restauratori ai Imperiului roman? Răspunsul se află în latinizarea progresivă a cuceritorilor din Italia, Spania, Galia, încheiată pe la începutul secolului VIII. Noul spațiu, al Romaniei, este dominat din punct de vedere cultural de Roma, orașul ce devenise capitala religioasă a Occidentului.

Asistăm, așadar, la formarea de noi entități politice și etnice, dovadă noile regate gotice din Italia, Provence, Aquitania, Spania, regatul franc din Galia, cel vandal din nordul Africii, cele anglo-saxone din Britania. Unele au avut o existență scurtă, altele precum cele anglo-saxone, se mențin vreme mai îndelungată. La fel, în Galia unificată de franci se vor succeda două importante dinastii, Merovingienii și Carolingienii- cu ambiția lor de dominație europeană.

2. Regatul franc

Francii- barbarii ce apar astfel în sursele secolului V- erau membrii unei confederații de populații originare de pe malul drept al Rinului care s-au grupat în scopuri defensive sub acest nume generic (la origine franc fusese un adjectiv ce însemna om îndrăzneț, om curajos).

Infiltrarea progresivă a francilor în secolul IV în extremitatea nordică a Galiei s-a făcut, pe de o parte în mod difuz, ca urmare a dezorganizării din aparatul militar roman, iar pe de altă parte în mod masiv și organizat, ca urmare a unui foedus (287-288) cu Roma. Deja de la sfârșitul secolului III erau prezenți în armata romană. Francii n-au făcut parte în anul 406 din grupul mare de invadatori, chiar au încercat să-i oprească pe barbari să treacă Rinul.

Din secolul V ei au apărut împărțiți în două grupe distincte: cei din nord- salienii, divizați în regate, asociate între ele prin alianțe matrimoniale (de exemplu- Childeric, un rege federat), au fost vârful de lance al înaintării france și cei din est, pe Rin- renanii ( nu ripuari cum s-a încetățenit multă vreme în istoriografie ), ce făceau raiduri de-a lungul Mosellei și erau organizați într-un unic regat cu capitala la Köln. Nu acesta a stat la baza regatului condus de Clovis, dar a avut un rol însemnat în istoria Galiei france, fiind un fel de stat tampon între lumea barbară și Galia.

La sfârșitul secolului V istoria Galiei este marcată de două evenimente majore: începutul convertirii elitei france la creștinism și realizarea unității teritoriale a Galiei. Ambele se leagă de numele lui Clovis (481-511), rege la 15 ani, fiul lui Childeric- căpetenie francă, dar și general roman, conform insignelor găsite în mormânt, deci un conducător federat, recunoscut de romani. Ei făceau parte din dinastia Merovingiană, deși se pare că Merovech, cel ce a dat numele dinastiei, ar fi fost mai degrabă un erou eponim decât un personaj istoric real.

Șirul evenimentelor este însă destul de greu de reconstituit datorită faptului că singurul izvor scris îl reprezintă Historia francorum a lui Grégoire de Tours, scrisă însă la aproape 80 de ani de la moartea lui Clovis. Dar nu reconstituirea evenimentelor este dificilă cât fixarea lor cronologică ( numărul anilor luând ca punct de plecare nașterea lui Hristos s-a generalizat în Occident abia în secolul VIII. Este adevărat că Dionisie cel Mic a avut în 525 inițiativa de a numerota astfel anii, dar această practică personală s-a impus în timp.)

Clovis și-a început guvernarea în anul 481, cum rezultă din scrisoarea episcopului de Reims, Saint- Rémi :” Către regele Clovis, cel desemnat de Dumnezeu și de meritele sale mărețe, de la episcopul Rémi. A ajuns până la noi vestea că tocmai ați preluat conducerea în Belgica Secunda. N-ar fi ceva surprinzător dacă vă veți comporta asemeni părintelui vostru” Desigur la prima vedere o astfel de corespondență între un barbar și un înalt prelat poate stârni semne de întrebare. Să nu uităm însă că destinatarul nu era un invadator, ci un protector al teritoriilor din Galia de alți migratori, iar pe de altă parte episcopii nu aveau doar responsabilități religioase, ci erau și reprezentanți ai autorității de stat.

Pentru a înțelege politica dusă de Clovis în primii ani de guvernare trebuie să pornim de la o dualitate a puterii ce exista în Galia: barbaro- romană ( de exemplu, în anul 463 Childeric și romanul Aegidius i-au învins pe vizigoți la Orléans ; în 470 Childeric și generalul roman Paulus i-au învins pe saxoni la Angers ) și funcționa cu siguranță în plan militar.

Totuși, în anul 486 Clovis și-a mobilizat armata împotriva romanului Syagrius ( fiu al lui Aegidius, denumit în izvoare ca “rex Romanorum”, deci cu o putere autonomă de Imperiu). Cum se explică acest gest ce ehivala cu ruperea dualității de putere? Istoriografia a oferit două răspunsuri:-fie ca o lovitură de stat militară, indispensabilă cuceririi Galiei de sud, între Sena și Loara, ce aparținea lui Syagrius;

-fie ca rezultat al compromiterii echilibrului geo-politic al Galiei, încă din primele luni de guvernare, când Clovis a moștenit de la tatăl său o alianță proaspătă cu Odoacru ( tratat ce-l avantajase pe Childeric în fața lui Syagrius, oferindu-i o sursă de legitimare romană a puterii), pe când Syagrius se apropiase de vizigotul Euric. Moartea lui Euric (484) și minoritatea lui Alaric II îi putea oferi lui Clovis ocazia unui atac împotriva lui Syagrius.

Suntem astfel în fața unei lupte pentru “sfere de influență” între cei doi lideri zonali. Ajutat de o parte a francilor salieni și de francii renani ( legați de Clovis printr-o alianță matrimonială) Clovis îl învinge pe Syagrius la reședința sa de la Soisson, după care romanul se refugiază la vizigoți, la Toulouse, la curtea lui Alaric II. Predat ulterior lui Clovis, poate în 502, a fost ucis de acesta. Dincolo de incertitudinea legată de sfârșitul lui Syagrius și a familiei sale, esențială este consecința bătăliei de la Soisson : Clovis a preluat conducerea teritoriilor, a armatei adversarului, întinzându-și stăpânirea până la Loara.

Nici un eveniment din biografia lui Clovis n-a fost însă atât de mult comentat ca și botezul său în religia creștină. În sursele vremii (la Grégoire de Tours) determinantă apare căsătoria sa cu Clotilda, nepoata regelui burgund, crescută în religia creștină de mama sa (chiar la peste câteva decenii se păstrase în memoria colectivă acest model, dovadă faptul că episcopul Nicetius de Trèves îi scria reginei longobarde Chlodoswinda în 565 să urmeze exemplul Clotildei).

Dar astăzi, la o judecată mult mai nuanțată, trebuie să luăm în calcul și alte explicații. Astfel, a existat în epoca lui Childeric deja o toleranță religioasă în Galia, dovadă existența unor consilieri creștini la curte. Respectul lui Saint- Rémi pentru Merovingieni se baza și pe această toleranță religioasă, într-o epocă în care francii erau păgâni.

Și anul exact al botezului lui Clovis este greu de stabilit (din 496 până în 508, cele mai multe păreri concentrându-se în jurul lui 498 ), fiind asociat cu campaniile împotriva alamanilor, ce s-au succedat în acest interval de timp. O legendă transmisă de Grégoire de Tours menționează că în timpul luptei Clovis s-a întors spre “Dumnezeul Clotildei” promițând să se boteze în caz de victorie ( dar pare mai degrabă o imitație după legenda creată în legătură cu botezul lui Constantin cel Mare ). Doar ziua este sigură, de Crăciun, la Reims, prin episcopul Saint Rémi (Remigius), așa cum rezultă din scrisoarea episcopului de Vienne și din testamentul lui Remigius. Evenimentul își are însă importanța sa: fiind primul rege germanic convertit la creștinism, Clovis și-a atras sprijinul bisericii în acțiunile sale ulterioare.

Din punctul de vedere al politicii externe putem vorbi de expedițiile războinice făcute de franci împotriva popoarelor vecine, care au fost supuse unui fel de protectorat. Inițial i-au respins pe alamani în lupta de la Tolbiac (496 ?), apoi s-au îndreptat împotriva regatelor ariene din sud. În urma eșecului în fața burgunzilor în 500-501 au preferat apoi o alianță cu aceștia. Împotriva vizigoților Clovis a fost purtat și de un scop religios: dorința de a-și anexa Tours unde se afla mormântul Sf.Martin, primul celebru evanghelizator al Galiei. Războiul cu vizigoții a fost îndelungat, în mai multe etape, încheindu-se în anul 507 cu lupta de la Vouillé, când Alaric II a fost ucis. Clovis i-a ocupat capitalele ( Toulouse și Bordeaux) și i-a luat tezaurul. Momentul a fost unul critic pentru vizigoți și regatul ar fi fost desființat dacă nu ar fi intervenit ostrogoții, recuperând Languedoc și Provence. Astfel, în ciuda numeroaselor campanii, francii n-au obținut ieșirea la Mediterana.

În ansamblu, această primă perioadă de expansiune francă, sub Merovingieni, s-a făcut în direcțiile sud și est, atât ca expresie a dorinței de hegemonie asupra vechii părți occidentale a Imperiului roman, dar și ca expresie a legăturilor cu populațiile germanice, a dorinței de hegemonie asupra întregii Germanii continentale.

Pe plan intern, unificarea francilor sub Clovis a datorat mult convertirii creștine. Această unificare era încheiată spre sfârșitul domniei, prin 510, când el se impusese din valea mijlocie a Rinului până în Pirinei ca stăpân al unui unic și imens regnum. Ca unic rege Clovis a inițiat redactarea primei variante a legii salice ( Pactus legis salicae). Totodată a convocat la Orléans primul conciliu episcopal din Galia, în 511, ce-și propusese: lichidarea arianismului ; fixarea tipurilor de relații între episcopi și rege, funcția episcopală devenind dependentă de autorizația regală.

Clovis a fixat noua capitală la Paris, după ce în timpul lui Childeric fusese la Tournai. Dar poziția geografică a Parisului era net superioară, asigurând perfect legătura între teritoriile vechi și cele recent cucerite. În plus, păstra puternice fortificații imperiale și alte urme ale monumentalității romane.

Clovis a murit la 27 noiembrie 511, fiind înmormântat conform dorinței în bazilica Sf. Apostoli din Paris. Cu toate că a constituit un regat puternic, Clovis a acționat în privința propriei moșteniri în conformitate cu cutumele germanice. Considerând regatul ca un bun personal, l-a împărțit între cei patru fii ai săi, fără a ține seama de vreo particularitate etnică sau lingvistică, îngrijindu-se doar să-i lase fiecăruia o parte egală. De aceea istoria urmașilor lui Clovis a fost o suită de conflicte familiale și de războaie civile în care s-au confruntat mai ales Neustria (în vest) și Austrasia (în est). Puterea regilor a slăbit, în paralel cu afirmarea puterii ducilor (comandanți militari) și a intendenților palatului ( proprietari funciari ), spre mijlocul secolului VII.

3. Regatul ostrogot

După ce ostrogoții conduși de Theodoric au cucerit Italia (489) și după asasinarea lui Odoacru (493) s-a format aici regatul ostrogot.

Întemeind un regat barbar în Italia, dar găsind aici o populație romanizată și organe guvernamentale aproape intacte, el a instaurat un regim dualist, ce împletea tradițiile imperiale romane cu cele barbare. Ca dovadă în primul rând titlurile pe care le-a avut Theodoric: pentru romani cel de patriciu, de general roman, iar pentru ostrogoți cel de rege. Dar goții și romanii trăiau în Italia sub administrații separate, având în comun doar persoana conducătorului și câteva principii organizatorice.

În conducere, pe de o parte Theodoric se baza pe armată, iar pe de altă parte pe respectul civilizației romane. El a păstrat numele împăratului roman pe monede, a respectat magistraturile, a reparat terme, apeducte, pe lângă noile realizări arhitecturale. Călătoria de încoronare la Roma, instalarea în vechea capitală a Imperiului este și ea o dovadă pentru respectul față de civilizația romană. Totuși, Theodoric a rămas un rege germanic, chiar s-ar putea spune că visa la o hegemonie gotică assupra întregii lumi germanice. A păstrat legăturile cu vechile triburi rămase în Germania și Scandinavia, de unde a recrutat soldați, a stabilit numeroase alianțe matrimoniale: s-a căsătorit cu o soră a lui Clovis; și-a căsătorit o fiică cu vizigotul Alaric II, o alta cu burgundul Sigismund etc. S-a dovedit astfel un spirit superior altor barbari, care a dus o diplomație la scară europeană.

Theodoric a rămas în istorie și prin respectul său față de cultura clasică romană, alegându-și consilieri doi oameni de cultură: Boetius și Cassiodor. Regele își dobândise admirația față de cultura antică încă din tinerețea petrecută la Constantinopol și a încercat să ofere și familiei sale o instruire temeinică. Astfel, fiica sa Amalasuntha studiase greaca și latina și avea o cultură peste medie. Dar s-ar putea vorbi de o “renaștere ostrogotă”? din păcate nu, doar de una theodoriciană, fiindcă Theodoric a acceptat pentru el și pentru familia lui cultura clasică, nu și pentru restul goților, refuzându-le acest “lux” pentru a le păstra originalitatea. Astfel, școlile romane au rămas închise barbarilor.

În ansamblu, domnia lui Theodoric a fost una de pace. Doar în ultimii ani s-a manifestat o criză, el temându-se permanent de un complot, astfel că pactul cu aristocrația romană s-a rupt ( între 523-525, ani în care și Boethius a fost pus sub acuzare.).

După moartea lui Theodoric (30 august 526) i-a urmat fiica sa, Amalasuntha, regentă pentru fiul său Athalaric, în vârstă de doar 7ani. Dar și el moare în 534 fără moștenitor, în condițiile în care recucerirea bizantină începea în Africa, iar burgunzii fuseseră învinși de franci. După tulburări interne în regat, în timpul cărora și Amalasuntha a fost ucisă de vărul ei, Theodohat, are loc intervenția bizantină. Iustinian justifica această intervenție ca răzbunare pentru moartea reginei, dar de fapt era vorba de un vast proiect propriu de refacere a vechii unități romane. Debarcarea bizantină a început în 536, când generalul Belizarie a intrat în Roma și a răsturnat vechea conducere. Însă cucerirea în întregime a regatului s-a făcut greu, trupele bizantine fiind puține, preferând de aceea operații episodice ce au durat 25 de ani. Efectele s-au resimțit negativ mai ales asupra Romei, cucerirea bizantină fiind socotită la fel de devastatoare pentru Italia ca și invaziile barbare. Mai mult- ea a distrus vechile instituții- consulatul, Senatul, magistraturile. Elocvent apare în acel context gestul lui Cassiodor de a se retrage într-o mănăstire. Lupta finală s-a dat în anul 552 la poalele Vezuviului. După victorie, tocmai din cauza îndelungatei rezistențe, Iustinian s-a gândit să suprime poporul ostrogot: toți goții capturați au fost deportați în Orient. De aceea, longobarzii au preluat sarcina de a-i răzbuna pe ostrogoți. După 552 nu se mai poate vorbi de ostrogoți ca despre o forță istorică.

4. Regatul vizigot

Atât teritorial cât și cronologic putem vorbi de existența a două regate vizigote. Primul- cu capitala la Toulouse- a fost întemeiat de succesorul lui Alaric I, Athaulf, cel care i-a condus pe vizigoți în Galia. S-a întins de o parte și de alta a Pirineilor, în sudul Galiei și în nordul Spaniei. Era una din cele mai bogate regiuni, neatinsă de invaziile anterioare. Era un avantaj și pentru romani, prin contractul de ospitalitate ei realipind la Imperiu o parte a provinciei Narbonnensis.

Perioada de apogeu a acestui regat se leagă nu de Teodoric I (418-451) și Teodoric II (453-466), ambii luptând adesea în serviciul Romei, ci de Euric (466-484), fratele lui Teodoric II. El a dus o politică de cuceriri, în Galia și în Spania, dar a fost totodată un legislator care a dat statului un cod de legi inspirat din dreptul roman. Euric a respectat cadrele administrației romane, a numit conți și duci fără a face diferențe între romani și vizigoți. Regimul său îl prefigurează în acest sens pe cel al lui Theodoric în Italia. În schimb, fiul său Alaric II (484-507) a fost un personaj mediocru, mai mult încercând să fructifice acumulările tatălui. A consolidat totuși dominația gotică în Spania. A fost învins de franci în lupta de la Vouillé (507) în care și-a pierdut viața, ceea ce a pus capăt primului regat vizigot. Tocmai intrigile aristocrației romane au slăbit puterea vizigoților, favorizând victoria francilor.

Poporul vizigot a fost salvat de intervenția ostrogotă, care a acționat în numele solidarității de neam. Dar cu prețul unei radicale transformări: regatul de la Toulouse, deschis spre exterior, devine regatul de la Toledo, închis între granițele sale, limitându-se doar la teritoriul Spaniei. Emigrarea vizigoților în masă din Aquitania se baza și pe decizia luată în 511 de un conciliu galic ca bisericile ariene să fie închise în Galia.( vizigoții erau încă arieni, pe când la franci începuse creștinarea).

Al doilea regat vizigot a fost bine organizat în ciuda incapacității de a da o dinastie regală stabilă. Se baza însă pe un sentiment foarte puternic al particularismului hispanic, teren de întâlnire între goți și hispano- romani. Acesta, alături de compartimentarea geografică, l-au salvat de recucerirea bizantină (în 552 bizantinii n-au putut stabili decât un cap de pod în sud. Această amenințare a fost înlăturată definitiv între 620-630 ). Paralel, vizigoții au ocupat întreaga Peninsulă Iberică, anexând regatul suevilor în 585.

Acest succes a fost consolidat prin politica religioasă a regelui Recared. Deja tatăl său, Leovigild, și- a pus problema realizării unității religioase iberice ( hispano- romanii fiind creștinați, iar vizigoții arieni. Această diferență era o piedică serioasă în fuziunea celor două populații). Recared s-a convertit în anul 586, urmat apoi de restul populației. Concilii periodice- la Toledo- supravegheau problema religioasă- unitatea. Realizarea unității religioase a permis unificarea juridică în 654, prin Liber judiciorum a regelui Recensvinthus.

Regatul vizigot astfel transformat a supraviețuit până la cucerirea arabă din anul 711. N-a exercitat până atunci nici o influență asupra vecinilor. Dar el însuși a impus ulterior o idee forță a lumii medievale: cooperarea între Biserică și Stat (ungerea regală fiind amintită pentru prima oară în cazul regelui vizigot Wamba, în anul 672). Regatul a cunoscut și o renaștere literară, marcată de figura lui Isidor de Sevilla. Dar pe lângă reușite a cunoscut și câteva slăbiciuni: diviziunea clasei conducătoare în clanuri ostile, instabilitatea dinastică, nesupunerea bascilor. Ele explică ușurința cu care arabii au cucerit regatul.

5. Regatul vandal

Întemeiat în Africa, regatul vandal a avut de la început particularisme care ar fi trebuit să-i asigure supraviețuirea cât mai îndelungată. Conduși de Genserich ( Geiserich), vandalii, care nu reprezentau decât o minoritate ( aproape 80.000, transportați din Spania cu o flotă) față de milioanele de localnici romanizați, s-au stabilit în nordul continentului, în jurul Cartaginei, ocupată fără luptă în anul 439. Orașul a rămas până în 533 capitala regatului vandal.

Departe de a fi mulțumit de jefuirea nordului Africii, Genseric s-a gândit la acțiuni mai îndepărtate. Utilizând Cartagina ca bază de plecare, a făcut raiduri spre Sicilia (440), Corsica, Sardinia, Baleare (455) și Roma (455). Majoritatea insulelor mediteraneene au ajuns astfel sub dominația vandală. Acești migratori au creat astfel un “imperiu al mării”. Profitul a fost enorm, ei privând Roma de cerealele necesare. Controlul asupra traficului maritim, ferocitatea cuceririi, violența asupra localnicilor au fost mijloace la care vandalii au apelat frecvent în timpul lui Genseric ( și după moartea sa în anul 477).

Organizarea regatului vandal s-a bazat pe jaf mai mult ca pe o administrație regulată. Aristocrația romană a fost expropriată sau exilată, episcopatul a suferit persecuții în calitate de aliat natural al romanilor, chiar Sf. Augustin s-a stins din viață în această epocă sumbră ( în timpul asediului Hipponei, în 430). Violența a fost utilizată și în încercarea de a impune arianismul localnicilor. E firesc așadar ca imaginea vandalilor să fie una negativă printre contemporani și în istoriografie.

Atmosfera nu s-a mai liniștit până în timpul celei de-a doua generații, sub regele Thrasamund (496-523) care a schițat o apropiere de aristocrația senatorială, imitându-l pe cumnatul său Theodoric cel Mare. Dar era deja prea târziu. În anul 533 Iustinian a decis recucerirea Africii. Belizarie a debarcat la 30 august și la 15 septembrie a intrat în Cartagina. În mai puțin de un an toți vandalii au fost capturați și deportați în Orient. Africa s-a reintegrat pentru mai mult de un secol în lumea romană. Episodul vandal din Africa a fost unul trecător, dovadă faptul că nu s-a păstrat nici o urmă din dominația acestor germanici.

6. Regatul longobard

Izvoarele cu ajutorul cărora putem reconstitui istoria acestor barbari sunt mai bogate decât în alte cazuri, începând cu Istoria longobarzilor a lui Paul Diaconul din secolul VIII și continuând cu descoperirile arheologice, cu zecile de necropole studiate care ne permit să le cunoaștem nivelul de civilizație.

Longobarzii au fost conduși în Italia de regele lor Alboin ( 560- 572), după ce au fost împinși din Panonia de noii veniți din stepele asiatice, avarii, în 568-569. Cum apărarea romană la Friuli a fost repede înfrântă, longobarzii au ocupat Veneția, Padova, Mantova, Milano, Pavia. Astfel, Alboin se considera stăpân al nordului Italiei. Dar cucerirea era departe de a fi încheiată, un mare număr de locuri fortificate și aproape toate porturile rămâneau în stăpânirea bizantinilor. A fost nevoie de mai mult de o generație pentru a finaliza aceste cuceriri: longobarzii nu au intrat în Genova decât în jurul anului 640, la Ravena în 752, iar Roma a scăpat de fiecare dată. Dominația lor a fost mereu incertă, amenințată de bizantini.

Pentru nordul Italiei, cucerirea longobardă, survenită la câțiva ani după sfârșitul luptelor epuizante ale lui Iustinian împotriva goților, a fost o catastrofă. Pecetea antichității a fost ștearsă și timp de o generație noii veniți, care n-aveau nici o legătură anterioară cu lumea romană, au fost incapabili să construiască ceva pe ruinele romane. Armata lor s-a răspândit pretutindeni unde li s-a opus o rezistență serioasă: spre Galia meridională, unde au fost respinși de franci, de-a lungul Apeninilor, de la Roma la Ravena, spre Spoleto și Benevent, unde au fondat ducate autonome, prin anul 575.

Istoria politică a regatului a cunoscut și momente critice, dovadă criza dintre anii 572-584, când ducii și-au împărțit puterea și nu a mai fost recunoscut nici un rege. Monarhia a fost restaurată în 584, în timpul regelui Authari. Cel mai important moment din timpul guvernării sale a fost căsătoria cu principesa bavareză Theodolinda. De altfel, ea a devenit și soția următorului rege, Agilulf, cel care a amenințat în anul 593 Roma, negociind în final cu papa Grigore cel Mare. Același papă va reuși să impună respectarea creștinismului, botezându-l pe moștenitorul tronului, Adaloald, fără a antrena însă deocamdată convertiri masive printre longobarzi.

În organizarea noului regat barbar un rol important l-a avut edictul lui Rotaric (643), primul text legislativ longobard, redactat în latină.Acest edict și alte surse ne permit să ne formăm o imagine despre societatea longobardă și despre principalele instituții. Regele, instalat la Pavia, era ales de șefii militari. El însuși era conducătorul suprem al armatei și își datorează puterea întinselor sale proprietăți funciare. El era secondat de duci, unii dintre ei având chiar o largă autonomie, cum sunt cei din Spoleto și Benevent. Populația romană s-a menținut, având însă un statut politic inferior. Pe la mijlocul secolului VII a început fuziunea ei cu longobarzii, favorizând convertirea ulterioară a longobarzilorla creștinism.

7. Regatele anglo-saxone

Istoria Britaniei la finele antichității, ca și cea a colonizărilor germanice, reprezintă un subiect dificil datorită precarității izvoarelor istorice. De aici- eforturile serioase ale istoricilor din ultimele decenii de a separa realul de legendar, de a reconstitui liniile majore ale problemei.

Pentru a explica începuturile invaziei germanice în Britania trebuie să ținem cont de două elemente: fragila romanizare a acestei regiuni și puternica rezistență opusă de populația indigenă. În anul 407 legiunile romane au părăsit Britania, lăsând mai degrabă urme materiale decât efecte durabile: drumuri, întărituri, localități fortificate. Ocupația romană acționase mai ales în sudul și în estul insulei, în timp ce în regiunile muntoase din nord, centru și vest celții au opus o puternică rezistență, încercând să-și prezerve obiceiurile și stilul de viață. Aceeași rezistență au manifestat-o și față de atacurile triburilor germanice, inițial față de picți și scoți. De aceea, după ce au eșuat în încercările disperate de a se apăra singuri, au făcut apel la triburile germanicilor de pe continent. După ce aceștia sosesc și îi înving pe germanicii din nord, refuză să mai părăsească insula. Începe așadar o perioadă lungă a confruntărilor populației celtice cu anglii, iuții și saxonii.

Documentele, extrem de puține și ulterioare evenimentelor, fac sumare mențiuni despre aceste episoade militare. Cea mai veche referire se află într-o scriere hagiografică- biografia Sf. Germanus, episcop de Auxerre ( Vita Sancti Germani) scrisă de Constantius din Lyon, un cleric. Conform acestuia, Germanus ar fi organizat prin anii 429-430 rezistența în fața picților și saxonilor, în baza experienței sale militare din tinerețe când fusese general roman și dux în Armoricum.

La rândul său un oarecare Gildas, autor al lucrării De Excidio et Conquestu Britanniae (cca.547), a relatat despre sosirea saxonilor în insulă, fiind angajați mercenari de către britano-romanii invadați de picți și de scoți.

Cea mai bogată lucrare este cea a Venerabilului Beda- Historia Ecclesiastica Gentis Anglorum ( 731) în care se oferă mai multe detalii despre invaziile iuților, anglilor și saxonilor.

Dar nici unul din izvoarele menționate până acum nu face nici o referire la legendarul rege Arthur. Pentru prima oară numele său apare înttr-o compilație scrisă după anul 800- Historia Brittonum- scrisă de un oarecare Nennius. Unde se încheie mitul și unde începe realitatea în legătură cu acest cunoscut personaj al literaturii medievale este greu de spus. Arheologii au încercat ca plecând de la sugestiile oferite de toponimie, de la cele peste 150 de locuri care amintesc astăzi în Marea Britanie de Arthur, să umple cumva golul lăsat de izvoarele scrise. Coroborând datele lăsate de Nennius cu rezultatele săpăturilor arheologice, unii istorici contemporani acceptă că prin anii 490-503 ar fi avut loc o mare bătălie cu invadatorii germani, condusă de generalul romano-britanic Arturius.

Chiar dacă nu putem reconstitui în detaliu relațiile dintre băștinași și triburile germanice, de reținut ar fi faptul că spre deosebire de romani care au venit în calitate de coloniști, acești germanici au venit ca invadatori, făcând incursiuni de pradă, jefuind chiar și atunci când fuseseră chemați ca mercenari.

Prin anii 450-500 triburile germanice au început să se așeze masiv în insulă. Astfel, iuții au ocupat insula Wight și Kentul, în sud-est. Anglii s-au așezat în nord-est (East Anglia), iar saxonii au ocupat Essexul și Wessexul. Astfel, celții au fost împinși treptat, din a doua jumătate a secolului VI, spre vest, platourile din Cornwall și Țara Galilor fiind pentru ei locul de refugiu, ulterior ajungând și pe continent în provincia numită Armoricum- mai apoi Bretania.

De la jumătatea secolului VI încetează sosirea de noi triburi germanice de pe continent și începe o nouă fază în istoria insulară: organizarea regatelor anglo-saxone. Simbolic numărul lor a fost considerat șapte, alcătuind așa numita heptarhie, în realitate au fost mai multe, 16 sau 18. Destul de rapid unele s-au extins în teritoriile învecinate, așa încât trei din aceste regate au jucat un rol mai important: Wessex, Mercia și Northumbria.

Despre toate datele sigure sunt din secolul VII, începuturile fiind învăluite în legendă.

La originile Wessexului se află regele Cerdic care prin 495 a obținut mai multe victorii împotriva băștinașilor. Mercia a fost se pare o marcă de apărare (așa cum îi arată și numele), a cărei direcție de expansiune a fost spre nord-est. În secolul VIII s-a construit un imens val de pământ în timpul lui Offa, aflat în bune relații cu Carol cel Mare- numit “valul lui Offa”, delimitând frontiera cu galii. În fine, Northumbria a rezultat din unirea a două regate- Deira și Bernicia- la începutul secolului VII. În acest regat doar a avut loc fuziunea între elementele celtice și cele germanice, ceea ce s-a reflectat într-o cultură originală care a supraviețuit până la venirea vikingilor.

Se poate spune, în concluzie, că întreaga istorie a anglo-saxonilor între secolele VI-IX este o lungă perioadă de confruntări între aceste regate pentru supremație. Epoca se încheie în preajma invaziei daneze, odată cu impunerea controlului general al Wessexului condus de Alfred cel Mare.

Instituțiile anglo- saxone, organizate în jurul regalității, au la bază vechi principii germanice. Fiindcă s-au instalat într-un teritoriu care n-a păstrat nimic din moștenirea romană și fiindcă autohtonii s-au opus cu înverșunare cuceririi, germanicii au rămas fideli instituțiilor proprii.

Din punct de vedere social, predomina o nobilime împărțită în două categorii: pe de o parte cea războinică, ce îl însoțea pe rege în campaniile militare, iar pe de altă parte cea funciară- de după cucerire, care deținea și funcții administrative. La polul opus, baza societății era formată din țărani liberi și din sclavii aduși din Germania sau din rândul britonilor.

O problemă delicată în insulă era cea religioasă. Prin plecarea romanilor se înlăturase vehea organizare ecleziastică, iar anglo- saxonii erau considerați germanicii cei mai atașați de păgânism. A fost la început meritul papalității de a trimite primele misiuni de evanghelizare, care trebuiau să acționeze în conformitate cu specificul locului. A fost meritul lui Grigore cel Mare de a-i fi trimis pe călugării conduși de Augustin, în anul 596, cu instrucțiuni foarte precise: “ nu este necesar să se distrugă templele, doar idolii care sunt expuși aici trebuie sparți. Templele să fie stropite cu apă sfințită, să se ridice acolo altare și să se pună în ele moaște…Este fără îndoială imposibil să se suprime totul dintr-odată în niște inimi atât de grosolane. Cine vrea să urce un munte nu poate decât s-o facă mergând încet, nu prin salturi.” Reușind să-l boteze pe regele Aethelbert din Kent în 597, opera lor va fi continuată în secolele următoare.

4. CIVILIZAȚIA MATERIALĂ ȘI SPIRITUALĂ ÎN REGATELE BARBARE

Așa cum se știe, în epoca romană limesul renan și danubian despărțea două lumi: la sud- cea romană, la nord- cea barbară. Teoretic, erau despărțite două civilizații diferite: la sud, una bazată pe agricultură, pe extracția minereurilor, rețea de schimb, cu mari metropole și cu un cult imperial suprapus peste cultele locale. La nord- o civilizație bazată pe o agricultură incipientă, cu comerț în stadiu de troc, cu o producție artizanală de uz local, multitudine de etnii vorbind limbi diferite, o varietate de obiceiuri și de credințe transmise pe cale orală.

Însă limesul s-a dovedit a nu fi impenetrabil, nici din punct de vedere comercial, nici din punct de vedere militar. După instalarea barbarilor în Imperiu, cele două lumi se află față în față. În acest punct al evoluției, istoricul se confruntă cu cel puțin două dileme:

care a fost aportul celor două civilizații (barbară și romană) la nașterea evului mediu?

în ce domenii s-a realizat fuziunea barbarilor cu romanii și cu ce efecte?

1. Demografie. Organizare

Pentru a aprecia ce consecințe a avut stabilirea barbarilor în Occident, istoricii au încercat să facă estimări cantitative. Dar câți au fost barbarii este greu de spus în absența unor date precise. În istoriografie se impune azi ideea că numărul lor nu putea fi prea mare, din moment ce sosirea lor n-a bulversat demografia romană. Istoricii înclină să creadă că ei reprezentau cam 5% din populația totală a Occidentului. Că erau atât de puțini ne-o dovedește și teama lor de a nu dispărea, concretizată în interzicerea căsătoriilor mixte (la vizigoți și ostrogoți, nu și la franci). În ce măsură acești barbari erau purtătorii unei civilizații uniforme? Se pare că unii dintre ei- vandalii, ostrogoții- aveau o slabă coeziune etnică sau religioasă, care a contat și ea la rapida lor dispariție.

Din punct de vedere al modului de viață în regatele barbare, a devenit astăzi un clișeu istoriografic legarea civilizației germanice de un stil de viață mai mult sau mai puțin nomad. Desigur, invaziile barbare au provocat declinul orașelor, al economiei monetare. Aceste fenomene au fost mai accentuate în Galia, în timp ce în Italia și Spania aproape toate orașele și- au păstrat dacă nu activitățile, cel puțin importanța de altădată. Civilizația urbană n-a dispărut total decât în Armoricum și în Anglia.

Totuși, habitatul obișnuit al germanicilor, cel puțin în nord, era satul. Etnografii discută încă dacă acesta corespunde noilor transformări sau dacă a apărut pe ruinele villaelor romane distruse ( proprietăți mari agrare). Există și alte situații în care multe sate au reprezentat o continuare a vechilor sate celtice, pe care stăpânirea romană nu le-a distrus complet. În ochii contemporanilor se pare că aceste transformări apărute în urma prezenței barbare au fost foarte lente, din moment ce continuă să se folosească pentru habitat același termen roman- villa- din care apoi a rezultat la francezi, de exemplu village. Pe de altă parte, se pare că și în timpul stăpânirii germanice o parte din villaele romane s-au păstrat, fiind importante enclave romane, evoluând apoi spre așa numita villa carolingiana.

2. Fuziunea între barbari și romani

Analizându-i consecințele, se poate spune că această fuziune romano- barbară s-a făcut în mare parte în avantajul romanilor. La fel cum arianismul a fost mai puțin prozelit decât creștinismul, se poate spune că instituțiile și obiceiurile romane au fost mai “atractive” decât cele ale barbarilor. Că această fuziune s-a petrecut la scurtă vreme de la infiltrarea barbară în anumite regiuni, o putem dovedi din analiza cimitirelor. Astfel, în a doua jumătate a secolului al V-lea, între Rin și Loara a început să apară un tip nou de înhumație ce asocia practica romană a sarcofagului cu obiceiul german de a îngropa mortul îmbrăcat și înarmat.

Totuși, barbarii și autohtonii erau atât de diferiți încât ne putem întreba mai îndeaproape cum s-a realizat fuziunea. Un rol hotărâtor l-a avut adoptarea limbii latine de către regii germanici, inițial din rațiuni practice, pentru legislație și corespondență. La curțile princiare din Ravena și Toledo se vorbea latina, în timp ce actele oficiale reproduceau formule romane. Generalizări sunt greu de făcut, de aceea este prudent să judecăm cazurile concrete. Unele regate barbare au păstrat cu fidelitate instituțiile romane, făcând doar mici modificări. Theodoric, de exemplu, a adăugat doar pentru problemele militare un comite al goților, pe lângă comitele roman, în fiecare cetate.

Schimbări au apărut la nivelul desemnării regelui. Astfel, situațiile diferă: în Spania vizigotă, alegerea noului suveran se făcea când conform principiului ereditar, când conform celui electiv. În Galia în schimb, ereditatea s-a respectat în familia Merovingienilor, dar s-a impus și o practică germană: partajul egal între fiii regelui. Noțiunea romană de stat ( res publica = organ al binelui public) a fost înlocuită cu cea de regat (= proprietatea privată a regelui ). Regii germanici erau șefi militari, atotputernici, iar în jurul palatelor lor gravitau membrii aristocrației și funcționari.

La nivel instituțional local reapar permanențele romane. Exemplul cel mai elocvent este păstrarea acelui funcționar creat în Imperiu- comitele cetății- ce era deținătorul prerogativelor regale: – juridic,al dreptului de a prezida tribunalul oamenilor liberi ;

-militar, al dreptului de a conduce oastea;

-fiscal, al dreptului de a strânge impozitele;

Din punct de vedere social se poate spune că principalele funcții publice erau deținute de o înaltă clasă a societății germano-romane. Aristocrația senatorială romană a rămas influentă în anumite regiuni până în secolul VII, de exemplu în Galia unde și-a păstrat poziția socială, din cauza superiorității intelectuale și a influenței politice. Bogăția și cultura sa i-au permis să monopolizeze funcțiile de comiți și episcopi. La curțile regale ea a intrat în contact cu aristocrația germanică, războinică, cu care s-a amestecat lent în secolele VI-VII, mai ales în Galia și Spania. Acest amestec poate fi dovedit cu ajutorul onomasticii ( de exemplu dispariția sistemului roman al celor trei nume). De prin anul 700 nu se mai poate stabili cu precizie originea etnică a membrilor aristocrației. În schimb, în Anglia aristocrația germanică subzistă în starea originară- regele fiind aici doar șeful unei grupe de războinici profesioniști, în paralel cu apariția unei aristocrații funciare.

La polul opus se află sclavii pe care îi posedă aristocrația romană sau germanică, proveniți în general din comerț și din război. Acest sclavaj din regatele barbare se deosebește de cel din antichitate, fiind mai aproape de statutul colonilor.

Însă existența acestor categorii nu împiedică existența în număr mare a țăranilor liberi.

Care erau coordonatele vieții economice? Cu siguranță, invaziile au provocat distrugeri materiale, ceea ce a afectat recoltele ani în șir. Dar ele au fost majore doar acolo unde armatele au poposit mai multă vreme. Pe de altă parte, au lovit oricum o economie occidentală în criză. Pentru acea epocă “pământul fiind totul sau aproape totul” (G.Duby) și romanii, dar și barbarii căutau să-l stăpânească. Instalarea acestora din urmă nu a desființat sistemul agrar roman ( însă prezența barbarilor ca proprietari de pământuri s-a reflectat în toponimie: Lombardia, Burgundia etc.).

Cu mici diferențieri, s-a adoptat sistemul roman al marelui domeniu: villa(= o suprafață de 2000-4000 ha.), divizată în terra indominicata (aparținând unui dominus, mai târziu senior) și manse (=loturi, cultivate de familiile țăranilor liberi).

În plan comercial, s-a menținut utilizarea drumurilor romane, la fel cum negustorii greci, sirieni, evrei au continuat să fie până la venirea arabilor principalii artizani ai activităților comerciale. Studiul circulației monetare evidențiază încă importanța comerțului mediteranean, ale cărui centre erau Barcelona, Madrid, Ravenna. Cu toate acestea un declin față de epoca precedentă era evident, mai ales după cucerirea Africii de către vandali.

Totuși,în ciuda menținerii acestui punct nodal în comerțul internațional- Mediterana- se poate observa la începutul evului mediu o deplasare a centrului de gravitate al Occidentului dinspre sud spre nord. Când anume s-a produs acest fenomen? Istoriografia a luat multă vreme în calcul ipoteza lui Henri Pirenne care plasase fenomenul după cucerirea arabă. Istoricul belgian a considerat că sub impactul arabilor Mediterana occidentală s-a închis marelui comerț, că economia domenială a devenit una închisă, că se făcea comerț ocazional, dar nu pentru profit. Dar cercetările din ultimele decenii ( J.Heers, Ph.Contamine etc.) au atestat că această schimbare era în germene din secolele precedente. Dovadă faptul că în secolul VI în Galia capitalele merovingiene se așezau între Rin și Loara, iar celebrele târguri medievale vor fi amplasate tot în această regiune. Este cert că din secolul VII nordul a început să devină mai activ din punct de vedere economic decât sudul Galiei. Este și momentul în care anglo-saxonii și frizii se implică în comerț, momentul în care apar noi porturi, de exemplu Londra. În fapt, era și o consecință a destrămării visului imperial bizantin. Imposibilitatea bizantinilor de a anula ruptura dintre vest și est se datora faptului că Occidentul și Orientul nu se mai înțelegeau nici din punct de vedere al limbii, nici din punct de vedere al culturii, nici din punct de vedere religios.

3. Rolul bisericii și extinderea creștinismului

În plan religios regatele barbare au cunoscut un dublu antagonism: între creștinism și păgânism și între creștinism și arianism. Dacă în lumea romană creștinismul fusese proclamat religie oficială de către Constantin cel Mare, el era departe de a se fi generalizat. Au existat diferențe de intensitate între provinciile Imperiului, zonele cele mai puternic evanghelizate fiind Italia de nord, Galia și Spania. Pe de altă parte, diferențe existau și între mediul urban și cel rural, primul mult mai favorabil și datorită faptului că orașele fuseseră inițial sedii episcopale.

Viața religioasă a barbarilor oscila între arianism (introdus la goți prin episcopul Ulfila în anul 341, apoi preluat și de vandali, suevi, burgunzi, longobarzi) și păgânism (la slavi, franci, saxoni etc.). În ceea ce-i privește pe arieni nu doar diversitatea acestor etnii a îngreunat reconvertirea lor la creștinismul oficial, cât mai ales faptul că unii din ei (de exemplu vizigoții din Spania) au văzut în această credință semnul unui particularism etnic și al unei superiorități- de unde rezistența îndelungată.

Evanghelizarea păgânilor a fost la fel de dificilă, mai ales prin faptul că odată cu sosirea germanicilor în nordul Galiei și în Spania asistăm la o explozie a credințelor populare, a superstițiilor ce rezistaseră la eforturile de convertire ale Romei și ale episcopilor. Persistența păgânismului mai ales în rândul populației rurale este dovedită de dubla semnificație a latinescului paganus (= țăran; păgân).

Totuși, la sfârșitul secolului VII- începutul secolului VIII convertirea la creștinism făcuse progrese remarcabile în Occidentul Europei, astfel încât ne putem întreba prin ce mijloace s-a ajuns la un asemenea rezultat.

În primul rând – prin convertirea principilor. Începutul l-au făcut francii, așa cum am văzut, iar botezul lui Clovis a devenit elementul fondator al alianței dintre Biserică și populația francă. Exemplul lor a fost urmat de cel al vizigotului Recared, care la Conciliul de la Toledo (589) a proclamat creștinismul religia oficială a Peninsulei Iberice, în paralel cu aspre măsuri luate împotriva evreilor. Existența altor religii în afara creștinismului este de acum înainte văzută ca un element stânjenitor ce determină monarhia vizigotă să caute o legitimare religioasă a puterii, introducând ceremonialul mirungerii, după modelul regilor din Vechiul Testament, semnificând acordarea binecuvântării din partea bisericii (primul rege care s-a supus unui astfel de ceremonial a fost Wamba în anul 672, urmat la mai bine de o jumătate de secol de Pepin cel Scund.).

Dar evanghelizarea n-a fost doar problema suveranilor, ci și a episcopilor și a călugărilor.

Importanța episcopilor a sporit în urma susținerii populației în timpul invaziilor, în urma veniturilor pe care le dețineau ce făceau din ei apărători credibili ai orașelor. Termenul de episcop devenise echivalent în epocă cu cel de “ părinte al cetății”, de aceea circumscripția ce le fusese încredințată se va numi dioceză (= în grecește “ administrația casei”).

În teritoriul pe care îl controla, episcopul împlinea un rol politic- de a se opune abuzurilor comiților, prerogative religioase (sarcini în care era secondat de clerul urban, format inițial sub autoritatea unei școli catedrale ), dar avea și un rol caritabil. Astfel, s-a stabilit ca ¼ din bunurile deținute să fie date săracilor, iar ¾ din venituri să fie utilizate pentru întreținerea construcțiilor, a vieții clericilor.

Extinderea creștinismului a făcut cu timpul dificilă asigurarea controlului complet al episcopilor asupra vieții religioase. De aceea, ei au delegat progresiv o parte a funcțiilor lor către clerul urban, apoi către cel rural, punându-se astfel la punct rețelele parohiale.

Între secolele IV-VII episcopi cu puternică personalitate au contribuit la evanghelizarea Occidentului. Dintre aceștia cei mai celebri au fost deținătorii episcopatului de Tours, Martin din Tours (316-397)- cu reputație taumaturgică și Grégoire de Tours (539-594), atașat de istoriografia medievală.

Dar în difuzarea creștinismului al treilea factor important au fost călugării. La origini, modelul de viață pe care îl propuneau era izolarea, eremitismul. Dar în Occident monahismul a primit un impuls decisiv în secolul VI sub influența lui Benedict din Nursia. Fondator al abației de la Monte Cassino, a devenit celebru prin redactarea unei reguli a vieții monastice (ce fixează atribuțiile abatelui, împărțirea timpului, distribuirea funcțiilor) și care se diferențiază de tradițiile orientale prin impunerea angajării în viață ( cea comunitară) și în muncă ( intelectuală sau manuală). Regula benedictină, aprobată de papa Grigore cel Mare va fi impusă la începutul secolului VII tuturor comunităților monastice din Occident.

O viață monastică cu caractere originale s-a dezvoltat în Irlanda, ce fusese creștinată între 430-461 de episcopul breton Patrick. Călugării irlandezi se distingeau prin importanța acordată practicilor ascetice, prin gustul pentru studiu (în mănăstiri se studia latina, ce rămâne de o mai mare puritate decât pe continent), dar mai ales prin marea mobilitate teritorială.

Dinspre Insulele Britanice s-a desfășurat asupra Europei nord- vestice un dublu misionarism: unul roman, sub coordonarea papalității, altul celtic, irlandez, ce păstrează particularismele ritului și obiceiurilor. Cel dintâi a cunoscut episoade succesice, lovindu-se și de dificultăți din partea suveranilor încă păgâni. Cel de-al doilea a cunoscut o mare amploare ( “peregrinatio Christi”). Cel mai renumit predicator itinerant a fost Sf. Columban (540-613). Născut în Irlanda, a plecat pe continent în 590 cu alți 12 discipoli și a înființat trei abații: Luxeuil, Fontaine și Monte Cassino. Discipolul său, Saint Gall, va întemeia pe teritoriul Elveției de azi o mănăstire ce-i va purta numele. La începutul secolului VIII particularismele monastice irlandeze vor fi resorbite.

4. Viața intelectuală și artistică

Invaziile barbare au adus și transformări în domeniul culturii. Ideea că invaziile barbare au distrus civilizația romană s-a dovedit a fi complet eronată ( dovadă, printre altele, moștenirea dreptului roman). Dar barbarii au privit cultura romană doar din punct de vedere utilitar, de aceea creștinismului îi revine meritul de a salva moștenirea greco- romană. Totuși, venirea barbarilor a adus schimbări în plan intelectual și artistic:

-regionalizarea latinei. Putem reconstitui limba latină vorbită la începutul evului mediu din inscripții, din predicile episcopilor, dar topica frazelor nu este cea a latinei clasice. Limba latină se simplificase și ca vocabular, și ca sintaxă.

-centrele de cultură latină. Au supraviețuit cel puțin până la războiul dintre ostrogoți și bizantini și la venirea longobarzilor vechile școli romane, organizate după principiul celor 7 arte liberale : trivium (gramatica, retorica, dialectica) și quadrivium (aritmetica, geometria, muzica, astronomia).

După dispariția școlilor, un timp transmiterea culturii antice de la o generație la alta s-a făcut prin intermediul familiilor de origine romană. Bunăoară, Grégoire de Tours regreta că și-a pierdut tatăl la 8 ani și n-a putut învăța de la el gramatica. Această transmitere de cunoștințe prin descendență aristocratică va dura până la jumătatea secolului VII.

-rolul mănăstirilor. Mănăstirile au devenit noi focare de cultură, în jurul cărora, în contextul regulii benedictine se conturează o activitate intelectuală tipică: “lectio divina”, ceea ce presupunea lectură și meditație făcută pentru viața spirituală, nu pentru ridicarea erudiției. Unii intelectuali, de exemplu Cassiodor, au făcut deliberat din mănăstiri centre de cultură creștină. ( la Vivarium, fondată în 555, îi face pe călugări să studieze ortografia, înființează ateliere de copiști, o bibliotecă, traduce texte din antici).

În concluzie, se poate spune că în secolele VI-VII romanitatea- germanitatea-creștinismul se amestecă la nivelul oamenilor, instituțiilor, societății, economiei, religiei sau culturii. Moștenirea romană rămasă a trecut în mentalitatea barbarilor prin intermediul creștinismului. Nivelul cultural profan a coborât până la bagajul necesar înțelegerii Bibliei și doctrinei creștine.

5. IMPERIUL CAROLINGIAN

În a doua jumătate a secolului VIII și la începutul secolului IX Europa Occidentală trecea de la fragmentarism la unitate. Nu total însă, fiindcă erau lăsate pe dinafară o parte a Germaniei, Scandinavia, Spania, Scoția, Anglia, Irlanda. În acest proces de restaurare imperială regatul francilor va deține rolul unui nucleu organizator. Dar regatul se schimbase sub multiple aspecte față de epoca lui Clovis. Astfel, începutul secolului VIII era dominat de puterea marilor familii nobile, înconjurate de războinici, cunoștea o reînnoire monastică și o pre-renaștere intelectuală și artistică, iar noul spațiu comercial se concentra în jurul Mării Nordului.

Spre o nouă dinastie: Carolingienii

La sfârșitul secolului VIII o nouă dinastie- Carolingienii- va reuși să restaureze parțial în Occident ideea de Imperiu. Destinul și șansa istorică a Carolingienilor sunt legate de Austrasia, regiunea dintre Rin și Mosella. Acesta era patrimoniul familiilor aristocratice, diferențiate deja de ceilalți locuitori prin descendență și mod de viață, costumație și armament.

Primul reprezentant cunoscut al familiei a fost Pepin cel Bătrân (sau Pepin de Landen, după unul din domeniile lui, mort în 639), a cărui fiică s-a căsătorit cu fiul lui Arnulf, episcopul de Metz. Dacă genealogia îndepărtată a Carolingienilor se oprește la Pepin cel Bătrân – primul majordom atestat documentar, Arnulf a fost invocat ca părinte spiritual al familiei carolingiene.

Puterea majordomilor a crescut în timpul lui Pepin II (Pepin de Herstal- 687-714) care a reușit să controleze nu doar Austrasia, ci întreg regnum francorum (deci și Neustria și Burgundia). Printr-o politică matrimonială a reușit să câștige recunoașterea aristocrației și să lase în anul 714 la moartea sa drept moștenire intendența a trei palate (din Austrasia, Neustria și Burgundia). Deci, a obținut recunoașterea eredității în funcția de majordom. Dar a exercitat puterea nu în nume propriu, ci în numele regelui merovingian ( majordom= funcționar ce avea în grijă administrarea domeniilor regale, pentru a deveni cel mai important colaborator al regelui, iar ulterior- rivalul acestuia.). În timpul lui Pepin II francii s-au confruntat cu destule situații dificile, cu atacuri din partea frizilor, alamanilor, cu revoltele ducilor alamani și bavarezi.

Funcția a fost apoi preluată de unul dintre fiii săi, Carol Martel (714-741). Recunoscut inițial majordom în Austrasia, a vrut să obțină recunoașterea și în celelalte regiuni, de aceea a instalat prieteni și rude în pozițiile- cheie, atașându-i prin legături de fidelitate durabile ( viitoare legături de vasalitate). Meritul său a fost acela de a fi înțeles că o politică de pacificare nu putea reuși fără o creștinizare durabilă: de aceea în teritoriile nou cucerite din Frizia a încercat o organizare ecleziastică cu ajutorul anglo-saxonului Bonifaciu, apoi al episcopului Pirmin- un misionar venit din Spania vizigotă. Cel dintâi- numit evanghelizatorul Germaniei, în loc să urmeze o carieră de succes în Anglia a ales să fie misionar, primind autorizație în acest sens din partea papei și fiind ales episcop în anul 722.

Carol Martel a consolidat poziția familiei, prin măsuri religioase și instituționale. Dar celebritatea sa politică se leagă de victoria împotriva arabilor la Poitiers (25 octombrie 732). Prezenți în Spania din anul 711, arabii au fost purtați de ideologia djihadului (=războiul sfânt) și înspre Galia, mai ales din cauza bogățiilor ei. Anterior anului 732 arabii au făcut mai multe raiduri rapide în fața cărora populația creștină n-a reacționat.

Lupta de la Poitiers a fost cauzată de pătrunderea arabilor conduși de Abd- er –Rahman, guvernatorul arab al Spaniei, dincolo de Pirinei spre abația Saint Martin de Tours, unde se adăpostea rivalul său Eudes, ducele Aquitaniei. Prin victoria sa categorică, Carol Martel a fost considerat un apărător al creștinătății împotriva islamului. El a ajuns, în urma acestui succes militar, în regiunea în care regii merovingieni nu pătrunseseră niciodată: la sud de Loara. Această bătălie a avut îndeosebi un mare efect psihologic, fiind prima a unui principe creștin din Europa occidentală împotriva arabilor. Astfel anul 732 poate fi considerat un moment de cotitură ce fixează limitele expansiunii arabe. Au urmat în anii următori (735-739) alte victorii, intervenții succesive ale lui Carol în sudul Galiei, oferind astfel Europei conștiința solidarității împotriva amenințării musulmane (cronicarii contemporani foloseau termenul de europeni pentru toți soldații lui Carol Martel).

Astfel, Carol Martel rămâne în istoria francilor ca un destoinic soldat, cel care a și dat numele dinastiei. Datorită rolului politic important pe care l-a jucat în istoriografia franceză i s-a spus “aproape rege”. De fapt, până în anul 737, la moartea regelui merovingian Thierry IV, a condus aproape singur treburile regatului, iar după- până la moartea sa în 741- nici măcar n-a mai fost ales un alt suveran pe tron. Carol Martel a distribuit pământuri abaților fideli, a numit și exilat episcopi, a instalat conți și vasali. Cu alte cuvinte, a îndeplinit atribuțiile unui rege fără a avea acest titlu. În practică a fost desemnat cu titlul de vice-rege (vice regulus) tocmai de către papa Grigore III ( 731-741) în apelul pe care i-l adresează de la Roma în anul 739. În condițiile presiunii longobarde asupra Italiei, Grigore III l-a implorat pe acest apărător al creștinătății ( conform celor trei scrisori păstrate în arhivele carolingiene) să intervină în favoarea sa, trimițându-i totodată daruri simbolice: cheile și lanțurile Sf. Petru. Dar efectul n-a fost cel așteptat: Carol avea relații bune cu longobarzii, un fiu al său trăia la Pavia, fiind adoptat după moda germanică de regele Liutprand. Ajutorul longobard îi era necesar lui Carol în luptele cu musulmanii și cu aristocrația locală. De aceea, nu i-a trimis papei decât tot cadouri simbolice, în locul așteptatei armate. Oricum, el rămâne primul conducător din Europa occidentală căruia un suveran pontif i-a cerut ajutorul, anticipând astfel viitoarele raporturi ale francilor cu papalitatea.

La moartea lui Carol Martel, patrimoniul său s-a împărțit între cei doi fii: Carloman (în Austrasia) și Pepin cel Scund (în Neustria). În anul 743 se restabilise și dinastia merovingiană, prin Childeric III. Încă forța suveranilor merovingieni, cu toate că nu se mai interesau de treburile regatului, consta în recunoașterea și respectul din partea unor familii aristocratice, originile îndepărtate într-o epocă în care păgânismul era majoritar, în concepția germanică potrivit căreia regele era garantul armoniei cosmice și al păcii.

Carloman a fost promotorul unei reforme în biserica francă, în colaborare cu Bonifaciu, astfel că a renunțat la orice funcție în anul 747, retrăgându-se la Roma lângă papa Zaharia, apoi la abația Monte Cassino. A fost aceasta doar o decizie personală, cu încărcătură religioasă sau a fost orientat pe acest drum de fratele său ? Religiozitatea nu i se poate nega, după cum se pare și că încă de timpuriu Pepin și-a manifestat dorința de a rămâne singur moștenitorul tatălui său.

Destul de rapid Pepin cel Scund (sau Pepin III 741-768) și-a manifestat dorința de a-l înlătura pe regele merovingian, a cărui autoritate devenise doar una simbolică. El a inițiat la abația Saint Denis o propagandă carolingiană, punând să se redacteze false genealogii, stabilindu-se o legătură între Arnulf- părintele spiritual al familiei și Merovingieni.

În anul 750 Pepin a trimis o solie la Roma, condusă de cel mai important consilier al său, abatele Fulrad pentru a-l întreba pe papa Zaharia: cine trebuie să fie rege, cel care a exercitat sau cel care n-a exercitat efectiv puterea? Pe baza doctrinei Sf. Augustin, papa îi transmite un răspuns favorabil:” ca ordinea să nu mai fie tulburată ar fi mai bine dacă ar fi numit rege cel care are efectiv puterea”.

Terenul fiind pregătit, adunarea aristocratică de la Soissons (751) l-a ales pe Pepin III rege. Ultimul suveran merovingian, Childeric III a fost trimis la mănăstirea Saint Bertin, unde a murit aproape uitat. Evenimentul de la Soissons a fost o schimbare bruscă de dinastie, chiar o lovitură de stat, astfel că pentru a se proteja de eventualii partizani ai Merovingienilor Pepin a decis să fie și uns cu mir de către reprezentantul papei, Bonifaciu. Ceremonialul se înfăptuia pentru prima oară la franci, dar era cunoscut atât din lectura Vechiului Testament, cât mai ales din colecția canonică Hispania a vizigoților, adusă în Galia după dispariția regatului lor. Importanța ceremonialului este foarte mare: dacă predecesorii lui Pepin puteau să spună, conform tradiției creștine, că puterea lor vine de la Dumnezeu, Pepin îi surclasa, fiind alesul lui Dumnezeu.

În acest context se înscriu și schimbările din politica papalității: când în anul 754 longobarzii au amenințat din nou Roma, noul papă Ștefan II (752-757) s-a refugiat în Galia. Așteptând ajutor militar împotriva longobarzilor, a participat la 28 iulie 754 la un nou ceremonial de încoronare. Însuși papa (primul caz de acest fel din istorie) i-a uns cu mir pe Pepin III și pe cei doi fii, Carloman și Carol. Prezența papei la ceremonialul de la Saint Denis însemna sfârșitul oficial al legăturilor papalității cu Bizanțul. Pe de altă parte, însemna legitimarea noii dinastii, sub pedeapsa excomunicării fiind interzisă alegerea unui suveran în afara acestei descendențe. Astfel, odată cu Carolingienii monarhia devine sacerdotală. Acest caracter sacerdotal al regelui franc este superior basileului bizantin, unde încoronarea de către patriarh era o simplă formalitate religioasă, fără semnificație politică. Așa s-au pus bazele celei mai celebre doctrine medievale, alianța dintre tron și altar.

Gestul papei Ștefan II fusese însă condiționat de ajutorul militar. Acesta poate fi și momentul în care papa putea să fi adus în Galia celebrul document- Donația lui Constantin, cel mai mare fals din Occidentul medieval. Regele a promis de astă dată ajutor împotriva longobarzilor, iar cei doi fii ai lui Pepin au primit titlul de “patriciu al Romei”.

Puternica presiune longobardă a impus efectuarea celor două campanii ale francilor împotriva lor. Prima expediție, din anii 754-755, a fost condusă de Pepin până la Pavia și s-a încheiat cu întemnițarea regelui longobard, Aistulf și reinstalarea papei la Roma. Însă reluarea ofensivei longobarde a determinat o nouă intervenție a francilor, mai puternică, în mai 756. În urma ei s-au pus bazele statului pontifical sau Patrimoniului Sf. Petru (prin luarea în posesiune de către abația de la Saint Denis a 22 de orașe abandonate de longobarzi. Fulrad a supravegheat cum cheile orașelor au fost depuse simbolic pe mormântul Sf. Petru, sugerând o donație permanentă, o împlinire a stăpânirii papei asupra Italiei centrale. Perioada este încă una dificilă fiindcă noul rege longobard, Dezideriu refuză să aplice prevederile tratatului, de aceea soluția definitivă va fi adusă peste două decenii de către Carol cel Mare.

2. Carol cel Mare- rege al francilor

Carol cel Mare a fost inițiatorul procesului de restaurare imperială în Occident, de aceea deceniile cât s-a aflat în fruntea francilor au o mare importanță pentru istoria evului mediu european.

La moartea lui Pepin,în anul 768 regatul franc s-a împărțit din nou între cei doi fii, Carol și Carloman, potrivit aceleași concepții patrimoniale despre stat ca și la Merovingieni. Carol deținea nucleul vechiului stat merovingian, având reședința la Noyon, în timp ce capitala lui Carloman era la Soisson. Prin faptul că fiecăruia îi revenise totuși o parte din Neustria, Austrasia și Burgundia se poate spune că s-a dorit într-un fel să se exprime unitatea regatului.

Născut în anul 747, Carol cel Mare a fost interesat de tânăr de problemele politice. Avea doar 7 ani când l-a însoțit pe papa Ștefan II prin Galia. Despre educația primită de el la curte știm prea puțin,dar izvoarele subliniază în special ostilitatea față de fratele mai mare Carloman, după ce în anul 768 au ajuns amândoi la conducerea francilor. Însă Carloman moare înainte de izbucnirea unui conflict între cei doi, iar Carol preia și moștenirea fratelui său (decembrie 771).

Din punct de vedere politic, se poate spune despre Carol că a urmat linia predecesorilor săi: aliat al papei, protector al bisericii, i-a atacat pretutindeni pe dușmanii Romei și ai credinței.

Guvernarea sa poate fi împărțită în două etape distincte: între 768-800 când a fost rege; între 800-814, când a fost împărat.

Imperiul său ( 1.200.000 km² și aproximativ 15.000.000 locuitori) a fost format progresiv, prin cuceriri. În campaniile sale, Carol a respectat două principii: protejarea regatului lăsat moștenire de tatăl său; asumarea responsabilității religioase. În paralel cu ocuparea de noi teritorii, a coordonat acțiuni de evanghelizare în estul și nordul Europei, proces care s-a consolidat în timpul fiului său, Ludovic cel Pios.

Armata sa era compusă din toți francii oameni liberi, cu excepția clericilor. La nivel local convocarea o făcea comitele, iar organizarea ei ne era cunoscută din capitularii. Efectivul exact al armatei este dificil de precizat, între 5.000 și 36.000 de cavaleri, la care se mai adăugau trupele auxiliare. De fapt, forța ei depindea nu atât de număr, cât de armament și strategie, de rapiditatea mobilizării.

Primii ani de domnie (768-771) s-au caracterizat prin expediții limitate, în regat, mai ales în Aquitania. Abia după moareta lui Carloman începe politica de cuceriri, inițial în Lombardia, împotriva regatului longobard. Aici se refugiase văduva fratelui său, așa că regele longobard îi ceruse papei să-l încoroneze pe fiul lui Carloman. Ruperea legăturilor diplomatice dintre franci și longobarzi a fost urmată de trimiterea a două armate france care l-au asediat pe regele Dezideriu la Pavia, în anul 773-774. În primăvara anului 774 Carol a sărbătorit Paștele la Roma, fiind pentru prima oară când un rege franc venea la Roma și întărește actul de donație făcut de tatăl său pentru cetatea Sf. Petru. Întors în iunie 774 la Pavia, a intrat în palatul regelui longobard și s-a proclamat rege al francilor și longobarzilor. Astfel, politica sa diferă în final de cea a tatălui său, decizând nu pace cu longobarzii, ci cucerirea regatului.

Înspre răsărit francii au intrat în conflict cu saxonii, inițial deoarece aceștia n-au vrut să accepte statutul de tributari ai francilor. La moartea lui Bonifaciu, în anul 754 saxonii erau singurii germanici încă păgâni, care practicau sacrificiile animale și umane, își incinerau morții, adorau arbori sacri, reprezentând astfel un serios obstacol în fața hegemoniei france. Campaniile lui Carol s-au desfășurat succesiv în 772, 774 și 775 – când Carol decide și convertirea lor, sarcina fiind încredințată abatelui de la Fulda. Dar în anul 778 a izbucnit o puternică răscoală saxonă, chiar Fulda fiind în pericol de a fi arsă. Abia peste 4 ani Carol a restabilit situația, pacificând țara cu ajutorul misionarilor și al comiților. Dar uciderea câtorva căpetenii france a provocat masacrul din 782 ( când 4500 de saxoni au fost decapitați ) și capitularul “terorist” din 785 (ce prevedea supunere și convertire sau moartea ). Fiindcă rezistența saxonilor s-a prelungit, un nou capitular din 797 a ameliorat situația: nu moarte, ci amenzi pentru cei ce păstrează cutumele saxone. Expedițiile france au încetat abia în 799, zona fiind pacificată și intrată sub control carolingian. Supunerea și creștinarea Saxoniei au echivalat cu punerea bazelor teritoriale, identitare ale Germaniei medievale.

Dar Carol s-a aflat în conflict și cu o altă regiune populată de germanici, cu Bavaria, unde ducele ei Tassilon a acceptat doar pentru scurt timp să fie vasalul lui Pepin cel Scund. După anexarea regatului longobard Carol i-a cerut ducelui bavarez respectarea jurământului vasalic. Fiindcă refuză, Carol a decis expediția militară, beneficiind și de sprijinul papei. În fața amenințării, Tassilon a reînnoit omagiul la Lechfeld ( 3 oct. 787), într-un fel la cererea aristocrației ce a dorit evitarea luptei. Instalându-se în capitală, la Ratisbona, Carol a inaugurat guvernarea Bavariei : în anul 794 Tassilon a fost obligat să vină în fața Conciliului de la Franckfurt și să renunțe oficial la putere. Ratisbona a devenit astfel una din capitalele carolingiene.

Carol a luptat și în Peninsula Iberică, unde a fost chemat de guvernatorul Zaragozei să intervină în conflictul dintre Omeyazi și Abasizi. Dar armata sa a eșuat la asediul Zaragozei (778), iar pe drumul de întoarcere în Galia ariergarda a fost atacată și masacrată nu de musulmani (cum apare în Cântecul lui Roland ), ci de basci. La sfârșitul secolului VIII francii au trecut din nou la sud de Pirinei, înființând marca Spaniei. În anul 801 succesul carolingian era evident prin cucerirea Barcelonei, a Pampelunei și a Navarei.

Un redutabil inamic pentru franci au fost avarii, așezați între Tisa și Dunăre, a căror violență înspăimântase regiunile învecinate. Lupta împotriva acestor păgâni, ce incendiau biserici și impuneau tributuri mari, a fost socotită de Carol o parte a “războiului sfânt”. Avarii au fost zdrobiți de franci abia în urma a trei expediții (între 791-796), ultima încheiată cu distrugerea ringului și cu înființarea mărcii de est. O parte a avarilor ce au refuzat să se supună s-au refugiat în regatul bulgar al hanului Krum.

Astfel, în urma acestor cuceriri, statul franc a devenit un mozaic de popoare, de etnii diferite (germanici, romanici, slavi) . După anul 800 linia politică a lui Carol s-a schimbat, el preocupându-se mai mult de apărarea a ceea ce devenise deja un Imperiu, în fața noilor atacuri ale slavilor, danezilor, piraților sarazini.

3 Carol cel Mare- împărat

La sfârșitul secolului VIII, prin cucerirea unor teritorii din Galia, Germania, Italia, Panonia, Carol apărea ca un rege deasupra altor regi. Deși stăpânea mai multe regate purta încă doar titlul de rege.În fapt, conducea deja un imperiu, astfel încât ar fi trebuit să poarte un titlu adecvat.

Însă exista un imperiu, singurul de altfel după 476, cel bizantin, cu care raporturile au fost la început bune, chiar preconizându-se un proiect de alianță matrimonială între fiica lui Carol și fiul Irinei. Primele incidente între cele două puteri au apărut în momentul în care Carol a dorit să-și impună protectoratul asupra ducatelor de Spoleto și Benevent- zonă care potrivit tradiției era apărată de Bizanț. În acest context, Carol a denunțat înțelegerea matrimonială.

Potrivit doctrinei vremii nu putea exista decât un singur imperiu, astfel că două evenimente au pregătit drumul lui Carol spre titlul imperial: instalarea noului papă- Hadrian în anul 795 și revoluția de palat din Constantinopol din 797, prin care Constantin VI a fost înlăturat de la putere de mama sa Irina.

În epoca carolingiană papalitatea s-a bucurat de un prestigiu real, unanim recunoscut cu toate că rolul ei a fost uneori destul de șters. Relațiile ei cu puterea dominantă din Occident (rege sau împărat) au cunoscut o evoluție față de perioada precedentă. Ele s-au întemeiat pe o nouă concepție asupra autorității, adică pe o doctrină rezultată din interpretarea forțată a ideilor Sf. Augustin conform căreia suveranii ar trebui să servească cetatea celestă urmând normele definite prin biserică și prin conducătorii acesteia.

Raporturile lui Carol cu papalitatea au fost cu mult anterioare anului 800 și au început în momentul în care acesta a dorit să cucerească regatul longobard. După prima sa călătorie la Roma în 774, Carol a revenit în anul 781, însoțit de familie (soția Hildegarde și cei doi fii- Carloman și Ludovic ) cu scopul de a-l boteza pe Carloman (4 ani ), prilej cu care ia numele buicului, Pepin. Cei doi moștenitori sunt unși- Pepin ca rege al Italiei, iar Ludovic ca rege al Aquitaniei. Carol a urmărit și un alt interes : protector al papalității, a vrut pe de altă parte să-și întărească propria suveranitate în Italia, ocupând pentru sine ducatele Spoleto și Benevent. A treia sa vizită în Italia în anul 787 a adus recunoașterea Statului pontifical și mici corecturi de frontieră.

Nimic nu părea să sugereze că noul papă Leon III (795-816), un personaj de origine modestă, contestat de aristocrație, va juca un rol însemnat în istoria Carolingienilor. Având nevoie de protecția lui Carol, Leon III i-a trimis decretul care confirma alegerea sa, dar și cheile mormântului Sf. Petru și steagul orașului Roma, ceea ce simboliza recunoașterea suveranității acestui “Patricius Romanorum” asupra Romei și Statului pontifical.

Adversarii lui Leon III i-au adus în anul 799 grave acuzații morale, iar acesta a fost nevoit să ceară ajutor lui Carol.

Pe de altă parte, în urma evenimentelor din Bizanț din anul 797 s-a născut ideea că dacă în Orient puterea aparține unei femei, practic funcția de basileu era vacantă. De aceea în preajma anului 800 s-a formulat o concepție de renovatio Imperii în două medii diferite:

– în cel papal unde se pare ideea exista prin 798. Astfel se poate explica decorul mozaicului din absida centrală a palatului Lateran: pe de o parte, Hristos dând cheile papei Silvestru și lui Constantin, simbolul puterii spirituale și al celei temporale; pe de altă parte, Sf. Petru oferind palliumul papei Leon III și stindardul lui Carol. Deci, Carol era văzut ca un nou Constantin, iar o restaurare imperială trebuia condusă de papă, ca reprezentant al Sf. Petru. Dar sub forma unei translatio Imperii, din est spre vest.

în cel al intelectualilor de la curtea lui Carol, care au difuzat propria lor

convingere, independent de cea a papei. Acest anturaj cultivat a avut conștiința clară că o creștere politică și teritorială a regatului, dublată de caracterul sacru oferit de ungerea regilor îl plasa pe titular deasupra altora. Oricum, a fost nevoie de acest aport al intelectualilor în proiectarea ideii de Imperiu fiindcă în limba francă se utiliza un singur termen și pentru rege și pentru împărat, doar în latină apărea această diferențiere terminologică.

Cum s-a realizat practic încoronarea lui Carol ca împărat? La 25 aprilie 799 în timpul unei procesiuni publice, papa a fost atacat, i s-au smuls însemnele papale și a fost închis într-o mănăstire. Eliberat grație celor doi legați ai lui Carol, s-a refugiat în Germania la curtea din Paderborn. Carol a trimis comisari pentru cercetarea cazului, dar s-a văzut pus în dificultate: era convins că în calitatea de rege și de patriciu al Romei nu are autoritatea să judece un papă.

Spre sfârșitul anului 800 Carol a făcut un drum la Roma, reunind la 1 decembrie ansamblul arhiepiscopilor, episcopilor, abaților și pe reprezentanții aristocrației pentru a clarifica acuzațiile ce i se aduceau papei. După trei săptămâni de dezbateri, răstimp în care nu s-a găsit nici un acuzator sau martor împotriva sa, Carol l-a obligat pe papă să se supună unui jurământ de purificare. La 23 decembrie papa s-a urcat în amvonul din bazilica Sf. Petru și și-a declarat nevinovăția.

Episodul care a urmat este cel mai important din toată biografia lui Carol: în ziua de Crăciun a anului 800, în timpul liturghiei papa Leon III a vrut să șteargă umilința la care fusese supus și l-a încoronat pe Carol împărat. Ceremonialul de încoronare a fost inspirat după cel din Bizanț, dar cu o modificare importantă: în timp ce în Bizanț viitorul împărat era aclamat de popor și armată, apoi doar încoronat de patriarh, la Roma Leon III a săvârșit întâi încoronarea, abia apoi Carol a fost aclamat de popor. Semnificația inversării? Papa a vrut să demonstreze că el și nu poporul l-a făcut împărat, iar astfel s-a realizat programul ilustrat în mozaicul de la Lateran.

De fapt, cei doi protagoniști au perceput actul diferit:

-papa, prin gestul său, a vrut să marcheze superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale (în evul mediu papii vor aminti mereu că nu se poate deveni împărat decât venind la Roma pentru încoronare);

-Carol, conform biografului său Eginhard, a fost nemulțumit de felul în care s-a desfășurat ceremonia fiindcă socotea titlul imperial ca o distincție personală. Potrivit lui Eginhard Carol era atât de indignat de cele întâmplate încât “ ar fi renunțat să intre în biserică în acea zi dacă ar fi știut dinainte intenția pontifului”. Acesta a fost și motivul pentru care ceremonialul s-a repetat în anul 802, la Aachen în absența papei.

Evenimentul din 25 decembrie 800 a generat marea controversă a evului mediu: raportul dintre puterea papei și cea a împăratului în guvernarea lumii creștine (sau lupta dintre Sacerdoțiu și Imperiu).

Indiferent de reacția avută în momentul încoronării Carol a adoptat rapid un comportament imperial:

– a emis diplome cu noua titulatură:”Carol, serenisimus Augustus, încoronat de Dumnezeu, mare și pacificator împărat, guvernând Imperriul roman și prin grația lui Dumnezeu- rege al francilor și longobarzilor”;

– s-a reprezentat pe monezi la fel ca și Constantin, în postură imperială, încununat cu lauri;

– a luat ca și Constantin obiceiul de a sigila unele acte cu un sigiliu pe reversul căruia figurau porțile Romei și inscripția “Renovatio Romanii Imperii”. Dar era vorba de un nou imperiu, reînnoit de creștinism. Capitala lui nu era la Roma, ci la Aachen. Astfel imperiul avea această pecete francă, germanică, fiiind și orientat spre nord, nu spre Mediterana ca vechiul imperiu roman.

Cum a privit Imperiul bizantin noua situație? Evident, inițial încoronarea unui “barbar” li s-a părut scandaloasă. Însă din dorința menținerii în funcția imperială (conform unui cronicar bizantin) Irina a proiectat o eventuală căsătorie cu Carol în anul 802, văduv din 799. Dar înlăturarea Irinei de către Nicephor I a deschis conflictul franco- bizantin. Carol a ocupat în timpul unui lung război Veneția și Dalmația (806-812), teritorii nominal bizantine, dar măcinate de certuri interne. Din cauza luptelor cu bulgarii, noul basileu Mihail I a acceptat negocierile cu Carol: în schimbul retrocedării Veneției și Dalmației, împăratul bizantin recunoștea noul imperiu din Occident. Astfel, în anul 812 ambasadorii greci veniți la Aachen cu daruri l-au aclamat pe Carol imperator et basileus.

Așadar, din anul 800 existau în Europa două imperii:

-vechiul imperiu bizantin ce nu mai avea decât restrânse posesiuni în Occident, în Italia;

-noul imperiu carolingian, ce grupa regiuni întinse din Occident, fiind o formă embrionară a Europei.

4.Organizarea imperiului carolingian

Evenimentul din anul 800 a modificat statutul politic al lui Carol. Dar noul imperiu era un ansamblu unitar? A încercat Carol să găsească soluții noi de guvernare? Răspunsul îl găsim dacă încercăm să pătrundem în sistemul instituțional carolingian.

Carol cel Mare a moștenit de la merovingieni un sistem instituțional, în fruntea căruia se aflau regele, dominus și suzeran, cu transmiterea ereditară a puterii, doar pe linie masculină, și “palatul”- format din consilieri (fie episcopi, fie aristocrați), funcționari (între care cel mai important va deveni majordomul sau intendentul) și gărzi de corp (selectate doar dintre franci, pentru respectarea fidelității față de rege). Se mai adăuga adunarea oamenilor liberi, anuală, doar din războinici, fără nici un rol politic. La nivel local teritoriul era împărțit comiților, numiți de rege pe timp nedeteminat, și ducilor, cu responsabilități militare, din sec.VIII șefi permanenți, aleși pe viață, în teritoriile care și-au prezervat un specific național, de exemplu Aquitania.

Pornind de la acest sistem, Carol a păstrat anumite instituții, în timp ce a creat și altele noi, conforme noului cadru imperial. După anul 800 instituția centrală este chiar împăratul, diferit de vechea regalitate nu atât prin mărimea puterii, cât prin natura ei: ca împărat, Carol era succesorul legitim al împăraților romani, cu o putere executivă, militară, judecătorească, dar și legislativă- exercitată prin capitularii. Succesiunea se face pe linie masculină, cu recunoașterea din partea aristocrației și cu încoronarea din partea papei.

“Palatul” a cunoscut o regrupare de funcții în timpul lui Carol: astfel, capelanul conduce personalul ecleziastic, supraveghează școala palatină; cancelarul înlocuiește vechiul referent, se ocupă cu redactarea actelor, a scrisorilor, cu supravegherea arhivelor; comes Palatii are o mai mare putere preluând o parte a atribuțiilor fostului majordom. Se mai adaugă conetabilul, seneșalul, ușierul etc.

O instituție nou înființată au fost missi dominici, cu un rol foarte important în încercarea de uniformizare a imperiului. S-au înființat conform capitularului din anul 802. Erau aleși anual dintre cele mai bogate persoane din imperiu, întotdeauna doi- un laic (fie comite sau duce) și un ecleziastic ( fia arhiepiscop, episcop sau abate). Ca reprezentanți fideli ai împăratului urmăreau în ce măsură dispozițiile imperiale se aplicau în teritoriu.

O ultimă instituție centrală erau adunările generale, cu un rol mult mai important decât în epoca anterioară. Se și întruneau de două ori pe an, în octombrie și în mai, fiind formate din aristocrați laici și ecleziastici, vasali ai regelui, dezbătând probleme de interes major, din punct de vedere politic, administrativ și militar, uneori chiar în absența împăratului care era informat ulterior de rezultatele întrevederilor.

Și administrația locală a cunoscut modificări: pe de o parte s-au menținut comiții, introduși însă și în regiunile nou cucerite, astfel că numărul lor se ridica la aproximativ 300. Ei își păstrau aceleași atribuții, dar erau neretribuiți primind 1/3 din amenzi. La fel s-au menținut și ducii, cu drept de transmitere ereditară a puterii. Pe de altă parte însă, în zonele de frontieră s-au înființat mărcile, a căror conducere a fost încredințată unui marchiz, cu aceleași puteri ca și comiții, dar în plus cu responsabilități militare.

În legătură cu politica internă a lui Carol cel Mare s-ar mai putea vorbi și de “renașterea carolingiană”. Acest termen sugerează faptul că în domeniul cultural și religios a avut loc o reînnoire, cu referință constantă la antichitate, dar cu pecetea creștinismului.

Punctul de pornire l-a reprezentat veritabila renaștere a ideii de stat: o republică creștină ar fi vrut Carol să înfăptuiască, consiliat de clericii literați și de laici, și asociindu-și printr-un jurământ de fidelitate prestat la împlinirea vârstei de 12 ani pe toți oamenii liberi. Această renaștere carolingiană, văzută în primul rând ca o renaștere culturală și intelectuală, a fost și ea un canal pentru realizarea unității imperiale. Artizanii ei proveneau din diferite regiuni: Alcuin din Anglia, Teodulf din Spania, Paul Diaconul din Italia.

Prin reînnoirea culturală preconizată, Carol se aseamănă cu ostrogotul Theodoric: la fel ca și acesta, Carol a dorit să adune în jurul său pe toți care îl puteau servi intelectual.

Renașterea carolingiană îi datorează mult lui Carol: el a fost organizatorul, chiar dacă era destinată unui cerc îngust de intelectuali. Dar care era raportul lui Carol cu cultura? Conform lui Eginhard, avea 40 de ani când a venit la curte Alcuin. Pe atunci nu scria corect, înțelegea și vorbea bine latina, era preocupat de astronomie (dar ce diferență totuși față de fiul său Ludovic, un fin cunoscător al latinei și mai ales de nepotul său, Carol cel Pleșuv, ce era în stare să intervină în dezbateri teologice).

În acest demaraj intelectual un rol important l-a avut acea Academie palatină de la Aachen, ce reunea savanți din toate disciplinele. Nu era o școală în adevăratul înțeles al cuvântului ( acest rol îl îndeplinea școala palatină), ci un model pentru dezbateri savante în care politica se împletea cu cultura.

De fapt, se poate vorbi de două etape ale renașterii carolingiene: 1. În vremea lui Carol= debutul cultural prin generația care învață, reorganizează;2. În vremea lui Ludovic cel Pios și a fiilor săi= epoca de strălucire, de profunzime. Este generația ce aplică un program și elaborează un nou sistem filosofic.

Prima etapă se leagă de prezența în serviciul lui Carol a unor străini: Petru de Pisa, venit după cucerirea longobarzilor, va preda gramatica, fiind și secretar regal; Paul Diaconul, istoric, autor al Historiei Longobardorum; Teodulf- cel mai mare poet al generației, ce scrie în stil clasic, a fost făcut de Carol episccop de Orléans în 798, manifestând un real interes pentru bibliotecile monastice; Alcuin, personajul cel mai influent, un adevărat director de conștiințe, cu studii la școala episcopală din York, venit în regatul franc în anul 782. Lui i- a revenit sarcina de a coordona o reformă școlară, de a anima celebrele reuniuni ale Academiei palatine, în paralel cu redactarea unui mare număr de manuscrise, cu revizuirea textelor religioase.

Cea de a doua etapă a cules roadele acestor inițiative. Centre de cultură- școlile s-au înmulțit, fondate de discipolii lui Alcuin, după modelul celei palatine. Cei mai valoroși oameni de cultură rămân episcopii și abații, implicați în continuare în dezvoltarea istoriografiei și a literaturii. Această etapă este dominată de figura lui Eginhard, fost elev al școlii palatine, intrat în anul 792 în anturajul lui Carol. Dar șansa sa politică s-a ivit în timpul lui Ludovic cel Pios, când a devenit secretarul acestuia, mai apoi și al lui Lothar. Retras din viața publică în timpul războaielor legate de succesiune, a scris în 828 celebrul panegiric Vita Karoli- o operă istorică cu un subiect profan, lucru foarte rar în epocă.

Alți intelectuali de la curte au fost Origene și Nithard. Cel dintâi se pare de origine irlandeză, a venit în anul 845 la curtea lui Carol cel Pleșuv și va conduce școala palatină. A devenit cel mai mare filosof al epocii, cu o operă proprie, dar și cu numeroase traduceri din textele grecești. În schimb, Nithard a fost istoric, scriind Istoria fiilor lui Ludovic cel Pios, grație căruia s-au coservat izvoare de maximă importanță, ca Jurămintele de la Strasburg.

N-a fost vorba doar de o renaștere a literelor, ci și de una arhitecturală. S-au construit prin mecenatul suveranilor și al aristocraților peste 440 de edificii religioase, bogat decorate, s-a prelucrat fildeșul și metalele prețioase, s-au ornamentat manuscrise după moda bizantină.

În concluzie, se poate spune că renașterea carolingiană a fost o inițiativă amplă ce a avut efecte pozitive imediate: a contribuit la uniformizarea imperială, a dus la dezvoltarea învățământului, a școlilor episcopale, a reînnoit caligrafia, prin minuscula carolingiană, a renovat istoriografia, teologia, filosofia, literatura, a salvat moștenirea culturală a antichității. Doar că toate aceste efecte pozitive ar trebui apreciate la exacta lor valoare: au avut un cerc îngust de beneficiari, o elită, au împletit finalitatea culturală cu cea economică și religioasă, au imitat cultura antică atât de mult încât unii critici vorbesc de o lipsă totală de originalitate. În tot acest tablou, merită însă să reținem rolul major al lui Carol cel Mare, care a organizat și centralizat producția intelectuală din imperiu, împiedicând-o să se provincializeze. Să mai amintim și că toată această renaștere carolingiană poate fi privită și în durata lungă, ca punct final al unui lung șir de mai mici renașteri monastice, care după 680 s-au manifestat la Corbie, Fulda, Bobbio, York și care la rândul ei va fi modelul pentru viitoarea renaștere otoniană din secolul X.

5. Urmașii lui Carol cel Mare

Carol moare la 28 ianuarie 814, fiind înmormântat la capela din Aachen, după dorința sa într-un sarcofag antic. Din fericire pentru unitatea imperiului nu i-a supraviețuit decât un fiu, Ludovic (Pepin murise în anul 810, iar Carol în 811). Asociat la tron după modelul bizantin, Ludovic a fost încoronat cu diadema imperială la 11 septembrie 813 de către tatăl său, fără ca papa să fie prezent.

La moartea lui Carol cel Mare, Ludovic avea 46 de ani și se remarcase îndeosebi prin pietatea sa, astfel încât contemporanii l-au numit “cel Pios”. Preluând puterea, s-a intitulat “Ludovic, prin voința lui Dumnezeu împărat și Augustus”. Deși încoronat de tatăl său ca împărat, Ludovic a simțit nevoia unei legitimări spirituale, mai puternice, astfel că în anul 816 la Reims a fost uns împărat de papa Ștefan IV, luându-și angajamentul că va garanta independența puterii pontificale.

Politica lui Ludovic cel Pios s-a caracterizat prin centralizare și tendințe unificatoare.

El nu s-a remarcat printr-o politică externă ofensivă, ci prin păstrarea cuceririlor tatălui său precum și prin introducerea unor reforme. În acest caz un mare rol l-a jucat consilierul său, Benedict din Aniana. Printre cele mai importante reforme amintim: -perfecționarea sistemului de missi dominici;

-adunarea capitulariilor într-o colecție;

-reforma Bisericii: organizarea vieții monastice, garantarea bunurilor ecleziastice, stabilirea statutului pentru călugărițe, formarea clericilor etc.;

– reforma morală: în anul 822 Ludovic cel Pios este primul suveran care face penitență publică, la Attigny, simțindu-se vinovat de modul în care și-a tratat nepotul, pe Bernard.

Dar cea mai importantă problemă pe care Ludovic a trebuit s-o rezolve a fost succesiunea. El avea deja trei fii când a devenit împărat, astfel că o întrebare nu putea fi ocolită: ce se va întâmpla cu imperiul? Exista deja tradiția repartizării regatelor, după moda germanică, aplicată și de Carol în anul 806, prin divisio. Dar o astfel de soluție contravenea acum doctrinei ecleziastice, ce reclama păstrarea unității. Se impunea deci elaborarea unei noi concepții despre stat, o repunere în ordine, o ordinatio imperii, nu divisio. Astfel, constituția din 817 nu împarte ci organizează:

-Lothar, fiul cel mare este declarat împărat și moștenitor al Imperiului.

-Pepin păstrează Aquitania unde era rege de trei ani.

-Ludovic primește o parte a Bavariei.

Se observă totuși faptul că această repartiție de regate afectează doar periferia imperiului, în timp ce regiunea centrală rămânea nedivizată. Câteva prevederi suplimentare aveau tocmai în vedere păstrarea unității:

-frații lui Lothar nu se puteau căsători fără a-i cere sfatul;

-în cazul decesului unuia din ultimii doi nu se făcea o altă repartiție, ci era desemnat un moștenitor al celui defunct;

-dacă Lothar murea, aristocrația era cea care trebuia să aleagă din cei doi frați pe noul împărat.

O parte a aristocrației a fost nemulțumită de acest act care era doar rezultatul deciziei imperiale și s-a coalizat în jurul lui Bernard, nepotul său de frate, intrigat fiindcă Constituția nu spunea nimic despre posibila sa stăpânire în Ilalia, ce i-ar fi fost promisă de Carol încă din anul 812. Dar în timpul unui conflict Bernard a murit în împrejurări de care Ludovic n-a fost străin, ceea ce a și declanșat confesarea sa publică în fața conciliului în anu 822, așa cum am văzut.

Un eveniment neașteptat a stricat această ordinatio: nașterea unui al patrulea fiu, în anul 823- Carol, din căsătoria cu Iudith, din familia Welf. Ordinea din 817 trebuia anulată ca să i se facă loc și lui printre moștenitori. Cel mai nemulțumit era Lothar, împăratul asociat, care dovedise deja reale calități politice, participase la redactarea capitulariilor, condusese adunări.

Din promotor al unității , Ludovic a fost nevoit să revină la practica divizării. Ca urmare se constituie două grupări: pe de o parte Ludovic și micuțul Carol, pe de altă parte Lothar și frații săi, Pepin și Ludovic, alături de alți partizani ai Constituției din 817, adică o parte a aristocrației laice și ecleziastice.

La adunarea de la Worms cuplul imperial a decis să-i ofere lui Carol (supranumit cel Pleșuv), Rhetia, Alsacia și o parte din Burgundia. Astfel, oficial, ordinatio imperii din 817 a fost anulată. Acesta este și începutul rupturii oficiale de Lothar care a plecat în Italia. Ceea ce s-a întâmplat în anul 829 seamănă cu începutul unei revoluții de palat, cu declanșarea primei revolte a fiilor mai mari împotriva tatălui. După ce Lothar a reușit să obțină chiar intervenția papei Grigore IV în numele unității imperiale, marele său succes va fi supunerea tatălui la o nouă penitență publică, la Soisson în anul 833.

Repus totuși în drepturile imperiale în orașul strămoșilor, Metz, Ludovic cel Pios și-a menținut dorința de a crea pentru fiul mai mic unn regat puternic. Nemulțumirile de familie reapar în anul 838, când după moartea lui Pepin, Ludovic- fără a ține seama de urmașii acestui fiu al său- i-a acordat lui Carol și Aquitania, ceea ce a condus inevitabil la o răscoală a moștenitorilor direcți.

Ludovic cel Pios a murit în anul 840, fiind înmormântat la Metz. La data respectivă, Ludovic (supranumit Germanicul) controla estul imperiului, Carol cel Pleșuv- sudul și vestul, iar Lothar dorea totul. Nu fusese oare desemnat cu ani în urmă singur împărat? În plus, el controla axa Roma- Aachen, cele două centre de legitimare imperială.

Din cauza ambițiilor lui Lothar, războiul civil reîncepe: de astă dată între Lothar, pe de o parte și Carol și Ludovic pe de altă parte. Bătălia cea mai violentă s-a dat la 25 iunie 841 la Fontenay-en-Puisaye și a fost foarte sângeroasă, iar Lothar a fost învins. Nithard, participant, scria:” a fost o mare bătălie”.

După bătălie, fiindcă Lothar încerca să rupă legăturile dintre cei doi frați, aceștia s-au întâlnit la Strasbourg la 14 februarie 842, unde au schimbat cunoscutele jurăminte. Acestea au o mare importanță lingvistică, fiind cele mai vechi atestări ale limbii franceze și ale limbii germane. Cei doi frați au rostit angajamentele fiecare în limba celuilalt: germanicul Ludovic le-a spus în franceză, iar romanicul Carol în germană. Doar armatele au jurat în limba proprie. Cuvintele rostite erau solemne, plasate sub invocarea divinității, iar angajamentele -personale: dovadă folosirea cuvintelor frate, senior, nu cele de împărat, rege.

În iunie 842 cei trei frați au decis să facă pace și să împartă imperiul “cât mai egal posibil”. 120 de experți desemnați de cei trei regi (câte 40 de fiecare) s-au întâlnit pentru o inventariere, dificilă după părerea lui Nithard fiindcă “nimeni nu avea o cunoștință clară despre tot imperiul”.

După aceste analize preliminare cei trei frați s-au întâlnit la Verdun în anul 843 și au decis împărțirea. A fost vorba se pare mai puțin de împărțirea geografică a teritoriilor, cât mai ales de împărțirea episcopiilor, abațiilor, comitatelor, oamenilor, drepturilor și veniturilor corespunzătoare. Textul tratatului nu ni s-a păstrat, dar cu ajutorul unor mărturii indirecte putem delimita cele trei părți. Fiecare frate a primit o parte a moștenirii carolingiene: Lothar, ce a păstrat și titlul imperial, a primit un teritoriu de la Marea Nordului până la frontierele Beneventului, cu cele două capitale, Roma și Aachen. Carol cel Pleșuv a primit partea occidentală, cu Paris ca și capitală. Ludovic Germanicul a primit partea orientală, cu Frankfurt și Worms. Titlul imperial nu mai avea decât o valoare simbolică din moment ce “împăratul “ nu mai controla decât o treime a imperiului.

Acest tratat care a schimbat harta Europei și a pus bazele statale ale evului mediu s-a aflat în atenția multor generații de istorici, care s-au interogat mai ales asupra criteriilor care au stat la baza acestui partaj. Pentru romanticii Michelet și Thierry principiul naționalităților a părut a fi mai important, ei considerând că s-a vrut o respectare a sentimentelor naționale și a diversității lingvistice. În schimb, Henri Pirenne în Istoria Europei, credea că prin negocieri s-a dorit respectarea echilibrului economic al fiecărui regat. Argumentul s-ar afla în afirmația lui Nithard:” s-a ținut cont de fertilitatea și egalitatea părților”. La rândul său, Fustel de Coulanges a accentuat importanța raporturilor de dependență în acest partaj care n-ar fi fost făcut pentru populații, ci pentru vasali.

Dincolo de toate aceste interpretări, important rămâne faptul că tratatul de la Verdun a avut drept efect consacrarea independenței și parității absolute între regate. Prin partajarea giganticului imperiu, lipsit de unitate etnică și lingvistică, la Verdun s-a făcut o primă adecvare a organizării politice la realitatea economică și socială. Într-o lume în care raporturile personale stăteau la baza vieții economice și politice, guvernarea efectivă nu era posibilă decât la proporții teritoriale reduse.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

-Michel Balard, Jean Philippe Genêt, Michel Rouche, Moyen Age Occidental des Barbares à la Renaissance, Paris, ed.2, 1979.

-Marc Bloch, Societatea feudală, vol.I, Cluj, Ed. Dacia, 1996.

-Peter Brown, Cultul sfinților, Timișoara, Ed. Amarcord, 1995.

-Peter Brown, Întemeierea creștinismului occidental, Iași, Ed. Polirom, 2002.

-Robert Folz, Le Couronnement impérial de Charlemagne, PUF, Paris, 1964.

-Franco Gaeta, Pasqualle Villani, Corso di storia, vol.I, Milano, Principato Editore, 1989.

-Jacques Le Goff, Civilizația occidentului medieval, București, Ed. Meridiane, 1970.

– Jacques Le Goff, Jean Claude Schmidt, Dicționar tematic al evului mediu occidental, Iași, Ed. Polirom, 2002.

-Jacques Heers, Précis d`histoire du Moyen Âge, Paris, PUF, 1992.

-C.Warren Hollister, Medieval Europe, USA, Mc Graw Hill Comp., 1998.

-Stephane Lebecq, Les origines franques (V-IX siècle), Paris, Ed. Du Seuil, 1990.

-Ferdinand Lot, La fin du monde antique et les debuts du Moyen Âge, Paris, PUF,1968.

-Ecaterina Lung, Gheorghe Zbuchea, Europa medievală, București, Ed. Fundației România de mâine, București, 2003.

-Henri Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie, București, Ed. Teora, 1999.

-Lucien Musset, Invaziile, vol.I-II, București, Ed. Corint, 2002.

-David Nicholas, The Evolution of the Medieval World, London- New York, Ed. Longman, 1992.

-Adrian Nicolescu, Istoria civilizației britanice, vol.I, Iași, Institutul European, 1999.

-Jacques Paul, Biserică și cultură în Occident, vol.I-II, București, Ed. Meridiane, 1996.

-Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, București, Ed. Meridiane, 1996.

-Henri Pirenne, Storia d`Europa dalle invasioni al XVI secolo, Roma, GTE Newton,1991.

-Jeannine Quillet, Cheile puterii în Evul mediu, București, Ed. Corint, 2003.

-Pierre Riché, Educație și cultură în Occidentul barbar, București, Ed. Meridiane, 2001.

-Pierre Riché, Europa barbară din 476 până în 774, București, Ed. Corint, 2003.

-Pierre Riché, Les Carolingiens. Une famille qui fit L`Europe, Paris, Hachette, 1997.

-Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, București, Ed. Corint, 2000.

-Robert W. Southern, L`Eglise et la societé dans l`Occident medieval, Paris, 1987.

-Lorenzo Valla, La falsa donazione di Costantino, Milano, BUR, 1994.

-Karl Ferdinand Werner, Istoria Franței, vol. I, București, Ed. Teora, 2000.