Istoria Dreptului Romanesc

Cursul nr. 10

Cel de-al zecelea curs analizează Studiul dreptului de proprietate în Transilvania, al dreptului habsburgic și al obiceiului pamantului, influențele sociale, economice și politice asupra legislației, mai ales a legii fundamentale.

La finele acestui curs, studentul va fi parcurs noțiunile de bază, precum: definiții, obiect de studiu și metoda de lucru, importanța studierii acestei discipline, locul disciplinei în sistemul științelor istorico-juridice, periodizare, izvoare, diviziuni ale dreptului și curente de gândire, influența dreptului roman și a normelor juridice ale popoarelor cu care populația de pe teritoriul actual al României a intrat în legătură.

*

Organizarea de stat și dreptul în Transilvania în perioada

voievodatului (secolul al X-lea – 1541)

Cuprins

Apariția primelor forme prestatale de tip feudal și constituirea voievodatului (secolul al X-lea – 1541).

Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului.

Apariția primelor formațiuni statale de tip feudal și constituirea voievodatului (secolul al X-lea – 1541)

Între secolele al VIII-lea și al IX-lea se remarcă un proces de destrămare a obștilor sătești (sau vicinale). Au existat aleși ai obștei care, prin abuz, au acaparat pământurile megieșilor transformându-le în proprietate privată, acestea devenind treptat feude. Aleșii obștei au urmărit apărarea și consolidarea stăpânirii private și de aceea s-au înconjurat de un aparat de slujitori, întrezărindu-se embrionul statului feudal. Consolidarea proprietății private și dezvoltarea aparatului de slujitori dau naștere formațiunilor statale de tip incipient – cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc., cunoscute prin numele generic de “țară”.

Între secolele al XI-lea și al XIII-lea sunt menționate o serie de țări, mai ales în Cronica notarului anonim, Cronica lui Nestor și Cronica lui Simion de Keza (Cronica ungurilor). Astfel, în Transilvania secolelor al X-lea și al XI-lea, existau Țara Crișanei (condusă de către Menumorut), Țara voievodului Glad, ducele Banatului, Țara Zarandului, Terra Ultrasilvana, condusă de Gelu, Țara Făgărașului, Țara Rodnei, Țara Hațegului. Organizarea acestor țări prezintă trăsături comune, dar și nuanțe specifice. Astfel, cnezatele puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi proprietarul teritoriului pe care îl conducea politic, fiind în același și feudal. De asemenea, cneazul putea fi ales dintre micii proprietari dintr-un sat. El exercita atribuțiuni administrative, militare și judiciare. Alte țări erau conduse de voievozi care aveau prerogative superioare celor ale cnezilor, în sensul că voievodul era commandant militar al tuturor cnezatelor incluse în voievodat, dar exercita și atribuțiuni administrative și judiciare. Deci cneazul îi era subordonat voievodului. Alte formațiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani.

Procesul formării statului transilvănean a durat câteva secole. În secolul al X-lea, când a început infiltrarea ungurilor în Transilvania, românii fiind deja organizați în voievodate, iar în secolele al XI-lea și al XII-lea, regii Ungariei au procedat la colonizări imense în Transilvania, dar populația românească și-a păstrat majoritatea și a luptat pentru protejarea propriilor drepturi.

Până spre sfârșitul secolului al XII-lea, dominația maghiară se exercita numai asupra unei părți din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui principe care își avea sediul la curtea regală maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei erau conduse în continuare de juzii și de voievozii români. În fața eșecului de a-și subordona Transilvania prin forță, ungurii au fost nevoiți să accepte unele forme de organizare tradiționale ale românilor și să colaboreze cu nobilimea autohtonă. Astfel, statul feudal de sine stătător al Transilvaniei a îmbrăcat forma unui voievodat prin preluarea formelor de organizare românești și prin extinderea lor la scara întregii Transilvanii. Primul conducător al Transilvaniei este atestat documentar în anul 1176 prin termenul de vievod este Leustachius și au urmat alti voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitatea înfaptuita, precum si un cuprinzator statut de autonomie românească. .

După constituire, statul transilvănean a avut instituții politice și juridice proprii, distincte de cele ale Ungariei, aflându-se totuși într-o stare de vasalitate față de regale Ungariei. Pe plan central, puterea politică era deținută de către voievod, care exercita atribuțiuni militare, administrative și judicare. Până la jumătatea secolului al XV-lea, atribuțiile voievodului Transilvaniei au fost parțial îngrădite din cauza încerărilor regelui Ungariei de a se amesteca în treburile interne ale Transilvniei și din cauza faptului că în Transilvania biserica catolică, care era sprijinită de papalitate, se bucura de o largă autonomie. De asemenea, de o largă autnomie se bucurau și unitățile administrative-teritoriale ale sașilor și ale secuilor, iar întinse ținuturi, precum Țara Amlașului, Țara Făgărașului, Ciceiul și Cetatea de Baltă erau feude românești, stăpânite de către domnii Țării Românești și ai Moldovei.

Raportul de forță dintre regale Ungariei și voievodul Transilvaniei a evoluat constant în favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleități de independență într-un stat cu pretenții de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. La nivel central, voievodul era ajutat de către un vicevoievod. Principalii dregători aflați pe lângă voievod erau judele voievodal care exercita atribuții similare celor ale vornicului, și notarul voievodal, similar logofătului. Cele mai importante prerogative în materie legislativă reveneau Congrgației nobililor (Congregatium generalis nobilium), adunare convocată periodic de către voievodul Transilvaniei și care adopta hotărâri în diverse domenii.

Faptul că Transilvania era un stat de sine stătător era ilustrat și de sistemul adoptării legilor. Astfel, legile aplicabile în Transilvania erau adoptate de către Congregația nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania dacă nu erau în mod expres adoptate de către Congregația nobililor. La lucrările Congregației au participat și nobilii români până în 1291, ocazie cu care aceștia sunt menționați pentru ultima dată în calitate de participanți la Congregația nobililor (Adunarea sașilor, secuilor și valahilor din Transilvania). În plus, in 1437 s-a format Unio trium nationum, adică alianța politică a celor trei națiuni minoritare din Transilvania, îndreptată împotriva românilor majoritari, moment ce a marcat excluderea acestora din viața politică.

Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata voievodului, pe de o parte, și o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.

În ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială, în epoca voievodatului Transilvania era împărțită în districte românești, comitate ungurești, scaune săsești și scaune secuiești. Districtele românești s-au bucurat până în secolul al XIV-lea de o totală autonomie. În Maramureș au existat opt districte autonome românești, care aveau un voievod propriu, precum și instanță de judecată proprie. Numeroase districte românești au existat și în Banat, Țara Hațegului, în ținutul Rodnei și în zona Hunedoarei. Ungurii s-au organizat în comitate, conduse de către comiți, care erau numiți de către voievodul Transilvaniei și care erau ajutați de către vicecomiți. Scaunele secuiești, în zona de sud-est, unde s-au așezat secuii, s-au format succesiv. În secolul al XV-lea erau șapte scaune cu capitala la Odorhei, formând Obștea secuilor. Obștea era condusă de către un comite numit de regale Ungariei, dar voievodul Transilvaniei, în tendința lui de centralizare a puterii, și-a asumat și calitatea de comite al secuilor, iar fiecare scaun era condos de către un căpitan de scaun care exercita atribuții administrative, militare și judecătorești. Scaunele săsești s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul unei unități administrative-teritoriale autonome, numită Obștea sașilor, cu capitala la Sibiu. Obștea sașilor se afla sub conducerea unui comite, iar fiecare scaun, sub conducerea unui jude regal.

Orașele din Transilvania se bucurau de autonomie pronunțată; conducera orașului era exercitată de către un jude, împreună cu un Consiliu municipal format din doisprezece jurați. Satele românești erau conduse de către cnezi care exercitau atribuțiuni judiciare, strângeau impozitele și chemau oamenii la oaste.

Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului

Apariția și evoluția dreptului în Transilvania prezintă un anumit specific datorat, pe de o parte, interesului manifestat de regale Ungariei de a impune decretele sale și in Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziției factorilor locali față de aplicarea decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie. În consecință, în Transilvania au coexistat două organizări juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei națiuni privilegiate, iar, pe de altă parte, populația românească majoritară avea un sistem propriu de drept, cuprins în Legea Țării. Regilor Ungariei le-a revenit și inițiativa codificării dreptului scris și nescris:

în anul 1486, din ordinal lui Matei Corvin, s-a elaborate o primă codificare sub denumirea de Decretum maius;

in anul 1517, regale Vladislaw al III-lea a decis întocmirea unei colecții de drept, intitulată Codul lui Verböczi (Decretum tripartitum) care prevedea privilegiile nobililor, obligațiile iobagiilor, procedura de judecată, statutul orașelor libere și dreptul aplicat în provinciile dependente de Ungaria; de asemenea, se preciza că Transilvania are un sistem juridic propriu.

Nobilimea celor trei națiuni privilegiate – ungurii, sașii și secuii – au încercat impunerea in Transilvania a unui sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe Unio trium nationum, în virtutea căruia românii erau excluși de la viața politică și declarați „dușmanul răzvrătitor din țară”.

Românii din Transilvania și-au apărat și promovat vechiurile obiceiuri și tradiții juridice. Între revendicările formulate de aceștia a fost și cea la recunoașterea și codificarea vechilor obiceiuri juridice românești. Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele Țării Făgărașului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice românești într-o formulă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine de populația românească, din generație în generație. Statutele Țării Făgărașului cuprind norme de drept civil, de drept penal și de procedură. Terminologia și conținutul acestora sunt similare cu cele din Țara Românească și din Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conținut a obiceiului juridic românesc aplicat de toți românii din toate cele trei țări, in ciuda căilor diferite de evoluție. Numeroase dispoziții reglementează relațiile de familie: căsătoria, divorțul, regimul bunurilor dotale. La incheierea căsătoriei era necesar consimțământul părinților. Zestrea viitoarei soții trebuia să fie constituită de către părinți, iar in lipsa acestora de către frați. Căsătoria putea fi desfăcută prin divorț și prin repudiere. Dacă desfacerea căsătoriei se făcea din vina soției, bunurile dotale rămâneau in stăpânirea soțului. De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală. Reglementările în domeniul succesoral și penal sunt identice cu cele din Țara Românească.

Bibliografie

Cernea Emil, Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului, Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1998.

Cloșca Constantin, Istoria dreptului românesc, Editura Fundației Universitare „Danubius” Galați, 2003.

Firoiu Dumitru V. , Istoria dreptului și statului românesc, Editura Didactică și Pedagogică, Bucuești, 1976.

Marcu Liviu P., Istoria dreptului românesc, Editura Lumina Lex, București, 1997.

Pop Ioan-Aurel, Nägler Thomas (coord.), Istoria Transilvaniei, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003, 2 vol.

Ruffini, Mario, Istoria românilor din Transilvania, Editura Proteus, București, 1993

2.5. Proprietatea funciara in Transilvania

2.5.1. Originea formelor de organizare juridica

Proprietatea rurala autohtona. La originea dreptului de proprietate funciara transilvaneana stat dreptul cutumiar, cunoscut sub denumirea de “jus Valachicum ab antiquo”, si care cuprindea reguli de drept aplicate in toate provinciile, locuite de catre romani, dar si unele influiente straine, care au determinat anumite modificari in ceea ce priveste drepturile asupra pamintului. Acest lucru ne demonstreaza importanta cunoasterii regulilor ce guvernau dreptul consuetudinar autohton, precum si influientele straine asupra dreptului autohton.

In perioada venirii ungurilor, proprietatile romanesti din zona Transilvaniei, precum si regimul lor juridic si economic au fost recunoscute de catre acestia; unele proprietati au fost chiar reconfirmate de catre regii unguri. Despre proprietatile romanesti din Tara Birsei vorbeste si un document datind din anul 1222. In anul urmator, un alt document face vorbire despre o bucata de pamint daruita calugarilor iezuiti de catre Andrei al II-lea, din pamintul romanesc. Un alt document (din anul 1224), din vremea aceluiasi domnitor, ingaduia colonistilor germani din Sibiu sa foloseasca padurea Blachilor si a Bissenilor, impreuna cu acei Blachi si Bisseni.

“Ridicarea” cnezilor la rang de nobili se putea realiza chiar prin reconfirmarea proprietatii acelor cnezi sau prin donatii de noi teritorii. In timutul Banatului donatia mosiilor facuta de catre rege cunostea o reglementare legala, prin norme speciale. Un document din vremea lui Vladislav I (1444) confirma ca la romani exista un obicei vechi de a transmite proprietati funciare, prin daruirea de mosii, transmitere ce se realiza conform lui jus Valachicum, drept fundamental diferit de dreptul ungar. Documentul despre care am facut vorbire atesta folosirea acestui jus si de catre alti regi, inainte de Vladislav I (Ladislaus sub eisdem conditionibus et consuetudinibus, quibus per praedecessores nostros Reges Hungariae in districtibus Valachorum possessiones et villae donari consueverunt, a. 1453).

Populatia autohtona a Transilvaniei era organizata din punct de vedere economic dupa vechi criterii. Transilvanenii lucrau pamintul in devalmasie si imparteau roadele muncii lor fara a face vreo deosebire intre clasele sociale; aceste clase nu s-au diferentiat avind ca fundament privilegii de clasa, precum in perioada regimului feudal occidental.

In privinta zalogirii pamintului, observam ca dreptul de preemtiune foloseste uzantele juridice romanesti, fapt ce se poate explica prin puternicele influente vechi suferite de catre dreptul consuetudinar romanesc din partea dreptului romano-bizantin, in comparatie cu alte sisteme juridice, care, se pare, au receptat mai tirziu aceasta institutie. In interiorul sistemului de drept romano-bizantins-a concretizat institutia juridica a “protimisului”, cunoscuta ulterior si sub denumirea de “drept de preemtiune”.

Formele juridice care au caracterizat proprietatea romaneasca nu au fost niciodata modificate si s-au mentinut distincte fata de formele juridice caracteristice proprietatii funciare unguresti. Co-devalmasia care a aparut in Transilvania asupra pamintului nu constituie o modificare a dreptului de proprietate funciara romaneasca; mai degraba, co-devalmasia ar putea fi inteleasa drept o adaptare a dreptului de proprietate agrara la presiunea politica suferita din partea statului feudal.

Instaurarea proprietatii ungare medievale. La venirea lor in Europa, comunitatea ungara, din punct de vedere economic, avea in observatie dreptul unui anumit numar de membri ai gintii, dintre cei considerati maturi, drept de a folosi in comun terenurile ocupate de ginta. Ungurii erau organizati in triburi si foloseau terenurile in comun. Din documentele vremii s-a ajuns la concluzia ca ei nu cunosteau proprietatea individuala si nici dreptul de proprietate funciara, iar in ceea ce priveste proprietatea colectiva a gintei la unguri, aceasta institutie se pare ca a fost imprumutata din dreptul germanic. La momentul sosirii ungurilor in Europa acestia nu erau un popor de cultivatori de paminturi; abia dupa asezarea lor in Cimpia Panonica acestia au inceput sa cultive pamintul, fiind nevoiti sa creeze un regim juridic propriu naturii si formelor exploatarii pe care o faceau.

Alexandru Herlea spunea despre proprietatea de care am facut vorbire, si care apartinea gintii, ca avea origine ocupatorica si tocmai din acest motiv se si numea “descensus”. Caracterul ocupatoric al acestei prime si vechi proprietati unguresti cunostea deosebiri de ceea ce dreptul numeste “ocupatio”, privind “res nulliul” sau “res derelictae”. Ocupatia ungara a insemnat, de cele mai multe ori, o ocupatie violenta a teritoriilor locuite si folosite inainte de catre populatia autohtona, populatie care a parasit acele gospodarii, precum si organizarea lor agrara, sub presiunea violenatei ungare.

In ceea ce priveste regimul juridic al pamintului provenit din ocupatie, prin succesiune in interiorul gintii, la inceputul organizarii de stat maghiare (epoca regelui Stefan), acest regim nu se deosebea de acela care guverna pamintul provenit din donatiile regale. Ambele tipuri de proprietati faceau trecerea spre proprietatea individuala si deplina, insa nu se confundau, intrucit cele doua tipuri de proprietati pe care le-am menionat mai inainte impuneau si anumite obligatii.

Populatia ungara a trecut direct de la proprietatea privata individuala la proprietatea feudala. Al. Herlea facea urmatoarea observatie: proprietatea cunoscuta sub denumirea de “proprium”, si care provenea din “decensus” se asemana bine cu proprietatea privata individuala. Ea, insa, nu poate fi asemanata cu proprietatea aloidila din Europa occidentala intrucit, la destramarea proprietatii colective capata contur un nou tip de proprietate, cunoscut ca “proprietatea libera”, care depinde de suzeran, la fel ca si proprietatile donate de catre el. Faptul ca si proprietatea libera (proprium) depindea de suzeran reiese din dreptul de revocabilitate al acestui tip de proprietate, sustinut prin decret regal (regele Stefan), pentru caz de infidelitate.

Epoca regelui Coloman cunoaste doua tipuri de proprietati feudale: unul cuprindea terenurile provenite din vechile proprietati colective ale gintilor, donatiile regelui Stefan si paminturile cumparate, ele transmitindu-se nelimitat pe cale succesorala catre rude, iar celalalt tip de proprietate cuprindea toate celelalte donatii regale , iar transmiterea lor pe cale succesorala se putea realiza numai acelor rude de sex masculin, ale barbatilor, respectiv, fiu sau frate, iar daca nu existau astfel de rude proprietatea revenea regelui.

Caracterul de proprietate feudala al celor doua tipuri de proprietati despre care am vorbit mai inainte reiesea din obligatiile posesorilor de pamint fata de rege. Se are in vedere faptul ca improprietaririle se realizau de catre rege.

Teoria proprietatii funciare medievale bazate pe raporturi de drept public. Desi vechea istoriografie juridica ungara nega orice legatura a regimului agrar transilvanean cu feudalitatea, se incerca prin aceasta sa se demonstreze, practic, ca in sistemul agrar ungar latifundiile moderne nu aveau la origine ordinea feudala, ci o organizare agrara superioara, specifica poporului maghiar si care era intemeiata pe raporturi de drept public intre rege si posesorii de pamint. Gasim explicatii in lucrarea lui Al. Herlea, pe care am citat-o destul de des, respectiv, “Studii de istorie a dreptului. Dreptul de proprietate”: Daca cele citeva familii din vechea aristocratie ungara nu ar fi fost organizate din punct de vedere feudal, nici sistemul dreptului privat ungar nu ar fi cunoscut institutii juridice protectoare ale ordinii agrare feudale, cum ar fi: donatia, aviticitatea, fideicomisele familiale, feudatia familiala s.a. Vom explica pe scurt fiecare din notiunile prezentate mai inainte. Astfel,

– donatia, mai precis, donatia regala este definita de catre Stefan Werboczi in “Tripartitum opus juris consuetudinarii inclyti regni Hungariae”, aparuta la Budapesta in anul 1897, sub ingrijirea si adnotarea unor specialisti ai sec. al XIX-lea. Definitia data de catre Werboczi precizeaza ca donatia regala este acea donatie care era facuta de catre rege, in calitatea sa de detinator al puterii publice, pentru merite publice, din paminturile ce apartineau teritoriului regal, precum si a drepturilor in legatura cu aceasta, donatii ereditare si irevocabile;

– aviticitatea, ca institutie medievala, a fost introdusa in dreptul ungar in scopul e a sustine familia. Asociata cu donatia ea asigura sustinerea familiilor nobile. Aceasta institutie se caracteriza prin faptul ca bunul avitic nu apartinea unei singure persoane, care il poseda sau il folosea, de exemplu, si nu era exclusiv; el apartinea intregii familii. Posesorul prezent avea asupra bunului avitic numai un drept de uzufruct, iar comunitatea de drep exista pentru fiecare membru al familiei respective. Alegind parti ale dreptului privat ungar, G. Plopu concluzioneaza, referitor la bunurile considerate avitice, ca in viata practica, fiul care isi mostenea parintii, in privinta bunului avitic, nu era considerat niciodata ca succesor al tatalui sau mamei sale, ci in calitate de erede direct al primului achizitor si ca participant la ereditatea comuna a unei familii anumite;

– fideicomisul familial impunea ca o avere sa constituie, in decursul mai multor generatii, obiectul succesiunii individuale, gradate, stabilite dinainte pentru membrii unei anume familii si care sa ramina inalienabil in familie. Avem deci o proprietate uzufructuara ce apartinea membrilro de familie, nuda proprietate apartinind intregii familii. Acest principiu a fost acceptat si de Codul civil austriac;

– feudatia (fundatia) familiala reprezenta ordonarea si autonomizarea unei averi sau a unor drepturi reale subordonate unor scopuri familiale determinate sau pentru acoperirea permanenta a necesitatilor de un anumit fel ale membrilor familiei, in parte. Fundatia familiala avea personalitate juridica de-sine-statatoare.

Pina la discutarea teoriei originii de drept public a proprietatii agrare ungare, ne vom opri la ceea ce afirma Timon Akos in 1903, si anume:

In timpurile organizarii stravechi a statului, asezarea proprietatii ungare s-a bazat pe legatura de neam.

Stramosii nostri (ai ungurilor – n.n.) au adus cu ei, cind au intemeiat tara, institutia comunitatii de pamint a neamurilor nomade.

Ocuparea locurilor destinate asezarii triburilor se facea pe neamuri

Fiecare neam a avut un teritoriu separat, a avut o vatra a neamului, “descensus”, ce forma proprietatea comuna a neamului, servea folosintei comune a capilor de familie, dar nu numai livezile, pasunile, padurile, ci, la inceput, si paminturile arabile …

Proprietatile individuale rezultate din impartirea teritoriilor ocupate de neamuri formau proprietatea provenita din ocupatie, a carei baza, conf. dreptului popoarelor, o formeaza luarea in posesie efectiva, prin ocupatie, a teritoriului tarii. La noi (la unguri – n.n.) insa, proprietatea provenita din ocupatie, descensus, insemneaza, pe e o parte, in era organizarii stravechi a statului, proprietatea comuna a neamurilor, pe de alta parte proprietatile individuale rezultate din dezmembrarea proprietatii comune, proprietati pe care le poseda urmasii neamurilor, iar fii acestora, pe baza dreptului de perticipare in averea comuna, “jus descensuali” al neamurilor; acest drept, bazindu-se pe dreptul de participare la libertatea nationala, a ramas si mai tirziu fundamentul cel mai de seama al proprietatii funciare individuale. Dreptul de proprietate provenit din ocupatie asigura libertatea proprietatii individuale, precum si inependenta fata de tertii din afara ai neamurilor si a atras cu sine imprejurarea ca la noi (la unguri – n.n.) proprietatea libera sau a nobilimii nu a luat niciodata forma proprietatii feudale …

In legatura cu infiintarea puterii regale …, dreptul superior de proprietate asupra teritoriului tarii a trecut de la adunarea natiunii (a poporului, n.n.) la rege si regele dispunea de toate acele parti ale teritoriului tarii care nu erau cuprinse in vetrele neamurilor. Baza dreptului de dispozitie al regelui (jus regius) era in parte de natura dreptului privat.

Pe baza raportului de drept public, intrau sub autoritatea regelui proprietatile cetatilor, proprietatile fara stapin sau care si-au pierdut stapinul, precum si cele expropriate ca pedeapsa; pe baza raportului de drept privat, proprietatile particulare ale familiei regale.

Despre toate aceste proprietati, ca apartinind dreptului regal, face mentiune Sf. Stefan in decretele sale. Cum insa nu se facea distinctie intre persoana de drept public si cea de drept privat a regelui, cu atit mai putin intre un drept de a dispune donarea proprietatilor. bazat pe dreptul public, si altul pe dreptul privat, cele doua baze distincte ale dreptului regal nu ies la iveala la constituirea donatiilor. Regele daruieste la fel proprietatile cetatilor, cele care si-au pierdut stapinul, ca si cele ale familiei regale, fara ca forma sau fondul sa prezinte vreo deosebire.

Despre dreptul regal de donatie a facut uz deja Sf. Stefan, si proprietatile daruite de el le-a identificat in toate privintele cu cele provenite din proprietatile libere ale neamurilor. Din aceasta reiese ca el a privit dreptul de donatie ca izvorind din puterea publica pe care o exercita regele in interesul tarii, al neamului si nu putea pretinde de la cei improprietariti fidelitate sau serviciu si nici nu putea face ingradiri asupra dreptului de dispozitie in privinta proprietatii acestora.

Pe de alta parte, tot el, asigurind dreptul de dispozitie al regelui in cazul disparitiei neamului sau in caz de infidelitate, a supus aceleiasi reguli proprietatea provenita din ocupatie cu regulile proprietatii provenite din donatie.

In baza acestora il putem privi pe Sf. Stefan ca intemeietorul dreptului de proprietate libera a nobililor.

Dispozitia regelui Stefan, ce identifica proprietatea provenita din ocupatie si donatiile, a ramas in vigoare pina in vremea lui Coloman, care, dupa modelul dreptului feudal german, a introdus in proprietatea donata principiul succesiunii descendentilor, eliminind de la succesiune ramurile laterale si membrii neamului, rezervind dreptul de mostenire membrilor mai apropiati ai familiei ca: descendentii, in lipsa lor fratii sau copiii descendentilor. A facut exceptie numai proprietatile donate de Sf. Stefan, la care dreptul de mostenire al membrilor neamului a ramas neatins.

De la regele Coloman incoace, proprietatile donate, din punctul de vedere al dreptului privat, au o alta forma juridica fata de proprietatile provenite din ocupatie, dreptul regal evidentiindu-se mai puternic la proprietatile donale.

De aici incolo se naste o lupta intre dreptul gintilor, privind proprietatea provenita din ocupatie, si dreptul regal, valorificat in proprietatea provenita din donatii …

Cu toate ca introducerea principiului succesiunii descendentilor a dus la o legatura mai apropiata a proprietatilor daruite de puterea regala, totusi, baza da drept public a donatiilor nu s-a modificat, si ele nu s-au transformat in proprietati feudale.

Acea conceptie, ca proprietatea libera este rasplata meritelor pentru comunitate cu ocazia ocuparii tarii, a continuat sa domneasca si dupa Coloman, si s-a intarit si mai mult in secolul al XIII-lea.

Dreptul regelui de a dona era conceput ca izvorind nu din puterea personala si privata a unui domn feudal, ci din puterea publica a regelui ca sef-suveran al statului, in baza raportului de drept public. De aceea, proprietatea donata a fost, asemenea acelei provenite din ocupatie, o rasplata a meritelor pentru interesele comune (laurea virtutio), ce se atribuia numai pentru indeplinirea datoriei in sinul comunitatii, fara a produce o dependenta privata personala si o legatura feudala intre rege si donator.

Dreptul de a dona, conform conceptiei de drept public, a putut fi exercitat de rege numai in interesul comun al tarii.

Inca de la inceputul secolului al XIII-lea s-a incetatenit principiul juridic ca numai acea donatie se poate socoti valabila si irevocabila care s-a facut pentru servicii aduce in interesul comun si pe care le-a privit donatorul ca atare, dupa cum se exprima art. 12 al Bulei de Aur, pe baza de “justo servitio”; in schimb, pe cind regelui ii era interzis a dona proprietati strainilor, locuitorii puteau rascumpara acele proprietati ce erau donate pentru servicii ireale sau erau donate in dauna tarii. Acestea puteau fi retrase oricind. Aceasta reiaes clar dintr-un document din anul 1237, al lui Bela al IV-lea, in care se spune: “Quod cum nos superflues et inutiles quorundam antecessorum nostrorum donationes de communi baronum ac totius regni nostri consilio decrevimus revocandas.” Acelasi principiu juridic rezulta si din decretul lui Andrei al III-lea din anul 1290, prin care se mentin donatiile facute de Ladislau al IV-lea, pentru a recompensa meritele acelora care au cazut cu ocazia invaziei tatarilor, dar retrage donatiile facute inutil, contrare intereselor tarii (collationes indebitas et injustas).

Un efect al aceleiasi conceptii de drept public il formeaza si faptul ca la donatiile mai mari se facea mentiune in actele de donatie de numele demnitarilor bisericesti si laici care au luat parte la Consiliul regal, precum si de dispozitia art. 23 al decretului din 1298, ce conditiona exercitarea dreptului de donatie al regelui de decizia consiliului. Documentele din secolul al XIII-lea denumesc deja dreptul regal privitor la proprietate, “dreptul coroanei”, ca <drept al Sfintei coroane>, ce reprezinta statul ungar, caruia nu ii este permis a-l sustrage spre dezavantajul sau in dauna tarii.

In era organizarii de stat a <Sfintei coroane>, dreptul de donatie este un drept ce rezida in <Sfinta coroana>, care a reunit cele doua baze de drept ale proprietatii libere: “dreptul neamului” si “dreptul regal”.

Teoria originii de drept public a proprietatii ungare se baza pe raporturi de drept public stabilite intre “sfinta coroana” ungara, reprezentind statul ungar, pe de-o parte, si posesorii de paminturi, pe de alta parte.

Alex. Herlea, in lucrarea “Studii de istorie a dreptului”, remarca faptul ca acest raport s-ar fi intemeiat pe dreptul public deoarece suzeranitatea nu a fost exercitata de catre “regele suzeran” in nume propriu, asemenea suzeranilor din Europa occidentala, ci de catre “regele-purator de coroana” ca reprezentant al statului ungar, si fara ca acesta sa fi exercitat vreodata dreptul de suzeranitate directa si personala asupra pamintului si a supusilor sai, asa cum s-a exercitat acest drept in Europa occidentala de catre suzeran asupra vasalilor.

Vechea istoriografie ungara clasifica proprietatea funciara, dupa provenienta, in trei categorii, si anume: proprietatea provenita din ocupatia triburilor; proprietatea provenita din donatiile regelui Stefan, asimilate in mare parte, in privinta intinderii dreptului, cu proprietatea provenita din ocupatie; proprietatea provenita din donatiile celorlalti regi si in care se asigura dreptul de succesiune al descendentilor.

In cadrul proprietatii nobiliare ungare, indiferent de provenienta sa, nobilul posesor de pamint nu se afla in raporturi de vasalitate cu regele suzeran, ci in raporturi publice cu “neamul”. Vechea proprietate funciara ungara, provenita din dezmembrarea proprietatii colective existenta in perioada seminomada a acestui popor, a fost asemanata de unii autori cu proprietatea libera, aloidiala, cu terra salica sau cu dominium ex jure quiritium.

Alex. Herlea, in lucrarea amintita mai inainte, arata faptul ca, desi s-a sustinut de catre diferiti autori ca organizarea proprietatii funciare ungare de la inceputurile ei a cunoscut o forma juridica superioara, aceea a proprietatii individuale, avind un continut identic cu proprietatea in sensul dreptului de proprietate modern, in realitate, regimul agrar ungar din epoca primelor organizatii statale, era unul colectivist; regimul succesoral asigura dreptul de mostenire al neamului intreg, iar viata unui sat intemeiat pe teritoriul ocupat al unui trib era comunitara. Gintile s-au dezvoltat in timp, familiile s-au diferentiat si au inceput sa duca o viata sedentara, iar proprietatea colectiva s-a transformat intr-o propreitate familiala. S-a ajuns astfel la conturarea unei proprietati individuale depline si absolute, care au ramas formatii agrare caracteristice acestei faze de dezvoltare a vietii agrare, in cadrul careia proprietatea familiala era lucrata in comun, iar dreptul de succesiune al neamului era asigurat.

Donatiile regale au avut o mare pondere in dezvoltarea proprietatii latifundiare. Odata cu inmultirea donatiilor regale apare propietatea feudala asa cum a fost cunoscuta si in Europa occidentala, fara a imbraca forma juridica a unei proprietati libere.

De aici se poate concluziona ca, din punctul de vedere al elementelor constitutive si conditiilor in care au aparut si s-au dezvoltat primele forme juridice, precum si in ceea ce priveste formele si fazele de dezvoltare ale proprietatii, stravechiul drept de proprietate funciara romaneasca se deosebeste de vechiul drept agrar ungar. Trebuie mentionat faptul ca fiecare din cele doua populatii, maghiara si romana, au venit cu moduri proprii de organizare agrara, si anume, proprietatea colectiva a gintilor maghiare si proprietatile cneziale, folosite in co-devalmasie. In interiorul gintilor maghiare, insa, are loc o impartire a proprietatii, impartire determinata de “jus Valachicum ab antiquo” si care impartire a determinat, la rindul sau, infiintarea proprietatilor familiale maghiare, cu teritorii invecinate, desprinse din teritoriul gintii, cu granite intre ele, stabilite prin diferite semne (cum ar fi pietrele de hotar).

Se retine faptul ca, atit timp cit proprietatea gintilor era comuna, neimpartite intre membrii gintii, ea nu putea fi instrainata. In momentul cind s-au creat drepturi distincte pentru fiecare membru al gintii, in parte, acesti membri isi puteau instraina drepturile dupa cum doreau. Odata cu acest moment, ca o reactie rezultata din spiritul conservator al organizarii agrare, au aparut doua drepturi: dreptul de preemtiune si dreptul de rascumparare, drepturi de care puteau beneficia toti membrii gintii, pentru a preintimpina transmiterea proprietatii gintii la alte persoane din afara acesteia.

In volumul lui Alex. Herlea, “Studii de istorie a dreptului. Dreptul de proprietate”, la care am mai facut referire pe parcursul prezentei lucrari, se explica faptul ca sistemul donatiilor regale care era bazat pe conceptul de drept public al regalitatii maghiare, ar fi impiedicat crearea relatiilor personale de drept intre rege si supusi, intre suzeran si vasal, asa cum s-a petrecut in Occident, intrucit toate proprietatile libere isi aveau radacina in “Sfinta coroana”. In calitatea sa de capetenie a sfintei coroane, regele era abilitat sa atribuie donatii din proprietatea publica pe care o detinea. Este bine sa facem precizarea ca in “coroana ungara” intrau “neamul” si statul ungar. La rindul sau, posesorii diferitelor domenii aveau diferite obligatii care insa nu pot fi confundate cu obligatii cu caracter personal, dimpotriva, ele aveau un caracter privat si strict legat de persoana regelui si familiei regale (cum ar fi: fidelitatea, serviciul militar si serviciul de justitie, darile agrare, personale, contributia exceptionala in momentul casatoriei celui mai mare fiu al regelui sau ridicarea acestuia la rangul de cavaler, cadoul oferit regelui la masa anuala s.a.). Insusi raportul de drept feudal a luat nastere in temeiul unui contract bilateral, cu obligatii reciproce.

Cercetarea vechii istoriografii maghiare ne dezvaluie faptul ca donatia regala era conditionata de anumite merite publice, asa-numitele “laurea virtus”, sau servicii deosebite, asa-numitele “de justo servitio”. Prin art. 17 din Bula de Aur se prevedea ca nimeni dintre cei care dobindisera posesiunile lor pentru servicii deosebite nu puteau fi eposedati. Totusi, meritele publice sau serviciile deosebite nu constau in merite sau servicii de interes public, ci erau, de cele mai multe ori, servicii de interes privat, facute regelui, si strict legate de obligatia de fidelitate care erau datorate de catre vasal, cum ar fi: apararea persoanei regelui, un act de curaj savirsit in timpul razboaielor pentru salvarea regelui, descoperirea unei conspiratii impotriva persoanei regelui s.a.; doar in subsidiar se retinea si un act de aparare a statului, insa si acesta era privit tot prin prisma persoanei regelui. Exista posibilitatea ca, in urma aplicarii unei sanctiuni pentru infidelitate, care se aplica direct persoanei infidele fata de “neam” sau stat, ori viclene, sa se ajunga pina la pierderea unor posesiuni dobindite prin servicii deosebite. Astfel, revocabilitatea donatiilor pentru acte de infidelitate, chiar si darimarea castelelor, erau prevazute in actele normative ale vremii, dupa cum vom vedea in continuare:

– Corpus juris Hungarici, 138; Bula de Aur, art. 17: “Ca nimeni sa nu fie deposedat de mosiile dobindite. Daca cineva a dobindit posesiunile sale pentru bune servicii, sa nu fie niciodata deposedat de ele”;

– St. Werboczi, De casibus notam infidelitatis afferentibus: “Acelea sint cazurile de infidelitate care apar, maiestatea regala are facultatea sa doneze cui doreste, liber si legal, proprietatile acestora , chiar in timpul vietii lor”;

– Corpus juris Hungarici, p. 314, Ladislai posthumi regis, decretum primum anno 1453 articulus 6: “Castelele nou cladite trebuiesc demolate ca pedeapsa epntru infidelitate”.

In ceea ce priveste obligatia serviciului militar, aceasta se executa sub comanda personala a regelui, iar posesorii de domenii erau soldatii si cavalerii regelui, nu ai statului sau ai “neamului” maghiar.

Referitor la serviciul de justitie, acesta se “dedubla” intr-un serviciu judecatoresc de curte si un serviciu de consiliu al regelui. Nobilii aveau obligatia de a-l sfatui, de a-l asista si ocroti pe rege in functie de cunostintele pe care le aveau. Juramintul depus de catre acestia era “ad personam”, indiferent de forma in care se depunea (in genunchi, cu capul plecat sau cu miinile pe spada).

Consolidarea proprietatii medievale de tip occidental. In lucrarea pe care am amintit-o, Alex. Herlea observa faptul ca regimul agrar transilvanean corespundea feudalitatii Europei occidentale, feudalism aflat in cea de-a doua faza a dezvoltarii sale. In aceasta faza a suzeranitatii regale, regele dona pamint unui nobil ce poseda un teritoriu vast, precum si mai multe sate, iar nobilul, la rindul sau, “subinfeuda” unui nobil mai mic un singur sat, cu o parte din teritoriul pe care acesta il lucra impreuna cu taranii sai, tarani dependenti; aceasta parte de teritoriu raminea in sfera de interese economice a primului senior al regelui. In evul mediu, cind stapinirea si exploatarea fondului revenea grupului format din seniorul-suzeran, vasalul si serbul, se observa existenta unui sistem de subordonare personala a vasalului fata de suzeran si a serbului fata de senior, si ajungem la regimul feudal, odata cu impartirea dreptului de proprietate in dreptul superior de proprietate eminenta al suveranului-suzeran, in dreptul de folosinta al vasalului si dreptul negarantat de a munci al celor ce cultivau fondul respectiv.

Mai trebuie amintit si faptul ca, in contextul acelor vremuri, in dreptul apusean, iar mai apoi si in cel maghiar, se incheia si un act specific aparitiei raportului de vasalitate in cadrul procedurii de investire, prin intermediul caruia se incheia definitiv contractul feudal. Neindeplinirea acestei conditii de investire in termen de un an de la data donatiei determina lipsa efectelor juridice in ceea ce priveste actul de donatie. Investirea sau introducerea in drepturi sau in posesiune era facuta de catre un delegat al regelui care stabilea, in cadrul unei anchete printre vecini si marginasi, intinderea proprietatii donate. De cele mai multe ori aceasta investire era numai un act simbolic. Simbolul consta in predarea unui bulgare de pamint sau alte asemenea acte. Toata procedura se desfasura in conformitate cu regulile locului, conform cutumei medievale.

In sprijinul consolidarii proprietatii medievale putem aminti si formele de inchinare a unor proprietatilibere pentru a deveni proprietati feudale. Legat de acest aspect, mai multe documente care priveau donatiile regale fac vorbire in mod expres despre asa-numitele “donatio in feudum” sau “infeudatio”, ceea ce ne poate determina sa gindim ca in acea perioada exista o organizare agrara de tip feudal, asemanatoare aceleia din Europa occidentala.

Mai putem aminti, de asemenea, faptul ca, examinind dreptul succesoral maghiar, in legatura sa cu modul de organizare agrara al vremii, privilegiul masculinitatii era consacrat deja prin decretele regelui Stefan, succesiunea fiind restrinsa la descendentii din autor comun pina la frati, inclusiv. Dreptul primului nascut a stat la baza institutiei “substitutiei fideicomisare”, care a fost creata pentru protejarea indivizibilitatii feudului, consolidarea pozitiei nobiliare a seniorului si splendoarea numelui familial.

Privitor la dreptul de libera dispozitie pentru cauza de moarte, dreptul maghiar facea distinctie intre proprietatea mostenita si cea achizitionata in timpul vietii celui decedat, asupra careia titularul putea dispune liber. Stabilirea ordinii succesorale nobiliare in ceea ce priveste averea mostenita pornea din asa-numitul “oficium pietatis erga proximos” si urmarea protejarea rudelor decedatului fata de straini.

2.6. Vechi carti de proprietate din Transilvania

…………………………………………..