ISTORIA ECONOMIEI ROMÂNEȘTI MODERNE Conf. univ dr. MIHAIL OPRIȚESCU Obiective Istoria economiei românești în epoca mod ernă îi familiarizează pe… [624554]

ISTORIA ECONOMIEI ROMÂNEȘTI MODERNE

Conf. univ dr. MIHAIL OPRIȚESCU

Obiective Istoria economiei românești în epoca mod ernă îi familiarizează pe studenți
cu fenomenele, procesele și ramurile economice, în contextul evoluțiilor sociale și politice din
spațiul românesc. Tratând aspectele semnificative d in domeniul economic, cursul le
încadrează în contextul general social-politic al societății românești aflată într-un amplu
proces de modernizare.

Secol al schimbării economice ce urmează unui secol al schimbărilor politice ce au
democratizat viața politică engleză secolul al XVII I-lea reprezintă „Marele salt” de la unealta
simplă la mașină, de la manufactură la fabrică, de la mica producție manufacturieră la marea
producție de fabrică. Revoluția industrială s-a de clanșat în Anglia și s-a propagat apoi în mai
multe țări, prezentând elemente comune, dar și part icularități inerente de la o țară la alta.
Modernizarea generată de revoluția industrială urma tă de promovarea unei politici de
industrializare se afirmă în măsura în care sunt în lăturate vechile structuri economice. În a
doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea pr oducției capitalite a determinat o cerere sporită d e
materii prime și de alimente care duce la creșterea importanței unor continente ca Africa și America
Latină ce vor deveni vitale pentru Anglia și SUA ap oi la sfârșitul secoluilui al XIX-lea pemtru
Germania.
Masiva diversificare după 1850 a produselor comerci alizate, în contextul industrializării ce se
extinde în diferite zone ale globului determină o a semenea intensificare a schimbului internațional
încât intervalul 1860-1880 este apreciat ca apogeul liberului schimb. În această perioadă însăși Angli a
renunță în 1850 la actele de navigație, trecând com plet la politica liberului schimb din 1860.
Dezvoltarea economiei în etapa liberului schimb a d us la o acerbă căutare a noi piețe de
materii prime de desfacere, intensificându-se pres iunile puterilor europene de penetrare economică a
țărilor vest europene în Europa răsăriteană, Balcan i și Imperiul Otoman, mai ales după intrarea în
funcțiune a Canalului de Suez.
Secolul al XIX-lea a marcat triumfului definitiv al industrializării care dintr-o zonă
centru reprezentată de Canalului Mânecii și Mării N ordului, cuprinzând Belgia, Franța,
Germania s-a extins în majoritatea țărilor europene , precum și dincolo de Atlantic, în Statele
Unite și în alte regiuni ale globului.

Tendințe de modernizare a economiei românești în ep oca regulamentară.

La începutul secolului al XIX-lea, economia românea scă era, de mai multe secole,
orientată către Constantinopol iar monopolul otoman se manifestă prin dreptul de preemțiune
al comercianților otomani asupra produselor româneș ti. Prețurile produselor românești
solicitate în Imperiul Otoman-cereale, în principal grâu și ovăz, vite mari, oi, pastramă, unt,
miere, ceară, sare și cherestea-.nu se negociau, ci erau impuse de către negustorii de pe
malurile Bosforului. Comerțul cu alte țări (Rusia, Prusia, Polonia), precum și cu unele orașe
italiene avea un caracter sporadic și partizi de mă rfuri considerabil diminuate iar cu
Transilvania, atât Țara Românească cât și Moldova p racticau, alături de schimburile oficiale,
un intens comerț de contrabandă, cu acceptul tacit domniei.
Monopolul otoman asupra comerțului exterior al Țări i Românești și Moldovei a
constituit o cauză esențială a slabei acumulări de capital, precum și a unor schimbări
însemnate în producția agricolă, cum au fost scăder ea interesului marilor moșii boierești de a
extinde suprafețele cultivate și a spori randamentu l culturilor, datorită profitabilității scăzute,

extinderea culturilor de porumb în detrimentul celo r de grâu întrucât porumbul nu era solicitat
de Poarta Otomană, extinderea, din același motiv, î ntr-o măsură mai mare a creșterii porcilor
în defavoarea creșterii bovinelor, ovinelor. eviden țiau statutul de economie periferică al
Economiei Principatelor.
În comparație cu centrul și apusul continentului, u nde trecerea la capitalism și
închegarea statelor naționale s-a putut realiza mul t mai devreme și mai rapid, în spațiul
românesc acest proces a întârziat și s-a desfășur at într-un ritm lent, cunoscând o serie de
particularități față de modelul european clasic.În comparație cu centrul și apusul
continentului, unde trecerea la capitalism și înche garea statelor naționale s-a putut realiza mult
mai devreme și mai rapid, în spațiul românesc acest proces a întârziat și s-a desfășurat într-
un ritm lent, cunoscând o serie de particularități față de modelul clasic.
Începutul epocii moderne este marcat de Revoluția l ui Tudor Vladimirescu care, deși
nu a fost victorioasă, a avut consecințe importante prin afirmarea voinței unor categorii
sociale mijlocii de a modifica structurile interne.
Tratatul de pace de la Adrianopol, încheiat în 1829 după războiul ruso-turc declanșa t în
anul precedent, prevedea ca în Principate, ocupate de armata țaristă, administrația condusă de
generalul Kiseleff să realizeze, potrivit dorinței formulate de boierimea țării, regulamente
administrative care în viitor să servească drept ba ze pentru orânduirea internă a celor două
provincii. În baza acestei hotărâri, în 1831, vor f i elaborate de comisii de mari boieri
Regulamentele Organice, primele acte constituțional e moderne ale celor două țări.
Tratatul prevedea în domeniul comercial suprimarea monopolului turcesc și
reintegrarea raialelor-porturi de la Dunăre (Turnu, Giurgiu și Brăila) în granițele Țării
Românești, acesta emancipându-se de sub tutela otom ană. Se mai prevedea scutirea pe o
perioadă de doi ani a Principatelor de la plata imp ozitelor. Prin aceste măsuri Tratatul din
1829 reprezintă în economia românească o linie de d emarcație între epoca feudală și epoca
modernă.
Regulamentele organice , intrate în vigoare în iulie 1831 în Țara Româneas că și ianuarie
1832 în Moldova, reprezintă primele acte constituți onale moderne din Principate Elaborate de
comisii restrânse de mari boieri coordonate de auto ritățile ruse de ocupație Regulamentele
aprobate de Rusia și Turcia au exprimat dominația m arii boierimi conservatoare în societatea
românească Acestea au statuat separarea puterilor î n stat, puterea executivă fiind încredințată
domnului, asistat de un guvern cu șase departamente (interne, externe, justiție, finanțe, culte și
armată), iar puterea legislativă aparținea formal A dunării Obștești în sarcina căreia se afla
votarea bugetului..
În domeniul financiar prin instituirea departament ului finanțelor, instituirea bugetului
și separarea veniturilor domnului de cele ale țării se puneau bazele unui sistem moern. Prin
Regulamentele organice, o serie de impozite indirec te precum și rechizițiile tradiționale fiind
înlocuite cu un impozit unic numit capitație – în valoare de 30 lei plătit de fiecare cap de
familie. Se adăuga capitația unei categorii special e, mazilii, în sumă de 50 lei precum și
patenta plătită de negustori și meseriași. Veniturile stat ului se completau prin cote vărsate
bugetului de administrația vămilor și cea a ocnelor de sare, ca și de mănăstiri. Principala
deficiență a sistemului fiscal o constituia menține rea privilegiilor pentru boierime și cler ceea,
ce făcea ca cele mai importante surse de venit să n u fie impozitate. Erau încurajate și
activitățile din domeniul industial și comercial și erau reglementate relațiile agrare.
Articolele care reglementau noul regim agrar au fos t cele mai contestate pentru că
favorizau Boierimea în raporturile de producție. El e împărțeau marea proprietate în două 1/3
reyerva boierească și 2/3 țăranilor clăcași ăn cali tate de chiriași. Țăranului îi era îngrădită
posibilitatea de acrește vite precum și liibertatea de strămutare. În pofida caracterului lor
conservator Regulamentele au favorizat procesul de modernizare economică pe baze
capitaliste în Principate

Comerțul interior Desființarea vămilor interne încurajează circulaț ia liberă a mărfurilor
micilor producători, meseriași, precum și apariția acestor clase de producători.În epoca
regulamentară sporirea prăvăliilor, a târgurilor, bâlciurilor, iarmaroacelor stimulează întreaga
viață economică și socială. Creșterile cantitative ale comerțului interior sunt însoțite mărirea
numărului negustorilor și meseriașilor, al „micilo r întreprinzători” cu angajați, a populației
din orașe și târguri..În această perioadă apar în Ț ara Românească orașe ca Alexandria (1834),
Turnu-Severin (1836), Turnu Măgurele (1836).
Comerțul interior se desfășura la orașe prin prăvăl ii, zile de târg, iarmaroace și
comercianți ambulanți, iar la sate prin târguri, ia rmaroace ori, datorită monopolurilor boierești
(mai ales asupra băuturilor, a abatoarelor etc. pe moșie), de către boieri sau arendași,
comercianți ambulanți. Regulamentul Organic recuno ștea monopolul moșierului asupra
vânzării pe moșia sa a băuturilor, ca și monopolul asupra căsăpiilor, mungeriilor și
dughenelor.
Începând cu anul 1835 în București la Școala Domnea scă de la Sfântul Sava se
deschide un curs de drept comercial „de uscat”, iar ulterior domnitorul Barbu Știrbei
transformă catedra de drept de la școala menționată în „Școală de legi”. Încep să fie inițiate
primele centre cu activitate comercială, cursuri de „științele comerciului”.
Diversificarea activităților comerciale determină a utoritățile să facă eforturi pentru
îmbunătățirea drumurilor. Înainte de 1850, drumuri pietruite sunt consemnate în Țara
Românească, pe traseele București-Focșani, Bucureșt i-Brăila, București-Brașov, iar în
Moldova pe traseele Galați-Bârlad-Iași și Focșani-B acău-Fălticeni, cu ramificație către Iași..În
ansamblu însă, rețeaua drumurilor, a căilor de comu nicație este până la mijlocul secolului al
XIX-lea extrem de deficitară influențând în sens ne gativ activitatea de comerț, datorită
vitezei de deplasare reduse a mijloacelor de și al costurilor extrem de ridicate.
Comerțul exterior este ramura economică, care se dezvoltă puternic în primii ani după 1829
beneficiind de eliminarea monopoluluotoman de scuti rea de impozite către Poartă. Relansarea
comerțului românesc are loc într-un context interna țional favorabil, caracterizat prin interesul
marilor puteri pentru zona Mării Negre și a gurilor Dunării. “ Capitalismul ausean-în primul
rând cel englez-și-a croit drum după 1829 în Țara R omânească și Moldova și leâ-a scos
lent,cu multe dificultățiși nu pe de-a-ntegrul, din înapoierea la care le cundamnase dominația
otomană ” sublinia :Ștefan Zeletin
O mare dezvoltare cunoaște, după 1829 comerțul cu Transilvania, care exporta în
Țara Românească și Moldova cu predilecție produse d in fier și textile și importa de aici
cereale și vite.
Volumul comerțului Țării Românești și Moldovei este de 39,1 milioane de lei în 1832,
de 75,4 în 1850 și de 178 în 1860, marcând o crește re de peste 4 ori în mai puțin de trei
decenii. Volumul total al mărfurilor importate din Anglia, Franța și Germania îl depășește în
1850 pe cel al mărfurilor importate din Austria și Turcia.
În anul 1831 valoric comerțul exterior Țarii Român ești se ridică la 14 milioane lei
pentru ca în 1855 să ajungă la 283 milioane lei. În anii 1836 și 1837 marile porturi de la
Dunărea maritimă, Brăila și Galați, obțin statutul de porto-franco , iar Țările Române au
dreptul de a avea pavilion propriu, măsuri care con tribuie la integrarea comerțului românesc
în circuitul internațional. Intensificarea activită ții comerciale în porturile dunărene, în
intervalul 1830-1848, consolidează pozițiile econom ice ale negustorilor români și dezvoltă
creditul comercial.
Fiscalitatea ridicată a nemulțumit pe negustori păm ânteni, care au cerut în programele
revoluției din 1848 reducerea impozitelor, înființa rea unei bănci de scont, pentru că este
“sufletul comerțului”, și intensificarea activități i comerciale prin portul Galați. O cauză a
dificultăților de ordin financiar o reprezintă lips a unei monede proprii, ceea ce făcea ca să fie
utilizată moneda austriacă, ducatul imperial de aur , iar leul să fie numai o monedă de

calculație (în raportul un ducat = 31 lei). Datorit ă cheltuielilor ridicate impuse de modernizare
ducatul a crescut ca valoare ajungând în 1848 să fi e cotat cu 48 lei, tendință ce s-a menținut și
în perioada următoare. Refuzul autorităților otoman e de a accepta o monedă proprie în
principate a constituit una din cauzele principale ale dificultăților financiare care au persistat
pe toată perioada domniilor regulamentare.

Economia în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cu za

Noile condiții de după 1856 impuneau în domeniul ec onomic măsuri care să asigure o
dezvoltare economică capabilă să integreze, în timp , noua entitate statală în economia
modernă europeană. Dacă Tratatul de la Adrianopol c ontribuise “la statornicirea unor întinse
relații comerciale între Principate și burghezia apuseană” în urma războiului Crimeii
“intraserăm de-a binelea în sfera de interese a cap italismului apusean” 4 consideră Ștefan
Zeletin.
Crearea statului român modern, condus de Alexandru. Ioan Cuza, care era un obiectiv
politic al națiunii române încă din perioada premer gătoare revoluției de la 1848 trebuia
obligatoriu completată cu reforme care să-i asigure viabilitatea într-o zonă geopolitică extrem
de sensibilă a Europei.
Primul document oficial care anunța ideologia socia lă și politică economică a noii
domnii este Mesajul din 6 decembrie 1859 a lui Alex andru Ioan Cuza adresat Adunării
Deputaților a Țării Românești și citit în fața depu taților de către Ion Ghica președintele
Consiliului de Miniștrii la acea dată. În mesaj est e formulat un vast program economic pentru
a cărui înfăptuire au întreprins o gamă largă de mă suri toate guvernele care s-au aflat la
conducerea țării atât în anii de domnie a lui Cuza cât și ulterior până la războiul de
independență. În conținutul și orientarea sa, Mesaj ul reflectă sinteza unui întreg curent de
opinii, cu înclinații nedisimulate spre progres soc ial și economic. El conține obiectivele
economice ale operei de guvernare prin prisma a dou ă direcții fundamentale: independența
economică a României și direcția de dezvoltare a fo rțelor productive ale acesteia. Din
considerente de oportunitate politică internă a mom entului Mesajul evită enunțarea unei
soluții concrete în problema agrară și omite, din rațiuni ce țin de strategia externă a
împrejurărilor de atunci, problema averilor mănăsti rilor închinate și problema emisiunii
monetare.
Din 24 ianuarie/5 februarie 1862, când se deschide la București primul Parlament al
României, începe vasta și dificila operă de unifica re legislativă, constituțională și economică a
țării, de instituționalizare a cadrului care să per mită edificarea organismului modern al
economiei naționale. În legăură cu aceasta, în țara noastră, dar și în alte țări, se constată unele
particularități față de țările occidentale ale cont inentului european în care mecanismele
specifice economiei moderne, de piață, erau statorn icite de mult timp. În țările Europei de
vest, instituționalizarea modernă este corolarul ap ariției, dezvoltării și consolidării producției
capitaliste. În România, ca și în alte țări din Est ul continentului european, instituționalizarea
respectivă s-a realizat nu ca o confirmare a unor s tări de fapt, ci ca o acțiune de statuare a unui
cadru instituțional necesar pentru afirmarea tendin țelor obiective de progres general, ea
reprezentând forma care să permită o declanșare mai amplă a mecanismelor specifice
economiei moderne, de piață, a forțelor productive ale țării.
Constituirea statului național modern înainte de în lăturarea structurilor feudale în
mediul rural, impunea statului poziția de putere ce ntrală de decizie în asigurarea evoluției spre
capialism a forțelor productive naționale.
Fără a minimaliza celelalte domenii și aspecte ale vastei opere de restructurare
întreprinsă în perioada 1859-1877, considerăm ca es ențial, prin importanță, anvergură, rol și

urmări pentru întreaga viață economico-socială a ță rii, programul agrar. Acest program are
trei componente: secularizarea averilor mănăstireșt i legea rurală și legea învățământului.
Secularizarea averilor mânăstirești Până în 1859, reglementarea chestiunii mănăstirilor
închinate nu a fost posibilă datorită sprijinului pe care Rusia și Imperiul Otoman îl acordau
Patriarhiei de la Constantinopol. În aceste condiți i egumenii greci nu-și mai respectă
obligațiile financiare către autorități încât la în ceputul domniei lui A.I.Cuza mănăstirile
închinate datorau statului aproximativ 21 milioane de lei (1,5 milioane lei cele din Moldova
și 19,5 milioane lei cele din Țara Românească) pent ru ca în august 1863 datoria lor să crească
la circa 29 milioane lei.
Guvernul român, din dorința de a soluționa pe cale amiabilă această problemă cu
implicații internaționale, încearcă în vara anului 1863 să răscumpere proptrietățile
mănăstirilor închinate. Ierarhii greci refuză ofert a și sperând să obțină sprijinul marilor puteri
amenință cu internaționalizarea conflictului situaț ie pe care guvernul de la București dorea să
o evite.
În noiembrie 1863, domnitorul Cuza obține sprijinul guvernului francez în această
problemă. În disputa ce opunea autoritățile româneș ti celor ecleziastice intervine guvernul
francez, care se pronunță, în noiembrie 1863 în fav oarea autorităților românești. În aceste
condiții, Cuza era conștient că poate declanșa acți unea de secularizare fără riscuri majore din
partea marilor puteri și, în principal, a Porții și Rusiei. Principele îl va înștiința pe Aali Pasa,
ministrul de externe otoman, la începutul lunii dec embrie 1863 că problema mănăstirilor
închinate trebuie să-și găsească rapid rezolvarea.
Guvernul român, prin Dimitrie Bolintineanu, ministr u al cultelor și instrucțiunii
publice în momentul respectiv, prezintă Parlamentul ui Proiectul de lege privind secularizarea
tuturor averilor mănăstirești din țară, a averilor mănăstirilor închinate și neînchinate, proiect
care este adoptat cu însuflețire cvasiunanimă: 93 v oturi pentru și 3 voturi contra. Astfel, la
17/29 decembrie 1863 Parlamentul adoptă Legea secularizăr ii averilor mănăstirești . Prin
această lege, pe principiul faptului împlinit, intr ă în patrimoniul statului și sub incidența
legilor lui și a controlului autorităților româneșt i o suprafață echivalentă cu 25,26% din
suprafață agricolă a țării. Articolul 1 din lege s tipulează că „Toate averile mănăstirești din
România sunt și rămân averi ale statului”, iar arti colul 2 arată că „Veniturile acestor averi se
înscriu între veniturile ordinare ale bugetului sta tului”. Legea prevede – în articolul 3 – să se
acorde mănăstirilor închinate, sub formă de ajutor, suma de 82 milioane de lei, din care urma
să se scadă datoriile acestora către statul român. Călugării greci urmau să returneze toate
documentele, cărțile, vasele sacre de cult etc., co nform cu inventarele din Arhivele Statului.
Pământurile care au aparținut mănăstirilor închinat e și neînchinate vor fi folosite de
autoritățile românești fie pentru împroprietărirea clăcașilor, ca urmare a aplicării Legii rurale
din 14/26 august 1864, fie se vor adăuga domeniilor statului.
Secularizarea a fost o acțiune politică în care atâ t domnitorul Cuza cât și primul
ministru Kogălniceanu și-au dovedit abilitățile dip lomatice și politice. Obținând sprijinul
Franței în noiembrie 1863 și prevenindu-l pe minist rul de externe otoman despre ațiune a de
secularizare, domnitorul a făcut posibil, fără comp licații externe, un act de politică internă,
care prin urmările sale a însemnat o primă amendare de către români a hotărârilor Conferinței
de la Paris din 1858.
Secularizarea s-a bucurat de o largă adeziune și în Parlamentul Românie deoarece a
creat speranța iluzorie că va fi o măsură prin care statul va conserva marea proprietate în
momentul apropriatei restructurări a proprietății f unciare. În același timp, secularizarea a
ameliorat temporar raporturile tensionate dintre ex ecutiv și legislativ, dându-i lui Mihail
Kogălniceanu răgazul necesar finalizării măsurilor ce vor sta la baza Legii rurale. Conducerea
Bisericii Ortodoxe a hotărî să refuze oferta făcută de statul român, în speranța soluționării

problemei prin medierea Puterilor garante însă, câț iva ani mai târziu, în timpul domniei lui
Carol I, parlamentul va declara definitiv închisă p roblema mănăstirilor închinate.
Legea rurală Împroprietărirea clăcașilor a intrat în atenția foru lui legislativ în primele luni
ale anului 1862, când s-au conturat două poziții op use în legătură cu modul în care ea trebuia
rezolvată. Prima exprimând poziția conservatorilor majoritari în parlament, susținută și de
șeful guvernului, Barbu Catargiu, propunea împropri etărirea clăcașilor cu lotul de casă și
grădină deținut de țăran în vatra satului și trei p ogoane din pământul comunal. Poziția liberală
expus[ de Mihail Kogălniceanu considera că țăranul clăcaș trebuia împroprietărit cu lotul ce
îl avea în folosință afectând astfel proprietatea b oierească considerată inviolabilă de
conservatori .
În 1864 Mihail Kogălniceanu, în calitate de prim mi nistru, pune în discuția
Parlamentului un nou proiect de lege rurală mai fav orabil țăranilor pe care însă acesta refuză
să voteze deoarece îl susținea pe cel conservator, pe care domnul refuză să-l sancționeze.
Liberalii radicali au propus un proiect de lege apr opiat de cel al guverului complicând și mai
mult situația. Criza constituțională declanșată î n raporturile dintre executiv și legislativ a fost
rezolvată de Cuza prin dizolvarea Parlamentului, e veniment cunoscut în literatura istorică
sub denumirea de “lovitura de stat de la 2 mai”.
La data de 14/26 august 1864, după ce fusese discutată și revizută de Consiliul d e stat
în două ședințe prezidate de domnitor este promulga tă, prin decret domnesc, Legea rurală care
desființa toate obligațiile feudale ale clăcașilor față de boieri. Țărănimea clăcașă, eliberată de
servituțile feudale, devenea liberă din punct de vedere juridic. Foștii clăcași trebuiau să
plătească despăgubiri boierilor timp de 15 ani, în raport cu starea lor socială: țăranii fruntași
133 lei; țăranii mijlocași 100 lei și 24 parale; ță ranii pălmași 71 lei și 20 parale. Suma totală
pentru despăgubirea marilor proprietari s-a ridicat la circa 200 milioane lei, din care statul
suporta 1/3.
În total, pe temeiul Legii rurale din 1864 au fost împroprietărite 511.896 de familii cu
o suprafață de 2.038.640,26 ha, revenind în medie 3 ,98 ha la o familie. Pentru a se proteja
mica proprietate țărănească legiuitorul a decis că loturile dobândite în temeiul legii din august
1864 nu puteau fi înstrăinate sau ipotecate timp de 30 ani. Legea desființa monopolurile de tip
feudal, prevăzând împroprietărirea ulterioară, din pământul satului și a altor categorii rurale.
Legea rurală a transformat proprietatea boierească condiționată de tip feudal în proprietate
deplină de tip modern și a statuat proprietatea țăr ănească liberă stimulând dezvoltarea
capitalismului în agricultură. Prin legea rurală s- a lărgit piața internă, țăranul împroprietărit
fiind pus în contact direct cu piața și s-a elibera t o anumită forță de muncă din agricultură care
s-a orientat către alte sectoare economice.
Concentrându-și atenția asupra problemei agrare și confruntat cu mari probleme
financiare, Alexandru Ioan Cuza nu a avut mijloace pentru a promova o politică activă în
direcția industrializării . Industria mecanizată du pă 1859 se afla la începutul procesului de
industrializare majoritatea întreprinderilor se afl au la nivelul de atelier, realitate evidențiată și
de Recensământul stabilimentelor industriale din anii 1862-1863 efectuat de Oficiul statistic
pentru Principatele Unite condus de Dionisie Pop-Marțian.
Probleme monetare și financiare Alexandru Ioan Cuza moștenise o situație financiar ă
dificilă, consecință a anilor de război și de ocupa ție străină. Pentru a o rezolva era necesară o
monetară pe care șefului statului a urmărit să o re alizeze prin impunerea romanatului monedă
metalică cu o greutate de 5 grame de argint, simila ră francului francez. Măsura viza
eliminarea numeroaselor monede străine de aur, argi nt și aramă, care incomoda schimbul
intern și extern și necesita numeroase calcule și t ransformări datorită parități lor diferite.
Aceste monede erau supuse în unor permanente fluctu ații, ce determinau dispariția de pe piață
a monedelor de aur care se tezaurizau, concomitent cu deprecierea monedelor de valoare mai
scăzută având un impact negativ asupra acumulării d e capital

În Principate piața capitalurilor era incipientă, acestea îmbrăcând forma capitalulu i
cămătăresc aflat în posesia unor bancheri zarafi, n egustori, arendași, clerici și mari proprietari.
Gheorghe Zane estima capitalul cămătăresc la 600-70 0 milioane lei care aducea deținătorilor
o dobândă de 80-100 milioane lei, depășind cu mult încasările bugetare ale statului, Convins
că deținătorii acestui capital erau ostili creării unei monede naționale, unui sistem bancar de
credite și promovării investițiilor de tip capitali st Alexandru Ioan Cuza, a făcut apel la
capitalul francez care a refuzat să se implice în P rincipate.
În primii ani după Unire, statul român n-a obținut nici un credit de investiție, nici din
partea Puterilor garantate și, în consecință, puner ea în practică a unor proiecte ce vizau
crearea unor structuri ale economiei moderne nu a f ost posibilă.. Primul împrumut extern a
fost contractat în Anglia de guvernul Kogălniceanu în august 1864 fiind acordat de Banca
Stern Brothers și de Banca imperială otomană (cu capital englez). Împrumutul era în valoare
nominală de 916.000 lire sterline, cu o dobândă anu ală de 7%, plata anuităților fiind garantată
de o ipotecă de gradul I asupra veniturilor vamale ale României.
În programul economic al lui Alexandru Ioan Cuza se prevedea și înființarea unei
bănci centrale însă, cu toate eforturile sale condi țiile interne, lipsa capitalurilor, a sprijinului
internațional, opoziția guvernului otoman au făcut ca toate tentativele făcute să nu se
materializeze. Singura realizare majoră în domeniul creării unei instituții financiar bancare o
reprezintă înființarea prin decret domnesc la 1/13 decembrie 1864 a Casei de Depuneri și
Consemnațiuni .
Modernizarea comerțului începută după 1829 s-a înte nsificat prin adoptarea în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza a sistemului de măs uri și greutăți conform cu standardele
europene și înființarea Camerelor de comerț și industrie .
Domnia lui Cuza a reprezentat o etapă esențială în procesul de modernizare a
economiei românești în care ritmul reformelor a avu t o intensitate maximă și a marcat
momentul desprinderii definitive de sistemul econom ic otoman. Anii 1859-1866 au
reprezentat o perioadă în care confruntarea dintre elita conservatoare dominantă în plan politic
și cea liberală în curs de consolidare care au perm is prin reformele promovate o deschidere
semnificativă către economia europeană

Economia României în deceniul premergător independe nței

După înlăturarea lui Cuza și votarea Constituției d in vara anului 1866 România care prin
preluarea doomniei de Carol I își reafirmase hotorâ rea de a se integra în Europa procesul de
modernizare economică a continuat realizându-se o s erie de obiective ce nu fuseseră posibile în
domnia precedentă.
Instituirea sistemului monetar național . După venirea la domnie a lui Carol I, guvernele R omâniei
au continuat eforturile de a convinge autoritățile otomane de a accepta instituirea unei monede
naționale. Demersurile vor fi încununate de succes în 1867, când Turcia acceptă introducerea
sistemului monetar național.
Votată de corpurile legiuitoare de la București, Legea pentru înființarea unui nou sistem
monetar și pentru fabricarea monedelor naționale a stabilit ca unitate monetară leul, care din mone dă
de calcul devine o monedă reală. Leul este divizat în 100 de bani și se întemeiază pe bimetalism – aur
și argint. Leul avea greutatea în aur de 0,3226 g c u titlul 900, iar în argint de 5 g cu titlul 835. P otrivit
legii urmau a fi puse în circulație monezi de aur d e 5, 10 și 20 de lei, de argint de 50 de bani, 1 le u și 2
lei. Moneda măruntă era confecționată din aramă în valori de 1, 2, 5 și 10 bani. Un leu vechi echivala
cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 le i vechi. Adoptând sistemul bimetalist și datele
tehnice similare francului francez, România își ali nia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare
Latine, din care făceau parte Franța, Italia, Belgi a și Elveția, legea permițând circulația în România a
monedelor țărilor respective.

Instituirea leului ca monedă națională individualiz ează piața românească în Europa, fiind
deopotrivă un act de suveranitate ce anticipa indep endența de stat deplină a României. Prin instituire a
sistemului monetar național, autoritățile române ob țineau o importantă victorie în acțiunea de
modernizare a economiei românești. Deși a cunoscut dificultăți, mai ales datorită deprecierii argintul ui
în raport cu aurul, fenomen cunoscut sub numele de agio, leul va constitui un element important în
modernizarea finanțelor românești în a doua jumătat e a secolului al XIX-lea.
Modernizarea transporturilor În România, asemeni altor țări europene, cu o econ omie
tradițională, lipsită de oindustrie modernă, constr uirea primelor linii ferate a fost posibilă prin
intermediul unor concesiuni acordate de stat unor s ocietăți de construcții feroviare străine.
Primele proiecte datează din perioada Războiului Cr imeii și sunt legate de numele lui Barbu
Știrbey care a avut tratative cu investitori austri eci.
Programul economic al lui Al. I. Cuza avea ]n veder e construirea de “ linii de drumuri
de fier pe suprafața pământului nostru pentru înles nirea comunicațiilor“.însă numai în 1865 s-
a încheiat o convenție cu societatea J. Saniforth și G. Barcalay din Londra pentru construirea
căii ferate Bucuresti-Giurgiu. A fost singura conce nsiune din perioada Cuza care a fost
finalizată deși în 1866 Parlamentul a anulat-o pent ru a o reaccepta în anul următor. Linia
ferată București-Giurgiu în lungime de 67,5 km. ina ugurată la 31 octombrie 1869 lega
capitala de unul din cele mai importante porturi de la Dunăre.
Domnitorul Carol, care venea dintr-o țară aflată în centrul Europei unde “febra”
construirii căilor ferate atinsese cote înalte și d ăduse cale liberă unor importante speculații
financiare, își va manifesta încă din primele luni ale domniei hotărârea de a acționa pentru
construirea unei rețele feroviare care să dezvolte economia țării și să asigure legături solide și
permanente cu întregul continent european.
Concesiunea Strousberg ce a stat la baza marelui scandal politic cu impli cații internaționale
cunoscut sub numele de Afacerea Strousberg care a m arcat prin consecințele sale viața
economică și politică în prima etapă a domniei lui Carol I a reprezentat un moment
semificativ în procesul de modernizare a României ș i de colaborare cu capitalul extern.
Contractul de concesiune între dr. Strousberg și au toritățile române prin care investitorul
prusian a obținut dreptul de construcție prin concesionare pe timp de 000 de ani a unei linii
feroviare în lungime de 919 km, de la Roman la Vârc iorova. s-a negociat și elaborat în timpul
guvernului Nicolae Golescu în care portofoliul fina nțelor era deținut de I C Brătianu iar cel al
Lucrărilor Publice de Panait Donici Concesiunea Str ousberg s-a finalizat prin Decretul
Domnesc din 21 septembrie/3 octombrie 1868.
Guvernul acorda dreptul de a construi și exploata următoarele linii de cale ferată: a
Roman-Tecuci-Galați, cu o linie secundară Tecuci-Bâ rlad; b.Galați-Brăila-Buzău-Ploiești-
București; c.București-Pitești-Slatina-Craiova-Turn u-Severin-Vârciorova. Dacă guvernul
considera necesară putea să solicite constructorulu i realizarea și a liniei Buzău-Focșani-Adjud
în aceleași condiții și preț ca și celelalte linii. Concesiunea era acordată pentru o perioadă de
90 ani însă guvernul o putea răscumpăra, dacă dorea , după 30 de ani.
Din punct de vedere financiar prețul era fixat la 2 70 000 lei pe kilometru de cale
ferată.
Pentru asigurarea finanțării, concensionarii urmau să constitue o companie care urma
să emită obligațiuni a căror dobândă de 7,5 % pe an , plătibilă odată la șase luni, urma să fie
garantată de stat. În conformitate cu articolul 8 v aloarea unei acțiuni era de 375 franci-5 lire
sterline-100 taleri de Prusia.
Concesiunea Stroussberg s-a derulat între noiembr ie 1868 și octombrie 1871 când
funcționează contractul de concesiune care, la sfâr șitul anului 1870, se concretizează prin
intrarea provizorie în funcțiune a liniei Roman-Tec uci-Galați-Brăila-Buzău-Ploiești-
București. În acest interval de timp deficiențele c are au apărut în derularea contractului au
fost de ordin finnciar și de ordin tehnic. În gesti onarea acestei investiții în domeniul financiar

guvernul a fost pus în dificultate de faptul că ope rațiunile financiare se hotărau la Berlin de
către Strusberg iar cele tehnice în România.
Criza Concesiunii Strousberg întră în faza sa final ă în decembrie 1870 când
conducătorul companiei a anunțat că nu va plăti dob ânzile scadente la 1 ianuarie 1871. Mai
mult, a solicitat statului român achitarea acestor obligații financiare, considerând investiția
finalizată. Guvernul Ion Ghica a refuzat să satisfa că cererile concesionarului și s-a ajuns la
grave neînțelegeri între părțile contractante, atât în legătură cu calitatea lucrărilor efectuate cât
și cu modul de interpretare a clauzelor contractulu i de concesiun. Afacerea Strousberg
cunoaște o nouă evoluție după numirea la conducerea țării a guvernului conservator condus de
Lascăr Catargiu. care preia conducerea în martie 18 71 Acesta va opta pentru soluția
concilierii propunând în iunie 1871 un proiect de c onvenție cu concesionarii prin care aceștia
se obligau să finalizeze lucrările liniei Roman-Pit ești iar obligațiunile neplătite urmau a fi
convertite în acțiuni cu o dobândă de 5%.. Guvernul se va confrunta cu opoziția Adunării
Deputaților care la 20 iulie/1august 1871, se vota legea prin care guvernul era autorizat să
trimită litigiul unui tribunal de arbitraj, ce va d ecide rezilierea concesiunii Strousberg care se
va produce la 4/16 octombrie 1871.
Epilogul Afacerii Strousberg, corespunde anilor 18 79-1880, cînd România, a cărui
independență obținuse recunoașterea internaționala la Congresul de la Berlin din 1878, lupta
în plan diplomatic să i se recunoască noul statut d e către marile puteri. Legea privind cesiunea
căilor ferate ale Societății acționarilor către sta tul român a intrat în vigoare la 29 ianuarie/10
februarie 1880 iar suma plătită de statul român a fost de 287 500 000 lei care trebuia
amortizată în 44 ani.
Convenția comercială și de navigație dintre România și Austro-Ungaria În ansamblul
economiei românești din epoca modernă relațiile com erciale externe au avut un rol deosebit
de important. Faptul că statul român avea o agricul tură a cărei producție era în mare măsură
destinată exportului și care depindea direct de evo luția prețurilor pe piața mondială i-a făcut
pe guvernanți să caute pentru cerealele românești p iețe sigure și în același timp apropiate
pentru a avea costuri de transport mici.
Semnarea de către România la 10/22 iunie 1875 a Con venției comerciale cu Imperiul
Austro-Ungar, după negocieri dificile care se purta seră timp de mai mulți ani corespundea în
mare măsură acestor interese favorizând pe marii pr oprietari exportatori de cereale dar afecta
grav politica de industrializare deoarece lăsa fără apărare produsele industriale autohtone în
fața concurenței produselor austriece. Pozitiv era faptul că ea integra în mai mare măsură
România (pe baza principiului liberului schimb) în dinamica relațiilor comerciale din Europa
Centrală.
Prin textul Convenției, care cuprinde 32 articole, 3 tarife vamale un act adițional și un
protocol final, statul român se obliga să scutească de taxe vamale importul mașini, cărbuni
minereu de fier, oțel brut, produse chimice (tabelu l A); să accepte un tarif fix pentru importul
de zahăr țesături articole din sticlă, piele, mobil ă etc. (tabelul B) ; să nu impună taxe de export
la sare, tutun, vin, petrol brut și rafinat etc. (t abelul C). Economia românească era
dezavantajată de decizia de a scuti de taxe importu l de făină și produse derivate din monarhia
habsburgică, iar produsele similare autohtone vor f ace cu greu față concurenței produselor
austro-ungare.
România putea în aceste condiții să exporte fără ta xe vamale cereale în Austro-
Ungaria iar exportul de animale era supus unei taxe pe teritoriul austro-ungar. Pentru
mărfurile care nu erau specificate în Convenție se prevedea un tarif de 7,5% ad valorem iar
tranzitarea teritoriului celor două state de mărfur ile celor două părți contractante era scutită de
taxe . Convenția a dezavantajat țara noastră deoarece aces ta exporta produse agricole și
animaliere ce aveau prețuri mici pe piața internați onală și importa produse de lux și produse
industriale cu un grad înalt de prelucrare ce aveau un preț de piață ridicat.

Exportul românesc în Austro-Ungaria a întâmpinat n umeroase dificultăți ca urmare a
presiunilor exercitate asupra autorităților de mari i proprietari agrari afectați și ei de criza
agrară. Încheierea în anii următori a unor convenți i în condiții asemănătoare cu Rusia,
Germania, Anglia, Franța, Italia, au arătat că mari le erau interesate de dezvoltarea relațiilor cu
România favorizând acțiunile acesteia de emancipare față de Turcia.
Modernizare și progres economic la sfârșitul secolu lui al XIX-lea și începutul
secolului XX

Cucerirea independentei nationale a Romaniei a dus la inlaturarea unuia din
principalele obstacole care stateau in calea dezvol tarii capitaliste a tarii :dependenta fata de
Imperiul otoman.Posibilitatea de a incheia in mod n estingherit tratate comerciale si vamale cu
diferite state a permis adoptarea unei politici eco nomice care sa favorizeze dezvoltarea
industriala a tarii,conditie esentiala pentru propa sirea statului modern roman.La randul
ei,dezvoltarea industriei capitalist are consecinte directe asupra celorlalte ramuri ale
economiei :agricultura,sistemul bancar capitalist , comertul intern si extern,caile de
comunicatii si de transport etc.
Cu toate ca dezvoltarea industriei in ultimul sfert al secolului trecut a cunoscut o linie
ascendenta, principala pondere in economia romaneas ca a continuat sa fie detinuta de
agricultura,care a cunoscut,la randul ei,o dezvolta re permanenta, in ciuda puternicelor piedici
create de structura proprietatii si de concurenta c erealelor straine pe pietele europene.
O caracteristica a evolutiei economice a Romaniei s pre sfarsitul secolului al XIX-lea a
fost patrunderea capitalului strain în industrie,ac apararea principalelor ramuri ale acesteia.
Trusturile straine au imprimat un caracter unilater al economiei,urmarind transformarea tarii
intr-o sursa de materii prime ieftine si o piata de desfacere pentru produsele străine ..
Dezvoltarea industriei In primul deceniu după independență, consecințele c onvenției
comerciale semnate în 1875 cu Austro-Ungaria s-au r eflectat în industrie prin.concurenta
puternica pe care marfurile fabricate in Imperiul austro-ungar o făcea celor românești. În
aceste condiții o serie de fabrici si manufacturi existente in Romania s-au inchis îar sectorul
mesteșugăresc și-a accentuat declinul.
Impotriva conventiei comerciale cu Austro-Ungaria s -au pronunțat reprezentanții
burgheziei liberale care susținând promovarea polit ici comerciale protectioniste militau pentru
crearea unei industriii autohtone.’’Întemeierea une i industrii nationale este condiție de viață
pentru statul nostru ‘’-economistul și omul politic P.S.Aurelian. El cerea adoptarea unor
masuri care sa impiedice concurența straină și in a celasi timp sa favorizeze valorificarea
industriala a bogatiilor tarii.
Guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a adoptat o serie de măsuri cu scopul
protejării și incurajarii industriei românești. Cel e mai importante erau adoptarea tarifului
vamal din 17 mai 18 86 ,care fixa taxe asupra unui numar important de prod use straine
importate si legea din 1887 ,intitulata « Masuri generale pentru a veni in ajutorul industrie i
nationale » ,care acorda avantaje celor ce puneau bazele unei in treprinderi industriale cu un
capital de 50 000 lei sau cu un personal de cel put in 25 lucratori :scutiri de impozite,reduceri
pe caile ferate,acordarea gratuita de terenuri pent ru constructii etc. Ca urmare a acestor masuri
ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunos cut o crestere rapidă mai ales in sectoarele
alimentar, forestier și cel extractiv în care crește spectaculos extracția și prelcrarea petrolului.
Ramura petrolieră devenea spre sfarsitul secolului al XIX-lea ,odata cu descoperirea
bogatelor zacaminte petrolifere la est si sud de ar cul carpatic, o zonă atractivă de învestiții
pentru marile trusturi internationale cu capital g erman, englez si dupa 1900
american ;industria textila ,desi a cunoscut un ritm crescand de dezvoltare,nu a reusit sa
asigure decat o parte din consumul intern. O dezvol tare relativ rapida au cunoscut industriile
pielariei,hartiei si materialelor de constructie.

Industria metalurgica se limita la producția de cuie, sârmă și piese pen tru repararea
masinilor agricole, încât acest sector al economiei păstra in continuare un caracter
manufacturier.
România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare eco nomică, pe primul plan situandu-
se acele sectoare care foloseau materia prima din t ara si mai ales care necesitau investitii mai
reduse si posibilitati de castiguri imediate. Ca o particularitate a dezvoltarii industriale a
Romaniei este faptul ca marea industrie mecanizata apare si se dezvolta simultan cu cresterea
atelierelor manufacturiere.
Cu toate caă industria a cunoscut in ultimul sfert al secolului al XIX-lea o dezvoltare
semnificativă in comparatie cu perioada anterioara, totusi procesul de industrializare a țării s-a
desfasurat intr-un ritm destul de lent în raport cu cerintele statului modern roman. Acest
proces a fost influențat în sens negativ atat de co ncurenăa produselor străine,cât și de
insuficiența capitalului autohton.Caracteristic pen tru dezvoltarea economiei romanești in
aceasta perioada este pătrunderea capitalului străi n care controlează principalele ramuri ale
economiei nationale .
Problema agrară Incapacitatea reformei agrare din 1864 de a contri bui la crearea unei
proprietăți țărăneși competitive, rentabile economi c capabilă să elimine legătura economică
dintre clăcașul devenit propritar și marea propriet ate moșierească, pe fondul înzestrării tehnice
tradiționale slab productive au determinat menținer ea gospodăriei țărănești într-o stare
economică precară.
Situația economică s-a complicat în condițiile econ omice de la sfârșitul secolului al
XIX-lea deoarece țara noastră nu realiza produsele destinate exportului în sectorul industrial
ca în Europa Occidentală ci în cel agricol caracter izat printr-o bază tehnică învechită și relații
contractuale nestimulative pentru lucrătorii agrico li.
Legislația agrară dintre 1866 și 1907 exprimată pri n sistemul învoielilor agricole
elaborată în beneficiul marilor proprietari prin ca re țărani erau la discreția acestora neavând
mijloace de a se opune numeroaselor abuzuri a gener at în epocă numeroase controverse.
Constantin Dobrogeanu-Gherea o considera ca fiind u n factor principal al stării de neoiobăgie
în care ajunsese țăranul la o jumătate de veac de l a reforma din 1864.
Posesor al unei proprietăți agrare care nu asigura securitatea alimentară numeroasei
sale familii și resurse de hrană vitelor sale țăran ul era forțat să accepte învoielile agricole deși
acestea îi erau în totalitate defavorabile. Marile dificultăți prin care trecea gospodăria
țărănească, fragmentarea sa prin moșteniri succesiv e, a favorizat procesul de pauperizare a
țărănimii și creșterea numărului de brațe de muncă disponibile.
În aceste condiții, agricultura utiliza, la început ul secolului XX, o numeroasă forță de
muncă țărănească ieftin remunerată pe care legiuiri le agrare din perioada 1866-1893 o
subordonau pe deplin proprietarilor și arendașilor. În condiții economice dificile generate de
criza agrară europeană declanșată în 1873 în econom ia rurală nu se putea realiza o producție
ridicată nici pe proprietatea moșierească nici pe cea a țăranului.Rentabilitatea marii
proprietăți era asigurată de prețul scăzut al forțe i de muncă și de lipsa investițiilor în tehnică
agrară.
Arendașul devine, după independență, exponentul cap italismului în agricultură, deși
sistemul arendășiei nu este reglementat astfel încâ t să devină performant, cum se întâmpla în
vestul Europei. Arendașul român arendând pe termen scurt urmărește numai profitul.
„Arendașul intermediar nu este, în majoritatea cazu rilor, un agricultor, ci un speculator și
beneficiul și-l scoate nu din mărirea producției ci din majorarea prețului cu care subarendează
moșia parcelată micilor cultivatori. Fără răspunder e și tragere de inimă, nici de țăran, nici de
moșie el exploatează pe amândoi. Pământul e secătui t iar micul cultivator care nu capătă decât
o bucată neândestulătoare își duce greu traiul” con stata Constantin Garoflid în 1907

Raportul arendaș-lucrător agricol în străinătate er a reglementat prin mijloace
monetare, în timp ce țăranul român, plătind și în p roduse pentru pământul arendat, este
sistematic înșelat. În apusul Europei concurența, e xigențele pieței, reducerea mâinii de lucru
din agricultură impun arendașului modernizarea prop rietății, în timp ce în agricultura
românească supraoferta de forță de muncă nu stimule ază modernizarea sectorului agriculturii.
Sistemului de subarendare cu plata în natură, bazat pe învoielile agricole, este impus
de proprietari și susținut de realitățile din lumea satului românesc. Țăranul nu are alternativă
economică în cazul în care ar dori să renunțe la ag ricultură, deoarece orașul aflat la începutul
procesului de industrializare nu-i conferă decât r ar siguranța unui loc de muncă. Această
realitate menține o numeroasă populație activă în m ediul rural, și în consecință o forță muncă
ieftină, lesne de exploatat cu mijloace abuzive car e aduce deținătorului moșiei profit fără să
impună investiții. Spre deosebire de țăranul român care își plătește o parte din obligații în
natură, în țările industrializate din apusul Europe i țăranul este lucrător agricol fără inventar,
care ia în arendă pământ de la proprietar, închirii nd și inventar agricol, cu plata în bani.
Lipsa de interes a unor mari proprietari de a explo ata direct moșia, asociată cu absența
unor măsuri legislative care să limiteze suprafața arendată au dus la constituirea unor mari
trusturi arendășești ce acaparează la începutul secolului XX majoritate a marilor proprietăți
agrare. Marile moșii de peste 1.000 ha erau control ate de arendași în proporție de peste 75%
creându-se mari trusturi arendășești cel mai cunosc ut fiind cel al fraților Fischer ce controla
practic Moldova prin cele 237.000 ha arendate în 10 județe. Faptul că arendașii străini erau
majoritari (54%), numeroși dintre aceștia fiind evr ei, a dat acestei probleme economice
conotații antisemite, mai ales în 1907.
Profitând de lacunele cadrului legislativ, de incul tura și analfabetismul din lumea
rurală, uneori de complicitatea autorităților, prac ticând deopotrivă dijma la tarla, cea în bani
sau cea mixtă arendașul mărește în mod constant gra dul de exploatare al lucrătorului agricol
periclitând fragilul echilibru social din lumea rur ală. Într-o lume rurală bazată pe o agricultură
în care factorii climatici au o mare importanță sta bilirea productivității la hectar iar condițiile
de trai și starea de sănătate a familiei țărănești sunt precare tensiunile sociale sunt permanente.
Ele degenerează uneori în violențe iar în 1888 au p rovocat o răscoală care a cuprins județele
din sudul țării fiind necesară intervenția armatei.
Evenimentele din 1888 au arătat guvernanților cât de grave erau problemele social-
economice din satul românesc însă în mediul politic ele au fost minimalizate. Considerate de
unele ziare ca fiind provocate de agitatori străini veniți din Rusia sau de propagandiști
socialiști infiltrați printre locuitorii satelor ne mulțumirile țărănești nu au fost urmate de măsuri
eficiente care să amelioreze condițiile de viață în mediul rural.
Deceniul care a urmat răscoalei din 1888, ultimul a l secolului al XIX-lea, s-a
caracterizat prin mari probleme de ordin economic î n condițiile apogeului crizei agrare care
atinge apogeul în 1895. Scăderea dramatică a prețur ilor la cereale a influiențat direct situația
economică a țărănimii ale cărei venituri au scăzut iar exploatarea ei de către proprietari și
arendași a crescut.
În aceste condiții după 1900 chestia țărănească răm âne principala problemă pe care
trebuie să o rezolve partidele politice iar dezbate rile cu tentă politică, economică și socială în
care se caută sunt extrem de variate Evenimentele violente din 1907 au arătat guvernanți lor cât de
grave erau problemele din agricultura românească și că „în îmbunătățirea tehnicii agricole și a
stării țăranului, în ridicarea nivelului de cultură a poporului și în îngrijirea sănătății
maselor epoca regelui Carol I nu a marcat decât pro grese foarte mici” . Burghezia liberală
din jurul lui I. I. C. Brătianu ca și o importantă grupare conservatoare au înțeles că progresul
economic în România nu era posibil fără ameliorarea situației economice, sociale și politice a țărănim ii
a țărănimii.

Măsurile luate de noul guvern liberal printre care: desființarea trusturilor arendășești,
crearea Casei rurale în 1908, arendarea moșiilor st atului de către obștile țărănești au ameliorat
într-o oarecare măsură situația țăranilor, însă era evident că existența a 300.000 de familii
țărănești fără pământ și a 423.403 de familii ce de țineau proprietăți mici până la 3 ha.
impunea o nouă împroprietărire. Ca și în preajma an ului 1864, perspectiva unei noi reforme
agrare a scindat din nou clasa politică și a fost n evoie de peste un deceniu de confruntări
politice pentru ca ea să se înfăptuiască după pri mul război mondial
Comerțul În domeniul comerțului exterior, primele indicii al e unei posibile schimbări
apar în anii 1882-1883, când România se opune prete nțiilor Austro-Ungariei de a controla
comerțul și navigația pe Dunăre și de a deține o po zițiile dominantă în Comisia Europeană a
Dunării. Căutând să-și protejeze interesele, în 188 3 România anulează statutul porto-franco al
porturilor Galați și Brăila. limitând astfel tranzi tul comercial dunărean al Austro-Ungariei
decizie ce poate fi considerată ca reprezentând pro logul viitorului război vamal. Între 1880-
1903, cu sprijinul capitalului german, România va m oderni za portul Constanța, care devine
astfel principala poartă comercială a României.
La 17/29 mai 1886 România adoptă o politică comerci ală protecționistă prin intrarea
în vigoare a unui tarif vamal prin care 592 de prod use de import erau supuse unor taxe care în
medie se ridicau la 30%. În august 1886, Convenția comercială semnată cu Austro-Ungaria a
fost denunțată, determinând autoritățile austro-ung are să interzică importurile din România
declanșând un război vamal ce va dura până în 1893. Politica protecționistă a statului căuta să
frâneze pătrunderea mărfurilor străine concurente, dar și să favorizeze diversificarea
producției de mărfuri interne prin atragerea unor i nvestiții de capital extern.
După războiului vamal Austro-Ungaria ca pondere în comerțul exterior românesc va fi
depășită de Germania care va face din România o ța ră de tranzit pentru exporturile germane
către Orientul Apropiat. De altfel dezvoltarea econ omică și modernizarea României în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se datore ază în bună măsură relațiilor comerciale cu
Germania.
Balanța comercială externă a României a continuat s ă fie negativă până la 1900. Acest
fapt era determinat de natura comerțului nostru ext erior (produse agricole și materii prime
contra produselor industriale cu grad înalt de prel ucrare), dar mai ales faptului că produsele
românești după 1870 s-au văzut concurate pe piața e uropeană de produsele rusești și de cele
din afara Europei în deosebi americane care au inva dat piața europeană ducând la scăderea
dramatică a prețurilor la produsele agricole.
După 1900, România își echilibrează balanța de plăț i externe datorită înființării unor
băncilor cu capital străin (german și austro-ungar 66%, francez 30%, 4% terțe țări) fapt ce va
pune capăt lipsei cronice de capital de pe piața ro mânească. Nivelul general al investițiilor
străine a fost destul de important și cu ajutorul l or s-au întemeiat majoritatea industriilor
românești.
Rentabilizarea balanței comerciale externe a fost p osibilă deoarece în gama produselor
de export românești apare un nou produs: petrolul ș i în scurt timp derivatele acestuia. De la
250.000 tone în 1900, producția de petrol a Românie i crește în 1910 la 1.800.000 tone petrol
din care consumului intern îi revenea 1%. După 1910 , cu ajutorul capitalului german vor
apare primele rafinării de petrol iar acest lucru v a avea ca rezultat ridicarea prețurilor
produselor petroliere românești.
La începutul secolului al XX-lea comerțul exterior românesc își păstrează orientare
tradițională fiind legat de piața Europei centrale și de cea balcanică. Relațiile comerciale cu
Europa apuseană au o pondere mai redusă deoarece le găturile economice cu Franța se
diminuaseră după 1866 aceasta îndreptându-și atenți a spre Rusia, iar Anglia deși manifestase
un constant interes comercial pentru Principate dup ă 1829 și continua să fie un concurent
redutabil pentru Puterile Centrale pe piața românea scă își avea interesele comerciale externe

orientate în afara spațiului european: America lati nă, Orientul îndepărtat, colonii și
dominioane. În aceste condiții relațiile comerciale cu Anglia au particularitate deoarece sunt
intermediate de Belgia. Importurile belgiene de cer eale românești sunt doar un paravan
pentru firmele britanice, Belgia fiind din rațiuni ce țin de politica comercială principala poartă
de tranzit a Marii Britanii în ceea ce pricește pro dusele europene.
Germania își va intensifica în aceste condiții rela țiile comerciale cu România, ale cărei
cereale găsesc în Germania o nouă piață de desfacer e avantajoasă, alături de tradiționala piață
habsburgică. În zona balcanică, după evenimentele d in anii 1877-1878, România își va
normaliza rapid raporturile cu Turcia desfășurând p ână în 1914 o intensă activitate
comercială. Țara noastră exporta masiv produse agri cole și lemnoase, importând la prețuri
avantajoase produse mediteraneene.
În 1912 valoarea comerțului exterior pe cap de loc uitor a atins valoarea de 137 mărci,
indicator ce situa România pe locul 8 în lume. În 1 914 schimburile externe ale României, în
valoare de 1.280.000.343 franci (din care 642.103.7 83 franci export și 637.900.560 franci
import) reprezentau 0,6% din volumul schimburilor c omerciale mondiale.
În 1904 guvernul liberal elaborează un nou tarif va mal pentru al înlocui pe cel din
1886 ce expira în 1906. Elaborat de ministrul liber al de finanțe, Emil Costinescu tariful
reflecta preocuparea României de a-și adapta legisl ația vamală la noile realități de pe piața
europeană, majoritatea statelor trecând la diferite practici protecționiste. Promovând în
continuare protecționismul vamal în relațiile comer ciale externe liberalii rămâneau credincioși
politicii “prin noi înșine” pentru că a o abandona ar echivala cu un act de trădare națională
considera Emil Costinescu.
Tariful din 1904 (tariful Costinescu) a intrat în v igoare în 1906 în perioada guvernării
conservatoare, după ce în 1905 fusese promulgatã Legea generalã a vămilor ce instituia
suprataxe fațã de acele țãri care luau măsuri pe pi ețele lor împotriva mărfurilor importate din
România. Tariful acorda avantaje statelor cu care ț ara noastră avea încheiate convenții
comerciale și stabilea taxe reduse mergând până la eliminare pentru materii prime și utilaje
vitale dezvoltării economiei, mărind tarifele pentr u produsele importate similare celor care se
produceau în țară.
În 1912/1913 România se prezenta ca o țară de mare export. Produsele solului
reprezentau la export 76,19% din total, ale subsolu lui 20,37%. România a importat în același
an bugetar 32,15% produse ale solului, 28,37% ale s ubsolului etc. În perioada antebelică,
România a avut, în ceea ce privește exportul, un re gim de completă libertate de la care se
putea face însă o singură derogare, permisă de arti colul 12 al legii generale al vămilor, articol
care preciza că, prin decrete regale, în cazuri de urgență, exportul produselor agricole să fie
controlat de stat.
Sistemul bancar Necesitatea creerii unui sistem bancar modern a fo st înțeleasă de burghezia română
încă din epoca regulamentară îar în timpul lui Cuza s-au elaborat mai multe proiecte pentru înființare a
unei bănci de scont și de emisiune Ele au eșuat din cauze politice interne și externe dar și de natură
economică. Lipsa unei bănci centrale a fost puterni c resimțită în preajma războiului de independență,
când România avea nevoie de surse de finanțare pent ru susținerea operațiunilor militare.
Pregătită încă din 1879 I. I. C. Brătianu secondat de Eugeniu Carada acțiunea de înființare a
Bancii Naționale a României este finalizată în apri lie 1880, când Parlamentul a decis înființarea unei
bănci de scont și emisiune cu un capital de 30 mili oane de lei, din care 12 milioane depuși în
momentul înființării. Din cele 30 de milioane, 1/3 era capital de stat și 2/3 capital particular. B.N. R. a
devenit coloana vertebrală a sistemului bancar româ nesc din care mai făceau parte bănci cu capital
românesc ca Banca Agricolă înființată în 1894, Banc a Comerțului din Craiova (1898), Banca de Scont
(1899), Banca Românească (1911). Alături de aceste bănci cu capital românesc după 1895 au apărut
bănci cu capital străin: Banca Generală a României (1895) – capital german, Banca de Credit Român
(1904) – capital mixt austro-român, Banca Marmorosc h-Blank (1905) – capital maghiar, german,
francez, român și Banca Franco-Română.

Pe lângă aceste 9 bănci mari mai existau numeroase bănci mijlocii și mici, al căror număr
ajunge în 1914 la 215 deținând un capital de 228.00 0.000 lei, precum și băncile populare, înființate
după 1891 sub forma cooperativelor de credit și al căror număr crește după adoptarea în 1903 a Legii
băncilor populare sătești și a Casei centrale a băncilor populare de la 700 în 1902 la 2.755 în 1910.
Create din inițiativa lui Spiru Haret și având în c onducere preoți și învățători, băncile populare săt ești
aveau menirea de a ridica din punct de vedere econo mic țărănimea și satul românesc.
Pentru a asigura creditarea agriculturii, în 1881 s -au înființat în județe Case de credit agricol ,
care în 1893 au fost înlocuite de Creditul agricol , ale cărui fonduri erau asigurate de stat și care a
funcționat până în 1907, acordând credite pe termen scurt (6 luni) cu o dobândă de 10%. În anul 1908
a fost înființată Casa Rurală , societate pe acțiuni cu un capital de 10.000.000 lei, asigurat în proporții
egale de stat și acționarii particulari. Modernizarea economică realizată în România la sfâ rșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a cr eat condiții pentru accelerarea procesului
de integrare a țării în economia europeană a stimul at urbanizarea și promovarea valorilor
civilizatiei moderne contribuind la crearea condiți ilor pentru desăvârșirea unității naționale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

N. Adăniloaie , D.Berindei Reforma agrară din 1864 , Editura Academiei , București, 1967
Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României , Editura Fundației România
de Mâine, București, 1997
Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866â1 876 ), Editura militară,
București, 1992
Daniel Chirot, Shimbarea socială într-o societate periferică , Editura Corint, București, 2002
C. C. Giurescu,. Viața și opera lui Cuza Vodă , Editura Curtea Veche, București 2000
Maria Mureșan, Dumitru Mureșan, Istoria economiei, Editura Economică, 2003
Costin Murgescu, Mersul ideilor economice la români, vol. II, Editura Enciclopedică,
București, 1990
Mihail Oprițescu, Economia în principatele Române. 1829-1866, Editura Economică,
București, 2001
Mihail Oprițescu, Istoria economiei, Editura ASE, București, 2005
G. Zane, Studii, Editura. Eminescu, București, 1980