. Istoria Economiei In Romania

BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1877-1918

Amplificarea și diversificarea producției și circulației de mărfuri și accelerarea evoluției pe cale modernă a economiei românești în general, au determinat preocupări susținute din partea oficialităților și a economiștilor pentru instituirea unui sistem bancar, inclusiv pentru înființarea unei bănci centrale de emisiuni, care să faciliteze derularea tranzacțiilor comerciale și industriale, mișcarea activități economice ș.a.

În aprilie 1880, Parlmentul României adoptă Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulație, care constituie actul de naștere a Băncii Naționale a României, instituție care își începe activitatea la 1 decembrie 1880 și care reprezintă un moment crucial în construcția sistemului bancar și de credit modern din România.

Potrivit statului și legii de funcționare, redactate de Eugeniu Carada încă din 1879, Banca Națională cumula două funcții, întrucât ea era bancă unică de emisiune și bancă comercială centrală, funcții prin care a avut un rol important în întemeierea sistemului bancar modern, fiind nucleul acestuia. În momentul fondării, Banca Națională a fost concepută ca o bancă mixtă de stat și particulară. Ea are o societate anonimă pe acțiuni cu un capital subscris de 30 milioane lei la care statul participa cu o treime și particularii cu două treimi, prin subscripție publică. Din capital subscris 12 milioane trebuia depuse la înființare, erau deci, capital vărsat, iar restul urma să se constituie în mod treptat pe măsura necesităților. Capitalul vărsat era împărțit în 24.000 de acțiuni cu valoarea nominală de 500 lei.

Potrivit legii, B.N.R, avea privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 de ani, care ulterior a fost prelungit.

În același timp, potrivit legii și statutului ei, B.N.R putea să efectueze următoarele operațiuni: să sconteze efecte de comerț cu scadențe până la 100 de zile și prevăzute cu 3 semnături; să sconteze bonuri de tezaur, până la 20% din capital vărsat; să efectueze comerț cu aur și argint; să primească bani în cont curent; să acorde avansuri în cont curent sau cu termene scurte de bază de efecte publice sau titluri garantate de stat; să efectueze oficiul de casierie pentru stat.

Potrivit legii, B.N.R avea privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 de ani, care ulterior a fost prelungit.

În același timp potrivit legii și statutului ei, B.N.R putea să efectueze următoarele operațiunii: să sconteze efecte de comerț cu scadențe până la 100 de zile și prevăzute cu 3 semnături; să sconteze bonuri de tezaur, până la 20% din capitalul vărsat; să efectueze comerț cu aur și argint; să primească în depozit metale prețioase; să primească sume se bani în cont curent; să acorde avansuri în cont curent sau cu termene scurte pe bază de efecte publice sau titluri garantate de stat; să efectueze oficiul de casierie pentru stat.

Conducerea B.N.R era asigurată de guvernatorul băncii, numit de guvern, pe 5 ani, care trebuia să dețină minimum 40 de acțiuni ale băncii, 6 directori, din care 2 numiți de stat și 4 aleși de Adunarea generală a acționarilor, fiecare trebuind să posede minimum 20 de acțiuni ale băncii, 7 cenzori, fiecare trebuind să aibă minimum 10 acțiuni ale băncii. Adunarea generală a acționarilor era alcătuită din cei care dețineau un minim de 4 acțiuni fiecare, barem care dădea dreptul la un vot. Nimeni nu avea dreptul la mai mult de 10 voturi personal și 10 voturi ca mandatar, oricâte acțiuni ar fi posedat. Această prevedere viza în primul rând statul, cel mai mare acționar în momentul înființări B.N.R avea ca scop eliminarea sau limitarea subiectivismelor, a impunerii intereselor celor care dispuneau de un număr mare de acțiuni, și conferea băncii rolul conductor în politica monetară și e credit.

Din primul an de funcționare B.N.R a deschis sucursale în principalele orașe ale țării, la Brăila, Galați, Constanța, Craiova, Iași, Pitești, Piatra-Neamț, Roman, Giurgiu ș.a.

Încă din primii ani ai funcționări, B.N.R a desfășurat o activitate deosebit de profitabilă, dovada în acest sens situind-o creșterea continuă a ratei anuale a profitului obținut de bancă, de la 18,0% în 1881 la 26,3% în 1891 și la 38,3% în 1900.Creșterea foarte mare a profiturilor a prilejuit acționarilor încasarea unor dividende ridicate. Astfel, dividendul distribuit de B.N.R a crescut și cursurile acțiunilor băncii la bursă, acestea înregistrâd o creștere de circa 4,8-5,6 ori de la 500.

În lei valoarea nominală la circa 2.400-2.800 lei. De menționat și faptul că B.N.R era atunci singura societate pe acțiuni din țară car distribuia acționarilor dividende de două ori pe an.

În 1901 statul se retrage din calitatea de acționar al B.N.R. Potrivit modificările și completările aduse, în anul menționat, legii de constituire a băncii, capitalul acesteia este de 30 de milioane lei, realizat prin subscripție publică, iar în statutele ei, din același an, nu se mai fac referiri la participarea statului.

În schimbul retragerii din participație la capitalul băncii și la rezerva metalică a acesteia, statul a primit o despăgubire de 148 milioane lei. Vânzarea acțiunilor statului s-a făcut către vechii acționari ai B.N.R, acesta devenind astfel o bancă cu capital integral privat și care exploata integral monopol de stat, anume emisiunea monetară.

De asemenea, B.N.R a jucat un rol important în instituirea, lărgirea și consolidarea creditului bancar modern, o condiție a unei creșterii economice susținute. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, apariția Băncii Naționale ca institut de credit a determinat cu timpul scăderea apreciabilă a dobânzii curente. Dacă înainte de 1880 dobânda cerută pe piață nu scădea sub 15% cea percepută de Banca Națională la creditele ei de scont, taxa scontului, a fost fixată la 5% și a oscilat între 4 și 6% în primul deceniu de funcționare a băncii și între 5 și 9% în al doilea deceniu, 9% fiind taxa percepută doar în cursul unei scurte perioade, de câteva luni, în 1899-1900, când unele fenomene de criză economică s-au manifestat mai puternic. Problema creditului ieftin, care să faciliteze dezvoltarea producției și circulației de mărfuri, statornicirea economiei moderne, crearea unor instituții de credit, a unui sistem bancar au reprezentat una din preocupările majore ale perioadei la care ne referim.

Până la Unirea din 1859 și chiar în perioada imediat următoare, trebuințele de împrumut ale boierilor, meseriașilor, întreprinzătorilor, atât câți erau, țăranilor ș.a erau satisfăcute de cămătari și de zarafi, dar cu dobânzi mari. Potrivit unor date din literatura de specialitate, în ajunul promulgării Legii rurale din 1864, suma capitalurilor cămătărești era de aproximativ 650-700 milioane lei, iar dobânzile se situau, în medie, între 18-20% și chiar 30-40%. Ca urmare, capitalul cămătăresc și cămătăria, care au jucat un rol important în destrămarea economiei feudale, au devenit o frână în calea dezvoltării economiei și se impunea cu deosebită acuitate soluționarea problemei creditului bancar în spiritul modern al epocii.

Ca expresie a înțelegeri de către oameni politici ai timpului și de către economiști a acestei necesității, după unirea din 1859 și până la înființarea B.N.R, au fost întocmite 18 proiecte, din care 8 inițiate de miniștrii de finanțe. Dintre prevederile unui proiect sau ale altuia, reținem câteva, cu titlu de exemplu: crearea unei bănci publice de scont și circulație; înființarea unei bănci de emisiune, scont și depuneri; înființarea unei administrații generale a creditului, compusă din administrația băncii de scont și circulațiune și administrația băncii funciare; înființarea Băncii Naționale a Principatelor Unite; înființarea unei bănci care să aibă privilegiul de emisiune și să efectueze și operațiuni de scont, depuneri, împrumuturi ipotecare, înființarea unei bănci de scont și de credit funciar; înființarea unei Băncii Naționale ș.a.

N-au întârziat nici fondări de asemenea instituții. Astfel în 1861 este fondată Banca Moldovei rezultată din reorganizarea fostei Bănci Naționale a Moldovei, în 1864 Casa de Depuneri și Consemnațiuni; începând cu 1870 sunt înființate o serie de cooperative de credit la orașe, sub denumirea de „Economia”; în 1870 și 1873 sunt înființate societăți de asigurare, „Dacia” și respectiv „România” care vor furniza în 1881; în 1871 este înființată Societatea Financiară a României, care a funcționat până în 1876; în 1873 se înființează „Prima societate de credit funciar”; în 1875 „Creditul funciar urban din București” și Banca de București, care intră în lichidare în 1877; în 1882 „Creditul funciar urban din Iași” ș.a.

Sub autoritatea acestei instituții, în 1900 este creat Creditul județean și comunal, cu scopul de a stimula dezvoltarea și modernizarea localităților urbane, prin efectuarea unor lucrări de iluminat, canalizări, amenajări de drumuri ș.a. Acesta acorda comunelor, gospodăriilor comunale, împrumuturi pe termen de până la 40 de ani. Între anii 1900-1915 împrumuturile acordate de Creditul județean și comunal s-au ridicat la 146 milioane de lei și au contribuit în bună măsură la ridicarea nivelului de urbanizare al unora dintre localitățile țării.

Creditul funciar rural a fost înființat prin Legea creditului funciar român, din 6/18 aprilie 1873, și el punea bazele primei instituții moderne de credit din țara noastră. Acorda împrumuturi pe o perioadă de 10-60 ani, cu 7% dobândă, în valoare de cel mult 50% din valoarea moșiilor ipotecate. Primul director al acestei instituții a fost omul politic și economist Ion Ghica. Într-un mod similar s-au organizat în 1875 și 1882 Creditele funciare urbane din București și Iași.

În 1893 în locul caselor de credit agricol a fost înființat Creditul agricol, o bancă agricolă de stat, cu filiale în toate județele. Capitalul acestei instituții este asigurat, în totalitate de către stat, prin reecont la Banca Națională. Creditul agricol care a funcționat până la 190, acorda credite, până la 1000lei, în primul rând marilor proprietari funciari, dar și țăranilor înstăriți, pe termen maximum 9 luni, cu o dobândă de 10%.

Cu scopul declarat de ridicare a gospodăriei țărănești idee împărtășită de cercurile guvernamentale, dar și de o parte a claselor avute, pentru a crea la sate o categorie socială înstărită, independentă și stabilă economic, se dezvoltă mișcarea cooperatistă. Această mișcare se concretizează cu deosebire sub forma cooperativelor de credit. Primele cooperative de credit au fost înființate în 1891 sub denumirea de bănci populare, iar în următoarele decenii numărul lor, al membrilor și volumului capitalului vărsat au crescut în mod deosebit, așa cum reies din tabelul următor:

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea sistemul de credit se dezvoltă în România într-un ritm foarte rapid. Astfel, numărul băncilor existente a crescut de la 26 în 1900, la 196 (197 după unele date), în 1913, iar capitalul subscris de la 80,1 milioane lei la 228.

Băncile comerciale, cu o forță financiară tot mai mare, au ca obiect de activitate acordarea de credite comercianților, industriașilor și, în parte, chiar și agricultorilor. După puterea financiară și aria operațiunilor, în literatura de specialitate, băncile respective sunt clasificate în două mari categorii: bănci mici și mijloci, și bănci mari.

Astfel potrivit unor date din literatura de specialitate situația celor două mari categorii de băncii era, în 1913 următoarea:

Rezultă din datele cuprinse în tabel, marea concentrare a fondurilor bancare, cele 9 bănci mari, deținând circa 70% din totalul acestora. Marile bănci, ca Banca Românească, Banca Generală Română, Banca de Credit Român, Banca Marosch Blank, Bank of Roumania, alături de Banca Națională a României, controlau întregul sistem de credit al țării. Ele efectuau operațiuni de credit și depozite, finanțau întreprinderi mari comerciale de import-export, comerțul mare intern ca și industriile în dezvoltare. În cadrul celor 9 mari bănci, 4 erau cu ategorii de băncii era, în 1913 următoarea:

Rezultă din datele cuprinse în tabel, marea concentrare a fondurilor bancare, cele 9 bănci mari, deținând circa 70% din totalul acestora. Marile bănci, ca Banca Românească, Banca Generală Română, Banca de Credit Român, Banca Marosch Blank, Bank of Roumania, alături de Banca Națională a României, controlau întregul sistem de credit al țării. Ele efectuau operațiuni de credit și depozite, finanțau întreprinderi mari comerciale de import-export, comerțul mare intern ca și industriile în dezvoltare. În cadrul celor 9 mari bănci, 4 erau cu capital străin sub control unor grupuri financiare străine. Băncile cu capital străin finanțau cu predilecție operațiunile de import-export ale firmelor străine în România, acordau credite întreprinderilor industriale cu capital străin, precum și credite pe termen scurt comerțului și industriei cu capital românesc. Băncile cu capital străin foloseau, în principal, creditele de la societățile bancare din străinătate.

În Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea creditul bancar cunoaște creșteri deosebite, în două direcții. Prima, reprezentată de băncile și filialele cu capital vienez și budapestan, iar a doua, reprezentată de o rețea de bănci și case de păstrare, de bănci românești, bănci săsești germane și băncile locale maghiare. Băncile locale săsești și maghiare aveau strânse legături cu băncile din Viena și Budapesta și erau, multe din ele, finanțate de acestea. Cu toate greutățile întâmpinate, datorită concurenței capitalului austro-ungar, sprijinit e cercurile guvernante, au fost înființate numeroase bănci românești. Astfel în 1862 la Sighișoara este înființată Banca pentru industrie și ipotecă; în 1867 la Rășinari , Societatea pentru păstrare și împrumut, în 1872, la Sibiu, Banca Albina; în 1883, la Făgăraș, Banca Furnica; în 1884, la Săliște, Casa de păstrar; în 1885, la Orăștie, Banca Ardeleana; tot în 1885, la Timișoara, Banca Timișana, în 1887, la Arad, Banca Victoria, în 1890, la Dej, Banca Someșana ș.a. La începutul secolului nostru, băncile românești din Transilvania erau în număr de peste 100 și dețineau circa 20% din totalul capitalului bancar.

În Basarabia în 1919, funcționau două bănci cu un capital social de 309.479 lei.

În Bucovina se menționează în lucrări de istorie, ca urmare a lipsei unor instituții specializate de credit pentru marea masă a populației țărănești, cămătăria a cunoscut un câmp de activitate deosebit de mare. După anul 1900, mișcarea cooperatistă cunoaște unele realizări. Astfel în 1900 din inițiativa preotului Mihai Bendevschi, în comuna Crașna, județul Storojineț e înființează „Însoțirea agricolă pentru cumpărare și vânzare”, cu scopul de a organiza aprovizionarea sătenilor cu mărfuri industriale necesare și8 desfacerea în comun a produselor lor.

Rezultă din cele de mai sus că până la primul război mondial s-a format o rețea bancară care a avut un rol important în dezvoltarea economică țării. Prin creditele acordate industriașilor, comercianților, agricultorilor etc., băncile au contribuit la accelerarea producției și circulației de mărfuri, iar prin depunerile spre fructificare la mobilizarea capitalurilor disponibile și direcționarea lor spre o ramură sau alta a economiei.

ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

Evoluția economiei României în perioada dintre cele două războaie mondiale cunoaște numeroase sinuozități, de natură obietivă și subiectivă, generale sau numai favorizate de factori interni și de contextul general european. Privită în ansamblu, dezvoltarea economiei românești, a forțelor ei productive, a înregistrat progrese remarcabile și a determinat o serie de mutații importante în viața economico-socială a țării.

CONSECINȚE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Marile distrugeri provocate de război, precum și cheltuielile făcute de statul român pentru participarea la acesta au condus la un important dezechilibru al organismului economiei naționale.

Pierderile umane de circa un milion de victime, la care se adaugă, desigur, răniții, invalizii și mutilați de război, au însemnat diminuarea cu circa o cincime a forței de muncă active față de perioada dinaintea războiului.

Pierderile materiale, apreciate de oficialitățile românești la 72 miliarde lei-aur, sunt recunoscute în mod oficial prin tratatele de pace încheiate la sfârșitul războiului în sumă de doar 31 miliarde lei-aur. Considerând valoarea producției anuale a economiei românești antebelice la circa 2 miliarde lei-aur, putem aprecia că în cei doi ani de război au fost distruse bunuri materiale pentru care românii au trudit aproape 1 ani.

Agricultura, sector cu o mare pondere în economia națională, se afla într-o situație extrem de critică. Era epuizată întregul stoc de cereale, astfel încât nu se puteau asigura nici hrana pentru populație și nici însămânțările pentru recolta viitoare. Potrivit statisticilor vremii, la 1 februarie 1919 România dispunea doar de 1.600 vagoane de grâu, în timp ce pentru asigurarea minimului de hrană până la următoarea recoltă erau necesare 14.000 vagoane grâu, iar pentru însămânțări 2.000 de vagoane. Urmare a acestei situații în 1919 se importă 220 mii tone cereale, precum și alte produse alimentare necesare pentru acoperirea consumului intern.

Războiul a provocat mari pierderi șeptelului, care s-a diminuat cu aproximativ 40%. În 1919 existau în întreaga țară circa 16,5 milioane capete de vite, față de 27,8 milioane în anul premergător războiului.

Industria prezenta o situație și mai dramatică, datorită distrugeri provocate de război, jaful de mașini, utilaje, accesorii ș.a exercitat de administrația militară germană în perioada vremelnicei ocupații din sudul țării, distrugerile provocate de armata română din rațiuni strategice, în momentul retragerii ei în Moldova, precum și evacuării, din același motive , în Rusia a numeroase întreprinderi care nu s-au mai întors niciodată.

În ansamblu în 1919 industria funcționa, în medie din capacitatea antebelică, cu diferențe de la o ramură la alta; extracția petrolului cu 47%, a cărbunelui cu 41%, industria siderurgică cu 19,4%, a cimentului cu 40%, a cherestelei cu 50%, a hârtiei cu 30%, a zahărului cu 35% ș.a. Din cele peste 800 de întreprinderi încurajate de stat și înregistrate în 1915, funcționau doar 217. La acesta se adaugă faptul că o parte din marile întreprinderi industriale din Transilvania, în momentul în care autoritățile românești le-au preluat, erau descomplete.

Transporturile nu se găseau nici ele într-o situație mai bună. Rețeaua feroviară era în mare parte distrusă, iar cea rămasă datorită folosirii intensive în timpului războiului, prezenta o uzură accentuată și necesitatea și ea o refacere grabnică. Aproape toate podurile feroviare, precum și alte numeroase lucrări feroviare fuseseră distruse fie de armata română în retragere, fie de armata germană. Parcul feroviar de locomotive și de vagoane, fusese fie capturat de autoritățile de ocupație fie distrus, fie suprasolicitat și deci uzat. Astfel în 1919 se aflau în funcțiune doar 265 locomotive, 563 vagoane de călători, 3.511 vagoane de marfă și câteva sute de vagoane cisternă, ceea ce reprezintă circa 40% din parcul existent anterior.

Finanțele țării se aflau într-o situație cu totul deosebită. Urmare a războiului, balanța comercială înregistra deficite enorme. Exportul țării, preponderent agricol, era aproape inexistent, iar importul era format din produse agricole, cereale în principal, materiale rulant și utilaje industriale. În aceste condiții, statul român este nevoit să apeleze la o serie de împrumuturi externe, care s-au adăugat celor anterioare războiului, precum și celor contractate pentru acoperirea cheltuielilor militare din timpul războiului. Ca urmare, în 1921 datoria publică a României era de 20.741,7 milioane lei, din care datoria externă de 16.169,4 milioane lei.

În acele momente dramatice pentru țară, guvernul româniei și-a asumat răspunderea pentru măsurile de punere la adăpost a tezaurului Băncii Naționale a României și a depozitelor Casei de Depuneri și Consemnațiuni. În acest sens, el a încheiat convenții oficiale cu guvernul imperial rus, prin care erau garantate transportul și păstrarea tezaurului românesc, în spațiul și în condiții de siguranță similare cu ale tezaurului imperial rus, la Moscova, în Kremlin.

Prin protocolul încheiat cu reprezentanți guvernului român, ministrul plenipotențiar al Imperiului Rus în țara noastră, generalul A. Mossoloff, confirmă încărcarea, în zilele de 12-14 decembrie 1916, a 17 vagoane cu 1.738 casete cu monede și lingouri de aur. Valoarea stocului de metal prețios se ridica la 314.580.456,84 lei-aur. Separat au mai fost încărcate două casete cu bijuterii, a căror valoarea declarată era de 7 milioane lei-aur și care aparținea reginei Maria.

1.2 ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1921-1939.

În primii ani de după război mondial, problema economică dominantă era cea a refacerii și punerii în funcțiune a activității economice pe întreg teritoriul țării.

1.2.1 Agricultura

În anii primului război mondial, în iulie 1917, în timpul retragerii de la Iași, Parlamentul adoptă modificarea Constituției și înscrie în ea reforma agrară și cea electorală. Este prevăzută astfel exproprierea, pentru „cauză de utilitate națională”, a 2 milioane de hectare, cu despăgubire în rentă de stat. Exproprierea urma a se face din proprietatea moșierească, domeniile statului și cele ale coroanei, precum și din proprietatea instituțiilor publice, a cetățenilor străini și a absentiștilor.

Proiectul de modificare a Constituției, aprobat de Parlament la 17 iulie, este sancționat de rege la 19 iulie 1917. Exproprierea, începută pe baza decretelor-legi din 1918-1919 și definitivă prin legile de reformă agrară adoptate în iulie 1921, a însumat 6.008.098 ha, adică 66% din proprietatea moșierească, destinate împroprietăriri țăranilor. Astfel procesul de regiferare a reformei agrare se încheie după patru ani, prin adoptarea în forma definitivă a Legii pentru reforma agrară din Vechiul Regat, la 17 iulie 1921, a Legii pentru reforma agrară din Transilvania, la 30 iulie 1921 și a Legii pentru reforma agrară din Bucovina, la 30 iulie 1921. Anterior la 6 martie 1920 fusese adoptată Legea pentru reforma agrară din Basarabia.

Privită în ansamblu reforma menționată a contribuit la schimbarea cursului dezvoltării economice românești în general și al agriculturii în special, ca urmare a modificării structurii proprietății asupra pământului. Înainte de reforma agrară, potrivit statisticilor vremii, proprietățile sub 100 ha dețineau 59,77% din suprafața agricolă, adică 12.025.814 ha, iar proprietățile de peste 100 ha dețineau 40,23% din suprafața agricolă, adică 8.108.847 ha. După reforma, potrivit acelorași statistici, proprietățile sub 100 ha dețineau 89,56% din suprafața agricolă, adică 18.033.911 ha, iar proprietățile de peste 100 ha dețineau 10,44%, adică 2.100.750 ha.

Evoluția agriculturi. În deceniul al treilea, după traversarea dificilei perioade a refacerii de după război, agricultura parcurge o importantă etapă de redresare economică.

În granițele sale firești, reîntregite după Marea Unire, repartiția teritoriului țării, privită după utilizări, are configurația prezentată în tabelul următor:

Analiza datelor prezentate ne conduce la concluzia că este evidentă tendința de scădere a suprafeței pe locuitor, de la 1,87 ha în prima parte a perioadei la 1,72 în a doua, fapt care decurge din creșterea numărului populației. Astfel potrivit datelor din literatura de specialitate, populația României era în 1922 de circa 16,5 milioane, din care 78,9% populația rurală și 21,1% populația urbană.

Datele din tabelul următor confirmă fenomenul de suprapopulație relativă în agricultură, suprafața cultivată pe locuitor fiind mică. Creșterea suprafeței cultivate pe locuitor de la 0,69 la 0,73 ha s-a datorat sporirii suprafețelor cultivate.

În continuare sunt prezentate datele privind randamentul la hectar, pentru principalele cereale cultivate:

Creșterea animalelor cunoaște sporiri relative, în sensul că în perioada de după război șeptelul înregistrează creșteri importante, fără însă a atinge nivelul antebelic. Astfel, dacă în 1919 erau înregistrate oficial 16,5 milioane capete de vite, în 1922 sunt consemnate 23,7 milioane, din care 7,5 milioane vite de muncă, iar în 1928, 22,6 milioane, din care 6,4 milioane vite de muncă. Din datele menționate atrage atenția scăderea numărului vitelor de muncă, ceea ce în sens economic reprezenta îngustarea posibilităților gospodăriei țărănești de valorificare a potențialului agricol al proprietății funciare deținute. În același timp, scăderea de ansamblu a numărului de vite față de perioada de dinainte de război semnifică un vizibil proces de sărăcire a țărănimii.

În decembrie 1931 este adoptată Legea pentru suspendarea executării silite, care suspenda, până la 15 februarie 193, toate actele de urmărire și de executare îndreptate împotriva bunurilor rurale mobile și imobile. Termenul de suspendare a executărilor silite a fost apoi prelungit de două ori, până la 1 mai 1932, timp în care în Parlament s-au discutat căi și modalități concrete privind conversiunea datoriilor agricole.

Datele privind repartiția teritoriului național, după utilizări le prezentăm în tabelul următor:

În ansamblu producțiile de cereale sunt constant determinate în mare parte de condiții climaterice bune și chiar foarte bune. Cu excepția anilor 1932, 1934 și 1935, în toți ceilalți ani recoltele depășesc 10.000 de tone. Anii record ai deceniului sunt 1931 și 1939 cu producții de cereale aproximativ egale, respectiv 12.297,0 mii tone și 12.259,6 mii tone, urmați îndeaproape la diferențe aproape nesemnificative de producțiile anilor 1933 și 1936.

Randamentul la hectar, la principalele două culturi de cereale, au fost următoarele:

Comparativ cu deceniul anterior, randamentele sunt constant ridicate și au valori maxime, la grâu în 1938, cu 12,6 q/ha, și în 1930 cu 11,6 q/ha, iar la porumb în 1931, cu 12,7 q/ha, și în 1932 cu 12,5q/ha. Randamentele minime înregistrate sunt: la grâu în 1932, cu 5,1 q/ha, și în 1934, cu 6,7 q/ha, iar la porumb în 1933, cu 9,4 q/ha, și în 1934, cu 9,6 q/ha.

Recensăminte ale animalelor, efectuate în acea vreme, au consemnat datele din tabelul următor (mii de capete):

Din numeroasele probleme ale agriculturi românești în deceniul patru al secolului nostru, unele determinate de criza economică din anii 1929-1933, altele numai agravate de acesta, se înscriu și cele în epocă au purtat denumirea de suprapopulație relativă din agricultură și valorificarea insuficientă a produselor agricole.

1.2.2 Industria

Ancheta industrială din 1920 consemnează, pentru anul 1919, un număr de 2.610 întreprinderi ale industrie mari apreciate după criteriile Legii de încurajare a industriei naționale din 1912, respectiv întreprinderile care foloseau un motor de cel puțin 5 C.ÂÂP sau, în lipsa acestuia, dacă utilizau cel puțin 20 lucrători.

Întreprinderea industriei mari dispuneau de o forță de motrice de 343.550 C.P, un personal de 154.391 și aveau o producție de 11.465 milioane lei.

Procesul refacerii industriei naționale se desfășoară lent, inegal de la o ramură la alta și este apreciat în literatura de specialitate ca încheiat – în ansamblu – la cumpăna anilor 1923/1924. O dezvoltare importantă în această perioadă o cunoaște industria materialelor de construcții, având în vedere trebuințele sporite pentru ciment, geamuri, cărămizi, țigle ș.a. În tabelul următor sunt prezentați indicatori ai industriei mari în anii 1922 și 1924.

Pentru anul 1924, considerat de unii autori ca ultim an al refacerii de după război mondial, iar de alții ca primul an de avânt economic în perioada menționată, arătăm că din cele 3.840 întreprinderi ale industriei mari 870, respectiv 22,7% aparțineau industriei de prelucrare a lemnului, 842 respectiv 21,9% industriei alimentare, 557, adică 14, 5% metalurgiei și prelucrării metalelor., 381, respectiv 9,9% ceramicii, care cuprinde și materiale de construcții și sticlă, iar restul altor ramuri.

În tabelul de mai jos prezentăm o serie de date sintetice privind evoluția industriei mari prelucrătoare.

Întrucât în 1929 sunt tot mai evidente semnele epuizării avântului economic din perioada anterioară, facem câteva precizări privind structura pe ramuri a industriei mari prelucrătoare, în anul 1928. Astfel, din cele 3.966 întreprinderi, un număr de 1.133, respectiv 28,6% aparțineau industriei alimentare, 780, respectiv 19,7% aparțineau industriei prelucrătoare a lemnului, 530, respectiv 13,3% industriei textile, 451, respectiv 11,4% celei metalurgice și de prelucrare a metalelor, 330, respectiv 8,3% industriei chimice și restul altor ramuri, iar forța motrice, aparținea în proporție de 27,5%, industriei alimentare, 17,8% industriei chimice, care includea și rafinarea petrolului, și 8,3% industriei textile. Dina valoarea industriei mari prelucrătoare, 30,5% reprezenta cea a industriei alimentare, 18,6% a industriei chimice și, cu ponderi aproximativ egale, respectiv 14,3% și 14,7%, industriilor textilă și metalurgică și de prelucrare a metalelor.

În unitățile meșteșugărești și de mică industrie menționate activau un număr de 303.389 persoane, din care 69.173 în unități cu 1 persoană, 164.315 în unități cu 2-5 persoane și 69.901 în unități cu 6-20 persoane. Personalul unităților meșteșugărești și de industrie mică reprezenta 50,6% din totalul personalului din industrie, firește cu unele deosebiri de la o ramură la alt, ca, de exemplu, 87,2% în domeniul pielăriei, 69,5% în cel alimentar, 43,7% în prelucrarea metalelor, 42,1% în prelucrarea lemnului, 40,9% în confecții 35,6% în construcții ș.a.

Un domeniu aparte al industriei românești, în deceniul la care ne referim, îl constituie industria extractivă, iar, în cadrul acesteia industria petrolieră, bazată pe rezerve de țiței însemnate și ușor accesibile exploatării în condițiile de atunci.

Producția de țiței a crescu, aceasta înregistrând o curbă ascendentă: în anul 1923 – 1,5 milioane tone; 1924 – 1,9; 1925 – 2,3; 1926 – 3,3; 1927 – 3,7; 1928 – 4,2; 1929 – 4,8; 1930 – 5,7;

Urmare a creșterii producției de țiței, crește atât consumul intern cât și exportul de produse petroliere. Astfel, consumul intern de produse petroliere, înregistrat statistic, reprezintă în 1924 – 0,8 milioane tone; în 1925 – 1,3. Iar exportul de produse petroliere a fost, în 1924 – 0,4 milioane tone; în 1925 – 0,8; în 1926 – 1,5; în 1927 – 1,9; în 1928 – 2,3; în 1929 – 0,8. Se constată, totodată, o tendință de creștere a ponderii exportului în totalul producției petroliere, de la 34,8% în 1924 la 63,3% în 1929, tendință care, după cum vom vedea, se menține și în deceniul următor.

În 1929 se manifestă în industria românească primele fenomene de stagnare a producției, cu deosebire în industria mare prelucrătoare, fapt marcat de creșterea stocurilor de mărfuri și implicit de scăderea prețurilor, adesea sub costurile de producție. În tabelul următor sunt redate date, potrivit statisticilor din epocă, privind evoluția principalilor indicatori ai industriei mari prelucrătoare, în anii 1928-1934.

În 1928, statisticile înregistrează 4.143 falimente și concordate preventive, iar în 1931-10.059.

Datele statistice privind personalul disponibilizat, ca urmare a falimentelor sau restrângerii activității unor întreprinderi, și numărul cererilor de lucru și al plasărilor au caracter relativ. O serie de date apar în evidența Oficiilor de plasare, create de Ministerul Muncii în majoritatea capitalelor de județ, și care sunt prezentate în tabelul următor:

În literatura de specialitate se apreciază, aproape unanim, că anul de vârf al crizei în industria românească este anul 1932. analiza în structură a industriei mari prelucrătoare în acest an, comparativ cu anul 1928, dezvăluie însă o serie de deosebiri de la o ramură la alta, precum și unele tendințe ale dezvoltării ei în anii următori. Astfel situațiile cele mai deosebite le prezintă industriile electrotehnică, metalurgică, chimică, textilă și pielărie.

Industria cunoaște o creștere a numărului de întreprinderi, de la 14 la 15 folosește aproape integral personalul angajat, 99,6%, obține o producție în valoare de numai 53% față de anul de comparație, dar forța motrice, exprimată în C.P, crește șa 358,4%.

Industria metalurgică și de prelucrare a metalelor cunoaște scăderi însemnate, până la 88,7% la numărul de întreprinderi, folosește doar 65,6% din personal, obține o valoare a producție doar de 48,39% și sporește forța de motrice la 124,8% față de anul 1928.

Industria chimică cunoaște și ea o scădere a numărului de întreprinderi la 84,2%, folosește personalul în proporție de 69,7%, obține o valoare a producției de 65,0%, iar forța motrice este de 101,8% față de 1928.

Industria textilă cunoaște o scădere a numărului de întreprinderi la 88,6%, o creștere a personalului la 104,2%, o scădere a valorii producției la 70,44% și o creștere a forței motrice la 109,7%

Industria pielăriei cunoaște o scădere a numărului de întreprinderi la 71%, a personalului la 72,2%, a valorii producției la 48,9% dar și o scădere a forței motrice la 83,4%.

În cadrul industriei prelucrătoare, scăderile sunt diferite de la o ramură la alta și înregistrează indicii cei mai scăzuți în anii 1930, 1931 și 1932. Astfel cel mai scăzut îl au, în 1932 indicii industriei sticlei – 41,5%, lemnului – 56,4%, prelucrării metalelor – 67,9%, metalurgiei – 69,8%, hârtiei – 83,1%, iar în 1931 indicii industriei alimentare – 66,7%, materialelor de construcții – 68%, textile – 73%, hârtiei – 91,5%, iar indicele industriei pielăriei – 87,5% în 1930. Indicele industriei chimice era în 1932 de 99,1% față de 1929, iar al rafinăriilor de 151,5%.

1.2.3 Transporturi

Transporturile feroviare. Paralel cu activitatea susținută și sistematică de refacere a liniilor, podurilor și viaductelor, a clădirilor și instalațiilor aferente căilor ferate, precum și de reparații de locomotive, vagoane și alt material rulant, ceea ce a putut să amelioreze doar situația transporturilor feroviare, începe și construcția de locomotive. Astfel, la Societatea Reșița, începând cu anul 1922, s-au realizat primele prototipuri de locomotive de creație a specialiștilor români.

Lungimea liniilor de cale ferată, linii în funcțiune, a crescut de la 10.925 km în 1924 la 11.130 km în 1929, numărul stațiilor de la 1.302 la 1.322, iar cel al haltelor de la 260 la 477.

Iar datele privind parcul de mijloace de transport principale de cale ferată din anii 1925 și 1929 sunt următoarele:

În ceea ce privește personalul Căilor Ferate Române, acesta a cunoscut oscilații de la un la altul, el fiind de 117.030 în 1924, 110.368 în 1925, 103.669 în 1926, 123.346 în 1927, 114.784 în 1928 și 110.946 în 1929. în mod corespunzător a oscilat și personalul pe unitate de material rulant și kilometru de cale ferată.

Spre sfârșitul deceniului patru, în 1939, parcul rulant al C.F.R era format din 2.271 locomotive, 53.349 vagoane, din care 49.660 de marfă, 2.987 de călători și 702 de poștă, 10.071 vagoane de tracțiune a parcului de locomotive era de 2,6 milioane cai putere. Ca urmare a sporit traficul de călători și mărfuri. Lungimea liniilor de cale ferată în 1930 era de 11.410km, cu 275 km mai mult decât la începutul deceniului.

În 1930, personalul C.F.R. era de 95.838, respectiv 44,1 personal la o locomotivă, 2,1 la 1 vagon și 8,6 la 1 km linie. În 1939, personalul C.F.R era de 85.997 și revenea 37,9 personal la o locomotivă, 1,7 la 1 vagon și 7,5 la 1 km linie, s-a redus deci în comparație cu 1930. în schimb, a crescut transportul de călători și de mărfuri pe unitate de personal angajat. Astfel, numărul de călători pe unitate de personal a crescut de la 374,8 în 1930 la 595,0 în 1939, iar al tonelor de mărfuri de la 243,0 la 323,6 în aceiași ani.

Transporturile de drumuri publice. În deceniul al treilea rețeaua de drumuri publice, cunoaște unele modernizări și extinderi, îndeosebi ca urmare a preocupărilor statului. În 1924, lungimea totală a drumurilor publice era de 80.779 km, din care 10.889 drumuri naționale, 13.297 județene și 56.583 vicinale și comunale. Iar în 1929, lungimea totală a drumurilor publice era de 106.558 km, din care 11.477 drumuri naționale, 13,246 județene și 81.835 drumuri vicinale și comunale.

În 1930 circulau circa 2,5 milioane căruțe care circulau în mediul rural și pe drumurile comunale.

Din anul 1934, Regia Autonomă a C.F.R obține de la Ministerul Lucrărilor Publice monopolul concesiunii cărăușiei de călători, bagaje și mărfuri pe principalele șosele ale țării, în rețea de 11.000 km, pe termen de 20 de ani, în scopul asocierii și completării rețelei și mijloacelor de transport ale căilor ferate cu mijloace auto.

Pentru efectuarea transportului auto al C.F.R a fost înființată Regia Atonomă a Transporturilor Auto – R.A.T.A care organizează exploatarea rețelei de drumuri menționată parțial în regie directă, cu autovehicole proprii pentru transporturi de călători, aproximativ 7.800 km și de mărfuri aproximativ 2.700 km, și parțial cu autovehicule ale societăților particulare pentru mărfuri circa 5.000 km. În 1939, după cinci ani de la înființarea R.A.T.A avea 7.851 km de trasee exploatate (464 km în 1935), 468 autobuze și autocamioane (36 în 1935), realiza 192,6 mii curse.

Transporturi aeriene. Prin legea aeronauticii, adoptă în iunie 1932, începe o nouă etapă în dezvoltarea aeronauticii românești. Legea a instituit Subsecretariatul de Stat al Aerului, instituție autonomă în sarcina căreia era coordonarea întregii activități aeronautice civile și militare din România. Legea prevedea că, pentru dezvoltarea aviației civile, statul prin Subsecretariatul de Stat al Aerului, avea dreptul să înființeze aeroporturi și linii aeriene interne sau internaționale, să acorde concesiuni de exploatare a unor linii comerciale aeriene, să acorde scutiri de taxe și impozite, reduceri vamale sau alte înlesniri ale aviației de stat, concesionarilor sau întreprinderilor particulare specializate în transporturi aeriene.

1.2.4 Finanțe. Circulația monetară și Banca Națională a României.

Activitatea din aceste domenii a fost marcată de mersul general al economiei, de criza economică în primii patru ani ai deceniului și de avântul pe care economia îl înregistrează în perioada 1934-1938, precum și de împrejurările internaționale.

Finanțele. În primii patru anii ai deceniului patru, finanțele statului traversează o puternică criză, concretizată în micșorarea drastică a încasărilor bugetului ordinar, după unele date acestea reprezentând în exercițiul bugetar 1933/1934 aproximativ 41% din cele din 1929, și implici a cheltuielilor bugetare. Redresarea finanțelor statului începe în 1934/1935 dar abia în 1938/1939 veniturile și cheltuielile bugetului ordinar se apropie de nivelul antecriză.

După nouă ani (1922/1923-1930) în care bugetele ordinare de venituri și cheltuieli s-au încheiat cu excedente, în anii 1931-1935 ele s-au încheiat cu deficite. Evoluția deficitelor bugetare a fost următoarea: 6.989 milioane lei în 1931; 1.883 milioane lei în 1932/1933; 2.377 milioane lei în 1933/1934 și 1.062 milioane lei în 1934/1935. Ulterior se înregistrează excedente: 469 milioane lei în 1935/1936; 1.444 milioane lei în 1936/1937 și 625 milioane lei în 1937/1938.

De menționat că în a doua jumătate a deceniului la care ne referim statul s-a implicat relativ profund în viața economică. Astfel potrivit unor date din epocă, în 1938 fondurile bugetare ale statului și ale administrației locale, fără bugetele întreprinderilor de stat, reprezentau mai mult, iar ponderea de o cincime din venitul național, respectiv 21,7%.

Sursele veniturilor principale au fost impozitele directe și indirecte, fiscalitatea urmând, cum era și firesc același curs al economiei. Interesantă este evoluția ponderii celor două categorii de impozite din totalul impozitelor manifestându-se o tendință de reducere a ponderii celor indirecte și de creștere a ponderii celor directe. Astfel ponderea impozitelor indirecte scade de la 80,0% în 1929 la 78,6% în 1934/1935 și la 73,0% în 1938/1939 iar ponderea impozitelor directe crește în mod corespunzător, de la 20,0% la 21,4% și respectiv 27,0%.

Se constată însă și anumite tendințe în ponderea diferitelor cheltuieli bugetare, grupate după destinație. Astfel ponderea cheltuielilor cu administrația, ordinea publică și armata crește de la 27,9% în 1930 la 30,9% în 1938/1939, ceea a cheltuielilor pentru învățământ, cultură și sănătate de la 20,9% la 21,0% și cea a cheltuielilor destinate economiei de la 40,6% la 42,2% iar ponderea celor cu plata anuităților pentru datoria publică scade de la 10,6% la 5,9%.

Circulația monetară și Banca Națională a României. În deceniul al patrulea, legătura organică între sistemul monetar și sistemul de credit, implicit banca de emisiune și băncile comerciale se accentuează. Banca Națională a României, în dubla calitate, de bancă de emisiune și de centru principal al creditului național, își întărește rolul intervenționist ei și a statului în economie cunoscând, începând din timpul crizei economice, o accentuare deosebită, neîntâlnită în perioadele anterioare.

Leul înregistrează o însemnată depreciere. În plan intern, în prima parte a deceniului patru deprecierea leului este mascată de puternica scădere a prețurilor. Astfel, față de anul 1929 indicele prețurilor cu ridicata ale produselor agricole a scăzut la 68,2% în 1930, la 50,8% în 1931, la 47,7% în 1932 și la 44,9% în 1933. În industrie fenomenul este mai atenuat. Indicele prețurilor produselor industriale cartelate, în intervalul 1929-1933, a scăzut la 67% în timp ce indicele prețurilor produselor industriei necartelate la 58,1%.

Între anii 1929-1934, potrivit postului de bilanț B.N.R circulația monetară rămâne relativ constantă, ea sporind de la 21,1 miliarde lei în 1929 la 22,3 miliarde lei în 1934. Ulterior ea crește prin noi emisiuni, ajungând la 34,9 miliarde lei în 1938.

În a doua jumătate a deceniului patru, respectiv după exercițiul bugetar 1934/1935, stocul metalic al țării, completat prin stimularea producției interne de aur, a fost vândut de B.N.R și constituit în exclusivitate într-o rezervă de acoperire a circulației monetare naționale, acoperirea realizată la un nivel superior celui prevăzut în statutele B.N.R.

Scăderea valorii leului pe piața internă și a cursului pe piețele străine, în prima parte a deceniului, a determinat B.N.R să pună de acord situația lui oficială cu cea reală. Astfel în 1936 ea sporește prețul aurului de la 111.110 lei/kg, cât era fixat la stabilizarea din 1929, la 153.333 lei/kg, ceea ce a însemnat o devalorizare oficială a leului de aproximativ 38%.

Creșterea circulației monetare în perioada menționată are loc însă inegal. Astfel, în anii 1930-1934 se constată o micșorare a ei, ajungând în 1934 la 63,7% față de nivelul anului 1929, iar din 1935 ea cunoaște o creștere permanentă în 1939 depășind cu 66,8% nivelul anului 1934.

În ceea ce privește circulația monetară efectivă, care s-a desfășurat sub auspiciile B.N.R, aceasta după cum se știe, având prerogativele băncii de emisiune după ce în anii 1930 și 1931 a înregistrat o scădere cu 15,7% și respectiv cu 3,5% față de nivelul anului 1929, cunoștea în anii următori o creștere neântreruptă, astfel încât în anii 1930-1939 ea a crescut cu 114,5%. Iar în comparație cu 1931 circulația monetară efectivă a crescut în 1939 cu aproximativ 225%.

În anii crizei economice și ulterior, stabilitatea sistemului monetar statuat prin legea din 1929 se deteriorează considerabil, fapt atestat nu numai de scăderea cursului leului la bursele din străinătate, de scăderea conținutului în aur leului, de la 10 mg, stabilit în 1929, la 7.2460 mg în 1936 și la 4,8523 mg în 1940. în decurs de un deceniu, deci leul se depreciază cu 51,5%.

COMERȚUL INTERN AL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1930-1939

Comerțul interior.

Corespunzător cerințelor dezvoltării activității comerciale și ale perfecționării acesteia, în deceniul al patrulea are loc un proces relativ amplu de modernizare și îmbogățire a legislației comerciale. Astfel în 1931 se înființează Oficiul Registrului Comerțului, cu sarcina de a înregistra firmele înființate și a le radia pe cele desființate, în aprilie 1934 este adoptată o nouă Lege pentru organizarea camerelor de comerț și industrie, precum și Cod Comercial. Prin toate acestea și alte reglementări legislative se unifică prevederile referitoare la activitatea de comerț, la raporturile de schimburi relativ vechi, și favorizează mecanismul economiei de piață. În cadrul măsurilor legislative referitoare la comerț un loc aparte îl ocupă, desigur adoptarea noului cod Comercial, care îl înlocuiește pe cel vechi, din secolul trecut, și care sunt stipulate reglementările unitare, potrivit normelor de drept ale timpului, adoptate în țări cu o bogată experiență în domeniu.

Firmele comerciale, în deceniul patru cresc sub aspect numeric față de deceniul anterior. Astfel, la 1 aprilie 1936, potrivit firmelor comerciale era de 173.261, cu 43% mai mare de la recensământul din 1930, ceea ce înseamnă că într-un interval de aproape 6 ani ritmul mediu anual de creștere s-a ridicat la peste 6%. În 1936 reveneau 9,7 întreprinderi comerciale la 1.000 locuitori, față de 6.7 în 1930.

În legătură cu structura firmelor comerciale în anul 1936, după obiectul activității lor, o imagine generală ne-o oferă datele următoare:

Rezultă că predominante, ca și la sfârșitul deceniului trei după numărul lor, sunt unitățile alimentare, urmate de cele de îmbrăcăminte și confecții ș.a.

Cât privește schimburile ce au avut loc, în perioada 1930-1936 în structura întreprinderilor comerciale, după obiectul activității lor, concludente sunt datele din tabelul de mai jos.

Rezultă că și în anul 1936, ca și în anul 1930, comerțul alimentar este predominant, deși se constată unele schimbări semnificative de structură, o deplasare spre cel nealimentar, cu deosebire spre cel cu îmbrăcăminte și confecții, cu aparate și mașini etc.

Numărul firmelor comerciale continuă să crească și după anul 1936, în 1938 numărul firmelor comerciale de producție de tip cofetării de transport etc, ajungând la 231.999.

În deceniul al patrulea, în cadrul întreprinderilor comerciale o importanță crescândă capătă Societățile Anonime Comerciale, a căror înființare se înscrie, în continuare pe traiectoria tendinței din deceniul anterior, tendință ce se manifestă însă mult mai puternic. Astfel potrivit statisticilor din epocă, în perioada 1931-1938 s-au înființat 587 Societății Anonime comerciale, ceea ce reprezintă 68,5% din numărul celor existente în 1938. În acest an Societățile anonime comerciale, în număr de 857 dispuneau de un activ de 20.677 milioane lei. În decursul perioadei menționate societățile respective s-au afirmat ca o forță economică în ascensiunile în ansamblul societăților anonime existente în țara noastră. Astfel ponderea Societăților Anonime a crescut, în aceiași ani, de la 5,3% la 6,4% și respectiv la 8,2%. De remarcat că forța lor economică se amplifică încă din anii crizei, dar cu o deosebită tărie în perioada 1933-1938. Ca urmare, în totalul Societăților Anonime din 1938, Societățile Anonime cu profil comercial dețineau active în proporție de 6,7%, realizau o cifră de afaceri de 9,1% și în rețeaua lor lucrau 7,7% din personalul ocupat.

Târgurile săptămânale și periodice, un canal important de circulație a produselor, cunosc o creștere considerabilă în privința numărului, și se poate presupune și în ceea a volumului și valorii operațiunilor comerciale ce se derulează în cadrul lor.

Revigorarea deosebită, în deceniul al patrulea, a acestei forme tradiționale e comerț este atestată de datele privind numărul târgurilor din țara noastră în anul 1936:

I. Târgurile săptămânale – Total 1.174 din care:

de cereale 258.

de vite 427

mixte (vite și mărfuri) 489

II. Târguri periodice (de 3-4 ori/an): 1.033

Între împrejurările respective menționăm că prima parte a deceniului al patrulea este o perioadă foarte favorabilă climateric pentru agricultură, oferta potențială de produse a gospodăriilor țărănești este mult sporită. Aceasta în condițiile creșterii și predominanței gospodăriilor țărănești după reforma agrară de la 1921, determină amplificarea schimbul de mărfuri dintre sat și oraș. În același timp, angrenarea în măsură crescândă a gospodăriilor țărănești în circuitul comercial a fost determinată de sporirea fiscalității, cu consecințe directe asupra necesarului de bani pentru achitarea impozitelor. La rândul său extinderea creditului rural implică creșterea cheltuielilor pentru restituirea creditelor și plata dobânzilor. Nu pot fi omise, desigur nici cheltuielile pentru cumpărări de pământ. Toate cele arătate își pun amprenta asupra amplificării schimburilor de mărfuri dintre sat și oraș, determină atragerea în măsură crescândă a gospodăriei țărănești în mecanismul economiei de piață.

Nu poate fi omis și un alt fenomen care și-a pus amprenta asupra mișcării schimburilor comerciale dintre oraș și sat, al prețurilor produselor agricole și al celor industriale mai exact al decalajelor dintre prețurile respective în defavoarea producătorului agricol, ceea ce influențează nemijlocit volumul încasărilor țărănimii din vânzarea produselor agricole și implicit disponibilitățile ei pentru cumpărarea produselor industriale plata, impozitelor, returnarea creditelor, plata dobânzilor etc. Decalajul permanent adesea cu tendință de creștere, dintre prețurile produselor agricole și prețurile produselor industriale cumpărate de agricultori, în defavoarea producătorilor agricoli, obligă țărănimea la sporirea cantităților de produse agricole cereale și vite îndeosebi – oferite spre vânzare, cu deosebire în târguri și oboare, pentru a-și procura sumele necesare pentru efectuarea plăților menționate și cumpărarea de produse industriale, precum și pentru alte cheltuieli.

În tabelul de mai jos este prezentat consumul intern mediu anual, pe locuitor, la unele produse industriale principale:

Cantitățile menționate cuprind consumul total, al satelor și al orașelor, mult mai ridicat, precum și consumul industrial al unor produse. Tendința generală de creștere în 1937 față de 1935 a consumului anual pe locuitor este evidentă.

În tabelul de mai jos datele privind evoluția indicilor prețurilor produselor agricole și ale celor industriale și a capacității de cumpărare a produselor agricole.

Din datele din tabelul de mai sus rezultă că în perioada crizei din anii 1929-1933 scăderea prețurilor produselor agricole este mult mai mare decât a prețurilor produselor industriale. Și redresarea prețurilor, în anii de după criză, este mai lentă la produsele agricole. Ca urmare, puterea de cumpărare a țărănimii este redusă aproape la jumătate, producătorul agricol fiind nevoit să vândă, în perioada 1934-1938 cu aproximativ 3,4-45% mai multe produse agricole pentru a putea cumpăra aceeași cantitate de produse industriale.

În consecință țărănimea cumpăra mai puține produse industriale. Potrivită în ansamblu problema prețurilor, a schimburilor de mărfuri dintre lumea rurală și cea urbană, reflecta aspecte esențiale ale stărilor de lucru din agricultura românească din deceniul al patrulea, legate de insuficiența mijloacelor de producție, slaba productivitate a muncii și nivelul de consum și de trai scăzut al celei mai mari părți a țărănimii.

În afara întreprinderi comerciale și a târgurilor săptămânale și periodice un alt canal instituționalizat de desfășurare a activității comerciale l-au constituit cooperativele de consum și de aprovizionare și desfacere. În anul 1934 erau consemnate statistic 817 cooperative de consum, care aveau 88,676 membri și dispuneau de 159,8 milioane lei fonduri proprii, 172,2 milioane lei fonduri împrumutate și 137,5 milioane lei debitori. În același an funcționau 354 cooperative împrumutate de aprovizionare și desfacere, care aveau 38.792 membri și aveau următoarele fonduri: proprii, 69 milioane lei, împrumutate 98,5 milioane lei, 83 milioane lei la debitori, 15,6 milioane lei mărfuri în depozit și 34,4 milioane lei imobilizări.

Cele 817 cooperative de consum, din care 96 funcționau la orașe și 721 la sate, și cele 354 cooperative de aprovizionare și desfacere, care funcționau la sate, au desfășurat activități comerciale ce nu pot fi ignorate. Dar numărul redus al membrilor lor nu le puteau asigura o clientelă suficientă pentru derularea unor operațiuni de dimensiuni deosebite. Cu toate eforturile de popularizare în presă și pe alte căi și numeroase inițiale ale unor reputați cooperatori de a înființa asemenea cooperative, care, în esență reprezentau copii ale modelelor olandez și danez, cooperativele de consum și cele de aprovizionare și desfacere nu au constituit forme majore ale comerțului rural românesc din perioada dintre cele două războaie mondiale.

COMERȚUL EXTERN AL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1930-1939

Evoluția și tendințele schimburilor economice externe în deceniul al patrulea au fost marcate de numeroase împrejurări, de criza economică, de factori ai producției naționale și ai conjuncturii mondiale, ai prețurilor și politicii economice, de preocuparea deosebită a cercurilor guvernamentale pentru a asigura excedente ale balanței comerciale pentru a plăti anuitățile datoriei publice externe.

În primii ani ai deceniului al patrulea, comerțul exterior a fost afectat de criza economică, de scăderea, cum se arată în literatura de specialitate, la jumătate față de 1929, a raportului între prețul produselor exportate și celor importate, de exodul peste graniță a circa 10-12 miliarde lei, precum și de măsurile protecționiste și de reglementare a schimburilor valutare introduse de majoritatea țărilor lumii, măsuri concepute inițial ca temporare, dar care s-au menținut și, în unele cazuri, s-au amplificat chiar și după depășirea crizei economice mondiale.

În împrejurările menționate, executivul este nevoit la o serie de măsuri în vederea reglementării comerțului exterior al țării, exercitând un control adesea strict asupra desfășurării acestuia. Măsurile respective s-au concretizat în instituirea în anii 1933-1934 a unui nou regim valutar, prin legiferarea monopolului Băncii Naționale a României asupra comerțului cu devize, controlul strict și fixarea cotelor de devize de predat acesteia din încasările la export, în măsuri de reducere, uneori drastică a importurilor prin contingenări și taxe vamale ridicate, în introducerea sistemului de importuri în compensație ș.a. Toate măsurile menționate atât cele valutare cât și cele comerciale, aplicate în deceniul al patrulea au remarcat evoluția comerțului exterior, au determinat o serie de modificări în volumul, valoarea și structura lui.

În tabelul următor sunt prezentate datele privind comerțul exterior, după export și import, în perioada 1931-1939:

Se constată din datele de mai sus o scădere a volumului și valorii exportului în tipul crizei economice și ulterior o redresare și creștere, ajungând să depășească în 1936 nivelul anului 1931. De menționat că deși sub aspectul volumului exportul depășește în toții anii perioadei 1931-1939 cotele din anii perioadei 1921-1930, valoarea lui nu atinge în nici un an al deceniului patru cotele maxime din ani ai deceniului anterior. Începând cu 1937, declanșare unei noi crize economice în plan internațional afectează exportul românesc, acesta înregistrând, sub aspectul volumului, scăderi situate sub nivelul din anii crizei economice anterioare.

Importurile înregistrează și ele scăderi în anii crizei economice din 1929-1933, apoi o redresare în 1934, urmată de o scădere în 1935 și ulterior de o creștere până la 1939.

În deceniul al patrulea, structura comerțului exterior cunoaște o serie de mutații semnificative. Exportul își menține, în linii mari, componența tradițională, bazată pe materii prime și combustibil.

În tabelul următor sunt prezentate datele privind evoluția structurii exportul românesc, după principalele grupe de mărfuri, în deceniul al patrulea.

Din datele tabelului rezultă că deși își menține compoziția din perioadele anterioare, structura exportului pe principalele grupe de mărfuri cunoaște unele schimbări semnificative, unele tendințe conturate în deceniul al treilea accentuându-se în cel următor, pe întreaga durată sau pe segmente ale lui.

Locul pe care îl ocupă produsele petroliere în exportul românesc din deceniul al patrulea se explică prin creșterea continuă a consumului și deci o cerere sporită pe piața internațională de asemenea produse, pentru a compensa micșorarea încasărilor de devize din export, determisnată de scăderea exportului de cereale, componentă de bază a exportului românesc, și a crea excedentele balanței comerciale, precum și crizele politice europene, manifestate în anii 1936 – 1938 , și perspectiva unor posibile confruntări militare care confereau petrolului și calitatea de produs strategic fundamental, cu deosebire pentru statele neposesoare de zăcăminte de țiței, și – în egală măsură- pentru cele industriale. În anii 1936-1939, deși producția de petrol a României începe să scadă, din cauzele arătate anterior, produsele petroliere își păstrează locul întâi în exporturile țării, la cote situate între 40-43%.

Exportul de lemn și de produse din lemn s-a menținut aproximativ la nivelul celui de la sfârșitul deceniului trei, marcând, cu oscilații de la un altul, o tendință de ușoară reducere. Acest fapt se explică prin unele preocupări pentru protecția fondului forestier al țării, deși în literatura de specialitate din epocă se întâlnesc numeroase referiri la faptul că exploatarea fondului forestier este încă prădalnică și împinsă dincolo de limitele impuse pentru ocrotirea pădurilor și asigurarea rezervelor forestiere de viitor.

O serie de concluzii se desprind din analiza structurii exportului după prelucrare a produselor. Redăm în tabelul de mai jos datele privind ponderea în valori a principalelor grupe de produse primare, intermediare și finite, în perioada 1931-1939.

Rezultă din datele tabelului că în anii 1932-1934 e constată o scădere a ponderii produselor primare, urmată de o creștere până în 1937 și apoi iar de o scădere, fără însă a mai atinge nivelul de la începutului deceniului. În schimb, ponderea produselor intermediare înregistrează o creștere în anii 1932-1934 și apoi o scădere, depășind însă spre sfârșitul deceniului nivelul anului 1931.

Iar ponderea produselor finite, după o scădere sensibilă înregistrată în 1931 fașă de 1930, crește în anii 1932-1933, fără a atinge nivelul maxim înregistrat la sfârșitul deceniului trei. Scade în anii următori, dar totuși în anii 1939 se situează peste nivelul de la începutul deceniului. Privit în ansamblu, exportul continuă să fie dominant, ca și în deceniul anterior, de produse primare, care împreună cu cele intermediare reprezintă, spre sfârșitul deceniului patru aproximativ 86% din exportul total, față de aproximativ 81% în 1930, iar ponderea produselor finite scade, în aceeași perioadă, de la 18,7% la 13,7%, ceea ce reflectă în mod indirect desigur, nivelul și structura economiei noastre din acea vreme și, înainte de toate, capacitatea relativ redusă a industriei și relativ slaba eficiență a proceselor de prelucrare.

În ceea ce privește importul, alături de considerațiile formulate mai înainte, referitoare la evoluția volumul și valorii, rețin atenția și cele care se degajă din analiza structurii lui, pe grupe de produse, după gradul de prelucrare a acestora. Prezentăm în tabelul de mai jos datele privind evoluția ponderii în valori a grupelor de produse, după gradul de prelucrare, în totalul importului în perioada 1931-1939.

Datele de mai sus oferă o imagine care evidențiază unele implicații care le are importul asupra economiei, a dezvoltării de ansamblu a ei și cu deosebire asupra desfășurării unui proces relativ de maturizare a industriei naționale, la adăpostul politicii de apărare de concurența străină și de stimulare a ei, promovată de statul român. Creșterea, cu unele oscilații, până în 1938, a ponderii produselor primare și până în 1936 a ponderii produselor intermediare atestă capacitatea crescândă a industriei din țara noastră de a prelucra materii prime importate și de a desăvârși procesul de prelucrare a produselor intermediare, precum și de a substitui importul de produse finite a cărui pondere scade într-o măsură importantă până în 1937, când acesta reprezintă 55,9% din importul total, față de 63,7% la sfârșitul deceniului anterior.

În deceniul al patrulea, mai ales după 1935, produsele finite de consum individual cedează tot mai mult locul materiilor prime și produselor finite de consum productiv, care, treptat, sunt scoase de sub incidența contingentărilor și lăsate libere la import. Ca urmare, importul de mașini, utilaje, motoare ș.a. înregistrează creșteri semnificative. Potrivit unor statistici din epocă, importurile de produse menționate au fost de 13.000 tone în 1932, în 1936 s-au dublat, în 1937 ajung la 41.000 tone, iar în 1938 la 42.000 tone.

Sporirea bruscă, începând din 1938, a ponderii produselor finite în totalul importului se datorește importului mai însemnat de mașini și de armamente. Mai menționăm că printr-o lege , din aprilie 1937, sunt scutite de taxe mașinile, părțile și accesoriile de mașini legate de apărarea națională, importate de întreprinderi care au contracte încheiate cu Ministerul Apărării Naționale.

Analiza comerțului exterior nu poate omite problema raportului de schimb. Redăm în tabelul de mai jos datele privind comerțul exterior după import și export și raportul de schimb în unii ani din perioada 1929-1938.

Deteriorarea raportului de schimb este deosebit de puternică în anii crizei economice, în 1934 valoarea per tonă la export reducându-se la 37,6% față de 1929, în timp ce valoarea per tonă la import se reduce în aceeași perioadă numai la 77,2%, raportul de schimb fiind în 1934 de 1:13,5 față de 1:6,6 în 1929. Aceasta înseamnă că în intervalul respectiv o tonă importantă. Ulterior, raportul de schimb cunoaște o ameliorare, ajungând la 1:9,8 în 1936, iar apoi o scădere, la 1:7,9 în 1938.Evoluția raportului de schimb este o formă modificată a foarfecelui prețurilor dintre produsele exportate și importate, foarfece ce are o deschidere mai mare sau mai mică, dar, de regulă, întotdeauna în favoarea produselor importante de regulă, întotdeauna în favoarea produselor importate din țările dezvoltate industrial, ceea ce înseamnă un transfer fără echivalent peste graniță a unei părți din venitul național al țării cu o industrie mai puțin dezvoltată.

În deceniul al patrulea, aria geografică a comerțului exterior românesc cunoaște schimbări semnificative în comparație cu deceniul anterior, România întreținând relații cu țările europene și de pe alte continente, menționate în paragraful în care am tratat comerțul exterior în declinul al treilea. În deceniul al patrulea se constată unele modificări în ponderea unor țări sau grupe de țări în exportul și/sau importul României.

După 1934 și îndeosebi în anii 1938-1939 exportul românesc către țările cu valută forte a scăzut și a crescut cel către statele cu valută slabă.

Se mai arată, totodată, ponderea produselor petroliere românești în consumul de asemenea produse al unor țări. De exemplu, în 1938 produsele petroliere românești asigurau 91% din consumul Siriei, 86% din al Bulgariei, 74% din al Algeriei, 20% din al Italiei. În același an, exporturile românești de cherestea erau îndreptate astfel:către Germania 21%, Anglia 15,1%, Palestina13,6%, Egipt 11,3%, Grecia 10,3% ș.a.

Unele schimbări au avut loc în distribuirea exportului pe principalele țări cu care România avea relații comerciale și în perioadele anterioare. Astfel, în perioada 1930-1934 scade ponderea Austriei în exportul românesc de la 12,6% în 1925-1929 la 8,7%5, a Cehoslovaciei de la 6,5 la 4,9%, a Germaniei de la 16,6% la 14,7%, a Poloniei de la 4,9% la 1,7% etc. și crește ponderea Angliei de la 6,4% la 12,1%, a Belgiei de la 2,5% la 4,5%, a Franței de la 4,8%la 10,2%, a Italiei de la 7,1%la 10,6%, a Olandei de la 2,6% la 5% etc. ponderile celorlalte țări neînregistrând modificări semnificative.

În perioada 1935-1939 unele țări continuă să dețină o pondere relativ ridicată în exporturile românești, Anglia 11,5%, Italia 8,6%, Austria 6,4%, Grecia 4,6%, etc., dar cunoaște o creștere deosebită ponderea Germaniei, care ajunge să dețină 22,7% din totalul exportului românesc în perioada menționată.

Unele modificări cunosc și ponderile diferitelor țări în importul României. În anii 1930-1934, în comparație cu anii 1925-1929, crește ponderea importurilor din Angli, de la 8,6% la 11,5%, din Franța, de la 7,3% la 9,9%, din Germania de la 22,1% la 23,8%, din Italia, de la 7,3% la 9,9%, din Germania de la 3,6% la 4,3% etc. și scade ponderea importurilor din Austria, de la 13,9% la 5,9%, din Cehoslovacia, de la 14,1% la 12,7% din Polonia, de la 6,0% la 4,2% etc. ponderile celorlalte țări neînregistrând, ca și în cazul exportului, modificările semnificative.

În perioada 1935-1939 ponderea principalelor țări în importul României era următoare: Germania 25%, Cehoslovacia 15,6%, Austria 9,6%, Anglia 8,5%, Franța 7,6%, Italia 6,1%, SUA 4%, Belgia 3,6%, Egipt 3,5%, Elveția 2,5% etc.

În deceniul al patrulea participarea la târguri și expoziții internaționale a fost deosebit de susținută, participările fiind mult mai numeroase decât în perioadele anterioare, ceea ce a contribuit la o mai bună cunoaștere a produselor românești peste hotare și la multiplicarea tranzacțiilor comerciale exterioare.

EVOLUȚIA AGRICULTURI ÎN PRINCIPATE ÎN PERIOADA 1877-1918

Creșterea economică generală și modificările structurale înregistrate de economia românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt dominate, în sensul larg al fenomenului de agricultură. În decurs de o jumătate de secol 1864-1914, cu unele accente deosebite ce s-au manifestat în relațiile agrare, ocupă un loc fundamental în viața economică, socială și politică a țării. De-a lungul perioadei menționate, cu toate progresele marcate de celelalte ramuri ale organismului economiei naționale, agricultură își menține poziția dominantă în economie prin faptul că în cadrul ei este cea mai mare parte din populația activă, ea asigură cea mai mare parte din producția materială și din exportul țării. În intervalul menționat, agricultura românească cunoaște importante și semnificative modificări cantitative, dar elementul calitativ și principal nou al evoluției ei îl constituie intrarea sub incidența și în sfera de acțiune a legilor economiei de piață.

În lucrarea Statistică Agricolă a României din 1907, pe baza datelor culese cu ocazia recensământului populației de la 1 ianuarie 1905, se evidențiază faptul că în acest an locuitorii care trăiesc din munca pământului reprezintă 90% din populația rurală și 75% din întreaga populație a țării.

În perioada la care ne referim, teritoriul țării cunoaște o serie de modificării, ca urmare a conjuncturii europene. Astfel, în urma tratatului de pace consfințit la Congresul de la Berlin din 1878, România pierde sudul Basarabiei și se întoarce la țara mamă Dobrogea. În 1913, la componența teritoriului României se adaugă două județe, Caliacra și Durostor, din sudul Dobrogei. Aceste modificări nu schimbă, în ansamblu, tendința înregistrată de evoluția utilizării teritoriului țării.

Din analiza datelor din tabelul următor reiese că în decurs de circa o jumătate de secol suprafața arabilă s-a dublat, ceea ce a avut loc, în principal, pe seama reducerii la mai puțin de jumătate a fânețelor și pășunilor. Această sporire a suprafeței arabile s-a datorat atât creșterii populației, de la 3.848.800 locuitori în 1860, la peste 7 milioane în 1914, dar și creșterii cererii de produse agricole la export, care a impulsionat producția agricolă și a sporit profitabilitatea ei.

Dar modificarea cea mai evidentă înregistrată în utilizarea teritoriului țării este aceea a creșterii considerabile a pământurilor arabile, de la 3.06 mii ha, media anilor 1862-1866, respectiv 24.5% din teritoriul țării, la 6.116 mii ha media anilor 1911-1915, respectiv 45.7% din teritoriul țării. Creșterea acestora s-a făcut cu deosebire pe seama scăderii drastice a suprafețelor destinate pășunilor și fânețelor, fenomen cu implicații majore asupra creșterii animalelor. Astfel pășunile și fânețele permanente, care reprezintă 3.650 mii ha, respectiv 29.2% în anii 1862-1866, ajung, în perioada 1911-1915, la o suprafață de numai 1.571 mii ha, respectiv 11.7%. Putem aprecia că în decursul jumătății de secol menționate, agricultura românească a avut, în principal, un caracter extensiv și predominant cerealier, ceea ce rezultă din datele privind evoluția suprafeței cultivate și a plantelor cultivate, date cuprinse în tabelul următor, din care rezultă că în decurs de cinci decenii, suprafața cultivată s-a dublat, de la 3.065 mii ha la începutul intervalului la 6.116 mii ha în anii 1911-1915. Trebuie subliniată și tendința oscilantă, dar menținută la cote relativ scăzute a suprafeței cultivate pe locuitor, fenomen care, coroborat cu evoluția structurii proprietății agricole explică, în parte, numeroasele convulsii sociale ale lumii rurale în perioada analizată.

Concomitent cu creșterea suprafețelor cultivate cu cereale, cunosc creșteri și suprafețele destinate plantelor industriale: rapiță, floarea soarelui, cânepă, in, tutun și sfeclă de zahăr, unele ca efect al legilor de încurajare a industriei naționale, ele oferindu-i acesteia materii prime, altele asigurând materiale pentru industriile casnice țărănești. Privite în ansamblu însă, suprafețele cultivate cu aceste plante nu depășesc, cu excepția anilor de vârf, 2% din suprafața totală cultivată. Și acest fapt reconfirmă caracterul extensiv și predominant cerealier al agriculturii românești din perioada la care ne referim.

Tendința de scădere prezintă și suprafețele lăsate în pârloagă, care, în decurs de cinci decenii cunosc reducerii importante, de la 799 mii ha, la începutul perioadei, respectiv 26.4% din total suprafața cultivată, la 568 mii ha, adică 9.3% la sfârșitul celor cinci decenii.

Din datele din tabelul următor rezultă în primul rând, predominanța-pe termen lung a porumbului și a grâului în cadrul culturilor de cereale. Cultivarea porumbului variază, în medie, între 40-45% și a celei de grâu între 31-38% din totalul suprafețelor cultivate cu cereale. Proporțiile se mențin, în ciuda modificărilor intervenite în deceniile 7-9 în structura proprietății agricole. De regulă, cultivarea grâului este apanajul marii gospodării, cu o destinație predilectă, exportul, iar porumbul este cultivat cu deosebire în gospodăriile mici și mijlocii, având utilități mai numeroase în cadrul gospodăriei țărănești, fără a exclude însă exportul de porumb.

Nu este lipsit de interes, faptul că anul record în producția de cereale, în perioada de până la primul război mondial, este 1906, an în care România înregistrează o producție totală de cereale de 8.032,9 mii tone, din care 3.054,7 mii tone fiind reprezentate de roz, ovăz, secară și alte culturi, la un loc.

Randamentul la hectar rămâne relativ scăzut în toată perioada la care ne referim, el oscilând în funcție de condițiile climaterice, gradul de dotare și de asistență tehnică a exploatației agricole. În medie națională, el oscilând în jurul cifrei de 10q/ha (13 hl/ha, în condiții de densitate medie 72-75%), cu mari diferențe între diferitele cereale cultivate, precum și între rezultatele obținute și marile exploatații agricole.

Creșterea animalelor a înregistrat un puternic regres în perioada care a urmat Legii rurale de la 1864. Astfel, potrivit datelor din literatura de specialitate, în 1860, în Principatele Unite existau în medie circa 70.2 vite mari la 100 locuitori. În 187, urmare a aplicării Legii rurale și deci a scăderii suprafețelor destinate pășunilor și fânețelor, se înregistrau numai 44.3 vite mari la 100 locuitori. Regresul creșterea animalelor se accentuează ca urmare a războiului de independență, când vitele mari sunt folosite pentru tracțiune și hrana trupelor, precum și a pestei bovine care se declanșează în sudul țării.

În ansamblu în decembrie 1900, potrivit datelor cuprinse în Statistica animalelor domestice din România, efectivul de animale este format din circa 2.6 milioane boi, 865.000 cai, 5.7 milioane oi, 233.000 capre, 1.7 milioane porci, 8.000 asini și catâri și peste 300.000 stupi de albine. Potrivit datelor aceleiași statistici, la 100 ha teren arabil reveneau, în momentul respectiv, 36 de animale de tracțiune, respectiv 22 boi și 14 cai. Aceste date conduc la concluzia că la un plug cu 4 boi revin, în medie, 11 hectare de arătură.

Dotarea agriculturii cunoaște, în perioada la care ne referim, mutații însemnate. Nu deținem cifre absolute, dar în literatura de specialitate se apreciază că, în momentul aplicării Legii rurale din 1864, 92% din vitele de tracțiune, 92% din plugari, 95% din prășitoare și 96% din căruțe aparțineau clăcașilor, fapt care ne conduce la concluzia că proprietatea mare deținea în mică măsură animale de tracțiune și inventar agricol propriu. În unele cercetări statistice efectuate în România în 1873 se precizează că „în toată țara” existau 223.496 pluguri, din care 37.661 „pluguri perfecționate”, probabil de fier, și 185.835 „pluguri locale”, probabil de lemn. În afara acestora, mai sunt inventariate, cu aceiași ocazie, 470 mașini de secerat și 989 mașini de treierat cu aburi (batoze).

La începutul secolului al XX-lea, potrivit unor date statistice, în România erau utilizate 10.394 mașini agricole cu tracțiune animală, 85.452 „mașini purtate cu mâna”, 977.359 pluguri, grape și tăvăluguri, 614.272 căruțe și 109.167 rarițe. De asemenea, sunt consemnate 55 pluguri cu abur și 4.585 batoze.

Structura proprietății funciare și implicit relațiile sociale agrare au cunoscut o evoluție sinuoasă în perioada la care ne referim. În urma aplicării Legii rurale din 1864 s-au constituit următoarele categorii de gospodării țărănești, delimitate după suprafața de pământ posedată. Astfel, 8.4% din totalul gospodăriilor erau lipsite de pământ, 39.8% posedau loturi între 2-5 ha și 18.6% posedau loturi 5-10 ha. La aceste categorii de gospodării țărănești se adăugau 240.000 familii de moșneni și răzeși, în special în regiunile muntoase. Legea rurală din 1864 nu rezolvă problema agrară, după aplicarea ei opoziția de principiu boier-călcaș tranformându-se în aceea moșier-tăran. Unele măsuri de împroprietărire, luate ulterior, s-au dovedit simple paleative. Astfel în anii 1866, 1868, 1881, 1884, 1889 au fost adoptate o serie de legi prin care s-a procedat la vânzări de loturi de pământ din domeniile statului.

Proprietatea funciară țărănească este erodată, pe parcursul perioadei de până la primul război mondial, de două fenomene. Pe de o parte, ea este supusă moștenirilor succesive, fapt care conduce la apariția proprietății pitice, sub 2 ha, neviabile economic, iar pe de altă parte, urmare a legilor economiei de piață, se produce ruinarea unei părți a celor împroprietăriți și trecerea pământului acestora în proprietatea marilor moșieri sau a altor elemente înstărite ale lumii satului. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, principalele categorii de proprietății țărănești sunt următoarele: gospodării țărănești lipsite de pământ, 23,9%, gospodării care posedau loturi între 2-5 ha, 36%, gospodării care posedau loturi între 10-50 ha, 2-9%. Existența unui foarte mare număr de gospodării țărănești fără pământ sau cu pământ puțin, respectiv cu loturi de până la 2 ha, care determină reprezentau circa 47%, din totalul gospodăriilor țărănești, determină practicarea de către țărani a muncii salariate, integral sau parțial.

Situația socială a țăranului român, determinată de evoluția structurii proprietății funciare este agravată de marea arendășie. Acest fenomen, despre care în literatura de specialitate se apreciază că este rar întâlnit în Europa la începutul secolului al XX-lea, instituie un dublu monopol privat asupra pământului – al moșierului și al arendașului – agravează tensiunile lumii rurale și influențează deosebit de negativ procesul de acumulare de capital național. Fenomenul numit „marea arendășie” cunoaște extindere constantă pe parcursul jumătății de secol la care ne referim și devine deosebit de pregnant la sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea, moment în care, în medie națională, proporția este de circa 57%, cu diferențe însemnate în funcție de provincii și dimensiunile exploatațiilor agricole. Astfel, într-un studiu privind proprietatea rurală din România se apreciază că în 1907 proprietățile de peste 50 ha sunt arendate în proporțiile următoare:

În Muntenia 62,48%;

În Moldova 60,42%;

În Oltenia 49,84%;

În Dobrogea 31,41%;

Total: 56,88%.

Marea arendășie, apreciată după structura dimensiunile exploatațiilor agricole, era practicată în proporție următoare.

50-100 ha 24,09%;

100-500 ha 50,17%;

500-1000 ha 58,23%;

1000-3000 ha 58,33%;

3000-5000 ha 73,36%;

peste 5000 ha 72,43%;

Total: 56,86%.

Politica agrară . Spre deosebire de industrie, domeniu în care curentul de gândire protecționistă s-a împletit cu măsurile legislative și financiare promovate de stat, în agricultură asemenea inițiale nu sunt de amploarea celor privind industria, sunt adesea sporadice și nu urmăresc, pe termen lung, propășirea ei de ansamblu.

Nici creșterea animalelor nu s-a bucurat de o atenție prea mare din partea statului. Astfel, în 1974 se înființează prima herghelie militară, iar în 1902 se creează depozitele de armăsari, care urmăreau îmbunătățirea raselor de cai pentru nevoile armatei. La acestea s-ar mai adăuga Oieria, Pallas în Dobroge, centru de cercetare pentru creșterea merinosului.

Pe linia creditului agrar, înființarea unor instituții bancare, la care în cea mai mare parte au avut succes mari proprietari funciari, și a Casei Rurale, nu s-au constituit decât în măsuri efecte relativ limitate asupra soluționării problematici lumii rurale.

Cercetarea acestei problematici sub multiplele sale aspecte, sub cele tehnico-economice și cele social-economice, i-a condus pe unii cercetători din epocă la concluzia că regimul agrar statornic după aplicarea Legii rurale de la 1864 se caracterizează prin deținerea de către moșieri a unor însemnate suprafețe de pământ și a unor privilegii de natură feudală, consacrate îndeosebi prin legile învoielilor agricole, precum și prin înrăutățirea situației țăranilor. Astfel I. Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian, V.M Kogălniceanu, C. Garoflid, R.Rosetti, C. Dobrogeanu-Gherea ș.a. au subliniat într-un fel sau altul necesitatea restructurării proprietății funciare și a întreprinderii unor măsuri pentru ca gospodăriile țărănești să devină gospodării viabile, capabile să se afirme în condițiile exigențelor economiei de piață.

În Transilvania dezvoltarea agriculturi cunoaște unele accente specifice, datorită unor condiții economice, sociale și politice de aici.

Astfel populația ocupată era repartizată în proporție de circa 70% în agricultură, 14,5% în industrie, 4.2% în comerț și transporturi, iar restul în alte activități. Astfel spus, Transilvania reprezenta, ca și în perioadele precedente, o zonă mai dezvoltată industrial decât România Veche, dar mai puțin dezvoltată decât alte provincii ale monarhiei austro-ungare, fapt care reiese din statisticile vremii, în care se menționează că populația ocupată în industrie reprezenta, în provinciile austriece 25%, în Cehia 34,5% ș.a.

Datele din tabel ne conduc la concluzia că în Transilvania, teritoriul este repartizat, după utilizări, relativ proporțional între cele de bază arături, fânețe și pășuni permanente, păduri, repartizate care, în general se menține de-a lungul întregii perioade examinate. Ca urmare la înfăptuirea Marii Unirii, aportul acestei provincii în privința pășunilor și pădurilor este mai mare și conduce la o echilibrare a structurii repartiției după utilizări a teritoriului României Mari.

Rezultă din datele prezentate că structura suprafețelor cultivate este dominată de porumb și grâu, în proporții relativ egale. Spre deosebire de România Veche, culturile de ovâz sunt mai întinse, atât absolut cât și relativ, iar cele de orz mai restânse. Totodată în Transilavania randamentul la hectar al principalelor cereale, la grâu și porumb îndeosebi, este mai mare, de circa 12 q/ha, fapt determinat, considerăm noi, de gradul mai ridicat de mecanizare a lucrărilor agricole, precum și de dezvoltare, într-o măsură mai mare, a exploatațiilor agricole tip fermă. Randamentul minime înregistrate sunt la grâu de 3,8q/ha în 1876 și la porumb de 6,5 q/ha în 1871, iar cele maxime, la grâu de 15,6 q/ha în 1906 și la porumb de 18,7 q/ha în 1910. producția de cereale cunoaște creșteri importante în decursul deceniilor la care ne referim, datorate fie extinderii suprafețelor cultivate, dar într-o măsură mult mai mică decât în România Veche, fie gradului mai mare de mecanizare a lucrărilor agricole.

În privința marilor gospodării trebuie făcută și mențiunea că în Transilvania marea arendășie este foarte slab prezentă. În majoritatea cazurilor, organizarea producției era supravegheată și îndrumată de proprietarii de pământ. În 1895 se menționează în statistici, numai 2,3% din marii proprietari își arendau moșiile. Fenomenul are urmării directe, nemijlocite asupra investițiilor făcute în agricultură, mai numeroase și mai consistente. Creșterea animalelor a reprezentat un sector relativ important al activităților agricole, ilustrat de faptul că la începutul secolului erau consemnate statistic 2,4 milioane bovine, 4,1 milioane ovine, 2 milioane porcine și 715.000 cabaline. În aparență în cifre absolute creșterea vitelor a reprezentat un sector în progres. În realitate, raportat la numărul populației, sectorul este în declin evident. Astfel statisticile vremii consemnează, în 1895, la 1.000 de locuitori, 426 boi, 388 porci și 104 cai. În 1910, la 1.000 de locuitor, reveneau 391 boi, 286 porci și 95 cai.

În Transilvania caracterul comercial al agriculturii care decurge din specializarea zonelor agricole, procesul de diferențiere a țărănimii și organizarea producției agricole în exploatații agricole tip fermă este mai timpuriu și mai pronunțat decât în România Veche. Astfel grâul este cultivat cu deosebire în comitatele Torontal, Timiș, Bihor, Bichiș și Cenad; porumbul în comitatele Torontal, Timiș și Bihor; ovâzul în Torontal, Timiș, Satu-Mare, Solonoc Dobânca, Maramureș și Caraș-Severin; secara în Sabolnici, Bihor, Satu-Mare, Haiduc și Ciuc ș.a, iar dealurile Mureșului și Târnavei devin zone consacrate pentru cultura viței de vie.

Basarabia în pragul secolului al XX-lea în 1987, avea o populație de 2 milioane de locuitori, din care potrivit statisticilor rusești, 47,58% moldoveni, 19,75% ucrainieni, 11,79% evrei, 8,05% ruși, 5,33% bulgari, 3,11% germani, 2, 95 găgăuzi, restul alte naționalități.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului ala XX-lea suprafețele cultivate cu cereale cunosc creșteri importante. Astfel în 1898 a fost însămânțată o suprafață de 1.804 mii deseatine, iar în 1905, de 2.123,8 mii deseatine. Vinul și fructele din Basarabia sunt deosebit de apreciate în epocă, la Sank-Petersburg, Moscova, Varșovia, Kiev ș.a. După 1900, se apreciază în literatura de specialitate, producția anuală de vin era de circa 7-8 milioane de verde. Era încurajată de cultura tutunului, în 1909 cultivându-s circa 3.000 deseatine și obținându-se o producție de circa 200 vagoane de tutun de calitate superioară.

Creșterea animalelor constituia de asemenea un sector important de activitate. O satistică din 1900 indica 403 mii de porci, iar o alta din 1909 consemna 415,3 mii cai, 3,2 mii catâri și 1,8 mii măgar. În satistica menționată se precizează că în 1900 față de 1860, numărul cailor se dublase, guberia Basarabia depășind sub aspectul numărului de cabaline guberii cunoscute ca renumite în creșterea cailor, cum erau Kerson, Taurida și Ecaterinoslav. Creșterea oilor era o activitate cu însemnate rezultate. Deși în decurs de patru decenii efectivul oilor este în relativă scădere, de la 126 oi la 100 locuitori în 1860 la 100 de oi la 100 de locuitori în 1900, lâna obținută era deosebit de apreciată, ea făcând concurență celei sud-americane și australiene.

În ceea ce privește structura proprietății funciare, pe categorii de proprietari, datele unei statistici din 1905, referitoare la suprafața agricolă, le prezentăm în tabelul următor:

În Bucovina, agricultura, în decursul perioadei la care ne referim, cunoaște relativ puține modificări. Asemenea perioadei anterioare, se constată interesul oficialităților vieneze pentru menținerea caracterului aproape exclusiv agricol Bucovinei, aceasta constituind un furnizor constant de vite și de lemn de construcții pentru piața imperiului.

Producțiile de cereale erau de regulă, insuficiente și completate cu importuri din România Veche, în cantități de aproximativ 5.000 vagoane de porumb pe an, în perioada la care ne referim. Evoluția producțiilor de cereale este prezentată în tabelul următor.

Randamentul la hectar al culturilor menționate, ca medie a grupelor de ani menționați, este prezentat în tabelul următor:

Randamentele minime, consemnate de statisticile agricole, sunt de 5,13 q/ha la grâu în 1876 și 7,50 q/ha șa porumb în 1907, iar cele maxime, de 16,89 q/ha în 1906 la grâu și 22,54 q/ha la porumb în 1895.

Alături de cereale se cultivă și plante industriale, cânepă îndeosebi, dar și in, tutun și sfeclă de zahăr. Începând din deceniul, suprafețele cultivate cu plante industriale cresc în intervalul 1900-1915 atingând o suprafață de circa 10 mii hectare.

Plante furajere, reprezentate de sfeclă furajeră, trifoi și lucernă, cunosc producții relativ mari, care se înscriu pe o curbă ascendentă, dar de-a lungul întregii perioade menționate suprafețele cultivate cu acesta sunt relativ constante și se înscriu în limitele de 160-175 mii hectare.

Bibliografie

Bogzaz, V., Puia I., Vasile, R., Ribczuc, E., – Istoria economiei României. Note de curs, lito A.S.E., București, 1991

2. *** Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București 1972

3. Georgescu, V., Istoria românilor, Ed. a III-a, Edit Humanitas, București, 1992

4. Giurescu, C. C., Istoria românilor, Ed. a II-a, Edit. Albatros, București 1992.

1.*** Comerțul exterior al Românie interbelice. Caiet de studiu, nr. 124, Institutul de Economie Socialistă București, 1987.

Dobrovici, G. M., Evoluția economică și financiară a României. 1934-1943, București.

Anxenciuc, V., Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. I. Edit. Academiei Române, București, 1992.

Georgescu, V., Istoria românilor, Ed. a III-a, Edit. Humanitas, București, 1992.