Istoria Diplomatica a Unitatii Europei Occidentale 1947 2007

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Diplomația si crearea sferelor de influență în Europa

1.0 Crearea bazelor postbelice ale relațiilor internaționale: tratate si noi organizații internaționale.

1.1 Diplomația si crearea sferelor de influență în Europa în

perioada 1945 – 1948

1.2 Conflicte între Est si Vest în perioada 1948 – 1953. Noi alianțe

politico-militare: NATO si Tratatul de la Varsovia

Capitolul II: Gestionarea relațiilor internaționale si diplomatice

2.0 Diplomația sovietică de la Stalin la epoca destalinizării (1953-1959). Crizele politico-diplomatice ale anului 1956

2.1Evoluția Războiului Rece de la conflicte la înțelegeri diplomatice în

perioada 1957 – 1967

2.2Relațiile internaționale în perioada 1968 – 1979

Cap III. Istoria diplomatică a unității Europei Occidentale 1947 – 2007

Studiul de caz: Relațiile diplomatice dintre UE si Rusia

Introducere

Diplomația ad-hoc are din ce în ce mai multă pondere în teoria și practica dreptului internațional contemporan, ca urmare a frecvenței în continuă creștere cu care instituția este folosită în relațiile internaționale.

Instituția diplomației ad-hoc nu a fost totuși destul de cunoscută în trecut sau, cum s-a mai spus, ea „este un fenomen relativ nou în conducerea afacerilor externe” și se poate constata că doctrina nu a tratat, decât arareori și pe spații foarte restrânse, acest subiect; termenul însuși de diplomație ad-hoc a fost întrebuințat pentru prima oară de Comisia de drept internațional în 1960 si în cursul discuțiilor în Comisia a VI-a a Adunării generale O.N.U.

Lipsa îndelungată a unei reglementări în materie trebuie căutată în concepția tradițională potrivit căreia timpul diplomației practicate prin misiunile speciale și nepermanente ar fi trecut sau că ea s-ar reduce doar la cazuri de excepție (misiuni de ceremonie și reuniuni internaționale), ori că formele sub care ea se realizează s-ar limita numai la vizitele de stat și oficiale ale șefilor de stat și de guverne (pentru care existau, de altfel, reguli speciale) sau, în sfârșit, în părerea că manifestările sporadice ale diplomației ad-hoc pot fi reglementate prin aplicarea prin analogie a regulilor dreptului internațional public referitoare la diplomația permanentă („sedentară”).

Importanța reală a diplomației ad-hoc sau a „diplomației volante” crește continuu, ca urmare a numărului tot mai mare al acțiunilor de politică externă și a diversificării lor (sub raportul obiectului și al mecanismului folosit). În condițiile creșterii disponibilității și mobilității oamenilor de stat (călătoriile înalților reprezentanți ai statelor, contactele lor, discutarea rapidă a unor chestiuni presante și grave, negocierile între state „la nivel înalt” care n-au fost niciodată așa de frecvente ca în prezent ș.a.) și a generalizării comunicațiilor rapide, care au accentuat posibilitățile de prospectare și de găsire a unor soluții imediate problemelor de politică internațională de o deosebită acuitate, nu numai că i s-au adăugat noi forme diplomației ad-hoc cunoscute până acum, dar i s-a dat acesteia și un nou conținut, iar faptul că diplomația ad-hoc a devenit o necesitato reală a relațiilor internaționale dezvoltate antrenează după sine o încetare a monopolului diplomației sedentare ca unic instrument de negociere internațională, afară de congresele și conferințele cu caracter internațional.

În același timp, raporturile internaționale nu sunt în exclusivitate politice sau consulare, pentru că nu mai există, în mod practic, nici un domeniu al vieții sociale cu privire la care să nu existe contacte directe între state (contactele tehnice între state nu se limitează la cele existente în cadrul instituțiilor specializate O.N.U. sau a diferitelor organizații economice regionale.

Trebuie să precizăm că, astfel fiind, diplomația ad-hoc continuă totuși să aibă un caracter auxiliar (s-a spus, de excepție) în raport cu diplomația permanentă sau regulată, centrul de greutate căzând pe aceasta din urmă.

Remarcăm faptul că definiția dată de Comisia de drept internațional misiunii speciale nu este acceptată în întregime în literatura de specialitate, pentru rațiunea că ar fi concepută în lumina unui criteriu negativ, deoarece ia ca punct de plecare ideea potrivit căreia misiunea specială ar constitui o excepție de la ipoteza misiunii sedentare, care ar reprezenta regula; acest concept se dovedește – după părerea unor autori – a nu fi satisfăcător în cazul de față spre a servi drept criteriu pentru o definiție, deoarece, în afară de misiunile diplomatice regulate cu caracter general, mai există și misiunile specializate permanente care îndeplinesc sarcini speciale, în paralel cu misiunile diplomatice regulate cu competență generală în același stat sau chiar în același oraș (de exemplu, delegația unui stat care are ca misiune probleme de reparații într-un alt stat, delegația permanentă specială pentru punerea în aplicare a cooperării economice și tehnice între două state ș.a.), iar acestea din urmă nu pot fi încadrate în categoria misiunilor ad-hoc (fiind misiuni sedentare).

După părerea prof. Bartos, noțiunea de diplomație ad-hoc cuprinde nu numai cazul misiunii oficiale care are o sarcină specială (ceea ce propriu-zis se înțelege prin misiunile speciale), ci și delegațiile statelor care le reprezintă la reuniuni internaționale (congrese, conferințe etc.). Fără a respinge acest punct de vedere, Comisia de drept internațional s-a oprit totuși la ideea că este vorba de o categorie specială de reprezentanți ai statelor, care merită să fie calificată aparte și să fie reglementată deci ca o categoric de misiuni pentru relațiile dintre state și organizații; acest fapt a fost însă criticat pe motiv că conferințele internaționale nu sunt întotdeauna asociate cu organizațiile internaționale și există, astfel, situații când aceste conferințe apar ca unul din cazurile de diplomație ad-hoc in toată puterea cuvântului. Ca dovadă în acest sens este și faptul că majoritatea autorilor de drept diplomatic înțeleg prin noțiunea de diplomație ad-hoc și cazul reprezentanților la congrese și conferințe internaționale.

În orice caz, termenul de diplomație ad-hoc în sensul strict cuprinde exclusiv pe agenții de stat care posedă următoarele trei trăsături caracteristice (ce se cer a fi întrunite în mod cumulativ):

elementul diplomatic, adică agenții să fie delegați sau desemnați de către un stat în scopul de a îndeplini o sar cină specială în raport cu un alt stat;

elementul temporar, adică această misiune nu trebuie să fie considerată ca permanentă ci trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri determinate in timp;

elementul de suveranitate, adică sarcina să constea în reprezentarea statului ca titular al dreptului de suveranitate față de tun alt stat.

Aceste trei caracteristici sunt considerate ca fiind suficiente și cuprinzătoare; nu se socotesc a fi relevante, pentru definirea acestei noțiuni, alte elemente adiționale (cum ar fi faptul ca diplomatul ad-hoc să posede grad diplomatic sau ca sarcina să constea într-o misiune politică sau ceremonială și reprezentativă, și nu într-una tehnică – diplomatul ad-hoc putând să apară fie ca titular al activităților politice cele mai importante, fie ca o misiune competentă pentru menținerea raporturilor tehnico-comerciale, financiare, cultural-științifice, de comunicații, pentru transportul aerian și maritim ș.a.).

Relațiile internaționale, fie că este vorba despre cele dintre state, dintre grupuri sociale sau dintre persoane sunt, în lumea modernă, fără excepție, controlate de reguli, norme și reglementări cu caracter juridic, care crează obligații, răspunderi și drepturi prestabilite. Deoarece statul are controlul normativ, aproape exclusiv, asupra stabilirii și fixării condițiilor de interacțiune cu alte state, toate aspectele vieții sociale intră, direct sau indirect, în atenția sa și sunt cel mai adesea reglementate.

Exemplu: simplul fapt al călătoriei unei persoane dintr-o țară în alta este oimposibilitate, în lipsa respectării unor reguli și a îndeplinirii unor condiții precis stabilite legal, prin intermediul statelor. Călătoria n-ar fi fost posibilă dacă:

– guvernele statelor n-ar fi semnat un tratat/acord prin care să se recunoască reciproc, stabilirea de relații diplomatice;

– guvernul n-ar fi elaborat acte speciale de identitate și/sau de călătorie în străinătate (pașaport, vize, permise de liberă trecere etc) ;

– guvernele n-ar fi stabilit condițiile în care cetățenii celeilalte țări se bucură, parțial, total sau de loc, de anumite drepturi – de exemplu, de asistență juridică, de muncă, de sănătate, de a deține și sau manipula anumite sume de bani, de-a cumpăra sau vinde bunuri de o anumită valoare pe teritoriul celeilalte țări, de-a deține arme etc.

– guvernele n-ar fi stabilit, de comun acord, modalitățile de acțiune în cazul în care cetățenii aflați pe teritoriul celuilalt stat încalcă normele de drept și reglementările administrativ-instituționale locale.

Același lucru este valabil pentru orice altă structură relațională fundamentală, referitoare la deținerea sau achiziționarea de proprietăți, căsătorie, exercitarea autorității asupra membrilor de familie, acces pe piața muncii, moștenire etc.

Statele codifică și stabilesc norme pentru toate formele de relații dintre ele:

– economice și comerciale

– juridice

– politice și militare

– culturale

– vîzînd drepturile și libertățile persoanelor, autorităților sau firmelor

– de reprezentare diplomatică și asistență consulară

Forma cea mai puternică de codificare a relațiilor internaționale, între două state, este cea a „Tratatelor”. Ea induce efecte, din planul politic, în cel juridic, iar apoi, în celelalte arii de cooperare.

Cea mai frecventă formă de reglementare a relațiilor dintr-un domeniu anume, unde se pot detalia condiții, limite, factori de promovare, sprijin și conlucrare, este cea a „Acordurilor”. Acestea se pot încheia în formă bilaterală (doar între două state) sau multilaterală (între mai mult de două state).

Statele își reglementează relațiile și prin „Convenții”, de regulă, forme multilaterale.

Exemple pot fi cu ușurință identificate în politica externă a României, care, după 1990, o dată cu schimbarea radicală a condițiilor interne, statale și politice, precum și datorită schimbărilor din ansamblul relațiilor internaționale, pentru a-și redefini poziția, in sistem, respectiv față de fiecare dintre partenerii ei cei mai importanți de interacțiune, a inițiat și a încheiat o serie de tratate noi de cooperare, bilaterale, cu cele mai multe din statele europene. De asemenea, și-a reasumat participarea la convențiile internaționale la care România devenise parte, înainte de 1989. În plus, a inițiat un vast program de politică externă, menit să ducă la admiterea în organizații internaționale, esențiale pentru dezvoltarea și securitatea sa: Uniunea Europeană și NATO. Apartenența la aceste organizații internaționale a devenit efectivă tot ca urmare a semnării și adoptării prin lege internă (ratificare) a unor Tratate Internaționale.

Cel mai adesea, relațiile dintre state se desfășoară simultan pe mai multe planuri, care se condiționează și se sprijină reciproc.

Spre exemplu: dacă tratatele politice stabilesc o cooperare intensă, de parteneriat, sau de

parteneriat strategic, între două state, este foarte probabil ca aceasta să deschidă drumul și să sprijine dezvoltarea unor forme speciale de cooperare și în domeniul economic, în

domeniul militar, tehnologic etc Dimpotrivă, dacă relațiile politice sunt „reci”, convenționale, cel mai adesea, relațiile militare nu sunt nici ele decît superficiale, iar cooperarea economică are loc doar atît și atunci cînd există cu adevărat puternice interese reciproce.

Există cazuri, importante, cînd statele și-au reglementat, prin Tratate bilaterale, relațiile

de competiție, nu pe cele de cooperare, cum se face în mod obișnuit.prin lege internă (ratificare) a unor Tratate Internaționale.

Cel mai adesea, relațiile dintre state se desfășoară simultan pe mai multe planuri, care se condiționează și se sprijină reciproc.

Spre exemplu: dacă tratatele politice stabilesc o cooperare intensă, de parteneriat, sau de

parteneriat strategic, între două state, este foarte probabil ca aceasta să deschidă drumul și să sprijine dezvoltarea unor forme speciale de cooperare și în domeniul economic, în

domeniul militar, tehnologic etc Dimpotrivă, dacă relațiile politice sunt „reci”, convenționale, cel mai adesea, relațiile militare nu sunt nici ele decît superficiale, iar cooperarea economică are loc doar atît și atunci cînd există cu adevărat puternice interese reciproce.

Există cazuri, importante, cînd statele și-au reglementat, prin Tratate bilaterale, relațiile

de competiție, nu pe cele de cooperare, cum se face în mod obișnuit. Desigur, încheierea

acestui tip de tratate nu este posibilă fără existența voinței reciproce de cooperare, oricît

de limitată ar fi ea.

Exemplul cel mai important, în domeniul politic este acela acordurilor dintre SUA și URSS, din timpul Războiului Rece, cunoscute sub numele de SALT (acorduri pentru limitarea armelor strategice), respectiv STAR (acorduri pentru reducerea armelor strategice). Acestea au fost acorduri prin care cele două țări au convenit asupra condițiilor de dezvoltare și amplasare a principalelor tipuri de armamente nucleare, pe care le dețineau sau urmau să le dețină, reglementîndu-și în aceste fel, competiția militară, la acest nivel.

În domeniul economic, acordurile de reglementare a competiției au o lungă istorie, iar forma cea mai elaborată a fost aceea a acordurilor generale pentru reglementarea tarifelor și a comerțului (GATT), care au dus în cele din urmă la crearea unei organizații internaționale, însărcinată să reglementeze, la nivel global, această problemă: Organizația Internațională a Comerțului. (WTO). La rîndul ei, Comisia Europeană are largi competențe normative, de supraveghere și sancționare în domeniul competiției și al concurenței, pe piața unică a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă, realizată în interiorul UE.

1.0 Crearea bazelor postbelice ale relaiilor internaționale: tratate si noi organizații internaționale

Sfărsitul celei de-a doua conflagrații mondiale a adus o nouă realitate pe arena internațională. Orice efort pe frontul de război a fost dublat de efoturile de culise, desprinderea aliaților Germaniei a început cu Italia si a continuat cu România în 1944,

când în schimbul unor cereri juste cele două state au trecut de partea Aliaților.

Conturarea unei strategii aliate a survenit după esecul german de la Stalingrad, în cadrul Conferinței de la Teheran (noiembrie 1943) care a reprezentat prima întâlnire între cei trei mari: Stalin, Churchill si Roosevelt. Conferința de la Teheran a creat si prima bresă între cei trei, în timp ce Stalin cerea deschiderea unui al doilea front în Europa, în Franța, Roosevelt si Churchill declarau că orice aruncare de trupe în vestul Europei le va crea probleme, cu toate că promiseseră că acest front va fi deschis încă din

primăvara anului 1943.

Adevărata turnură în perceperea realităților modiale după înfrângerea lui Hitler si soarta pe care o va avea Europa s-a conturat la conferința de la Moscova (octombrie 1944), si apoi la Yalta.

Întâlnirea de la Moscova dintre Stalin si Churchill a trasat liniile strategiilor postbelice ale celor două puteri. Neținând cont de refuzul presedintelui american Roosevelt de a discuta configurația lumii postbelice încă din timpul războiului, Churchill a trasat procentele sferelor de influență, conform cărora Marea Britanie obținea 90% din Grecia, iar Uniunea Sovietică 90% din România si 75% din Bulgaria; Ungaria si Iugoslavia era împărțite egal 50%.

Conferința de la Yalta (februarie 1945), devenită unul dintre miturile negative ale istoriei diplomației până la prăbusirea comunismului, a conturat noua Europă, prefigurând si noile reguli ale diplomației mondiale. Partajarea Europei în sfere de influență încălca acordul de la Moscova, deoarece Uniunea Sovietică se afla deja în posesia aproape a tuturor teritoriilor ce fuseseră puse în discuție. Acum s-a produs partajarea definitivă a zonelor de dominație ale Germaniei, trecerea României si Bulgariei sub totala influență sovietică, precum si împărțirea influenței în cazul Poloniei, Ungariei si Cehoslovaciei, negocieri ce au marcat în următorii 50 de ani evoluția Europei si a acestor țări.

Singurul punct benefic evoluției viitoare a statelor mici a fost propunerea de formare a unei organizații a Națiunilor Unite, care să reglemeteze relațiile internaționale în

următoarele decenii.

Diplomația europeană păsea odată cu sfârsitul celui de-al II-lea război mondial întro

nouă etapă, încă neclară, dar definitoriu schimbată față de ceea ce a însemnat sistemul

de la Versailles si diplomația Ligii Națiunilor.

Relațiile internaționale după 1945 si-au schimbat consistența si modul de desfăsurare. Sfârsitul conflagrației mondiale nu a adus o statuare a drepturilor tuturor statelor, care să traseze la masa tratativelor: învinsi si învingători să dea conturul noii lumi.

Sfârsitul războiului a amplificat tensiunile din sânul aliaților, problema Germaniei, a reparațiilor pe care aceasta trebuia să le plătească, precum si a țărilor din sud-estul Europei a rămas deschisă.

Conferința de la Potsdam (iulie 1945) nu a clarificat evoluția climatului mondial. Germania înfrântă era împărțită în două, apoi în patru părți, între sovietici si americani, francezi si britanici. Americanii se aflau încă în război cu Japonia. Winston Churchill, unul dintre artizanii Europei postbelice, a aflat în timpul conferinței că pierduse alegerile din Marea Britanie.

Considerată de istorici ca fiind „un dialog al surzilor”, conferința de la Potsdam nu a dus la înțelegerea celor trei, în timp de Stalin dorea să-si consolideze sfera de influenȚă,

să i fie recunoascute guvernele impuse în Bulgaria si România si 20 de miliarde de dolari reparații de la Germania, Truman si Churchill cereau respectarea principiilor Declarației Națiunilor Unite si alegeri libere în teritoriile ocupate de către sovietici.

Stalin părea a fi marele beneficiar al victoriei împotriva lui Hitler. La Postdam, Truman îl anunța pe Stalin că posedă o nouă arma cea atomică, dar adevăratul atuu american apare abia în august după folosirea acesteia la Hiroshima si Nagasaki, când comunitatea internațională a înțeles ce înseamnă războiul atomic. Truman nu a folosit

atuul atomic pentru a negocia soarta țărilor din centrul si sud-estul Europei deoarece interesele americane nu o cereau.

Sovieticii au încălcat înțelegerea de la Yalta, ocupând în întregime: România si Bulgaria, țări ce-i fuseseră atribuite ca sferă de influență, dar si Iugoslavia si Ungaria, unde fiecare dintre tabere avea 50%, Polonia si Cehoslovacia fuseseră anexate cordonului sanitar al sovietelor după îndelungate negocieri cu guvernele din exil, iar în Iugoslavia regimul lui Iosif Broz Tito se îndrepta spre sfera sovietică.

Moartea lui Roosevelt schimbase direcțiile diplomației americane, fostul presedinte american, fusese un adept al unei conferințe de pace care să trateze modificările teritoriale la o masă a tratativelor unde să participe învinsii si învingătorii.

Încă din timpul războiului oponenții Germaniei au elaborat un document care să le prezinte principiile. Astfel a apărut Charta Atlanticului, semnată la 14 august 1941 de

către Preesdintele SUA, Francisc Delano Roosevelt si premierul britanic, Winston Churchill, la care va aderat si U.R.S.S. însă cu unele obiecții, prin care acestia declarau că nu aspiră la achiziții teritoriale, restabilesc libertatea acelor popoare care au fostprivate de aceasta prin forță, si respectă dreptul popoarelor de a-si alege forma de

guvernare pe care o doresc.

Sintagma „Națiunile Unite” a apărut ca o idee a presedintelui Franklin D. Roosevelt, folosită pentru prima dată în Declarația Națiunilor Unite dată pe 1 ianuarie 1942, când reprezentanții a 26 de națiuni au declarat că luptă împreună împotriva puterilor axei.

La sfârsitul războiului, în iunie 1945 reprezentanții a 50 de state s-au întâlnit la San Francisco pentru a forma Organizația Națiunilor Unite si au adoptat Charta Națiunilor Unite. Delegații au discutat propunerile mediate de către: SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie si China încă din 1944. Charta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de către 50 de țări si a intrat în vigoare în octombrie 1945 după ratificarea ei de către: China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, SUA si majoritatea statelor semnatare.

Cele 4 puteri încă de la întâlnirea de la Dumbarton Oaks (octombrie 1944), au structurat ONU, completând-o un an mai târziu la San Francisco. Organismele ONU erau:Consiliul de Securitate cu 5 membrii permanenți si Adunarea Generală, alături de Curtea de Justiție care devenea parte a ONU si Consiliul Economic si Social.

Dispute în cadrul ONU au apărut încă de la început, în momentul în care U.R.S.S. a cerut 15 locuri, pentru cele 15 republici aflate în componența sa, primind 3 locuri: Rusia,Ucraina si Bielorusia.

Ca o contrapondere la haosul creat de război si din nevoia manifestată de redefinire a relațiilor internaționale în domeniul juridic, la inițiativa celor 4 puteri a fostredefinit rolul si competențele Curții Internaționale de Justiție de la Haga (iunie 1945).

La Conferința de la San Francisco curtea a fost gândită ca un organism nou, care a preluat experiența si o parte a atribuțiilor vechii Curți Internaționale de Justiție a Ligii Națiunilor, atribuțiile i-au fost lărgite, dizolvându-se vechea instituție si alegându-se noi

judecători.

În acelasi cadru de cooperare a națiunilor avusese loc Conferința de la Bretto Woods (iulie 1944) la care au participat 44 de state ce au adoptat acordurile de creare a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție si Dezvoltare (B.I.R.D.) si a Fondului Monetar Internațional (F.M.I.) pentru a se introduce o ordine în relațiile monetare si financiare internaționale. Aceste instituții au fost dintru început deschise tuturor statelor.

După Europa s-au împărțit sferelor de influență în celelalte zone geografice: Asia – Orientul Apropiat ca si Extremul Orient reprezentând la rândul său un permanent focar de dispute. Sovietele fără a participa militar la războiul contra Japoniei, după capitularea acesteia, clama teritoriile care-i fuseseră luate în 1904, sudul insulei Sahalin si exploatarea comună cu China a căilor ferate din Estul chinez si Manciuria, precum si arhipeleagul Insulelor Kurile. Diplomația chineză a fost lezată de aceste pretenții ale URSS, la care Marea Britanie aderase, fără a consulta China.

Kremlinul condiționase intrarea în războiul împotriva Japoniei de acceptarea de către China a prevederilor privinid Extremul Orient din Acordul de la Yalta. Diplomații anglo-americani acceptaseră la Yalta, în cadrul unei înțelegeri secrete, rolul dominant al Uniunii Sovietice în Manciuria, rol pe care sovieticii nu aveau să-l piardă decât în momentul în care comunistii chinezi au preluat Beijingul, în 1949. Aliații îi acodaseră lui Stalin o sferă de influență în China.

Înfrângerea Japoniei si retragerea trupelor japoneze de pe o parte a teritoriului chinez nu a dus la sfârsitul războiului civil din China. Până la sfârsitul anului 1949 războiul civil a continuat, ducând la cucerirea Chinei de către comunisti si la proclamarea la 30 septembrie 1949 a Republicii Populare Chineze, presedinte fiind ales Mao łzedun.

În Orientul Mijlociu, Kremlinul a încurajat sfârsitul dominației britanice asupraPalestinei, declarația lui Gromîko din 1947 de la ONU i-a încurajat atât pe evrei, cât si pe arabi să ceară terminarea mandatului britanic si împărțirea Palestinei în două state, unul evreu si celălalt palestinian. Neînțelegerile ivite în cadrul ONU a dus la renunțarea partajării si începutul unui război care a durat doi ani, 1948 si 1949, conflict început în mometul proclamării Statului Israel (mai 1948). Statele arabe din zonă s-au unit formând Liga țărilor Arabe.

1.1 Diplomația si crearea sferelor de influență în Europa în

perioada 1945 – 1948

Încă din timpul războiului au apărut conflicte între Aliați, fiecare parte urmându-si propriile interese, neînțelegeri acutiuate după înfrângerea Germaniei (mai 1945). Ruptura nu s-a produs datorită faptului că SUA continua războiul împotriva Japoniei, si Aliații se aflau încă în război cu Hitler, cu toate că presedintele american Truman cerea imperativ U.R.S.S. să respecte acordurile de la Yalta. Moscova a continuat diplomația de război si după înfrângerea Germaniei acaparând tot mai mult teritoriu în Europa centrală, iar prim-ministrul britanic Churchill, realizând ocuparea Europei a făcut apel la armata americană să rămână ferm pe pozițiile pe care le ocupaseră deja si să ocupe cât mai mult din Iugoslavia, Austria, Cehoslovacia, până în Danemarca pentru a evita ocupația militară sovietică, care arătase semne că nu se dorea temporară ci se va permanentiza.

Cortina de fier începea să cadă asupra zonelor ocupate de către Armata Rosie, Churchill declarând în mai 1945 „nu stim nimic din ceea ce se petrece în spatele ei”.

Folosirea bombei atomice a schimbat relațiile internaționale, a dat un nou curs rivalității dintre puteri si ideologii. Frontierele tradiționale ale umanității au fost puse în discuție. Puterea celor 2 bombe atomice, folosite la Hiroshima si Nagasaki, ajungea la două treimi din totalul bombelor aruncate asupra Germaniei în 5 ani de război.

Presedintele Truman declara după capitularea Japoniei (august 1945) „iesim din război drept cea mai puternică națiune a lumii, națiunea cea mai puternică, poate, a întregii istorii”. Monopolul atomic american a limitat tendințele expansioniste Uniunii Sovietice, dar a lărgit bresa dintre cele două puteri si a acutizat tonul, preconizând războiul rece. Propaganda stalinistă a minimalizat pe plan mondial importanța bombei atomice si a puterii americane, pretinzând în anii 1945 – 1948 că Uniunea Sovietică acționa de pe o poziție de forță si că reala slăbiciune a Imperiului sovietic nu exista după ce fusese devastat de armatele germane.

Criza turcă si războiul civil din Grecia au condus la crearea doctrinei Truman si a implicării americane în Europa, baza Alianței atlantice. Războiul civil din Grecia, a opus cele două blocuri abia conturate, Grecia fiind un pilon strategic, comunistii greci luptând cu regalistii susținuți direct de către englezi. Intervenția americană în Grecia în 1947 a hotărât soarta acesteia.

În centrul si sud-estul Europei, dezideratul american prevedea „alegerile libere” în toate țările din sud-estul Europei a fost acceptat de către sovietici, care au ajutat ca aceste alegeri „libere” să fie câstigate de blocuri de partide conduse de comunisti, pentru ca pasii viitori să ducă la supunerea totală în fața sovietelor.

Soarta Europei si a lumii urma să se stabilească prin negocieri între marile puteri,conferința de la Potsdam lăsând multe probleme nerezolvate, problema Dunării a fost una dintre acestea, ca si cea a frontierelor europene.

Tratatele de pace cu statele învinse urmau să se realizeze de către reprezentanții marilor puteri la o conferință a păcii si în întâlniri preliminare ale ministrilor de Externe.

Prima întâlnire a Consiliului ministrilor Afacerilor Străine a avut loc la Londra (septembrie – octombrie 1945), dar nu s-a ajuns la o înțelegere, americanii cerând

alegeri libere în sfera sovietică. Conferința ministrilor de Externe din decembrie 1945 de la Moscova a dus la o „concesie” din partea U.R.S.S. Stalin a cerut ministrului britanic de Externe ca cele trei democrații occidentale să trimită o Comisie în România si Bulgaria pentru a concilia guvernele să includă si ministrii ai opoziției, astfel au avut loc cosmetizarea guvernelor din cele două țări. Anglo-americanii au crezut că diplomația sovietică dorea să recunoască acordurile de la Yalta si să le aplice în sud-estul Europei, astfel că în cele două guverne au fost introdusi ministrii ai partidelor de opoziție, fără portofolii, iar sovietizarea forțată a celor două țări, alături de cea a Poloniei, Cehoslovaciei si Ungariei a continuat.

La Moscova s-a convenit ca tratatele să fie pregătite pentru fiecare dintre sateliți de către țările care au încheiat armistițiu cu acestia si să fie supuse ulterior unei conferințe a celor 21 de state care participaseră efectiv la război. O a trei conferință a avut loc la Paris în aprilie 1946 la care s-a discutat problema coloniilor Germaniei si Italiei, iar ultima întâlnire a avut loc tot la Paris în lunile următoare. Conferința de pace a fost deschisă la 29 iulie 1946 la Paris, cu participarea a ministrilor din 32 de state, împățite pe mai multe grupe: cele cinci mari puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie, Franța si China, cu rol hotărâtor; 16 state aliate si asociate : Australia, Belgia, R.S.S. Bielorusă, Brazilia, Canada, Ethiopia, Grecia, India, Noua Zeelandă, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană, R.S.S.

Ucrainiană si Iugoslavia, cu drept de a formula observatii si propuneri; state invitate cu titlu consultativ: Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania si Austria si cele cinci state învinse aliate ale Germaniei: Italia, România, Ungaria, Bulgaria si Finlanda. Cele 5 țări învinse “au fost tratate global neținându-se cont de participarea unora, cazul României la război alături de Aliați, tratatele fiind seaprate”.

Tratatele de pace au fost elaborate de către ministrii de Externe ai SUA, U.R.S.S.,

Marii Britanii si Franței, fără consultarea celorlalte state aliate, ConferinȚa neavând dreptul de a lua hotârâri, ci doar de a face recomandări Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri. Negocierile între puteri asupra Tratatelor de pace au continuat la New York la sfârsitul anului 1946, discutându-se granițele, datoriile față de aliați, cuantumul armatei acestora. României, cu toate efoturile depuse, nu i-a fost recunoscut statutul de cobeligerant care-i fusese recunoscut Italiei.

La 10 ianuarie 1947 marile puteri au semnat tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, România si Finlanda la Quai d’ Orsay. Tratatele prevedeau evacuarea în nouă luni a trupelor străine, Uniunea Sovietică putându-si totusi menține garnizoane în România si Ungaria atât timp cât va dura ocuparea Austriei. Fostii aliați ai Germaniei naziste încheiau pace înaintea acesteia din dorința de stabilizare a situației acestor țări, Germania rămânea sub tutela unui Consiliu de Control format din cei patru comandanți ai celor patru zone de ocupație. Cele 5 țări plăteau reparații în bunuri, cifrele fiind aprig disputate între Aliați, restituiau toate bunurile ridicate de pe teritoriul vreuneia dintre Națiunile Unite, restabileau drepturile cetățenilor ce făceau parte din națiunile aliate.

Comunismul s-a dezvoltat ca o doctrina totalitară în țările ocupate de Armata Rosie, având drept principal scop aservirea totală a acestora si formarea unui „cordon sanitar” care să protejeze Uniunea Sovietică de orice atac al fostilor săi aliați. Întreaga politică externă a lui Kremlinului după sfârsitul celui de-al doilea război mondial a fost bazat de insecuritate, pentru a suplini lipsa securității Sovietelor, Stalin a generat teroarea ca instrument de guvernare. Ocupația militară din țările sud-estului european a fost treptat transformată într-o tutelă care a determinat transformarea acestor țări într-o rețea de regimuri satelite, anihilându-le voința externă, orice diplomație autonomă si orice cuvânt spus pe arena internațională care să nu fie acelasi cu al Uniunii Sovietice, precum si orice inițiativă guvernamentală internă.

Sovietizarea a însemnat în aceste țări impunerea instituțiilor sovietice: Miliția, Procuratura; trucarea alegerilor; acceptarea dictatului Armatei Rosii; confiscarea tuturor bunurilor de proveniență germană si a unei părți a industriei neafectată de război; desființarea sistemului pluripartidist si atribuirea rolului conducător Partidului Comunist sau Muncitoresc din toate aceste țări; înființarea de lagăre de muncă forțată sau închisori pentru opoziție; arestarea liderilor partidelor democrate.

Divizarea Germaniei reprezenta un pas al sovietizării Europei centrale si de sudest. Alegerile organizate în 1947 în Berlinul de vest au împlinit dezmembrarea Germaniei

si pe plan ideologic si politic. În timp ce estul era dominat de comunistii, în vest câstigau

social-democrații. Generalul Marshall a propus în 1947 neutralitatea germană, refuzată

categoric de Molotov si ridicarea economică a acesteia.

În fața dominației a centrului si sud-estului Europei de către sovietici, dominație impusă în etape în doar doi ani de zile, diplomației americane nu-i rămânea decât să accepte situația, pe care o consimțise de altfel prin acordul de la Yalta si să-si asume rolul de lider al „lumii libere”, în nici trei ani de la sfârsitul războiului ajungându-se la o

bipolarizare a relațiilor internaționale si o explicită împărțire a Europei si a lumii în structuri supra-statale divergente.

În martie 1947, presedintele Truman a acceptat noul creat sistem bipolar al lumii si a luat hotărârea de a pune Statele Unite ale Americii în tabăra si în fruntea lumii libere. Doctrina Truman a fost expresie a intereselor americane, prevedea susținerea popoarelor libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorități înarmate sau presiunilor venite din exterior. Truman afirma că ajutorul american trebuia să fie în primul rând economic si financiar.

Doctrina Truman s-a referit dintru început la ajutoararea financiară a Greciei ( 250 milioane de dolari) si a Turciei (150 milioane de dolari).

Generalul Marshall, numit secretat al Departamentului de Stat în 1947 a înȚeles din experiența sa de negociator în cei doi ani de la sfârsitul războiului că „nu era nici un minut de pierdut pentru a găsi mijlocul de a redresa Europa”. Economia europeană era

paralizată si Marshall a înțeles că doar un ajutor financiar major – un soc psihologic – va aduce cresterea economică europeană si apoi la stabilitate si indiferent câți bani va investi SUA va veni si momentul recuperării acestora.

Discursul lui Marshall la Harvard (iunie 1947) a lansat planul care-i va purta numele

si care avea ca principale coordonate punerea pe picioare economică a Europei. Planul

Mashall trebuia stabilit de către europeni si nu excludea Uniunea Sovietică, nefiind o

cruciadă asemenea doctrinei Truman. Reacția sovietică a fost total negativă, diplomații sovietici denunțând planul Marshall ca „o presiune politică cu ajutorul dolarului” si „un amestec în treburile interne ale altor țări”.

Planul Marshall includea în refacerea europeană toate statele continentului cu excepția Spaniei, prieteni, inamici sau neutri într-un efort economic european de a acoperi deficitul printr-o acțiune inter-europeană. Molotov declara că U.R.S.S. era interesată să

primească ajutor economic direct, fără condiții si fără control, nu dorea analizarea economiilor statelor din centrul si sud-estul Europei, ce ar fi pus în discuție influența

exclusiv sovietică de aici. Tările sud-estului european, ajunse fără voie si prin acordurile secrete ale marilor puteri din timpul conflagrației, sateliți sovietici, doreau să beneficieze de acest ajutor.

Cuvântul Moscovei devenise atotputernic astfel: Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Bulgaria vor respinge planul Marshall în iulie – august 1947 deoarece „conține condiții politice si economice inacceptabile”.

Cortina de fier cădea peste jumătate din Europa. Ceea ce părea un artificiu al inteligenței fostului premier britanic Winston Churchill rostit la 5 martie 1946 la Fulton,

Missouri, „de la Sttetin la Baltica si până la Triest, la Adriatica, o cortină de fier a coborât asupra continentului”, s-a dovedit a fi un adevăr ce a marcat evoluția popoarelor de după cortina, a societăților, a instituțiilor precum si cea a relațiilor internaționale. Discursul de la Fulton a fost considerat ca fiind momentul de declansare a războiului rece, dar cauzele acestuia stau în partajarea de către marile puteri a Europei încă din timpul conflictului (Teheran, Yalta) si în acceptarea de către anglo-americani a dictatului sovietic în această zonă.

1.2 Conflicte între Est si Vest în perioada 1948 – 1953. Noi alianțe

politico-militare: NATO si Tratatul de la Varsovia

Moscova a căutat să impună treptat comunizarea statelor sud-estului european atâta timp cât exista nevoia păstrării aparențelor, odată cu delimitarea clară a celor două blocuri si începutul războiului rece orice rezistență internă si externă a acestor popoare putea fi distrusă prin forță si teroare.

Primii pasi s-au făcut în România unde a fost instaurat în martie 1945 un guvern condus de către Petru Groza, în care partidul comunist avea majoritatea portofoliilor, un an mai târziu comunistii imounându-se si la alegeri. În Ungaria, unde Laslo Rajk a câstigat alegerile în august 1947 si comunistii au suprimat partidul de opoziție, în Bulgaria, Nikolai Petkov, seful Partidului Agrarian si erou al rezistenței antigermane a fost spânzurat

Concomitent la Szklarska Poreka reprezentanții a 8 partide comuniste, printre care cel italian si francez puneau bazele unui instrument de coordonare a tuturor partidelor comuniste de către Partidul Comunist al Uniunii Sovieticde (P.C.U.S.), creînd un birou de informații comun – Cominformul cu sediul la Belgrad si apoi la Bucuresti. Doctrina

Jdanov susținută de către membrii biroului împărțea lumea în două lagăre, imperialistii, care condusi de capitalul monopolist american, pregătesc războiul si lagărul socialist, condus de către U.R.S.S. care reunea campionii păcii si ai democrației.

Relațiile intenaționale ale țărilor satelite trebuia să urmeze diplomația de bloc, iar tunci când nu o respectau consecințele erau nefaste.

Kremlinul a inaugurat o diplomație de penetrare în Occident prin intermediul Partidelor Comuniste din aceste țări, exemplul Franței si cel al Italiei fiind cel mai semnificativ. Apariția de Comitete Centrale stipendiate generos de Moscova si dirijate de aceasta, pentru a crea probleme interne, greve, miscări sociale normale într-o perioadă de criză generală, a fost un instrument al stalinismului perpetuat timp de 40 de ani de către diplomația si serviciile secrete sovietice în întreaga lume.

În Europa răsăriteană treptat partidele comuniste au venit la putere în state în care acestea reprezentau o minoritate: România, Cehoslovacia, Ungaria.

În cadrul diplomației americane îsi găsea locul un nou concept – îngrădirea (containment) care va domina relațiile între cele două blocuri odată structurate timp de

două decenii.

Tensiunea internațională a crescut după intervenția masivă economică a SUA, statele occidentale au luat hotărârea de a lărgi uniunea economică întemeiată de Belgia, Olanda si Luxemboug – Benelux, prin tratatul de asistență din martie 1948 de la Bruxelles între Țările Benelux-ului si Franța si Marea Britanie, creând un nucleu al uniunii Europei occidentale împotriva oricărei agresiuni.

Formarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Criza economică dură care erau curprinse statele din Răsăritul Europei, precum si efectul psihologic creat de planul Mashall care determinase o ridicare economică a Țărilor vestice, a dus la crearea de către Moscova a unei alternative. În ianuarie 1949, Consfătuirea economică a reprezentanților guvernelor Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, României, Ungariei si U.R.S.S. au discutat organizarea unei mai largi colaborări economice, hotărând crearea

Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Acest organism trebuia să dea ajutor

tehnic, de materii prime, alimente, utilaje si era deschis aderării oricărei țări, hotărârile adoptându-se cu asentimentul țărilor interesate care erau reprezentate în mod egal. La CAER au aderat Albania în 1949 si RDG în 1950, urmate de alte state în anii ’60.

Pactul Atlanticului de Nord si relațiile cu lumea comunistă. La 6 iulie 1948 se deschideau negocierile între semnatarii Tratatului de la Bruxelles si Statele Unite si Canada pentru crearea unui Pact atlantic.

La 4 aprilie 1949 la Washington se semna Tratatul Atlanticului de Nord, la care adereau pe lângă SUA, Canada, Marea Britanie, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg si

Danemarca, Irlanda, Italia, Norvegia si Portugalia. Islanda si Suedia îsi păstrau neutralitatea.

Tratatul Atlanticului de Nord stabilea că un atac armat contra unuia dintre semnatarii săi echivala cu un atac contra teritoriului tuturor si obliga toate statele semnatare să acorde ajutor. Presedintele Truman, susținut de Congresul american, acorda un mare ajutor militar membrilor noii alianțe de un miliard si jumătate de dolari în NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria SUA, furnizând o direcție fără precedent a politicii externe americane, unificarea forțelor sale cu cele canadiene si cu cele ale Europei occidentale sub o comandă internațională, ajungându-se la o graniță comună de-a lungul Europei centrale. NATO era o alianță îndreptată împotriva agresiunii, care nu căuta să influențeze echilibrul puterii ci să întărească echilibrul principiului.

Reacția Moscovei la semnarea pactului a fost dură, Ministerul Afacerilor Externe sovietic declara că pactul are un caracter manifest agresiv si contravine acordurilor de la Potsdam.

Blocada Berlinului. Divizarea Germaniei era un fapt acceptat de cele două blocuri, dar sovieticii doreau să-si extindă influență asupra întregului Berlin, privit ca si cheie a Germaniei. În mai 1948 au blocat total circulația feroviară în si din Berlin, întrerupând orice legătură între Berlin si restul lumii. În iunie 1948 sovieticii au blocat podurile Elbei, întreaga circulație fiind oprită pe autostradă, cale ferată si pe canale navigabile.

Presedintele Truman a decis să se organizeze un pod aerian prin care era aprovizionat Berlinul de vest, până la găsirea unei soluții diplomatice. Moscova dorea prin această blocadă să împiedice formarea unui guvern comun al celor trei zone: americană, franceză si britanică si impunerea noii monezi Deutsche Mark.

Esecul tratativelor diplomatice dintre sovietici si reprezentanții celor trei puteri tutelare ale Germaniei de vest a determinat apelul la Consiliul de Securitate al ONU pentru rezolvarea crizei Berlinului, devenit un simbol al luptei pentru libertate. După un an de blocadă, sovieticii au renunța la aceasta. Diplomația sovietică combatantă a dus la crearea rapidă a Republicii Federale Germane.

Acutizarea relațiilor internaționale în timpul Războiului Rece: conflictul din Coreea, problema Indochinei. În întreaga Asia de Est si Sud-Est au avut loc miscări menite să schimbe realitățile zonei. URSS si SUA au devenit puteri dominante în această zonă manifestându-si ostilitatea față de restabilirea statutului colonial. Imperiile coloniale antebelice: britanic, olandez si francez au dispărut treptat prin cucerirea independenței

statelor. Diplomația Kremlinului a instrumentat insurecții comuniste în Birmania, Malaezia, Filipine, Indonezia, fiind explicit anticolonialistă.

Problema Indochinei fusese pusă încă de la conferința de la Teheran (1943) între Roosevelt si Stalin, pentru a înlătura dominația franceză din această țară. În martie 1945, Cambogia si Vietnamul si-au declarat independența. Restabilirea administrației franceze în sudul Vietnamului a deterrminat grave incidente cu Viet-Minh-ul, în 1947 a început un război care a durat sapte ani si jumătate, consituind o parte a războiului rece. În 1950, liderul comunist Ho Si Min a primit recunoaterea guvernului său de căte China si U.R.S.S., fapt ce a acutizat conflcitul din Indochina.

SUA a dus o politică de stăvilire a înaintării comunismului în întreaga lume. Alianța nord atlantică era realizată împotriva expansiunii sovietice, iar planul Marshall întărea Europa Occidentală. Dar în iunie 1950 diplomația americană s-a lovit de o nouă provocare sovietică. Stalin îl încurajase pe Kim Ir Sung, liderul comunist al Coreii de Nord să atace Coreea de Sud, diplomația sovietică considerând că acest teritoriu nu face parte din perimetrul de apărare al SUA, care nu va interveni după ce îsi retrăsese în 1949 toate forțele militare din Coreea. Intrarea SUA în războiul coreean a reprezentat un moment de cumpăna a relațiilor internaționale pe plan mondial, o totală surpriză pentru diplomația sovietică, ca si rezoluția Consiliului de Securitate al ONU care cerea Coreei de Nord să înceteze ostilitățile. Truman declara că nu acceptă legea celui mai tare în relațiile internaționale. China a intrat în război în mod voluntar. Conflictul din Coreea a însemnat ciocnirea forțelor americane sub steagul Națiunilor Unite cu cele vietnameze si chineze.

Tratatului de la Varsovia. URSS în „era” Stalin nu si-a organizat statele satelite într-o alianță militară de tipul NATO, nu datorită lipsei de preocupare a liderului sovietic, ci deoarece acesta a fost mai înclinat spre organizarea instituțională a acestor state, organizarea de epurări în sânul partidelor comuniste obediente si mai puțin de ridicarea armată a acestor state. Armata Rosie deținea supremația si ocupa în întregime statele satelite, astfel că o alianță de tip militar care să ducă la revigorarea armatelor naționale nu a reprezentat o prioritate. La moartea lui Stalin (martie 1953), succesorii săi doreau o destindere în relațiile cu Occidentul si se temeau ca NATO să nu exploateze moartea acestuia pentru a declansa o etalare de forță în zona comunistă. Astfel perspectiva creării unei alianțe care să presupună un comandament al forțelor militare a fost evitată pentru o perioadă deoarece acesta a fost mai înclinat spre organizarea instituțională a acestor state, organizarea de epurări în sânul partidelor comuniste obediente si mai puțin de ridicarea armată a acestor state. Armata Rosie deținea supremația si ocupa în întregime statele

satelite, astfel că o alianță de tip militar care să ducă la revigorarea armatelor naȚionale nu a reprezentat o prioritate. La moartea lui Stalin (martie 1953), succesorii săi doreau o destindere în relațiile cu Occidentul si se temeau ca NATO să nu exploateze moartea acestuia pentru a declansa o etalare de forță în zona comunistă, astfel perspectiva creării unei alianțe care să presupună un comandament al forțelor militare a fost evitată pentru o perioadă.

Negocieri pentru creare unei alianțe au fost prilejuite de integrarea de către americani a R.F.G. în NATO. În mai 1955 a avut loc la Varsovia cea de-a doua Conferință a statelor socialiste europene pentru asigurarea păcii si securității în Europa, cu participarea primilor ministrii, ai ministrilor de Externe si ai apărării din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D.G., Polonia, România, Uniunea Sovietică si Ungaria, observator fiind ministrul Apărării din Republica P. Chineză. La 14 mai s-a semnat Tratatul de prietenie, colaborare si asistență mutuală de la Varsovia, încheiat pe 20 de ani, o contrapondere la NATO. Tratatul avea un caracter defensiv, condiționat si temporar, țările semnatare se obligau să se abțină în relațiile internaționale de la amenințarea cu forța sau folosirea forței si să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pasnice. Se crea un Comandament unit al forțelor armate si un Comitet Politic Consultativ.

2.0 Diplomația sovietică de la Stalin la epoca destalinizării (1953-1959). Crizele politico-diplomatice ale anului 1956

Moartea lui Stalin nu a dus la schimbarea relațiilor internaționale ale U.R.S.S. dar tensiunile cu Occidentul au fost aplanate dar procesul de destalinizare început de Hrusciov în 1956 nu a slăbit dominația asupra democrațiilor populare din centrul si sudestul Europei.

În „era Hrusciov” a diplomației sovietice nu s-au aplanat conflictele războiului rece, ci a apărut o criză în Orietul Mijlociu, criza Suezului (octombrie 1956) si a alta în Ungaria (octombrie – noiembrie 1956), a fost încurajate războaile de eliberare națională din întreaga lume si a fost plasate rachete pe continetul american în Cuba.

În 1955 Uniunea Sovietică a recunoscut suveranitatea regimului comunist estgerman, recunoscând implicit si existența R.F.G. Statele Occidentale aflate sub tutela americană au construit un sistem de securitate transatlantic, care îl integra si pe cel vest european, prin consolidarea propriilor zone de ocupație din Germania de vest si inițierea procesului de integrare vest-europeană.

Crize în sânul diplomației statelor socialiste: criza maghiară – 1956. Moartea lui Stalin a dus la crize în regimurile satelite, în iulie 1953 producându-se o revoltă a muncitorilor din Berlin si revolte de mai mică amploare în Cehoslovacia.

Anul 1956 a adus două crize fără precedent în istoria diplomatică a războiului rece. O criza internă a sistemului comunist si a nou înființatului Tratat de la Varsovia si o criză multinațională în Orientul Mijlociu, criza Suezului.

Conflictul de pe Suez si criticile mondiale la adresa Franței si Angliei au mascat un alt conflict interior al lagărului socialist, criza maghiară si înabusirea ei în sânge. Nasser înfrânt si-a consolidat puterea, iar Uniunea Sovietică a câstigat un bastion în Orietul

Mijlociu – Egiptul.

Cea de-a doua criză care a transformat structura postbelică a relațiilor internaționale a fost revoluția maghiară. Dacă în cazul Suezului până la conflictul armat au existat negocieri diplomatice si tatonări, în cazul maghiar Uniunea Sovietică îsi vedea amenințată propria zonă de influență prin acțiunile interne ale populației maghiare.

Polonia a fost primul stat care a pornit revolta în toamna lui 1956, revolta orasului industrial Poznan a fost reprimată, urmând o intervenție masivă a Armatei Rosii oprită în ultimul moment, Hrusciov a permis comunismului național condus de Gomulka să

iasă învingător în Polonia, evitând un război civil.

La 23 octombrie 1956 proteste de stradă au izbucnit în Budapesta.Studenții au iesit în stradă cerând: libertatea presei, judecarea lui liderului comunistilor maghiari Rakosi si a asociaților săi, plecarea trupelor sovietice din țară. Revolta maghiară era una de democratizare a sistemului comunist, chiar de înlăturare a comunismului.

Liderii sovietici au relizat imediat pericolul, demonstrațiile publice se transfomaseră într-o revoluție, tancurile sovietice au fost incendiate, clădirile guvernului ocupate, demonstranții cerând un sistem multipartit, plecarea trupelor sovietice din întreaga Ungarie si retragerea țării din Tratatul de la Varsovia. Revoluționarii au masacrat comunistii găsiȚi la sediul Partidului Comunist din Budapesta. La 1 noiembrie liderul maghiar Imre Nagy a declarat neutralitatea Ungariei si retragerea ei din Tratatul de la Varsovia.

La 3 noiembrie 1956 blindatele sovietice începeau ocuparea Budapestei, a urmat o confruntare soldată cu mii de morți, diplomatia occidentală ocupată cu criza Suezului a

reacționat tardiv după ce întrega Ungarie fusese pacificată cu tancurile soveitice.

Diplomația americană nu a intervenit pentru a nu provoca un conflict, lipsa reacțiiilor diplomatice americane au permis sovieticilor o intervenție în forță, fără a stârni proteste.

Rolul diplomatic al Tratatului de la Varsovia. Intervenția din Ungaria a fost făcută de sovietici în numele Tratatului de la Varsovia care fusese consultat cu câteva zile înainte

de intervenția armată. Dorința Ungariei de a se retrage din Tratatul de la Varsovia a stârnit protestele ale membrilor săi, guvernele țărilor socialiste „nu au permis forțelor reacționare din străinătate si din interior să zdruncine bazele regimului de democrație

populară”.

Mimând spiritul democratic la 1 noiembrie 1956, înainte de pătrunderea trupelor sovietice în Ungaria, Hrusciov si Malenkov au vizitat Bucurestiu unde au discutat cu liderii comunisti din România, Ungaria si Cehoslovacia, situația din Ungaria. Acestia, alături de liderul iugoslav Iosif Broz Tito si-au dat acordul pentru o interventie armată în Ungaria.

Astfel îsi justifica Uniunea Sovietică intervenția armată în fața Consiliului de Securitate al ONU, nu fusese “o decizei unilaterală ci una luată de toți membrii Tratatului”.

Asteptările uriase care au însoțit constituirea ONU s-au năruit în momentul apariției conflictul est-vest si a îngreunat desfăsurarea unor activități constructive în cadrul forurilor ONU în primele decenii de existență ale Organizației. Conflictele ideologice si de putere politică dintre cele două blocuri au dominat din acest moment dezbaterile si negocierile din toate forurile ONU si, evident, mai ales în cadrul Consiliului de Securitate. După 1953 a intervenit relaxarea relativă ce a urmat în relațiile dintre cele două blocuri ("coexistență pasnică") a însemnat si pentru Națiunile Unite o relaxare a condițiilor de lucru.

După ani de zile în care nu au mai fost primit nici un stat în rândurile Organizației, în 1955 au aderat 16 noi state. Înainte de 1955 erau membre al ONU doar U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, primirea României, Bulgariei, Albaniei si Ungariei a fost respinsă în câteva rânduri. Din decembrie 1955 statele din blocul de est au început să participe la unele programe umanitare si organizații speciale ale ONU finanțate pe bază de donații. Programele boicotate de U.R.S.S. si state comuniste din ONU erau acum aplicate, asa cum cele 4 state comuniste nu fuseseră primite în ONU cu justificarea că nu respectă drepturile omului, în fapt pentru a nu mări numărul voturilor de care dispunea U.R.S.S. în Adunarea Generală.

2.1 Evoluția Războiului Rece de la conflicte la înțelegeri diplomatice în

perioada 1957 – 1967

Cea de-a doua criză a Berlinului 1958 – 1963. La 10 noiembrie 1958, Hrusciov a denunțat convențiile în Patru privind statutul Berlinului, declansând o gravă criză a războiului rece, criza Berlinului. Cauza blocadei Berlinului de est a fost în primul rând migrarea inteligenției în vest, în 10 ani plecaseră 3 milioane de persoane.

Sovieticii au transferat în suveranitatea R.D.G. funcțiile organelor de control sovietice,

Hrusciov a propus demilitarizarea Berlinului si transformarea lui într-un oras liber.

Diplomația americană arata că este dispusă să realizeze un nou pod aerian si să asigure

chiar armat liberul acces în Berlinul de vest.

Criza Berlinului a fost discutată la Conferința ministrilor de Externe de la Geneva (1959) fără succes si a produs prima vizită a unui presedinte sovietic la Washington (septembrie 1959).

Destinderea a fost însă oprită de capturarea unui avion de spionaj american deasupra Uniunii Sovietice, liderii sovietici au refuzat după acest incident să reia conferința de la Paris si să găsească o soluție în problema Berlinului în vara lui 1960.

Criza Berlinului a continuat si sub noul presedinte american John F. Kennedy, Hrusciov, în iunie 1961 a dat un nou ultimatum de 6 luni pentru rezolvarea problemei Berlinului. În 13 august 1961 locuitorii Berlinului s-au trezit într-o închisoare, se înălțase un gard de sârmă ghimpată între Berlinul de Est si cel de Vest si în timp a fost construit un zid. Zidul Berlinului a devenit simbolul terorii, opresiunii comuniste si al delimitării clare a celor două sfere de influență. Lipsa de reacție a diplomației americane a produs un soc în Europa Occidentală, dar mai ales în R.F.G.

Criza Berlinului a arătat că cele două mari puteri nu vor apela la un conflict armat pentru asi redefini sferele de influență. Relațiile americano-sovietice aveau ca fundament statu quo-ul Yaltei. Criza Berlinului a deschis drumul reconcilierii franco-germane si a realei uniri a diplomațiilor Europei Occidentale.

Diplomația sovietică, după esecul crizei rachetelor cubaneze (1962) a declarat în 1963 că succesul înregistrat cu Zidul Berlinului a făcut inutil un tratat de pace separat.

Doctina Eisenhower. Conflictul din Orientul Mijlociu din 1956 a dus la căderea definitivă a influenței si puterii Franței si Marii Britanii în zonă. Majoritatea țărilor arabe au rupt relațiile cu acestea, le-au naționalizat bunurile si instituțiile de învățământ si expulzat reprezentanții. Vidul strategic creat a favorizat diplomația americană să-si lărgească influența în zonă, influență semnificativă prin controlul zăcămintelor de petrol.

Presedintele american Eisenhower va impune la începutul anilor ’60 o strategie în Orientul Mijlociu, denunită doctrina Eisenhower prin care denunța ambițiile sovietice din zonă, declarând că SUA doreste să fie autorizată să acorde sprijin economic si militar oricărei tări interesate.

Diplomația sovietică a protestat la ONU împotriva pericolelor doctrinei Eisenhower, în timp ce americanii doreau votarea unei declarații comune a celor trei mari puteri care să prevadă: neamestecul în treburile interne, rezolvarea pasnică a conflictelor, renunțarea la a atrage aceste țări în blocuri militare, lichidarea bazelor străine si retragerea trupelor străine. Proiectul a fost respins de Uniunea Sovietică.

Cele două mari puteri îsi partajaseră sferele de influență si în Orientul Mijlociu, în cea americană plasându-se Israelul, Turcia, Irakul, Iranul, Iordania, în cea sovietică: Egiptul si Siria.

Noile relații americano-sovietice în era nucleară. În vara anului 1957 Hrusciov a restabilit unitatea lagărului socialist cu prețuri unor concesii politice si al sprijinului Chinei lui Mao, care criticase accentele antistaliniste ale lui Hrusciov, care duseseră la neînțelegeri si crize în statele comuniste.

Hrusciov pregătea americanilor a mare supriză, în august 1957, Agenția sovietică T.A.S.S. anunța lansarea unei suprarachete balistice intercontinentale cu mai multe trepte. În octombrie 1957 se lansa primul Sputnik, un satelit artificial ce era trimis să exploreze spațiul, pentru ca în noiembrie să fie lansat cel de-al doilea Sputnik, de 6 ori mai greu si care avea la bord o formă de viață de pe Terra, o cățelusă.

Diplomația americană a negat la început semnificația militară a acestui satelit, realizând însă că sovieticii dispuneau de rachete intercontinentale, care schimbau raportul de forță, americanii nemaifiind atât de păziți în propria casă.

Strategic SUA pierduse momentan cursa înarmărilor, securitatea sa ca si a țărilor NATO fiind periclitată. Prestigiul american a scăzut brusc, Sputnikul a fost evenimentul care i-a trezit pe americani care au înțeles că venise momentul interdependenței, a organizării unei conferințe la nivel înalt a aliaților din NATO si să-si conjuge forțele pentru a ajunge Uniunea Sovietică în cursa spațială. Era Sputnikului a fost marcată în relațiile internaționale de către sovietici prin convocarea în noiembrie 1957 a unei conferințe a celor 12 partide comuniste aflate la putere care îsi declarau unitatea si progresul. Manifestul lăgărului comunist a avut efectul unei noi declarații de război rece, relațiile internaționale fiind dominate din acest moment de spectrul războiului atomic care ar duce la însăsi exterminarea omenirii. Începea războiul declarațiilor politice de reducere a cursei înarmărilor atomice si de interzicere a cursei înarmărilor.

Diplomația sovietică si diplomația chineză: dispute ideologice si de supremație. Autoritatea Uniunii Sovietice si a P.C.U.S. în cadrul miscării comuniste internaționale a fost zdruncinată de socul provocat de raportul secret al lui Hrusciov din 1956. Dezvăluirea crimelor staliniste a deschis calea contestării rolului Uniunii Sovietice ca lider al lumii comuniste, de centru ideologic deținător al adevărurilor, facilitând

ascensiunea Partidului Comunist Chinez. Diplomația sovietică a temperat în numeroase momente tonul diplomației chineze ce promova intervenționismul armat acolo unde statele libere luptau cu imperialismul. O prima divergență majoră a apărut în vara lui 1958 în problema intervenției în Orientul Mijlociu si a intervenției militare chineze în insulele de pe coasta oceanului care aparțineau Chinei si conflictul cu forțele americane. Moscova a intervenit în apărarea Chinei si un conflict diplomatic major a fost momentan aplanat. Diplomația chineză combatantă sprijinea în fapt un efort intern major, saltul înainte si comunele populare. Vizita lui Hrusciov la Washington (1959) a lărgit bresa existentă între chinezi si sovietici, ca si problema Tibetului care crease un litigiu între China si India.

Ruptura sino-sovietică s-a produs în 1960, încercându-se o mediere la Bucuresti cu ocazia Congresului al III-lea al Partidului Muncitoresc Român din iunie 1960.

Hrusciov a cerut un schimb de păreri al diplomației de partid asupra situației internaționale. Chinezii au stârnit un atac fără precedent a atitudinii patriarhale, arbitrare si despotice a sovieticilor în orice dispută.

Drumul diplomației române spre autonomie. În contextul politic internațional si favorizată de amplificarea diferendului sino-sovietic, diplomația română a pornit pe drumul autonomiei. După ruptura dintre China si Uniunea Sovietică, chinezii încercau să-si facă adepți printre statele comuniste din răsăritul Europei împreună cu care să conteste rolul conducător al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică în miscarea muncitorească internațională.

Diplomația română după retragerea trupelor sovietice din România (1958) a încercat o autonomizare a direcțiilor sale, favorizată de faptul că sovieticii erau foarte implicați în criza Berlinului si apoi cea cubaneză. La începutul anilor ’60 atitudinea României de a protesta în fața planurilor CAER care dorea transformarea României într-un stat agrar pe modelul diviziunii internaȚionale a muncii si coordonarea tuturor planurilor economice ale țărilor membre ale CAER de către Uniunea Sovietică, i-a adus simpatia generală a lumii occidentale.

Atitudinea echilibrată a României în timpul desfăsurării polemicii sovieto-chineze, precum si încercările României de a media extinderea divergențelor si o ruptură “definitivă si inevitabilă” care era asteptată de Occident si SUA, si a cărei consecințe se vor reflecta si în plan organizatoric al întregii miscării comuniste, a conferit P.M.R. prestigiu si competență în politica externă.

Declarația P.M.R. din aprilie 1964 a fost apreciată de pe plan interanțional ca o confirmare a independenȚei române si nu ca o apropiere ideologică dintre P.M.R. si P.C.

Chinez, cum o cataloga presa sovietică care susținea că actul este “o răzbunare antisovietică generată de divergențele româno-sovietice pe plan economic” si că evoluția evenimentelor din România ar putea duce la reeditarea evenimentelor din 1956 din Ungaria.

Criza rachetelor cubaneze (1962) a inflamat relațiile sovieto-americane, Hrusciov amplasând rachete cu rază medie de acțiune pe coasta Cubei. Reacția dură a americanilor care i-au silit pe sovietici să le retragă a demonstrat comunității internaționale că diplomația americană este intransigentă doar atunci când în joc este propriu interes național. Diplomația sovietică si-a pierdut din credibilitate în momentul în care nu a opus nici o rezistență ultimatului american cu privire la Cuba.

Războiul din Vietnam a însemnat direct între cele două blocuri. Conflictul din Vietnam a durat din 1957 până în 1973, opunând forțele armate comuniste ale Vietnamul de nord, aliate cu armata chineză si cea sovietică si cele ale Vietnamul de sud, sprijinite de statele Europei Occidentale si de SUA.

Început în 1957 prin atacul forțelor comuniste din Nord pentru unificarea Vietnamului sub comunisti, în prima fază războiul a însemnat slăbirea guvernului din sud, atacuri de guerilă si sprijinirea comunistilor din sud. Ho Chi Minh si generalul Diem au pornit un război de lungă durată, în prima fază câstigat de Diem cu sprijinul forțelor americane (1962).

Soarta conflictului nu a putut fi negociată la masa tratativelor, întâlnirea între presedintele american Kennedy si Hrusciov de la Viena (1961) si tot arsenalul de negocieri diplomatice nu au avut un rezultat pe câmpul de lută. Bătălia de la Ap Bac (ianuarie 1963) a schimbat soarta acestuia în favoarea Vietcongului, a forțelor comuniste, iar asasinarea liderului sud-vietnamez Diem în acelasi an a mărit instabilitatea zonei.

Asasinarea presedintelui Kennedy (noiembrie 1963) a adus slăbirea voinței de a lupta a forțelor americane, cu toate că vicepresedintele american Johnson a reafimat la începutul anului 1964 suportul militar si diplomatic american pentru Vietnamul de Sud,

diplomației americane fiindu-i imposibil să se desprindă de acest război. Bătălia din

Golful Tonkin (iulie – august 1964) a dus la implicarea directă a forțelor armatei americane în conflict, până în 1969 au fost trimisi la luptă aproximativ 550. 000 de soldați americani.

Motivația diplomatică si strategică a implicării directe a S.U.A. a fost că pierderea Vietnamului ar conduce la căderea Asiei necomuniste si extinderea pericolului comunist în Japonia. Purtarea cu succes a unui război de guerilă, cum a fost cel din Vietnam, a

presupus combinarea subtilă a strategiilor militare cu cele politice, tactică necunoscută până atunci Washingtonului.

Diplomația americană a încercat să aplaneze ecoul mondial si intern al masacrelor si al victoriei comuniste, socul produs de moartea a zeci de mii de soldați americani, pentru o cauză care nu era a lor s-a reflectat în mass media americană care a pus în discuție motivațiile unui război inutil pentru poporul american.

Noului presedinte american Richiard Nixon i-a revenit misiunea de a sfârsi un conflict fără perspective, esecul ofensivei Mini-Tet din 1969 a arătat că oferta lui Nixon de compromis nu a dus la nici un rezultat. Ho Si Min sprijinit de sovietici era tot mai sigur de victorie.

Sfârsitul conflictului din Vietnam a venit după ani de negocieri si conferințe internaționale, Kissinger fiind unul din arhitecții acestor negocieri.

Acordurile de Pace de la Paris au fost semnate în 1973, de către guvernele Vietnamului de Nord, Vietnamului de Sud si SUA pentru a aduce pace în Vietnam.

2.2Relațiile internaționale în perioada 1968 – 1979

Relațiile din cadrul Tratatului de la Varsovia în anii ’70 – intervenția unor

membrii ai tratatului în Cehoslovacia în 1968. În Cehoslovcia se manifesta un curent de

reformare a comunismului prin acordarea de libertăți individuale si respectarea

drepturilor omului, ceea ce ar fi minat comunismul cehoslovac. Desființarea cenzurii a

avut urmări spectaculoase, următorul pas fiind pluripartidismul. În fața acestor „activități contrarevoluționare” diplomația de partid s-a pus în miscare, comunismul cu față umană proclamat de către cehi amenințând existența regimurilor comuniste din blocul estic.

Primăvara de la Praga cum a fost numită miscarea reformistă din Cehoslovacia a însemnat un moment de încercare pentru sistemul comunist.

Diplomația de partid si-a arătat eficiența prin blamarea liberalizării comunismului în Cehoslovacia. La întâlnirea din Crimeea a liderilor Pactului de la Varsovia din vara anului 1968 nu au fost invitați reprezentanții Cehoslovaciei si ai României, ceilalți au

hotărât invadarea Cehoslovaciei si a României în termen de lună. România a fost implicată datorită reformelor pe care le promovase pe plan interne, a apropierii de statele occidentale si de SUA, si a bunei înțelegeri cu Cehoslovacia.

La 20 august 1968 armatele statelor Pactelor de la Varsovia cu excepția României, Uniunea Sovietică, R.D.G., Polonia, Ungaria, Bulgaria au intrat pe teritoriul cehoslovac cu aproximativ 750.000 de soldați. Liderii cehoslovaci au decis ca armata cehoslovacă să nu opună nici o rezistență. Guvernul cehoslovac a trimis un protest statelor agresoare si Consiliului de Securitate al ONU. Forța învinsese si protestele tardive ale angloamericanilor demonstrau încă odată că cele două blocuri îsi continuau păstrarea propriilor sfere de influență si nu riscau un conflict în Europa.

Arestarea liderilor cehoslovaci, dusi la Moscova si care au fost obligați să semneze

Protocolul de la Moscova, act politic care alături de tratatul dintre Uniunea Sovietică si

Cehoslovacia, reglementa prezența trupelor sovietice pe teritoriul cehoslovac, au dus la

„normalizarea” situației unei țări care crezuse în reformarea comunismului.

Relațiile organismelor internaționale a FMI si a Băncii Mondiale cu țările

socialiste. Fondul Monetar International si Banca Mondială sunt instituții care fac parte din sistemul Națiunilor Unite. Scopul creării acestora a fost cooperarea economică si dezvolarea, stabilitatea financiară locală si integrarea în economia mondială. Funcțiile acestor instituții erau complementare, FMI asigură stabilitatea sistemului financiar internațional, iar Banca Mondială se ocupă cu dezvoltarea economică pe termen lung si reducerea sărăciei.

Uniunea Sovietică a participat la negocierile care au dus la crearea acestor instituții,

dar nu au ratificat tratatul de aderare si a determinat si țările din blocul estic să nu adere la aceste organizații. La începutul anilor ’70 echilibrul economic al lumii se schimbase, Uniunea Sovietică si statele satelite din răsăritul Europei au înțeles că dezvoltarea economică ținea de tehnologizare care se putea face cu ajutorul împrumuturilor externe, provenite în principal de la FMI si Banca Mondială. Diplomații români au fost primii din blocul răsăritean care au cerut admiterea la aceste organisme internaționale. În decembrie 1972 România adera la FMI si la Banca Internațională de Reconstrucție si Dezvoltare (B.I.R.D.). Exemplul românesc va fi urmat de mai multe state, la sfârsitul anilor ’70, cele două organisme internaționale dezvoltau chiar o strategie a ajutorării Estului Europei si încadrării acestora în structurile financiare europene si mondiale.

Anii ’70 a fost un deceniu al marilor speranțe ale statelor nealiniate si a celor ale lumii a treia care îsi manifestau opiniile la tribuna ONU, forul mondial unde statele erau

egale. China a fost primită în ONU în 1971 si s-a impus rapid ca membru permanent al

Consiliului de Securitate.

Debutul anilor ’70 a adus o reevalaure a relațiilor internaționale bipolare. Diplomația americană realiza că dominația sa si alternanța cu dominația sovietică au ajuns într-un serios impas odată cu cresterea dinamică a Europei Occidentale si a Japoniei.

Bipolarismul relațiilor internaționale, negocierile directe între SUA si Uniunea Sovietică care au marcat aproape două decenii politica mondială si impunerea reciprocă a păstrării statu quo-ului de la Teheran si Yalta, reprezentau o strategie perimată. Războiul din Vietnam dăduse un exemplu în ceea ce însemna rigiditatea diplomatică si dorința de supraextindere teritorială în spații îndepărtate si necunoscute. Fisurile apărute în blocul comunist, invazia din Cehoslovacia, puternicele diferende sino-sovietice care au subminat pretenția Uniunii Sovietice de a fi liderul unei miscări comuniste unite, au diminuat atracția ideologică si diplomatică pe care o exercitase în anii ’50 si ’60 comunismul în lumea a treia.

În acest context au apărut schimbări majore în gândirea actului diplomatic, a negocierilor pe arena internațională. Doctrina Nixon a stat la baza relațiilor internaționale a aliaților Americii din NATO, aceasta era o declarație de respectare a angajamentelor americane prevăzute în tratate, o asigurare a statelor NATO că vor fi protejate nuclear si armat.

Blocul estic a trăit apariția doctrinei Brejnev care avea la bază ideea că Uniunea Sovietică va acționa armat pentru asi menține hegemonia în Estul Europei, doctrină atât de eficient folosită în 1968 la invadarea Cehoslovaciei. Diplomația de partid sovietică se zbătea pentru a rezista si încerca să impună un nou regim în relațiile tot mai

apropiate pe care le doreau țările Tratatului de la Varsovia cu Vestul.

În sfera diplomației de partid sovieticii au pierdut în anii ’70 modelul ce impunea consultarea obligatorie a celorlalte partidelor comuniste în cazul în care diplomația de

stat dorea realizarea unei alianțe sau unor negocieri. Ruptura s-a produs între partidele

comuniste din vestul Europei si Moscova în 1977, când acestea au trecu la eurocomunism.

Acestea au fost premizele debutului perioadei de detentă – relaxare a tensiunilor între cele două superputeri. În 1968 si 1969 au fost semnate Tratate de netroliferare a armelor nucleare, pentru ca în 1972, după sumitul de la Moscova, Brejnev si Nixon să semneze Tratatul de neproliferare a rachetelor anti-balistice si de limitare a ofensivei armelor strategice.

Uniunea Sovietică a fost unul din promotorii Conferinței pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE) a cărei prime sesiuni pregătitoare s-a Ținut la Helsinki în noiembrie 1972. La conferință au participat 35 de state din Europa Apuseană si Răsăriteană, Canada, SUA. Delegațiile statelor mici, cum era delegația română, au jucat un rol activ în elaborarea regulilor de procedura ale reuniunii, a impunerii participării directe si pe baze egale a tuturor statelor europene.

Cartea Albastră publicată în 1972 era baza unei conferințe cu trei etape, procesul de la Helsinki. CSCE s-a deschis în iulie 1973. Încununarea perioadei de pace au fost negocorile din cadrul Conferinței celor 35 de națiuni în problemele securității si cooperării în Europa, care a dus la semnarea în 1975 a Acordurilor finale de la Helsinki, care ratificau statu quo-ul postbelic european si doreau impunerea respectării drepturilor omului. Conferința a reprezentat un urias proces diplomatic, desfăsurat pe parcursul anilor 1972 – 1975, care a moderat conduita sovietică în Europa si a contribuit la accelerarea căderii Imperiului sovietic. Diplomația statelor mici si mijlocii europene a fost în permanență cenzurată de către existența celor două tratate militate NATO si Tratatul de la Varsovia, orice negociere, tratat între țările vestului si estului european trecând prin cenzura celor două alianțe militare. Implementarea Actului final s-a realizat printr-o nouă serie de conferințe ținute la Belgrad (1977), Madrid (1980, 1983) si Viena (1986, 1988).

Cap III. Istoria diplomatică a unității Europei Occidentale 1947 – 2007

Sfârsitul celei de-a doua conflagrații mondiale si împărțirea în două a Europei a determinat crearea a două Europe, cea Apuseană aflată sub influență americană si cea

Răsăriteană aflată sub ocupația directă a sovietelor. Destinele celor două Europe au

evoluat diferit, Europa Apuseană evoluând spre unificare, primul pas fiind crearea de

instituții comune suprastatale.

În mai 1947 a fost creată Miscarea pentru unitatea Europei, miscare ostilă creării unor organe supranationale si în favoarea unei cooperări interguvernamentale. Anul următor, în urma negocierilor s-a semnat de către Belgia, FranȚa, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie, Tratatul de la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale. În 1949, Țările Benelux, alături de Marea Britanie si Franța au decis crearea Consiliului Europei si au cerut Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei si Elveției să ajute la pregătirea statutului

acestei prime instituții europene. În anul 1950 ministrul de Externe al Franței, Robet Schuman, inspirat de către Jean Monnet a propus o unificare a industriei cărbunelui si oțelului (DeclaraȚia Schuman). Conferințele interguvernamentale desfăsurate între 1950 si 1951 au reprezentat punerea pietrei de fundament a uniunii. În 1951, planul lui Robert Schuman a devenit realitate, semnându-se Tratatul de la Paris care punea bazele Comunității Europene a Cărbunelui si Oțelului (CECO), având 6 state membre: Belgia, Germania de Vest, Luxemburgul, Franța, Italia si Olanda, sub presedinția lui Jean Monnet. Acest prim organism economic a avut rolul de a unii decizional dezvoltarea industrială a celor 6 state. În acelasi an după negocieri, s-a semnat si Tratatul Comunității Europene a Apărării, tratat ce a avut un rol minor datorită faptului că NATO asigura aceleasi funcȚii.

Odată structurat nucleul unei comunități de interese a statelor Europei occidentale, în contextul războiului rece următorii pasi au fost crearea unei comunități economice care

să permită statelor componente o altă adordare diplomatică, dar si a relațiilor economice cu întreaga lume.

Tratatul de la Roma din 1957 a fost rezultatul acelorasi negocieri diplomatice interguvernamentale si a pus bazele Comunității Economice Europene (CEE) si a

Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM).

În anul lansării Sputnikului, când U.R.S.S. a preluat supremația nucleară, diplomațiile Europei occidentale au format nu doar o piață comună, ci si o comunitate a intereselor atomice.

Cele 3 comunități europene si-au unit în 1967 o parte a atribuțiilor sub egida Consiliului Comunităților Europene, iar piața comună s-a transformat treptat într-o piața unică.

Primul val al lărgirii europene s-a realizat din considerente strategice si după negocieri diplomatice care au durat ani, întrerupte de către Presedintele francez Charles de Gaulle care în 1963 si-a exprimat public îndoielile față de voința de aderare a Marii Britanii. În 1969 aceste negocierile au fost reluate pentru ca în 1971 celor 6 state membre să li se adăuge încă 3 state membre: Marea Britanie, Danemarca, Irlanda (1971), într-un moment de criză economică mondială, când SUA decisese să suspende convertibilitatea

dolarului în aur, înrăutățită de criza petrolieră care a durat din 1973 până în 1979.

Cel de-al doilea val a cuprins doar Grecia (1981), o integrare strategică, urmată rapid de cel de-al treilea val: Spania si Portugalia (1986). Integrarea spaniolă si portugheză a pus Comunitatea Europeană în fața nevoii de creare a programelor structurale de dezvoltare si reducere a diferențelor economice majore dintre cele 12 state membre.

Efectele recesiunii economice, l-au determinat pe presedintele Comisiei europene, Jacques Delors să publice în anul 1985 o Carte albă care a dus la apariția Actului Unic

European (1986), care stipula că de la 1 ianuarie 1993, Comunitatea Europeană va

realiza o piață comună europeană.

Actul unic European, semnat de liderii celor 12 state membre a decis strategiile europe de cooperare în sfera politicii externe.

Căderea regimurilor comuniste din centrul si sud-estul Europei si unificarea Germaniei au pus structurile europene în faȚa unor provocări, aceasta si-a adaptat programele si a inaugurat o strategie a relațiilor cu țările europene foste comuniste.

Negocierile politice si economice se vor finaliza cu un Tratat care să stabilească pasii

uniunii monetare si a celei politice a statelor membre.

Prăbusirea regimurilor comuniste europene a schimbat fața Europei, strategia Comunității Europene a trebuit să se adapteze noilor realități. Statele membre au negociat un nou tratat adoptat la întâlnirea primilor ministrii de la Maastricht.

Tratatul de la Maastricht (1992) a adus noi domenii de colaborare între țările membre ale Comunității Europene, domenii vitale ca apărare, jusțitia si afacerile interne.

Prin Tratatul de la Maastricht (1992) s-a stabilit numele noului organism Uniunea Europeană si structura sa instituțională. Până la Maastricht, Comunitatea era o uniune a intereselor politico-diplomatice si economico-financiare, NATO fiind structura militară care oferea securitate europeană, după Maastricht, UE a început să-si contruiască propriile strategii defensive si structuri militare.

Cel de-al patrulea val al integrării a avut loc în anul 1995 si a fost compus din Suedia, Austria si Finlanda. Astfel se finaliza unificarea tuturor țărilor din nordul si vestul Europei, deschizând drumul celor din sud-estul Europei.

Diplomația europeană si-a urmat cursul – Tratatul de la Amsterdam (1997) a produs o majoră schimbare în mentalitatea, dar mai ales în diplomația Uniunii Europene. Lărgirea spre Est a fost privită ca adevărata cădere a Cortinei de fier. Relațiile politice si economice cu statele foste comuniste s-au dezvoltat din 1990, dar la Amsterdam s-a deschis poarta Uniunii pentru integrarea acestora, act care preconiza o unire a întregii Europe, si un al cincelea val al integrării europene care să cuprindă o parte sau toate statele din centrul si sud-estul Europei.

Cerințele integrării nu au fost finalizate decât în 2001 când prin Tratatul de la Nisa s-au adaptat instituțiile europene la Europa celor 25, remediind esecul negocierilor de la Amsterdam în privinȚa instituțiilor europene. Diplomații țărilor membre au socotit incomplet în aceasta privință Tratatul de la Amsterdam, lărgirea sistemului instituțional european fiind considerat procesul cel mai dificil de negocieri din istoria Uniunii.

Prevederile Tratatului de la Nisa au intrat în vigoare în 2003, instituțiile Uniunii Europene cele mai importante fiind: Consiliul UE, Comisia Europeană, Parlamentul European si Curtea de Justiție Europeană, instituții cu o structură complexă si care a căror viabilitate se completează intr-o Constituție europeană.

Ministrii de Externe ai statelor UE au adoptat în decembrie 2001, Declarația pentru viitorul Europei, anunțând negocieri pentru o Constituție sau un Tratat constituțional al Europei unite, iar în octombrie 2004 liderii țărilor europene au semnat Tratatul de ratificare a Constituției europene după cel de-al cincilea val format din: Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Estonia, Letonia, Cipru, Malta (2004).

Studiul de caz: Relațiile diplomatice dintre UE si Rusia

Dezintegrarea Uniunii Sovietice in anul 1991 a dus la o noua configurare a spațiului geopolitic constituit cu saptezeci de ani in urmă. Pentru a doua oară intr-un secol, teritoriul urias controlat de Rusia s-a destrămat iar edificiul statal creat in 1922 s-a prăbusit. Astfel, Rusia, care ocupa o suprafață de 17,1 milioane km, a pierdut controlul asupra o treime din fostul teritoriu al Uniunii Sovietice, la care se adaugă si pierderea controlului asupra Europei Răsăritene. De-a lungul istoriei dispariția marilor imperii a fost de regulă o consecință imediată a unui război, cum s-a intamplat după primul razboi mondial, cand in urma conflagrației au dispărut Imperiul german, Imperiul Austro-Ungar, Imperiului rus, Imperiul otoman. In acest caz, spre deosebire de perioada susmenționată dislocarea s-a produs fără un război. De altfel, odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice si prăbusirea regimurilor satelite din Europa Răsăriteană, pe harta politică au apărut un număr de state succesoare, in cazul ex-URSS este vorba de cinsprezece state independente, printre care Rusia ocupă un loc aparte. Federația Rusă, noul nume oficial al Rusiei incepind cu 1991, a fost principalul beneficiar al mostenirii sovietice, desi a fost privată de multe dintre deschiderile maritime pe care, de altfel le cucerise Rusia imperială de-a lungul a peste două sute de ani de războaie, pentru a avea iesire spre vest si sud. Teritoriul mostenit se incadra in limitele secolului al XVII-lea, de la inceputurile dinastiei Romanov.

Rusia mostenea, de asemenea, cea mai mare parte din arsenalul militar deținut de Uniunea Sovietică, inclusiv cel nuclear, cea mai mare parte din infrastructura creată de-a lungul celor saptezeci de ani, precum si potențialul uman si tehnic care se afla pe teritoriul sau. Toate acestea permiteau Rusiei să ramană si in continuare o mare putere, chiar dacă nu mai putea pretinde pentru moment la rolul de supraputere. Pentru a-si menține pozițiile mostenite Rusia trebuiea să se străduie a-si reconstituie, pe de o parte, spațiul geopolitic de putere, pe de altă parte, era obligată să intreprindă măsuri pentru a-si consolida pozițiile in spațiul mostenit, si chiar extinderea influenței dincolo de hotare. Spre deosebire de perioada anilor ’20, nu se punea problema recuceririi teritoriilor „pierdute” cu ajutorul forței, dar, pentru Moscova era important de a evita, pe de o parte, o prea mare făramițare a spațiului ex-sovietic, pe de altă parte, de a impiedica patrunderea altor state in sfera sa de influență.

Astfel, proiectul unional, elaborat in 1922 de liderii bolsevici, a falimentat in 1991. El a fost inlocuit cu altul, opera celor trei lideri ai republicilor slave, Rusia, Ucraina si Bielarus, care prevedea crearea Comunității Statelor Independente. Din cele cinsprezece state mostenitoare a Uniunii Sovietice au refuzat să participe statele baltice – Lituania, Estonia si Letonia-, iar Georgia, chiar dacă inițial a ezitat, a aderat la CSI in 1993. CSI a fost perceput drept o primă etapă in procesul demarat de Rusia in ceea ce priveste recucerirea mostenirii imperiale. Era un proiect ce se deosebea radical de cel din 1922; se urmărea printr-un cadru politic fără constrangeri recompunerea spațiului ex-sovietic,fiind insoțit de o serie de acorduri militare si de convenții interne.

Pe plan intern Rusia a reusit să pună capăt procesului centrifug, substituindu-l cu un model de federalizare modernă. In această direcție noii lideri de la Kremlin au urmat fidel politica predecesorilor de a menține toate cuceririle anterioare si incadrarea lor in sistemul federal modern.

Pe plan extern, situația Rusiei se prezintă altfel: pierderea controlului asupra Europei de Est pe de o parte, insoŃită de implicarea tot mai activă in spaŃiul din sud-Estul Europei, in special prin intermediul crizelor balcanice, pe de altă parte, Rusia fiind chiar mai prezenta decat in epoca sovietică. Capacitatea sa de influență in acest spațiu a fost puternic concurată de axa germanăamericană – in cazul Iugoslaviei, dar in special in cazul acțiunilor din 1999 din Serbia. Această confruntare indirectă a contribuit la degradarea relațiilor dintre Moscova si Washington.

Dezintegrarea Uniunii Sovietice in anul 1991 a dus la o noua configurare a spațiului

geopolitic constituit cu saptezeci de ani in urmă. Pentru a doua oară intr-un secol, teritoriul urias controlat de Rusia s-a destrămat iar edificiul statal creat in 1922 s-a prăbusit. Astfel, Rusia, care ocupa o suprafață de 17,1 milioane km, a pierdut controlul asupra o treime din fostul teritoriu al Uniunii Sovietice, la care se adaugă si pierderea controlului asupra Europei Răsăritene. De-a lungul istoriei dispariția marilor imperii a fost de regulă o consecință imediată a unui război, cum s-a intamplat după primul razboi mondial, cand in urma conflagrației au dispărut Imperiul german, Imperiul Austro-Ungar, Imperiului rus, Imperiul otoman. In acest caz, spre deosebire de perioada sus menționată dislocarea s-a produs fără un război. De altfel, odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice si prăbusirea regimurilor satelite din Europa Răsăriteană, pe harta politică au apărut un număr de state succesoare, in cazul ex-URSS este vorba de cinsprezece state independente, printre care Rusia ocupă un loc aparte. Federația Rusă, noul nume oficial al Rusiei incepind cu 1991, a fost principalul beneficiar al mostenirii sovietice, desi a fost privată de multe dintre deschiderile maritime pe care, de altfel le cucerise Rusia imperială de-a lungul a peste două sute de ani de războaie, pentru a

avea iesire spre vest si sud. Teritoriul mostenit se incadra in limitele secolului al XVII-lea, de la inceputurile dinastiei Romanov.

Rusia mostenea, de asemenea, cea mai mare parte din arsenalul militar deținut de Uniunea Sovietică, inclusiv cel nuclear, cea mai mare parte din infrastructura creată de-a lungul celor saptezeci de ani, precum si potențialul uman si tehnic care se afla pe teritoriul sau. Toate acestea permiteau Rusiei să ramană si in continuare o mare putere, chiar dacă nu mai putea pretinde pentru moment la rolul de supraputere. Pentru a-si menține pozițiile mostenite Rusia trebuiea să se străduie s-si reconstituie, pe de o parte, spațiul geopolitic de putere, pe de altă parte, era obligată să intreprindă măsuri pentru a-si consolida pozițiile in spațiul mostenit, si chiar extinderea influenței dincolo de hotare. Spre deosebire de perioada anilor ’20, nu se punea problema recuceririi teritoriilor „pierdute” cu ajutorul forței, dar, pentru Moscova era important de a evita, pe de o parte, o prea mare făramițare a spațiului ex-sovietic, pe de altă parte, de a impiedica patrunderea altor state in sfera sa de influență.

Astfel, proiectul unional, elaborat in 1922 de liderii bolsevici, a falimentat in 1991. El a fost inlocuit cu altul, opera celor trei lideri ai republicilor slave, Rusia, Ucraina si Bielarus, care prevedea crearea Comunității Statelor Independente. Din cele cinsprezece state mostenitoare a Uniunii Sovietice au refuzat să participe statele baltice – Lituania, Estonia si Letonia-, iar Georgia, chiar dacă inițial a ezitat, a aderat la CSI in 1993. CSI a fost perceput drept o primă etapă in procesul demarat de Rusia in ceea ce priveste recucerirea mostenirii imperiale. Era un proiect ce se deosebea “radical de cel din 1922; se urmărea printr-un cadru politic fără constrangeri recompunerea spațiului ex-sovietic,fiind insoțit de o serie de acorduri militare si de convenții interne”.

Pe plan intern Rusia a reusit să pună capăt procesului centrifug, substituindu-l cu un model de federalizare modernă. In această direcție noii lideri de la Kremlin au urmat fidel politica predecesorilor de a menține toate cuceririle anterioare si incadrarea lor in sistemul federal modern.

Pe plan extern, situația Rusiei se prezintă altfel: pierderea controlului asupra Europei de Est pe de o parte, insotită de implicarea tot mai activă in spatiul din sud-Estul Europei, in special prin intermediul crizelor balcanice, pe de altă parte, Rusia fiind chiar mai prezenta decat in epoca sovietică. Capacitatea sa de influență in acest spațiu a fost puternic concurată de axa germanăamericana. In cazul Iugoslaviei, dar in special in cazul acțiunilor din 1999 din Serbia. Această confruntare indirectă a contribuit la degradarea relațiilor dintre Moscova si Washington.

Unul dintre obiectivele prezentului curs este de a examina evoluția acestor relatii din perspectivă istorică si diplomatică. Urmărind relațiile Rusiei cu Occidentul de-a lungul istoriei putem constata o permanentă confruntare dintre Est si Vest pentru sfere de influență. Această confruntare indirectă se observă si in modul in care Washingtonul dialoghează cu Moscova după prăbusirea sistemului comunist. Astfel, mai mulți autori sunt adepții teorii Marelui Joc, chiar dacă in fiecare epocă in acest joc au fost implicați alți actori: in secolul al XIX-lea Anglia se opunea Imperiului rus, iar in secolul la XXI-lea Washinghton-ul si aliații săi sunt cei care fac jocurile impotriva unei Rusii care se ingustează teritorial. In prezent, urmărind acelasi obiectiv, Washington-ul fie prin lărgirea Alianței Atlantice in Europa de Est, fie printr-o uriasă luptă de influență in Asia Centrală, in Caucaz si in Ucraina, secondat de Berlin, Ankara, Islamabad, incearcă să respingă pe cat posibil influența rusă. Grație mostenirii sovietice, Moscova reuseste să se mențină in Kazahstan, Kargazstan, Tadjikistan si in Armenia, se dau insă lupte aprige pentru Ucraina, Uzbekistan si Georgia.

Confruntarea se desfăsoară pe diverse paliere, cum ar fi cel economic, diplomatic, strategic, fiecare urmărind prin diverse metode eliminarea adversarului ipotetic. Washingtonul urmăreste astfel desprinderea „vechilor colonii” si impiedicarea expansiunii unui „neocolonialism” rus. Moscova, la randul său, urmăreste, realcătuirea spațiului sovietic, chiar dacă se confruntă cu o nouă incercuire si asediere din partea adversarului, miza fiind uriasă, chiar dacă este acuzată de „neoimperialism”.

In aceste condiții, Moscova s-a orientat spre vectorul estic al politicii sale externe, apropiinduse tot mai mult de Beijing. China, preocupată la randul ei de presiunea nipono-americană in Asia de Nord. Este interesată in constituirea unui bloc euroasiatic chino-rus, dar fără dimensiune ideologică.

Si in această zonă noul bloc este inconjurat de Statele Unite si aliații săi. Această dislocare de forțe demonstrează complexitatea noii bătălii geopolitice de proporții gigantice, de incercuiri si contraincercuiri in care se angajează Rusia si Statele Unite in calitatea lor de două vechi supraputeri din perioada războiului rece.

Atenția deosebită de care se bucură această confruntare denotă, pe de o parte, preocuparea pentru securitatea internațională precum si găsirea unei soluții pentru revenirea la politica echilibrului de forțe. Analistii problemei sunt interesați să afle dacă va reusi Washingtonul să strangă Rusia in „menghina”, s-o readucă la starea de Marele Cnezat al Moscovei, sau Rusia va reusi să iasă din această enclavare si să-si reia parcursul unui mari puteri mondiale. Există numeroase argumente care permit sa pariem că Rusia, o veche națiune istorică, nu va permite Statelor Unite să inainteze prea adanc in spațiul geopolitic pe care l-a creat de-a lungul a cinci secole. Evolutia evenimentelor din ultimile luni(prin anexarea Crimeei) si evolutia discursului politic rus demonstrează că Rusia, in pofida unor dificultăți interne, nu renunță la ambițiile sale de lider mondial.

Problematica menționată a starnit mereu un interes deosebit din partea analistilor, istoricilor, sociologilor, economistilor din Occident. Preocuparile lor s-au materializat in lucrări consacrate istoriei Rusiei, Uniunii Sovietice, relaŃiilor cu Occidentul. Studiul sistematic al originilor, naturii si comportamentului Uniunii Sovietice a generat apariția unui domeniu nou – sovietologia. Pionerii sovietologiei americane au fost diplomați precum George Kennan si Charles Bohlen, care la inceputul anilor ’30 se aflau la post in capitalele baltice, pregătindu-se pentru momentul cand Statele Unite si Uniunea Sovietică vor stabili relații diplomatice, ceea ce s-a intamplat in 1933. La Riga, menționa Kennan intr-un memoriu, Secția rusă era o mică unitate care primea reviste si alte publicații sovietice, le studia – statistici, propaganda si toate celelalte – si raporta guvernului SUA despre situația din URSS. „Sovieticii cu mentalitatea lor suspicioasă – comenta Kennan – i-au aplicat imediat acestui mic birou de cercetare stampila de sinistru centru de spionaj”. Insă, „oricat de incredibil le va fi părut acest lucru celor pătrunsi de obiceiurile locului, noi cei care lucram in Secția rusă eram exact ceea ce ne propusesem să fim. Nu aveam agenți secreți si nici nu-i doream”. Kenan a făcut si o precizare importantă despre aceste activităŃi care priveau modul de valorificare a materialelor propagandistice. „Pentru un cercetător atent –spunea el-, minciunile propagandistului pot fi la fel de revelatoare ca si răspunsurile evazive date de un pacient psihiatrului”. Din asemenea inceputuri s-a ivit uriasul domeniu de studiu si analiză al Uniunii Sovietice, domeniu de mare actualitate in anii celui de-al doilea război mondial, care a evoulat substanțial in perioada „războiului rece”. Astfel, dezvoltarea acestui domeniu a dus la apariția unei scoli de sovietologi consacrați.

Observatorilor manevrelor politice si ai schimbărilor din ierarhia partidului comunist li se spunea adesea si kremlinologi. Menționăm in continuare doar cateva dintre numele lor: Richard Pipes, Stephen Cohen, David Rowley, Zbigniew Brzezinski, Henry Kissinger, Helene Carrere d’Encausse, Francoise Thome, Pierre Loraine, Robert ConquEst, Alain Besancon, Andre Fontaine, Francois Fejto etc. In perioada comunistă in Occident au reusit să-si publice opera si o serie de autori proveniți din Rusia, care au fost expulzați din țară din considerente politice, printre care menționăm pe Vladimir Bukovski, Alexnadru SoljeniŃin, Alexandru Zinoviev, Mihail Voslensky, Andrei Amalrik etc.

.

Desi organizarea postbelică a lumii a fost statuată prin unele documente programatice – Carta Atlanticului, Declarația privind Europa eliberată si Carta ONU, felul in care au evoluat relațiile dintre fostii aliați, impunerea unor regimuri docile in cazul sovieticilor, fără a ține cont de prevederile documentelor sus menționate au demonstrat existența unor probleme serioase in problema cooperării si asigurării securității. Schimbările ce au intervenit in cadrul relațiilor internaționale după anul 1963 “au contribuit la generarea unei atmosfere favorabile pentru o cooperare dintre Est si Vest”.

In acest sens se punea tot mai acut problema convocării unei Conferințe care să dezbată problemele privind securitatea europeană. Incă in februarie 1954, la Conferința de la Berlin al fostilor aliați, V.Molotov a propus pentru prima oară convocarea unei conferințe privind securitatea europeană, care ulterior avea să ia forma unei reuniuni intre membrii Pactului Atlantic si cei a Pactului de la Varsovia si să devină Conferința pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE).

Incepand cu 1969 occidentalii au pus patru condiții: participarea Statelor Unite si a Canadei; incheierea unui acord cvadripartit cu puterea de la Kremlin, realizat in 1971; negocierea unei reduceri reciproce si echilibrate a forțelor militare; inscrierea pe ordinea de zi a problemelor libertăților individuale, a liberei circulații a persoanelor si ideilor.

Exponentele grupului de organizații care si-au adus o contribuție esențială la cooperarea tradițională intre statele suverane ale Europei au fost Consiliul Europei si Organizația pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E.), apărută in 1970 sub forma „Conferinței pentru Securitate si Cooperare in Europa” si conceputăca forum de dialog intre țările occidentale si cele din blocul comunist.

Tarile membre si-au indreptat eforturile către convocarea unei conferințe general-europene pentru securitate. Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972 la Dipoli (langă Helsinki), a reprezentanților statelor europene, S.U.A. si Canadei, pentru consultări in vederea pregătirii. Rezultatele acestei consultări au fost incluse in „Recomandările finale de la Helsinki” si au stat la baza negocierilor propriu-zise ale Conferinței pentru Securitate si Cooperare in Europa care au inceput la nivel de experți la 18 septembrie la Geneva, unde au continuat la nivel de ministrilor de Externe.

In perioada 3-7 iulie 1975 ministrii de Externe s-au reunit la Helsinki, une au venit si sefii de stat si de guvern. La Helsinki a fost semnat actul final la 1 august 1975. Erau prezenți delegații care reprezentau 33 de state, membre din cele două alianțe, neutre si chiar state mai mici – San Marino, Lechtenstein, Monaco, Vatican. Prin adoptarea Actului final de către Conferința pentru Securitate si Cooperare în Europa semnatarii au convenit să recunoască frontierile naționale Est-Europene postbelice ca permanente (propunand astfel un un fel de tratat de pace care punea capăt celui de-al doilea război mondial) si să respecte si să protejeze drepturile omului din această regiune.

Desfăsurarea conferinței a fost stabilită in cele mai mici detalii: toate statele au fost clasificate in ordine alfabetică, si fiecare delegație trebuia să reflecteze si să se pronunțe, in mod independent, cu privire la cele trei mari ansambluri de propuneri, numite ≪cosuri≫. Actul final a fost semnat in prezența sefilor de stat si a principalilor conducători politici.

In anii următori Acordurile de la Helsinki au dat nastere unor grupuri de “supraveghere Helsinki” care monitorizau respectarea drepturilor omului. Astfel, au apărut organizații precum “Carta 77” din Cehoslovacia si sindicatul “Solidaritatea” in Polonia.

Rezultatele de la Helsinki si intalnirile ulterioare dintre statele semnatare a Actului Final au avut menirea de a crea un climat de incredere reciprocă. De o importanță deosebită s-a dovedit punerea in relație a drepturilor omului cu procesul de securitate si cooperare internațională in contextul in care Actul Final a stabilit că un stat care incalcă in mod sistematic libertățile fundamentale ale propriilor cetățeni nu se poate bucura de incredere internațională si chiar poate fi considerat ca o amenințare pentru alte țări.

Destinderea in viața internațională spre sfarsitul anilor ’70 a fost inlocuită cu o nouă etapă a cursei inarmărilor intre cele două supraputeri: Statele Unite si Uniunea Sovietică. Conducerea sovietică, ignorand o serie de probleme ce trebuiau rezolvate pe plan interne, s-a lăsat antrenată in politica „descurajării nucleare”, care s-a accelerat după anunțarea de către SUA a Inițiativei de Apărare Strategică (SDI), menită să creze un scut de apărare impotriva rachetelor strategice nucleare.

Asumarea de către clasa politică a unor noi obligații care presupunea cresterea cheltuielilor pentru inarmare se datora in parte gradului inalt de ideologizare a politicii externe.

Ajuns la conducerea URSS la 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov s-a trezit in fruntea unui stat a cărei economie isi pierduse si ultima picătură de vlagă si a cărei societate căzuse pradă corupției.

Tara nu mai dispunea de noi resurse, nici de mijloace pentru ambițiile sale internaŃionale. Constient si bine informat despre dificultățile si limitele structurale care apăsau, din ce in ce mai greu, asupra funcționării mecanismelor politico-instituționale si economice sovietice, el pune in aplicare o vastă politică de modernizare si de prefacere, pe care intreaga lume o va cunoaste sub numele de „perestroika”. Politica externă sovietică devine un domeniu prioritar, scopul urmărit de Gorbaciov era de a pune capăt confruntărilor in relațiile internaționale. De altfel, acest domeniu va oferi si cele mai vizibile rezultate ale politicii de perestroka si glasnost. Incepand cu anul 1987, isi face apariția un nou concept, socotit definitoriu pentru avantul internațional, „noua gandire” care este pus la baza politicii externe sovietice. „Noua gandire” viza o serie de probleme pe care liderul de la Kremlin spera să le rezolve: depăsirea confruntării ideologice cu Occidentul; incetarea cursei inarmărilor, lichidarea armelor de distrugere in masă; reducerea armamentelor; integrarea economiei sovietice in economia mondială si disponibilitatea URSS de a colabora cu toate statele pe baza principiului avantajului reciproc; renunțarea la folosirea forței in relațiile internaționale; recunoasterea libertății de opțiune a tuturor statelor, inclusiv a aliaților URSS si a statelor dependente de aceasta, excluderea amestecului in treburile interne ale altor state.

Domeniul internațional a fost cel in care perestroika a condus la rezultate spectaculoase, prin redefinirea echilibrului geostrategic, in vreme ce problemele interne cu care se confruntau cetățenii sovietici au generat un val de constatări al politicii lui Gorbaciov. Realizările in domeniul internațional pot fi grupate in trei categorii: eliberarea politică si inlăturarea comunismului din țările Europei de Est, care formau acel glacis de securitate intre Europa si URSS; incetarea cursei inarmărilor si solidarizarea actorilor implicați intr-un proces de dezarmare radicală; retragerea

prijinului militar acordat țărilor Lumii a treia. Printre rezultatele spectaculoase se inscrie reunificarea Germaniei, sfrarsitul „războiului rece”.

Odată ajuns la putere, Mihail Gorbaciov, la scurt timp invită principalii sefi de stat comunisti est-europeni să inițieze si ei propria „perestroikă”. Cu unele excepții, cum a fot cazul RDG, Romaniei, conducătorii din Europa Centrală si de Est au aderat la „noua găndire” a lui Gorbaciov, deschizand in țările lor calea spre un dialog politic si social. Libertatea acordată, foarte curand insă, va favoriza destabilizarea echipelor aflate la putere, care rand pe rand, isi pierd poziția de frunte in beneficiul opoziției democratice.

La summitul de la Malta din decembrie 1989, Mihail Gorbaciov a confirmat ireversibilitatea evoluției democratice a țărilor din Europa Centrală si de Est: „Fiecare popor are dreptul să-si aleagă propriul destin, iar eu nu pot decat să-mi explic atitudinea mea personală: atat in URSS cat si in Europa Centrală, aceste schimbări au fost pregătite de mersul inainte al istoriei insăsi. Ele sunt strans legate de dorința populației de a face aceste societăți mai democratice, mai umane, si de a ține pasul cu lumea. Mă simt incurajat de acest lucru”. Astfel, doctrina Brejnev privind suveranitatea limitată,

care a justificat invazia Cehoslovaciei in 1968, a fost abandonată definitiv.

Reunificarea Germaniei s-a produs intr-un ritm care l-a surprins pe conducătorul sovietic, care intenționa să realizeze doar o restructurare a puterii comuniste Est-germane. „Căderea Zidului” la 9 noiembrie accelerează agonia regimului comunist si nivelează calea spre reunificarea celor două Germanii. Declarația secretarului de stat James Baker din 12 decembrie 1989, prin care afirma că viitoarea Germanie trebuie să facă parte din NATO a nemulțumit Moscova, care s-a opus unei asemenea perspective ca Germania reunită să fie inclusă in această organizație, pronunțandu-se in favoarea unui statut de neutralitate. Situația a fost deblocată abia in iulie 1990, cand, după o vizită a cancelarului Kohl in Uniunea Sovietică, in schimbul unei limitări a efectivului armatelor germane, al non-staționării forțelor străine pe teritoriul fostei RDG, al renunțării Germaniei unite la deținerea de arme nucleare si chimice, URSS a acceptat participarea Germaniei unite la NATO.

Conferința la care s-a decis statutul Germaniei a avut loc la Moscova, la 12 septembrie 1990, in formula „2+4”, unde a fost semnat Tratatul asupra reglementării definitive in problema Germaniei”, prin care s-a pus capăt drepturilor si responsabilităților celor patru puteri asupra Germaniei, care isi redobandea suveranitate deplină si era eliberată de respectarea prevederilor alianțelor. Asa cum fusese convenit la mijlocul lui iulie cu Mihail Gorbaciov, Germania a renunțat la armele nucleare, bacteriologice si chimice. Contingentul militar sovietic avea să fie rechemat in țară pană la sfarsitul anului 1994 iar Germania va acorda un credit de 18 miliarde de mărci, destinate să finanțeze, cel puțin parțial, cheltuielile de staționare si retragere a trupelor sovietice.

Concesiile făcute de Gorbaciov in problema germană au constituit obiectul unor critici din partea membrilor fostei conduceri ai URSS, precum V.Falin, fost secretar al CC al PCUS, unul din experții recunoscuți in problemele germane, precum si din partea fostului sef al KGB, V.Krucikov.

Acesta avea să scrie mai tarziu că, predand RDG si acceptand inghițirea acesteia de către Germania Occidentală, Gorbaciov a „trădat milioane de prieteni ai nostri din acest stat, primul stat muncitoresc țărănesc german”.

In a doua jumătate a anilor ’80 sub impactul „noii gandiri” din politica externă, se inregistrează o normalizare rapidă a relațiilor dintre Uniunea Sovietică si puterile occidentale.

Schimbarea se explică pe fundalul unor factori de sorginte internă sau externă. Pe de o parte, economia sovietică se afla in pragul unui colaps, fiind sleită din cauza producției extensive, planificării centralizate, stagnării. Cursa inarmărilor lansată de presedintele american Ronald Reagan a destabilizat si mai mult economia si societatea sovietică. Resursele suplimentare alocate sectorului apărării naționale, constitiiau tot atatea resurse in minus pentru sfera vieții civile, deja sacrificate. Pe de altă parte, in randul elitei sovietice se observă o crestere a gradului de constientizare a faptului că, in caz de conflagrație nucleară, nu vor exista nici invingători, nici invinsi. Se impunea astfel, o percepție mai realistă asupra lumii si asupra contextului internațional din partea Uniunii Sovietice.

Occidentalii nu mai erau „imperialistii” cei răi din vechea ideologie; ei devin chiar posibili parteneri cu care se poate coopera in interesul tuturor.

Liderul sovietic, fără a renega comunismul si cuceririle sale, recunoaste existența unor valori morale si etice comune intregii omeniri, pacea si dezvoltarea. Preocupat de vectorul european al diplomației sovietice Gorbaciov a lansat ideea edificării „casei europene comune”, o ideea generoasă, primită la inceput cu ințelegere in Occident, dar care nu a putut fi finalizată. După Conferința pentru Securitate si Colaborare in Europa din anul 1990, finalizată cu adoptarea Cartei de la Paris, precum si după unificarea Germaniei, interesul privind crearea unei noi Europe, bazată pe un nou sistem de securitate a scăzut. La aceasta a contribuit si faptul că, absorbit tot mai mult de rezolvarea problemlor grave care il solicitau pe plan intern, presedintele sovietic nu a mai avut timpul si forța necesară pentru a se afirma cu noi inițiative.

Noul secretar al PCUS, odată ajuns la putere, se va strădui să reinnoade legăturile cu Statele Unite. Dialogul bilateral s-a restabilit in octombrie 1984, dar s-a intensificat semnificativ cand devine secretar general. Din aprilie 1985 noul lider de la Kremlin anunță suspendarea utilizării rachetelor SS-20, instituie un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare. Urmează prima intalnire la nivel inalt americano-sovietică de la Geneva, din 12-21 noiembrie 1985, care oferă ambelor puteri ocazia de a proiecta o reducere a armamentului: un acord de principiu cu privire la o reducere de 50 % a arsenalurilor nucleare. Cu acest prilej, presedinții sovietic si american au semnat o declarație in care au proclamat că „războiul niclear este inadmisibil” si că in acesta „nu pot fi invingători.

Anul 1986 a scos la suprafață o serie de noi probleme care demonstrează că relațiile sovietoamericane nu avansau in direcția la care se asteaptă conducerea sovietică. Răbdarea Moscovei a fost pusă la incercare de unele momente, cum ar fi intrarea navelor militare americane in apele teritoriale sovietice din Marea Neagră, cererea Administrației americane privind reducerea personalului din cadrul misiunii sovietice la ONU. In cadrul sedinței Biroului Politic din aprilie 1986, consacrată in mod special examinării „măsurilor politice si de propagandă pentru contracararea liniei antisovietice

a SUA”, liderul sovietic a subliniat necesitatea desfăsurării unei propagande active, „care să exploateze punctele vulnerabile ale politicii Washingtonului, să demaste complexul militaroindustrial, să arate cum jefuesc acestia lumea, cum se poartă cu țările subdezvoltate, folosind datoriile acestora”.

Următoarea intalnire sovieto-americană la nivel inalt s-a desfăsurat in capitala Islandei, la Reykyavik la 11-12 octombrie 1986. In timpul acestei intrevederi cei doi lideri au fost foarte aproape de realizarea unor ințelegeri de mare anvergură in domeniul reducerii armelor nucleare. Uniunea Sovietică era dispusă să accepte o reducere insemnată a număruilui rachetelor sale strategice, in schimbul renunțării de către SUA la programul „războiul stelelor”. Convorbirile au esuat in parte din cauza rezistenței inregistrate de cercurile care repezentau complexul militaro-industrial din Uniunea Sovietică si opoziția unor membri ai Biroului Politic, aflați in legătură directă cu aceste ceruri. Mihail Gorbaciov a incercat să mențină linia instituiită la Geneva, chiar dacă rezultatele nu au fost spectaculoase.

In anul următor, la 8 decembrie 1987, a fost incheiat Tratatul privind distrugerea rachetelor nucleare cu rază medie si scurtă de acțiune in Europa, care a contribuit la consolidarea increderii dintre URSS si SUA, si diminuarea pericolului unei amenințări nucleare pe continent. Noul presedinte american, George Bush s-a dovedit un adept al politicii lui Gorbaciov, fapt ce a permis revenirea la o atmosferă de incredere. Această atmosferă a fost consolidată de rezultatele intalnirii de la Malta din 2-3 decembrie 1989, care s-a dovedit a fi una crucială, punandu-se capăt războiului rece.

Conținutul discuțiilor purtate de cei doi rămane in continuare invăluit de taină, fapt ce a dat nastere la diverse speculații, rezultatele la care au fost inregistrate după finalizarea ei, reliefează unele trăsături ale acordurilor la care s-a ajuns: Moscova nu s-a opus evoluției evenimentelor din fosta sa sferă de influență, indeosebi din Republica Democratică Germană; a procedat la o reducere „asimetrică” a trupelor si armamentelor sale in Europa Centrală, continuată ulterior cu retragerea definitivă a acestora. La randul său, SUA s-a angajat să nu profite de pe urma evoluțiilor din sfera sovietică de

hegmonie. Rezultatele inregistrate de Gorbaciov au fost mai tarziu criticate de unele cercuri conservatoare, printre care se distinge fostul presedinte al KGB, V.A.Krucikov, care consideră că la Malta, Gorbaciov „a predat americanilor pozițiile politico-militare, fără să primească nimic in schimb”. Alții le-au catalogat drept „concesii” pe care le-a făcut conducerea sovietică pentru care noul aliat trebuia să plătească in viitorul apropiat.

Politica lui Gorbaciov este criticată si de fostul ambasador sovietic la Washington, Anatolii Dobranin, care avea să mărturisească mai tarziu că, in realizarea ei practică, diplomația lui Gorbaciov „nu a reusit adesea să aibă din partea SUA si a aliaŃilor lor rezultate echitabile” pentru Uniunea Sovietică. Diplomatul sovietic se referă in egală măsură la mai multe Tratate care au fost incheiate in această perioadă: Tratatul cu privire la rachetele cu rază medie si scurtă de acțiune din Europa, Tratatul referitor la armamentele convenționale si forțele armate in Europa din 1990, Tratatul sovietoamerican din 31 iulie 1991 privind limitarea si reducerea armamentelor strategice ofensive care prevedea reducerea cu 30-40% a numărului rachetelor balistice intercontinentale ale celor două părți.

De altfel, slăbirea poziției sovietice a fost sesizată si de partenerii americani, care erau mulțumiți de usurința cu care obțineau ceea ce isi propuneau in negocierile cu partea sovietică. Fostul ambasador, Dobranin, citează un document confidențial din 13 martie 1989 primit la Consiliul Securității Naționale al SUA, in care se indică noii administrații Bush cum să trateze cu Gorbaciov.

Documentul preciza in mod clar că scopul politicii americane nu constă in acordarea de ajutor lui Gorbaciov, ci in indreptarea colaborării cu URSS intr-o direcție dorită de partea americană. Astfel, nu este deloc intamplător faptul că cererea unui ajutor in valoare de 20-30 de milioane de dolari, solicitat insistent de Gorbaciov din partea SUA si a G7 pentru depăsirea situației economice catastrofale din Uniunea Sovietică nu a fost onorată.

O altă direcție unde s-a inregistrat o dinamizare a politicii externe a URSS in epoca Gorbaciov a fost statele din Asia si Pacific. Au fost stabilite relații diplomatice intre Uniunea Sovietică si Coreea de Sud, fapt ce a permis o extindere a colaborării economice dintre cele două state. Soluționare problemelor divergente si relațiilor interguvernamentale bilaterale dintre Uniunea Sovietică si R.P.Chineza s-a produs in urma vizitei lui Mihail Gorbaciov in vara anului 1989. In februarie 1989 a fost luată decizia de retragerea trupelor din Afganistan, după zece ani de război extrem de costisitor, soldat cu mari pierderi umane. A urmat apoi ințelegerea realizată cu guvernul SUA, in septembrie 1991, privind incetarea livrărilor de armament sovietic si american in această țară.

In Orientul Mijlociu, s-a ajuns la reluarea contactelor economice si culturale cu Israelul,

precum si continuarea relațiilor de colaborare cu o serie de state arabe. URSS a modificat radical caracterul relațiilor cu statele lumii a treia, renunțand la sprijinirea in aceste zone a unor partide si miscări sau acordarea de ajutor, indeosebi militar.

Mare mesager al intereselor noii URSS pe scena mondială, Mihail Gorbaciov a stiut să se folosească de minune de mass-media occidentală. Modul său direct de a vorbi, atitudinea net deosebită de cea a predecesorilor săi l-au făcut o adevărată vedetă in Occident. La 15 octombrie 1990, el obține premiul Nobel pentru pace, drept mărturie a rolului in construirea unei lumi cu o pace mai stabilă.

Există insă voci care nu impărtăsesc entuziasmul opiniei mondiale, in special printre istoricii si analistii rusi, care ii reprosează liderului sovietic modul in care a gestionat politica externă, făcandu-l principalul vinovat pentru concesiile si erorile săvarsite. In acest sens, fostul ambasador, Anatolii Dobranin, considerat unul dintre diplomații sovietici proeminenți, consideră că „in momentul critic al stadiului final al „războiului rece” Gorbaciov nu a avut o politică externă bine gandită, echilibrată si fermă”. In viziunea lui, Gorbaciov „a cedat practic – cu o grabă explicabilă – poziții geopolitice si militare importante, care erau extrem de necesare vării noastre nu pentru continuarea „războiului rece”, ci tocmai pentru incheierea acestuia, dar intr-o formă demnă si acceptabilă pentru toți”.

Noua Rusie în faŃa dilemei – putere regională sau mondială.

Rusia după dezintegrarea Uniunii Sovietice in calitate de țară independentă in următoarea decadă s-a aflat intr-un proces continuu de definitivare a strategii de politică externă. De-a lungul celor zece ani n-au incetat discuțiile pe marginea intregului spectru de probleme din domeniul politicii externe, nu s-a inregistrat o scădere a intensității dezbaterilor si disputelor dintre reprezentanții mediului academic si politic din Rusia. In perioada 1992-2002 au fost elaborate două concepții ale politicii externe a Federației Ruse- in 1992 si 2000. Ministerul Afacerilor Externe a fost condus in această perioadă de trei ministri – A.V.Kozirev (1992-1996), E.M.Primakov (1996-1998) si I. S. Ivanov (1998-2001).

Primul ministru de externe al Federației Ruse, A.V.Kozirev, a ramas in istorie ca un reprezentant al curentului liberal, generat de epoca perestrokăi, orientat spre colaborarea Rusiei cu Occidentul, spre un „parteneriat cordial” cu Statele Unite. Desi in concepția privind politica externă, elaborată in 1992, primul loc printre priorități il ocupa Comunitatea Statelor Independente, vectorul americano-centrist si prooccidental era dominant. Politica regională – relațiile cu țările din Europa Centrală si de Est, Orientul Apropiat si Mijlociu, Asia de Sud, America Latină, Africa fie erau ignorate fie erau la un nivel scăzut. In relațiile cu țările membre ale CSI Rusia, de asemenea, avea o atitudine pasivă, ceea ce a determinat o critică dură din partea liderilor țărilor-membre, a dus la o situație de criză in relațiile cu republicile ex-sovietice, la consolidarea tendințelor centrifuge. Astfel, prima Concepție de politică externă rusă, de fapt, a rămas doar un document declarativ si nu unul care să dicteze ordinea de zi a Ministerului Afacerilor Externe.

In poziția oficială a Ministerului Afacerilor Externe al Federatiei Ruse se remarcă ideea că la nivel mondial existau posibilități enorme de dezvoltare a umanității pe calea democrației si a progresului economic, cat si amenințări ale haosului si imprevizibilului in relațiile internaționale, riscul de apariție a noi conflicte si crize in interiorul unor țări cat si intre țări. In 1994 ministrul afacerilor externe, Andrei Kozirev a declarat că singura variantă posibilă de a coordona situația actuală spre o evoluție stabilă si pasnică este parteneriatul multilateral, in care Rusia trebuie să ocupe un rol important, rămanand in continuare unul dintre partenerii strategici de bază ai Statelor Unite.

Această perioadă, catalogată de analistii rusi drept „reactivă”, si intemeiată pe dorinŃa de a stabili un parteneriat stategic bazat pe principii egalitariste cu Statele Unite si cu Occidentul se incadrează in limitele anilor 1992-1995. Inceputul unei noi perioade se leagă de numirea lui Evghenii Primakov in postul de ministru al Afacerilor Externe in ianuarie 1996. In anii 1992-1993, adepții doctrinei liberale considerau că in noile condiții Rusia are nevoie de susținerea Statelor Unite si de politica ei activă in spaŃiul fostei Uniuni Sovietice. In viziunea analistului A.Sumihin, in acea perioadă „conducerea rusă era interesată ca americanii să ințeleagă mai bine problemele noastre interne, la fel si natura relațiilor Rusiei cu alte țări din CSI, cauzele unor eventuale instabilități ce pot apărea”.

In politica strategilor liberali de după 1991 se pot distinge mai multe contradicții: pe de o parte ei vorbeau despre limitarea intereselor Rusiei, despre pierderea statutului de supraputere, pe de altă nu erau pregătiți să se dezică de metodele utilizate de Uniunea Sovietică, care avea dreptul de a lua decizii fără a se consulta cu Statele Unite, cu alte Ńări. Predomina certitudinea că Rusia, in calitate de mostenitoare a Uniunii Sovietice, va păstra si statul internațional de supraputere, va discuta cu Statele Unite de pe poziții aproape egale.

Perioada 1992-1995 nu a fost una unitară, la fel ca si comportamentul ministrului Andrei Kozirev. Se pot identifica două etape: 1992-toamna lui 1993 – etapa proocidentală, si apoi 1993-1995, trecerea la etapa consolidării statalității si a unui conservatorism moderat.

Evenimentele din toamna anului 1993, inceputul anului 1994: criza politică din octombrie 1993, alegerile pentru Duma de Stat din decembrie 1993, acțiunile Rusiei in Caucaz (conflictul gruzino-abhaz din 1993-1994, bazele militare ruse din Gruzia), precum si declarația oficială a SUA privind extinderea NATO – a influențat pozițiile elitei politice liberale. Cea mai mare parte a elitei liberale a inceput să-si revizuiască atitudinea față de colaborarea multilaterală cu Occidentul, a pledat pentru importanța dezvoltării relațiilor cu alte zone.

Realizand o schimbare in politica externă in 1994, care s-a manifestat in primul rand printr-o activitate intensă in țările CSI, conducerea rusă a incercat să obțină si sprijinul Occidentului, a Statelor Unite. Ministrul de externe rus a adresat ONU si OSCE rugămintea de a acorda Rusiei drepturi excepționale si atribuții ale forțelor de menținerea a păcii in țările din vecinătatea sa. In ianuarie 1994 intr-o conferință prezentată ambasadorilor din CSI si łările Baltice, a fost pus accentul pe necesitatea menținerii forțelor militare ruse pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Ministrul de externe rus a declarat că in situația retragerii armatei ruse vacumul creat va fi imediat ocupat de alte puteri, interesele cărora nu coincid mereu cu interesele rusesti si in multe cazuri sunt contradictorii.

De această dată o susținerea din partea Statelor Unite n-a mai urmat, deoarece consolidarea influenței Rusiei in spațiul ex-sovietic nu corespundea planurilor lor. In documentele oficiale ale administrației Bush din 1992, apoi a administrației Klinton, se menționa clar faptul că apariția unui stat puternic in Eurasia, capabilă să concureze cu Statele Unite, era inacceptabil. De asemenea, aceste documente nu tăinuiau intenția de a impiedica o apropiere dintre Rusia si alte foste republici sovietice, in primul rand o relație cordială cu Ucraina. Incă domina frica față de posibilitatea renasterii unei noi uniuni sub orice formă. Experții si politicienii occidentali identifica astfel o nouă etapă in evoluția politicii externe a Federației Ruse pe care au catalogat-o „neoimperială”, vorbeau despre renasterea planurilor de reconstrucție a „imperiului sovietic”.

Analistii rusi nu sunt de acord cu această sintagmă – „neoimperialism”, ei consideră că mai degrabă este vorba de dezicerea de către conducerea rusă de vectorul „orientat spre un parteneriat strategic cu Occidentul” din cauza refuzului Statelor Unite si a altor state de a se „achita” pentru concesiile conducerii sovietice din anii 1985-1991, despre căutarea unei strategii coerente de stat, ce ar permite Rusiei să rămană o putere influentă de rang mondial.

Dezintegrarea sistemului politic sovietic s-a produs pe neasteptate si cu o viteză uluitoare intr-un moment cand nici conducerea statului, nici societatea rusă nu aveau o imagine clară a evoluției in perioada următoare, inclusiv in ceea ce priveste prioritățile in domeniul politicii externe. In 1992, presedintele Federației Ruse, Boris Elțin, in fața Sovietului Suprem a evocat direct problemele cu care s-a confruntat tanărul stat: ”Starea de convalescență generată de perioada de tranziție nu ne permite pentru moment să distingem clar noua imagine a Rusiei, să obținem un răspuns direct la următoarele intrebări: De ce trebuie sa ne dezicem? Ce trebuie să păstrăm? Ce dorim să renastem si

să clădim din nou?”.

Pe de altă parte, analizand situația după 1991, analistii rusi sunt de părerea că desi războiul rece s-a terminat ar fi prea devreme să se discute despre stabilitate si despre ireversibilitatea unor transformări care s-au produs la nivel mondial. Academicianul G.Arbatov indică o serie de probleme ce persistă si menționează că nu trebuie exclusă nici varianta unei evoluții negative la nivel mondial, inclisiv a relațiilor dintre Rusia si Statele Unite. Aceste probleme se datorează provocărilor ce pot apărea in noua epocă, in special existența unui arsenal enorm de armament nuclear si pericolul ca el să fie utilizat si de către alte state. De altfel, sfărsitul războiului rece a demonstrat că nici guvernanții, nici majoritatea specialistilor nu erau pregătiți pentru pacea ce se contura, nu isi imaginau problemele si provocările ce vor apărea, cu care se vor confrunta. In aceste condiții, statele se confruntă cu absența unei politici adecvate, pe termen lung, care să corespundă situației internaționale.

Schimbările ce au intervenit in domeniul politicii externe ruse după 1993 se datorează si activizării dialogului pe problemele securităŃii, generate de perspectivele extinderii NATO.

In 1994 au fost enunțate mai multe critici la adresa strategii politicii externe, unii specialisti catalogand-o drept „catastrofală”, iar Ministerul a fost acuzat de lipsă de profesionalism si orientare națională in promovarea politicii externe. Au fost enumerate o serie de efecte negative ale vectorului occidental: relațiile cu Statele Unite, in calitate de aliați apoi de parteneri stabili in această perioadă nu au dus la rezultate substanțiale nici in plan economic, nici in direcția lichidării barierilor vamale;

declarația presedintelui american Klinton din 5 decembrie 1994 de la Budapesta privind extinderea NATO a demolat eforturile depuse de conducerea rusă in această direcție; Rusia independentă pe plan mondial este si mai izolată si mai vulnerabilă decat fosta Uniune Sovietică; după dezintegrarea URSS a fost distrus mecanismul decizional la nivelul politicii externe si nu a fost elaborat altul, noul Minister nefiind capabil să rezolve o serie de probleme care in trecut erau apanajul unui lanț de instituții ale statului sovietic; continuarea acestei politici este păguboasă pentru Rusia si trebuie să fie

revizuit atat rolul cat si prioritățile in domeniul politicii externe etc.

Printre criticile evocate se distinge o singură apreciere pozitivă a situației create si anume faptul că Rusia era liberă să acționeze după bunul plac atat in Occident cat si in Orient, poate promova o politică externă independentă fără a ține cont de Statele Unite sau Occident.

Specialistii in domeniul politicii externe au incercat să identifice prioritățile si natura politicii externe a Rusiei in perioada următoare. Astfel, după cum menționează analistul A.Bogaturov, in viitor politica externă a Rusiei nu trebuie să fie nici euro-centristă, nici aziato-centristă, iar prin promovarea unei politici combinate euroasiatice să urmărească in primul rand interesele naționale ale Rusiei. In viziunea lui, incepand cu 1994 etapa politicii globale a fost depăsită, urmează altă etapă, cea a politicii continentale, determinată de resursele limitate si de diminuarea capacității de valorificare a acestor resurse in condițiile unei crize complexe la nivel național. Limitarea responsabilității la nivel mondial si schimbarea priorităților vor fi factorii determinați ai politicii externe ai Federației Ruse in viitor, consideră A.Bogaturov.

Rusia se află in perioada definirii concepției unei noi politici externe, cristalizării de noi relații cu marile puteri, dar si cu statele vecine. In ianuarie 1996 Evghenii Primakov a fost desemnat să ocupe postul de ministru al Afacerilor Externe. Noul ministru avea legături stranse cu KGB, a condus Serviciul de informații externe de la sfărsitul anului 1991. Specialist in Orientul Apropiat, Primakov cunostea personal pe majoritatea conducătorilor din regiune, situandu-se astfel in categoria „orientalistilor”, care se aflau in opoziție cu „occidentalistii” lui Kozirev. Odată cu instalarea lui in funcția de ministru de Externe, Rusia renunța la perspectivele apusene ale politicii externe si se angaja pe un traiect euroasiatic ce avea sprijinul majorității deputaților din Duma de Stat. In termeni diplomatici, noul ministru de Externe era favorabil unei lumi multipolare, in care Rusia, China si alte puteri asiatice să constituie o contrapondere la puterea tot mai mare a Statelor Unite, cu sprijinul unor țări europene. El a prezentat un program de acțiuni care reflecta ideile adepților politicii care urmărea „interesele naționale”. Printre domeniile prioritare ale politicii externe au fost incluse următoarele obiective: să nu permită crearea unor noi zone de demarcație, o atitudine negativă față de extinderea NATO in direcția sferei deținute de defunctul Tratat de la Varsovia si intenției de a transforma această alianță in axa sistemului securității europene; eliberarea politicii externe de sub dominația unor stereotipuri de genul „invinsi” si „invingători”, cortina de fier s-a prăbusit datorită eforturilor depuse de națiunile de pe ambele scene politice; democratizarea relațiilor economice internaționale; instaurarea unei păci stabile pe baza cooperării comunității internaționale in domenii prioritare: soluționarea conflictelor; reducerea arsenalului si consolidarea increderii in domeniul militar; consolidarea componentelor umanitare si juridice ale securității; sprijin si ajutor țărilor care se confuntă cu probleme.

Strategia bazată pe „interesele naționale„ prezentată de E. Primakov imbina obiectivele din domeniul politicii interne cu cele externe. Noul ministru de externe a declarat că Rusia in viitor este obligată să gestioneze corect resursele sale la nivel internațional, totodată trebuie să se străduie să dezvolte relațiile cu acele țări care sunt dispuse să colaboreze. Conform „doctrinei Primakov”, economia in domeniul resurselor externe, renunțarea la participarea diplomatică de formă, fără fond, trebuie să fie imbinată cu o politică multivectorială, care să utilizeze toate resursele in direcții ce pot contribui real la dezvoltarea internă a țării. Ministrul de externe menționa faptul că fără o politică externă activă este dificil, chiar imposibil de a realiză transformări radicale in țară, de a menține integritatea teritorială. Rusia nu trebuia să fie indiferentă față de modul in care va păsi pe scena mondială, intr-un rol secundar de furnizor de materie primă, care deține resurse, sau un jucător care are drepturi egale cu ceilalți participanți. Printre realizările inregistrate pe lan extern de noul minstru se inscrie primirea Rusiei in Consiliul Europei la 25 ianuarie 1996.

Schimbarea care a survenit la nivelul politicii externe a fost sesizată atat in Rusia cat si la nivel mondial. In Rusia unii specialisti de orientare liberală au criticat noua strategie a politicii externe, in Statele Unite aceste schimbări au fost catalogate drept o „revenire la politica imperială”: „in realitate Primakov relua linia tradițională a diplomației sovietice: dialog cu Statele Unite bazat pe reciprocitate si echilibru in domeniul controlului inarmărilor; prudență in toate celelalte domenii”.

Numirea lui Primakov la Externe s-a făcut intr-un moment cand puterea de la Moscova se angajase deja intr-o infruntare latentă cu Statele Unite pe două „campuri de luptă” din perioada „păcii reci”: criza bosniacă si disputa cu privire la lărgirea NATO. Pe de altă parte, se ducea o altă bătălie, discret si departe de mediatizarea excesivă la care erau supuse problemele menționate mai sus, pentru controlul zăcămintelor de petrol din bazinul Mării Caspice.

Noul antagonism avea fațete multiple si se baza in principal pe unele aparențe inselătoare. Astfel, opoziția dintre Kremlin si opinia publică rusă in această perioadă devenise chiar mai acidă decat confruntarea din perioada războiului rece, o expresie a jocului dublu al echipei lui Elțin. Pe de o parte, presedintele Elțin, pentru a calma orgoliul rănit al compatrioților săi, permitea anumitor colaboratori si unor personalități importante din echipa sa să se dedea la declarații marțiale si furibunde la adresa Statelor Unite, pe de altă parte, de indată ce lucrurile deveneau mai serioase, se abținea de la orice gest ce ar fi putut compromite o anumită acțiune occidentală, plasandu-se uneori chiar pe pozițiile apărate de Washington.

Politica Rusiei in spațiul fostei Iugoslavii avea la bază mai multe interese, unele dintre ele mostenite din epoca imperială, precum solidaritatea față de un alt popor slav si ortodox, altele erau generate de noua configurație strategică din Europa Centrală si de Est, creată după prăbusirea Uniunii Sovietice. In viziunea lui Pierre Lorrain anume cea de-a doua categorie de interese au determinat Rusia să se implice activ in această zonă. In căutarea de noi parteneri strategici după dispariția Pactului de la Varsovia, Serbia părea un fie un aliat potențial si un element stabilizator in Balcani.

Astfel, obiectivul Moscovei nu era doar susținerea regimului lui Milosevici, ci mai degrabă crearea unei Serbii stabile care să fie un centru de echilibru politic si strategic in sudul Germaniei. Incepand cu anul 1994, Rusia si-a radicalizat discursul in problema sarbă, voci din Duma de Stat pronunțandu-se chiar pentru un sprijin armat in favoarea Serbiei. Situația economică a Rusiei a cunoscut in anii 1998-1999 o deteriorare dramatică; criza financiară izbucnită in august 1998 are ca urmare pierderea doar in cateva zile la jumătate a valorii rublei in raport cu dolarul. Criza a determinat si o schimbare la nivelul conducerii ministerului de Externe, Primakov fiind numit sef al guvernului, iar in funcția de ministru a fost desemnat Igor Ivanov. Rusia se confruntă cu o criză si la nivelul guvernamental, in decurs de 18 luni fiind desemnați cinci sefi de executiv. Evghenii Primakov a fost desemnat in funcția de premier in perioada crizei din august 1998, validat de Duma de Stat la 11 septembrie.

In calitate de ministru Primakov a avut o poziție divergentă in problema conflictului din Kosovo din primăvara lui 1999. In momentul cand au fost anunŃate atacurile occidentale impotriva Serbiei din 24 martie Primakov se deplasa spre Washington pentru o vizită oficială. Fără a se consulta cu Elțin, el a ordonat intoarcerea avionului. După anularea călătoriei, ceea ce constituia o ofensă diplomatică la adresa Statelor Unite, Primakov a plecat la Belgrad, pe 30 martie, intr-o tentativă de mediere. La intoarcere a lăsat impresia că adoptă poziția sarbă, aruncand asupra NATO toată

responsabilitatea exodului masiv al kosovarilor albanezi. O parte a opiniei publice, nu numai cea din Rusia, a văzut in această atitudine un sprijin implicit acordat dictatorului de la Belgrad. Unii occidentali, indeosebi vicepresedintele american Al Gore, considerau că Primakov putea juca un rol de mediere, determinandu-l pe Milosevici să cedeze fiindcă avea incredere in el. Elțin nu era de acord, fiind decis, de altfel, să-i retragă premierului controlul asupra dosarului iugoslav. De altfel, el deja prevăzuse destituirea lui din funcție. Divergențele dintre presedintele Elțin si Primakov, care s-au inregistrat din perioada cand era ministru al Afacerilor Externe au contribuit la inlocuirea sa in mai 1999, fraiele executivului fiind incredințate lui Serghei Stepasin, fost ministru de Interne.

In momentul cand Primakov se afla la Belgrad pentru negocieri, la Moscova se produc unele schimbări la nivelul superior, prin numirea lui Vladimir Putin, directorul FCB intr-o funcție importantă, cea de secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse, post care ii asigura controlul asupra ansamblului „structurilor de forță” ale țării. Pe langă motivațiile de ordin intern, si anume declansarea ofensivei de a se debarasa de Primakov, această miscare părea si un mijloc de a linisti Occidentul in privința intențiilor Rusiei: serviciile de informații ale țărilor membre NATO nu ignorau faptul că prospătul funcționar superior era un apropiat al cercurilor liberale din Sankt Petersburg care se arătaseră favorabili unei ințelegeri cu Vestul.

Primele declarații ale lui Putin urmăreau linistirea spiritelor: ”Este limpede pentru orice

persoană cu scaun la cap că protejarea intereselor aliaților nostri, oameni ca noi, care ne sunt apropiați prin religie si spiritualitate, constituie o datorie. Rusia nu trebuie să fie implicată intr-un schimb de lovituri. Rusia nu poate angaja acțiuni militare, mai ales in starea ei prezentă. Simt că suntem impinsi spre asa ceva. Dar nimeni nu va reusi acest lucru”.

Debutul era unul promițător, iar la scurt timp după această promovare, Vladimir Putin este desemnat să ocupe funcția de prim-ministru la 9 august 1999. In declarația televizată din 31 decembrie, presedintele Boris Elțin, cu sase luni inainte de expirarea mandatului, isi anunță oficial demisia din această funcție, desemnandu-l pe Valdimir Putin ca presedinte interimar al Rusiei. In alegerile prezidențiale organizate la 26 martie Vladimir Putin iese victorios din primul tur de scrutin, devenind astfel al doilea presedinte ales al Federației Ruse.

In plan internațional, Rusia presedintelui Putin incearcă să se alinieze la marile mutații care s-au produs la sfarsitul secolului XX si să reocupe treptat locul respectat de mare putere. La 28 iunie 2000 a fost adoptată de către presedintele Putin noua redactare a Concepției de politică externă a Rusiei. Concepția inglobează ideologia activității statului rus in sfera relațiilor externe. Ea defineste orientările de bază, căile si metodele de apărare a intereselor naționale de lungă durată ale Federației Ruse in problemele internaționale. In viziunea lui Igor Ivanov, ministru al Afacerilor Externe, noua concepție avea menirea să ofere politicii externe ruse transparență si predictibilitate suplimentare. Ea reprezintă o incununare a procesului de căutare de către Rusia a locului si rolului său in chestiunile internaționale si in relațiile cu lumea exterioară, proces care s-a desfăsurat activ in ultimul deceniu.

Elaborarea si definitivarea acestei concepții la inceputul anului, la inceputul unui nou mandat prezidențial avea o semnificaŃie deosebită. Concepția nu urmărea să producă o reorientare cardinală a politicii externe ruse, nu conținea anumite surprize menite să intimideze opinia mondială; sunt inglobate intr-un sistem abordările principiale ale Rusiei, rezultatul activității in domeniul politicii externe din ultimii ani, sunt trase concluziile din greselile si ezitările din trecut.

Din punct de vedere teoretic, politica externă rusă isi propunea să fie dominată de realism: in aprecierea situației internațională, in stabilirea scopurilor concrete, in aprecierea posibilităților proprii. Spre deosebire de precedenta redactare a Concepției de politică externă din 1993, cand statul rus făcea primii pasi pe arena mondială, realismul si pragmatismul vor lua locul romantismului si asteptărilor supralicitate. In analiza realizată de către Igor Ivanov se arată care sunt criteriile pe care le urmăreste Rusia in domeniul politicii externe: „Noi nu dorim o prezență diplomatică de dragul acesteia. Vom aborda echilibrat si calculat diferitele proiecte si inițiative globale, urmărind realizarea lor cu luarea in considerare a necesităților rusesti, ne vom abține de la participarea la ele dacă nu corespund posibilităților noastre si nu aduc un beneficiu direct pentru interesele țării. Gradul de implicare a Rusiei in astfel de proiecte si inițiative va depinde de foloasele pe care le va aduce priorităților noastre. … Politica externă a Rusiei va fi orientată tot mai la obiect pentru realizarea intereselor naționale. Ele vor fi apărate consecvent, iar unde trebuie cu fermitate”. Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 contribuie decsiv la redefinirea relațiilor rusoamericane, Vladimir Putn fiind primul lider mondial care ii telefonează presedintelui SUA G.Bush si il asigură de sprijinul Rusiei in lupta impotriva terorismului. Incepand cu anul 2002 Rusia face pasi

rapizi in direcția apropierii de lumea occidentală. La 24 mai, la Moscova, presedinții Rusiei si SUA semnează un tratat de dezarmare, considerat istoric de către analistii politici. El prevedea reducerea arsenaleleor nucleare ale celor două mari puteri si este completat de o declarație de parteneriat strategic. Noul tratat lichidează, potrivit declarațiilor presedintelui G. Bush, mostenirea războiului rece si ostilitatea nucleară dintre cele două state. Patru zile mai tarziu, la 28 mai, la Roma, liderii celor 19 state membre NATO si Vladimir Putin au semnat actul de constitzire a consiliului comun

NATO-Rusia, care stipulează că Alianța Nord-Atlantică nu mai poate lua decizii in probleme precum lupta impotriva terorismului, gestionarea crizelor internaționale, neproliferarea armeolor de distrugere in masă, controlul asupra armamentului fără a avea acordul Moscovei. Rusia devine astfel un membru cu drepturi egale cu cele 19 state ale Alianței, cea mai radicală modificare in structura Alianței de la inființarea ei in 1949.

Alegerile generale din 2003-2004, lipsite de surprize, sancționează poziția atotputernică a presedintelui Putin si a Partidului prezidențial Rusia Unită, constituit cu puțin timp inainte de scrutin.

„Noua Rusie” a lui Vladimir Putin Este privită ca un fenomen care necesită un studiu aparte din partea specialistilor. In viziunea ministrului american al Apărării, Robert Gates, „Vladimir Putin incearcă să-i redea Rusiei statutul de mare putere” si să „facă să renască mandria națională”. Ezitarea la inceputul primului mandat prezidențial intre ultraliberalism si etatism a fost urmată de opțiunea pentru un compromis, care avea menirea să-i linistească atat pe cei din interiorul țării precum si Occidentul: restaurarea statului si a suveranității, supunerea oligarhilor, dar si respectul față de economia de piață.

Prin anexarea Crimeei se deschide o nouă paradigmă a relațiilor internaționale într–o dimenisiune geo-politica de multipolaritate, ceea ce generează ipoteza unui viitor formal nepredictibil al politicii internaționale.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Vasile Crețu, Drept internațional public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004

Andrei Sida, Drept diplomatic, Ed. Risoprint, Cluj, 1999

Berridge, G.R, James Adam, A dictionary of diplomacy, Basingstoke, 2001

Brzezinski, Zbigniew, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the Twentieh Century, Charles Scribenr’s Sons, New York, 1989

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucuresti, 2000.

Duroselle, Jean Baptiste, Istoria relațiilor internaționale din 1948 si până în zilele noastre, Trustul Editorial Lider, 2006.

Moens, Alexander, Cohen, Lenard J., NATO and the European Security: alliance politics from the end of the Cold War to the age of terrorism, Westport Conneticcut,London, 2003

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, Bucuresti, 1998;

Onisoru, Gheorghe, Relații internaționale, Editura Fundației România de Mâine,Bucuresti, 2007

Andrew Christopher, Gordievski Oleg, KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucuresti, 1994.

Andrianov Vladimir, Rusia în economia mondială. Potențial economic si investigaŃional, Editura Argument Mp, Bucuresti, 2002.

D’Encausse Helene Carrere, Blestemul rusilor. Eseu despre asasinatul politic, Editura Polirom,Iasi, 2000.

Hoffmann Stanley, Ianus si Minerva. Eseu asupra teoriei si practicii politicii internaționale, Editura Stiința, Chisinău, 1999.

Iacovlev Alexandr, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică. Convorbiri cu Lilly Marcou,Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.

Ivanov Igor, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, Editura Fundației Culturale Romane, Bucuresti, 2003.

Lorrain Pierre, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite, Editura stiințelor sociale si politice, Bucuresti, f.a.

Riasanovsky Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul European, Iasi, 2002

Sevarnadze Eduard, Opțiunea mea, Editura Presa Națională, Bucuresti, 2003

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Vasile Crețu, Drept internațional public, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004

Andrei Sida, Drept diplomatic, Ed. Risoprint, Cluj, 1999

Berridge, G.R, James Adam, A dictionary of diplomacy, Basingstoke, 2001

Brzezinski, Zbigniew, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the Twentieh Century, Charles Scribenr’s Sons, New York, 1989

Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucuresti, 2000.

Duroselle, Jean Baptiste, Istoria relațiilor internaționale din 1948 si până în zilele noastre, Trustul Editorial Lider, 2006.

Moens, Alexander, Cohen, Lenard J., NATO and the European Security: alliance politics from the end of the Cold War to the age of terrorism, Westport Conneticcut,London, 2003

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, Bucuresti, 1998;

Onisoru, Gheorghe, Relații internaționale, Editura Fundației România de Mâine,Bucuresti, 2007

Andrew Christopher, Gordievski Oleg, KGB. Istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Editura All, Bucuresti, 1994.

Andrianov Vladimir, Rusia în economia mondială. Potențial economic si investigaŃional, Editura Argument Mp, Bucuresti, 2002.

D’Encausse Helene Carrere, Blestemul rusilor. Eseu despre asasinatul politic, Editura Polirom,Iasi, 2000.

Hoffmann Stanley, Ianus si Minerva. Eseu asupra teoriei si practicii politicii internaționale, Editura Stiința, Chisinău, 1999.

Iacovlev Alexandr, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică. Convorbiri cu Lilly Marcou,Editura Humanitas, Bucuresti, 1991.

Ivanov Igor, Politica externă a Rusiei în epoca globalizării, Editura Fundației Culturale Romane, Bucuresti, 2003.

Lorrain Pierre, Incredibila alianță Rusia-Statele Unite, Editura stiințelor sociale si politice, Bucuresti, f.a.

Riasanovsky Nicholas V., O istorie a Rusiei, Institutul European, Iasi, 2002

Sevarnadze Eduard, Opțiunea mea, Editura Presa Națională, Bucuresti, 2003