Istoria Cronologica a Relatiilor Franco Romane

CUPRINS

Argument

CAPITOLUL I – Istoria cronologică a relațiilor franco-romane

1.1 Introducere

1.2 Influența culturii franceze asupra Moldovei și Țării Românești

1.2.1 Grecii

1.2.2 Rușii

1.2.3 Contactul direct

1.3 Influența franceză asupra românilor din Transilvania

1.3.1 Filiela germană

1.3.2 Filiela maghiară

1.3.3 Contactul cu Principatele

CAPITOLUL II – Influența culturii franceze la nivel universitar

2.1 Introducere

2.2 Arhitectura – Ecole des Beaux-Arts

2.3 Școlile politehnice – Școala Centrală de Arte și Manufactură din Paris

2.4 Învățământul medical – Facultatea de Medicină din Paris

2.5 Învățământul geografic – Ecole d’Anthropologie, College de France, Sorbona

CAPITOLUL III – Francofonia

Concluzii

Anexe

CAPITOLUL I – Istoria cronologică a relațiilor franco-romane

1.1 Introducere

Relațiile dintre români si francezi au o vechime de cel putin două sute de ani, aflandu-se acum la începutul celui de-al treilea veac. Primul eveniment consemnat în istorie a fost chiar mai vechi de atât, datând din anul 1396, când cavalerii lui Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, au luptat împotriva turcilor, alături de soldații prințului Valahiei Mircea cel Bătrân.

Potrivit lui Pompiliu Eliade “istoria influenței franceze în România s-ar putea împărți în trei perioade distincte și aproape egale, fiecare durând aproximativ jumatate de veac: francezii și românii s-au cunoscut abia în timpul celei de-a treia perioade (dupa 1848), abia atunci influența este exercitată de unii și primită de ceilalți în mod conștient; în timpul celei de-a doua perioade (din 1804, anul instaurării Imperiului francez până în 1848), doar românii sunt conștienți de influența de care beneficiază; în sfârșit, în timpul primei perioade (de la mijlocul veacului al XVIII-lea până în 1804), nici românii, nici francezii nu se cunosc unii pe alții: românii învață limba franceză, adoptă manierele frantuzești, ideile și formele exterioare ale civilizației franceze, datorită contactului cu grecii și rușii, care au suferit direct influența acestei civilizatii.”

Relațiile dintre cele două state încep să se contureze în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, odată cu pătrunderea în Principatele Romane a numeroși comercianți și intelectuali. Influența franceză din aceasta perioadă nu are, însă, un caracter regenerator, fiind îndepărtată și rămânând multă vreme inconstientă. După cum afirma același Pompiliu Eliade în cartea sa Influența franceză asupra spiritului public în România secolului XIX: ”Asistam la spectacolul sufletului omenesc care are acces încetul cu încetul la civilizație: nu este vorba de trecerea de la o formă de spiritualitate la alta, ci de trecerea de la viața instinctivă, aproape inconstientă, a spiritului la viața spirituală (…). Pe scurt este vorba de înlocuirea barbariei cu civilizatia și nu, cum se întampla de obicei în istorie, de îmbogatirea unei civilizații prin alta.”

În aceasta perioadă modelul francez a fost doar parțial adoptat chiar și în vecinatatea imediată, în Prusia și Imperiul Habsburgic. Secolul al XVIII-lea, numit “al luminilor”, cu deosebire de către francezi, rămâne important pentru că este un timp al marii tranzitii de la medievalitate la modernitate, un timp în care s-a conturat conceptul de Europa. Dezvoltarea știintelor și a filozofiei și întelegerea rostului emanciparii individului și a societății au condus la desprinderea de moștenirile medievale și la începerea procesului de modernizare.

În secolul al XVIII-lea – considerat de către istoricul și analistul politic român Victor Neumann ca fiind “perioada celei dintâi modernizări” – regiunile românești au fost supuse multiplelor influențe: greco-bizantină, turcă, slavă, austriacă, germană, maghiară și franco-italiană. Emanciparea românilor și adoptarea modelului cultural francez au avut loc în condițiile în care în Transilvania secolului al XVIII-lea cadrul politic, administrativ, religios și pedagogic a fost creat de Habsburgi, iar Moldova și Valahia erau conduse de domni fanarioți, influența culturală neoelenă fiind covârșitoare în mediile culturale, politice și școlare.

1.2 Influența culturii franceze asupra Moldovei și Țării Românești

Influența culturii franceze asupra celor două Principate române s-a manifestat mai întâi indirect, începând din secolul XVIII și până în 1820, prin intermediul grecilor și rușilor, care au pregătit terenul pentru contactul direct al românilor cu civilizația și cultura franceză.

1.2.1 Grecii, aflați într-un număr mare în Constantinopol (cartierul Fanar) au fost folosiți de către turci în stabilirea de contacte diplomatice cu alte state și nevoiți să învețe limba franceză de îndată ce Franța a devenit o mare putere europeana (sec al XVII-lea). Când turcii încep să trimită domnitori în principate dintre foștii dragomani greci, aceștia, venind în țară, introduc și cultul limbii franceze și obiceiurile acestei țări. Educația copiilor era făcută de profesori francezi, lucru ce va fi imitat de către boieri. Unii domnitori își luau secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea îl are pe Pierre La Roche, care va sta în această funcție vreme de 20 de ani, timp în care va fi întrebuințat de mai mulți domnitori; Alexandru Mavrocordat îl are pe contele de Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova; Alexandru Ipsilanti pe abatele Le Chevalier. Deși acești secretari nu au exercitat o influență puternică din punct de vedere al impunerii culturii franceze în principate, ei au fost, totuși, primii care au făcut cât de cât cunoscute Țara Românească și Moldova în Franța, prin scrierile lor și au pregătit deschiderea consulatelor la București și Iași.

Dintre toți domnitorii fanarioți, cel care a înlesnit cel mai mult pașii către cunoașterea culturii franceze a fost domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti (1774-1782). Acesta ținea foarte mult la aparențele Curții, precum și la buna educare a fiilor săi și a căutat să imite cât mai mult cu putință Curtea de la Versailles, înconjurându-se de toți francezii pe care îi întâlnea: avea un bucătar francez – L. Etienne Meynard, copiii săi erau educați de secretarul La Roche și în jurul lui adunase câțiva intelectuali, toți “cititori ai Enciclopediei franceze” (Panzini, Raichevich sau Linchou). Boierii de la curte l-au imitat pe domnitor, ajungând repede să învețe franțuzește, apucându-se să-și deschidă biblioteci cu scrieri în această limbă și angajând preceptori care să-i învețe franceza pe copiii lor.

Foarte multi francezi au venit în calitate de preceptori în secolul al XVIII-lea la București și la Iași, ulterior ajungând și în provincie. Unii dintre ei, deși nu făcuseră mare lucru în țara de origine, aveau un mare merit: știau bine gramatica franceză. În plus, dădeau lecții de dans, și aveau fine moravuri sociale. Printre ei se numără Jean Louis Carra, care a scris o mediocră “Histoire de la Moldavie et de la Valachie”, pe care a tiparit-o în Paris, punându-i un loc de publicare fictiv.

Alături de această practică a învățământului de familie, o altă cauză a progresului influenței franceze sub fanarioți a reprezentat-o dezvoltarea școlilor grecești, al căror singur merit pare să fi fost acela că cei inscriși învătau aici italiana și franceza – elevii erau fii de negustori, preoți sau boieri care nu-și permiteau luxul de a angaja un profesor de franceză particular.

Oficial, însă, limba franceză nu a fost predată în cele două Principate înainte de sfârșitul sec. al XVIII-lea, deși domnitori precum Constantin Mavrocordat sau Grigore Ghica au reorganizat școala în Țara Românească, respectiv în Moldova, încă din 1761, 1747 și 1766, dar fără să introducă predarea francezei. Cel care o face în mod oficial este tot Alexandru Ipsilanti, care, în 1766, introduce franceza în Școala Domnească din Țara Românească, exemplul lui fiind urmat curând și în Moldova (la Școala Domnească din Iași). Noutatea cea mare a fost obligativitatea învătării limbii și literaturii franceze.

Tot domnitorilor fanarioți li se datorează și introducerea primelor publicații în limba franceză. În opinia lui Boris Cazacu și Alexandru Rosetti, contactul cu limba și literatura franceză începe o dată cu venirea domnilor fanarioți în Muntenia și Moldova.

1.2.2 Rușii, puternic influențați de cultura și civilizația franceză, mai ales în vremea împărătesei Elisabeta (1741-1762) au contribuit și ei, tot indirect, la răspândirea limbii franceze în rândul românilor din principate. Desele războaie dintre ruși și turci s-au desfășurat pe pământul nostru și au fost însoțite de lungi ocupații rusești (războiul dintre anii 1768-1774; cel dintre 1806 și 1812 sau ocupația dintre 1828-1834). În această perioadă ofițerii ruși intră în relații directe cu familiile boierești din principate sau se introduc în clasele înalte din țările române. Acestia sunt școliți la Paris (sub Caterina II (1763-1796) mai ales, foarte multi tineri ruși sunt trimiși la studii în Franța), cunosc bine obiceiurile și limba franceză – deseori rușii pronunță franțuzește mai bine decât grecii. Tot ei sunt cei care introduc în principate dansurile franțuzești, instrumentele muzicale și muzica franțuzească, mobila sau costumele occidentale.

1.2.3 Contactul direct

După 1789 un mare număr de ofițeri și nobili francezi găsesc în țările române atât azil politic cât și un specific “douceur de vivre”, aducând cu ei atât ideile Revoluției franceze, cât și elemente de cultură și obiceiuri occidentale. În aceasta perioadă operele clasicilor francezi circula în original prin majoritatea bibliotecilor românesti ale timpului. Prezența francezei ca limbă de circulație în spațiul țărilor române este confirmată de anumiți reprezentanți oficiali ai Franței, care încearcă să echilibreze influențele exercitate de turci.

Restaurația și expansiunea napoleoniană dintre 1804-1812 vor contribui, de asemenea, la împrăștierea ideilor, moravurile și limbii franceze. Aceste evenimente au atins și principatele române, fapt pentru care francezii au început să privească cu interes înspre meleagurile românești. O consecință a acestui interes este crearea în anul 1798 a unei reprezentanțe franceze în Principatele Române, la propunerea diplomatului si scriitorului Charles De Peysonnel, care s-a materializat prin înființarea unui consulat general, deschis la București și a unui viceconsulat la Iași – în 1800, când o seamă de boieri se gândesc să scape țările de sub stăpânirea turcească, trimit pe boierul Dudescu la Paris, ca să ceară ajutor de la guvernul primului consul.

Influența franceză se consolidează din ce în ce mai mult prin tinerii care merg la studiu în Franța – primii situându-se în jurul anului 1800, numărul acestora crescând treptat, în special după 1830. Acești tineri făceau parte în general din familii ale unor boieri înstăriți, dar printre ei erau și tineri proveniți din familii modeste, trimiști ca bursieri ai statului. Printre aceștia din urmă s-au numărat: Eufrosin Poteca, Simion Marcovici și Petrache Poenaru. Învățământul în limba franceză prinde contur și în Romania, astfel că în anul 1830 – profesorul francez J. Auguste Vaillant înființeaza la București o școala pentru copiii elitelor din acele vremuri.

Românii intră din ce în ce mai mult în contact direct cu civilizația și cultura franceză și încep să cunoască scrierile franțuzești, să constate fecunditatea literaturii franceze și să simtă dorința de a avea și o literatură națională. Apare un număr impresionant de traduceri, se produc imitații, dar se produc și lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franțuzești. Dar dincolo de formă și stil, influența franceză imprimă ceva mult mai important literaturii române: ideea de libertate. Prin intermediul limbii franceze și al scrierilor sale, românii devin din ce în ce mai stăpâniți de ideile democratice și doresc să schimbe orânduirea politică din țara lor. În Franța se refugiază cei exilați, în Franța își găsesc ecoul plângerile tineretului liberal și francezii sunt cei care ofdin ce în ce mai mult în contact direct cu civilizația și cultura franceză și încep să cunoască scrierile franțuzești, să constate fecunditatea literaturii franceze și să simtă dorința de a avea și o literatură națională. Apare un număr impresionant de traduceri, se produc imitații, dar se produc și lucrări originale, inspirate de ideile literaturii franțuzești. Dar dincolo de formă și stil, influența franceză imprimă ceva mult mai important literaturii române: ideea de libertate. Prin intermediul limbii franceze și al scrierilor sale, românii devin din ce în ce mai stăpâniți de ideile democratice și doresc să schimbe orânduirea politică din țara lor. În Franța se refugiază cei exilați, în Franța își găsesc ecoul plângerile tineretului liberal și francezii sunt cei care oferă românilor ajutor în momentele grele.

În timpul secolului al XIX-lea putem spune că influenta franceză asupra poporului nostru s-a manifestat cu strălucire, succesul Frantei în România explicadu-se în particular prin originea latină comuna.

În preajma Revolutiei de la 1848, poporul român și elitele sale și-au găsit în cultura și civilizația franceze un model de civilizație și un exemplu de cultură occidentală capabile să consolideze “moștenirea” latina. Întreaga generație a revoluționarilor romani de la 1848 își face studiile, se formează și se maturizeaza la Paris, primind influența unor francezi celebri precum: Lamartine, Michelet si Edgar Quinet. Parisul este locul în care se constituie “Cercul revoluționar român” condus de personalități ca: Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Al. Rossetti, Alexandru Ioan Cuza etc.

După 1848 influența franceză se traduce mai degrabă printr-un schimb cultural activ, cu multiple și importante efecte în toate domeniile vieții românești. Franța a sprijinit constant unirea Principatelor și dubla alegere a lui Al. I. Cuza de la 5 și 24 ianuarie 1859. Totodata, a susținut organizarea și modernizarea statului național român.

La nivel educațional influența franceză este din ce în cemai evidentă, mai cu seamă după Unire. Astfel, în 1859, guvernul Cuza a decis crearea a două noi colegii în București: Matei Basarab și Gheorghe Lazăr, limba franceză devenind obligatorie și încredințată profesorilor francezi. Ca evoluție a predarii limbii franceze, începând cu anul 1861, se prevedea un randament și mai bun; ca atare, primii trei ani de liceu, erau destinați exclusiv învatamântului limbii – scris, citit, gramatică, în clasa IV, se studia Franța și provinciile; iar ultimele clase de liceu erau rezervate literaturii. Mai mult, până în anul 1945, la Bacalaureat limba franceză facea parte din cele nouă materii obligatorii de examen. Aceasta a făcut ca toți tinerii români care au studiat în învatamântul superior sa fie capabili, mai mult sau mai putin, de a citi, a scrie, daca nu chiar de a vorbi curent franceză, care mai târziu le-a servit ca mijloc de contact cu civilizația occidentală.

Așadar, începând din anul 1830, de-a lungul întregului sec. XIX și în prima jumatate a sec al XX – lea putem vorbi de o clasă politică și de o pătură intelectuală românești francofone și francofile, născute în urma legăturii aproape organice și a relațiilor culturale strânse dintre cele două popoare.

1.3 Influența franceză asupra românilor din Transilvania

În ceea ce privește influența franceză asupra românilor din Transilvania, nume prestigioase, precum A.D.Xenopol sau Pompiliu Eliade, susțin că în perioada de până la Unire aceasta ar fi fost aproape inexistentă: „Ei bine, spunea A.D.Xenopol în 1887, Transilvania nu a fost niciodată împinsă spre cultura franceză și aceasta este aproape cu totul străină românilor de peste Carpați.” sau ”Românii din Transilvania sunt printre popoarele din Europa care au cunoscut cel mai puțin Franța.” (Pompiliu Eliade)

Este adevarat că în Țările Române mișcarea francofila a fost mult mai evidentă, cuprinzând atât elitele, boierii, cât și oamenii înstăriți sau snobii – așa-zișii bonjuriști. „Bucureștiul dădea această poreclă bizară acelor dandies români întorși de la Paris, care, spre prânz, când se salutau pe Podul Mogoșoaia mergând să-și ia micul dejun la cafenea, își spuneau cu afectare „bonjour” în loc de „bună ziua”, amintindu-și de Grand Seize și de Boulevard du Crime. Să nu surâdem: din aceste navete ăntre Paris și București s-a născut independența românească.” În Transilvania ea a avut o evoluție mai lentă, însă metodică, pătrunzând difuz printre masele largi – în rândul țărănimii prin intermediul ideilor revolutionare ale francezilor, iar în randul intelectualilor prin intermediul publicațiilor și al învățării limbii.

În a doua jumatate a sec. al XVIII-lea și în perioada strălucită a Școlii Ardelene (primele decenii ale sec al XIX-lea) spiritul francez a pătruns în rândul populației din Transilvania, dar într-un mod indirect, prin traducerile din franceză prin intermediul altor limbi (germană, maghiară), prin învățarea limbii franceze în școlile străine sau prin vizionarea pieselor franceze la teatrele germane sau maghiare. Ideile iluministite și umaniste franceze nu pătrund, așadar, direct, ci prin intermediari, acest fapt neînsemnând nici pe departe că spiritul francez a fost străin românilor de peste Carpați.

Cultura franceză a pătruns încet și sigur pe căi ocolite, prin filielă germană, prin filielă maghiară și prin contactul cu principatele române.

1.3.1 Filiela germană

Chiar dacă au fost interzise, conținutul lor fiind considerat “sentențios”, cărțile în limba franceză au intrat în librăriile din Transilvania (celebra librărie săsească Krafft din Sibiu) prin intermediul tinerilor sași care își faceau studiile la universitățile din Gemania sau Viena, acolo unde spiritul francez era foarte viu. În bibliotecile personale ale unor mari oameni de cultură, precum Samuel de Brukental, cărțile franceze ocupau un loc important. În anul 1788 la Sibiu se înființează primul teatru german din Transilvania (un al doilea va fi înființat la Brașov), unde erau prezentate piese franceze în traducere germană.

1.3.2 Filiela maghiară

În rândul reprezentanților aristrocrației maghiare din Ardeal se numărau câțiva bibliofili pasionați de literatura franceză, care puneau la dispoziția publicului larg bibliotecile personale (contele Ștefan Csaki, de exemplu, proprietar al unei vaste biblioteci aflată și astăzi la Palatul Cultural din Arad). Alte biblioteci particulare sau publice se aflau la Alba Iulia, Târgu Mureș, Aiud, Cluj etc., conținând numeroase cărți franceze (Timotei Cipariu împrumuta astfel de cărți de la biblioteca lui Samuil Teleky din Târgu Mureș). Scolile maghiare au constituit o altă modalitate de a intra în contact cu limba franceză. Aici se putea studia franceza facultativ, iar personalități precum: Al Papiu Ilarian sau Avram Iancu au urmat aceste cursuri la piariștii din Cluj sau la colegiul din Aiud. Ulterior – a doua jumătate a sec. al XIX – lea – studiul limbii franceze se va intensifica, devenind chiar obligatoriu la școlile comerciale sau la pensioanele de fete, pentru ca mai apoi sa fie înființată o catedră la Universitatea din Cluj.

1.3.3 Contactul cu Principatele

Cât privește contactul cu Principatele Române acesta s-a realizat, în principal, prin intermediul orașului Brașov, aflat aproape de vechea graniță cu România, devenit centru cultural al românilor din Transilvania sec. XIX. Schimbul intercultural a fost făcut în ambele sensuri: Ardealul găzduia în presă traducerile din limba fraceză venite de peste Carpați și totodată contribuia la propagarea culturii franceze în principate printr-o pleiadă de oameni de cultură precum: Gherman Vida, dascălul lui Alecsandri la Iași sau Aron Florian, coautor al unui dicționar francez român.

Tot la Brașov apar primele pensioane particulare franțuzești, unde se predă limba franceză sau se difuzează, prin intermediul librariilor cărțile franceze apărute la București, a căror listă apare în ziarul local.

Limba franceză cunoaște o intensă difuzare în Transilvania încă din sec XVIII, înlocuind latina tradițională și oficială. Ea este vorbită în prima fază în mediul aristocratic, fiind apoi introdusă în mod facultativ în unele colegii sau școli maghiare și, începând din 1873 la Universitatea din Cluj, unde șef de catedră va fi până în anul 1892 francezul Jean Duret, devenind astfel accesibilă și tinerilor proveniți din mica burghezie sau din rândul țărănimii înstărite.

Dacă Inocențiu Micu, Cotorea sau Petru Pavel Aron iau contact cu franceza la Târnavia, reprezentanții școlii ardelene la Viena sau Lemberg, Paul Iorgovici la Paris, generația pașoptistă învață limba franceză la școlile iezuite sau ca autodidacți, ulterior tineri precum: I. Lăpădatu, M. Străjan, I. C. Drăgănescu, I. Bozonceanu sunt trimiși la studii în Franța de către Societatea Transilvania, înființată de românii ardeleni din București în acest scop. B. A. Vinesiu, J. M. Niculescu, I. C. Lugoșian trimit din Paris corespondețe revistei Familia a lui Iosif Vulcan.

“Evenimentul introducerii limbii franceze în învățământul școlilor române din Transilvania se produce întâi la Brașov, in 1867. Împrejurările ne sunt cunoscute din scrisoarea mitropolitului Andrei Șaguna, sub patronajul căruia funcționau aceste școli. Directorul Gimnaziului român greco-ordodox din Brașov era Dr. Ioan Meșota. Acesta, pe când și-a făcut studiile la universitatea din Bonn, a urmat timp de doi ani cursul de limbă și literatură franceză al profesorului Monnard. Așa se explică atenția deosebită pe care a acordat-o inaugurării catedrei de limba franceză, la deschiderea anului școlar 1867-1868.”

CAPITOLUL II – Influența culturii franceze la nivel universitar

2.1 Introducere

După abolirea regimului fanariot (1821) în Principate începe o perioada de intens pionierat cultural, de asimilare a culturii europene, în special a celei franceze. Sunt înființate numeroase instituții de învătământ și de cultură: școala de la Sf. Sava din Bucureși (1818), Societatea de medici și naturaliști din Iași (1833), Academia Mihăileană din Iași (1835), Școala de medicina din București (1856), Universitatea din Iași (1860), Societatea de știinte naturale (1865), Societatea literara română (1866, devenita în 1879 Academia Româna), Universitatea maghiara din Cluj (1872), Școala națională de poduri și Șosele din București (1881, transformată în 1920 în Școala politehnica româna din Bucuresti).

Înființarea, după Unirea din 1859 a celor două universități importante: la Iași, în 1860 și la București în 1864, a reprezentat o modalitate de continuare, la nivel superior, a studiilor efectuate până atunci în Academiile Domnești și un mijloc de propagare a culturii și de dezvoltare a științelor. În aceeași perioadă, în reședințele de județ și în marile orașe apar sau se dezvoltă gimnazii, licee, seminarii teologice, școli militare, școli profesionale, școli normale, școli superioare, tehnice, medicale și artistice.

Rezultatele cele mai semnificative, înregistrate în cursul perioadei 1848–1900, în domeniul învățământului, sunt legate de constituirea unui organism central, cu scopul de a coordona politicile de promovare a accesului neîngrădit la educație, respectiv Ministerul Învățământului, constituit la 4 iunie 1862, cu titulatura de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii (titulatură ce a cunoscut numeroase modificări, de-a lungul timpului). Un altul este promulgarea, de către Alexandru Ioan Cuza, la 25 noiembrie 1864, a Legii Instrucțiunii Publice, cea dintâi lege organică școlară modernă românească, ce prevedea un singur sistem de învățământ, la scara întregii țări.

Învățământul universitar cuprindea, în 1864, cele două universități, cu șapte facultăți, a căror principală misiune era asigurarea de profesori calificați pentru învățământul secundar și superior, ca și a înalților funcționari administrativi. După 1864, au fost înființate alte facultăți și școli tehnice și artistice speciale, de nivel universitar, două conservatoare, două școli de arte frumoase, o școală de farmacie și Școala de Drumuri și Poduri.

Vom analiza în continuare felul în care influența franceză s-a manifestat în domeniul învățământului universitar din România, insistând asupra prezentării acelor ramuri ale educației, unde modelul francez a constituit un reper pentru instituțiile românești.

2.2 Arhitectura – Ecole des Beaux-Arts din Paris

Secolul al XIX – lea marchează trecerea de la tradiția bizantină la o nouă dezvoltare arhitecturală, care urmează îndeaproape modelul occidental. În cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea cel mai important factor de manifestare a influenței Parisului asupra Bucureștiului a devenit arhitectura. Influența franceză este evidentă atât la nivelul ideilor și al formelor, cât și datorită rolului formativ pe care îl joacă, impunând în spațiul românesc un sistem modern de producție de arhitectură și consolidarea profesiei de arhitect, în sens modern.

“Noile structuri și instituții, create după modelul francez, au jucat rolul de stimulent exterior al unei modernizări accelerate, care treptat a pătruns în profunzime. Transpus în stilul de viață al elitelor și generalizat, prin mimetism, la nivelul păturilor mijlocii, modelul francez și-a pus amprenta asupra ambientului, de la interiorul locuinței pînă la atmosfera generală a orașului – strada, magazinele, terasele, spectacolele. (…) Eclectismul de școală franceză, produs al academismului de tip Beaux-Arts, constituie un capitol fundamental în evoluția arhitecturii moderne românești, marcînd etapa deplinei sale maturități.”

Ecole des Beaux Arts din Paris a reprezentat o importantă sursă a influenței arhitecturii franceze în spațiul românesc, principalele căi prin care a pătruns la noi fiind: arhitecții francezi care au lucrat în România, studenții români care au studiat la Paris, Societatea Arhitecților Români și Școala de arhitectură din București.

Dintre toate acestea, cea mai rapidă metodă a fost aceea a importului de arhitecți. Foștii studenți ai Ecole des Beaux Arts, deveniți arhitecți, ajung să proiecteze în România nu numai reședințe private, dar și importante clădiri publice (Vezi Anexele 1-4), unele dintre ele fiind câștigate în cadrul unor concursuri internaționale. O lista rapida de edificii si arhitecți francezi ar suna astfel: Palatul Băncii Naționale (1883-1885), proiectată de Cassien Bernard și Albert Galleron; acest al doilea arhitect, împreună cu Leonida Negrescu a proiectat și Ateneul Român (1886-1888); A.Ballu a proiectat Palatul de Justiție (1890-1895), la interioarele căruia a lucrat și Ion Mincu; Paul Gottereau a proiectat Casa de Economii si Consemnatiuni de pe Calea Victoriei; același Gottereau a proiectat și cladirea Fundațiilor Regale, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii Centrale Universitare; Institutul de Medicină și Farmacie (1900-1902) și Ministerul Agriculturii au fost proiectate de Louis Blanc.

Arhitecții francezi ocupau în sec al XIX-lea poziții strategice în administrația bucureșteană, ceea ce a determinat ca marile contracte de modernizare a orașului să fie câștigate și executate de specialiști școliți la academia din Paris. Arhitectul Michael Sanejouand este primul aflat în fruntea Direcției de arhitectură (1834-1835). Acesta întocmește un raport Pentru înfrumusețarea orașului, buna sa rânduială și un plan al Bucureștiului, este, de asemenea, șef de lucrări al palatului lui Barbu Știrbei pe Podul Mogoșoaia. Xavier Villacrosse ocupă ulterior același post (între anii 1842-1845 și în 1855).

Cea de-a doua metodă importantă prin care influența franceză s-a manifestat în domeniul arhitecturii a fost prin tinerii români care au studiat la Ecole des Beaux Arts din Paris – cea mai cunoscută instituție de învățământ de arhitectură din sec XIX. Primul român care a obținut diploma de arhitect recunoscută de guvernul francez (1867) – Diplome par le Gouvernement DPLG – a fost Ion Mincu, în anul 1883, după care numărul studenților licențiați a crescut rapid, înregistrând un maximum între anii 1924-1929. „În aceasta perioadă șapezeci și șapte de arhitecți români au diplome obținute aici, dintre care paisprezece lucrează înafara granițelor țării.” Întorși în țară, aceștia construiesc clădiri devenite simbol pentru București: Palatul Primăriei (1910), Casa Asan, devenită Casa Oamenilor de Știință (1914) – Petre Antonescu; Palatul Cantacuzino, devenit Muzeul Enescu (1898-1900) – I.D.Berindei; Palatul Colecțiilor de Artă (actualul Muzeu al Țăranului Român) – Nicolae Ghica Budești; Casa Centrală a Armatei (1911-1923) – Dumitru Maimarolu; Casa Lahovari (1884), Bufetul de la Șoseua Kiseleff (1889), Casa Monteoru, Casa Vernescu (1887) – Ion Mincu; imobilul Societății Astra Română (1923-1924) – Paul Smărăndescu.

În secolul al XIX-lea, Parisul era considerat centrul social, cultural, științific și model pentru marile capitale europene. Tinerii români care au studiat la școlile superioare din Paris au aplicat modelul francez în organizarea unor importante institutii românești. Astfel, după modelul Ecole des Beaux Arts din Paris, în anul 1865, în cadrul Școlii de Arte Frumoase din București ia ființă secția de Arhitectură, care va fi închisă un an mai târziu.

În 1890 arhitecții Edmond de Jolly de la Paris și Paul Wallot de la Berlin, invitață să facă parte din juriul concursului internațional pentru noua clădire a Parlamentului din București, propun arhitecților români prezenți la eveniment înființarea unei societăți profesionale, care să-i reprezinte, oferindu-se totodată să devină membrii de onoare ai acesteia. Un an mai târziu este înregistrată Societatea Arhitecților Români, care înființează în 1892 Școala Românească de arhitectură, ca școală privată. În anul 1904 acesta capară statut independent și devine, prin decizie guvernamentală, Școala Superioară de Arhitectură, urmând îndeaproape structura academică a Ecole des Beaux Arts.

„Din păcate, al doilea război mondial a demolat strânsa relația dintre România și Franța, iar comunismul a întrerupt comunitatea de rasă, limbă și spirit. În privința arhitecturii, ultima participare a României la Expoziția de la Paris a fost în anul 1937 și va servi drept încheiere.”

2.3 Școlile politehnice – Școala Centrală de Arte și Manufactură din Paris

În secolul al XIX-lea era evident faptul că progresul tehnic se poate realiza numai prin dezvoltarea învățământului de specialitate. Atunci s-au înființat în Europa numeroase universități în care se predau știintele inginerești. Tot atunci, o pleiada de tineri români din Moldova, Muntenia și Transilvania au plecat în țările apusene, în Franța, Austria sau Germania, cu dorința de a studia arta ingineriei. Toți erau patrioți și aveau un ideal comun: acela de a participa practic la modernizarea țării în care s-au născut. Dintre aceștia, un mare număr de ingineri români vor fi fost formați în renumitele școli pariziene: Școala politehnică, Școala centrală, Școala de drumuri și poduri sau Școala de mine.

Scarlat Varnav, împreună cu Ion Ghica și C.A. Rosetti, pe atunci studenți, au înființat în Paris în anul 1845 Societatea Studenților Români și au pus bazele unei biblioteci românești, militând pentru aplicarea modelului francez în învățământul românesc. Scarlat Varnav a devenit ulterior inginer și director al Școlii Naționale de Poduri si Șosele.

La cererea prințului Barbu Știrbei inginerul Leon Lalanne (1811-1892) este trimis de către guvernul francez la București, realizând aici drumuri naționale (București – Predeal), porturi la Dunăre sau lucrări de asanare. Tot el este cel care pune bazele unei școli tehnice la București. În anul 1851, Louis-Leon Lalanne și Alexandru Orăscu deschid Școala de Poduri și Șosele cu gradul de „Facultate“, cu un curs de specialitate de doi ani, cursanții fiind tehnicieni care lucrau pe șantierele de construcții. Această școală reprezintă prima instituție de învățământ superior de construcții din Țara Românească, unde predau profesori vestiți precum: Al. Orăscu, A. Marin, D. Pavel, Emil Constantinescu, Grigore Ioranu, A.T. Thillaye, Leon Lalanne sau Antonin Roque. Pe langă cursul de specialitate, facultatea includea o secție de conducători minieri, una de silvicultură și una de telegrafiști.

Școala de telegrafie din România a fost precedată în 1954 de propunerea inginerului francez de telegrafie W. Tacheret de a ține câteva lecții în școlile normale. Școala tehnică de telegrafie a avut inițial sediul într-un stabiliment central din Capitală, iar cei înscriși ocupau locurile existente prin concurs. Printre profesori se număra tehnicianul Busch, iar programa conținea cursuri teoretice, predate în paralel cu partea practică. Primii absolvenți români ai Școlii bucureștene de telegrafie au fost repartizați la serviciu în anul 1956. „Primele forme de învățământ telegrafic aveau rolul formării unui nucleu de specialiști autohtoni în această ramură a telecomunicațiilor.”

I. Gh. Duca (1847-1899), absolvent al Liceului Louis le Grand și al Școlii Centrale de Arte și Manufacturi din Paris, cu titlul de inginer, a fost numit în 1881 profesor și director la Școala Naționala de Poduri și Șosele din București. În aceasta calitate a reusit sa pună bazele învătământului politehnic românesc, dupa modelul francez, ridicandu-l calitativ la nivelul instituțiilor similare din Europa.

La finele anulului 1881 a fost constituită și prima asociație profesională a inginerilor români – Societatea Politehnică, formată din 34 de membri fondatori, absolvenți ai Școlii Centrale de Arte și Manufactură din Paris. Unii dintre aceștia, precum: I. Gh. Duca, Dimitrie Frunză, I. Lahovari, Ștefan Fălcoianu, Spiru Haret, C. Olănescu au reprezentat nume de seamă în arta ingineriei românești.

În anul 1920 Școala de Poduri și Șosele devine Școala Politehnică din București, cea mai veche și mai importantă școală de ingineri din România, având în structura sa de atunci patru secții: Electromecanica, Construcții, Mine și Metalurgie și Secția Industrială. La data de 3 august 1948 a fost înființat Institutul Politehnic din București, care cuprindea initial 4 facultăți și în care, din anul 1950, au aparut majoritatea facultăților actuale. În baza rezoluției Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din București a devenit Universitatea POLITEHNICA din București.

2.4 Învățământul medical – Facultatea de Medicină din Paris

Trebuie precizat faptul că învățământul medical a luat ființă după revoluția din 1848, în urma unei nevoi apăsătoare de personal sanitar în unitățile militare și spitalele din țară. Bazele acestuia au fost puse la 28 octombrie 1850, când, pe langă Spitalul Orășenesc din București, a fost înființat primul curs pentru pregătirea felcerilor și a infirmierelor – Școala militară de mică chirurgie. În același an se deschide Școala civilă de mică chirurgie, pe lângă Spitalul Colțea, iar în 1853 începe să funcționeze primul curs de mică chirurgie, predat de doctorul Gheorghe Polizu la Spitalul Filantropia.

În anul 1853 tânărul, pe atunci, medic francez Carol Davila, venit în București prin intermediul serviciului armatei române, a fost numit șef de serviciu spitalicesc la spitalul militar de la Mihai Vodă. El este cel căruia i se datorează înființarea învătământului medical de înalt grad, prin unificarea școlii de felceri de la Mihai Voda cu cea de bărbieri de la Spitalul Filantropia. În decembrie 1855 școala începe să funcționeze, fiind inclusă în bugetul statului un an mai târziu. Cursurile aveau o durată de patru ani, după care absolvenții urmau obligatoriu un stagiu practic de trei ani. Printre profesorii care au predat la această școală s-au numărat medici renumiți precum: Ghe. Polizu, Iuliu Barasch, Petre Protici, Emonoil Severin, Mority Werthmeimer sau chimistul Alexe Marin.

În anul 1857 Ministerul Instrucțiunii Publice al Franței recunoaște diplomele obținute în cadrul Școlii de chirurgie din București, astfel că majoritatea absolvenților își continuă studiile la Facultatea de Medicină din Paris, în vederea obținerii titlului de doctor. Această recunoaștere fără precedent (guvernul francez nu mai echivalase atestatele niciunei școli medicale străine până atunci) a constituit un imbold pentru guvernanții noștri, care, la 16 august 1858, semnează decretul de înființare a Școlii naționale de medicină și farmacie din București, ale căror diplome au fost recunoscute ulterior și de către autoritățile italiene.

Importanța continuării studiilor la Paris a fost recunoscută și susținută de către profesorii români, astfel că programa școlii bucureștene s-a organizat în funcție de exigențele programei analitice franceze, incluzând 10 materii de studiu, predate de 8 profesori titulari și 4 suplinitori, toți numiți prin concurs. Studiile dureau 5 ani și erau urmate de alți 3 de practică spitalicească.

În anul 1864, în urma decretului dat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza școala națională de medicină se transformă în Facultatea de Medicină, care și-a început cursurile în cinci ani mai târziu.

2.5 Învățământul geografic – Ecole d’Anthropologie, College de France, Sorbona

La începutul secolului XIX, învățământul geografic era slab reprezentat chiar și la nivel european. Simion Mehedinți menționează acest aspect în cartea sa: „Geografie și geografi la începutul secolului al XX-lea: însemnari cu privire la desvoltarea știintelor și a învățământului în România”, subliniind totodată numărul redus al profesorilor de geografie și lipsa de pregatire a acestora: „…profesorii erau toți autodidacți. La Berlin, un singur dascăl (Ferd. Von Richthofen), venit și acela de la mineralogie și geologie. La Lipsca tot unul singur (Fr. Ratzel), fost zoolog în tinerețe. La Sorbona un bătrân istoric (Aug. Himly), iar în vederea examenelor de agregatie (n.a. agregații erau, în Franța, profesorii de liceu), candidații ascultau conferințele unui tânar arheolog (Marcel Dubois), autor al unui studiu despre Strabo. În sfârșit, la Școala Normală Superioară, cu lecțiile de geografie era însărcinat Vidal de la Blache, apropiat mai mult de studiile istorice – ca geograf scrisese doar un fel de schiță de călătorie…Cursurile de geografie de la Universități se puteau număra pe degetele dela o mână”, conchide Mehedinți.

Situația din România era asemănătoare și poate chiar mai îngrijorătoare decât în alte țări din Europa: profesorii nu aveau pregătire în domeniu, lecțiile nu se țineau după o programă analitică, iar geografia era memorată automat, pentru că nu existau nici cele mai rudimentare materiale didactice.

Conform spuselor lui Mehedinți starea învățământului geografic, cel puțin în ceea ce privește situația de la Universitatea din Sorbona, cea care a constituit un model pentru învățământul nostru geografic superior, nu era nici pe departe una fericită. Lucrurile stăteau ușor diferit în ceea ce privește Universitatea din Leipzig, cel puțin din punctul de vedere al metodei de predare: aici Fr. Ratzel ținea prelegeri interesante de etnografie, se țineau seminarii (la Paris se țineau numai conferințe ex cathedra) care aveau caracterul unor „impunătoare colloquium-uri”, însă nici la Berlin nu existau ateliere, prin care studenții să fie îndrumați în munca lor practică de geografi.

Cele două universități – cea din Berlin și cea din Paris au constituit principalele repere în dezvoltarea învățământului geografic românesc, chiar dacă funcția lor a fost mai degrabă una orientativă și nu una formativă.

Crearea Universității din București (1864), a Academiei Române (1866) și a Societății Române Regale de Geografie (1875) au însemnat, practic, fixarea bazei instituționale a cercetării și a învățământului superior geografic din țara noastră.

„O contribuție importantă la dezvoltarea învățământului românesc, în general, și a celui geografic, în particular, a avut-o Spiru Haret – personalitatea cea mai reformatoare în acest domeniu. Haret și-a finalizat studiile începute în România la Paris, obținând rezultate remarcabile. Aici își va lua licența în matematică și fizică și va susține doctoratul, cu teza: „Despre invariabilitatea marilor axe ale orbitelor planetare”, continuând cercetarile lui Laplace, Loius de Lagrange si Denis Poissonanul. Teza sa de doctorat va fi publicată în Analele Observatorului Astronomic din Paris, iar ca recunoaștere a meritelor sale deosebite, Facultatea de științe din Paris trimite o adresă Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, felicitând România, țara care a produs și posedă asemenea talente.”

Spiru Haret va fi de trei ori ministru al Instrucțiunii Publice, între 31 martie 1897 – 11 aprilie 1899, 14 februarie 1901 – 22 decembrie 1904 și 12 martie 1907 – 29 decembrie 1910, perioadă în care a reorganizat întregul învățământ românesc. Opera care îi rezumă cel mai bine concepția asupra învățământului este "Legea învățământului secundar și superior", pe care a elaborat-o împreuna cu Constantin Dumitrescu-Iași, și care a fost votată la 23 martie 1898. Conform acestei legi, în sistemul educației naționale se impunea cu stringență necesitatea pregătirii de profesori de geografie pentru învățământul școlar, unde această disciplină devenise una de bază.

„În anul 1898 Societatea Română Regală de Geografie solicită Ministerului Instrucțiunii Publice înfiintarea primei catedre de Geografie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, solicitare care va fi aprobată în aprilie 1899, Simion Mehedinți (1869-1962) – cel care va deveni întemeietorul geografiei românești moderne – fiind numit de către Titu Maiorescu suplinitor la noua catedră.

Simion Mehedinți a inițiat și alte forme de activitate, destinate promovării geografiei: „Seminarul de Geografie” și „colocviile anuale ale studenților geografi”, „congresele anuale ale profesorilor de geografie din învatamântul preuniversitar”. Din inițiativa lui apare și prima revistă științifică de geografie din România: „Anuarul de Geografie si Antropogeografie”.

În anul 1990 Facultatea de Geografie dobândește statut autonom în cadrul Universității București.”

După cum se poate observa, majoritatea instituțiilor de învățământ superior, înființate înainte și în decursul sec. al XIX –lea au avut ca model instituții similare din Franța, influența acestei țări asupra culturii române manifestandu-se atât prin venirea unor profesori francezi care au predat la facultațile din România, cât și prin pregătirea unor profesori români în marile universități din Paris. Învățământul arhitectural, tehnic, economic, geografic etc. au preluat sistemul francez și l-au adaptat realităților românești. Influența s-a manifestat mai mult sau mai puțin pregnant în aproape toate domeniile cunoașterii: drept, medicină, farmacie, teatru, arte plastice etc. De numele Parisului sunt legate, de asemenea, realizarile epocale din domeniul aeronauticii, obținute de inventatorii români Traian Vuia și Henri Coanda, pionieri ai aviației mondiale. Legaturile atât de strânse și complexe dintre România și Franta s-au manifestat chiar și în domeniul sporturilor, un rol important în stabilirea acestora avându-l tinerii români care au studiat în Franța, unde au gasit terenul propice spre a-și cultiva talentele și pasiunile.

Sfârșitul primului război mondial a reprezentat în percepția contemporanilor o victorie franceză, legitimând rolul major al Franței la nivel continental. Influența franceză s-a manifestat deopotrivă politic, militar și cultural. În România a fost creată Misiunea Universitară Franceză încă din 1919, cu menirea de a contribui la coeziunea intelectuală a statului român întregit prin difuzarea limbii și culturii franceze, cu alte cuvinte de a extinde francofonia și francofilia Vechiului Regat la noile provincii. Ca atare, au fost create centre culturale franceze, mai ales în Transilvania, unde ar fi trebuit să contrabalanseze influența culturală germano-maghiară. Totuși, nici celelalte provincii nu au fost neglijate fructificându-se francofonia deja existentă. Centrele culturale franceze, care utilizau și personal românesc recrutat de membrii misiunii, urmau să asigure predarea limbii franceze, să creeze biblioteci și în măsura posibilului să organizeze activități culturale. Coordonarea tuturor acestor activități revenea Institutului Francez din București, înființat în mai 1924.

În perioada 1919-1926 cultura națională cunoaște epoca sa de deplină maturitate. Numărul mare de burse obținute de studenții români, numeroasele lucrări de licență și de doctorat susținute de aceștia în centrele universitare franceze demonstrează o creștere evidentă a influenței culturale franco-române. După Marea Unire limba, literatura și arta franceză sunt cunoscute românilor mai cu seamă prin intermediul cercului de studii franco-române Luteția, înființat în cadrul Universității ieșene și al Institutului franco-român de înalte studii, fondat în august 1923 la București, al cărui scop era acela de a pregăti lucrări științifice și de a înlesni vizitele unor personalități franceze în România, în vederea susținerii unor conferințe publice.

“Dintre cei 30 de profesori francezi care au funcționat după război la catredrele universitare și în multe licee din țară s-au remarcat îndeosebi: Pierre Thomas, Jules Guiart, Ives Auger, Henri Jaquier s.a. personalități marcante ale culturii franceze au manifestat un interes direct și personal pentru România, pentru istoria și cultura poporului român. Emmanuel de Martonne, Mario Roues, Henri Focillon, Charles Richet, publicistul Lacour Gazet sunt doar câțiva dintre oamenii de cultură din Franța care au sprijinit în mod consecvent idealurile de unitate ale poporului român.”

“Cu ocazia Sommet-ul Francofoniei care a avut loc la București în perioada 22 – 30 septembrie 2005 s-a evidențiat influența culturii franceze în România, datele statistice arătând că: 24 de universități sunt membre ale Agenției Universitare a Francofoniei; 40.000 de elevi și studenți români învață limba franceză; 1400 de profesori români predau limba franceză. Tot atunci s-a propus ca la București să se înfiinteze Universitatea Francofoniei, ca centru de excelență, la care vor avea acces cei doritori sa învețe limba franceză, fie urmând cursurile acestei instituții, fie prin metodele moderne virtuale.”

CAPITOLUL III – Francofonia

Cuvântul „francofonie” a fost inventant, se pare, de geograful francez Onesime Reclus, desemnând ansamblul populațiilor ce se exprimă în limba franceză. Acesta a avut ideea „de a clasifica locuitorii Terrei în funcție de limba utilizată în cadrul relațiilor lor familiale sau sociale, idee cu totul inedită și chiar îndrăzneață, întrucât a implicat reconsiderarea criteriilor clasice de clasificare – rasă, etnie, grad de dezvoltare socială sau economică – în condițiile în care, prin Tratatul de la Berlin (1878) lumea era împărțită în state sau colonii, iar oamenii în cetățeni sau în “subiecte administrative”.

Importanța lui Reclus nu se limitează numai la considerentele de ordin lingvistic sau geografic, el însuși reprezentând francofonul tipic, ca produs al ideologiei celei de-a treia Republici, animat de un puternic sentiment naționalist si de idealul de libertate. Onesime Reclus face, încă din anul 1887, deosebirea între francofonii pentru care franceza este limba maternă și francofonii prin destinație, provenind din țări care participă la viața internațională prin intermediul limbii franceze. Pentru a descrie spațiul francofoniei este necesar să se țină cont de cel puțin două criterii: existența unei comunități francofone care preferă să folosească limba franceză și existența unei practici de cultură franceză, în țările în care această limba nu este cea maternă.

Cazul României, în acest context, este unul interesant. Deși situată departe de Franța, din punct de vedere geografic, România a primit influențe culturale și lingvistice din partea acesteia, devenind o țară francofonă. Acest fenomen este cu atât mai durabil cu cât el nu a fost impus de niciun regim autoritar. Limba franceză s-a răspândit rapid și natural în rândul poporului român, considerat mai degrabă un popor balcanic, fiind vorbită atât de elite, cât și de un număr mare de persoane de condiție modestă. Faptul că România a fost ocupată succesiv de austro-ungari, ruși și turci a determinat exercitarea unei influențe mai mult sau mai puțin durabile și din partea acestor popoare, însă niciodată nu a existat o tendință rusofonă, germanofonă sau turcofonă. Legatura dintre poporul român și cel francez a fost determinată, desigur, de originea latină comună, însă, dincolo de această solidaritate de gintă a existat o motivație mult mai puternică: Franța a reprezentat un model de putere, libertate și speranță de care românii aveau nevoie; o țară liberă, influentă și activă, care oglindea progresul și aprindea entuziasmul tinerilor intelectuali români.

“În secolul al XVIII – lea limba franceză se răspândise considerabil în fostele provincii dunărene – Moldova și Valahia – din considerente atât de ordin lingvistic (originea latină comună) cât și istoric. Moldova și Valahia, sub dominația turcă, erau conduse, în acele timpuri de domnitori greci, prin care cultura și limba franceză pătrunseseră și în această zonă a Europei. Astfel, voința domnitorilor, superioritatea femeilor din înalta societate – pentru care cunosșterea francezei și a clavecinului erau, după părerea lui Ferdinand Brunot, indispensabile – răspândirea cărților în limba franceză, contactele cu rușii ce vorbeau limba franceză, frecventarea școlilor grecești, toate au contribuit la introducerea limbii franceze în viitoarea Românie – țară pe care Franța avea să o ajute să se constituie ca stat unitar și indepedent. ”

Folosită la început, în sec. al XVIII-lea, cu precădere în corespondența diplomatică, franceza a fost învățată apoi de boieri, de burghezia aflată în ascensiune și de oamenii de rând, devenind ulterior o limbă asimilată în interes cultural.

Limba franceză este prezentă în programa unor școli din București încă din sec. al XVIII-lea și în primele două decenii ale sec. al XIX-lea și constituie obiect de învățământ de bază într-un însemnat număr de școli în perioada 1821-1848. “Astfel, ea figurează în programa școlii de la Sf. Sava, fiind predată de Ghe Ardeleanu, Simion Marcovici, Ion Pop, Languyon, Theot, iar după 1847, când devine colegiu de limba franceză, e predată de profesori francezi ca: Monty, Varaigue și Hurard. De asemenea, este prezentă începând cu 1829 la Școala Centrală din Craiova, cu profesori francezi ca: Vizamont, Gros, Doufur etc. La cererea părinților, această limbă s-a studiat și în unele școli publice precum și în cele din Ploiești, Slatina, Brăila, Rușii de Vede, Vălenii de Munte etc. Limba franceză a fost obicet de bază în multe pensioane și școli particulare de fete și băieți.”

Fiind o sursă de cultură, limba franceză a furnizat, în special în secolul al XIX – lea, majoritatea neologismelor asimilate de limba literară modernă, care se dezvolta atunci, deși formele intermediare ale acestora sună astăzi mai degrabă comic.

În capitolul dedicat cartierului Lipscani, Paul Morand face referire la ”franceza de baltă” pe care o vorbesc negustorii de aici și notează: „Ca să ispitească lumea bună, prăvăliașii au făcut să plouă în așa măsură cuvintele cele mai bizare, încât îl vor obliga pe parizianul aflat în trecere să-și revizuiască vocabularul. Va trebui mai întâi să se deprindă cu scrirea fonetică: chauffeur se scrie șofer; garde-robe, gardirob; mise en pli, mizanpli; bonne femme, bonfam și femme de chambre, famdicambre. Acestea sunt românisme curente, la fel ca și mașină pentru automobil, sandulie pentru covorul de la picioarele patului (descente du lit), coafor pentru coiffeur. Cofetăriilor (confiseries) li se spune bombonărie, cabinetelor particulare separeu. (…) La Blanche Camelie, nume fermecător, făcut pentru poezie, era pur și simplu „Au camelia blanc”, în franceză moldo-valahă. (…) Cu toate acestea, remarca Morand, în general, românul vorbește mult mai bine franțuzește decât balcanicii cei mai francizați, evrei din Salonic ori levantini de pe strada mare din Pera.”

Francofonia devine un fenomen atât de puternic în societatea românească a secolului al XIX – lea, încât presa de expresie franceză ocupa un loc impresionant în spațiul socio-cultural. Publicații româno-franceze apar încă de timpuriu pe teritoriul țării noastre, astfel: „Courrier de Moldavie” apăruse încă din 1790 la Iași, „Le Glaneur Moldo-Valaque” apărea în 1841, „L’Enseignement” în 1849. Existau atât publicații seriale științifice, buletine, anale, arhive, editate de Academia Română, de diferite societăți sau asociații culturale, cât și un mare număr de publicații cu caracter monden. „Bucharest Mondain”, de exemplu, apărut în 1892, cuprindea rubrici menite să delecteze publicul larg, în care erau descrise figuri ale unor personalități publice precum ministrul Alexandru Marghiloman. „Bucharest artistique”, apărut în 1898 era destinat informării populației cu privire la reprezentațiile vremii, turneele artiștilor străini în orașele românești și includea ilustrații și corespondența din orașele europene, în special din Paris. „L’Independance Roumaine”, „Bucharest”, „La depeche”, „journal litteraire, artistique et social” etc., redactate în limba franceză, cu un conținut eclectic, demonstrau prezența spiritului francez în rândul populației române.

„În primele două decenii ale secolului XX publicațiile francofone erau încă vii și acopereau diferite domenii, de vreme ce în bibliografia Publicațiunile periodice românești a lui Nerva Hodoș și Al. Sadi Ionescu pentru anul 1912 sunt consemnate cinci publicații francofone politice, 5 franco-române și 3 în franceză, în domeniile agriculturii, comerțului și finanțelor, două din domeniul artelor și literaturii, 6 publicații româno-franceze științifice și una, tot româno-franceză în domeniul istoriei.”

La jumătatea secolului XIX se manifestă voga scrisului în limba franceză, cunoscând apogeul spre finele veacului și prelungindu-se până la sfârșitul primului război mondial. Această perioadă a coincis cu romantismul românesc, cu simbolismul și cu fenomenul numit Belle Epoque. După război, însă, se constată o schimbare majoră în mentalitatea și stilul de viața al românilor, iar scrisul în limba franceză este considerat desuet.

„Cum era și firesc, numai unii scriitori s-au împărțit între două culturi, majoritatea rămânând în spațiul culturii naționale. Totuși, unii au simțit nevoia expresiei franceze, în mod accidental, iar alții n-au recurs la ea niciodată, fiind totuși francofoni. Dacă nu prin creație (atunci) prin educație. Este uimitor câte nume cuprinse în dicționarele literaturii române (îndeosebi până la 1900) se leagă de Franța. O simplă răsfoire a unei asemena lucări relevă numărul impresionant al celor care au studiat în străinătate, ceea ce atestă condiția europeană a românilor mai ales în ultimele două secole. Fie că studiau, fie că își perfecționau studiile făcute în altă parte, fie că veneau în călătorii, stagii, vacanțe, foarte mulți dintre românii care au scris literatură treceau prin Franța, pentru care toată lumea simțea o atracție specială.”

Vasile Alecsandi, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica s-au școlit în Franța, au publicat în limba franceză și și-au purtat corespondeța privată în această limbă. Ion Heliade Rădulescu a publicat la Paris, în timpul exilului său „Souvenirs et impressions d’un proscrit” și “Memoires sur l’Histoire de la regeneration romaine ou sur les eveniments de 1848 accomplis an Valachie” și a tradus din limba franceză opera unor mari scriitori, precum: Lamartine, Voltaire sau Marmontel. Al. Odobescu a fost pentru o vreme diplomat la Paris si a corespondat în limba franceză cu prietenii si familia. Alexandru Macedonski, deși nu a studiat la Paris, a publicat acolo în „Mercure de France”. Se poate observa că majoritatea scriitorilor și a oamenilor de cultură români din acea perioadă au venit în contact cu literatura și cultura franceză – și cu cea europeană, în general, unii dintre ei făcându-și studiile la Viena sau în școlile din Germania.

„Scriitorii născuți în secolul XX însă au avut mai rar legături directe cu Franța – mai puțin cei care au ales ulterior cultura franceză ca pe o altă patrie literară: (…) Se poate observa că în critica literară românească aproape toți autorii de primă mărime au fost formați în Franța (Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Mihai Ralea, Șerban Cioculescu), cu unele excepții. ”

După al doilea război mondial francofonia si francofilia din România se manifestă diferit față de sec XIX. Limba franceză nu se mai învață în familie, nu mai este vorbită în intimitate și nu mai este folosită în corespondența particulară, însușindu-se mai puțin spontan și mult mai literar. Deși nu se mai scrie nici literatură și nici știința în limba franceză, se citește încă și se fac traduceri. Mărturie stau împrumuturile din biblioteci sau traducerile apărute la edituri precum: Meridiane, Univers, Humanitas etc.

„Contactele românilor cu cultura franceză nu s-au întrerupt niciodată, conchide Sultana Craia. Radioul, de exemplu, a difuzat în permanență, de la înființarea instituției, creația muzicală a Franzei, precum și, prin modalitatea teatrului radiofonic, creația dramaturgilor francezi din toate timpurile.” Și astăzi, după trei secole, limba franceză mai are încă, în România, statutul unei limbi privilegiate, fiind considerată “langue de coeur”, dar și un mijloc de facilitare a schimburilor culturale, științifice și tehnice și o prestigioasă limbă literară și filosofică. În mod incontestabil francofonia românilor a fost și este legată de francofilia acestora.

Începând din anul 1993 România este membră a Organizației Internaționale a Francofoniei. În luna octombrie a acestui an, în cadrul celei de-a V-a Conferință a șefilor de stat și de guvern ai țărilor având în comun limba franceză (Mauritius), România a fost primită cu statut de membru cu drepturi depline, fiind aleasă printre cele 11 țări constituind Comitetul de Reflecție, al cărui scop este elaborarea unei reforme instituționale a Francofoniei. În decembrie 1993, la Conferința ministerială de la Bamako, România a devenit membru cu drepturi depline și în cadrul ACCT, moment de la care este direct implicată în activitatea și programele organismelor Francofoniei instituționale.

Un an mai târziu, la București se înființează Consiliul Național Consultativ al Francofoniei. Din decembrie 1994, Bucureștiul găzduiește sediul Biroului Regional pentru Europa Centrală și de Est (BECO) al Agenției Universitare a Francofoniei (AUF) – operatorul specializat al Francofoniei pe probleme de învățământ superior și cercetare. Începând din 2003, în cadrul BECO va funcționa o antenă a AIF. În 1998, la a douăsprezecea sesiune a Conferinței Ministeriale de la București, s-a adoptat denumirea de "Organizație Internațională a Francofoniei". La Paris, funcționează Institutul Cultural Român, iar în România, Institutul Francez (la București) și Centrele culturale franceze de la: Iași, Cluj, Timișoara și Craiova.

În domeniul educației au fost lansate proiecte de învățământ bilingv care vizează îmbunătățirea relațiilor dintre cele două țări, prin schimbul de informații din domeniile cunoașterii. În anul 2007, de exemplu, a fost lansat proiectul “TICE et Bilingue”, care se adresează  profesorilor de limba franceză, profesorilor care predau discipline ne-lingvistice în cadrul filierelor bilingve francofone, profesorilor documentariști.

În ceea ce privește învățământul superior relațiile dintre cele două țări sunt întreținute activ prin schimbul de profesori, numărul mare al studenților români dornici să studieze în Franța și prin numărul proiectelor finanțate de Uniunea Europeană sau a programelor de cooperare culturală.

Astfel: în anul 2007 în România își desfășurau activitatea, nouă lectori de limba și literatura franceză, iar în Franța funcționau 11 lectorate de limbă și civilizație română; un număr de 14 filiere franceze care gestionau activitatea universitară a 2.000 de studenți români, iar peste 3000 de tineri români își efectuează studiile în Franța.

Datorită proiectelor finanțate de Uniunea Europeană (Tempus, Leonardo da Vinci sau Socrates-Erasmus) aproape toate universitățile de stat au avut relații cu, cel puțin, o universitate din Franța. Per ansamblu, universitățile mari, precum Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca sau „Alexandru Ioan Cuza” din Iași au relații cu circa 40 de universități și institute de cercetare din Franța. 

În anul 2003 a fost lansat programului de acțiuni integrate „PAI Brâncuși“ în cadrul Programului Româno-Francez de Cooperare Culturală, Științifică și Tehnică, al cărui scop este facilitarea și dezvoltarea cooperării științifice și tehnologice de excelență între echipele de cercetare din ce le două țări.

În anul 2005 în cadrul programului "Les Belles Etrangeres", inițiat de gurvernul Franței și de Centre National du Livre (Centrul Național al Cărții), doisprezece scriitori români au fost selecționați pentru a fi traduși și publicați în Franța (Gabriela Adamesteanu, Ștefan Agopian, Mircea Cărtarescu, Gheorghe Crăciun, Letiția Ilea, Dan Lungu, Ion Mureșan, Simona Popescu, Vlad Zografi, Ana Blandiana, Cecilia Ștefanescu și Marta Petreu).

Conform raportului prezentat de Ministerul Român al Afacerilor Externe, în anul 2007 se aflau “în derulare un număr de 31 proiecte științifice bilaterale în următoarele domenii: fizică (5), informatică/automatizări (4), chimie (5), științe umaniste (3), medicină, biologie, sănătate (3), științe inginerești (5), matematică (3), univers, spațiu, științe ale pământului (3), agronomie, zoologie (2).

În domeniul studiilor postuniversitare, în momentul de față, sunt sprijinite de către Partea franceză mai multe masterate, printre care: 

DESS la ASE în Finanțe și controlul gestiunii;

MBA la ASE și la Universitatea de Petrol și Gaze din Ploiești cu sprijinul Institutului Național de Dezvoltare Economică de la Paris;

Master de urbanism la Institutul de Arhitectură din București cu sprijinul Institutului Național de Științe Aplicate din Lyon, la Universitatea de Științe Agricole și de Medicină Veterinară din Iași – ISFRADA (Institutul Franco-Român de formare profesională în domeniul agroalimentar și dezvoltării agricole), în colaborare cu Institutul Superior Agricol din Lille.”

Concluzii

Influența franceză asupra României s-a manifestat de timpuriu, la început având un caracter imitativ și prezentându-se, după cum declara Pompiliu Eliade, sub forma unui spectacol al sufletului omenesc care are acces încetul cu încetul la civilizație. Conștient, model francez a început să fie adoptat de către români abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, manifestându-se pregnant în perioada domniilor fanatiote și în preajma revoluției de la 1848 – când poporul român și elitele sale și-au găsit în Franța un model de civilizație și un exemplu de cultură occidentală capabile să consolideze “moștenirea” latina – și atingând apogeul după Unirea din 1859.

Așa-numita „epocă fanariotă", foarte hulita de-a lungul istoriei, a creat, în mod paradoxal, mediul propice pătrunderii culturii franceze în Principatele române, un rol deosebit în acest proces jucându-l domnitorii fanarioți. Alexandru Ipsilanti, o figură importantă a istoriei din acest punct de vedere, a contribuit în mod substanțial la răspândirea modelului francez în Muntenia, atât prin propriul exemplu de viață, cât și prin adoptarea unor măsuri prin care limba franceză începe să dobândească un statut clar definit în sitemul învățământului românesc. Una dintre cele mai importante decizii a lui Ipsilanti a fost introducerea francezei în Școala Domnească din Țara Românească, în anul 1766, elementul de noutate reprezentându-l obligativitatea învătării limbii și literaturii franceze.

Influența franceză cunoaște o evoluție rapidă în cele două Principate române, grație fanarioților și a școlilor grecești, unde se învăța limba franceză, a ofițerilor ruși școliți la Paris și ulterior a contactelor directe dintre români și francezi, stabilite în ambele sensuri. Influența franceză se consolidează din ce în ce mai mult prin tinerii care merg la studiu în Franța și prin numarul francezilor care ne vizitează țara, număr care sporeste considerabil în veacul al XIX-lea.

În Transilvania, așa cum era de așteptat, influența germană a fost cea care s-a manifestat pregnant. Mișcarea francofilă de aici a avut o evoluție mai lentă, însă metodică, pătrunzând difuz printre masele largi – în rândul țărănimii prin intermediul ideilor revolutionare ale francezilor, iar în rândul intelectualilor prin intermediul publicațiilor și al învățării limbii.

Încă de la începutul secolului al XIX-lea modelul francez se va regăsi atât în organizarea instituțională a tânărului stat român modern, cât îndeosebi în eforturile societății bucureștene de a reconstitui un nou cotidian urban cu specific franțuzesc: restaurante, cafenele, serate, serbari publice, arhitectură, vestimentație etc.

Întreg secolul XIX și prima jumatate a sec XX sunt marcate de o puternică influență franceză și de relații culturale strânse, care se manifestă prin apariția unei clase politice și a unei pături intelectuale românești francofone și francofile. Capitala Franței, Paris, devine un prestigios centru științific și universitar fiind un exemplu nu numai pentru România, dar și pentru celelalte state europene. Dezvoltarea învățământului românesc superior este strâns legată de modelul francez, numeroase instituții preluând metodele de predare franceze, un număr impresionant de profesori români urmând cursurile școlilor superioare din Franța și un număr mare de profesori francezi desfașurându-și activitatea pe teritoriul țării noastre.

Unul dintre factorii cei mai importanți de manifestare a influenței franceze asupra culturii române, în general, și a Parisului asupra Bucureștiului, în mod special, este arhitectura. Influența franceză este evidentă atât la nivelul ideilor și al formelor, cât și datorită rolului formativ pe care îl joacă, prin modelul unui sistem de învățământ modern impus de Ecole des Beaux-Arts din Paris. Influența s-a manifestat mai mult sau mai puțin pregnant în aproape toate domeniile cunoașterii: drept, medicină, farmacie, teatru, arte plastice etc., un număr relativ mare de facultăți înființate pe teriroriul țării noastre având ca model facultăți similare din Franța – școlile politehnice – Școala Centrală de Arte și Manufactură din Paris, învățământul medical – Facultatea de Medicină din Paris, învățământul geografic – Ecole d’Anthropologie, College de France, Sorbona.

Influențele culturii și civilizației franceze asupra spațiului românesc, fascinația pentru modelul francez și legăturile aproape organice dintre cele două state au condus la dezvoltarea și manifestarea unei puternice mișcari francofone, strâns legate de francofilia românilor. În prezent nu se mai pune problema imitării unui model sau a preluării unor obiceiuri și a unor forme de exprimare ca manifestări ale unor tendințe la modă, ci de asimilarea conștientă a unui model cultural și de un schimb bilateral de valori.

Bibliografie

1. ALBESCU, Ioan Eremia; ALBU, Constantin; ANDONIE, George. Haret, Spiru (1851-1912). IN: Personalitati romanesti ale stiintelor naturii si tehnicii: dictionar. Bucuresti: Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1982. 3 p.

2. ANTONOVA, Liudmila; CALISTRU, Doina; CĂLINESCU, Alexandru. Franța, model cultural și politic. Iași: Junimea, 2003. 290 p.

3. BERCIU, Adina. Începuturile învatamântului superior din București. ÎN: Buletin informativ, oct-nov., 2004. București: Universitatea din București, p. 4-6.

4. BERINDEI, Dan. Les Roumains et la France au carrefour de leur modernité. Colecție (Serie): Etudes Danubiennes, 18, nr. 1-2. Paris: Groupe d'Etudes de la Monarchie des Habsbourg, 2003. 222 p.

5. BERINDEI, Dan. Revoluția de la 1848 în Franța și tinerii români aflați la Paris. București: Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului, Imprimeria Naționala, 1945. ÎN: Revista istorică româna, Vol. 15, fasc. 2, p. 171-192

6. BOWD, Gavin. Paul Morand et la Roumanie = Paul Morand și România. București: Corint, 2008. 264 p.

7. CIULACHE, S. Facultatea de Geografie a Universitatii din București. ÎN: Revista Carpații României, anul II, nr. 9, 1995, p. 4-6.

8. COJOCARU, Mihaela; pref. Paul Cornea. Interferente franco-romane: opinii franceze despre romani: 1849-1855. Bucuresti: Editura Enciclopedica, 1999. 176 p.

9. CORIVAN, Nicolae. Din activitatea emigrantilor români în Apus: (1853-1857): scrisori si memorii. Colectie (Serie): Așezamântul cultural Ion C. Bratianu, 16. București: Cartea Românească, 1931. 170 p.

10. CRAIA, Sultana. Francofonie și fracofilie la români. București: Editura Demiurg, 1995. 152 p.

11. DENIAU, Xavier. La francophonie = Francofonia. Ed. A 3-a. București: Editura Niculescu, 1996. 136 p.

12. DJUVARA, Trandafir. G. Edgar Quinet philo-roumain. Paris: Belin Frères, 1906. 69p.

13. IELENICZ, M. Un secol de învățământ geografic la Universitatea din București. București: Editura Eficient, 2000.  409 p.

14. IOAN, Augustin. Influențe franceze în arhitectură și artă în România secolelor XIX și XX = Influences françaises dans l'architecture et l'art de la Roumanie des XIXe et XXe siècles. București: Institutul Cultural Român, 2006. 155, 163 p.

15. ELIADE, Pompiliu. Influența franceză asupra spiritului public în România secolului XIX. Ed. a 3-a integrală și revăzută. București: Institutul Cultural Român, 2006. 383 p.

16. GODIN, André. Une passion roumaine: histoire de l’Institut français de Hautes Etudes en Roumanie 1924 -1998. Paris: Harmattan, 1998. 241 p.

17. IONESCU, Take. France et Roumanie. Paris: Eugène Figuière, [s. a.]. 47 p.

18. IORGA, Nicolae. Histoire des relations entre la France et les Roumains. Jassy: Progresul, 1917. 198 p.

19. ISAR, Nicolae. Mărturii și preocupări franceze privitoare la români sec. XVIII-XIX. București: Editura Universitatii din Bucuresti, 2005. 253 p.

20. LARNAUDE, Ferdinand; BÉRARD, Victor. Rapprochement universitaire de Paris: la réception des professeurs universiatires roumains, 1919. 39 p.

21. MEHEDINȚI, Simion. Geografie și geografi la începutul secolului al XX-lea: însemnari cu privire la desvoltarea știintelor și a învățământului în România. București: Editura Librariei Socec, [1938]. 141 p.

22. MIHORDEA, Vasile. Contribution aux relations franco-roumaines au XVIII-e siècle. Paris: Librairie Universitaire J. Gamber, 1933. 923 p.

23. MORAND, Paul. București. Cluj-Napoca: Echinox, 2000. 279 p.

24. NEGUTU, Mariana; TOMESCU, Dorina; PETRESCU, Nicolae. Istoria prieteniei române franceze în sec XIX- XX. București: Ministerul Culturii și Cultelor, 2006. 44 p.

25. NEUMANN, Victor. Despre regăsirea de sine și întîlnirea cu Europa (I): interviu realizat de Laurențiu Ursu. ÎN: Timpul, Nr. 11, noiembrie 2006. p. 7-9

26. PUAUX, Gabriel. Les débuts de l'amitie franco-roumaine: conférence. București: Tipografiile Române Unite, 1929. 30 p.

27. RADU, Andrei. Cultura franceză la românii din Transilvania până la Unire. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1982, 292 p.

28. PASCU, Stefan; MANOLACHE, Anghel; VERDES, Ion. Istoria învatamântului din România [ série ]. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1983. Vol I : 496 p., Vol II : 463 p.

29. SCURTU, Georgiana Margareta. Din istoria diplomației europene: relațiile României cu Franța: (1935-1938). București: Cartea Universitară, 2006. 328 p.

30. TINJALA, Ion. Relațiile României cu Franța în perioada septembrie 1908 – iulie 1914. București: Universitatea din București. Facultatea de Drept, 1968. 65 p.

31. TURCANU, Florin. Modèle français et experiences de la modernisation: Roumanie, 19e-20e siècle = Modelul francez si experientele modernizarii: România, secolele XIX-XX. Bucuresti: Institutul Cultural Român, 2006. 256 p.

32. VESA, Vasile. România și Franta la începutul secolului al XX-lea:(1900-1916): pagini de istorie diplomatica. Cluj-Napoca: Dacia, 1975. 212 p.

Anexe

Anexa 1 – Banca Națională la 1824

Anexa 2 – Piața Teatrului Național

Anexa 3 – Calea Victoriei. Palatul Telefoanelor la 1935

Anexa 4 – Piața Palatului Regal la 1931

Palatul Regal la 1935