Istoria Evolutiei Bibliotecilor

Introducere Cuvântul „bibliotecă” este foarte ambiguu, în engleză, română sau în oricare dintre celelalte limbi europene, el referindu-se ori la o colecție de cărți, ori la clădirea care le adăpostește. Această lipsă de distingere între cele două este interesantă, însă este departe de a fi universală. În chineză, și în multe alte limbi, cuvântul pentru colecțiile de cărți nu este identic cu cel ce denumește spațiul care adăpostește cărțile. În ciuda acestor diferențe lingvistice, bibliotecile din întreaga lume s-au dezvoltat într-o manieră notabil asemănătoare.

Bibliotecile pot reprezenta mult mai mult decât simple spații de depozitare a cărților. De-alungul timpurilor, proiectele celor mai mărețe clădiri pentru biblioteci au celebrat actul de a citi și importanța cunoașterii. Aceste clădiri au devenit adevărate embleme ale culturii, într-o continuă schimbare datorită relației dintre omenire și cuvântul scris, demonstrând lumii că bibliotecile au fost întotdeauna nu numai depozite prăfuite pentru documente, ci simboluri active ale culturii și civilizației.

Motivație Motivul principal pentru care am ales ca temă de diplomă biblioteca este datorită rolului important din punct de vedere arhitectural și cultural pe care aceasta o are în cadrul societății.

Istoria evoluției bibliotecilor

Bibliotecile în perioada Antichității

Cărțile sunt scrise de cei vii pentru cei vii, însă odată cu trecerea timpului, o bibliotecă devine inevitabil un depozit al gândurilor și conversațiilor celor morți. Dacă și cărțile se dezintegrează, sau sunt distruse, acele gânduri și amintiri, împreună cu sentimentul nostru față de cultura care le-a păstrat, sunt pierdute în istorie. Cunoașterea noastră asupra culturilor antice este în esență o poveste a pierderii.

Mesopotamia

Primul sistem de scriere s-a dezvoltat în Uruk, Mesopotamia Antică, în urmă cu 5,500 de ani, având ca simplu scop arhivarea tranzacțiilor finaciare. Scrierea a apărut ca urmare a unei nevoi culturale și economice. Datorită credinței în care civilizația mesopotamiană antică s-a dezvoltat și a crescut, credință în care regele și preoții erau aleși de către zei pentru a stăpâni toate pământurile, scrierea a fost inventată pentru a monitoriza plățile supușilor. Astfel, cele mai străvechi documente scrise ce au supraviețuit sunt aceste tăblii din argilă, tăblii care aveau nevoie de a fi depozitate ca referință. Aceste arhive au fost întâia formă de bibliotecă, chiar dacă puriștii vor susține că acestea erau folosite pentru a depozita documente, nu cărți, astfel încât nu ar trebui denumite biblioteci defel.

Biblioteca din Elba e puțin probabil să fie cea mai veche bibliotecă din lume, însă cu siguranță este cel mai bine conservat exemplu timpuriu descoperit până acum, punând la dispoziție informație neprețuită despre aspectul fizic al bibliotecilor mesopotamiene. Ceea ce este evident și de remarcat este faptul că era o cameră modestă în dimensiuni, rectangulară, măsurând doar 3.5×4 m, fiind puțin mai mult decât o cameră de depozitare, având rafturi pe toate laturile. Adiacentă acesteia se afla o altă cameră, cu bănci de-alungul laturilor, conținând de asemenea și un recipient cu unelte de scris. Se presupune că era o cameră destinată scribilor. Astfel, la o dată atât de timpurie putem observa comuna organizare de mai târziu a separării spațiilor pentru depozitare de cele pentru citit și scris.

Biblioteca din Ashurbanipal se remarcă ca fiind prima încercare documentată de a colecta sistematic întreaga cunoaștere, fiind predecesoarea mult mai cunoscutei biblioteci din Alexandria, cu mai bine de 300 de ani. În ciuda faptului că această colecție din Ashurbanipal este una de o mare importanță, supraviețuind din Antichitate, se cunoaște destul de puțin despre locația originală. Existența bibliotecilor în Mesopotamia antică este semnificativă din punct de vedere cultural, însă dovezile, până acum, sugerează faptul că sunt neinteresante din perspectiva arhitecturală.

Egiptul Antic

Folosirea plăcilor din argilă în Orientul Mijlociu a asigurat supraviețuirea textelor inscripționate pe ele. Acele culturi care au ales să folosească ca suport pentru scriere materiale mai fragile, au lăsat mai puține urme în urma lor. Egiptenii, de exemplu, aveau un sistem de scriere cel puțin datând din perioada 3000 î.Hr, iar inscripțiile au supraviețuit. Din nefericire, suportul ales pentru scrierea cărților și a registrelor a fost papirusul. Însă acest material a fost folosit nu numai de egipteni, ci de intreaga zonă mediteraneană. Puținele bucăți de papirus antic au supraviețiut doar datorită faptului că au fost păstrate în condiții neobișnuite. O mare majoritate a scrierilor din Egiptul Antic au fost pictate sau gravate pe pereții construcțiilor. Se știe că bibliotecile au existat. În inscripțiile găsite se găsesc denumiri ale unor poziții ca Păstrător al Registrelor Regelui, Păstrător al Cărților Sacre, Bărbații Învățați ai Bibliotecii Sacre, sugerând bibliotecile ca având o oarecare importanță socială. Chiar dacă pentru Egiptul Antic există doar referințe și sugestii asupra existenței bibliotecilor, dar nu există o idee clară a formei fizice, situația este mai promițătoare pentru Grecia și Roma Antică.

Grecia Antică

Cele mai timpurii scrieri grecești, sunt, ca și cele mesopotamiene, pe tăbliile de argilă. Însă, în jurul anilor 750 î.Hr, grecii adoptă alfabetul fenician, ca urmare, procesul învățării a devenit mult mai simplu iar școlile încep să apară, numărul celor care știau scrie și citi crescând de asemenea. Primele cărți grecești au apărut în jurul anilor 500 î.Hr, fiind sub formă de pergament, făcute din papirus din Egipt. Cel mai probabil au aceste cărți au fost manuscrise pentru a fi citite cu glas tare, la fel cum în zilele noastre un poet sau lector citește unei audiențe. Treptat, s-a dezvoltat procesul de realizare a unor copii pentru vânzare, astfel încât in anii 400 î.Hr existau librari în toate orașele importante, producând și vânzând copiile unor texte. De asemenea, se cunoaște faptul că oamenii colecționau cărți la acel moment, cum ar fi Aristotel, care era renumit că ar deține o impresionantă bibliotecă, însă nu există nici o dovadă fizică a bibliotecilor private din Grecia Antică care să ajungă până în zilele noastre. Puținele rămașițe ale bibliotecilor grecești sunt din perioada helenistică, cea mai semnificativă fiind biblioteca Attalid din Pergamum – Bergama, Turcia zilelor noastre.

Biblioteca din Pergamum (197-60 î.Hr) a fost cunoscută și admirată pentru proporțiile sale impresionante și pentru importanța sa ca și colecție, pe locul doi ca renume, după Alexandria. Excavările au început în a doua jumătate a secolului XIX, descoperind o localitate care a fost transformată din punct de vedere arhitectural într-un oraș magnific. O clădire a fost remarcată dintre masa de ruine ca fiind biblioteca. Structura în cauză constă în patru încăperi, care se deschideau la nivelul următor într-un portic pe două nivele, ce deservea cititului. Ruinele de la Pergamum conțin doar vagi urme ale unei biblioteci, mai degrabă decât urme ale unei biblioteci ce dăinuie. Reprezintă prima dintre multele reconstrucții clasice ale bibliotecilor, reconstrucții ce sunt cauza unei continue controverse între arheologi și istorici. Legendara bibliotecă din Alexandria care are rolul de a fi inspirat pe aceea din Pergamum este și mai problematică.

Biblioteca din Alexandria a fost fondată într-un stat egiptean condus de o dinastie grecească, Ptolemies. Biblioteca formată avea ca scop principal colectarea fiecărei cărți din teritoriul grec, însă nu a fost o bibliotecă publică, ci una regală, neavând ca scop punerea la dispoziție a textelor publicului larg. Ca parte centrală era „museion”, muzeul, ce era folosit de Euclid, Archimedes și Eratosthenes. Nu există nici o îndoială că biblioteca din Alexandria a existat cu adevărat, deoarece a fost menționată în nenumărate și diferite împrejurări. Dar, la fel ca alte biblioteci antice, se cunoaște foarte puțin despre ea, chiar și data formării ei nu este cunocută cu exactitate, putând fi între anii 323 î.Hr sau chiar 246 î.Hr. De asemenea, nu se știe câte cărți deținea când a fost formată, unele surse precizează că ar fi deținut până la 40,000 lucrări, sau chiar ajungând până la 200,000 sau chiar 700,000. La fel cum nu se știe multe despre forma sa, la fel se știe și despre dispariția sa. Unele rapoarte susțin că a fost distrusă într-un incendiu accidental produs de Iulius Caesar în 48 î.Hr. Alte surse susțin că biblioteca a supraviețuit acelui incendiu și sugerează că a fost distrusă în bătăliile date de Împăratul Aurelian în 270 d.Hr, iar alții consideră că a fost distrusă de invadatorii arabi în 641 d.Hr. Oricare dintre acestea ar fi situația, pergamentele din biblioteca din Alexandria nu ar fi rezistat un timp atât de îndelungat fără a se deteriora, doar dacă erau copiate încontinuu de scribi. Motivul real al distrugerii măreței biblioteci din Alexandria este acela că, datorită declinului treptat al Imperiului Roman, fondurile erau insuficiente pentru a susține biblioteca, lăsând-o vulnerabilă la neglijență și degradare. Situația cea mai plauzibilă care a avut loc a fost aceea că biblioteca pur și simplu a putrezit.

În ciuda faptului că nu există ramașițe fizice, biblioteca reprezintă încă un puternic simbol al unei aspirații cuprinzătoare, acea dorință umană de a cuceri știința prin colectarea ei în întregime sub un singur acoperiș. Este un subiect care, după cum vom vedea, revine iar și iar în decursul istoriei și este la fel de viu în zilele noastre, la fel cum a fost și în urmă cu 2,300 de ani.

Bibliotecile romane

Spre deosebire de bibliotecile grecești, romanii au fost primii care au avut ideea de a creea biblioteci accesibile publicului larg, chiar dacă noțiunea de „public” era încă destul de limitată.

Biblioteca lui Celsus din Ephesus este cel mai rafinat exemplu ce dăinuie ca bibliotecă romană, expunând toate trăsăturile cheie ale acestora. Clădirea a fost subiectul mai multor cutremure de-alungul secolelor, iar ruinele nu erau mai mari de 2 m înălțime când excavările au început în 1890. Biblioteca a fost reconstruită, oferind o remarcabilă idee de cum ar fi putut arăta clădirea în anul 135 d.Hr, atunci când a fost ridicată. Biblioteca din Celsus constă într-o cameră destul de mare, măsurând 16.7 X 10.9 m. Din înălțimea fațadei reconstruite se înțelege a fi fost un singur spațiu, cu două balcoane și o platformă înaltă care înconjoară pereții, aceștia fiind căptușiți cu nișe.

Autorii latini vorbesc despre biblioteci ca spații pentru citit, deci trebuie să fi existat provizii pentru citit în cadrul spațiului principal, probabil în centru, pe mese. De asemenea, vorbesc despre biblioteci ca spații unde pot asculta lecturi, deci acest spațiu trebuia sa îndeplinească două funcții. Se cunoaște din surse scrise faptul că împărații au continuat să construiască biblioteci publice, apogeul fiind un număr de până la 28 sau 29 biblioteci doar în Roma. Vitruvius scria că fiecare oraș, de orice mărime, ar trebui să dețină una. De asemenea, susținea că locuințele celor înstăriți ar trebui să aibă propriile biblioteci, cel mai bun exemplu care a rezistat trecerii timpului fiind Villa Papyri în Herculaneum.

Ultimele biblioteci romane rămase sunt în estul imperiului, în Constantinopol, dar și acestea au fost distruse de otomani 900 de ani mai târziu, astfel că forma lor arhitecturală rămâne neclară.

Mesopotamienii antici, la fel și grecii, au lăsat în urma lor noțiunea de bibliotecă măreață și cuprinzătoare, însă romanii au completat cu splendoarea arhitecturală, moștenirea lor fiind ideea că bibliotecile ar trebui să se remarce ca fiind clădiri semnificative, importante. Nici bibliotecile, nici cărțile nu au putut supraviețui agitației politice de la sfârșitul imperiului, însă conceptul frumoaselor biblioteci nu a fost pierdut. Mai mult, culturi îndepărtate de Roma și Grecia își dezvoltau deja ideile lor diferite față de cum o bibliotecă ar trebui să fie.

Mănăstiri, coduri și cufere – istoria bibliotecilor în Evul Mediu

Această perioadă se încadrează în timp, de obicei, între căderea Imperiului Roman și Renaștere, adică între anii 600 d.Hr și aproximativ 1500 d.Hr. Istoria supraviețuirii manuscriselor clasice din perioada medievală din Vest este cunoscută, însă forma arhitecturală a bibliotecilor medievale timpurii nu este pe deplin înțeleasă. Cele mai importante biblioteci din această perioadă nu se găsesc în Europa creștină, ci în lumea arabă și Asia de sud-est. Tehnologia producerii hârtiei a fost inventată în China, unde utilizarea hârtiei a fost îmbinată cu tipărirea, pentru a produce cărți foarte diferite față de europeni, cu multe secole înainte ca aceste tehnologii să fie disponibile în Europa.

Tripitaka Koreana și istoria inventării tiparului

Îndepartata mănăstire budistă Haeinsa se află pe culmile munților din Corea de Sud, la o distanță de 45 km față de Seoul, capitala. Locația sa i-a permis să rămână, în linii mari, neafectată de schimbările lumii de afară și să conserve Tripitaka Koreana, una dintre cele mai impresionante artefacte literare a lumii. A fost realizată în anul 1251 d.Hr și este, după UNESCO, „cea mai importantă și cea mai completă colecție de texte doctrinale budiste din lume”. Ca artefact, Tripitaka este foarte importantă, însă ceea ce e mai important sunt clădirile ce o adăpostesc, fiind printre cele mai vechi și intacte clădiri pentru biblioteci din lume, de asemenea fiind și deosebit de diferite față de bibliotecile analizate până acum.

Nașterea tiparului

Existența blocurilor pentru tipărit în Corea, în 1011 d.Hr, este o reamintire a faptului că în China, Japonia și Corea se găsea deja o tehnologie și civilizație sofisticată, comparată cu cea din Europa, în acea perioadă, cu 440 de ani înainte de Gutenberg. Lucrul esențial ce trebuie înțeles este acela că tipărirea pe hârtie este doar un transfer a tehnologiei existente și de demult constituite pentru scop ușor diferit. Tiparul este la fel de vechi ca și civilizația. Originele tiparului, cum îl știm noi azi, se află în imprimarea textilelor. Tipărirea a fost inventată, iar posibilitățile sale au fost exploatate în Asia de sud-est cu sute de ani înaintea Europei.

Bibliotecile medievale din Vest

Printre cele mai vechi spații pentru biblioteci din lumea vestică, ce a păstrat colecțiile originale este mica universitate a orașului Cesena, lângă Rimini, Italia. Biblioteca este mobilată cu banchi, un tip de birou ce era comun în bibliotecile medievale din Italia.

Toate sunt îndreptate în aceeași direcție și sunt îndepărtate de la perete, permițând accesul din orice parte a biroului, cu scopul de a evita deranjarea celorlalți cititori. Birourile au o înclinație deasupra unui raft care depozitează cărțile, ce sunt legate printr-un lanț de fier de birou. Biblioteca Malatestiana este neobișnuită, deoarece păstrează colecția originală in situ, având astfel cea mai clară idee asupra cum arătau bibliotecile medievale italiene.

Dimensiunile colecțiilor medievale sunt diferite, în funcție de zonă, cea mai mare colecție chineză având 100,000 de pergamente, iar cea islamică, peste 700,000 de volume. Prin contrast, în aceeași perioadă, în secolul XII, cea mai mare colecție monastică conținea mai puțin de 1,000 de cărți. În 1338, 150 de ani mai târziu, Sorbonne se lăudau cu cea mai bogată colecție din Europa, cu 338 de cărți care se puteau consulta, și 1,728 de cărți în registre. Dimensiunea acestor colecții arată faptul că nu existau camere uriașe pentru cărți înainte de 1300: înainte colecțiile erau simplu prea mici. Cel mai important motiv pentru care colecțiile medievale creștine erau atât de mici, este acela că erau deosebit de scump de produs.

Colecțiile monastice din mănăstirile rurale erau de dimensiuni mici, nefiind consultate de altcineva din afara mănăstirii. Fondarea universităților în Europa a creat nevoia unui nou tip de colecții, una ce era accesibilă unui public mai larg de cititori: cei care studiau în universități.

Pentru franciscani, bibliotecile erau o unealtă pentru a învăța călugării să fie apți pentru a predica în afara mănăstirii, în timp ce pentru dominicani, bibliotecile erau cheia arsenalului lor în lupta împotriva ereziei. Multe dintre aceste camere pentru biblioteci au rezistat de-alungul timpului în Europa nordică, cea mai timpurie, care și-a păstrat mobilierul original fiind biblioteca parohială a bisericii St Peter și St Walburga din Zutphen, Danemarca.

În urma studiului, se poate observa cât de puține biblioteci au rămas din perioada dinainte de anul 1500 și cât de puțin se cunoaște despre ele. Camerele erau simple și mobilate cu strane. Acolo unde rafturile existau, cărțile erau așezate întins pe ele, nu în picioare. Mai mult, rafturile deschise lipseau cu desăvârșire, nu existau camere cu rafturi alineate, ci cărțile erau depozitate în dulapuri și cufere, fiind scoase din acestea pentru folosință. Atunci când nu existau cuferele, cărțile erau legate de birou cu lanț de fier, această metodă rămânând valabilă în următorii 100 de ani. Oricum, datorită sporirii cărților, secolul XVI aduce schimbări radicale în domeniul bibliotecilor.

Dulapuri, lanțuri și strane – bibliotecile în secolul al XVI-lea

Bibliotecile de la sfârșitul secolului al XVI-lea sunt foarte diferite față de cele de la începutul său. În anul 1500, la 50 de ani după inventarea primei prese pentru tipărit din Europa, practic nimic nu se schimbase, iar bibliotecile erau exact la fel cum le găseam și în urmă cu 200 de ani.

Bibliotecile Renașterii italiene

Până în anul 1500, bibliotecile în Italia aveau o oarecare istorie, primele construite fiind la sfârșitul anilor 1200. Acestea erau încăperi pe un nivel, un nou model fiind înființat pe la jumătatea anilor 1400, de arhitectul Michelozzo, realizând pentru familia Medici clădirea Bibliotecii S. Marco din Florența. Această cameră a rezistat în timp, însă mobilierul a dispărut. Ca de obicei, aceasta are un singul nivel, însă este boltită, din piatră.

Biblioteca Marciana, biblioteca S. Marco din Veneția, este una dintre cele mai importante biblioteci de cercetare din Italia. Biblioteca originală este parte a unui complex, iar acum este folosită ca muzeu sau pentru diferite recepții. Este situată în colțul pieței San Marco și Piazzeta, piața mai mică ce unește San Marco cu Grand Canal, închisă pe o parte de Palatul Dogilor, iar pe cealaltă de loggia bibliotecii. Marelui arhitect Jacopo Sansovino i-a fost încredințată realizarea acestei biblioteci, rezultatul fiind un triumf al compoziției clasice.

Sansovino a realizat biblioteca ca parte a unui plan mult mai mare, de a reconstrui o parte a P-ței San Marco și partea alăturată a Piazzetei îndreptată spre Palatul Dogilor. Ceea ce face biblioteca realizată de Sansovini atât de importantă este fațada. Biblioteca a fost situată la primul nivel, un simplu motiv fiind acela de a evita umezeala, dar și pentru ca Veneția este predispusă inundațiilor mereu. Forma bibliotecii Marciana urmărește o tipologie venețiană familiară: prezintă o arcadă la nivelul parterului și un nivel prim dramatic – piano mobile.

În interior, biblioteca era inovativă, de asemenea. O mare poartă oferă acces dinspre arcada inferioară a pieței. Cititorii acced atunci prima parte a unei scări generos decorată, mergând până la ajung într-un vestiul. Acest vestibul, cu tavanul pictat de Titian, a fost gândit ca o sală pentru școala publică, însă a fost rapid transformat într-un magnific muzeu a colecției de sculpturi clasice Grimani. Sala de lectură, astăzi, este ușor dezamagitoare, în mare parte din cauza lipsei mobilierului original. Când a fost construită, avea 38 de birouri, dispuse în două rânduri. Coridorul central conducea spre un balcon cu priveliște asupra Campanilei și a P-ței San Marco. Ferestre uriașe luminau dinspre est – așa cum Vitruvius a sfătuit – privind spre Palatul Dogilor.

Biblioteca Marciana a fost depășită în splendoare de o alta, realizată de Michelangelo, în Florența, aceasta fiind Biblioteca Laurențiană. A fost comandată de cardinalul Giulio de Medici. Chiar dacă biblioteca apare a fi neschimbată, ea a fost radical modificată în secolul al XIX-lea. Spațiul original consta într-o singuraă sală rectangulară, lungă, această dispunere nefiind nouă, însă design-ul lui Michelangelo a fost radical diferit față de ceea ce se văzuse până atunci. Spațiile bibliotecilor anterioare erau joase și boltite, sau aveau acoperiș deschis, din lemn. În secțiune, Biblioteca Laurențiană nu este perfect pătrată – 10.54 m lățime și 8.45 m înălțime – dar tavanul este plat și din lemn. Spațiul, per ansamblu, este deci un spațiu lung, înalt și rectangular. Chiar dacă i s-au făcut modificări majore în secolulul al XIX-lea, adăugându-i-se o sală de lectură în partea estică, blocând astfel majoritatea ferestrelor din acea parte și ruinând astfel simetria perfectă gândită de Michelangelo, biblioteca Laurențiană încă îți taie răsuflarea.

Importanța bibliotecii Laurențiene în istoria bibliotecilor a fost dezbătută îndelung, iar pentru a înțelege adevărata semnificație, trebuie să ne uităm pentru ce a fost construită. Familia de Medici a fost cea care, cu scopul de a-și justifica și susține poziția politică, sprijinea artele și bursele pentru școlari. Cunoașterea, la fel și suportul acordat achiziției de cunoaștere, devenise un alt simbol al puterii. Văzute în această lumină, ambele biblioteci, Marciana și Laurențiană, nu au fost simple donații pentru oraș, ci doar un mod al familiei de Medici de a-și etala influența.

De la dulapuri la pupitre

În zilele noastre, asociem bibliotecile cu depozitarea cărților pe pereți. În secolul al XVI-lea însă, cărțile erau depozitate pe orizontală, cu spațiu pentru ventilare între ele. Nu conta cum erau depozitate, atâta vreme cât nu erau văzute. Pipitrul sau biroul înclinat erau principalele piese de mobilier din orice bibliotecă a Evului Mediu sau Renaștere, iar forma pupitrelor din biblioteca Laurențiană este elocventă în ceea ce privește rolul jucat în proiectarea bibliotecilor.

Pupitrele din bibliotecile medievale, ca cea din Cesena, apar lumii moderne asemănătoare unor strane dintr-o biserică. Asemenea comparații ar trebui, totuși, evitate, deoarece sunt anacronice. Stranele secolului al XIX-lea, cu întregul pupitru, nu reprezintă un model folosit în secolul al XV-lea în mobilierul congregațiilor, dat fiind faptul că enoriașii stăteau în picioare sau îngenuncheau pe podea. Chiar dacă au apărut bănci în biserici, aceastea nu aveau un pupitru pentru citit, motivul cel mai simplu fiind că majoritatea nu știau citi și, de asemenea, nu existau atâtea cărți disponibile. Pupitrul din biblioteci nu este, deci, o piesă de mobilier religioasă adaptată bibliotecii, și nu ar trebui interpretată astfel. A fost o formă ce s-a dezvoltat independent, pentru a servi nevoilor particulare ale bibliotecilor.

De la pupitre la strane

A durat până la un secol după inventarea presei tipografice ca schimbări majore să se simtă în realizarea bibliotecilor europene, iar când acestea s-au produs, ele au fost încete și graduale, nu bruște și revoluționare. Ritmul lent al schimbării este evident în evoluția ce a avut loc în Anglia spre sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, ducând la o nouă formă de bibliotecă: biblioteca de tip strană.

Există o confuzie asupra acestora că ar fi biblioteci medievale, însă aceasta ar fi o greșeală, ele fiind construite spre sfârșitul secolului al XVI-lea, deci, la începutul, cu alte cuvinte, a erei timpurii moderne. Începutul evoluției acestor biblioteci este încă nesigură, însă cel mai probabil pornește cu Henry Savile la Merton College, Oxford, în 1580.

Atunci când pupitrele au fost înlocuite de rafturi înalte, evident că și condițiile de iluminat s-au schimbat, în rău. Ferestrele joase încă luminau birourile, însă rafturile înalte nu permiteau luminii să treacă. Problema era atât de acută, încât singura soluție ar fi fost iluminarea zenitală a întregului spațiu, dar această schimbare nu se realizează decât mai târziu, în secolul al XVII-lea. Ca urmare, toate bibliotecile de acest tip sunt extrem de întunecoase per ansamblu, chiar dacă lumina de la ferestre este adecvată.

Bibliotecile tip strană din secolul al XVI-lea și începutul secolului următor sunt o formă particulară Angliei, avându-și începuturile în colegii și universități, ca mai apoi să fie răspândită în toată țara. Acest model a fost folosit și în exteriorul țării, însă, între timp, în restul țărilor ca Spania, Franța, Italia, Germania și restul continentului, un nou tip de plan apărea. Acesta avea să domine proiectarea bibliotecilor în secolele următoare, era sistemului cărților pe perete începând.

Pereți, domuri și alcoave – bibliotecile în secolul al XVII-lea

Secolul al XVII-lea marchează începutul arhitecturii moderne ale bibliotecilor, declinul costului cărților începând într-un final să afecteze notabil modul în care bibliotecile erau realizate. Costul unei cărți obișnuite a scăzut dramatic în secolul al XVI-lea, dar efectul asupra realizarea bibliotecilor s-a făcut simțit doar în secolul al XVII-lea. Pentru a aduce prețul unei cărți mai jos, noi formate au fost introduse. Cărțile au devenit mai mici și mai ieftine, iar felul în care erau depozitate trebuia să se schimbe, de asemenea.

Două dintre inovațiile cele mai notabile, sistemul de tip strană și sistemul de depozitare a cărților pe perete, ambele au fost inventate în secolul al XVI-lea, însă doar în secolul următor au fost pe deplin dezvoltate. Sistemul de depozitare pe perete era un sistem comun utilizat în Europa secolului XVII și XVIII, ducând la o nouă tipologie de biblioteci: biblioteca rotundă.

Caracteristicile formale ale sistemului de perete

Prima, și cea mai notabilă trăsătură a acestei tipologii, este aceea a pereților de cărți, de unde își iau și denumirea. Biblioteca San Lorenzo de El Escorial – 1585, Spania – a fost prima care a folosit acest sistem de perete, rafturile fiind piese de mobilier magnifice, îmbogățite cu decorații arhitecturale care să se armonizeze cu încăperea. „Nimic nu-ți poate reda imaginea Escorial-ului, nici Windsor din Anglia, nici Peterhof din Rusia, nici măcar Versailles din Franța. ” astfel a scris Alexandre Dumas în 1846.

Din punct de vedere arhitectural, Escorial este, fără îndoială, una dintre cele mai importante și influente clădiri din istoria arhitecturii europene. În termenii proiectării bibliotecilor, aceasta este crucială. Prima trăsătură remarcabilă ce s-a schimbat constă în rafturile deschise ale bibliotecii, fiind prima dată când o încăpere imensă a fost căptușită cu cărți, vizibile și ordonate de-alungul pereților. Această viziune a unei încăperi mărețe, decorate și animate de cărțile ce le conține, a fost o viziune ce a dominat arhitectura bibliotecilor începând de atunci. Atunci când ne gândim la biblioteci, această viziune este prima care apare in minte.

Rafturile bibliotecii Escorial se conturează mândre pe pereți, se percep ca piese de mobilier independente ce sunt plasate pe părțile încăperii, însă nu sunt părți integrale cu pereții. Etapa următoare a fost aceea de a construi rafturile într-un mod în care acestea par a fi parte a pereților, acoperând toată suprafața. Cea mai veche bibliotecă de acest tip ce a supraviețuit, și probabil prima cu acest tip de rafturi, este biblioteca Ambrosiana din Milano. Biblioteca, în mod neobișnuit aflată la parter, prezintă un exterior rafinat, fiind, încă de la început, o bibliotecă publică, deschisă vizitatorilor.

Bibliotecile ca muzee

La momentul actual, centrul bibliotecii Theological Hall, Strahov Abbey, în Praga, este împânzit de globuri și alte lucruri temporare. Există tentația de a presupune că acestea reprezintă adiții ulterioare care ruinează percepția asupra spațiului, însă probabil nu este cazul acesta, dispunerea globurilor și a instrumentelor astronomice fiind încurajată încă din secolul al XVII-lea în biblioteci. Claude Clement, în cartea sa Musei sive bibliothecae tem privatae quam publicae extructio, instructio, cura, vsus (1633), vorbește relativ puțin despre design-ul bibliotecilor, fiind concentrat mai mult pe problemele ce apar în crearea și organizarea unei colecții de cărți. Tratatul științific a lui Clement a fost mai important arhitectural prin accentuarea rolului decorației și a promovării ideii de biblioteci ca muzeu. Aceste idei au fost preluate în secolul al XVII-lea și au devenit inspirația din spatele mărețelor biblioteci Rococo.

Invenția nișelor în biblioteci

O serie de biblioteci sunt asociate cu arhitectul englez, Sir Christopher Wren (1632 – 1723), fiind probabil implicat în mai multe proiecte de biblioteci decât oricare alt arhitect de la sfârșitul secolului al XVII-lea, realizând progrese decisive în design-ul bibliotecilor.

Planul interior al bibliotecilor realizate de Wren este partea cea mai interesantă a design-ului. Cea mai importantă decizie a fost aceea de a plasa ferestrele deasupra unui singur rând de rafturi, ca mai apoi să poziționeze rafturile de-alungul pereților, dar în același timp să le distribuie, de asemenea, și perpendicular pe pereți, formând acele nișe, în care cărțile înconjoară cititorul din trei părți. Nișele sunt camere în camere, combinând avantajele sistemelor de perete și a celui de tip stand. Rafturile cu cărți perpendiculare pe pereți măresc capacitatea și împart încăperea în zone utile pentru studiu, în timp ce dezavantajele lipsei de lumină sunt înlăturate prin plasarea ferestrelor deasupra rafturilor, eliberând spațiul de-alungul pereților pentru depozitarea mai multor cărți. Rezultatul este un trimf al design-ului bibliotecilor clasice, biblioteca pentru Trinity College, în Cambridge, fiind prima bibliotecă cu nișe din lume.

Fresce, îngeri și uși secrete – evoluția bibliotecilor în

secolul al XVIII-lea

Bibliotecile baroce și rococo merită un întreg capitol deoarece reprezintă un moment singular în istorie: punctul în care colecțiile au crescut în asemenea măsură încât meritau încăperi de o mare splendoare arhitecturală. Bibliotecile realizate în această perioadă marchează o perioadă în care acestea erau văzute deosebit de importante, risipindu-se o mare măsură de timp și bani. Însă această atitudine nu era numai o simplă dorință de a produce interioare somptuoase fără nici un motiv, ci o dorință de a utiliza picturi și sculpturi ce poartă mesaje specifice ce vor fi înțelese de către cei ce le pot citi. Aceste biblioteci reflectă, de asemenea, argumentele intelectuale ale timpului, devenind câmpul de luptă arhitectural între Biserică și Iluminism. Acestea exprimă tensiunea epocii.

Mișcările intelectuale ale secolelor XVI și XVII au schimbat Europa. Reforma, Contrareforma și nașterea științei moderne au schimbat radical atitudinea față de cunoaștere. Monarhii erau văzuți ca promotori ai noii cunoașteri, științe și ai artelor, astfel încât nu era o coincidență faptul că aceștia dezvoltau diverse proiecte similare în același timp.

Hofbibliothek

Una dintre cele mai mărețe biblioteci regale, construite în secolul al XVIII-lea, este Hofbibliothek din Viena. Poziția acesteia este greșit interpretată deseori, aflându-se azi în centrul Vienei, aceasta se afla la marginea orașului la vremea când a fost ridicată. Chiar dacă este conectată cu palatul, aceasta a fost concepută ca bibliotecă publică și colecție națională, fiind deschisă toturor.

În timp ce exteriorul Hofbibliothek este relativ auster, interiorul său este ca o regie de teatru somptuoasă. Teatralitatea nu este întâmplătoare. Era care l-a văzut pe Shakespeare scriind cuvintele „lumea întreagă e o scenă” avea un interes special în teatru și ceremonii. Mari sume de bani erau cheltuite pe regii de teatru elaborate pentru procesiuni, baluri și ceremonii diverse. Toate aceste spectacole erau de natură tranzitorie, iar înțelegerea noastră asupra lor este limitată la scrieri și descrieri contemporane. Acestea erau realizate pentru a creea un sentiment de apartenență unei nații mai mărețe printr-o celebrare colectivă a monarhilor și a oamenilor săi ca întreg.

În ceea ce privește amenajarea bibliotecilor, Hofbibliothek a avut o mare influență. Poziția sa ca bibliotecă cu o curte, deschisă publicului general, însemna că practic aceasta putea fi văzută de oricine ar fi vrut să o vadă. Chiar și în ziua de azi, își păstrează puterea de a inspira în vizitator aceeași teamă plină de venerație care o inspira și în urmă cu două secole.

Stilul Rococo al secolului al XVIII-lea s-a dezvoltat la nivel regional, înflorind în special în mănăstirile din sudul Germaniei și Austria, oferind unele dintre cele mai spectaculoase interioare de biblioteci construite vreodată. Motivele din spatele creării acestor spații somptuoase în instituțiile religioase erau complicate și variate. Melk Abbey din Austria oferă un excelent exemplu.

Biblioteca Melk Abbey

Locația abației Melk cu greu ar putea fi mai dramatică. Situată pe culmea unui promontoriu, o clădire uriașă, asemănătoare unui palat, domină curbura Dunării. Biserica abației se află în poziția cea mai dominantă, flancată de Festsaal – sala de ceremonii – și bibliotecă. La fel ca multe mănăstiri din Austria secolului al XVIII-lea, Melk a fost transformată dintr-un complex monastic medieval într-o magnifică mănăstire-palat rococo. Biblioteca, în interior, este bogat aurită și decorată pentru a-și păstra statusul de instituție potrivită pentru primirea unei vizite chiar a unui împărat.

Festsaal a fost gândit pentru a fi cât se poate de deschis, cu ferestre uriașe ce permit vizitatorilor să se bucure de priveliștea văii de dedesupt. În exterior, biblioteca a fost proiectată să fie similară Festsaal-ului, însă asemenea ferestre mari ar fi lăsat foarte puțin spațiu pe pereți cărților. Soluția adoptată a fost aceea de a muta rafturile cu cărți în încăpere și construind unele dintre ele în fața ferestrelor. Spațiile din spatele acestor biblioteci sunt mici zone de studiu, accesate prin uși secrete.

Rafturile bibliotecii Melk sunt în totaliatate fixate. Avantajul principal ar fi că aceste rafturi continuă de-a lungul încăperii, formând linii orizontale regulate. Dezavantajul evident este acela că fiecare raft poate depozita doar cărți de o anumită dimensiune în înălțime. La Melk, cărțile de dimensiuni mari erau depozitate la un nivel inferior, aproape de pardoaselă, cu rafturile progresiv micindu-se, având ca efect o perspectivă exagerată, astfel încât încăperea pare mai înaltă decât este.

Cititul în bibliotecă

Biblioteca St. Florian urmează o mobilare de-a lungul pereților, placându-i în întregime cu rafturi. Nu există coloane clasice. Dulapurile sunt separate de elemente subțiri, separatoare, ce se curbează în arce. Balustrada galeriei este ușoară și bogat decorată, fiind mai mult decorativă decât funcțională. Pentru un anumit motiv, aceasta este decorată doar în partea vizibilă de jos, aceasta pentru a ne aminti că arhitectura este tratată ca o scenă de teatru.

În centrul încăperii se găsesc 4 mese fixe ce conțin sertare și dulapuri pentru manuscrise și alte articole. Unele dintre dulapuri devin scaune atunci când sunt deschise, acestea fiind, oricum, realizate pentru călugării care caută rapid referințe, și nu pentru citit. Bibliotecile monastice rococo nu au fost niciodată încălzite. Călugării împrumutau cărțile pentru a le citi în celulele lor. În unele biblioteci exista o sală de lectură separată, încălzită și cu locuri pentru citit. Însă toate aceste remarcabile biblioteci rococo aveau rol de depozitare și expunere a cărților, și nu rol de citit. Acestea nu au fost niciodată gândite ca spații pentru citit.

Sfârșitul stilului Rococo

Iluminismul a oferit mai mult decât o provocare intelectuală mănăstirilor, a oferit o provocare politică și socială. În țările de-a lungul Europei, mănăstirile și bogățiile lor erau privite cu invidie de conducători, care vedeau în ideea reformei o scuză pentru a împiedica bunurile monastice să ajungă în cuferele lor. Din punct de vedere arhitectural, de asemenea, lucrurile au început să se schimbe. Arheologia dezvolta alte idei despre arhitectura din lumea antică, în schimb apărând noi moduri de a aborda arhitectura. Philosophical Hall of Strahov Abbey din Praga a fost una dintre ultimele biblioteci monastice construite în stil Rococo.

Bibliotecile rococo ale secolului al XVIII-lea marchează o eră particulară. S-a încercat a cuprinde întreaga cunoaștere într-o singură încăpere și într-un singur plan decorativ. În secolul al XVII-lea, Gabriel Naude visa ca un vizitator aflat în mijlocul unei biblioteci, să poată privi întreaga cunoaștere așezată pe rafturi. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, acest vis devenise imposibil. Cărțile continuau să fie printate, și nici o sală, oricât de încăpătoare, nu putea spera să le poată conține pe toate. Timpul bibliotecilor – sală se sfârșise; epoca bibliotecilor – clădiri însă începuse. Totuși, imaginea acestor săli bogat decorate au avut un efect îndelungat asupra proiectării bibliotecilor, rezultatul fiind vizibil și azi.

Stive de fier, lămpi de gaz și cataloage – bibliotecile în secolul al XIX-lea

Avansările în mecanizare din secolul al XIX-lea au produs cărți la cotele cele mai înalte, forțând bibliotecile să reacționeze, dar dimensiunea și capacitatea nu au fost singurele schimbări: această perioadă a surprins noi metode de comisionare, finanțare, mobilare, încălzire, iluminare, organizare și construire a bibliotecilor. Poate mult mai important decât acestea a fost creșterea imensă în numărul bibliotecilor, dar și al cititorilor ce aveau acces la ele. Însă niciuna dintre aceste schimbări nu au avut loc imediat. La începutul secolului, bibliotecile au rămas similare predecesoarelor sale din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea: marea bibiliotecă sală, imaginea definitorie a bibliotecii secolului al XVIII-lea, a continuat să fie forma cea mai populară, chiar dacă spațiile din jurul său au devenit mai mari și complexe.

Mituri despre biblioteca secolului al XIX-lea erau numeroase. Unii afirmau că aceasta a fost prima perioadă în care au apărut bibliotecile independente, sau primul secol care a introdus bibliotecile publice, formarea bibliotecilor naționale sau realizarea bibliotecilor rotunde. Utilizarea stivelor, importanța tehnologiei și locul cataloagelor în design-ul bibliotecilor este, în general, nu foarte bine înțeles. În toate aceste domenii, secolul al XIX-lea a surprins evoluția radicală ce a avut loc.

Cu excepția unelor biblioteci rococo, neoclasicismul a fost stilul arhitectural preferat pentru realizarea bibliotecilor la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Biblioteci neo-gotice au fost construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind rare însă înaintea anilor 1850. Bibloteca neoclasică s-a bazat nu pe întoarcerea la idealurile clasice, ci pe forma bibliotecilor existente îmbrăcate în ultimele cunoștințe ale limbajului corect al arhitecturii clasice. Multe dintre planurile mărețe ale bibliotecilor neoclasice din secolul al XVIII-lea au rămas doar desenate, incluzând planurile lui Jacques-Germain Soufflot pentru o bibliotecă în Louvre și cele ale lui Etienne-Louis Boullee, grandioase și supradimensionate, pentru Bibliotheque Nationale.

Arhitecții și formarea arhitecturală

Cheia pentru o cât mai bună înțelegere a bibliotecilor din această perioadă sunt arhitecții, întrucât rolul jucat în realizarea lor a fost fundamental. Profesia arhitecturală s-a dezvoltat în viteze diferite, în diferite țări. În Franța, fundația Academiei Regale de Arhitectură în 1671 a fost o încercare inteționată a ministerului de finanțe Jean-Baptiste Colbert de a reduce puterea breslelor prin înființarea profesiei arhitecturale. Majoritatea arhitecților din restul Europei încă învățau prin ucenicia facută sub îndrumarea unor practicieni consacrați. Dacă aveau posibilitatea, aceștia călătoreau la Roma, pentru a învăța arhitectură „de la sursă”. De-a lungul secolului al XIX-lea, puterea profesiei arhitecturale a crescut simțitor, iar arhitecții aveau așteptări crescute în a-și exercita controlul complet asupra exteriorului, dar și interiorului unei clădiri ce o construiau. Oricum, la începutul secolului, situația a rămas ambiguă, așa cum Assemblee Nationale din Paris demonstrează.

Arhitectului Jules de Joy i-a fost încredințată realizarea amenajării clădirii ce adăpostea Aseemblee Nationale. Acesta a fost pus față în față cu o problemă specială, aceea a iluminării spațiului. Încăperea este în totalitate închisă, iar singura modalitate de introducere a luminii înăuntru era prin deschideri înalte aproape de tavan. O trăsătură ce merită amintită este aceea a includerii iluminării artificiale cu gaz. În 1830, atunci când aceasta a fost terminată, iluminarea cu gaz era relativ nouă, însă a marcat un moment decisiv în proiectarea bibliotecilor, permițându-le acestora să rămână deschise până târziu, după lăsarea întunericului.

Nașterea competițiilor arhitecturale

Înaintea secolului al XIX-lea, arhitecții, meșterii sau alții implicați în realizarea bibliotecilor erau, în mod normal, selectați de individuali ca episcopi, stareți, monarhi sau nobili. Secolul al XIX-lea a surprins ridicarea bibliotecilor finanțate de consilii, parlamente sau alte corporații, cu alte cuvinte, nașterea comisiilor ca beneficiar. Datorită faptului că oricare dintre membrii comisiilor ar avea un arhitect favorit, competițiile au început să fie o metodă deseori folosită pentru selectarea arhitectului. Această metodă avea însă și dezavantajele sale, în cazul în care nu se precizau bugete fixe și cerințe clare încă de la început, rezultatul constând în realizarea unor proiecte fascinante, care însă nu puteau fi construite, pierzând timp și bani. Competițiile au lăsat totuși în urmă ilustrațiile a ceea ce ar fi putut fi, de exemplu, biblioteca Universității Cambridge. Prima propunere a arhitectului C.R. Cockerell a fost spectaculoasă și nouă, consistând într-o sală lungă, centrală, boltită, cu galerii ce permit accesul în nișe.

Fierul și Biblioteca Saite-Genevieve

Utilizarea fierului de Henri Labrouste în bibliotecă nu a fost o reacție raționalistă împotriva structurilor tradiționale din cărămidă. Fierul a fost frecvent folosit în arhitectură în anii 1850, fiind era șinelor de tren, stații de tren cu acoperiș de fier fiind construite în toată Europa. Era, de asemenea, și epoca luminii pe gaz. Biblioteca Saite-Genevieve nu a fost construită din fier pentru ca astfel a vrut Labrouste, ci pentru că era iluminată artificial , iar cerințele erau ca aceasta să fie construită din fier pentru protecția sa. Nu a fost prima de acest tip, însă originalitatea ei constă în modul în care Labrouste a îmbinat aceste elemente existente și le-a exprimat, neascunzându-le în forme tradiționale.

Bibliotecarii și apariția breslei

Secolul al XIX-lea a văzut urgența unei noi figuri în biblioteci: bibliotecarul profesionist. Până în acest moment, bibliotecarii nu au jucat un rol important în biblioteci. Postul de bibliotecar șef al unei colecții naționale era deseori un titlu onorific dat unui academician sau a unei alte figuri publice, care probabil avea puțin sau chiar deloc timp să se ocupe de bibliotecă. Asistenții erau cei care aveau sarcina de a avea grijă de cărți și de a le păstra în ordine. Bibliotecile mai importante aveau bibliotecari permanenți ce se devotau catalogării și conservării colecțiilor, însă rareori erau implicați în procesul de proiectare al bibliotecilor. Creșterea bibliotecilor în număr și dimensiune a dus la nevoia unei bresle a bibliotecarilor profesioniști ce erau în măsură să ia decizii importante asupra expansiunii bibliotecilor și a aspectului lor. Un foarte bun exemplu ar fi Antonio Panizzi, capul bibliotecii Muzeului Britanic.

Stilul deghizat în funcționalism se poate spune că a fost o temă implicită pentru cea mai mare parte a arhitecturii secolului al XIX-lea. În mod ironic, la fel se poate afirma și despre secolul XX, o perioadă căreia ii place să se creadă despre dânsa foarte rațională, în arhitectură în general, și în proiectarea bibliotecilor în particular, a rezultat, cel puțin inițial, că a fost legată de capriciile istorice precedente, la fel ca secolele anterioare.

Electricitate, beton și oțel – bibliotecile în secolul XX

Anul 1970 a surprins explozia proiectării bibliotecilor, în special în Statele Unite ale Americii. Este ușor de presupus că secolul XX a fost dominat de modernismul exemplificat de Bauhaus și Le Corbusier. De fapt, prima parte a secolului a fost dominată de alte evoluții, nu mai puțin interesante, dar cel mai adesea ignorate, din diferite motive. Ar trebui rezistat tendinței de a vedea arhitecții începutului de secol XX ca premoderniști. Perioada următoare Primului Război Mondial a fost una de o intensă dezbatere, din punct de vedere arhitectural, însă se pare că nu și în design-ul bibliotecilor. Două teme au predominat, ambele conservative, prima fiind Arts & Crafts. Un exemplu reprezentativ pentru acest stil este Școala de Arte Glasgow, realizată de Charles Rennie Mackintosh, în urma unui concurs. Alte exemple notabile sunt Boston Public Library – realizată în 1895 – Library of Congres – realizată în 1897 – și National Library din Brazilia – construită în 1905-1910 – însă cea mai importantă dintre toate este New York Public Library. Stilul bibliotecii este conservativ și clasic. Oțelul începuse încet treptat să înlocuiască fierul ca material de construcție, însă aceasta nu a fost singura tehnologie nouă folosită în New York Public Library, electricitatea fiind alta.

Electricitatea în biblioteci

În 1911, gazul era folosit deja în biblioteci de aproape 100 de ani, însă nu era nici pe departe perfect. Datorită fumului și a căldurii, care se acumulau la partea superioară a clădirilor, produceau daune cărților. Patentarea luminii incandescente de Thomas Edison în 1880 a făcut ca prima bibliotecă luminată electric să fie cea din Westgate, Newcastle, Biblioteca Societății Literare și Filozofice.

Totuși, design-ul corpurilor de iluminat a rămas neștiințific, până în 1908, când au fost publicate primele documente tehnice cu privire la metodele de înțelegere și calculare a luminii pe o suprafață. Însă, în prima parte a secolului, iluminarea a fost practic permanent încercată și existau deseori erori.

Bibliotecile din afara spațiului european

E posibil ca una dintre cele mai importante evoluții ce avea loc era în Scandinavia, în lucrările unor arhitecți ca Sigurd Lewerentz, Gunnar Asplund și Alvar Aalto. Stockholm City Library, realizată de Gunnar Asplund, apare încă modernă și cel mai probabil a fost considerată provocativă atunci când a fost realizată, în 1928. Biblioteca este printre ultimele sale lucrări ale stilului clasicist – nordic, de atunci începând să experimenteze cu arhitectura modernistă. Biblioteca însă rămâne opera sa de artă, având influențe îndelungate asupra design-ului bibliotecilor de-a lungul timpului. La fel ca Stockholm City Library, National Library din Slovenia, realizată de Joze Plecnik, prezintă un caracter clasic, dar cu o înclinație modernă. Plecnik credea cu tărie în puterea simbolică a arhitecturii și dorea ca cititorul să perceapă ascensiunea ca o înălțare din intunericul ignoranței, spre lumina cunoașterii, această ascensiune reprezentând-o prin arhitectură.

Modernismul preia controlul

Mișcarea modernistă a crescut constant încă de la sfârșitul Primului Razboi Mondial, dar a fost nevoie de o generație pentru a deveni curent de gândire predominant. În ceea ce privește bibliotecile, deși s-au realizat în număr mare, nu toate au fost durabile. Pereți din beton, subțiri, neizolați, mari suprafețe vitrate și acoperișuri terasă au dus la probleme de încălzire și mentenanță. Bibliotecarii, cu mult timp în urmă, aveau obiecții în ceea ce privește interioarele bibliotecilor, care erau inflexibile. O soluție a fost aceea de a oferi un spațiu uriaș la parter, nediferențiat. Rezultatul nu era întotdeauna pe cum se aștepta. Totuși, nu toate bibliotecile de după război au fost astfel. Beinecke Rare Book & Manuscript Library – realizată de Gordon Bunshaft, Universitatea Yale, a reușit să fie un exemplu puternic din punct de vedere funcțional și estetic, în același timp. Ar fi greșit să se presupună că Beinecke a fost un răspuns tipic al modernismului în ceea ce privește design-ul bibliotecilor. Mai mult, accentul modernismului pus pe producerea soluțiilor logice, a dus la creearea unei ample varietăți de planuri. Funcțiunile sunt rareori similare, deci rareori simetrice, astfel asimetria era utilizată, din dorința arhitecților de a produce soluția cea mai funcțională. Unii arhitecți, ca Alvar Aalto, Hugo Haring și Hans Scharoun, practicau asimetria în plan cu un zel aproape religios.

Aalto, Scharoun și planul liber

Arhitectul finlandez Alvar Aalto a realizat o serie de biblioteci. Arhitectura sa este extrem de sensibilă la cerințe și context, nici un proiect de al său nefiind asemănător cu un altul. Totuși, o trăsătură caracteristică bibliotecilor sale este spațiul central scufundat, aflat mai jos de nivelul terenului. Aceasta se poate observa la Biblioteca din Viipuri, în 1927, apoi la cea din Finlanda și Rusia. Caracteristica acestor spații este amplă demonstrată în biblioteca publică, realizată în 1965, a orașului Seinajoki din Finlanda. Spațiul central al bibliotecii era relativ mic, însă Aalto l-a făcut să pară mai mare prin coborârea cu 1 metru a zonei centrale. Atfel, cititorul are senzația că ar fi înconjurat complet de cărți. Planul este asimetric, dar clădirea este rectilinie, cu excepția spațiului central, care prezintă un perete ondulat. Același lucru nu ar putea fi spus despre lucrările lui Scharoun, însă, planurile sale fiind complexe, implicând un număr semnificativ de geometrii conflictuale, și, la prima vedere, întâmplătoare.

Berlin Staatsbibliothek a fost realizată de Hans Scharoun, fiind terminată după moarta sa, în 1978, în Berlin. În timp ce vizitatorii pătrund în bibliotecă, aceștia experimentează spații joase și înalte, unele luminate dintr-o parte sau de sus. Deoarece pereții nu sunt paraleli, distanțele sunt dificil de aproximat. Pentru unii, aceasta este o arhitectură a eterogenității, care se bucură de varietate și o experiență în continuă schimbare. Pentru alții, însă, aceasta reprezintă o arhitectură inutil de complexă, care dezorientează și devine confuză.

În perioada 1945-80 s-a simțit o creștere semnificativă a numărului de cărți publicate despre proiectarea bibliotecilor, exemplificând interesul modernismului în planificarea spațiului, modularității și așa-numitul design-ul „funcțional”. Puneau la dispoziție reguli pentru optimizarea spațiului în ceea ce privește rafturile și birourile, pentru a maximiza numărul cărților și al cititorilor. Totuși, nu toți arhitecții erau dispuși să urmeze aceste direcții, ci unii sfidător chiar, insistau în a gândi lucrurile ei înșiși – acesta a fost și cazul lui Louis Kahn, care denumea aceasta ca o „reîntoarcere la primele principii”.

În ciuda afirmației sale că trebuie să „proiectezi o bibliotecă ca și cum nici o alta nu ar fi existat”, există numeroase dovezi că Khan și-a petrecut o mare parte din timp studiind bibliotecile precedente. El vorbea, de asemenea, despre lumina naturală, zicând „un om cu o carte merge către lumină. O bibliotecă începe astfel. El nu va merge 15 metri mai departe, spre lumina artificială”.

Biblioteca Phillips Exeter Academy este contextuală în ce privește materialele. Realizată de Louis Kahn în 1965, aceasta dominăm împrejurimile ca un castel. Biblioteca este centralizată în jurul unui nucleu, o curte interioară. Rafturile nu se mai află în centru, ci sunt dispuse în jurul său, iar spațiile de citit le înconjoară. Serviciile și scările sunt amplasate în colțurile clădirii. Acest tip de plan este departe de a fi eficient, centrul fiecărui etaj fiind inutil. În cartea sa, Planning Academic and Research Library Buildings, Metcalf a denumit acest tip de spațiu „non-assignable arhitectural space”. A recunoscut că este esențial, dar trebuie redus la minimum.

Ideea de plan ca „generator” al arhitecturii – frază inventată de Le Corbusier – este, și întotdeauna a fost, derutantă. Planurile și alte diagrame joacă un important rol în procesul de proiectare, însă punându-le pe primul loc riscă inhibarea unor soluții mai creative sau eficiente și pun în umbră importanța altor factori cheie în proiectare, cum ar fi materialele, încălzirea, lumina și experionța vizuală. „Succesul final al unei clădiri nu se măsoară în suprafața spațiilor, ci în felul în care clădirea funcționează în 3 dimensiuni și câți oameni se bucură să o folosească”. Aceste aspecte sunt mai ușor de testat pe machete, decât în plan. Kahn, înțelegând acest lucru, a lucrat mai mult cu machete decât în plan, rezultatul fiind „o clădire extraordinar de puternică, care a fost mult iubită de generații de studenți ce au stat în ea și este vizitată de admiratori din toată lumea”.

Căutarea ordinii și sfârșitul de secol

Majoritatea bibliotecilor, incluzând pe cele locale, școlare sau universitare, sunt capabile să lucreze cu un număr excesiv de cărți prin eliminarea volumelor vechi, însă altfel stau lucrurile în cazul bibliotecilor publice. Acestea trebuie să păstreze copii a tuturor publicațiilor. Tehnologia digitală, care se aștepta să reducă numărul publicațiilor, de fapt le-a crescut, astfel încât toate bibliotecile au avut probleme, spre sfârșitul secolului XX, în a face față volumului de achiziții. Cea mai notabilă încercare de lucra cu această provocare a fost clădirile Bibliotecii Naționale din Paris, foarte controversată la acea vreme.

Istoria bibliotecilor în secolul XX nu este cum ne-am aștepta. În prima jumătate a secolului, bibliotecile s-au construit în mod tradițional, iar în a doua jumătate, bibliotecile moderniste erau mai degrabă excepție, decât regulă. Totuși, aceste biblioteci pre-1945 erau tehnic avansate: au incorporat lumină și lifturi electrice, sistem de transport, rafturi metalice produse în masă și mobilier din placaj. Modernismul, cu obsesia sa în funcționalism și standardizare, a preluat controlul după al II-lea Război Mondial. Anii 1980 au fost loviți de o criză a încrederii în modernism, arhitecții începând să ia căi divergente. Unii s-au întors la tipologiile tradiționale, însă cei mai mulți au folosit noul cadru pentru explorarea unor noi teritorii și a unor noi posibilități arhitecturale.

Un nou subiect însă a început să apară în scrierile despre biblioteci: cărți prezicând moartea bibliotecii și sfârșitul cărților printate.

Viitorul bibliotecilor în era electronică

Este evident faptul că este prea devreme pentru a avea orice fel de perspectivă istorică asupra arhitecturii bibliotecilor în secolul XXI. După unii critici, epoca curentă marcheză sfârșitul bibliotecilor. Apariția calculatoarelor și a internetului a dus la o nouă ramură a literaturii, prezicând o iminentă moarte a cărților printate. Crizele economice, tăierea fondurilor pentru public și închiderea multor biblioteci publice au dus, de asemenea, la discuții despre sfârșitul bibliotecii ca instituție socială. Totuși, aceste teorii se contrazic cu explozia de biblioteci construite în primele decenii și cele aflate în construcție acum.

De la bibliotecă la centru de studiu

The Information, Communication and Media Centre, acesta este numele dat noii biblioteci din Cottbus, Germania. Faptul că au ales să-i dea acest nume arată de fapt lipsa curentă a încrederii în cuvântul „bibliotecă”. În anii 1970, nu mult timp după ce au apărut calculatoarele, se prezicea moartea iminentă a cărților, însă, dimpotrivă, 40 de ani mai târziu, numărul lor a crescut extraordinar de mult. Este adevărat că revoluția digitală schimbă modul în care lucrăm, însă în moduri diferite de cele pe care le prevedeam.

Bibliotecile, și alte instituții de acest tip, pot elimina materiale printate, ce se pot arhiva online, astfel facilitând accesul și fiind mai ușor de căutat. De asemenea, revistele și periodicele sunt intens digitalizate, fiind accesibile și nefiind necesară deplasarea la bibliotecă pentru a le studia. Digitalizarea nu este limitată doar la reviste, ci s-a început un proiect de digitalizare a cărților rare, permițând cercetătorilor să consulte cărți online, vechi din secolul al XV-lea până în al XVIII-lea. Calitatea acestor cărți online variază, însă numărul cărților digitalizate în prezent este uluitor.

Astfel, ramâne întrebarea: de ce ar mai dori cineva să meargă la bibliotecă? Un raspuns ar putea oferi Biblioteca Universității Utrecht.

Trecând peste organizarea funcțională și a cărților, care este inovativă pentru începutul secolului XXI, biblioteca atrage prin altceva. Într-o zi normală, studenții practic umplu spațiile de lectură. Cel mai probabil aceștia nu sunt acolo pentru a răsfoi cărți, ci pentru a folosi spațiul. Studenților le sunt puse la dispoziție spații de lucru, acestea nu sunt alocate, însă de obicei studenții își găsesc mereu un loc preferat pentru a lucra, în grupuri sau individual. Unii preferă să lucreze în spații largi, deschise, înconjurați de alți oameni. Alții însă preferă spațiile mici, liniștite, printre rafturi. „Biblioteca nu este doar un spațiu de depozitare a cărților; este un spațiu de lucru. Într-o lume în care spațiul este scump, acela gratuit, cu atât mai mult, este o atracție”.

„Într-un final, bibliotecile sunt locuri ale imaginației, iar imaginația este o formă de joacă – o joacă a minții. Bibliotecile ne pot întoarce în copilărie, sau să ne trasporte spre lumi imaginare. Omenirea a creat o extraordinară varietate de spații unde poți citi, visa și celebra cunoașterea. Atâta timp cât omenirea continuă să prețuiască aceste activități, va continua să construiască spații care să le adăpostească. Dacă acestea includ cărți, și dacă încă vor fi numite biblioteci, doar timpul ne va spune”.

Programul arhitectural al clădirilor pentru biblioteci

Acest program arhitectural cuprinde familia construcțiilor publice sau private destinate colecționării, păstrării sau conservării fondurilor de carte și periodice, cu scopul de a-l pune la dispoziția publicului. Termenul s-a format în limba greacă prin asocierea a două cuvinte: biblion – carte și theke – dulap.

Clasificare, fluxuri și mobilier

Clasificarea bibliotecilor se poate realiza în funcție de unele criterii relevante din punct de vedere arhitectural și care sunt importante în organizarea funcțională a spațiilor specifice programului. Astfel se pot deosebi bibliotecile clasificate după:

1. Criteriul publicului utilizator:

Biblioteci cu acces public – bibliotecile publice – sunt destinate publicului general, accesul facându-se fără nici o restricție, având ca scop general înființarea de fonduri generale de carte, destinate formării culturale, artistice și literare a unui public;

Biblioteci cu acces rezervat:

a. bibliotecile anexe ale unor instituții – școli, universități, academii, unități de cercetare, intreprinderi diverse, organisme parlamentare, guvernamentale, internaționale, etc. – sunt biblioteci ce au de cele mai multe ori caracter științific și sunt accesibile unui public restrâns, recrutat din instituția deservită;

b. bibliotecile de conservare – fie independente, fie secții ale unor instituții cu caracter patrimonial – sunt destinate doar unui public specializat, având ca scop păstrarea unor fonduri de carte și documente rare ce fac parte din patrimoniul unei comunități;

2. Criteriul modului de utilizare al fondului de carte:

Biblioteci fără împrumut – permit accesul la fondul de carte doar în propriile săli de lectură;

Biblioteci cu împrumut – sunt cazuri rare, care din lipsă de spațiu, nu au săli de lectură;

Biblioteci mixte – reprezintă cazul majorității bibliotecilor publice;

3. Criteriul teritoriului deservit și capacității fondului de carte:

Biblioteci generale în mediul rural – 10.000 de volume – fac parte dintr-o rețea de biblioteci care deservesc în special mediul rural și care au fondul de carte distribuit în mai multe nuclee, pentru ca acesta să poată migra între ele, asigurând accesul tuturor la titlurile conținute;

Biblioteci generale în mediu urban – 30.000 de volume – acoperă nevoile micilor localități urbane prin amplasare individuală sau alcătuind o rețea pentru mai multe orașe învecinate;

Bibliotecile generale regionale, județene, departamentale – 100.000-300.000 de volume – sunt acelea care deservesc teritorii mari, fiind amplasate în marile centre urbane;

4. Criteriul modului de stocare a informației:

Biblioteci cu depozitare de cărți reprezintă cazul tipic al programului;

Biblioteci cu depozitare de microfilme acoperă domeniul depozitelor de carte rară și documente cu caracter patrimonial, în care accesul publicului direct la original poate periclida integritatea lor;

Biblioteci cu depozitare pe tehnica de calcul se prezintă sub forma unor rețele de calculatoare realizate cu scopul accesării rapide a unui volum mare de informații;

Biblioteci mixte sau mediatecile au apărut ca urmare a îmbinării tuturor mijloacelor de stocare a informațiilor și a celor mai diverse moduri de a le accesa;

În schema funcțională generală a unei biblioteci tradiționale se pot observa două zone funcționale majore, una destinată publicului și celalaltă destinată fondului de carte și personalului.

Zona publicului este alcătuită din spațiile de primire – intrare, foaier, garderobă, săli de conferințe, expoziții – și spațiile fondului de carte – cataloage, bibliografie, periodice, săli de lectură. Nucleul central al schemei este ocupat de spațiile destinate evidenței cărților și cititorilor, depozitului de cărți și eliberării lor, practic este spațiu cel mai important, unde se realizează principalele servicii ale acestui program.

În bibliotecile de tip deschis sala de lectură este juxtapusă depozitului general de cărți, în timp ce în cele de tip închis, posesoare ale unor fonduri de carte mai mari, depozitul este separat de sala de lectură.

Spațiul de lectură este asigurat de mai multe săli de lectură, de obicei specializate, care oferă spații pentru citit publicului larg sau permite consultarea unor colecții speciale care nu se pot împrumuta.

Sala cataloagelor este locul unde cititorul identifică titlul exact și cota publicației dorite, astfel încât acesta să poată fi găsit de către bibilitoecar în depozit.

Sala de împrumut este prezentă doar în bibliotecile care asigură acest serviciu, constituind spațiul de contact între cititor și fondul de carte. Este un spațiu aflat în legătură cu depozitul de carte, cu care cumunică prin diverse sisteme de transportat cărți, fiind asociat unui mic spațiu de igienizare a cărților.

Depozitul central de cărți este spațiul cel mai important al unei biblioteci, deoarece aici este păstrat fondul de carte. În jurul depozitului se pot observa cum converg mai mult fluxuri ale cărților: fluxul de aprovizionare, fluxul de recondiționare, fluxul de împrumut, etc.

Cel mai important flux în schema funcțională îl reprezintă fluxul cărților, deoarece pe acest traseu se manipulează fondul de carte, acesta presupune câteva etape obligatorii care au datoria de a asigura sănătatea fondului respectiv de carte.

Fluxul de completare a fondului de carte este prima componentă de bază a fluxului cărților, iar acesta presupune existența unui spațiu pentru primirea și despachetarea lor. Mai departe, acestea vor parcurge două etape de prelucrare: recondiționarea și prelucrarea tematică.

Primul traseu, al recondiționării, este urmat de cel al dezinfectării, unde, prin procedee chimice, se distrug agenții patogeni specifici cărților. Dupa acestea urmează trecerea în atelierul de reparații sau în legătorie, în funcție de starea lor, după care vor fi trasportate către depozit sau prelucrările tematice. Trebuie amintit faptul că acest traseu este reversibil, astfel încât cărțile din depozit, periodic, trebuie să urmeze stagii de recondiționare ca urmare a uzurii lor în timp.

Al doilea traseu, prelucrările tematice, necesită un spațiu pentru prelucrarea și înregistrarea cărților – luarea lor în evidență – cât și pentru întocmirea fișelor și a cataloagelor, având ca scop asigurarea bazei de date.

O altă componentă de bază a fluxului cărților îl reprezintă circuitul depozit central – zona de eliberare. Însă această caracteristică este specifică bibliotecilor de tip închis. Relația funcțională dintre sala de lectură și depozitul central are o importanță majoră pentru modul de configurare a spațiului unei biblioteci, dar și pentru modul în care aceasta funcționează. O variantă, în care cele două spații sunt paralele și cuplate, este specifică bibliotecilor de tip închis, însă se poate transforma cu ușurință în biblioteci de tip deschis, unde mare parte din fondul de carte este depozitat în sala de lectură.

Sălile de lectură sunt configurate în funcție de tipul bibliotecii din care fac parte, astfel că, la cele de tip închis, sălile vor fi mobilate doar cu posturi de studiu și unele rafturi destinate dicționarelor sau enciclopediilor, fondul de carte afându-se în depozitul central.

În cazul bibliotecilor de tip deschis însă, sala de lectură va avea fondul de carte și posturile de studiu în acelașă spațiu, manipularea cărților realizându-se de către cititori, aceștia având acces liber la raft. Blocul bibliotecarilor, aici, au rolul de a controla accesul, asigurând formalitățile de împrumut necesare.

Mobilarea acestor săli de lectură joacă un rol important în flexibilitatea acestora, putându-se realiza, prin utilizarea unui modul de bază al postului de studiu, diverse configurații. Acestea pot porni de la postul comun masă – scaun, ajungând până la cele poligonale. Prin asocierea diverselor posturi, se pot realiza sisteme alveolare ce oferă un confort sporit cititorilor. De asemenea, pentru oferi condiții minimale de confort, în spațiile de lectură se recomandă folosirea unor sisteme de mobilier și climatizare silențioase, combinate cu materiale de finisaj fonoabsorbante. Iluminatul natural este necesar, fiind preferat cel zenital, sau orice sistem ce permite o lumină difuză și constantă care evită razele de soare directe.

Depozitul general de cărți este necesar doar în marile biblioteci generale de tip închis sau la bibliotecile de conservare. Sunt preferate spații care permit o bună izolare față de mediul exterior și păstrarea unei temperaturi constante în interior. Alcătuirea și amplasarea cărților pe raft se poate realiza în două moduri principale: în dispunere ordonat piramidală – care presupune depozitarea cărților mari la bază și a celor mai mici spre vârf – sau în dispunere dispersată – cărțile, indiferent de formatul lor pe rafturi, sunt dispuse și dimensionate astfel încât să ocupe un volum cât mai mic. Indiferent însă de modul de organizare, acestea trebuie să permită o circulație fluentă și o manipulare facilă și rapidă a cărților.

Bibliotecile în sistem deschis sunt frevente la nivelul învățământului superior, acest sistem având marele avantaj al economiei spațiului realizat, al personalului redus și al eliminării timpului de așteptare.

Bibliotecile publice

Instituții de importanță strategică a sistemului informațional național, bibliotecile publice iau parte la dezvoltarea și înfăptuirea unei societăți democratice, a unui nivel satisfăcător de educație și la asigurarea accesului liber și nelimitat la cunoaștere, gândire, cultură și informație.

Potrivit prevederilor, bibliotecile publice sunt „biblioteci de drept public sau privat, destinate tuturor membrilor unor comunități locale ori zonale. Bibliotecile publice asigură egalitatea accesului la informații și la documentele necesare informării, educației permanente și dezvoltării personalității utilizatorilor, fără deosebire de stutut social sau economic, vârstă, sex, apartenență politică, religie ori naționalitate.”1

„Bibliotecile județene au următoarele atribuții principale:

Colecționează toate categoriile de documente strict necesare organizării activității de informare și lectură la nivelul comunității locale;

Coordonează activitatea bibliotecilor publice de pe raza județului în care își desfășoară activitatea;

Elaborează bibliografia locală curentă, alcătuiesc baza de date și asigură servicii de informare comunitară;

Îndeplinesc și funcția de biblioteci municipale pentru municipiile reședință de județ;”2

„Toate grupele de vârstă trebuie să găsească la biblioteca publică, materialele relevante pentru nevoile lor. Colecțiile și serviciile trebuie să includă toate tipurile de purtători de informație, ca și tehnologiile moderne, fără ca să neglijeze tehnologiile informaționale. Colecțiile și serviciile trebuie să prezinte un mare grad de relevanță pentru necesitățile și circumstanțele localității pentru care funcționează biblioteca publică. Materialele trebuie să reflecteze tendințele și evoluția societății ca și valorile fundamentale ale umanității. Colecțiile și serviciile trebuie să fie libere de orice ingerințe ale ideologicului, politicului, cenzurii sau profitului comercial.”3

Planificarea spațiului în bibliotecile publice

Spațiile necesare unei biblioteci sunt bazate pe conținutul ce trebuie să-l dețină, cu scopul de a-și deservi comunitatea într-un mod adecvat. Obiectele necesare într-o bibliotecă, care trebuie să asigure nevoile întregii comunități, toate au cerințe spațiale identificabile. Dacă se determină inventarul bibliotecii, nevoile spațiale rezultă de la sine.

Spațiul bibliotecii se poate împărți în 6 tipuri majore – spațiul destinat colecțiilor, săli de lectură, spațiul administrației, spațiu de primire/întâlniri, spațiu tehnic și spațiu pentru utilizări speciale.

În procesul de determinare a spațiilor ce trebuie să existe într-o bibliotecă, următorii pași ce trebuie urmați sunt:

Identificarea populației vizate

Estimarea colecției proiectate și calcularea suprafeței necesare pentru adăpostirea întregii colecții proiectate

Estimarea numărului de locuri ce biblioteca trebuie să asigure și, de asemenea, cât spațiu vor ocupa aceste locuri

Estimarea tipului și capacitatea sălilor de consiliu ce biblioteca trebuie să le asigure și cât spațiu acestea ocupă

Calcularea unei alocări spațiului public mixt

Rezultatul acestei examinări va oferi informații administrației locale sau bibliotecarilor în vederea unei mai bune organizări în ceea ce privește spațiul necesar. Comparând rezultatele simplificate ale acestei evaluări cu spațiul disponibil din clădirea existentă, se poate marca o indicație inițiala a spațiului necesar. Spațiile necesare indicate aici pot fi folosite pentru evaluarea gradului de adecvare a sitului existent sau a suprafeței necesare pentru o nouă locație. Se poate, de asemenea, aproxima un buget al proiectului viitor al clădirii.

Bibliotecarii trebuie, de asemenea, să recunoască faptul că disponibilitatea spațiului, sau lipsa lui, nu e singurul motiv pentru a examina facilitățile fizice. Nevoia de a îmbunătăți eficiența energetică și condițiile de încălzire, ventilare și sistemul de aer condiționat; nevoia de a facilita accesibilitatea pentru persoanele cu hadicap; nevoia de a se adapta pentru a satisface cerințele electrice și serviciile de telecomunicații ale tehnologiilor de mâine a bibliotecilor; și pentru a evalua eficiența generală a fluxului de lucru există alte motive potrivite pentru a examina structura ce găzduiește o bibliotecă locală sau publică.

Schimbările demografice ale comunității, tendințele sociale și factorii economici locali se pot și aceștia adăuga în discuție. Ceea ce a funcționat bine pentru comunitate în planul inițial al bibliotecii poate reprezenta o constrângere în ceea ce privește distribuirea serviciilor în momentul actual.

3.1. Planificarea și calcularea populației țintă

Planificarea facilităților unei biblioteci eficiente începe cu determinarea populației țintă – identificând populația ce biblioteca extinsă este de așteptat să o deservească. Există doi factori cheie ce trebuie luați în considerare atunci când se stabilește populația necesară.

Primul, planificarea populației trebuie să fie o proiecție a celei din zona ce o deservește. Din moment ce clădirile de biblioteci reprezintă o investiție importantă pentru majoritatea comunităților, este crucial ca acestea să fie planificate pentru 20 de ani, chiar dacă varianta cea mai potrivită ar fi pe o perioadă mai scurtă de timp.

Al doilea factor, în planificarea populației ar trebui să se ia în considerare faptul că, în unele cazuri, bibliotecile respective își extind serviciile peste limitele municipalității în care se află. Municipalitatea poate fi considerată principala zonă deservită, însă cele mai multe biblioteci publice deservesc cititori ce se află dincolo de limitele sale. Estimări ale populației pentru zona principală a unei biblioteci publice pot fi găsite deseori în cadrul comisiei planificatoare a municipalității.

Pentru a calcula populația țintă, formula precizează că este nevoie de a împărți numărul populației la procentul cărților împrumutate pe an.

3.2. Calcularea dimensiunii și a spațiului necesar colecțiilor

Prin planificarea și calcularea dimensiunii colecției bibliotecii, proiectanții pot cuantifica spațiul necesar adăpostirii acesteia. O secțiune caracteristică a rafturilor bibliotecii oferă un anumit număr de metri liniari de depozitare, care, în schimb, oferă o anumită capacitate a unității respective. Fiecare unitate de raft ocupă o suprafață certă, astfel încât este posibilă estimarea numărului de volume ce pot fi depozitate per metru pătrat. Dată fiind această legătură directă între dimensiunea colecției și suprafața necesară ei, proiectarea dimensiunii colecției este un mod de a determina nevoile spațiale ale unei biblioteci.

Un mod de a calcula creșterea colecției este cel bazat pe numărul achizițiilor realizate, astfel, se multiplică rata medie anuală a achizițiilor la durata timpului pe care se realizează studiul, de obicei 20 de ani. Astfel, la o colecție de 700.000 de cărți, 24.500 au fost adăugate într-un an. Dacă acest număr se consideră că rămâne constant în următorii 20 de ani, rezultă o colecție mărită cu 500.000 de cărți.

Odată ce dimensiunea unei colecții a fost stabilită, cantitatea spațiului necesar adăpostirii colecției poate fi estimat. Numărul volumelor care pot fi depozitate într-un anumit spațiu variază de la 50 la 300 de volume pe metru pătrat, cu variații datorită unor factori diverși, cum ar fi înălțimea rafturilor, lațimea lor, tipul de material folosit, etc. Un număr standard de depozitare ar fi 100 – 150 volume/mp.

Luând în calcul toate variabilele, o bibliotecă ar trebui să se decidă dacă va aplica recomandările minime a colecției pe metru pătrat, pe cele moderate sau pe cele mai optime. Recomandarea minimă de 300 de volume/mp va produce cea mai mică suprafață rezonabilă pentru depozitarea colecției. Cea moderată, de 200 volume/mp, va produce o suprafață acceptabilă, mai generoasă, iar cea de 100 volume/mp va genera zona cea mai amplă pentru colecția de cărți. Pentru a afla spațiul necesar colecției, se împarte numărul total al cărților la 100, 200 sau 300.

Studii de caz

Biblioteci publice

Seattle Public Library – Rem Koolhas

Stuttgart City Library – Yi Architects

Sendai Mediateque – Toyo Ito

Biblioteci naționale

Resursele informaționale digitale și electronice constituie componenta finală a unei biblioteci. Odată cu creșterea cantității informației și resurselor digitale, a devenit vital pentru biblioteci a furniza acces liber acestora.