Istoria Crestinismului Pana In Anul 451
Istoria Crestinismullui Pana In Anul 451
Programa analitică:
Introducere în istoria creștinismului
1. Privire de ansamblu asupra Ist. Bisericii
2. Scopul și importanța studierii Ist. Bis.
Istoria Bisericii antice (5 î.Hr.-590 d.Hr.)
3. Contextul religios, cultural și spiritual al formării Bisericii
4. Formarea și expansiunea Bisericii (30d.Hr.-100 d.Hr.)
5. Persecuții și erezii în Bis. Primară
6. Constantin I și Edictul de la Milano (313 d.Hr)
7. Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.)
8. Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.)
Pagini 37
=== Istoria Crestinismului Pana In Anul 451 ===
Istoria Crestinismullui Pana In Anul 451
Introducere în istoria creștinismului
1. Privire de ansamblu asupra Ist. Bisericii
2. Scopul și importanța studierii Ist. Bis.
Istoria Bisericii antice (5 î.Hr.-590 d.Hr.)
3. Contextul religios, cultural și spiritual al formării Bisericii
4. Formarea și expansiunea Bisericii (30d.Hr.-100 d.Hr.)
5. Persecuții și erezii în Bis. Primară
6. Constantin I și Edictul de la Milano (313 d.Hr)
7. Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.)
8. Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.)
L1-2. Introducere în istoria creștinismului
1. Definiție: istoria creștinismului este documentul interpretat al originii, progresului și impactului creștinismului asupra societății umane, având la bază datele organizate adunate prin metoda științifică din surse arheologice, documente sau surse vii. Ea este povestirea interpretată și organizată a răsumpărării omului și a pământului.
2. Perioadele istoriei Bisericii:
Istoria Bisericii antice 5 î.d.Cr.- 590 d.Cr.
Răspândirea creștinismului în imperiu până în anul 100
Lupta vechii Biserici Catolice imperiale pentru supraviețuire, 100 – 313
Supremația vechii Biserici imperiale, 313 – 590
Istoria Bisericii medievale 590 – 1517
Ascensiunea imperiului și creștinismului latino-teutonic, 590-800
Flux și reflux în relațiile dintre stat și Biserică, 800 – 1054
Supremația papalității, 1054 – 1305
Asfințitul epocii medievale și răsăritul epocii moderne, 1305 – 1517
Istoria Bisericii moderne 1517 – azi
Reforma și Contrareforma, 1517 – 1648
Raționalism, trezire spirituală și confesionalism, 1648 – 1789
Trezire spirituală, misiuni și modernism, 1789 – 1914
Biserica și societatea în tensine după 1914
Importanța studierii istoriei Bisericii:
asigură o demostrație concretă a caracterului istoric ireductibil al credinței creștine;
asigură o pespectivă a interpretării Scripturii;
ne ajută să înțelegem interacțiunea dintre creștinism și culturile din jur;
ne ajută să înțelegem faptul că Dumnezeu a susținut Biserica în ciuda eforturilor ei proprii de a-Și trăda Salvatorul și chemarea;
ne ajută să înțelegem că Biserica nu este formată din organizații confesionale, ci din toți creștinii care au o relație vie cu Isus Hristos;
Copacul creștinismului:
+ Bis. Radicală reformată (anabaptiști)
+ Bis. Reformată – Calvin ( predestinare, etică, capitalism)
+ Bis. Luterană
+ Bis. Protestantă
1517 – Schisma protestantă (Luther)
Bis. Apuseană Catolică Bis. Răsăriteană Ortodoxă
* Roma * Constantinopol
– lb. latină – lb. greacă – Constantinopol (p. Ecumenic, “primus inter pares”) – Papa – Patriarh – Ierusalim
– Antiohia
– Alexandria
– Moscova
1054 – Marea schismă
BISERICA: – UNA
– SFÂNTĂ
– SOBORNICEASCĂ
– APOSTOLEASCĂ sec. V-VI
Conciliul de la Calcedon 451 (o persoană și două naturi)
Conciliul de la Niceea 325 (divinitatea lui Isus Hristos)
311 Constantin și Elena
Conciliul de la Ierusalim (F.A. 15)
30 d.Cr.
L3. Contextul religios, cultural și spiritual al formării creștinismului
Creștinismul a fost o mișcare apărută la intersecția dintre gândirea iudaică, greacă și romană. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii” (Gal.4:4), ceea ce înseamnă că Dumnezeu a pregătit cadrul apariției și dezvoltării creștinismului.
Iudaismul
era o religie monoteistă
avea la bază Scripturile Vechiului Testament
răspândea ideea așteptării mesianice
avea un sistem etic complex – decalogul
a dat naștere sinagogilor
Cultura greacă
a creat o limbă universală (greaca koine) în care a fost tradusă Vechiul Testament – Septuaginta
filosofia greacă a distrus religiile mai vechi – platonismul era idealist susținând că lumea era doar imaginea ideilor divine, fiind deci imaginară, ireală iar aristotelismul era realist susținând că materia și ideea se completează reciproc, fiind deopotrivă de reale.
Apariția religiilor de mistere – își au originea în cultul fertilității
Lumea romană
aveau un sentiment al unității omenirii sub o lege universală
Domnia lui Cezar August (27î.Hr.-14D.Hr) a pus capăt haosului din Imperiu
A dezvoltat un sistem excelent de drumuri și comunicație
A creat o armată din oameni din provincii care au răspândit Evanghelia
A creat interes pentru religiile misterelor – accent pe un zeu salvator (Cybele – zeiță a fertilității din Frigia; Isis – zeiță vieții și morții din Egipt; Mitra din Persia – zeul luminii și al focului, un salvator născut în mod miraculos în decembrie)
L.4 Formarea și expansiunea Bisericii
Isus Hristos – Capul și Temelia Bisericii
Cincizecimea – ziua întemeierii Bisericii: din anul 30 până în 44 D.Hr. biserica din Ierusalim a avut principala funcție de conducere în comunitatea creștină primară, urmată fiind de biserica din Antiohia.
Piedici apărute
a. Externe
persecuția (Fapte 7)
ereziile – gnosticism (1 Ioan)
b. Interne
păcatul, hula împotriva Duhului Sfânt (Fapte 5) – minciuna, mândria
legalismul –iudaismul (Galateni)
Expansiunea Bisericii în Ierusalim (Fapte 1-8), Samaria (Fapte 8-11) și până la marginile pământului (Fapte 11-28)
Rolul lui Petru (Fapte 1-12) și Pavel (Fapte 13-28)
Organizarea și închinarea bisericii primare (Fapte 2:42-47; 4:32-37; 6:1-6; 15:1-41; Efes. 4:1-16)
Provocarea adusă Bisericii de căderea Ierusalimului (70 d.Hr.) – identitate diferită de iudaism și ieșire spre lume
S. Distrugerea Ierusalimului (70 A.D.) – o provocare mandatului Bisericii
Contextul istoric
În anul 66 A.D. exasperarea iudeilor față de guvernarea romană, insensibilă la afinitățile religioase, a ajuns la un punct de tensiune maxim. Relațiile au devenit tot mai tensionate. Roma apela la tezaurul Templului pentru a compensa taxele neplătite. A trimis procuratori vorbitori ai limbii grecești în Palestina care nu erau nici interesați și nici nu aveau simpatie pentru Iudeea sau iudaism. Aceștia au monopolizat pozițiile de influență și bogăție.
Revolta iudeilor a început în Cezareea, pe coasta mediteraneeană nu departe de Ierusalim. Peste cîteva ceasuri și Ierusalimul era cuprins de febra revoltei. Deși iudeii erau împărțiți în mai multe grupuri rivale, vocile radicale au dominat în acea zi. Iudeii au atacat garnizoana locală, i-au învins pe apărătorii ei, și au cerut sfîrșitul dominației Romei. Preoți și alți lideri iudei mai moderați au încetat să aducă ritualul mandatat jertfelor imperiale romane. Războiul a devenit inevitabil.
Au urmat șapte ani sîngeroși. La început au cîștigat iudeii rebeli. Dar mai apoi, sub conducerea generalui Vespasian, Roma a trimis patru legiuni pentru a disciplina colonia iudaică. Vespasian a înaintat precaut, asigurîndu-și mai întîi porturile mediteraneene, apoi înaintînd încet dar sigur spre Ierusalim. Dar în vara anului 68, pe cînd se afla în jurul Ierusalimului, Nero a murit, iar Vespasian era un posibil candidat să fie succesor la tronul imperial. Evenimentele din Roma se mișcau încet, ceea ce-l motivează pe Vespasian să părăsească Iudeea. Doar temporar, deoarece îl lasă în locul său pe Titus, fiul său.
Legiunile romane au încercuit din nou Ierusalimul, iar în aprilie 70 a început o nouă împresurare. Suferințele celor din Ierusalim au devenit oribile. În septembrie, cei mai zeloși iudei rebeli s-au baricadat pe ultima redută: Templul. Anumite surse istorice descriu intențiile lui Titus în acest moment. Josephus, un general iudeu care a venit de partea romanilor încă din primele zile ale revoltei, scrie că Titus avea de gînd să salveze templul ca un gest al atitudinii moderate romane. O autoritate romană de mai tîrziu, Sulpicius Severus, a scris, bazîndu-se pe o notă a istoricului Tacitus, o altă variantă. Acesta descria mînia lui Titus ca fiind îndreptată împotriva templului. Motivul pentru distrugerea lui era „pentru ca religiile iudaică și creștină să fie complet abolite; deși cele două erau ostile, aveau rădăcina comună; creștinii erau o ramură a iudaismului, iar dacă tai rădăcina, ramurile vor pieri de la sine.”
Comentariul lui aduce la lumină o realitate crucială despre istoria începuturilor bisericii creștine. Titus a anihilat ultimile rămășițe ale revoltei iudaice, inclusiv pe cei care s-au retras pe fortăreața de la Masada la trei ani după căderea Ierusalimului. O ultimă rezistență față de Roma va fi aspru înfrîntă în timpul împăratului Adrian în anul 135. Încă înainte de căderea Ierusalimului și distrugerea templului în anul 70, observația lui Titus despre dependența creștinsmului de iudaism devenise istorie. În timp ce creștinismul, în primii săi ani, a funcționat ca un apendice la iudaism, din anul 70 a trebuit să-și definească propria albie. Acea mișcare de independență de iudaism a fost puternic accentuată de distrugerea de către romani a Templului.
Campaniile lui Vespasian, Titus, Hadrian, și alți generali romani împotriva Ierusalimului, n-au distrus biserica creștină. Mai degrabă, au eliberat biserica pentru ca destinul ei – de religie universală – să poată face un pas înainte. Din perspectiva primilor creștini, decimarea romană a Ierusalimului părea o tragedie de nedescris. Creștinismul s-a născut în leagănul iudaismului. Așa cum ne indică Fapte 15, primul centru al comunicărilor creștine, al organizării și autorității era Ierusalimul. Primul lider al bisericii, Iacov, fratele Domnului, care a prezidat conciliul în Fapte 15, funcționa ca și liderii sinagogii. Cîteva din primele scrieri creștine au fost intenționate să fie scrise direct diasporei iudee, de exemplu Epistola lui Iacov. Alte scrieri creștine care au devenit parte a Noului Testament au fost preocupate cu negocierea granițelor dintre iudaism și creștinism. Apostolul Pavel, își aduce argumentele împotriva celor care doreau să mențină ritul iudaic al circumciziei ca o cerință pentru mîntuire. În concluzie, așa cum scria istoricul W.H.C. Frend, putem spune că „întreg creștinismul în acest stadiu (perioada apostolică) a fost creștinism iudaic.
Marele punct de turnură reprezentat prin distrugerea Ierusalimului a fost să împingă creștinismul înafara granițelor sale iudaice, să-l trasforme dintr-o religie a unui context particular iudaic într-o religie orientată spre semnificația universală a cîștigării granițelor lumii mediteraneene, și apoi a celor de dincolo de ele. Apostolii Petru și Pavel au fost probabil martirizați în Roma în timpul împăratului Nero, în timpul cînd armatele lui Titus și Vespasian înaintau spre Ierusalim. Cîteva decade mai tîrziu, capitala imperială, Roma, a devenit locul care a înlocuit importanța Ierusalimului. Dezaterile teologice au migrat rapid de la problemele sistemului moral iudaic la cele ale filozofiei eleniste sau la conceptele romane. Deja prin anul 70, sinagogile iudaice împrăștiate de-a lungul țărmului mediteraneean erau cele care funcționau ca principalele vehicole în răspîndirea creștinismului.
Cînd romanii au cucerit Ierusalimul, creștinii deja plecaseră. O tradiție afirmă în secolul al patrulea, prin istoricul bisericii Eusebiu, despre creștinii din Ierusalim că s-au refugiat la Pella, o cetate la nord-est de Ierusalim, dincolo de Iordan. Evidențele arheologice nu au putut verifica raportul lui Eusebiu, dar moartea fizică a iudeilor creștini nu este principala problemă dezbătută. F.F. Bruce afirmă: „decada care se termină cu anul 70 marchează încheierea perioadei cînd creștinătatea putea fi gîndită ca o simplă varietate a iudaismului… din anul 70 diferența dintre creștinătatea iudaică și a iudaismului ortodox a fost decisivă… Cursul principal al creștinismului trebuia să-și aibă albia sa independentă în lumea neamurilor”.
Acum, însă, se ridicau noi întrebări. Cum putea biserica să se definească pe sine? Cum putea să-și organizeze închinarea sa? Cum putea să-și găsească autoritatea sigură? Dar evanghelizarea? Cum putea să se păzească de învățăturile mincinoase? În alte cuvinte, odată ce cadrul dat al iudaismului a fost îndepărtat, ce alt cadrul îi va lua locul? Trei secole după căderea Ierusalimului au dat răspunsul la aceste întrebări. Biserica s-a angajat să-și găsească stabilitate și să-și asigure creșterea în perioada imediat următoare perioadei apostolilor. Punctul de turnură al istoriei creștine de la Ierusalim din anul 70 a constat în provocarea Bisericii de a se defini în contextul mandatului dat de Hristos – acela de a face ucenici din toate neamurile.
Titus distruge Ierusalimul – articol de Kevin Miller
Cînd generalul roman a jefuit Templul, iudeii au pășit într-o nouă fază a istoriei lor – la fel și creștinii
Gessius Florus a iubit banii și îi ura pe evrei. Ca procurator roman, el guverna Iudeea avînd puțină grijă de sensibilitățile lor religioase. Cînd veniturile din impozite au fost mici, el a confiscat argintul din Templu. Pentru că rumoarea împotriva lui creștea, acesta a trimis trupe în Ierusalim care au masacrat 3.600 de cetățeni. Acțiunea lui Florus a declanșat o rebeliune explozivă ― prima revoltă evreiască ―.
Lansarea revoltei
Revolta evreilor a început la Masada, o stîncă uriașă ridicîndu-se deasupra Mării Moarte. Romanii au construit acolo o fortăreață realmente invincibilă. Totuși, atrocitatile lui Florus au inspirat cîțiva zeloți nebuni să atace Masada. Într-un mod miraculos au obținut victoria, măcelărind acolo armata romană. În Ierusalim, căpitanul Templului a arătat solidaritate revoltei încetînd să mai aducă sacrificii lui Cezar. În curînd Ierusalimul era într-un dezastru, expulzînd și ucigînd trupele romane. Revolta s-a extins în întreaga Iudee, apoi în Galileea. Cestius Gallus, guvernatorul roman al regiunii, a mărșăluit din Siria cu 20.000 de soldați. A asediat Ierusalimul șase luni, și totuși a fost învins. A lăsat 6.000 de soldați romani morți; să nu mai vorbim de armele pe care apărătorii evrei le-au luat și le-au folosit.
Apoi împăratul Nero a trimis pe generalul Vespasian să înăbușe revolta. Vespasian învins opoziția din Galileea, apoi în Trans-Iordania, apoi în Idumeea. A înconjurat Ierusalimul. Dar înainte să obțină victoria, Nero a murit. Vespasian a fost implicat în lupta pentru tron, care s-a încheiat cu proclamarea lui de către armatele estice ca împărat. Una din primele sale acțiuni ca împărat, a fost să-l numească pe fiul său, Titus, conducător al războiului împotriva iudeilor.
Zdrobirea revoltei
De acum, Ierusalimul a fost izolat de restul națiunii, iar dezbinările din oraș au combătut strategiile de apărare. În timpul asediului, oamenii au început să moară de foame și ciumă. Soția marelui preot, care trăia cîndva în lux, căuta firimiturile de pe străzi. Între timp, romanii au pus în acțiune mașini noi de război care să arunce bolovani în zidurile orașului. Berbecii au atacat fortificațiile. Apărătorii evrei au luptat întreaga zi și au reușit să rezidească zidurile în timpul nopții. În cele din urmă, romanii au dărîmat zidul exterior, apoi al doilea, și în final al treilea zid. Touși, evreii au luptat grăbindu-se către Templu, ultima lor linie de apărare. Acesta a fost sfîrșitul pentru vitejii apărători evrei și pentru Templu. Istoricul Josephus susține că Titus n-a vrut să lovească în Templu, dar soldații erau atît de mînioși pe agerii lor adversari încît l-au ars. Evreii care au supraviețuit au fost măcelăriți sau vînduți ca sclavi. Ceata zeloților care au luat Masada au păstrat-o timp de cel puțin trei ani. Cînd romanii și-au construit în sfîrșit rampa lor de asediu și au invadat fortăreața din munte, au găsit pe apărătotii ei morți; aceștia s-au sinucis nedorind să fie captivi ai străinilor.
Rezultatele revoltei
Revolta evreilor a marcat sfîrșitul statului Israel pînă în timpurile moderne. Distrugerea Templului a determinat, de asemenea, o schimbare în închinarea evreilor (deși această schimbare începuse o dată ce evreii fuseseră împrăștiați în întreaga lume în urmă cu șase sute de ani de către babilonieni). Prima distrugere a Templului de către babilonieni, în 586 B.C., i-a obligat pe evrei să devină oameni ai Legii. Tristul sfîrșit al Templului a închis ușa sistemului evreiesc orientat pe jertfe. Au adoptat, desigur, noi ritualuri în sinagogă și în casele lor familiale. Dar Sanhedrinul a fost dizolvat, iar centrul religiei iudaice a fost mutat în instituțiile educaționale ale Iaminei.
Unde erau creștinii? În afara orașului. Mulți au fost conduși înafara Ierusalimului prin deceniile de persecuție de mai înainte. Eusebiu a scris că, atunci cînd a început revolta, în 66 A.D., unii din evreii creștini rămași au fugit la Pella, un oraș pe rîul Iordan. S-ar putea spune că aceste evenimente au înclinat balanța implicărilor Bisericii către neamuri. Misionari, ca Pavel, s-au ocupat de o biserică puternică și conservatoare, cu temelia în Ierusalim. Dar evreii creștini, neimplicați în revoltă, au determinat o prăpastie evidentă între ei și iudeii conservatori. După 70 A.D., creștinilor nu li s-a permis să intre în sinagogi. Apoi, căderea Ierusalimului i-a deosebit și mai mult pe creștini de evrei și a îndemnat Biserica să se dezvolte între neamuri.
Legături cu trecutul iudaic
Creștinismul a avut o relație specială cu iudaismul. Această relație a avut consecințe tragice, în special în contextele unde creștinii au dominat o cultură locală sau o națiune și unde iudeii erau considerați ca a doua clasă de cetățeni. În toate acele circumstanțe, pe lîngă înrudirea celor două religii, au avut loc și mișcări violente atunci cînd comunitățile iudaice au încercat să impună revenirea la practica credinței lor ancestrale.
Privită dintr-o altă perspectivă, legătura dintre creștinism și iudaism poate fi văzută într-o lumină mai pozitivă. Deși biserica s-a rupt din iudaism, este un fapt remarcabil că principalele probleme ale primelor secole ale bisericii au fost probleme născute în contextul iudaismului.
În primul rînd, creștinii s-au frămîntat cu întrebarea: ce este adevărul? Dacă biserica a căutat adevărul ultim într-o revelație personală de la Dumnezeu – adică, în viața și lucrarea lui Isus Hristos – totuși, biserica s-a folosit de moștenirea iudaică cu privire la credința că revelația divină deține cheia celor mai importante realități ale vieții.
În al doilea rînd, creștinii s-au frămîntat cu întrebarea: cum putem cunoaște adevărul? Deși răspunsul îl găsim în scrierile Noului Testament și în mărturia apostolilor lui Hristos, totuși încrederea într-o revelație scrisă de la Dumnezeu și a unor lideri care au autoritatea interpretativă a acelor revelații scrise, provine dintr-un context iudaic al onorării cărților sacre și al studierii lor cu mare atenție.
În al treilea rînd, creștinii s-au frămîntat cu întrebarea: cum vom transpune adevărul în practica vieții? Dacă biserica a înțeles că există o altă dimensiune mai adîncă decît cea a organizării vieții în jurul ritualului anual al templului și a activităților sinagogilor locale, totuși dezvoltarea proprie a bisericii înspre episcopi și plantarea noilor biserici sub conducerea bătrînilor, preoților sau slujitorilor locali provine dintr-un mod de gîndire iudaic al întăririi credinței și al organizării comunității pentru a face față presiunilor lumii.
Biserica primară a beneficiat din legătura sa cu iudaismul încă într-un aspect. Pentru încă cîteva decade după anul 70, biserica a continuat să se bucure de statutul legal pe care iudeii și-l cîștigaseră cu greu. În mod normal, în lumea mediteraneeană a acelor timpuri, națiunile cucerite de Roma erau forțate să adapteze religiile lor locale religiei romane; ei trebuiau să recunoască dumnezeii Romei alături de ai lor. De aceea monoteismul iudeilor a fost o continuă sursă de frămîntări începînd cu secolul I B.C., cînd Roma a cucerit Iudeea. Roma a recunoscut iudaismul ca o religie legală, în ciuda refuzului iudeilor de a recunoaște zeii romani. Acest statut de religia licita a protejat biserica creștină prin asocierea ei cu iudaismul, chiar dacă distrugerea Ierusalimului a condus de fapt la separarea completă a celor două religii.
Cînd biserica creștină s-a implicat în lumea romană, rădăcinile ei iudaice au rămas obscure, dar chiar și așa, acele rădăcini au rămas o parte esențială a ceea ce creștinismul a fost și a devenit.
Din Ierusalim spre marginile pămîntului
Biserica Creștină ca mișcare misionară în lumea mediteraneeană s-a folosit și de condițiile generale ale timpului:
pax romana – stabilită de Cezar August (27 BC – 14 AD), asigura o stabilitate politică și socială, făcînd posibilă mișcarea ideilor și a oamenilor.
cultura elenă ce acompania expansiunea puterii politice romane a creat o formă comună a limbii grecești (koine) deschisă învățării oamenilor care trăiau în imperiu.
Dispersia iudeilor din Iudeea, care a început cu cîteva secole înainte de Hristos, a însemnat comunități de oameni cu frică de Dumnezeu, care au studiat Scripturile evreiești, împrăștiați prin toată lumea romană. Creștinismul care s-a împrăștiat după anul 70 s-a folosit de avantajele tuturor acestor condiții existente.
Noua religie avea nevoie de mai mult decît factori generali favorabili politici, sociali și religioși. Dispersia sinagogilor iudaice în lumea mediteraneeană a asigurat o bază a operațiunilor pentru misionarii creștini, așa cum Faptele Apostolilor îi descrie pe Pavel, și tovarășii săi. Mărturia despre Hristosul crucificat și despre non-iudeii care puteau deveni „copii ai lui Avraam” prin credință, i-a ofensat adînc pe iudei și au determinat o puternică opoziție în cadrul bisericii.
Roma a asigurat condiții pașnice pentru călătoria și răspîndirea noilor idei, dar imperiul n-a stat liniștit atunci cînd în locul Cezarului, cel care era propovăduit Domn era numai Isus Hristos. Persecuția romană, care a început sub Nero, Domitian și Marcus Aurelius, înainte ca să fie extinsă sistematic de către împărații Decius și Valerian (mijlocul sec.III) și Dioclețian (începutul sec.IV), au declarat război noii credințe.
O opoziție mai serioasă decît cea religioasă iudaică și cea a persecuției politice romane, a fost cea a nesiguranței interne. Linia de demarcație a traducerii noii credințe într-o lume a religiilor grecești, romane și orientale au creat un nou curent: gnosticismul. Spre sfîrșitul secolului II, apologetul creștin Iraneus a listat 217 de forme ale acestei noi forme de gîndire din cadrul creștinătății.
L.5 Persecuții și erezii în Bis. Primară
I. Persecuțiile religioase din primele patru secole – încercarea credinței Bisericii
Prigoana sau persecuția semnifică o perioadă de pedepse sistematice aplicate unor oameni pentru că au aderat la o anumită concepție religioasă. Persecuțiile sistematice încep odată cu guvernul imperiului roman. Deși toleranți față de concepțiile religioase străine în general, romanii s-au lovit de creștini în problema închinării la Cezar. Persecuțiile au început ca o reacție socială, devenind mai tîrziu politice.
„Creștinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Creștinii nu locuiesc separat în orașele lor proprii, nu vorbesc vreo limbă diferită, nici nu practică un mod de viață straniu. Învățătura pe care o au nu este o descoperire a minții și cugetării omenești, nici nu aderă, ca unii, la vreo învățătura omenească. Ei își petrec viața în orice oraș, grec sau străin, după cum fiecaruia i-a fost hărăzit de soartă, urmînd obiceiul local firesc în ce privește portul, hrana și alte stări. Totuși starea lor arată cîteva trăsături minunate și chiar surprinzătoare. Deși locuiesc acasă, în țările în care s-au născut, ei se comportă ca niște străini. Participă la toate ca cetățeni, dar ei rabdă pe toți și pe toate ca străini… Ca toți oamenii, ei se căsătoresc și nasc copii, dar nu leapădă pe cei născuți. Orice creștin este liber să se împărtășească la masa altuia, dar niciodată nu are pat comun. Cu toate că viețuiesc în trup, ei nu trăiesc după trup. Trăiesc pe pămînt, dar cetățenia lor este cerească. Ei ascultă legile hotărîte, dar în viața lor particulară ei sînt mai presus de legi. Iubesc pe toți oamenii, dar sînt persecutați de toți. Ei sînt neînteleși și condamnați, iar suferind moartea, ei sînt treziți la viață. Sînt săraci, dar îmbogațesc pe alții, sînt lipsiți de toate, totuși au toate din prisos. Sînt dezonorați, totuși sînt slăviți prin înjosirea lor; huliți, dar răscumpărați. Ei răsplătesc calomnia cu binecuvîntarea, insulta cu delicatețea. Pentru binele pe care îl fac sînt pedepsiți ca niște răi, iar cînd sînt osîndiți, se bucură ca unii care ar da viață. Sînt pedepsiți de iudei ca niște eretici și persecutați de greci, cu toate că cei ce le fac rău nu pot explica pricina ostilității lor."
Cauzele generale ale persecuțiilor
Propovăduirea creștină a întîmpinat de la început unele piedici și greutăți, atît din partea iudeilor, cît și din partea păgînilor. Persecuțiile propriu-zise, cele îndurate de creștini din partea autorităților romane și ale mulțimii păgîne, au fost mult mai grele, de lungă durată, și au pus Biserica în grea cumpănă. Ele au început în anul 64, sub împăratul Nero (54-68), și au durat pînă la anul 313, cînd împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranță religioasă, de la Milan. Persecuțiile n-au fost continue, dar au durat mai mult de jumătate din timpul arătat.
Cauzele persecuțiilor au fost de mai multe feluri:
Cauze religioase. Între creștinism și religia greco-romană era o mare deosebire. Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală, morală, în timp ce păgînismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută. Păgînii nu aveau o înțelegere pentru o religie spirituală, fără temple, fără zei și jertfe, fără reprezentările zeilor prin statui, în care oamenii de rînd credeau că locuiește puterea lor – numen. Credința creștină era socotită de păgîni o apostazie de la religia și tradiția strămoșilor – mos majorum, disprețul zeilor, ateism și nelegiuire. Orice calamitate abătută asupra Imperiului Roman, năvălirea altor popoare, cutremure, furtună, vreme rea, inundații, secetă, foamete, epidemii, toate erau atribuite creștinilor, fiindcă au părăsit cultul zeilor, iar zeii mînioși trimit aceste nenorociri asupra oamenilor.
Cauze politice. Strînsa legătura dintre religie, stat și viața publică scotea și mai mult în evidență contrastul dintre creștinism și păgînism. Politeismul era în adevăr amestecat în toate manifestările vieții publice și de stat. Ideea păgînilor, că Imperiul Roman este ajutat și protejat de zei și că lor li se datorează creșterea și puterea lui, și că, pe de altă parte, nenorocirile care se abat asupra lui vin din cauza creștinilor, care, prin atitudinea lor, jignesc și supără pe zei, au contribuit ca păgînii sa vadă în creștini dușmanii statului. Cultul împăratului și al zeiței Roma, care constituia de fapt o manifestare de loalitate politică față de puterea Romei și a împăratului, de la care creștinii se sustrăgeau, căci ei Îl adorau pe Dumnezeul cel adevărat, Creatorul cerului și al pămîntului, a constituit una din cauzele principale ale persecuțiilor. Refuzul creștinilor de a adora pe împărat ca zeu era socotit ca act de impietate (sacrilegium) și ofensă adusă majestății imperiale – crimen lesae religionis et divinitatis (Tertulian, Apologeticum, XXVII, 1).
Cauze moral-sociale. Prejudecățile și ura păgînilor se manifestau și în aprecierile lor asupra vieții morale a creștinilor. Neînțelegînd Taina Sfintei Împărtăsanii, în care pîinea și vinul sînt prefăcute, prin Sfîntul Duh, în Trupul și Sîngele lui Isus Hristos, creștinii erau acuzați ca ucid copiii la cultul lor și se hrănesc cu sîngele și carnea acestora (=ospete thyestice). Neînțelegînd rostul și sensul agapei creștine, creștinii erau socotiți imorali, fiind acuzați că la ospețele comune se dedau la desfrîu și comit chiar incesturi, ca Oedip, regele Tebei. Cei de sus, aristocrații, vedeau în creștini elemente vulgare și-i disprețuiau, pentru că ei se recrutau mai mult din clasele modeste. Creștinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranți, de oameni inferiori. Prin abținerea lor de la anumite meserii și funcțiuni, legate de cultul zeilor, prin refuzul unora de a servi în armata, creștinii erau socotiți de păgîni inutili societății, nefolositori în afaceri – infructuosi negotiis (Tertulian, Apologeticum, XLII, 1).
Persecuțiile împotriva creștinilor
Persecuțiile îndurate de creștini din partea păgînilor au fost multe și grele. Numărul lor este socotit de obicei după împărații romani persecutori. Lactantiu socotește șase, Supliciu Sever, nouă, Augustin și Paul Orosiu, zece, dar ele au fost mai multe.
De la Traian (98-117) pîna la Deciu (249-251), creștinii au fost urmăriți și persecutați pe baza unei dispoziții oficiale, provizorii și mărginite, numita rescript, care se aplica într-o cetate sau regiune. De la Deciu pînă la sfîrșitul domniei lui Diocletian (285-305), creștinii au fost persecutați pe baza unei dispoziții generale dată de împărat, numita edict, valabilă în tot Imperiul, ceea ce a dus la persecuția generală a creștinilor. În genere, la creștini nu se căutau și nu se condamnau anumite crime prevăzute și pedepsite de legile în vigoare, ci doar calitatea și numele lor de creștini ― pentru nume, spune Iustin Martirul, Apologia I-a, 4. Interesa, deci, nu crima sau vina, ci numele însuși: nomen ipsum, nomen cristianum, „confessio nominis, non examinatio criminis damnatur" = „mărturisirea numelui, nu examinarea vinei se condamna" (Tertulian, Apologeticum II, 3, 11; Scorpiace, IX-X).
1. Primul împărat persecutor e socotit Nero (54-68). Predecesorul său, Claudiu (41-54), a luat o măsura contra iudeilor, în anul 49, alungîndu-i din Roma, pentru ca se certau între ei pentru persoana lui Hristos (Suetoniu, Vita Claudii, 25, 4). Măsura a atins indirect și pe creștini. Prima persecuție sîngeroasa a fost în anul 64, sub Nero, care a învinuit pe nedrept pe creștini de incendiul Romei, din 19 iulie 64, ca să scape de furia mulțimii. Persecuția a fost de o cruzime înspăimîntătoare. Istoricul Tacit spune că a suferit o mulțime imensă de creștini – ingens multitudo (Annales, XV, 44). După tradiția creștină, au murit la Roma, ca martiri, apostolii Petru și Pavel, după toată probabilitatea, în anul 67. Unii scriitori creștini cred că Nero a dat un decret prin care interzicea creștinismul, concretizat în formula: „non licet esse vos" ― „nu e permis sa existați voi", numit „Institutum Neronianum" (Tertulian, Apologeticum, II, 4).
2. Sub împăratul Domitian (81-96), persecuția începe iarăși. Una din cauzele persecuției a fost refuzul creștinilor de a plăti „fiscus judaicus", adică impozitul perceput de iudei, după dărîmarea Templului din Ierusalim, în anul 70, creștinii declarînd ca ei nu sînt evrei. Au pierit în aceasta persecuție, în anul 95, persoane nobile, între ele și unele rude ale împăratului, ca vărul său, Flavius Clemens și soția acestuia, Flavia Domitilla, precum și fostul consul Acilius Glabrio. După tradiție, a suferit și evanghelistul Ioan, fiind exilat în anul 96, în insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. Știrea că a fost adus la Roma și aruncat într-un vas cu ulei fierbinte, din care a scapat nevătămat, nu e verosimilă.
3. Împăratul Traian (98-117) dă contra creștinilor cel dintîi rescript care se păstrează. În timpul său, guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tînăr, trimite împăratului, între 111-112, o scrisoare prin care-i cere sfatul cum să procedeze față de creștinii din provincia sa, care erau numeroși. În scrisoarea sa de răspuns, cu caracter de rescript, Traian stabilește: creștinii să nu fie căutați din oficiu; dacă sînt denunțați și dovediți ca creștini, să fie pedepsiți; să lase liberi pe cei ce apostasiază de la Hristos; să respingă denunțurile anonime, ca ceva nedemn pentru secolul lui (nec nostri saeculi est). Rescriptul lui Traian are o importanță considerabilă, căci el va servi ca normă în urmărirea și pedepsirea creștinilor pînă la Deciu (249-251). În timpul lui Traian au suferit ca martiri: episcopul Ignatiu al Antiohiei, care a fost adus legat în lanțuri la Roma și aruncat la fiare pe la 107-108, în timpul jocurilor organizate în circul Colossaeum de Traian, în urma victoriei sale asupra dacilor, din anul 105-106; episcopul Simeon al Ierusalimului († 107), în vîrsta de 120 ani.
4. În timpul împăratului Antoninus Pius (138-161), a izbucnit o persecuție la Smirna, în provincia Asia Proconsulara, în care au murit 11 creștini. Cel mai cunoscut dintre ei este bătrînul episcop al Smirnei, Policarp (23 febr. 155), care a fost ars pe rug și străpuns cu un pumnal în circul din Smirna, în anul 155.
5. Marcus Aurelius (161-180), deși era un împărat cult, filosof stoic, cu predilecție pentru justiție și învățămînt, ura creștinismul din rațiuni de stat. Sub el a suferit pentru Hristos, la Roma, tînăra fecioară de neam nobil Cecilia. Tot la Roma, a suferit martiriul în anul 165 apologetul și filosoful creștin Iustin Martirul, denunțat de rivalul sau păgîn, Crescens, și condamnat la moarte prin decapitare, împreună cu alți șase creștini. Foarte grea a fost persecuția în Galia, în orașele Lugdunum (Lyon) și Vienna, pe valea Ronului, unde au suferit martiriul pentru Hristos, în anul 177, 48 de martiri. Dintre aceștia, amintim pe episcopul Potin al Lyonului, de 90 de ani; doi frați, Ponticus și sora sa Blandiana, copilandri, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, galo-roman de origine nobilă, Maturos, Attalus, Vivliada, care au uimit pe păgîni prin răbdarea și curajul lor. Trupurile lor au fost arse, iar cenușa a fost aruncată în apele Ronului (Eusebiu Ist. Bis., V, 1-2; Pr. Prof. I. Ramureanu, Actele martirice, București, 1982, p. 53-72).
6. Sub împăratul Comodus (180-192), fiul lui Marcus Aurelius, au suferit moarte martirică la Cartagina, în Africa, în 17 iulie 180, „grupul martirilor scilitani", 12 la număr, numiți așa după cetatea Scilli sau Scillium, din Numidia proconsulară, de unde erau originari. Actul lor martiric este primul document creștin în limba latină (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 80-85). Alți martiri au căzut în Asia Proconsulară, Frigia și Siria. Cel mai însemnat martir în timpul lui Comodus este un roman cult, de origine nobilă, senator roman, Apollonius, care a fost judecat și condamnat la moarte de prefectul pretoriului, Perennis, fiind decapitat la 21 aprilie 184 (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 88-89). După Comodus, Biserica a avut cîțiva ani de pace.
7. La începutul domniei lui Septimius Sever (193-211), persecuția a izbucnit cu violență în Africa. Pe la 201-202, el a interzis propaganda creștină. În urma acestei măsuri, au suferit mulți creștini. La Alexandria, au suferit martiriul în 202, Leonida, tatăl lui Origen și alți creștini; tanara Potamiana, o altă tînără Herais și soldatul Basilide. În Africa, au suferit martiriul la Cartagina, la 7 martie 203, un grup de șase creștini, în frunte cu o nobilă romană, de 22 de ani, Perpetua, și cu Felicitas, din serviciul ei. Actul lor martiric este unul din cele mai interesante și frumoase din literatura creștină (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 104-125). În Galia a suferit martiriul în 202, Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon).
8. Maximin Tracul (235-238) a poruncit încă de la începutul domniei uciderea "conducătorilor Bisericii, vinovați de învățătura cea după Evanghelie". Măsura s-a extins și la preoti și diaconi. (Eusebiu, Ist. bis., VI, 28). Au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma, Pontian (230-235) și Ipolit († 235); la Alexandria au suferit închisoare preotul Protoctist și diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen.
9. Decius (numit și Thaianus Decius; 249-251) este cel dintîi împărat roman care publica un edict general contra creștinismului, avînd aplicare în tot Imperiul, cu intenția de a desființa creștinismul. Toti creștinii, de orice stare și vîrsta, și chiar cei banuiti ca sînt creștini, erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat și sa faca acte de adeziune la păgînism.
Pe langa martiri, edictul a provocat numeroase apostazii. Un episcop, Evdemon al Smirnei, a apostaziat cu un numar insemnat de creștini.
Martirii și marturisitorii au fost numerosi. Mai insemnati sînt: episcopul Fabian al Romei (236-250), Alexandru al Ierusalimului (213-251), Vavila al Antiohiei (244-250), Saturnin al Tolosei (Toulouse), în Galia, preotul Pioniu, martirizat la 12 martie 250, la Smirna, și multi alții. (Pentru Pioniu, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 133-154).
La 13 octombrie 250, au suferit martiriul la Smirna: Carp, Papil, Agatonica și Agatodor (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 162-169). Origen, renumitul conducator al scolii din Alexandria, a suferit chinuri grele, din cauza carora a murit la Tyr, în 254.
Alti creștini și episcopi au reusit sa se refugieze, ajutati de creștini, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul al Neocezareei.
Dupa incetarea persecutiei, o grea problema pentru Biserica au fost apostatii (lapsi, = cei cazuti de la credinta). Tinand seama de gravitatea actului de apostazie, au fost patru categorii de cazuti: sacrificati, adica cei ce au adus sacrificii zeilor; thurificati, cei ce au adus sacrificiu numai arderea de tamaie; libellatici, cei ce au obtinut pe bani un certificat (libellus) din partea autoritatilor ca au sacrificat, fără sa fi adus jertfe; acta facientes, cei ce au declarat la interogatoriu ca nu sînt creștini. Reprimirea lor în Biserica se făcea, după un anumit stadiu de penitență, prin recomandarea episcopilor și a confesorilor, adică a celor ce au marturisit credinta în timpul persecutiei.
10. Imparatul Valerian (253-260), prin edictul din august 257, deschide un razboi neindurat contra Bisericii. Creștinii erau din nou obligati la sacrificii, mai ales clericii, adunarile interzise sub pedeapsa cu moartea, iar averile confiscate. Un al doilea edict, publicat în 258, agraveaza masurile celui dintai. Au murit ca martiri: papa Sixt II al Romei și diaconul Laurentiu, episcopul Ciprian al Cartaginei († 14 septembrie 258), episcopul Fructuosus, cu doi diaconi, Tarragona, în Spania. La Utica, în Africa, au fost aruncati într-o groapa cu var nestins 153 de creștini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de "massa candida" (Pentru Sf. Ciprian, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, op.cit., p. 172-180).
Imparatul Aurelian (270-275) a inceput spre sfîrșitul domniei o persecutie contra creștinilor, dar aceasta s-a terminat o data cu asasinarea împăratului, la Caenophrurium (= Castrul nou), în apropierea Bizantului, de un grup de ofiteri, unelte oarbe ale unui secretar veros.
11. Sub împăratii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) și Constantius Chlorus (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti împărati, în frunte cu Diocletian, au dat contra creștinilor patru edicte de persecutie, trei în 303 și al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult creștine, interzicerea adunarilor creștine, arderea cartilor sfinte și a arhivelor creștine, pedepsirea aspra a clericilor și creștinilor care nu apostaziau de la credinta în Hristos.
In 298, Galeriu a procedat la o "curatire" a soldatilor creștini din armata. La Durostorum (Silistra) au pierit de moarte martirica, în acest timp, veteranul Iuliu și soldatii Hesychius, Nicandru, Marcian, Pasicrate și Valentinian.
Intre 303 și 305, au fost numerosi martiri, mai ales în Rasarit, Italia, Africa, provinciile sud-dunarene, Scythia Minor. Astfel, Antim, episcopul Nicomidiei, a fost decapitat în 303. La Eliopol, în Egipt, a suferit o tînără, Varvara. În Cilicia, au suferit Cosma și Damian, doi medici care practicau medicina din caritate creștina. La Antiohia Pisidiei, a suferit Margareta. În Capadocia a suferit Gheorghe și Dorothea. La Tesalonic au suferit în martie și aprilie 304 Agapi, Irina și Hiona. La 12 august 304, a suferit în orasul Catania din Sicilia diaconul Euplus. La 6 aprilie 304, a suferit martiriul Irineu, episcop de Sirmium (Mitrovita), iar la 9 aprilie 304, diaconul sau, Dimitrie. La 20 august 304, fecioara Basila; la 25 octombrie 304, Anastasia; la 26 martie 34, au suferit martiriul la Singidunum (Belgrad), preotul Montanus și sotia sa, Maxima; la 2 noiembrie 304, a suferit episcopul Victorin de Poetovio (Pettau, în Austria); la 23 februarie 305, a patimit gradinarul Sinerotas; în 305-306, au suferit martiriul la Fruska Gora, langa Sirmium, "Quattuor coronati" – "Cei patru încoronați".
Numerosi au fost martirii în Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Astfel, la Halmiris (Salmorus, probabil Cetatea Zaparojenilor, jud.Tulcea), au suferit martiriul pentru Hristos pe la 290, Epictet și Astion, la 8 iulie, Evangelicus (290 – incep. sec. IV). La Axiopolis (Cernavoda) au suferit Chiril, Chindeas și Tasius (Dasius) († 20 noiembrie 304). La Noviodunum (Isaccea) au suferit martiriul sub Diocletian, între 303 și 305, sau sub Liciniu (308-323), între 320-323, Zotic, Attalus, Camasis și Filip, ale caror moaște au fost descoperite în cripta de la Niculițel în vara anului 1971, și se află astăzi în biserica manastirii Cocos (jud. Tulcea).
La Alexandria, a suferit în 307, Ecaterina, în urma edictului dat în 305 de Maximin Daia (305-313). Numerosi martiri au suferit în Orient, în timpul împăratului Liciniu. Astfel, la 9 martie 320, au suferit cei 40 de ucenici, lasati sa inghete în lacul Sevastia din Armenia. La 3 ianuarie, între 320-323, au suferit la Tomis (Constanta) fratii Argeu și Narcis. Tot la Tomis, au suferit la 13 septembrie 320-323 Macrobiu și Gordian (Pr. Prof. I. Ramureanu, op. cit., p. 185-295).
Urmările persecuțiilor
Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserică. În perioada primelor secole, pînă la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar în Rasarit și după aceea, Biserica a dat cel mai mare numar de martiri. Contrar asteptarilor masurilor luate de împăratii romani contra creștinilor și a urii lumii păgîne, cu cît creștinii erau mai persecutati, cu atat numarul lor crestea. Curajul martirilor în fata mortii a facut pe multi păgîni sa treaca la creștinism. "Semen est sanguis christianorum" – "sangele creștinilor este o samînța", scria Tertulian (Apologeticum, 50, 13).
Intr-adevar, martirii creștini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit lumea greco-romana, toate torturile și pedepsele inventate de fanatismul și brutalitatea lumii păgîne, care ura pe creștini, dispretuia credinta lor într-un Dumnezeu spiritual și invizibil, lua în deradere credinta și speranta lor în invierea mortilor și viata viitoare, și nu avea nici o pretuire pentru viata lor curata și sfîntă. (Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982).
II. Erezii din primele secole:
A. Erezii legaliste:
a. Ebionsmul. Ebionismul se înrudește cu iudaismul eseilor fiindcă unele din principiile lui par să fi fost luate din acest tip de iudaism: respingerea jertfelor animale, doctrina despre existența unui principiu al Binelui și a unui principiu al Răului, deși amândouă vin de la Dumnezeu și alte detalii minore. Principiul Răului ar fi fost, după ebioniți “domnul veacului acestuia”, iar principiul Binelui va domni în “veacul viitor”. Între timp, principiul Binelui s-a revelat în această lume prin profetul său care a venit în mai multe întrupări. Adam, Abel, Isaac și Isus sunt întrupări ale profetului Binelui. Însă chiar în timpul lui Adam fiecare întrupare a profetului Binelui este însoțită de contrariul ei care servește scopurilor principiului Răului. Cain, Ismael, Ioan Botezătorul sunt manifestări ale principiului Răului, care se mai numește principiu feminin.
În cadrul acestui sistem de gândire, Isus este mai mult decât orice, un profet al principiului masculin sau al principiului Binelui. În afară de aceasta, Isus este pur și simplu un om pe care Dumnezeu l-a ales ca să declare voia Lui. Isus nu s-a născut dintr-o fecioară și la botezul său a primit el de sus puterea care l-a făcut în stare să-și împlinească misiunea. Această misiune nu a constat în mântuirea omenirii – o lucrare care este dincolo de capacitățile umane – ci în chemarea omenirii la ascultare față de Legea care a fost dată prin principiul masculin. De fapt, Legea era miezul spiritualității ebionite și cu toate că ei nu aduceau jertfe sângeroase, ei puneau accent pe circumcizie și pe respectarea Sabatului. Legile din VT care se referă la jertfe nu ar fi fost date de Dumnezeu, ci au fost adăugate la textul sacru prin influența principiului feminin. De aceea, în pofida faptului că păzeau Legea cu stictețe Epiphanius ne spune că ebioniții nu acceptau Pentateuhul în întregul său. Cât privește relația lui Isus cu Legea, ebioniții insistau că el nu venise să desființeze Legea, ci s-o împlinească. Împlinirea Legii de către Isus nu ar însemna nicidecum că Legea a fost acum terminată și că prin urmare nu mai obligă, ci că mai degrabă Isus a dat o pildă ca s-o urmeze toți. Pavel fusese cel care ar fi introdus ideea că Isus ar fi împlinit Legea pentru alții. Pavel ar fi fost și el slujitorul principiului feminin.
B. Erezii filozofice:
a. Gnosticismul. Sub numele general de gnosticism sunt incluse mai multe doctrine religioase care au înflorit în sec. II d.H. și a căror caracteristică principală era sincretismul. Gnosticii au preluat orice doctrină care li s-a părut valabilă, fără nici o discriminare privind originea ei sau contextul din care o luau. Gnosticismul susținea o filosofie dualistă: materia este rea, pervertită iar spiritul, duhul este bun, divin. După gnosticism, mântuirea constă din eliberarea spiritului, care este înrobit din cauza unirii lui cu lucrurile materiale. Trupul și “sufletul animal “ din oameni aparțin lumii materiale, fiindcă sufletul este doar ceea ce îi dă trupului viață, dorințe și pasiune. Spiritul nu aparține în realitatea aceste lumi, ci este o parte a substanței divine. Pentru un anumit motiv, care este de obicei explicat mitologic, el a căzut în această lume și a devenit prizonierul materiei. Este, deci, necesar să fie eliberat spiritul din această închisoare, aceasta realizându-se prin cunoaștere sau gnosis – de unde numele de gnosticism. Această cunoaștere nu constă numai în informație, ci este mai degrabă o iluminare mistică rezultând din revelația eternului. Cunoștința este, deci, o înțelegere a situației omenești, despre ceea ce am fost odată și ceea ce trebuie să devenim. Iar prin aceasta, putem fi eliberați de legăturile care ne leagă de lumea materială.
Dualismul gnostic avea urmări pustiitoare când se aplica hristologiei. Dacă materia și mai presus de orice, acea materie care formează trupul noastru, nu este produsul voinței divine, ci mai degrabă a unui alt principiu care este opus acelei voințe, urmează că materia și trupul uman nu pot servi ca vehicol pentru revelația Dumnezeului suprem. Așadar, Hristos care a venit ca să ni-L facă nouă cunoscut pe acel Dumnezeu, nu putea veni în trup. Trupul lui nu putea să fi fost un trup fizic adevărat, ci doar o aparență trupească. Suferințele și moartea Lui nu pot să fi fost reale, fiindcă este de neconceput ca spiritul divin să se dea astfel Răului și puterii destructive a materiei. Astfel, gnosticii sunt conduși spre doctrina hristologică numită docetism de la cuvântul grec dokeo(a părea, a presupune), pe care am întâlnit-o deja, vorbind despre învățătorii mincinoși combătuți de Ignațiu din Antiohia. În fața acestei teorii majoritatea creștinilor au afirmat că, în Isus din Nazaret, în trupul Său, în viața Sa, în suferințele Sale, în moartea și învierea Sa, trebuie găsită revelația mântuitoare a lui Dumnezeu. Probabil că primul gnostic care a încercat să reinterpreteze Evanghelia creștină a fost Cerinthus. El trăia la Efes spre sfârșitul sec. I d.H. iar în sistemul său se găsește dualismul derivat care este caracteristic gnosticismului în general. Și el făcea deosebire între Isus și Hristos. Isus era omul, fiul Mariei și al lui Iosif, pe când Hristos era ființa divină care s-a coborât peste Isus la botezul său. Așadar, Cerinthus nu era un docetist în sens strict, cu toate că el rezolva problema unirii umanității și divinității în Hristos, prin stabilirea unei deosebiri radicale între ele. Când Hristos și-a împlinit misiunea Lui ca mesager trimis omenirii, L-a părăsit pe Isus iar acesta a fost cel care a suferit, a murit și a înviat din morți, deoarece Hristos însuși este impasibil (adică “nesimțitor”). După tradiție, marele adversar al lui Cerintus la Efes, a fost apostolul Ioan. Se crede a ști că 1 Ioan este îndreptată contra lui.
b. Marcionismul. Dintre diferitele răstălmăciri ale mesajului Bisericii timpurii, cea mai primejdioasă a fost cea a lui Marcion, originar din provincia Pont (Asia Mică), din orașul Sinope, unde tatăl său a fost episcop. Plecând de acolo, a călătorit prin Asia Mică și a ajuns la Roma, unde a fost exclus din biserică pe la 144 d.H.. El a întemeiat atunci, o biserică marcionită iar acest pas l-a făcut unul din cei mai periculoși rivali ai creștinismului ortodox (drept credincios). Teologia lui Marcion este dualistă în același sens derivat în care este dualist gnosticismul. În această lume materială domnesc Legea și Justiția (dreptatea). Dincolo de această stare de lucruri, Harul este centrul Evangheliei creștine, Evanghelia Dumnezeului a cărui dragoste iartă și pe cei mai răi păcătoși. De aceea, Evanghelia este cuvântul unui dumnezeu care ar putea fi numit “celălalt” dumnezeu sau “dumnezeul străin” și care este radical diferit de dumnezeul care domnește în această lume. Dumnezeul care domnește în această lume este același dumnezeu căruia i s-au închinat evreii. El este dumnezeul care a făcut toate lucrurile “și a văzut că erau bune”, cel care revendică sacrificii sângeroase; cel care conduce poporul în bătălie; cel care poruncește să fie măcelărite populații întregi; care este descris cel mai bine ca “un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam” (Exod 20:5). Mult deasupra acestui dumnezeu răzbunător, există altul “dumnezeul necunoscut” care este dragoste. Acest dumnezeu nu este legat de această lume, ci este, în oarecare măsură “dumnezeul străin”. Pe când Creatorul este drept, mânios și războinic, dumnezeul surprem este iubitor, pașnic și infinit de bun. Probabil că Marcion a început prin afirmația după care Creatorul este un dumnezeu rău și că abia mai târziu, poate sub influența gnosticului Cerdo, el a ajuns să descrie Creatorul ca un dumnezeu drept. Astfel, contrastul a trecut de la Bine și Rău, la Dragoste și Dreptate.
Doctrina sa a rezultat dintr-un studiu atent al mesajului creștin, așa cum a fost predicat de Pavel. Acest mesaj se află în Epistolele lui Pavel și în Evanghelia după Luca, cu toate că scrierile acestea trebuie revizuite pentru a elimina multele interpolări iudaizante care au fost introduse în ele. Pavel a fost crainicul unui mesaj de o noutate radicală, a mesajului revelației unui dumnezeu necunoscut până atunci. VT nu poate fi luat drept cuvântul dumnezeului care este revelat prin Isus Hristos. În consecință, referințele la VT care se găsesc în epistolele lui Pavel sunt adăugiri mai târzii iar același lucru se poate spune despre Evanghelia după Luca, tovarășul lui Pavel. Astfel, Marcion a formulat primul canon al N.T.. Doctrina lui este deci întemeiată pe studiul acestor Scripturi, fiindcă el nu pretinde că ar fi un profet sau că ar avea vreo sursă de cunoaștere, ci doar că ar fi un reprezentant autentic al Scripturilor creștine.
c. Neoplatonismul. Ființa absolută este sursa transcedentală a tot ceea ce există și din ea a fost creat totul prin emanație. Scopul universului este reabsorbirea în esența divină. Realitatea are forma triadica: 1. este UNUL, binele, absolutul; 2. este NOUSUL, inteligenta; 3. este SUFLETUL. Ca o atractie centripeta, Dumnezeu atrage totul spre el si emana totul din El. Dimensiunea psihologica implica si ea o structura triadica: 1. este SPIRITUL (legatura cu lumea spirituala); 2. este SUFLETUL (domeniul ratiunii discursive); 3. este TRUPUL (lumea simturilor). In neoplatonism aproape ca se vorbeste despre o convertire, cand sufletul, la un moment dat, este socat de frumusetea lumii materile. Socul produce o dragoste de tip eros, dragoste cosmica care contine o tensiune metafizica zidita in el. Sufletul atinge stadiul unirii mistice, a transcederii de sine si penetrarea in adevarata identitate a sufletului. Aceasta este de fapt divinizarea.
C. Erezii teologice:
a. Montanismul. Este considerat o erezie care supralicita doctrina Duhului Sfânt pretinzând o autoritate canonică și având o escatologie deformată. Montanus a fost un preot păgân care se convertise la creștinism și se botezase pe la 155 d.H.. La câtva timp după botezul său, s-a declarat stăpânit de Duhul Sfânt și a început să profețească. Lui i s-au alăturat curând două femei, Priscilla și Maximilla care profețeau și ele. Codul etic montanist era foarte riguros și era, de fapt, un protest contra ușurinței cu care restul Bisericii ierta pe păcătoși, precum și contra adaptării progresive a Bisericii la cerințele societății seculare. În privința martirajului, ei se opuneau concepției tradiționale că nu trebuia căutat, ci mai curând evitat dacă era posibil acest lucru fără lepădarea de credință. Căsătoria nu era privită ca fiind complet rea, însă nici ca un mare bine iar văduvelor și văduvilor nu li se îngăduia să se recăsătorească. Acest cod se întemeia pe o așteptare eshatologică iminentă. După Montanus și cele două proorocițe perioada revelației ajunsese la capăt cu ei iar imediat după aceasta va veni sfârșitul lumii. Noul Ierusalim va fi întemeiat în orașul Pepuza, din Frigia (Asia Mică) iar mulți montaniști s-au adunat acolo ca să fie martori ai marilor întâmplări din zilele din urmă. Fiind condamnat de episcop, montanismul ajunge disident. Montanus și adepții săi erau organizatori temeinici care nu vedeau nici o contradicție între noua revelație a Duhului și buna organizare bisericească. Prin urmare, ei au întemeiat curând o structură ierarhică iar Biserica astfel înființată s-a răspândit repede prin Asia Mică și mai târziu la Roma și în Africa de nord, unde a fost în stare să câștige adeziunea lui Tertullian, cel mai remarcabil teolog creștin de limbă latină din vrema aceea. Motivele pentru care alți creștini s-au opus montanismului au fost: practic, montanismul slăbea structura în formarea bisericii care părea multora necesară, ca să se opună diferitelor erezii; teologic, montaniștii pretindeau să fi primit o nouă revelație, primejduind finalitatea celei date în Hristos.
b. Monarhianismul. O erezie care accentua unitatea lui Dumnezeu negând distincția între persoanele Treimii. Monarhismul dinamic (adopționist) a fost promovat de Paul de Samosata și susținea că Cristos a fost un om bun care a ajuns divin prin pătrunderea Logosului în El la botez. Monarhismul modal (sabelianism) a fost promovat de Sabelius și susținea că Dumnezeu S-a manifestat în trei persoane:Tată, Fiu și Duh Sfânt. Această concepție nega doctrina trinități.
L.6 Constantin I și edictul de la Milano (313 d.Hr.)
1. Schimbările apărute în Biserică în perioada 100-313 d.Hr.:
apariția episcopului monarhic – episopul din Roma își consolidează puterea ca urmaș direct al lui Petru și ca poziționare strategică în Imperiu (martirajul lui Pavel și Petru)
apariția regulii de credință – credeuri care testau credincioșia individului; aveau ca suport texte ca: Rom. 10:9-10, 1Cor.15:4, 1Tim. 3:16.
Apariția Canonului Scripturii – un proces lent încheiat în mare parte în 175 d. Hr.
– testele importante: semnele apostolicității, capacitatea de a edifica Biserica, verificarea istorică a paternității și conștiința universală a Bisericii condusă de Duhul Sfânt
apariția liturghiei – botezul și Cina Domnului; apariția bisericilor după forma basilicilor romane
2. Relația Biserică – Stat
a. Biserica și statul își schimbă în mod radical relația după convertirea lui Constantin (312 d.Hr.) în lupta de la podul Milvian după vedenia cu semnul crucii pe cer împreunã cu mesajul "In hoc signo vinces" ("In semnul acesta vei birui"). Biserica este confruntată cu una din cele mai mari schimbări din istoria ei. Libertatea de care dispunea acum va deveni baza pentru degenerearea spirituală care avea să vină. „Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pânã mai ieri au fost îndemnati sa punã mana pe sabie si sa "spintece" pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca "crestinãtãtii." Mieii neprihãnirii au îmbrãcat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi”. Edictul de la Milano (313 d.Hr.) este actul legal prin care se acordă libertate creștinismului în întreg Imperiu. Constantin a condamnat ghicitoria, a înapoiat averile bisericilor, a declarat ziua de Duminică zi de odihnă și de închinare. El s-a implicat în mod direct în problema de la Niceea 325 d.Hr.. Constantin a întemeiat orașul Constantinopol (330 d. Hr.) mutând centrul politicii în răsărit.
Rolul lui Constantin este controversat în gândirea creștină. Biserica protestantă consideră că Constantin a deschis poarta intrării păgânismului în gândirea creștină: icoanele, venerarea Mariei, semnul crucii, misticism. Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti în Biserica Ortodoxã. Mai mult decât atât, lui Constantin i se mai dã si titlul de „Cel de o seamã cu Apostolii”.
b. Biserica și barbarii – migrațiile popoarelor barbare:teutoni, vikingi, slavi, mongoli, ostrogoți, goții… Armenia este primul stat care a devenit oficial creștin când Grigore Luminătorul l-a botezat pe regele Tiridates. Procesul de creștinizare a barbarilor a luat prin surprindere Biserica fără ca aceasta să poată să ofere un cadru oportun de educare și călăuzire a acestora. Mulți dintre barbari au adus cu ei vechile lor tipare de viață și obiceiuri. Închinarea la sfinți a fost înlocuită cu vechea închinare la eroi. Multe ritualuri cu nuanță de păgânism au găsit o poartă deschisă spre Biserică. În încercarea de a afec față nevoilor barbarilor, Biserica a fost ea însăși parțial păgânizată.
S. Apariția Canonului Scripturii – sursa ultimă de autoritate în Biserică
Documentele Vechiului Testament
Vechiul Testament este format din 39 cărți catalogate în trei domenii:
Istorice: Genesa – Estera (17)
Înțelepciune și poezie: Iov, Psalmi, Proverbe, Cînt. Cînt. (5)
Profetice: Isaia – Maleahi (17)
Documente în care există textul ebraic al Vechiului Testament: Textul masoretic (sec. V-VI AD), Codexul de la Cairo (sec. X), Codexul de la Leningrad (sec. X), Codexul de la Vatican (sec. X), Codexul Aleppo (sec. X), prima Biblie ebraică tipărită — 1448, Socino (Italia), sulurile de la Marea Moartă descoperite în 1947 în peșterile de Qumran (regiune lîngă Marea Moartă, Israel).
Traduceri ale Vechiului Testament:
Septuaginta (LXX) — trad. gr. în Egipt, 280 BC (Ptolemeu Filadelful, 285-246 BC) — folosită în sinagogi, adoptată de Biserica creștină
Vulgata — traducere în limba latină a lui Ieronim (sec. IV)
Traduceri în limbile engleză, franceză, italiană: Biblia lui Martin Luther (1522), Wyclliffe (din latină), Tyndale (1525), Biblia lui Mattew (1537), Biblia de la Geneva (1560), AV King James (1611), ASV (1901), RSV (1952).
Traduceri în limba romînă: Evangheliarul lui Coresi (1550), Genesa și Exodul — Șerban (1582), Biblia de la București (1688), Biblia — Cornilescu (1921-1925).
Canonul Vechiului Testament
Terminologie
În ebraică qaneh = trestie de măsurat, unitate de măsură oficială folosită în arhitectură
În greacă kanon = domeniul gramatical: totalitatea regulilor gramaticale ce defineau limba; domeniul moral: standard, model; domeniul bisericesc: totalitatea învățăturilor biblice care constituie regula de credință și trăire — unitatea de măsură a vieții plăcute lui Dumnezeu.
Origen: canon = cărțile biblice de origine și inspirație divină.
Canonizarea a fost o acțiune a poporului lui Dumnezeu, sub directa călăuzire a Duhului Sfînt, într-un proces delicat și lung.
Poruncile date de Dumnezeu, începînd de la Adam, au devenit reguli de viață și credință. Colecțiile de legi date de Dumnezeu lui Moise au fost puse în scris în așa-numita „Carte a Legămîntului”, alături de „Cele 10 porunci”, pe care le-a scris Însuși Dumnezeu. Legea, ebr. Tora, și-a primit autoritatea de la promulgarea ei de Însuși Dumnezeu, după ce a fost scrisă de Moise.
Isaia își numește capodopera sa profetică „cartea Domnului” (Is. 43:16). Scrierile profetice au fost păstrate cu sfințenie (Dan. 9:2). Astfel s-a conturat a doua parte a Canonului evreiesc: Profeții, sau Nebiim. Apoi colecția „Scrierilor Sfinte”, sau Ketubim: Psalmii, Proverbele etc. Mai tîrziu, termenul Torah, a fost aplica nu numai celor 5 cărți ale lui Moise, ci și întregului corp al scrierilor evreiești (Ioan 10:34-35).
Iosif Flaviu susține că încheierea canonului a avut loc în timpul lui Ezra: 22 de cărți (5 – Moise, 13 – profeți, 4 – laude). Alți exegeți rabini susțin însă că încheierea canonului s-a făcut la Iamnia, 90 AD, cînd au fost recunoscute Cîntarea Cîntărilor și Eclesiastul.
În traducerile de azi ale Scripturilor există patru canoane ale Vechiului Testament: evreiesc, ortodox (identic cu cel evreiesc, dar la care adaugă cărțile necanonice grupîndu-le sub denumirea de anaghinoskomena – bune de citit), catolic (pe lîngă canonul evreiesc adaugă ca și canonice și pe cele pe care ortodocșii le consideră necanonice, avînd în total 46 de cărți) protestant (identic cu cel evreiesc, dar diferențiat în gruparea cărților).
În canonul evreiesc Samuel, Împărați și Cronici sînt cîte o carte, Ezra este combinată cu Neemia, iar în unele modele, Judecători cu Rut, Ieremia cu Plîngeri. Cei 12 proroci mici formează o singură carte.
Ieronim traduce Vulgata – articol de Kevin Miller
Eusebius Hieronymus Sophronius, cunoscut sub numele de Ieronim, a făcut cale lungă pentru a ajunge unul dintre cei mai semnificativi translatori ai Bibliei din istorie. S-a născut în nordul Italiei în 345. La 29 de ani era un învățător disciplinat și un creștin ascetic. Acesta a avut un vis care mai tîrziu l-a acuzat ca fiind preocupat de o învățare seculară. „Tu ești un urmaș al lui Cicero”, a spus visul, „nu al lui Hristos”. Următorii ani, Ieronim a trăit o viață ascetică în deșertul sirian studiind și traducînd Scripturile și perfecționîndu-se în ebraică. A devenit secretarul papei Damasus al Romei, în 382. Încă din perioada în care lucra pentru Damasus era considerat unul din cei mai mari scolari din lumea creștină.
Motivația
În timpul lui Ieronim, limba Noului Testament era larg răspîndită în timpul Imperiul Roman. Vechiul Testament exista, de asemenea, într-o formă populară greacă, numită Septuaginta, așa că toata lumea care cunoștea greaca avea acces la întreaga Biblie.
Însă o parte din populația Imperiului nu cunoștea deloc greaca. Totuși traducerile timpurii au apărut în mai multe limbi mai ales latină (devenind limba standard a Imperiului de vest). În ciuda zelului timpuriu al traducătorilor, ei nu stăpîneau întotdeauna prea bine limba greacă. Curînd multe manuscrise latine vechi, sărace în calitate și deseori existînd diferență între ele, erau în circulație.
Într-o scrisoare către papa Damasus al Romei, Ieronim a explicat problema și a propus o soluție: „Dacă vrem să ne legăm credința de textele latine, este treaba oponenților noștri să ne spună care; există aproape la fel de multe forme de text ca și copii. Dacă, pe de cealaltă parte, e să găsim adevărul, printr-o comparație din multe altele, de ce să nu ne întoarcem la grecul original și să corectăm greșelile introduse de traducătorii inexacți și modificările unor critici încrezători, dar ignoranți, precum și tot ceea ce a fost introdus sau modificat de scribi mai mult adormiți decît treji.”
Damasus al Romei l-a încurajat pe Ieronim să înceapă o nouă traducere latină a Bibliei, una care va elimina greșelile celorlalte traduceri. Damasus a vrut ca Biserica de vest să fie pur latină; iar o cale pentru a-și îndeplini acest vis era să existe o traducere de încredere a Bibliei în latină.
Traducerea
Ieronim a început să traducă în anul 382. De asemenea el a predicat ascetismul strict și a cîștigat multe femei pentru felul lui de viață. În curînd, totuși, acuzațiile despre relația lui cu ele, precum și acuzația că rigorile ascetice au dus la moartea unei femei, au fost cauza pentru care Ieronim s-a mutat din Roma, curînd după moartea lui Damasus, în 384. Ieronim s-a stabilit în Betleem scriind și studiind, vizitînd o mănăstire și sfătuind unele femei care l-au urmat din Roma.
Dupa 23 de ani de muncă grea, Ieronim a terminat traducerea sa la sfîrșitul anului 404 sau 405. Dacă 23 de ani par o perioadă lungă de timp pentru o traducere, trebuie să luăm în considerare faptul că Ieronim lucra singur. De asemenea scria volume de comentarii și alte scrieri și se implica în toate disputele teologice ale zilei, scriind unele scrisori elocvente, uneori caustice.
La început, Ieronim a tradus din Vechiul Testament, din Septuaginta. Dar apoi a stabilit un precedent pentru toți traducătorii: Vechiul Testament trebuia să fie tradus din originalul ebraic. În căutarea sa de acuratețe, Ieronim a consultat rabini evrei.
În timpul traducerii Vechiului Testament ceea ce l-a șocat pe Ieronim a fost observația că de fapt cărțile pe care evreii le considerau „Sfînta Scriptură” nu includeau cărțile pe care noi la știm ca Apocrife. Aceste cărți au fost incluse în Septuaginta, fiind baza unor traduceri mult mai vechi și Ieronim a fost obligat de liderii bisericii să le includă. Dar s-a făcut înțeles că în opinia sa cărțile Apocrife erau doar „liber eclesiastice” (cărți ale bisericii menite să fie citite pentru edificare). Peste 1000 de ani mai tîrziu liderii reformei vor urmări calea lui Ieronim și nu vor include Apocrifele în Bibliile protestante.
Influența
„Divina Bibliotecă”, cum numea Ieronim Biblia, era în sfîrșit disponibilă într-o traducere bine scrisă și corectă în limba folosită în bisericile din Imperiul de Vest. Traducerea lui Ieronim, cunoscută ca Vulgata (din cuvîntul latin vulgus, care înseamnă limbaj „comun”), a devenit standard. Un mileniu mai tîrziu, de exemplu, Martin Luther, deși cunoștea ebraica și greaca, cita Vulgata lui Ieronim de-a lungul vieții sale. Vulgata a fost bine studiată de învățători și era folosită ca bază traducerilor în alte limbi timp de 1000 de ani. Conciliul de la Trento în 1546 a declarat Vulgata singurul text latin autentic al Scripturilor.
Din păcate, textul Vulgatei care circula în Evul Mediu, era o formă coruptă a operei lui Ieronim, din cauza greșelilor scribilor. (La sfîrșitul secolului al 16-lea edițiile corectate au fost publicate.) Apoi munca lui Ieronim a devenit atît de larg cunoscută încît pînă la Reformă, traducătorii au lucrat din Vulgata; doar după 1000 de ani învățătorii au tradus direct din Noul Testament Grec. În mod ironic, Biblia lui Ieronim a dat un impuls folosirii latinii ca și limbă a bisericii și o Biblie pe care laicii nu o puteau înțelege, exact contrarul a ceea ce Ieronim a împlinit prima data.
În Vulgata Ieronim a lasat o moștenire de durată a învățăturii biblice.
Documentele și canonul Noului Testament
Documentele Noului Testament
Evangheliile sinoptice — Matei, Luca și Marcu
Evanghelia după Ioan, 1,2&3 Ioan, Apocalipsa — Ioan
Faptele Apostolilor — Luca
Epistole pastorale (10) — Pavel
Epistole sobornicești — Iacov, Iuda, 1&2 Petru
Procesul recunoașterii canonului Noului Testament
Problema stabilirii unui canon nu a intrat în discuție pînă în perioada 100 – 140 A.D. Părinții apostolici foloseau în general citate din cele patru evanghelii și din epistolele lui Pavel. În această perioadă, scrierile nou testamentale sînt citate în mod individual de autori care au socotit de la sine înțeleasă forța mărturiei și nu au căutat să argumenteze autenticitatea lor. Mai tîrziu, scriitori recunoscuți, ca Irineu și Origen, angajați în controverse, au simțit necesitatea stabilirii autorității lor, însă n-au făcut apel la o decizie bisericească. Verdictul conciliilor a trasat o linie de demarcație clară între scrierile canonice și cele necanonice.
Începînd cu secolul II, gnosticismul a dat naștere la provocări, prin canonul lui Marcion și cel muratorian, și la diferite răspunsuri din partea bisericii:
Canonul lui Marcion (140-220 AD)
Marcion, deoarece a crezut că Dumnezeul Vechiului Testament i-a favorizat exclusiv pe iudei, a respins întreg Vechi Testament și scrierile Noului Testament care îi favorizau pe aceștia (Matei, Marcu, Faptele Apostolilor, Evrei). A respins și cărți care nu corespundeau părerilor sale teologice (1&2 Timotei, Tit). Rămîne numai cu o versiune mutilată a Evangheliei lui Luca (fără nașterea Domnului) și cu 10 epistole pauline. L-a considerat pe Pavel singurul apostol care nu a corupt Evanghelia lui Hristos. Nu a legiferat profeții VT și NT. Canonul lui Marcion a grăbit formarea canonului biblic.
În 180 AD, avem canonul muratorian, folosit la Roma. El omite Evrei, 1&2 Petru, (Iacov), dar include Cartea înțelepciunii și Apocalipsa lui Petru.
Origen folosește Noul Testament, dar menționează (250 AD) cărți care erau disputate: Evrei, 2 Petru, 2&3 Ioan, Iuda.
Eusebiu (264-340 AD), în urma unor cercetări îndelungate, s-a informat cu privire la cărțile acceptate în mod unanim de biserici. În istoria bisericii pe care el a scris-o, el vorbește despre patru categorii de cărți: (1) cele acceptate universal; (2) cărțile „disputate”: Iacov, 2 Petru, Iuda, 2&3 Ioan, care deși erau cuprinse în canonul său, erau puse sub semnul întrebării de alții; (3) cărțile „neautentice”: Faptele lui Pavel, Păstorul din Hermas, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didahia; (4) „falsificările ereticilor”: Evanghelia lui Petru, Ev. lui Toma, Ev. lui Mathias, Faptele lui Andrei, Faptele lui Ioan.
Atanasie, în „Scrisoare de Paști” (367 AD), oferă o listă a cărțlor Vechiului și Noului Testament, pe care el le acceptă ca și canonice. Lista NT este identică cu cele 27 de scrieri pe care noi le acceptăm ca și canonice.
La al treilea conciliu de la Cartagina, s-a stabilit canonul oficial (397), ratificat și de conciliul de la Hippo (414).
Nevoia existenței canonului biblic Nou Testamental
După moartea apostolilor, bisericile, disperate, aveau nevoie de ceva care să învețe cu autoritate;
datorită succesului în misiune, bisericile erau răspîndite peste tot;
necesitatea de a avea ceva mai concret decît tradiția orală, care să nu mai devină coruptă;
canonul lui Marcion devenise o provocare pentru un canon ortodox;
scrierile gnosticilor, mai ales montaniștii, aduceau scrieri cu origini pretins divine
Criterii pentru ca o carte să fie recunoscută în canon (criterii de stabilire a canonului):
paternitatea scrierii (apostol);
acceptarea și folosirea ei de către Biserică nu numai de o biserică locală (relevanța pentru creștini în timp);
doctrina ei să fie clară — să nu fie o erezie. Deci, să fie inspirată.
Criterii pentru recunoașterea inspirației divine a unei cărți din canon
prin efect moral — are putere de a transforma vieți
prin mărturia istorică a bisericii — standardul moral al colectivității creștine față de cele păgîne: „Îmi pare rău că nu am putut trăi la nivelul moralei pe care am propovăduit-o” (Confucius).
prin conținutul lor intrinsec — subiectul central: persoana și lucrarea lui Dumnezeu
prin mărturia internă: este de la Dumnezeu (Gal. 1:11-12; 1 Cor. 15:3-4; 1 Tes. 2); are aceași autoritate ca Vechiul Testament (2 Petru 3:15-16);
prin mărturia externă: neoficială (părinții bisericii îi recunosc autoritatea); oficială (conciliile bisericești recunosc canonul, însă nu îl stabilesc).
Concluzie
Canonul NT nu este rodul alegerii unui om sau a unui grup de oameni, ci este rezultatul folosirii diferitelor scrieri care și-au dovedit meritele și unitatea prin dinamica lor internă. Oamenii nu au exclus cărți din canon, ci cărțile s-au autoexclus din pricina naturii lor lipsite de autoritate. Oamenii nu hotărăsc, ci recunosc autoritatea divină a cărților. „Canonicitatea întotdeauna trebuie să fie precedată de autoritate” (F.F. Bruce). Recunoașterea canonului Noului Testament a reprezentat un pas foarte important în stabilitatea Bisericii primare.
Atansie definește Noul Testament – articol de Carsten Peter Thiede
Scrisoarea sa este cea mai timpurie declarație oficială ce a fixat Noul Testament așa cum îl știm astăzi.
„Deoarece îmi cunoști dorința, adică să dai admisie liberă tuturor acelora care doresc să intre în Biserică. Căci dacă aud că ai oprit pe cineva din a deveni un membru sau că ai impiedicat pe cineva să intre, voi trimite imediat pe cineva să fii eliberat din funcție, în numele meu, și să fii trimis în exil.”
Acestea sînt cuvintele împăratului Constantin cel Mare, scrise în 328 d.H. lui Atanasie, episcop al Alexandriei. Atanasie nu a urmat interesul crescînd al lui Constantin pentru ecumenism. În locul acestuia, a insistat asupra excluderii din Biserică a oricui nu se supunea crezului de la Niceea. Astfel, Atanasie a fost scos din funcție în 335 și exilat la Trier (astăzi în Germania de Vest, aproape de granița cu Luxemburg). Doi ani mai tîrziu, după moartea lui Constantin, s-a întors în Alexandria, dar a fost exilat din nou în 339 și s-a adapostit la papa Iuliu I, un susținător al său, în Roma. S-a întors în 346, doar pentru a fi exilat încă de trei ori pentru diverse motive. Atanasie și-a recăpătat episcopia în sfîrșit în 366 și a păstrat-o pînă la moartea sa în 373, la vîrsta de 78 ani.
Majoritatea scrierilor sale apără poziția ortodoxă împotriva influenței arianismului („Trei discursuri împotriva arianilor”, scrisă în 335), dar a apărat, de asemenea, credința împotriva opoziției păgîne și iudaice („Discurs împotriva păgînilor”, „Discurs despre Întruparea Cuvîntului”, amîndouă redactate în 318). O altă contribuție de durată adusă scrierilor bisericești este „Viața Sfîntului Anton”, c. 357, una din primele vieți de sfînt care poate să pretindă în mod justificat autenticitate. Cartea, un best-seller timpuriu, a diseminat în mod larg informație despre monasticism.
Scrisoare festivă faimoasă
Poate singura scriere de o reală importanță a lui Atanasie a fost, totuși, Scrisoarea Festivă – a 39-a, din 367.
Era un obicei pentru episcopul Alexandriei ca după Epifanie, în fiecare an, [festivalul creștin se ținea la 12 zile după Crăciun] să scrie o scrisoare în care erau stabilite datele Crăciunului și Paștelui și datele tuturor celorlalte sărbători ale Bisericii din acel an. Aceste scrisori erau folosite și pentru a discuta alte probleme de interes general. Athanasie a scris 45 de scrisori festive; 13 dintre ele au supraviețuit în traducere integral siriană.
Cea de-a 39-a a fost reconstituită de către ucenici din fragmente grecești, siriene și coptice. Ea conține o listă a cărților Vechiului și Noului Testament, pe care Atanasie le descrie ca fiind canonice. Lista Noului Testament este identică cu cele 27 scrieri care și azi sînt acceptate ca și canonice, și astfel, Scrisoarea a 39-a a lui Atanasie a fost privită ca prima declarație oficială despre canonul Noului Testament.
Athanasie a scris lista pentru a încheia disputele asupra textelor asemenea „Pastorului din Hermas” sau „Epistolei lui Barnaba”, privite timp îndelungat ca egale scrierilor apostolice. El a adus la tăcere pe aceia care au pus la îndoială autenticitatea scrierilor lui Petru sau a cărții Apocalipsa. Athanasie afima că „doar în acestea [27 scrieri] e descoperită învățătura despre Dumnezeire. Nimeni nu va putea adăuga ceva la ele și nimic nu poate fi scos din ele”.
Canon controversat
Un document ce susține poziția lui Atanasie, faimosul Codex Vaticanus din Libraria Vaticanului, un codex grec al Vechiului și Noului Testament. El conține aceleași cărți, în aceeași ordine ca și în Scrisoarea Festiva a lui Atanasie – care merită remarcată datorită ordinii specifice: Evangheliile, Faptele, Epistolele sobornicești (Iacov, 1 și 2 Petru, 1, 2 și 3 Ioan și Iuda), Epistolele lui Pavel (incluzînd Evrei între 2 Tesaloniceni și 1 Timotei) și Apocalipsa. Codex Vaticanus a fost probabil scris în Roma, în anul 340, de scribi alexandrieni pentru împăratul Constantin, în timpul celor 7 ani de exil ai lui Atanasie în oraș.
Chiar dacă Atanasie probabil nu era departe cînd Codex Vaticanus era scris, ne putem da seama că stabilirea canonului nu a fost o decizie spontană făcută în mod unilateral de un episcop în Alexandria, ci un proces de investigații atente și deliberări documentate într-un codex al Bibliei grecești și, 27 de ani mai tîrziu, într-o Scrisoare Festivă.
Pe de alta parte, viziunea lui Atanasie nu a întîlnit suport unanim nici măcar în Alexandria. După vreo 20 de ani după ce a fost scrisă cea de-a 39-a Scrisoare Festivă, ucenicul alexandrian, Didymus cel Orb nu a acceptat 2 și 3 Ioan ca fiind scrieri canonice, dar a susținut din plin și a citat 2 Petru, ce era încă ocazional disputat de alții. De asemenea, în mod aparent, Didymus a privit Păstorul din Hermas, Epistola lui Barnaba și chiar Didahia și 1 Clement la fel de autoritare. Existau multe astfel de divergențe de opinie în tot Imperiul, atît în Est cît și în Vest. Totuși, după sfîrșitul celui de-al IV-lea secol, asemenea divergențe de opinie nu au alterat tradiția primită.
Ce s-ar fi putut întîmpla daca Atanasie și alții nu ar fi stabilit și aceptat un „canon închis”? Scrierile gnostice, nesănătoase din punct de vedere teologic, ca Evanghelia lui Toma, ar fi pătruns înăuntru, diluînd mesajul istoric al lui Hristos cu ceea ce azi numim elemente New Age. Presiuni de grup mai tîrzii ar fi putut exclude scrieri care nu le slujeau scopului ― Apocalipsa, de exemplu, sau 2 Petru (o carte pe care bisericile siriene au încercat să o excludă). Mai tîrziu, Martin Luther ar fi dorit să excludă Iacov, despre mesajul căreia credea că îl contrazice pe Pavel. Într-adevăr, de ce să nu adăugăm „Scrisoarea dintr-o închisoare din Birmingham” a lui Martin Luther King, din 1964, cum s-a sugerat de unii scriitori moderni? „Canonul închis” păzește biserica creștină de excentricități, oferindu-i un cadru dat de verificare al teologiilor vremii.
L.7 Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.)
Primul sinod ecumenic de la Niceea – articol de Bruce L. Shelley
Ca și dezbatere în primul sinod al Bisericii a fost o întrebare simplă și în același timp profundă: Cine este Isus Hristos?
4 iulie 325 a fost o zi memorabilă. În jur de 300 de episcopi și diaconi creștini din partea răsăriteană a Imperiului Roman au venit la Niceea, un oraș mic de lîngă strîmtoarea Bosfor (care face legătura Mării Negre cu Mediterana). În marea sală de conferințe în care ei așteptau, era o masă. Pe ea zăcea deschisă o copie a Evangheliilor.
Împăratul, Constantin cel Mare, a intrat în sală îmbrăcat în brocarturile sale imperiale, împodobite și colorate, dar, din respect pentru lideii creștini, fără obișnuita sa trenă ostășească. Constantin vorbea abia respirînd. Le-a comunicat oamenilor Bisericii că era necesar să ajungă la o înțelegere asupra întrebării cruciale ce sta să dividă Biserica. “Separarea în Biserică”, spunea, “este mai rea decît un război”.
O nouă zi
Episcopii și diaconii au fost adînc impresionați. După trei secole de persecuții periodice instigate de cîțiva împărați romani, s-au adunat de astă dată înaintea unuia dintre ei, dar nu ca dușmani, ci în calitate de aliați? Cîțiva mai purtau ca mărturii răni de pe urma biciului imperial. Unui pastor din Egipt îi lipsea un ochi; altul purta semne pe mîini ca rezultat al fierelor înroșite. Dar Constantin a lepădat sabia persecuției pentru a ridica crucea. Înainte de o bătălie decisivă din 312 s-a convertit.
Niceea a simbolizat atunci o nouă zi pentru creștinătate. Ucenicii persecutați ai lui Hristos au devenit consilieri respectați ai împăraților. Religia lor, mai demult disprețuită era pe cale de a ajunge religie de stat, legătura spirituală a unei singure societăți în care viața publică și cea privată sînt unite sub controlul doctrinei creștine.
Și dacă creștinismul trebuia să fie inelul de legătură al Imperiului, atunci trebuia să îmbrățișeze o singură credință. Astfel că împărații au cerut convocarea unor sinoade ecumenice precum cel de la Niceea, au plătit drumul episcopilor ca să participe și au obligat liderii Bisericii la unitate doctrinară. Era împăraților creștini a fost o perioadă a crezurilor; și crezurile au fost unelte ale conformismului.
O întrebare care pune în încurcătură
Putem vedea această tensiune imperială la lucru în Niceea la primul sinod ecumenic general al Bisericii. Problema pe care Constantin a pus-o înaintea episcopilor spre a găsi rezolvare era disputa asupra arianismului.
Arios, pastor al unei biserici influente din Alexandria (Egipt), Biserica Baucalis, credea că Hristos a fost mai mult decît un om, dar mai puțin decît Dumnezeu. El spunea că la început Dumnezeu trăia singur și nu a avut nici un Fiu. Apoi El a creat Fiul, care la rîndul Lui a creat restul. Această idee persistă în cîteva culte și astăzi.
Arios a făcut credința în Hristos ușor de înțeles, în special cînd și-a pus învățăturile în rime spirituale, pe melodii atrăgătoare. Chiar și docherii de pe chei la Alexandria puteau îngîna cîntecele în timp ce descărcau peștele.
Învățătura lui Arios a reprezentat un apel pentru noii convertiți la creștinism. Era ca și credința păgînă a copilăriei lor: un Dumnezeu suprem, care locuiește (rămîne) singur, creează un număr de dumnezei mai mici care fac lucrarea lui Dumnezeu, ridicîndu-se și coborînd înapoi din cer pe pămînt. Aceste concepții păgîne vechi au găsit greu de înțeles că, anume creștinismul crede că acel Hristos, Cuvîntul Divin, exista de la început, din eternitate, și că El este egal cu Atotputernicul Tată. Deci arianismul și-a întins aripile, creînd neliniștea lui Constantin.
Odată convocat Conciliul de la Nicea, mulți dintre episcopi au fost gata să se compromită. Totuși, un tînăr din Alexandria, nu a fost. Atanasie, cu suportul episcopului său, Alexandru, a insistat asupra faptului că doctrina lui Arios lăsa creștinismul fără un Salvator divin. A cerut un crez care să clarifice originea divină totală a lui Isus Hristos.
În cursul dezbaterii, cel mai învățat episcop care era prezent, istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea (un prieten și admirator al împăratului și pe jumătate susținător al lui Arios), și-a prezentat și el propriul lui crez – probabil ca să evidențieze ortodoxia lui pusă la îndoială.
Majoritatea pastorilor au recunoscut totuși că era nevoie de ceva specific ca să excludă posiblitatea învățăturii lui Arios. Din acest motiv au creat un alt crez, probabil din Palestina. În el au inserat o serie de fraze extrem de importante: “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut și nu făcut, de o natură cu Tatăl…”
Expresia “homoousious”, “o substanță”, a fost probabil introdusă de Episcopul Hosius de Cordoba (în Spania de azi). După o dezbatere intensă, toți în afară de doi episcopi, au căzut de acord asupra unui crez ce mărturisea credința “într-un singur Domn Isus Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.” Constantin a rămas pe deplin mulțumit crezînd că problema a fost clarificată.
O problemă încă neclarificată
De-a lungul secolului următor a existat o luptă pentru supremație între vederea Niceeană și cea Ariană asupra lui Hristos. La început, Constantin, apoi succesorii lui au intervenit de multe ori pentru a exclude pe unul sau pe altul dintre oamenii Bisericii. Deținerea “posturilor” în Biserică depindea prea des de favorurile împăratului.
Îndelungata luptă între puterea imperială și limbajul teologic a culminat la mijlocul secolului al V-lea cu Conciliul de la Calcedon din Asia Mică (Turcia de azi). Atunci, părinții Bisericii au la concluzia că Isus este pe deplin Dumnezeu. Și, în sfîrșit, conciliul a mărturisit că acest om pe de-ntregul și pe deplin Dumnezeu au fost unul într-o persoană complet normală. Cu alte cuvinte, Isus combina două naturi, umană și divină, într-o singură persoană.
Această afirmație clasică, ortodoxă de la Calcedon a făcut posibil să se spună istoria despre Isus ca o veste bună. De cînd Hristos a fost o ființă umană normală, os din oasele noastre și carne din carnea noastră. El a putut împlini astfel fiecare poruncă din legea morală a lui Dumnezeu, a putut suferi și muri de o moarte reală. Și pentru că era Dumnezeu adevărat, moartea Lui a fost capabilă să satisfacă justiția divină. Dumnezeu singur și-a asumat sacrificiul.
Sinodul ecumenic de la Nicea, apoi, a așezat piatra din capul unghiului pentru înțelegerea ortodoxă a lui Isus Hristos. De atunci încoace această temelie a rămas în picioare.
Modul de gîndire al Bisericii cu privire la Dumnezeu pînă în secolul al patrulea
Dumnezeu este Unul și nu este altul în afară de El. Nu putem vorbi nici măcar de o formă incipientă de politeism în Biserica primului secol. Articularea unei cristologii incipiente nu duce în nici un fel la perceperea lui Hristos ca un concurent al lui Dumnezeu Tatăl.
Dar
Dumnezeu s–a descoperit pe Sine în trei chipuri: ca Tată, Fiu și Duh. Conform revelației din Evanghelii și descoperirilor apostolice, Dumnezeu Tatăl acționează față de lume prin Fiul și Duhul Sfînt. Fiul și Duhul Sfînt sînt identificați în scrierile care circulau în biserici cu Dumnezeu.
Totuși
Cele trei persoane ale Dumnezeirii sînt distincte Una față de Cealaltă. Tatăl nu este același cu Fiul și nici cu Duhul Sfînt, Aceștia nu sînt nici amestecați și nici aceeași persoană cu mai multe nume.
Niceea – Arios și Atanasie
Biserica a trecut în secolul al IV-lea prin cea mai mare criză dogmatică în ceea ce privește întrebarea: Cine este Dumnezeu? Eroii dezbaterii care a urmat au fost Arios și Atanasie, ambii clerici în orașul Alexandria.
Arios (d 336 A.D.) nu a făcut altceva decît să ducă pînă la ultimele consecințe tensiunile și afirmațiile neclare din teologia lui Origen, cu cele mai bune intenții de a salvgarda monoteismul de tip iudaic și ideea de principiu ultim din paradigma grecească de gîndire.
Presupoziția fundamentală în sistemul lui Arios era faptul că Dumnezeu trebuie înțeles ca fiind absolut necreat și nenăscut, dincolo de tot ceea ce este creație, materie. Este doar un singur Dumnezeu care nu își poate împărți sau comunica ființa divină sau substanța cu nici o altă persoană. Dacă nu ar fi așa, implicația ar fi că Dumnezeu este divizibil și supus schimbării, iar în consecință, cel puțin pentru mintea unui grec, nu mai poate fi Dumnezeu în adevăr. Ideea de Trinitate demontează ideea UNULUI și, din punct de vedere logic, nu se poate concepe pluralitate în unitate și nici unitatea pluralității.
Consecință a influenței platonice pe care Arios se pare că a suportat–o, predicarea sa conținea următoarea idee: pentru a putea crea, pentru a se putea atinge de materie care nu poate intra în directă relație cu divinul, Dumnezeu a creat o ființă superioară. Pentru a putea începe să creeze, a născut acest agent, Logosul, Fiul, care a fost creat din nimic înainte de a fi timpul care se socotește, înainte de vremuri și veacuri. În acest moment Tatăl devine Tată, pentru că a fost o vreme cînd nu a fost Tată, ci doar Dumnezeu. Ca ajutor al lui Dumnezeu la intrarea în ființă a tot ceea ce există ca și creatură, statutul Fiului este de intermediar între Acesta și creație. Fiul nu este nici din Dumnezeu Unul, dar nici din această lume, existînd înainte de orice altă creație. Nu este coetern cu Tatăl, pentru aceasta se poate spune despre El că „era un timp cînd nu exista”, și nu este nici consubstanțial cu Tatăl. Este deosebit și nu se poate asemăna în nimic cu Tatăl. Nu este Dumnezeu din fire (physis), ci prin participare (metoche). Este Fiu, dar creatură (ktisma), făptura desăvîrșită care participă la esența lui Dumnezeu, de aceea putem să îi dăm cinstea ca unui dumnezeu, dar nu îl putem cugeta ca pe Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Nu este foarte clar, pentru că nici Arios nu este consecvent cu presupozițiile sale, ce se înțelegea exact prin participarea la ceea ce este Dumnezeu și cum Fiul poate să fie în relația caracterizată de metoche și să nu împărtășească cu totul substanța Tatălui. Un asemenea model este nou pentru ontologia structurată conform paradigmei grecești.
Principala problemă a teologiei lui Arios este distincția ontologică pe care o face între Tatăl și Fiul, faptul că se creează o diferență de statut între cele două persoane pe care, pînă în acest moment, apologeții și urmașii lor au căutat să îi gîndească în relație cît mai apropiată, folosindu-se de modelele teoretice bazate pe Logos.
Un lucru demn de reținut este că teologia lui Arios era foarte bine întemeiată în exegeză. Cele mai citate texte în cadrul disputei care a urmat au fost textele din Evanghelia după Ioan.
Un alt fapt demn de remarcat este că Arios recunoștea existența a trei Persoane în Dumnezeire, distincte, dar care nu pot împărtăși aceeași natură, fiecare dintre Acestea fiind Heteroousios (de substanță diferită). Spre exemplu, Duhul poate fi o creatură a Fiului, așa cum Fiul este o creatură a Tatălui. Dacă Fiul este heteroousios față de Tatăl, și Duhul Sfînt este de fire diferită și de Fiul și de Tatăl.
Întreg sistemul arian este foarte ademenitor datorită cîtorva factori:
consistența susținerii prin citate biblice, Arios fiind foarte bine echipat din punct de vedere exegetic,
coerența structurii conceptuală foarte apropiată, pe de o parte, de lumea iudaică, pe de altă parte, de cea grecească,
retorica foarte bine pusă în slujba comunicării; se știe că doctrina ariană era pusă în versuri foarte bine scrise.
Nu trebuie să uităm o clipă însă că toate textele ariene care au ajuns pînă la noi le aflăm ca citate în operele adversarilor lui; deci nu putem avea o privire obiectivă completă asupra sistemului său.
Discursul arian se desfășoară atît în concepte grecești ca ființă și substanță, cît și în categoriile ebraice, Creator și creatură, atunci cînd se referă la Dumnezeu și Fiul. În felul acesta sistemul devine foarte ușor de asimilat pentru ambele culturi.
Deși Arios a fost condamnat cu violență, fiind uitat faptul că nu și–a propus să distrugă Biserica cu întrebările sale, a făcut un mare serviciu gîndirii creștine a secolului al patrulea, punînd problema relației dintre Tatăl și Fiul. Această chestiune nu este pusă deloc naiv, deoarece sistemul pe care și-l zidește este de apreciat în ceea ce privește exactitatea termenilor tehnici pe care și-i creează sau îi împrumută din filozofie, precum și în ceea ce privește profunzimea discuției care se poartă la nivelul categoriilor ontologice.
Conciliul de la Niceea.
Alexandru, episcopul de Alexandria, s-a ridicat împotriva lui Arios care cîștiga din ce în ce mai mulți adepți. Criza se accentuează deoarece învățătura se răspîndește nu numai în Alexandria, ci în toată lumea încreștinată.
În această situație, în anul 325, conștientizînd primejdia împărțirii în Biserică, împăratul Constantin convoacă un conciliu care va aduna în jur de trei sute de episcopi din întreaga oikumene evanghelizată.
Disputa s-a dat între Arios, care avea de partea sa pe Eusebios de Cezareea, și Alexandru asistat de Atanasie. Alexandru începuse disputa prin predicile sale, însă Atanasie, deși doar diacon, era mult mai bine pregătit atît în domeniul exegezei cît și în domeniul speculației dogmatice.
Atanasie (295-373 A.D.) – În discursurile sale împotriva arienilor, cel ce va deveni mai tîrziu episcop de Alexandria, afirmă credința sa într–un singur Dumnezeu, dar care există ca Treime.
Dacă de partea lui Arios era consistența argumentației și calitatea formei, de partea lui Atanasie era o logică imbatabilă, o dialectică foarte bine stăpînită și o cunoaștere temeinică a Scripturilor.
Odată cu Atanasie, modelele care sînt orientate în jurul conceptului de Logos sînt puse într-o nouă lumină. Logosul nu mai este interpretat în cadrul conceptual dat de școlile de gîndire păgîne, ci, pornind de la textul Evangheliei după Ioan, este exploatat prin crearea unui nou model care migrează relația Logos – Antropos. Logosul divin nu este creatură, este născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, nu în sensul unei nașteri naturale, ci în sensul că izvorăște din Tatăl printr–un proces tainic de generare.
Metoda sa pornește de la cîteva presupoziții:
Logosul s-a făcut trup
S-a făcut trup pentru noi și pentru a noastră mîntuire
Dacă Logosul nu ar fi Dumnezeu mîntuirea noastră nu ar fi valabilă și întruparea nu ar fi avut rost.
Unul dintre cei mai aproape de Sfintele Scripturi dintre părinți, Atanasie își structurează sistemul teologic citînd din abundență din Evanghelia lui Ioan, în special, pentru a ilustra relația dintre Tatăl și Fiul, preia ideea adopției din teologia lui Pavel pentru a-și zidi soteriologia și demonstrează paternitatea Tatălui, sursa a orice ființează fără a cita surse extrabiblice așa cum procedau înaintașii care apelau la dialogul platonic Timaios (28C) unde Divinitatea este numită Tată. Atanasie aduce în discuție argumentul urgenței soteriologice: omenirea trăiește o dramă, are o problemă, mîntuirea, și Isus Hristos, Logosul lui Dumnezeu a venit să rezolve tocmai această problemă.
Pentru prima dată problema mîntuirii și a rostului pentru care Isus Hristos a venit pe lume este pusă cu atît dramatism. Pentru Atanasie credința în divinitate lui Isus Hristos este însăși esența credinței Bisericii, pentru că lovește în doctrina referitoare la mîntuire.
Analiza pe care o face Atanasie nu mai pornește de la interogații cum ar fi: rostul lumii, rostul materiei, relația care există între materie și Dumnezeu, relația între Dumnezeu și creația sa, paradigma sa nu mai este centrată în jurul creației și căderii, ci în jurul căderii și a mîntuirii, a relației dintre Dumnezeu și om, prin Isus Hristos. Metoda care pornea de la cosmologie este abandonată în favoarea metodei care are ca pilon principal mîntuirea. Logosul nu mai este privit ca un intermediar între creație și Dumnezeu, ci ca singurul mijlocitor între om și Dumnezeul său. Pentru a putea realiza acest lucru trebuia să fie și Dumnezeu și om: om că să ne poată îndumnezei și Dumnezeu ca să ne poată mîntui.
Atanasie spune într-un celebru pasaj: „Căci Acesta s-a în-omenit pentru ca noi să ne în-dumnezeim și s-a arătat pe Sine prin intermediul trupului pentru ca noi să căpătăm cunoștința asupra Tatălui cel nevăzut”.
Așa cum se vede din structura textului de mai sus, singurul care poate îndumnezei este cel care trebuie să fie El însuși Dumnezeu: Isus Hristos.
Renunțînd la modalitatea de cugetare de tip speculativ, accentuează faptul că taina Treimii nu poate fi pătrunsă cu gîndul, în consecință nu este foarte precis în ceea ce privește vocabularul său tehnic. Totuși recurge la un artificiu de formă: ceea ce putem numi teologia formulei, sintagme – bloc după modelul formulelor triadice pauline, folosite pentru a rezuma relația dintre Persoanele Dumnezeirii și pentru a le impune mai ușor comunității care se închină. (Exemplu: „De la Tatăl, prin Fiul în Duhul”)
Odată cu Atanasie întruparea Logosului devine cheia prin care se poate cugeta la relația dintre Dumnezeu și lume, dintre Tatăl și Fiul, relația dintre materie și spirit, întruparea fiind poarta pe care Dumnezeu a deschis–o pentru mîntuirea noastră. Pentru că Logosul S–a întrupat, Dumnezeu poate restaura natura umană, pentru că s-a deschis calea prin care omul poate să îl redescopere pe Dumnezeu. Întruparea este evenimentul care va produce o nouă determinare ontologică pentru om care este făcut fiu al lui Dumnezeu și cîștigă ceea ce a pierdut prin cădere.
Triadologia atanasiană poate fi înțeleasă doar prin prisma soteriologiei pe care acesta a exprimat–o, soteriologie care este fundamentată pe aceste presupoziții:
Cuvîntul, Isus Hristos, este divin în adevăr și
S–a întrupat cu adevărat,
este consubstanțial cu Tatăl și consubstanțial cu noi.
Marea contribuție a teologului alexandrin la poate fi rezumată pe cîteva coordonate:
a schimbat paradigma în care se discuta relația dintre Tatăl și Fiul, dintre Dumnezeu și creație, dintre Dumnezeu și om,
pentru prima dată în tradiția creștină ideea paternității Tatălui este subiectul unei analize sistematice și explicite
consacră un vocabular tehnic care se va impune pentru descrierea relației dintre Tatăl și Fiul
a făcut din urgența mîntuirii cheia întregii sale argumentații
a redefinit statutul Logosului, eliberîndu-L din robia filozofiei grecești și repunîndu-L în drepturile sale în conformitate cu Evanghelia lui Ioan,
modul în care a gîndit la întruparea Cuvîntului a devenit foarte productiv ca metodă pentru generațiile de teologi care au urmat (dintre teologii moderni T. F. Torrance își ia ca punct de referință sistemul lui Atanasie.)
afirmă consubstanțialitatea Duhului cu Tatăl și cu Fiul, fiind primul care își structurează o pneumatologie mai consistentă,
afirmă consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și cu natura umană
este cel care articulează cel mai clar doctrina theosis-ului, folosind-o ca argument pentru dumnezeirea lui Hristos.
Impactul Conciliul de la Niceea asupra dezvoltării gîndirii creștine de mai tîrziu
Conciliul de la Niceea, în plan politic marchează începutul cooperării dintre stat și Biserică, iar în plan teologic este punctul de pornire pentru constituirea unui nou tip de teologie. Argumentele pe care Atanasie le–a adus în discuție au fost de ordin soteriologic, argumentînd Dumnezeirea Fiului prin cugetarea la implicațiile pe care negarea acesteia le–ar putea avea asupra întregului sistem al teologiei creștine.
Problema care a rămas totuși nerezolvată de Conciliu a fost aceea a generării divine. Întrebarea care se punea era: cum Unul născut? În ce fel și cînd?
Tot la Niceea, Biserica ia o decizie fundamentală în domeniul pneumatologiei: Duhul este Dumnezeu în adevăr, homoousios ca și Fiul, dar rămînea nerezolvată problema distinctivității dintre Fiul și Duhul. Atanasie impune noul mod de gîndire care transpare în hotărîrile conciliului: un puternic accent asupra paternității Tatălui, concept care va domina toată teologia orientală, rezultînd în afirmarea primatului ontologic al Tatălui.
De asemenea ca și consecință a discuțiilor din acest sinod este nuanțată mult mai precis distincția dintre theologia și oikonomia. Cele două planuri, înainte de creație și după momentul creației, sînt planuri din ce în ce mai bine circumscrise pentru judecarea relațiilor dintre Tatăl și Fiul. Este începutul cugetării la Dumnezeu în Sine.
Crezul de la Niceea (completat la constantinopol, 381)
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul. Făcătorul cerului și al pămîntului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl s–a născut mai înainte de toți vecii, Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s–au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mîntuire, S–a pogorît din ceruri și S–a întrupat de la Duhul Sfînt și din Maria Fecioara, și S–a făcut om. Și S–a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S–a îngropat. Și a înviat a treia zi după Scripturi. Și S–a suit la ceruri și șade de–a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfîrșit.
Și în Duhul Sfînt, Domnul, de viață făcătorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.
În Una Sfîntă, Sobornicească și Apostolească Biserică, mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor. Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să vie. Amin.
L.8 Conciliul de la Calcedon (451 d.Hr.)
Leo I și Calcedonul – articol de Tony Lane
Dacă Isus a fost cu adevărat Dumnezeu, cum a putut fi și om? Leo cel Mare a ajutat la obținerea unui răspuns clar conducînd un conciliu critic.
Poate cea mai cunoscută relatare despre Leo cel Mare, episcop al Romei (440-461) ar fi conflictul cu Atilla în 452. Împreuna cu armata sa de huni, Atilla mărșăluiește spre Roma. Împăratul roman și Senatul au încercat să-l abată de la hotărîrea de a ataca orașul. Primul ambasador și Leo au reușit să-l convingă în urma unei întîlniri să renunțe la jefuirea Romei. Această povestire a dobîndit acreditare istorică, glorificînd rolul lui Leo, dar introducînd și elemente supranaturale. Ceea ce comunică cu acuratețe este extraordinara personalitate a lui Leo, unul din cei mai impozanți episcopi ai Romei. O altă acțiune a lui Leo este intervenția sa în Conciliul din Calcedon.
ÎNTREBĂRI ÎNCURCATE
O problemă teologică controversată în primele secole a fost referitoare la persoana lui Hristos: în ce sens a fost Dumnezeu? La începutul secolului IV, Arios susținea ca numai Tatăl a fost Dumnezeu cu adevărat. În replică Conciliul de la Niceea a proclamat deplina dumnezeire a lui Hristos. Dar dacă Hristos a fost cu adevărat Dumnezeu, cum a putut fi în același timp și om? A fost într-adevăr? Dacă da, cum poate fi o persoană simultan și om și Dumnezeu? A fost El, în realitate, o singură persoană? Aceste și alte asemenea întrebări au dominat dezbaterile teologice grecești pentru următoarele trei secole și jumătate. În mijlocul acestei perioade (în 451) are loc Conciliul din Calcedon. Acesta clarifică cele patru controverse privind natura persoanei lui Isus Hristos, fiind: împotriva lui Arios, afirmînd plinătatea divinității lui Hristos; împotriva lui Apolinarios, afirmînd plinătatea umanității lui Hristos; împotriva lui Nestorius, susținînd că Hristos este o singura persoana; împotriva lui Eutyches, susținînd că divinitatea și umanitatea lui Hristos rămîn distincte și nu sînt umbrite una de alta.
Conciliul a fost ocazionat de învățătura lui Eutyches, ultimul din acești patru eretici. Călugar bătrîn, el a fost mai degrabă degenerat mintal decat un eretic voit. A fost condamnat la Constantinopol (acum Istambul) pentru negarea umanității lui Hristos și amestecarea celor două naturi ale Lui: cea umană și cea divină.
TOMUL LUI LEO
Leo a scris un tratat teologic prin care l-a condamnat pe Eutyches. Dar modalitatea orientală de a rezolva problema a fost de a convoca un conciliu general al episcopilor. Odată adunați la Efes, în 449, au luat o poziție diferită de cea a lui Leo, al cărui tom nu a fost citit la Conciliu. Liderii orientali cu opinii asemănătoare cu ale lui Leo au fost demiși. Leo a numit acestă întrunire "sinod jefuitor" și a încercat să obțină un recurs, însa fără succes. Rezoluția afirma că Hristos este cu adevărat Dumnezeu, "divinatate perfecta", Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl înainte de creerea lumii. Totuși El este și "cu adevărat uman", "umanitate perfectă", născut de Fecioara Maria. Divinatatea și umanitatea nu sînt "împărțite în două persoane", căci Hristos este "o singura persoană". Divinitatea și umanitatea Lui nu trebuie amestecate. Diferența dintre ele nu este ștearsă datorită coezistenței lor, ci mai degrabă proprietațile fiecăreia sînt păstrate. Astfel, Hristos este "făcut cunoscut în două naturi [care exista] fără confuzie, schimbare, divizie sau separație".
EFECTUL DINAMITĂ
Rezoluția calcedoniană a fost supusă unui criticism considerabil în ultimii două sute de ani. Forma în care se explică pe sine nu este perfectă, dar rolul său în condamnarea celor patru eretici a fost valoros și durabil. Declarația Conciliului a rămas de o relevanță considerabilă din moment ce apropierea lui Nestorios este încă vie în cristologiile liberal-moderne care vorbesc despre Isus ca despre un bărbat cu o relație specială cu Dumnezeu mai degrabă ca despre Dumnezeu întrupat. Pe de altă parte, mulți dintre cei care se mîndresc că păstrează o viziune conservatoare cred despre Isus că are o singură natură, fie divină (greșeala lui Apolinarios), fie un amestec al umanului și divinului (greșeala lui Eutyches).
Contextul istoric
Marcian, împăratul roman răsăritean, în 23 mai 451, a convocat un conciliu ecumenic al episcopilor în speranța „finalizării disputelor, a exprimării clare și pentru totdeauna a adevăratei credințe”. La conciliul de la Calcedon s-au întîlnit 520 de episcopi din toate zonele imperiului, inclusiv delegați a episcopului Romei, Leo I. După 15 ședințe (8 octombrie – 10 noiembrie), conciliul a reușit o formulare ce răspundea întrebărilor momentului. Deși la conciliile anterioare se formulase divintatea lui Isus prin expresiile „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” și „de aceeași natură” cu Tatăl, s-au născut noi frămîntări: Dacă Isus a fost pe deplin divin, cum a fost în același timp și uman? Iar dacă Isus a fost atît uman cît și divin, cum au coexistat umanitatea și divinitatea Lui?
Răspunsul Calcedonului la aceste întrebări a rezistat testului timpului – Isus a fost „o singură persoană” cu „două naturi”. Conciliul de la Calcedon a fost un eveniment important în istoria Bisericii – și un punct de turnură critic – în istoria creștinătății atît din pricina clarificării învățăturii creștine ortodoxe, cît și din pricina modului în care s-a ajuns la această clarificare. Ca și la sinoadele anterioare, și la Calcedon biserica s-a frămîntat cu întrebări de importanță ultimă cu privire la persoana și lucrarea lui Hristos. Dar în istoria bisericii, Calcedonul a demonstrat că este este posibil să definești aspecte critice și esențiale ale creștinătății din Scripturi, în ciuda uzajului formelor de gîndire dominante într-o epocă dată. Mai mult, Calcedonul a arătat că este necesar ca munca teologică să aibă succes în ciuda unei atitudini eclesiologice brutale și în ciuda diversității culturale din biserică. În termenii Calcedonului putem identifica un triumf în trei domenii: a) al doctrinei în fața ereziilor din biserică; b) al creștinismului față de fragmentarea culturală și c) acela al dezaprecierii rațiunii teologice față de dezaprecierea anti-intelectuală față de filozofie.
Cursul controversei
Frămîntarea după înțelegerea dumnezeirii depline, susținute de Atanasie, s-a orientat asupra persoanei lui Hristos. Cum se raporta divinitatea deplină a lui Isus (descrisă în termenii Logosului divin, sau ai Cuvîntului lui Dumnezeu, din Ioan 1) la umanitatea existenței sale pămîntești? Scrierile lui Atanasie îl descriu pe Logosul divin ca luînd un trup uman, acest lucru implicînd faptul că Logosul a luat locul sufletului uman în Isusul întrupat.
Teologul care a definit Logosul-trup sau Cuvîntul-trup a fost Apolinarios de Laodicea (310-390). Într-un efort de a cîștiga arianismul, al a respins divinitatea lui Isus, dar l-a descris pe Hristos ca o combinație a sufletului divin și trupului uman. Pentru Apolinarios, viața lui Isus a avut o singură natură întrupată și înteligență divină. Apolinarios n-a uitat sau ignorat centrul uman al vieții și conștiinței în Isus. El l-a respins. Apolinarios era un student al școlii alexandrine, de aceea cristologia „Cuvîntului-trup” este cunoscută ca și cristologia alexandrină.
Efortul definirii lui Apolinarios a avut un răspuns imediat prin Teodor de Mopsuestia (350-428). El îl definea pe Hristos un om pe deplin și în același timp Dumnezeu pe deplin. Hristos a avut două naturi pe deplin: una umană și una divină. Pentru Teodor, constructul alexandrian Cuvînt-trup era greșit. Deși sublinia realitatea umanității lui Hristos, poziția alexandrină părea să sugereze că Logosul divin era subiectul schimbării și alterării.
Disputa dintre cei doi a devenit repede o controversă între cele două școli de gîndire și reprezentanții lor. Nestorius, un călugăr din Antiohia a construit pe argumentul lui Teodor, și a fost numit episcop de Constantinopol în 428. Controversata lui predică prin care o respingea pe Maria ca teotokos (născătoare de Dumnezeu), susținea că ea a dat naștere Isusului uman, a cărui umanitate – deși unită cu Logosul divin – trebuia înțeleasă ca separată și distinctă de natura sa divină.
Atanasie însă a definit-o pe Maria ca pururea fecioară. Cînd Nestorius a respins argumentul teotokosului, dezbaterea avea ca subiect umanitatea lui Hristos. Dar această frămîntare a dat naștere la noi dezbateri din aria creștinismului. Pe fundalul lumii mediteraneene și al nordului Europei, zeitățile feminine au jucat un rol proeminent în religiile păgîne. Cei care se închinau acestora au găsit în Maria, nu un dumnezeu substitut, ci o figură feminină căreia în mod natural trebuia să i se acorde atenție religioasă.
Răspunsul alexandrin a venit prin Cyril, căruia i s-a părut argumentarea lui Nestorie ca prezentînd un Isus schizofrenic, cu două persoane care se relaționau greoi una cu cealaltă. Ca un ajutor la polemica sa este atras și Celestin, episcopul Romei. Trist, bătălia a devenit curînd personală, episcopală și teologică. Antiohia și Alexandria au fost două centre de influență în permanentă confruntare în biserica primară. Astfel, ele au încercat, prin metode mai puțin ortodoxe, să-și extindă controlul de influență asupra Constantinopolului, un centru important din pricina prezenței împăratului. Influența față de împărat fiind din Constantinopol, împăratul era cel care decidea balanța puterii înspre Alexandria sau Antiohia. De aceea toate cele trei centre își căutau un alt suport puteric împotriva celeilalte, în persoana episcopului Romei, singurul lider marcant din vest. Roma nefiind angajată în dispute ale argumentării hristologice ca Alexandria, Antiohia sau Constantinopolul, judecățile ei au fost de mare importanță, atît dacă susțineau pe unul din antagoniștii estici, cît și dacă avea o opinie independentă despre dezbaterea teologică în cauză. Aceste circumstanțe explică de ce dezbaterea intensă privitoare la natura persoanei lui Hristos s-a transformat într-o intensă competiție eclesiastică.
Următorul pas a fost o întîlnire la Efes în 431. Spiritele au fost atît de aprinse unele împotriva altora încît antiohienii și alexandrinii nu s-au putut întîlni în același loc. Rezultatul: fiecare l-a excomunicat pe celălalt. Urma doar împăratul să se pronunțe în favoarea uneia din părți. Într-un efort de pacificare, împăratul Teodosius al II-lea a luat partea lui Cyril și l-a exilat pe Nestorius.
Controversa s-a aprins din nou. Un călugăr din Constantinopol, Eutih (378-454) apără poziția alexandrină susținînd existența numai a unei singure naturi după unire. Flavian, episcopul Constantinopolului, îl acuză pe Eutih pentru confundarea celor două naturi ale lui Hristos, exilîndu-l din Constantinopol. În replică, Eutih face apel atît la Alexandria cît și la Roma. Folosinduse de această oportunitate, Dioscorus – atît nepotul lui Cyril cît și succesorul la scaunul episcopal în Alexandria – apără cristologia alexandrină organizînd un conciliu în Efes pentru susținerea lui Eutihie. Dioscorus aranjează în timpul acestui conciliu și eliminarea din scaunul episcopal al lui Flavian. În replică, Flavian cere sprijinul episcopului Romei, Leo I.
Acum să ne aducem aminte de caracteristicile învățăturii creștine vestice, romane, subliniind contrastele dintre est și vest.
Vest Est
O gîndire practică, concretă și legală O gîndire abstractă, pasională și speculativă
Limba latină Limba greacă
Tertulian credea că Ierusalimul (credința creștină) nu avea nimic de a face cu Atena (locul tradiției filosofiei speculative) Clement de Alexandria considera studiul gîndirii speculative grecești ca un exercițiu folositor pentru biserică
În sec.V se respectau formulările doctrinale niceo-constantinopolitane ca fiind răspunsuri finale la întrebările ridicate Formulările doctrinale incitau la o mai profundă speculație teologică
Răspunsul lui Leo? Un tratat teologic: Isus a avut o singură persoană cu două naturi. Umanitatea și divinitatea lui Isus se leagă direct de nădejdea mîntuirii. Astfel, nașterea lui Isus afirmă putința biruinței asupra morții, și diavolul, care avea puterea morții, va fi nimicit, deoarece noi nu îl vom putea învinge pe autorul păcatului și al morții, numai dacă El, Hristos, ar birui în această viață să trăiască fără păcat, dar să și moară pentru a birui moartea – de aceea El a luat natura noastră și și-a însușit-o.
Deși Dioscorus refuză să recunoască acest tratat în 449, acesta va deveni cheia definiției calcedoniene. Noul împărat Marcian, după iulie 450 cînd moare Teodosius II un adept al cristologiei alexandrine, s-a căsătorit cu sora acestuia, Pulcheria, adepta cristologiei formulate de Leo. Cînd ea a preluat puterea, și după ce Marcian a fost ales soțul ei, deci implicit și împărat, acesta a fost înduplecat de ea împotriva lui Dioscorus. Toate aceste manevre imperiale sînt intens relevante istoriei creștinătății. Așa a fost convocat conciliul. Marcian însuși citește formula conclusivă în 25 octombrie 451.
Crezul de la Calcedon
„Așadar, urmînd pe Sfinții Părinți și mărturisind pe Unul și Același Fiu, Domnul nostru, învățăm cu toții în acord unii cu alții că Acela este întru dumnezeire desăvîrșit și Același este desăvîrșit în umanitate, cu adevărat Dumnezeu și, Același, cu adevărat om (compus) din suflet rațional și din trup, de aceeași substanță cu Tatăl în ceea ce privește dumnezeirea, și Același de aceeași substanță cu noi în ceea ce privește umanitatea, Același (fiind, de asemenea) în toate identic cu noi în afară de păcat, născut din Dumnezeu înainte de veacuri în privința dumnezeirii, și, în zilele cele de pe urmă, pentru noi și pentru a noastră mîntuire, din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu în privința umanității; Unul și Același Hristos Domnul, Fiul, Unul Născut, în două firi fiind cunoscut, neamestecat, neschimbat (nestricăcios), neîmpărțit, nedespărțit, nefiind ștearsă cu nici un chip deosebirea firilor din cauza unirii, ci fiind salvată, mai degrabă, de specificul fiecărei naturi și, într–o singură persoană și într–un singur hipostas venind împreună, nu este despărțit sau împărțit în două persoane, ci Unul (fiind) și Același Fiu și Unul Născut Dumnezeu, Logosul, Domnul, Isus Hristos, după cum de sus au (primit) profeții cu privire la El, și cum El Însuși apoi ne–a învățat mai departe și cum (ne învață) acest simbol al Părinților predat nouă – în Calcedon, în ziua 22 a lunii octombrie a anului 451”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoria Crestinismului Pana In Anul 451 (ID: 150838)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.