ISTORIA CONTEMPORAN Ă A ROMÂNIEI (1918-2004) [618202]

320

ISTORIA CONTEMPORAN Ă A ROMÂNIEI (1918-2004)

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU,
Asist. univ. drd. THEODORA ST ĂNESCU STANCIU

Obiective
Cunoașterea locului și rolului României în Istoria Europei dup ă
1918; a mentalului colectiv, concep țiilor și ideilor evolu ției societății;
a regimului politic, activit ății parlamentare și guvernamentale; a po liticii
externe în perioada men ționată.

1. NOUL CADRU DE EVOLU ȚIE A ROMÂNIEI
Ca urmare a Unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, în
1918, România și-a modificat locul în Europa , transformându-se
dintr-o țară mică, în una de m ărime medie. Suprafa ța sa a crescut de la
138 000 km² (1915) la 295 049 km² ( 1918), ocupând locul 10 pe con-
tinent. România era, dup ă Polonia, cel mai mare stat în spa țiul cuprins
între Marea Baltic ă și Marea Egee.
a) Populația. România avea 7,9 mil. de locuitori în 1915, popu-
lația sa crescând de acum într-un proces continuu: 14,7 mil., în 1919;
18 mil., în 1930; 20 mil., în 1939. Din acest punct de vedere, România
se situa pe locul 8 în Europa: provincia cea mai populat ă fiind Muntenia,
urmată de Transilvania, cel mai mic num ăr de locuitori înregistrân-
du-se în Dobrogea și Bucovina.
Conferința Păcii de la Paris (1919-1920) a pus la baza deciziilor
sale principiul na ționalităților. S-a urm ărit ca noile grani țe europene
să includă în cadrul statelor na ționale un num ăr cât mai mic de mino-
rități. În România, potrivit recens ământului din 1930, popula ția totală
era de 18.057.028 locuitori, dintre care: 71,9% români, 7,9% unguri,
6,15% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni și ucraineni, 2,3% ru și, 2% bul-
gari, 1,5% țigani, 0,9% turci, 0,6% g ăgăuzi, și alte minorit ăți, în pro-
cente mult mai mici.
În ceea ce prive ște religia locuitorilor – marea majoritate era orto-
doxă – 72,68%, al ături de care existau greco-catolici, romano-catolici,

321mozaici, reforma ți-calvini, evanghelici-luterani, mahomedani, unita-
riani etc.
După 1918, un num ăr important de români a r ămas în afara gra-
nițelor statului. Potrivit unor date statistice, num ărul acestora era de
peste un milion, dintre care 250 000 tr ăiau în Rusia (Uniunea Sovietic ă),
230 000 în Iugoslavia, 60 000 în Bu lgaria, 23 000 în Ungaria, 40 000
în Albania, 13 000 în Cehoslovacia, 200 000 în S.U.A., 100 000 în Australia, 70 000 în Canada.
În perioada interbelic ă, indicele demografic a cunoscut o evolu-
ție pozitiv ă. Cu un spor natural de 35 la 1 000 de locuitori, România se
afla pe primul loc în Europa.
Repartizarea demografic ă după mediile de locuire cuprindea
77,78% din popula ție în mediul rural, respectiv 22% în cel urban. Inte-
resant este faptul c ă la sfârșitul perioadei interbelice, ponderea popula-
ției rurale a crescut la 81,8%, datorit ă ratei de natalitate mult mai
sporite în aceast ă zonă.
Potrivit recens ământului din 1930, în România se înregistrau
șase orașe cu peste 100 000 de locuitori, pe primul loc aflându-se capi-
tala țării, Bucure ști, cu 640 000 de locuitori, urmat ă la mare distan ță
de Chișinău, Cernăuți, Iași, Cluj, Gala ți.
b) Caracteristicile vie ții politice. Viața politică din România a
fost puternic marcat ă de introducerea votului universal . Constitu ția a
fost modificat ă în iulie 1917, iar decretul-lege pentru reforma electo-
rală a apărut în noiembrie 1918.
Votul universal a chemat la via ța politică activă milioane de
cetățeni. Sistemul partidelor s-a diversificat. Al ături de vechile partide
politice de guvern ământ – Liberal și Conservator – și-au desfășurat
activitatea în vechiul Regat și altele, cum ar fi: Liga (Partidul) Poporului,
Partidul Țărănesc, Partidul Na ționalist-Democrat, Partidul Social-Democrat
(devenit mai târziu Partidul Socialist). Lor li s-au ad ăugat, din provin-
ciile istorice unite, și: Partidul Na țional Român din Transilvania,
Partidul Țărănesc din Basarabia sau Partidul Democrat al Unirii din
Bucovina. În anii 1920-1923, acestea au fuzionat cu partide din ve-chiul Regat. S-au constituit și partide ale minorit ăților naționale. Iar
regimul politic a evoluat pe o cale democratic ă, specifică marii majo-
rități a statelor din Europa.
Imediat dup ă adoptarea actelor de Unire, a debutat ac țiunea de
integrare a provinciilor istorice în cadrul noului stat na țional unitar
român. Astfel, la 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se

322ratifica unirea Basarabiei, la 13/26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei,
iar la 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919 – unirea Bucovinei.
Pe aceeași linie se înscrie și adoptarea calendarului gregorian
(stilul nou) pe întreg cuprinsul țării, ziua de 1 aprilie 1919, pe stil
vechi, devenind 15 aprilie – stil nou.
În noiembrie 1919 au avut loc și primele alegeri generale pe ba-
za votului universal, în urma c ărora cetățenii au ales un singur Parlament.
În ziua de 15 octombrie 1922 a avut loc, la Alba-Iulia, încoro-
narea regelui Ferdinand și a reginei Maria, act ce semnifica consfin ți-
rea unei realit ăți istorice: Marea Unire, înf ăptuită în 1918, împlinirea
celui mai scump ideal al poporului nostru.
c) Știința și cultura. Știința de carte este un element important
în aprecierea gradului de civiliza ție al unui popor. În 1930, aprox.
57% dintre români știau să scrie și să citească, cei mai mul ți regăsin-
du-se în Transilvania, iar cei mai pu țini numero și – în Basarabia.
Caracteristica esen țială este puternica dezvoltare în aceast ă
perioadă a învățământului , fie el liceal sau universitar și afirmarea
unor mari personalit ăți în domeniile științei, artei și culturii.

2. DINAMICA ECONOMIEI NA ȚIONALE
a) Trăsături generale. Unirea din 1918 a condus la întărirea
potențialului economic al țării noastre, a creat condi țiile necesare
fructificării, la scar ă națională, a bogățiilor solului și subsolului, a
accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei na ționale.
Comparativ cu anul 1914, suprafa ța arabilă a României a crescut
de la 6,6 mil. la 14,6 milioane ha, cea acoperit ă cu păduri de la 2,5
milioane la 7,3 milioane ha, iar re țeaua de c ăi ferate de la 4 300 km la
circa 11 000 km. For ța motrice a industriei s-a m ărit cu 235%, cele
mai importante progrese înregistrându-se în industria electric ă –
429,4% și cea chimic ă – 320%.
În perioada imediat urm ătoare Unirii, dou ă deziderate au stat în
fața economiei române ști: refacerea țării și integrarea la scară națio-
nală a tuturor ramurilor economice.
Politica guvernamental ă s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei
„prin noi în șine”, care viza asigurarea independen ței economice a
României, modernizarea structurilor sale, prin cre șterea interven ției
statului în via ța economic ă, reflectat ă și în sporirea ponderii minis-
terelor de resort în structura guvernamental ă.

323b) Evoluția principalelor ramuri ale economiei na ționale.
Industria a beneficiat de un sprijin sus ținut din partea statului. În
intervalul 1923-1938, ea s-a dezvoltat într-un ritm de 5,4% pe an, unul dintre cele mai ridicate din întreaga lume. În perioada interbelic ă,
România ocupa primul loc în Europa și locul șase în lume la produc ția
de petrol; locul al doilea în Europa la extrac ția de aur; aceea și poziție
la extracția de gaze. Potrivit aprecierilor speciali știlor, în 1938 pro-
ducția autohton ă satisfăcea 80% din necesit ățile de produse industriale
ale României.
Transporturile au cunoscut și ele o evolu ție pozitiv ă. Mai ales
între anii 1929-1933 s-a realizat o re țea rutieră modernă, s-a introdus
transportul interurban cu autobuzul (înc ă din 1921). Progrese impor-
tante au fost înregistrate și în domeniul feroviar, prin modernizare și
acoperirea necesarului de material rulant. De asemenea, s-au construit noi linii pentru c ăile ferate (Eforie Sud-Mangalia, Caransebe ș-Reșița
etc.).
România dispunea de un important transport prin conducte ce
legau zona petrolier ă din Valea Prahovei cu Bucure știul, Constan ța și
Oltenița. De asemenea, dispunea de un transport aerian modern.
Transportul pe ap ă era asigurat de Naviga ția Fluvial ă Română și de
Serviciul Maritim Român, iar prin construirea Palatului Telefoanelor
(intrat în func țiune în 1933), dispunea și de aparatur ă la nivelul teh-
nicii mondiale.
Agricultura a rămas principala ramur ă a economiei na ționale.
Dar în structura propriet ății s-au produs importante muta ții. Astfel,
s-au expropriat aproximativ 66,1% din totalul mo șiilor de peste 100 ha.
Prin aplicarea reformei agrare, 1,4 mil. de familii au primit 3,7 mil. ha de teren arabil, la care se ad ăugau 2,7 mil. ha, reprezentând izlazurile
comunale. Proprietatea mic ă deținea marea majoritate a suprafe ței
țării, circa 73,7%.
Finanțele au cunoscut evolu ții fluctuante. În 1920 s-a realizat
unificarea monetar ă. După repetate încerc ări de revalorizare a leului la
cursul anului 1914, în 1929 s-a realizat stabilizarea monetar ă la un
curs de 32 ori mai mic decât cel antebelic. Leul a r ămas o moned ă
liber-convertibil ă, participând la opera țiunile de burs ă din Europa și
S.U.A.
Datoria extern ă a crescut de la 2,9 miliarde lei, în 1921, la 141
miliarde lei, în 1933, când s-a înregistrat și cel mai înalt nivel, sc ăzând
apoi, în 1938, la 80 miliarde lei.

324Comerțul exterior al României s-a aflat la un nivel foarte sc ăzut
în 1919, dup ă care a cunoscut cre șteri însemnate. Balan ța comercial ă a
fost în general activ ă. În anii crizei economice, s-a aplicat o politic ă de
forțare a exporturilor, de și prețurile produselor române ști cunoșteau o
scădere sensibil ă.
Ca urmare a muta țiilor survenite în economia na țională, cerea-
lele au pierdut primul loc la expor t, fiind înlocuite de produsele petro-
liere.
c) Economia româneasc ă după 1938. Mutațiile survenite în
perioada interbelic ă au demonstrat o evolu ție pozitiv ă a economiei
naționale. În 1938, industria produc ătoare de mijloace de produc ție
deținea o pondere de circa 45%, iar cea produc ătoare de mijloace de
consum – 54%. Ramurile neagricole aveau o pondere de aprox. 51%
în produsul social și de 41,7% în venitul na țional. Aceasta arat ă
limpede c ă România încetase s ă mai fie un stat agrar, devenind un stat
agrar-industrial .
Indicatorul cel mai sintetic privind dezvoltarea economiei,
venitul național, era, în 1938, de 110 dolari, țări ca Ungaria, Portugalia
sau Iugoslavia, situându-se sub pozi ția ocupată de România, în timp ce
în S.U.A. se înregistra o valoare de 512 dolari, iar în Fran ța – 146 dolari.
3. VIAȚA POLITIC Ă
a) Puterile statului. Constituția din 1923, care de fapt prelua
textul celei din 1866, prevedea la art. 33: „Toate puterile statului
emană de la na țiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegațiune și după principiile și regulile a șezate în Constitu țiunea de
față”. Ea avea la baz ă principiul separ ării puterilor în stat.
Puterea legislativ ă (Parlamentul) . După 1918, s-a men ținut
Parlamentul bicameral, dar au survenit importante modific ări în ceea
ce privește modalitatea de alegere, datorit ă introducerii votului
universal. Legisla ția electoral ă prevedea c ă acest drept, ca toate cele
politice, în general, era acordat b ărbaților majori (de la 21 de ani în
sus). Iar pentru a fi eligibil în Camera Deputa ților se cerea a fi
cetățean român, exerci țiul drepturilor civile și politice, vârsta de 25 ani
împliniți, domiciliu în România. Senatul se compunea din senatori
aleși și senatori de drept.
Legea electoral ă din 27 martie 1926 a sporit num ărul senatorilor
de drept. Elementele noi introduse acum se refereau la centralizarea rezultatelor și repartiția mandatelor. S-a introdus principiul primei

325majoritare și s-a stabilit pragul electoral de 2%. Num ărul total al
deputaților a fost stabilit la 387, iar cel al senatorilor la 254 (din care
113 aleși la colegiul universal). Ini țiativa legislativ ă aparținea execu-
tivului (regelui) și parlamentarilor.
Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive.
Deputații și senatorii se bucurau de imunitate parlamentar ă.
Puterea executiv ă (Guvernul). Conducerea treburilor țării era
asigurată de către Guvern. De regul ă, regele încredin ța unei persoane
mandatul de a forma guvernul, iar acesta alc ătuia lista mini ștrilor pe
care o prezenta suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul c ă
regele era „capul puterii armate”, iar militarii nu aveau dreptul s ă facă
politică, a creat obiceiul ca suveranul s ă-l propun ă pe ministrul ap ă-
rării naționale.
Legea pentru organizarea ministerelor a fost publicat ă abia în
1929. Serviciile statului erau grupate pe ministere, iar ministrul era șeful administra ției ministerului s ău. Erau stabilite prin lege 10
ministere. În fapt, îns ă, s-a ajuns în 1931 la o dublare a num ărului de
miniștri și secretari de stat.
Puterea judec ătorească (Justiția). Cea de-a treia ramur ă a
puterii în stat era justi ția. În iunie 1924 a fost adoptat ă Legea pentru
unificarea judec ătorească, prin care se prevedea organizarea de
judecătorii urbane, rurale și mixte, de tribunale, 12 Cur ți de Apel, unei
Înalte Cur ți de Casa ție și Justiție. Legea prevedea c ă magistra ții nu
puteau ocupa o alt ă funcție publică, nu puteau fi ale și în Parlament sau
în alte organisme administrative.
Monarhia (Regele). După 1918, România a continuat s ă fie un
stat cu regim monarhic-constitu țional. În sistemul politic al țării, re-
gele ocupa o pozi ție centrală. Legea fundamental ă avea la baz ă princi-
piul potrivit c ăruia „regele domne ște, dar nu guverneaz ă”, însă pre-
vederile concrete erau susceptibile de interpret ări diferite. C ăci, în fond,
nu exista ramur ă a activității de stat în care regele s ă nu fie implicat.
Regele României era, dup ă 1914, Ferdinand I, iar mo ștenitor –
fiul său mai mare, principele Carol. În 1918, 1919 și 1925, acesta a
renunțat la calitatea sa. La 31 decembrie 1925, Consiliul de Coroan ă a
acceptat renun țarea principelui Carol la prerogativele de mo ștenitor al
tronului. Iar în ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Na țională Constituant ă
a proclamat ca succesor pe Mihai; deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regen țe.

326La 20 iulie 1927 a încetat din via ță regele Ferdinand, astfel c ă a
intrat în func țiune Regen ța. În ziua de 6 iunie 1930, principele Carol s-a
reîntors în țară, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea.
Obiectivul central al ac țiunii sale politice a fost cre șterea rolului
monarhiei în via ța de stat. Acesta a fost atins la 10 februarie 1938
când a recurs la o lovitur ă de stat, impunând apoi, la 27 februarie
1938, o nou ă Constituție, prin care prerogativele suveranului erau mult
sporite. Regimul s ău de autoritate monarhic ă a durat pân ă la 6
septembrie 1940, când a fost nevoit s ă abdice. La tron a revenit fiul
său Mihai, dar principalele prerogative regale fuseser ă preluate de
generalul Ion Antonescu, „conduc ătorul statului”.
b) Funcționarea regimului democratic. În iulie 1917, Cons-
tituția a fost modificat ă, introducându-se votul universal, egal, direct și
secret pentru to ți cetățenii (bărbați). Iar decretul-lege din noiembrie
1918 aducea și alte preciz ări importante cu privire la modalitatea de a
fi ales într-una din cele dou ă Camere.
Introducerea votului universal a avut ca rezultat cre șterea spec-
taculoasă a numărului de aleg ători, mutarea centrului de greutate al
vieții electorale de la ora ș la sat. Astfel, de la 100 000 de aleg ători
direcți, înainte de r ăzboi, s-a ajuns la 4,6 milioane în 1937.
Evoluția partidelor politice a depins în bun ă măsură de influ-
ența lor electoral ă. Astfel, Partidul Conservator-Progresist și Partidul
Conservator-Democrat au disp ărut din via ța politică în 1922. Liga
(Partidul) Poporului a avut un rol politic major în anii 1919-1920, apoi intrând, îns ă, în declin. Din multe partide politice s-au desprins impor-
tante grup ări care au format mai apoi partide cu tent ă politică nouă.
Astfel, în mai 1931, Constantin Stere înfiin ța Partidul Țărănesc-De-
mocrat, iar în noiembrie 1932, Grigore Iunian – Partidul Radical- Țărănesc.
O expresie a regimului politic democratic sunt partidele politice
care reprezint ă curente de opinie, interese ale unor grupuri socio-pro-
fesionale, etnice etc. În perioada interbelic ă, România a avut un larg
evantai de astfel de organiza ții politice, din dreapta – de exemplu,
Partidul Conservator-Democrat, centru – Partidul Na țional Liberal,
centru-stânga – Partidul Na țional-Țărănesc, stânga – Partidul Socialist,
extremă-stângă – Partidul Comunist din România, extrem ă-dreaptă –
Legiunea Arhanghelul Mihail. Au activat, de asemenea, și partidele
minorităților naționale, fiecare având un program și ideologie proprie,
propunând solu ții privind dezvoltarea statului român.

327În perioada interbelic ă, alternanța la putere a fost o realitate:
1918-1919 – P.N.L.; 1920-1921 – Partidul Poporului; 1921-1922 – Partidul Conservator-Democrat; 1922-1926 – P.N.L.; 1926-1927 – Partidul Poporului; 1927-1928 – P.N.L.; 1928-1931 – P.N. Ț.; 1931-
1932 – coali ția Uniunea Na țională; 1932-1933 – P.N. Ț.; 1933-1937 –
P.N.L. Nu a existat nici o situa ție în care un partid s ă stea la putere
peste limita de 4 ani a Parlamentului pe care se sprijinea.
Parlamentul a fost expresia tuturor partidelor și curentelor politice.
Monarhia a constituit o important ă instituție a regimului demo-
cratic, căutând să medieze între puterile statului. Solu țiile date în re-
zolvarea crizelor de guvern au satisf ăcut adesea starea de spirit a
populației.
Presa perioadei interbelice a constituit, cu adev ărat, o „a patra
putere în stat”. Num ărul periodicelor a crescut de la 13 în 1917, la
1 233 în 1922 și 2 351 în 1935, cele mai multe fiind consacrate vie ții
politice, editate atât în Bucure ști, cât și în provincie.
Totuși, carențele regimului democratic au fost vizibile și au
influențat viața politică a României. Au fost preluate unele practici
nedemocratice din trecut, dar au ap ărut și altele noi. Votul universal a
fost acordat unor cet ățeni fără experien ță politică, iar o bun ă parte a
electoratului nu știa să scrie și să citească.
Opțiunile electorale au fost extrem de contradictorii, fapt ce
demonstra c ă nu exista o cunoa ștere a „ofertelor politice”. Spre exem-
plu, P.N.L. a ob ținut 6,8% din voturi în 1920, 60,3% în 1922, 7,3% în
1926, 61,7% în 1927 și 6,5% în 1928.
O carență fundamental ă a democra ției române ști a fost men ți-
nerea vechiului sistem, introdus de Carol I, prin care „guvernul face
parlamentul”. Regele destituia guvernul și numea un altul, apoi di-
zolva parlamentul și anunța organizarea de noi alegeri.
În perioada interbelic ă s-a înregistrat un adev ărat carusel
guvernamental . În primul deceniu de dup ă Marea Unire s-au perindat
la conducerea țării 11 guverne, iar în cel de-al doilea – 14.
O altă carență a democra ției române ști a fost cre șterea rolului
puterii executive în dauna celei legi slative. La originea acestei situa ții
se află modul în care se constituiau majorit ățile parlamentare; acestea
depindeau de guvern, care „aranja” listele de candida ți și mobiliza
aparatul de stat pentru a le asigura victoria în alegeri. Monarhia și-a
adus propria contribu ție la degradarea regimului democratic în România,
mai ales prin folosirea abuziv ă a dreptului de dizolvare a parlamentului.

328Toate acestea au creat, treptat, în opinia public ă o reacție nega-
tivă față de institu țiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea
forțelor de extrem ă dreaptă, în primul rând a Mi șcării Legionare; în
același timp, s-au intensificat manevrele regelui Carol al II-lea vizând
instaurarea unui regim autoritar. Procesul de degradare a regimului democratic în anii ’30 nu a fost specific României, ci întregii Europe.
Astfel, în majoritatea statelor eur opene s-au instaurat regimuri auto-
ritare, de diferite nuan țe.
În concluzie, credem c ă regimul democratic din România a
fost o realitate , dar a înregistrat și numeroase caren țe, care s-au
accentuat spre sfâr șitul perioadei interbelice. Cu toate imperfec țiunile
sale, democra ția româneasc ă a rezistat mai mult comparativ cu cea din
majoritatea statelor europene, România fiind una dintre ultimele țări în
care s-a instaurat un regim totalitar.
c) Regimul de autoritate monarhic ă
Instituționalizarea și funcționarea noului regim. În noaptea
de 10/11 februarie 1938, s-a c onstituit un nou guvern, prezidat de
patriarhul Miron Cristea. Tot acum s-a hot ărât și introducerea st ării de
asediu pe întreg cuprinsul țării. La 20 februarie, Consiliul de Mini ștri a
aprobat textul noii Constituții. Plebiscitul s-a desf ășurat la 24
februarie 1938, marea majoritate votând în favoarea ei.
Noul regim a fost institu ționalizat prin aceast ă Constitu ție pro-
mulgată la 27 februarie 1938. Ea men ținea unele principii, ca: suvera-
nitatea na țională, separația puterilor în stat, responsabilitatea minis-
terială. Recuno ștea unele drepturi și libertăți democratice, precum:
libertatea con științei, a învățământului, muncii, presei, întrunirilor, de
asociație, libertatea individual ă, inviolabilitatea domiciliului, egalita-
tea în fața legii.
Elementele noi – definitorii pentru noul regim – se refereau la
prerogativele regelui. Acesta devenea un factor politic activ, impli-
cându-se nemijlocit în activitatea guvernamental ă. El era declarat
„capul statului” și, în aceast ă calitate, exercita puterea executiv ă prin
guvern; acesta era numit de suveran și răspundea numai în fa ța sa,
miniștrii nemaiavând o baz ă parlamentar ă.
Un nou pas pe calea institu ționalizării noului regim s-a înre-
gistrat la 30 martie 1938, când s-a constituit Consiliul de Coroan ă, ca
organ permanent, alc ătuit din membri desemna ți de rege, care primeau
o remunera ție. Consiliul avea un rol consultativ, hot ărârile sale nefiind
obligatorii pentru suveran. Tot la 30 martie 1938 s-a publicat decretul-

329lege pentru dizolvarea tuturor asocia țiilor, grup ărilor sau partidelor
politice . În ziua de 14 aprilie 1938 a fost publicat decretul privind
apărarea ordinii în stat, care preciza c ă dizolvarea unei grup ări sau
asociații cu caracter politic atr ăgea după sine în mod automat
închiderea cluburilor sau localurilor de întruniri ale acestora.
Noul regim a procedat la reorganizarea administrativ ă a țării. La
14 august 1938 a fost decretat ă reforma administrativ ă, pe baza c ăreia,
alături de vechile unit ăți, s-a introdus una nou ă: ținutul .
Reorganizarea a cuprins și domeniul social: sindicatele au fost
dizolvate, iar prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-au creat breslele de lucrători, func ționari particulari și meseriași. Pentru a da
un suport politic regimului s ău, Carol al II-lea a hot ărât să constituie,
la 16 decembrie 1938, Frontul Rena șterii Naționale.
În ziua de 9 mai 1939 a fost publicat decretul-lege asupra refor-
mei electorale , care detalia prevederile noii Constitu ții. Acum, îns ă,
primeau drept de vot și femeile, pentru prima dat ă în istoria României.
Analiza concret ă a regimului instaurat la 10 februarie 1938 con-
duce la concluzia c ă acesta a fost un regim de autoritate monarhic ă.
Politica economic ă a guvernului s-a caracterizat prin cre șterea
intervenției statului, exprimat ă în măsurile vizând coordonarea activi-
tății economice, în comenzile masive f ăcute industriei, în achizi țio-
narea unor mari cantit ăți de cereale și stocarea lor, în angajarea unor
împrumuturi pe pia ța internă, în dirijarea comer țului exterior și con-
trolul circula ției valutare.
În cursul anului 1938, producția industrial ă a continuat s ă
crească, însă declanșarea celui de-al doilea r ăzboi mondial, la 1 sep-
tembrie 1939, a dus la restrângerea posibilit ăților de aprovizionare a
industriei române ști cu materii prime și semifabricate.
Principala ramur ă a economiei na ționale a continuat s ă fie
agricultura . Prin decretul-lege din 1939, Ministerul Agriculturii și
Domeniilor împreun ă cu Ministerul Ap ărării Naționale erau autorizate
să găsească mijloacele cele mai potrivite pentru organizarea agricul-
turii în vremuri excep ționale, având ca obiectiv asigurarea aprovizio-
nării armatei și populației civile.
În domeniul financiar , s-au urm ărit echilibrarea bugetului, cre ș-
terea veniturilor statului, în special pe baza impozitelor indirecte.
Guvernan ții români continuau s ă promoveze o politic ă orientată
spre Fran ța și Marea Britanie, opunându-se strângerii leg ăturilor cu
Germania. Dar, la 23 martie 1939, a fost semnat un tratat economic

330româno-german, care prevedea o puternic ă dezvoltare a rela țiilor din-
tre cele dou ă țări, dar și o serie de avantaje unilaterale pentru Germania.
Politica social ă a vizat, în principal, sprijinirea marii burghezii ,
interesate în dezvoltarea industriei grele și în cea privind înzestrarea
armatei. Politica guvernamental ă față de țărănime a vizat acordarea
unui sprijin în vederea moderniz ării produc ției și sporirii disponibi-
lităților pentru export. Muncitorimea a suportat și ea consecin țele
negative ale deterior ării situației interna ționale și izbucnirii r ăzboiului
mondial. Astfel, în martie 1940, Ministerul Muncii a fost autorizat s ă
prelungeasc ă ziua de munc ă la 10 ore în întreprinderile industriale,
oricând necesit ățile le impuneau, iar în iulie 1940 s-a adoptat un decret
pentru stabilirea regimului muncii în împrejur ări excepționale. Inte-
lectualitatea a continuat s ă aibă o situație material ă superioar ă celor-
lalte categorii sociale.
Partidele politice și atitudinea lor fa ță de regimul lui Carol
al II-lea. Deși au fost scoase în afara leg ii, partidele politice au conti-
nuat să-și desfășoare activitatea în fapt. Partidele mici care sprijiniser ă
și anterior politica lui Carol al II-lea, cum ar fi Partidul Agrar sau
Partidul Na ționalist-Democrat au primit favorabil actul dizolv ării.
Alte partide mici și-au încetat activitatea, cum ar fi Partidul Poporului
sau Partidul Na țional Creștin. Organiza țiile minorit ăților naționale și-au
continuat activitatea.
Principalul partid de opozi ție era Partidul Na țional-Țărănesc
condus de Iuliu Maniu. Acesta a f ăcut repetate declara ții împotriva
regimului, protestând contra m ăsurilor de restrângere a drepturilor și
libertăților democratice. Pre ședintele Partidului Na țional-Liberal ,
C-tin I. C. Br ătianu, a adoptat, ini țial, o atitudine pozitiv ă față de
regim. Dar, pe parcurs, a în țeles că suveranul nu se limita doar la
acțiuni împotriva G ărzii de Fier, ci era decis s ă permanentizeze
regimul, distrugând sistemul democratic.
Partidul Social-Democrat a cunoscut, la rândul lui, importante
convulsii interne, ca urmare a faptului c ă unii dintre frunta șii lui au
sprijinit regimul lui Carol al II-lea. Partidul Comunist din România a
trecut prin evolu ții semnificative, reintroducând, în programul s ău, la
cererea Moscovei, lozinca autodetermin ării până la despărțirea de
statul român nu numai a Basarabiei, ci și a Bucovinei, Transilvaniei și
Dobrogei.
Mișcarea Legionar ă s-a aflat într-o situa ție extrem de grea.
Regimul însu și a fost o reac ție împotriva ascensiunii Mi șcării Legio-

331nare. Comandantului legionar, C.Z.Codreanu, i s-a înscenat un proces,
în urma c ăruia, în ziua de 16 aprilie 1938, a fost condamnat la 6 luni
închisoare. În urma altor descinderi la sediile legionare, a urmat un nou proces, terminat cu înc ă 10 de ani de temni ță pentru Codreanu.
După o vizită la Berlin, regimul lui Carol al II-lea a hot ărât și
lichidarea fizic ă a acestuia, înf ăptuită în noaptea de 29/30 noiembrie
1938. Ca r ăspuns, la 21 septembrie 1939 un grup de legionari a trecut
la asasinarea primului ministru Armand C ălinescu. Dup ă ce și-au
anunțat fapta la postul de radio, asasinii s-au predat autorit ăților. Ei au
fost împu șcați și expuși pe locul unde fusese lichidat A. C ălinescu.
Trecerea la totalitarism. Pr ăbușirea lui Carol al II-lea. Agra-
varea situa ției interna ționale l-a determinat pe Carol al II-lea s ă ini-
țieze, la începutul anului 1940, politica de reconciliere națională. Aceasta
evidenția incapacitatea regimului de a rezolva, prin propriile for țe, gra-
vele probleme ale României. Chiar în ziua capitul ării Franței, aliata
tradițională a țării noastre, 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis trans-
formarea F.R.N. în Partidul Na țiunii , declarat „partid unic și totalitar”.
Notele ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940, urmate de
ocuparea Basarabiei și a nordului Bucovinei de c ătre Armata Ro șie, au
marcat începutul sfâr șitului pentru regele Carol al II-lea. La 28 iunie
1940, Horia Sima, noul conduc ător al Mișcării Legionare, a fost numit
în guvern, Garda de Fier devenind astfel, pentru prima dat ă de la
înființarea sa, forță politică de guvern ământ . La 4 iulie 1940, Ion
Gigurtu, agreat de Berlin, a fost numit prim-ministru.
La 15 iulie 1940, Hitler a trimis regelui român o scrisoare extrem
de dură, în care-i cerea pe un ton ultimativ ca România s ă înceapă
negocieri cu Ungaria și cu Bulgaria, pornind de la ideea ced ării de
teritorii în favoarea acestora.
La 8 august 1940, Carol al II-lea a dat publicit ății și decretul-
lege privitor la starea juridic ă a locuitorilor evrei , oficializând
antisemitismul de stat.
4. POLITICA EXTERN Ă A ROMÂNIEI
ÎN PERIOADA INTERBELIC Ă
a) Principalele caracteristici și acțiuni. Problemele organiz ării
lumii dup ă prima conflagra ție mondial ă au constituit obiectul Confe-
rinței de pace de la Paris (1919-1920) . România a ac ționat aici
pentru ob ținerea confirm ării pe plan interna țional a hot ărârilor adop-
tate în cursul anului 1918. S-au ridicat îns ă și numeroase situa ții

332litigioase. Marile Puteri au preg ătit tratatul de pace cu Germania ,
fără a îngădui delega ției române, condus ă de I.I.C.Br ătianu, să-și
exprime punctul de vedere. Ea a fost nevoit ă să semneze tratatul de
pace, la Versailles, în ziua de 28 iunie 1919. În aceste condi ții
improprii, Br ătianu a părăsit, la 2 iulie 1919, Conferin ța. În ziua de 10
septembrie 1919, Marile Puteri au semnat tratatul de pace cu
Austria , la Saint Germain en Laye, punând România în fa ța faptului
împlinit. Țara noastr ă l-a semnat, prin guvernul prezidat de Al. Vaida-
Voievod, la 10 decembrie 1919, prin acest tratat se recuno ștea unirea
Bucovinei cu România.
În ziua de 10 decembrie 1919, România a semnat la Neuilly sur
Seine, tratatul de pace cu Bulgaria . Granița dintre cele dou ă țări
rămânea cea din 1913. Vii discu ții a suscitat proiectul de pace cu
Ungaria. În 1919 a avut loc și un conflict armat între România și
Ungaria . Guvernul comunist de la Budapesta a refuzat s ă-și retragă
trupele de pe teritoriul transilvan și a atacat armata român ă. În urma
unor lupte grele (16-18 aprilie 1919), atacul a fost respins, a urmat un nou atac la 20 iulie; de aceast ă dată, armata român ă a trecut la
contraofensiv ă, ocupând Budapesta la 2 august. Tratatul de pace cu
Ungaria a fost semnat la Trianon în ziua de 4 iunie 1920. El recu-
noștea unirea Transilvaniei cu România.
La 28 octombrie 1920, România, pe de o parte, și Marea Britanie,
Franța, Italia și Japonia, de cealalt ă, au semnat tratatul de pace de la
Paris , prin care se recuno ștea unirea Basarabiei cu România.
În mod firesc, țara noastr ă avea drept la despăgubiri de r ăzboi
din partea statelor inamice, dar Comisia repara țiilor, în ciuda daunelor
estimate la 72 miliarde de lei, a apreciat o valoare de doar 31 miliarde lei aur.
Statutul definitiv al Dun ării, semnat la Paris, în ziua de 23
iulie 1921, prevedea reglarea unei alte probleme de interes pentru România, naviga ția pe acest fluviu fiind liber ă și deschisă tuturor
pavilioanelor, în condi ții de perfect ă egalitate. Conven ția de la
Lausanne (24 iulie 1923) privind regimul strâmtorilor M ării Negre
stipula și demilitarizarea acestora, ca și libera naviga ție pentru toate
vasele comerciale ale tuturor stat elor, atât în timp de pace, cât și de
război. În Comisia interna țională a strâmtorilor a fost aleas ă și
România.
În iulie 1919 s-a creat Societatea Na țiunilor , din rândul c ăreia
România f ăcea parte ca membru fondator. Ac ționând în spiritul ei, țara

333noastră a contribuit la realizarea unor alianțe bi- și multilaterale .
Astfel, la 3 martie 1921 a fost semnat ă Convenția de alian ță dintre
România și Polonia, reînnoit ă la 26 martie 1926.
În iunie 1921 a luat fiin ță și Mica Înțelegere , formată din România,
Cehoslovacia și Iugoslavia, cu scopul de a promova o larg ă colaborare
cu toate țările, pe baza respect ării independen ței și suveranit ății
naționale, a statu-quo-ului teritorial. Ea a fost prima alian ță cu caracter
regional constituit ă în Europa dup ă primul război mondial.
O coordonat ă fundamental ă a politicii externe române ști a con-
stituit-o orientarea tradi țională spre Fran ța și Marea Britanie. La 10 iunie
1926 a fost semnat tratatul de alian ță dintre România și Franța. La
17 septembrie 1926, s-a încheiat un tratat de amici ție dintre Italia și
România.
Relațiile cu vecinii. Relațiile cu Bulgaria s-au reluat imediat
după încheierea tratatelor de pace, fiind impulsionate de vizita pri-
mului ministru bulgar Stamboliiski în România (ianuarie 1921). În octombrie 1920 au fost reluate rela țiile diplomatice și consulare cu
Ungaria, dar politica revizionist ă promovat ă de la Budapesta a f ăcut ca
legăturile dintre cele dou ă țări să se dezvolte lent și într-o atmosfer ă de
suspiciune reciproc ă.
În ceea ce prive ște raporturile româno-sovietice , ele fuseser ă
rupte în ianuarie 1918, din ini țiativa părții sovietice. Dar, în ciuda
chiar a numeroaselor presiuni venite din partea puterilor occidentale, România nu a participat la interven ții militare împotriva statului
sovietic. În 1920-1924 s-au ini țiat unele contacte vizând normalizarea
relațiilor. În martie 1924 s-a organizat o conferin ță la Viena, care a
eșuat însă din cauza faptului c ă Uniunea Sovietic ă a refuzat recunoa ș-
terea actului unirii Basarabiei.
Un moment important l-a reprezentat Pactul de la Paris
(Briand-Kellog) din 27 august 1928, primul tratat interna țional care
interzicea recurgerea la r ăzboi pentru rezolvarea diferendelor. Guver-
nul român a aderat la acest pact, dup ă care a semnat protocolul de la
Moscova , din februarie 1929.
În februarie 1933 a fost semnat la Geneva Pactul reorganiz ării
Micii Înțelegeri . La 9 februarie 1934 s-a înfiin țat Înțelegerea Balca-
nică, de către reprezentan ții României, Greciei, Iugoslaviei și Turciei.
La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenția de
definire a agresiunii și a teritoriului , la elaborarea c ăreia a contribuit
din plin și Nicolae Titulescu. În virtutea aceluia și principiu, România

334a aderat la Pactul de neagresiune și concilia țiune, semnat la Rio de
Janeiro (10 octombrie 1933).
Negocierile dintre N. Titulescu și Maksim Litvinov au dus la
stabilirea relațiilor diplomatice între România și U.R.S.S. , în ziua
de 9 iunie 1934. Au urmat apoi și negocieri între cei doi, perfectându-
se un protocol pentru încheierea unui pact de asisten ță mutuală la 21
iulie 1936.
b) Situația interna țională a României în anii 1938-1939. În
anii 1936-1938, pe cerul Europei se adunau nori negri, care prevesteau declanșarea unui nou r ăzboi mondial. Anexarea Austriei și acordul de
la München au încurajat Germania pe drumul declan șării conflictului.
Dezmembrarea Cehoslovaciei a avut consecin țe extrem de negative
pentru România, marcând dezagregarea Micii În țelegeri .
În acest cadru interna țional se înscriu și vizitele lui Carol al II-lea
la Londra (15-18 noiembrie) și Paris (19-21 noiembrie), pentru a
solicita sprijin economic și politic, în vederea respingerii presiunilor
Germaniei. La întoarcerea spre țară, Carol al II-lea s-a oprit în
Germania, unde la 24 noiembrie a avut convorbiri și cu Hitler. Regele
român a propus intensificarea cooper ării economice româno-germane
și a sugerat ca Reich-ul s ă nu mai sprijine preten țiile revizioniste ale
Ungariei, dar führerul nu a dat un r ăspuns pozitiv.
La 12 februarie 1939 au început la Bucure ști tratative în vederea
încheierii unui acord economic între România și Germania. Dup ă
discuții agitate, la 23 martie 1939 a fost semnat Tratatul economic
româno-german .
Pe de altă parte, la 13 aprilie 1939, guvernele de la Londra și
Paris făceau cunoscut c ă au decis s ă garanteze integritatea teritorial ă a
României și Greciei. Tot în acest timp, România a încercat s ă obțină o
ameliorare a rela țiilor cu Uniunea Sovietic ă. La 8 mai 1939, minis-
trul de Externe român, Grigore Gafencu, a avut o discu ție la Bucure ști
cu Potemkin, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile externe, în cadrul c ăreia și-a exprimat dorin ța îmbunătățirii relațiilor dintre
România și Uniunea Sovietic ă. La 11 august 1939, Carol al II-lea a
purtat tratative cu Ismet Inönü, pre ședintele Turciei, solicitând ca
guvernul turc s ă mijloceasc ă o apropiere româno-sovietic ă, mergându-
se până la încheierea unui pact de neagresiune între cele dou ă țări.
Dar semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop , numit „Tratatul
de neagresiune între Uniunea Sovietic ă și Reich-ul german”, la 23
august 1939, a anulat aceste eforturi. La 1 septembrie 1939, Germania

335a atacat Polonia, act ce a marcat debutul celui de-al doilea r ăzboi
mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroan ă român a
hotărât neutralitatea , dar și manifestarea solidarității cu Polonia , cu
toate că tratatul de alian ță dintre cele dou ă țări nu avea în vedere o
agresiune din partea Germaniei, iar guvernul polonez nu acceptase propunerea p ărții române (din martie 1939) de a i se da un caracter
erga omnes .
În perioada septembrie 1939 – februarie 1940, diploma ția română
și-a concentrat eforturile în direc ția realizării unui bloc al neutrilor .
După o serie de taton ări, guvernul român a propus, la 28 octombrie
1939, crearea unui bloc în care s ă intre, alături de țările membre ale
Înțelegerii Balcanice (România, Iugoslavia, Turcia, Grecia), Bulgaria,
Italia și Ungaria. Dar, în urma presiunilor germane, ini țiativa a eșuat.
Mergând pe calea „adaptării la realit ăți”, regimul lui Carol al
II-lea a început s ă reorienteze politica extern ă a României.
c) Pierderile teritoriale din 1940. În seara zilei de 26 iunie
1940, guvernul sovietic a adresat guvernului român o not ă ultimativ ă
prin care-i cerea s ă „înapoieze cu orice pre ț Uniunii Sovietice
Basarabia” și partea de nord a Bucovinei. La Consiliul de Coroan ă,
convocat la 27 iunie 1940, 11 participan ți s-au declarat împotriv ă, 4 –
pentru discu ții cu partea sovietic ă și 13 – pentru cedare. Printr-o not ă
ultimativă din noaptea de 27 iunie 1940, guvernul U.R.S.S. a insistat
pentru „restituirea” celor dou ă regiuni. Întrunit din nou, Consiliul de
Coroană a decis s ă accepte ultimatumul. La 3 iulie 1940, trupele
sovietice s-au instalat pe noile grani țe.
Noul guvern, prezidat de I. Gigurtu, a declarat la 5 iulie 1940, c ă
orientarea României spre Ax ă devenea un „fapt împlinit”. La 15
iulie 1940, Hitler i-a adresat lui Carol al II-lea o scrisoare pe un ton ultimativ, cerându-i ca România s ă consimtă la cedări teritoriale fa ță
de vecinii ei. În ziua de 3 august 1940, Hitler a cerut astfel guvernului român să cedeze Bulgariei partea de sud a Dobrogei – Cadrilaterul. La
tratativele româno-bulgare de la Craiova, din 19 august 1940, partea
română a satisfăcut integral cererile teritoriale bulgare.
La sugestia imperativ ă a Berlinului s-a hot ărât organizarea unor
tratative româno-maghiare, la 16 august la Turnu-Severin. Ele s-au desfășurat cu intermiten țe până la 24 august, când s-a consemnat
eșecul lor. La 26 august, von Ribbentrop i-a propus lui Ciano
convocarea la Viena a mini ștrilor de externe ai României și Ungariei,
pentru a primi „sfaturile amicale” ale Axei. La 27 august 1940, Hitler

336a fixat grani ța între cele dou ă țări. În ziua de 29 august, mini ștrii de
externe ai Germaniei și Italiei au comunicat delega ției române c ă
discuțiile erau inutile, deoarece soarta fusese stabilit ă prin voin ța celor
doi „arbitri”. Pe aceast ă bază se folose ște termenul de arbitrajul de la
Viena . Întrunit în grab ă, Consiliul de Coroan ă a hotărât, cu 21 voturi
pentru, 10 contra și o abținere, primirea acestei hot ărâri.
Prăbușirea lui Carol al II-lea. Schimbarea regimului politic.
Ridicându-se împotriva dictatului din 30 august 1940, popula ția se
ridica împotriva regimului lui Carol al II-lea. În aceste împrejur ări,
regele a fost nevoit s ă apeleze la Ion Antonescu, personaj intrat în
dizgrație în 1934, când dezv ăluise deturnarea unor fonduri destinate
apărării naționale, iar la sfâr șitul lunii iunie 1940, adresase suveranului
o scrisoare în care se declara împotriva ced ării Basarabiei și nordului
Bucovinei. La 4 septembrie 1940, dup ă ce dusese tratative cu liderii
principalelor partide politice, Ion Antonescu a fost investit de c ătre
Carol al II-lea cu formarea unui nou guvern. Acesta i-a cerut regelui
acordarea de puteri depline . După multe ezit ări, regele i le-a acordat
în diminea ța zilei de 5 septembrie. În aceea și zi a fost suspendat ă
Constituția și au fost dizolvate Corpurile legiuitoare. Se sfâr șea astfel
regimul instaurat la 10 februarie 1938. În seara aceleia și zile,
Antonescu i-a cerut regelui s ă abdice. În țelegând c ă partida fusese
pierdută, suveranul a cedat, pe 6 septembrie, principele mo ștenitor
Mihai a depus jur ământul în calitate de rege. Dar aceast ă funcție era
doar decorativ ă, figura dominant ă devenind generalul Ion Antonescu.
5. ROMÂNIA ÎN ANII CELUI DE-AL DOILEA R ĂZBOI
MONDIAL
a) Evoluția regimului politic în perioada 1940-1944. În ziua
de 14 septembrie 1940 s-a format un guvern din antonescieni și legio-
nari, iar România a fost proclamat ă stat național-legionar . Ion Antonescu
era președintele Consiliului de Mini ștri și conducătorul statului, iar
Horia Sima de ținea funcția de vicepre ședinte al Consiliului de Mini ștri
și de șef al Mișcării Legionare, unica organiza ție politică legală.
Începea astfel un regim de dictatură antonesciano-legionar ă,
cu concursul Germaniei, cu tr ăsături specifice: excluderea separa ției
puterilor în stat, anularea libert ăților și drepturilor cet ățenești, desfiin-
țarea institu țiilor fondate de Carol al II-lea, conducerea prin decrete-
legi, încurajarea na ționalismului și antisemitismului. Îns ă, curând dup ă
14 septembrie s-a ajuns la o confruntare între principalele for țe aflate
la guvernare: gruparea antonescian ă și cea condus ă de Horia Sima.

337Pentru a clarifica situa ția, Hitler i-a invitat în Germania pe cei doi.
Șeful Mișcării Legionare nu a dat curs invita ției. În cadrul discu țiilor
purtate în ziua de 14 ianuarie 1941, Antonescu a primit mân ă liberă în
vederea restabilirii ordinii în țară.
În zilele de 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat o rebe-
liune, atacând și ocupând institu ții administrative, sec ții de poliție, centre
de comunica ție. Generalul Antonescu a recurs la armat ă și a înfrânt
rebeliunea, arestând aproximativ 8 000 de legionari. Circa 700 de membri ai Mișcării, în frunte cu Horia Sima, s-au refugiat în Germania. Dup ă
aceste evenimente, Mi șcarea a fost scoas ă în afara legii.
La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern, din
militari și tehnicieni , având ca obiective principale asigurarea ordinii
publice și administrarea eficient ă a țării. Ion Antonescu a instaurat un
regim totalitar , în care conduc ătorul statului de ținea puterea legis-
lativă, executiv ă și controla justi ția; el conducea prin decrete-legi,
numea sau concedia orice func ționar al statului, ini ția sau modifica
legile, dirija politica extern ă. Spre deosebire de regimurile fasciste,
acesta nu avea o ideologie și nu se baza pe un partid politic.
Regimul antonescian a promovat o politică antisemit ă, acționând
mai ales împotriva evreilor din Basarabia, pe care îi acuza de comunism.
b) Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Principalul
obiectiv al politicii externe promovate de Ion Antonescu a fost refacerea grani ței estice a țării. În cadrul întâlnirii cu Hitler, din 12
iunie 1941, Antonescu, informat de hot ărârea Germaniei de a începe
războiul împotriva Uniunii Sovietice, a decis ca România s ă participe
la acesta. La 22 iunie 1941, generalul Antonescu a dat ordinul de zi către armată, în vederea luptei pentru eliberarea teritoriilor ocupate
de Uniunea Sovietic ă. Pe 25 iulie 1941 a fost eliberat ultimul punct
deținut de către sovietici pe malul drept al Nistrului – Cetatea Alb ă,
începând astfel reintegrarea acestor teritorii pierdute în 1940 în
granițele române ști. La 21 august 1941, generalul Antonescu a fost
avansat de c ătre rege la gradul de mare șal.
La 29 iunie 1941, conduc ătorul statului a semnat decretul-lege
cu privire la organizarea Basarabiei și Bucovinei , iar prin decretul
din 19 august 1941, regiunea dintre Nistru și Bug ( Transnistria ) era
pusă sub administra ție româneasc ă.
c) Continuarea r ăzboiului în Est. După eliberarea Basarabiei,
nordului Bucovinei, ținutului Her ța, armata român ă a participat la

338luptele din Crimeea, reu șind ca în octombrie 1941 s ă cucereasc ă
Odessa. În toamna anului 1941, Antonescu a retras armata de pe front, considerând c ă obiectivul urm ărit fusese atins. La 8 noiembrie 1941 s-a
organizat trecerea trupelor pe sub Arcul de Triumf din Bucure ști, fapt
ce semnifica încheierea particip ării la război a României.
Însă, la solicitarea lui Hitler, Antonescu a decis s ă continue r ăz-
boiul. Înaintarea trupelor dincolo de Nistru a f ăcut ca România s ă
ajungă în stare de război cu statele coali ției Națiunilor Unite : Marea
Britanie (decembrie 1941) și S.U.A. (iunie 1942). Au urmat marile
operații militare din Crimeea (octombrie 1941 – iunie 1942), Stalingrad
(iulie 1942 – februarie 1943), Caucaz (august 1942 – prim ăvara 1943),
Cuban (1943 – 1944) ș.a.
Dezastrul de la Stalingrad l-a convins pe Ion Antonescu c ă
Germania nu dispunea de mijloace pentru a înfrânge Uniunea Sovietic ă
și că trebuia g ăsite soluții pentru salvarea României. Începând cu
primăvara anului 1943, el l-a autorizat pe Mihai Antonescu, care înde-
plinea din iunie 1941 pe lâng ă funcția de ministru de externe și pe cea
de prim-ministru interimar, s ă demareze contacte cu puterile occidentale.
Cu știrea sa, acesta a negociat încheierea p ăcii separate cu
Națiunile Unite , sondând terenul la Berna, Stockholm, Vatican,
Lisabona, Madrid, Ankara, Cairo. La rândul s ău, liderul opozi ției
democrate, Iuliu Maniu, a adresat memorii în acela și scop Londrei și a
inițiat tratative care s-au desf ășurat în capitalele unor țări neutre.
Acestea nu s-au finalizat cu rezultate concrete, deoarece S.U.A. și
Marea Britanie hot ărâseră la Casablanca, în ianuarie 1943, s ă impună
Germaniei și aliaților ei formula „capitul ării necondi ționate”.
În martie 1944, trupele sovietice au ajuns la Nistru, iar în aprilie
au pătruns în nordul Moldovei. Situa ția devenise din ce în ce mai
complicat ă. În aprilie 1944, U.R.S.S. a transmis guvernului român
condițiile de armisti țiu, care prevedeau: ie șirea României din r ăzboi,
întoarcerea armelor împotriva Germaniei, acceptarea frontierelor estice din iunie 1940, eliberarea prizonierilor și plata unor desp ăgubiri
de război. Dictatul de la Viena era considerat nedrept, iar Moscova
promitea ajutor pentru eliberarea p ărții de nord-vest a Transilvaniei
(anexată de Ungaria). Antonescu a respins condi țiile, considerându-le
inacceptabile. El a decis continuarea negocierilor cu sovieticii, la Stockholm, pentru ameliorarea condi țiilor de pace.
d) Actul de la 23 august 1944. Soarta țării i-a preocupat pe
politicienii români de la guvernare și din opozi ție. La 20 iunie 1944 s-a

339constituit Blocul Na țional-Democrat , alcătuit din Partidul Na țional-
Țărănesc, Partidul Na țional-Liberal, Partidul Social-Democrat și
Partidul Comunist. Declan șarea ofensivei sovietice pe frontul Ia și-
Chișinău, la 20 august 1944 și activitatea desf ășurată de Ion Antonescu
în aceste împrejur ări au determinat o profund ă preocupare din partea
tuturor factorilor politici din opozi ție. În seara aceleia și zile, regele
Mihai a participat la o reuniune secret ă, în care erau prezen ți Iuliu
Maniu, C-tin I.C. Br ătianu, C-tin Titel Petrescu, Lucre țiu Pătrășcanu,
Grigore Niculescu-Buze ști, C-tin S ănătescu, Aurel Aldea, col. Dumitru
Dămăceanu, Ioan Mocsony-Stârcea și col. Emilian Ionescu, unde s-a
discutat ca debarcarea lui Ion Antonescu s ă aibă loc la data de 26 au-
gust. În noaptea de 21/22 august a avut loc o alt ă consfătuire, optân-
du-se devansarea opera țiunii, pentru 24 august.
Aflat pe front, Antonescu a dat ordin, la 22 august, ca trupele
române s ă se retrag ă pe linia fortificat ă Focșani-Nămoloasa-Br ăila,
pentru a opri înaintarea armatei sovietice. În concep ția lui stabilizarea
frontului putea constitui un atu în negocierea condi țiilor de pace. La
rândul său, Mihai Antonescu i-a comunicat ministrului plenipoten țiar
turc în România c ă era decis s ă semneze armisti țiul cu Națiunile Unite.
La 22 august, acesta a transmis printr-o telegram ă la Ankara comuni-
carea lui Mihai Antonescu.
Pe de altă parte, regele Mihai, sf ătuit de anturajul s ău, a hotărât
să acționeze decisiv. În noaptea de 22/23 august 1944 a avut loc ulti-
ma consfătuire secret ă a reprezentan ților Blocului Na țional-Democrat.
În numele Partidului Comunist, Lucre țiu Pătrășcanu a cerut formarea
unui guvern politic , prezidat de Iuliu Maniu, iar acesta a acceptat în
principiu.
Cum în cadrul ședinței Consiliului de Mini ștri pe care a pre-
zidat-o în data de 23 august, Antonescu a anun țat că va pleca pe front,
planul a fost schimbat total, devansându-se pentru aceast ă zi. Ion
Antonescu a fost astfel invitat în audien ță la Palat și, refuzând s ă se
alăture noii linii, a fost arestat.
După înlăturarea lui Antonescu, regele l-a numit pe generalul
Sănătescu în funcția de pre ședinte al Consiliului de Mini ștri, iar
acesta a întocmit lista unui nou guvern. Practic, din seara zilei de 23 august 1944, România se afla în stare de r ăzboi atât cu Germania, cât
și cu Uniunea Sovietic ă. Statutul ei interna țional era extrem de confuz,
iar relațiile diplomatice – ca și inexistente.

340Actul de la 23 august 1944 a îmbr ăcat forma unei lovituri de
stat, realizându-se o schimbare la vârf, f ără modificări în profunzimea
societății române ști. Pe plan intern, el a marcat revenirea României,
pentru scurt ă vreme, la un regim democratic .
Decretul-regal din 31 august 1944, publicat la 2 septembrie
1944, prin care s-au pus în vigoare 37 articole din cele 138 ale Constituției din 1923, a creat baza juridic ă a măsurilor adoptate de
noul guvern și, totodată, izvorul de drept pentru m ăsurile ulterioare.
De la 23 august 1944, forma de guvern ământ a înregistrat o nou ă
schimbare, fiind circumscris ă celei stabilite în 1923. România a rede-
venit monarhie constitu țională, suveranul exercitându- și prerogativele
în conformitate cu legea fundamental ă. Partidele politice și-au reluat
activitatea legal ă, presa a fost eliberat ă de cenzur ă, iar dreptul de întru-
nire a redevenit o realitate.
Actul de la 23 august 1944 a avut și o mare importan ță inter-
națională, dând o grea lovitur ă Germaniei și contribuind la pr ăbușirea
întregului front din Balcani și la scurtarea r ăzboiului în Europa.
La 12 septembrie 1944, România a semnat Convenția de armis-
tițiu cu Națiunile Unite, prin care i se impuneau condi ții grele: fron-
tiera româno-sovietic ă rămânea cea stabilit ă în iunie 1940; plata a 300
milioane de dolari desp ăgubiri de r ăzboi (în produse); o Înalt ă Comisie
Aliată de Control (sovietic ă) supraveghea respectarea Armisti țiului.
e) Participarea României la r ăzboiul antihitlerist
De la 23 august 1944, România s-a al ăturat coali ției antihitle-
riste, participând efectiv la r ăzboi, mai întâi pentru eliberarea Transilvaniei,
obiectiv atins la 25 octombrie 1944. Apoi, trupele române au contri-
buit, alături de cele sovietice, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și
Austriei, pân ă la 12 mai 1945. Efortul de r ăzboi al României s-a cifrat,
în plan economico-financiar, la peste 1 milion de dolari S.U.A. (la va-loarea anului 1938).
La 9 mai 1945, Germania a capitulat, act ce a marcat încetarea
ostilităților militare. De și s-a situat pe locul al patrulea din punctul de
vedere al jertfelor, România nu a primit statutul de stat cobeligerant, iar la Conferin ța de pace de la Paris (1946) a fost tratat ă ca un stat
învins. Tratatul de pace din 10 februarie 1947 prevedea c ă granița
dintre România și Uniunea Sovietic ă era cea stabilit ă în iunie 1940; pe
de altă parte, era anulat Dictatul de la Viena din 30 august 1940;
granița cu Bulgaria r ămânea cea din septembrie 1940.

341f) Confrunt ări politice în perioada 23 august 1944 –
30 decembrie 1947
Contextul interna țional de la sfâr șitul celui de-al doilea r ăzboi
mondial a fost dominat de împ ărțirea sferelor de influen ță între marile
puteri apar ținând Coali ției Națiunilor Unite. Aflat în vizit ă la Moscova,
premierul britanic Winston Churchill i-a propus lui I.V. Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul și sud-estul Europei
– în privin ța României, propor ția era de 90% pentru Uniunea
Sovietică, 10% pentru Alia ți. Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru
soarta Europei. Continentul a fost împ ărțit în două, funcție de aparte-
nența la lumea democratic ă sau cea sovietic ă.
Pe plan intern, anii 1944-1947 au fost înc ărcați de ample con-
fruntări politice . P.C.R. a devenit principalul instrument prin care
Kremlinul și-a impus linia politic ă în România. La 26 septembrie
1944 a fost publicat Proiectul de Platform ă al Frontului Na țional-
Democrat , la care au aderat, al ături de P.C.R. și P.S.D., Frontul
Plugarilor, Uniunea Popular ă Maghiară (M.A.D.O.S.Z.), sindicatele și
alte organiza ții. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Na țional-
Democrat care a declan șat o puternic ă luptă pentru cucerirea puterii.
Sub presiunea sa, la 4 noiembrie 1944 s-a format un nou guvern ,
prezidat de Constantin S ănătescu, care avea un caracter politic;
posturile ministeriale s-au împ ărțit între F.N.D., P.N. Ț. și P.N.L. Dup ă
o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus
de generalul Nicolae R ădescu.
În ianuarie 1945, liderul comunist Gh. Gheorghiu-Dej a între-
prins o vizit ă la Moscova, unde a discutat cu Stalin, care a sugerat
începerea „asaltului decisiv” pent ru cucerirea puterii politice de c ătre
F.N.D. Dup ă publicarea, la 28 ianuarie 1945, a Programului de guver-
nare a F.N.D. , au fost organizate o serie de manifesta ții împotriva
guvernului R ădescu. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27
februarie 1945, A.I. Vî șinski, primul loc țiitor al comisarului poporului
pentru afaceri externe al U.R.S.S., a venit la Bucure ști, impunând
regelui Mihai demiterea guvernului R ădescu și formarea unuia nou,
prezidat de dr. Petru Groza.
După o tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945 , regele a
confirmat guvernul Groza, alc ătuit din reprezentan ți ai F.N.D. și ai
grupării Tătărescu. Formarea guvernului dr. P. Groza a însemnat o
schimbare de regim , deoarece for ța politică decisivă era P.C.R., care
urmărea lichidarea adversarilor politici și instaurarea unor structuri de
tip sovietic în România.

342Seria de noi m ăsuri interne a fost deschis ă la 23 martie 1945 prin
legiferarea reformei agrare, în baza c ăreia au fost expropriate 1 470 000 ha,
dintre care 1 100 000 ha au fost împ ărțite la circa 990 000 familii.
Pe fundalul Conferin ței de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945),
dar și al gravelor tensiuni din țară, Mihai, sf ătuit de liderii na țional-
țărăniști și liberali, precum și de reprezentan ții S.U.A. și Marii Britanii
în România, a cerut primului ministru Groza s ă demisioneze (21
august 1945). Sprijinit de oficialit ățile sovietice, acesta a refuzat; în
replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri și, până la pri-
mirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernului, intrând în
așa-numita grevă regală.
În plină criză politică s-a desfășurat prima Conferință Națională
a P.C.R. (octombrie 1945). Programul adoptat viza industrializarea
țării, desăvârșirea reformei agrare, cre șterea rolului statului în economie.
În funcția de secretar general al Partidului a fost ales Gh. Gheorghiu-Dej.
La 8 noiembrie 1945, ziua regelui Mihai, a avut loc în Bucure ști
o mare manifesta ție antiguvernamental ă, soldată cu ciocniri sângeroase.
În decembrie 1945, Conferin ța miniștrilor de Externe ai
S.U.A., Marii Britanii și U.R.S.S. a sf ătuit oficialit ățile române s ă
introducă în guvern și reprezentan ți ai partidelor de opozi ție. Astfel,
au intrat în Cabinet câte un reprezentant al P.N. Ț. și P.N.L., guvernul
trebuind s ă organizeze alegeri libere. În februarie 1946, S.U.A. și
Marea Britanie au recunoscut guvernul dr. P. Groza.
Campania electoral ă, lungă și încărcată de acuza ții reciproce, s-a
desfășurat practic între for țele guvernamentale, organizate în Blocul
Partidelor Democrate (sub conducerea P.C.R.) și opoziția reprezentat ă
de P.N.Ț. și P.N.L. În timpul campaniei electorale s-a judecat a șa-
numitul „proces al marii tr ădări naționale”, în urma c ăruia Ion
Antonescu, fostul conduc ător al statului, a fost condamnat la moarte și
executat (1 iunie 1946).
Alegerile parlamentare desfășurate în ziua de 19 noiembrie
1946 s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor Democrate. Se pare c ă rezultatul fusese stabilit înaintea
scrutinului, în cabinetul ministrului de interne, Teohari Georgescu.
Rezultatul a fost recunoscu t prin deschiderea oficial ă de către
rege a ședinței Adunării Deputa ților, la 1 decembrie 1946. S-a trecut
apoi la o serie de noi m ăsuri, cum ar fi: etatizarea B ăncii Naționale
(decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizare monetar ă (august 1947).

343La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu
România. Trupele sovietice r ămâneau pe teritoriul nostru pân ă la
semnarea tratatului de stat cu Austria.
În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor
aflate sub domina ția sa să respingă planul Marshall , propus de c ătre
S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de r ăzboi.
Pe acest fundal, sub pretextul c ă un grup de frunta și național-
țărăniști, sub conducerea lui I. Mihalache, a încercat s ă părăsească țara
ilegal pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la
arestarea tuturor liderilor na țional-țărăniști, iar P.N.Ț. a fost des-
ființat. Procesul care a urmat (octombrie-noiembrie 1947) s-a încheiat
cu grele condamn ări pentru to ți arestații. În august 1947, C-tin I.C.
Brătianu a suspendat activitatea P.N.L. Astfel, cele dou ă partide isto-
rice părăseau arena vie ții politice.
La 6 noiembrie 1947, P.C.R. a renun țat la „tovar ășii de drum”,
din gruparea T ătărescu; aceasta a fost nevoit ă să părăsească guver-
narea pentru a face loc unor comuni ști recunoscu ți pentru fidelitatea
lor față de Moscova: Ana Pauker (la Ministerul de Externe) și Vasile
Luca (la Ministerul de Finan țe).
Ultimul obstacol în calea prelu ării integrale a puterii de c ătre
comuniști îl constituia monarhia . La 12 noiembrie regele a plecat la
Londra, pentru a participa la c ăsătoria principesei Elisabeta a Marii
Britanii. Înainte de a p ărăsi țara, Mihai semnase decretul prin care
împuternicea guvernul ca, în absen ța sa, să întreprind ă toate măsurile
necesare conducerii statului. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renun țând la prerogativele sale esen țiale.
În fapt, România era singura țară din „blocul sovietic” care avea
regim monarhic. Reîntors în țară, la 22 decembrie 1947, regele Mihai
era pus în fa ța „noilor schimb ări”. Constrâns, a semnat actul de abdi-
care pe 30 decembrie 1947. A urmat ședința Adunării Deputa ților, la
care s-a luat act de abdicarea regelui, iar România a fost proclamat ă
Republic ă Popular ă. Deputații au ales Prezidiul Republicii Populare
Române alc ătuit din cinci persoane (C .I. Parhon, M. Sadoveanu, Șt. Voitec,
Gh. Stere, I. Niculi), care exercita puterea executiv ă conferită șefului
statului pân ă la adoptarea unei noi Constitu ții.

6. ROMÂNIA SUB OCUPA ȚIA SOVIETIC Ă (1948-1958)
a) Impunerea regimului stalinist. La sfârșitul anului 1947 și
începutul lui 1948 s-a trecut la regimul stalinist. Un pas decisiv s-a

344făcut în octombrie 1947, când a început ac țiunea de contopire a
Partidului Comunist cu Partidul Social-Democrat, în vederea f ăuririi
Partidului Unic Muncitoresc. Congresul general s-a desf ășurat în zilele
de 21-23 februarie 1948, partidul astfel format purtând numele de Partidul Muncitoresc Român . Congresul a ales Comitetul Central,
care, în prima sa ședință, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic și
Secretariatul C.C., format din: Gh. Gheorghiu-Dej – secretar general, A. Pauker, Th. Georgescu și Lothar R ădăceanu – secretari.
Denumirea oficial ă a noului regim a fost de regim democratic
popular , o formul ă pleonastic ă, deoarece demos înseamnă popor, dar
era utilizat ă pentru a deosebi acest regim de celelalte democra ții ale
istoriei (antic ă, burghez ă); ea a fost preluat ă din limba rus ă și impusă
tuturor țărilor ocupate de sovietic i în perioada 1944-1945.
După abolirea monarhiei, se impunea adoptarea unei noi Con-
stituții, care să consacre forma de stat republican. La 23 ianuarie 1948,
Adunarea Deputa ților a adoptat o nou ă lege electoral ă, prin care
vârsta aleg ătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie
1948, Adunarea Deputa ților s-a autodizolvat, în vederea organiz ării de
noi alegeri, pentru Marea Adunare Na țională, cu caracter de Constituant ă.
Peste dou ă zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul
Democra ției Populare . Alegerile, desf ășurate în ziua de 28 martie
1948, s-au încheiat cu victoria F.N.D., care a ob ținut 93,2% din voturi
și 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri din anii socialismului
în care au mai existat și alte liste, al ături de cea guvernamental ă.
Partidul Na țional-Liberal (Petru Bejan) a ob ținut 7 mandate și Partidul
Țărănesc-Democrat (dr. N. Gh. Lupu) – 2 mandate.
Obiectivul fundamental al Marii Adun ări Naționale era adop-
tarea unei noi Constituții. Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost
votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Înc ă din primul articol se
stabilea noua form ă de stat – popular, unitar, independent și suveran.
Pentru prima dat ă, prin aceast ă constituție, femeile aveau drepturi
egale cu cele ale b ărbaților. Erau proclamate principalele drepturi ale
cetățenilor, a c ăror aplicare îns ă nu va fi în concordan ță cu litera actu-
lui fundamental.
Organul suprem al puterii în stat devenea Marea Adunare Na țio-
nală (art. 37), singurul organ legislativ al țării (art. 38). Atribu țiile de
șef al statului erau exercitate de c ătre Prezidiul Marii Adun ări
Naționale , care era alc ătuit din pre ședinte, trei vicepre ședinți, un se-
cretar și 14 membri ale și pe o durat ă de 4 ani. Organul suprem exe-

345cutiv era guvernul (art. 66), r ăspunzător de activitatea sa în fa ța Marii
Adunări Naționale. Constitu ția avea și un titlu special, inexistent în
vechile legi fundamentale, și anume – Structura social-economic ă, în
care era con ținut principiul conform c ăruia se puteau face exproprieri
„atunci când interesul general cere”.
Pe baza noii Constitu ții au fost alese organele de conducere a
statului: Prezidiul Marii Adun ări Naționale, alc ătuit din 19 membri,
care îl avea ca pre ședinte pe C.I. Parhon. De asemenea, s-a constituit
un nou guvern, dr. Petru Groza fiind reinvestit în func ție. În noul
guvern, Gh. Gheorghiu-Dej era prim-vicepre ședinte al Consiliului de
Miniștri (funcție nou înfiin țată), președintele Consiliului Economic
Superior, pre ședintele Comisiei de Redresare Economic ă și Stabilizare
Monetară, coordonator al activit ății ministerelor economice și finan-
ciare. Astfel, secretarul general al C.C. al P.M.R. devenea îndrum ă-
torul întregii politici economice a țării.
Obiectivul economic fundamental al P.M.R. era naționalizarea
principalelor mijloace de produc ție. În zilele de 9-11 iunie 1948 a
avut loc Plenara C.C. al P.M.R., care a aprobat lucr ările pregătitoare
privind na ționalizarea principalelor mijloace de produc ție. În dimi-
neața zilei de 11 iunie 1948, proiectul de lege, aprobat de guvern, a
fost depus la Marea Adunare Na țională și votat în unanimitate.
Plenara Comitetului Central al P.M.R. din 3-5 martie 1949 a
elaborat și programul vizând transformarea socialist ă a agriculturii ,
prin care s-a urm ărit ca aceast ă ramură a economiei na ționale să fie
trecută sub controlul statului. Dup ă modelul sovietic, au fost înfiin țate
Gospodării Agricole Colective și Gospodării Agricole de Stat.
În septembrie 1952 a fost adoptat ă și o nouă Constituție, care
consacra, pentru prima oar ă în istoria României, rolul politic condu-
cător al unui partid politic (P.M.R.).
Anul 1948 s-a caracterizat prin declan șarea revoluției culturale .
Întregul aparat al propagandei a fost pus în slujba prosl ăvirii Uniunii
Sovietice și a denigr ării Occidentului democratic. Al ături de econo-
mie, știința, cultura și învățământul au constituit domenii prioritare
în politica P.M.R. vizând „ruperea cu trecutul” și formarea „omului
nou”. Atacul a fost îndreptat împotriva institu țiilor fundamentale:
Academia Român ă, Școala, Biserica. În ziua de 3 august 1948 a fost
votată și legea înv ățământului , care marca o schimbare fundamental ă
a întregului sistem românesc. Legea prevedea c ă învățământul era
organizat de stat și unitar, fapt ce însemna desfiin țarea școlilor parti-
culare și confesionale. De asemenea, întregul înv ățământ devenea laic,
religia fiind desfiin țată ca obiect de studiu.

346Un fenomen caracteristic noului regim a fost reprezentat de
epurările masive ce au vizat toate domeniile culturii. Cea mai afectat ă
a fost istoria na țională. Încă din 1947 a ap ărut manualul de Istorie a
României , sub conducerea lui Mihai Roller, devenit în 1948 Istoria
R.P.R. Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a dou ă idei
fundamentale: 1) ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei, Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societ ății avea la baz ă lupta de clas ă.
Biserica nu a scăpat nici ea ac țiunii devastatoare a stalinismului.
La 17 iulie 1948 a fost anulat Concordatul cu Vaticanul (semnat în 1927); la 1 decembrie 1948, guvernul a decretat unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolic ă. Armata a trecut sub controlul facto-
rului politic, al P.M.R.
Programul revoluției culturale viza: răspândirea înv ățăturii lui
Marx, Engels, Lenin și Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”;
dezvăluirea și combaterea r ămășițelor reacționare burgheze în toate
manifestările ei; popularizarea succeselor ob ținute în Uniunea Sovietic ă
etc. A început astfel o vast ă campanie de rusificare , creându-se libr ă-
ria și editura „Cartea Rus ă” (1946), Institutul de înv ățământ superior
în limba rus ă „Maxim Gorki”. Limba rus ă a devenit obligatorie în
învățământ, începând cu clasa a IV-a primar ă.
Politica extern ă a României se caracteriza printr-o deplin ă
docilitate fa ță de Moscova . La 4 februarie 1948 a fost semnat Tra-
tatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu Uniunea Sovietic ă.
Pe linia subordon ării tuturor statelor aflate în sfera sa de influ-
ență, guvernul sovietic le-a „sf ătuit” să încheie între ele tratate de
colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu Bulgaria (16
ianuarie 1948) și Cehoslovacia (21 iulie 1948). La Conferința de la
Belgrad , din 30 iulie-18 august 1948, privind problemele naviga ției pe
Dunăre, s-a creat o nou ă Comisie a Dun ării, cu sediul la Budapesta,
din care au fost înl ăturate statele neriverane, în Comisie, rolul hot ă-
râtor deținându-l Uniunea Sovietic ă.
În zilele de 20-29 iunie s-au desf ășurat la Bucure ști lucrările
Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitore ști, la care a
fost blamat ă conducerea Partidului Comunist din Iugoslavia, în frunte
cu I.B.Tito. Sovieticii i-au cerut liderului român s ă prezinte raportul de
condamnare a lui Tito, neinvitat la ședință, iar Gheorghiu-Dej s-a
conformat. În decembrie 1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar, dup ă hotărârea Biroului Informativ, rela țiile
româno-iugoslave au cunoscut o puternic ă deteriorare.

347În 1949 s-a creat Consiliul Economic de Ajutor Reciproc , mem-
bru fondator fiind și România. Economia româneasc ă a fost puternic
afectată de existen ța sovrom-urilor – societ ăți mixte româno-ruse,
create în 1945, prin care o bun ă parte a avu ției naționale a fost exploa-
tată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost desfiin țate în 1956.
În 1955 s-a creat Tratatul de la Var șovia, prin care armatele
statelor socialiste erau puse sub comanda Uniunii Sovietice.
La 25 septembrie 1954, România a adresat o nou ă cerere de a fi
primită în O.N.U. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955,
țara noastr ă, împreun ă cu alte 16 state, a fost admis ă în organiza ție.
În plan social s-au produs importante muta ții, toate clasele so-
ciale suferind mari transform ări și chiar bulvers ări violente.
b) Represiune, rezisten ță, colabora ționism, lupt ă pentru pu-
tere. După 1948, în România au fost trimi și numeroși consilieri sovie-
tici, care aveau misiunea s ă supravegheze, s ă îndrume și să controleze
întreaga activitate economic ă, politică, socială și culturală.
Societatea a generat o mișcare de rezisten ță, care a îmbr ăcat
forme variate, de la refuzul de a preda cotele c ătre stat, pân ă la lupta
cu arma în mân ă. Între 1948-1956, în Mun ții Carpați și în alte zone ale
țării, s-a desf ășurat o activ ă rezistență anticomunist ă armată.
Pe de altă parte, dup ă 6 martie 1945, aparatul de represiune s-a
întărit, căutând să înăbușe din fașă orice acțiune de ostilitate fa ță de
regim. La 30 august 1948 s-a creat Direc ția General ă a Securit ății
Poporului, în cadrul Ministerului de Interne.
Între 1949-1950 au fost aresta ți toți foștii lideri politici care
ocupaseră o funcție în stat înainte de 1945, fiind du și la închisorile din
Sighet, Aiud, Gherla, Râmnicu-S ărat etc. Mul ți dintre ei și-au pierdut
viața în acestea: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Gh. Br ătianu, C-tin
Argetoianu etc. Numero și foști oameni politici și alți adversari ai noii
orânduiri au fost supu și unui regim de exterminare la Canalul Dun ăre-
Marea Neagr ă. O altă formă de represiune a fost deportarea în B ărăgan
a celor care se opuneau politicii de sovietizare a României (circa 50 000 familii).
Până în anul 1950, to ți episcopii catolici români, de rit latin sau
bizantin, au fost aresta ți: din 12 episcopi greco-catolici, numai unul a
scăpat cu via ță din deten ție. Mulți preoți ortodocși au fost destitui ți și
arestați, sub acuza ția că erau ostili noului regim.
Numeroși țărani au fost condamna ți și închiși, deoarece refuzau
să se înscrie în gospod ăriile agricole colective. Potrivit datelor ofi-

348ciale, peste 80 000 de țărani au fost aresta ți, dintre care 30 000 au fost
judecați în procese publice și condamna ți.
După ce, în 1945, numero și etnici germani au fost ridica ți de la
casele lor de Armata Ro șie și trimiși în Uniunea Sovietic ă, în 1951 a
urmat un alt val de represiune împotriva acestei minorit ăți, peste 5 000
de familii fiind deportate în B ărăgan. Pe fondul conflictului dintre
Stalin și Tito, declan șat în 1948, minoritatea sârb ă din zona Banatului
a avut de suferit. Circa 40 000 de sârbi au fost disloca ți și coloniza ți în
Bărăgan.
Potrivit unor statistici, în anii 1948-1958, circa 400 000 de
oameni au luat drumul închisorilor și lagărelor de munc ă, dintre care
trei pătrimi fără să fie judeca ți și condamna ți; circa 50 000 de familii
au fost deportate, iar alte 100 000 au primit domiciliu obligatoriu.
Într-un climat de teroare, de fric ă și de nesiguran ță personal ă,
mulți au fost nevoi ți să accepte colaborarea cu noul regim.
În interiorul P.M.R. s-a desf ășurat o continu ă luptă pentru
putere între diferite grupuri, care- și disputau întâietatea în privin ța
funcțiilor de conducere. Înc ă din 1945, cel vizat era Lucre țiu Pătrășcanu,
considerat un rival de temut de A. Pauker, dar și de Gheorghiu-Dej. În
1946, el este acuzat de atitudine na ționalist-șovinistă. În 1948, dup ă
Congresul de unificare din februarie, este destituit din func ția de
ministru de justi ție și arestat, iar în 1954 avea s ă fie ucis.
După o acerbă confruntare cu grupul Pauker-Luca-Georgescu, în
1952, Gheorghiu-Dej reu șește, cu acordul lui Stalin, s ă-și elimine
adversarii. Ace știa au fost destitui ți din func ție pe linie de stat și
excluși din P.M.R. Vasile Luca a fost arestat și a murit în închisoare
(1963), Ana Pauker a primit domiciliu obligatoriu, iar Teohari Georgescu a fost încadrat într-o întreprindere poligrafic ă.
În noul context inaugurat de Hru șciov după moartea lui Stalin
(1953), Gheorghiu-Dej și-a întărit poziția în stat. Sub influen ța eveni-
mentelor petrecute în Ungaria (1956), regimul de la Bucure ști a luat și
o serie de m ăsuri pentru a îmbun ătăți situația general ă: mărirea sala-
riilor pentru muncitori și intelectuali, a burselor pentru studen ți, des-
ființarea cotelor obligatorii în cereale.
În 1957, liderul comunist român a reu șit să-i înlăture pe ultimii
săi rivali – Miron Constantinescu și Iosif Chi șinevschi – care au fost
excluși din Biroul Politic al C.C. al P.M.R. și a început o politic ă de
desovietizare a României.

3497. ROMÂNIA ÎN ANII 1958-1964
a) Retragerea trupelor sovietice (1958). După ce, în anii 1944-
1948, Armata Ro șie avusese un rol important în ascensiunea comu-
niștilor la putere, treptat, prezen ța ei a început s ă-i incomodeze pe
liderii politici români, care doreau s ă se elibereze de sub tutela sovie-
tică și să devină conducătorii reali ai României. În consecin ță, după
semnarea tratatului cu Austria, în mai 1955, Gheorghiu-Dej a ini țiat
unele discu ții cu membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., vizând
retragerea trupelor sovietice din România. Aceast ă măsură va intra în
vigoare, dup ă multe taton ări ale părții române pe lâng ă conducerea de
la Moscova, la 24 mai 1958, cu prilejul Consf ătuirii Comitetului
Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Var șovia,
desfășurată la Moscova.
Dincolo de orice specula ții și interpret ări, rămâne faptul c ă
România a fost singura țară socialist ă din care s-au retras trupele
sovietice. Istoria a demonstrat c ă, după acest moment, România a intrat
pe calea afirm ării independen ței și suveranit ății sale, a restabilirii
legăturilor ce-i fuseser ă interzise dup ă căderea „cortinei de fier”.
Din septembrie 1958, la cererea C.C. al P.M.R., conducerea de
la Moscova a început s ă-și retragă consilierii din România (cu ex-
cepția câtorva speciali ști militari), iar autorit ățile române au putut
acționa mai relaxat, începând un proces de reconsiderare a tradi țiilor și
valorilor na ționale, de deschidere spre Occident.
b) Desovietizarea României. Declara ția din aprilie 1964. Au
început, pe aceast ă linie, taton ări în diferite capitale occidentale, în
vederea normalizării relațiilor bilaterale , grav deteriorate dup ă 1948.
Delegații economice au vizitat S.U.A., Fran ța, Italia, Republica Federal ă
Germană și alte state, reu șind să rezolve problema bunurilor confis-
cate de România dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial.
Din 1960 a început un amplu proces de desovietizare a societ ății
românești. Au fost desfiin țate, rând pe rând, Institutul „Maxim Gorki”,
Librăria „Cartea Rus ă”, Muzeul Româno-Rus.
Regimul a devenit mai relaxat; din 1960 s-a trecut la eliberarea
deținuților politici , prin decrete succesive de amnistie. În august 1964
au fost pu și în libertate ultimii 10 000 de de ținuți politici din România.
Politica economic ă a continuat s ă pună accentul pe industria-
lizare, dar, al ături de industria grea și de cea a construc țiilor de ma șini,
s-a acordat o mai mare aten ție industriei alimentare și celei produc ă-
toare de bunuri de consum.

350După încheierea colectiviz ării agriculturii în 1962, s-a adoptat
un amplu program vizând modernizarea acestei ramuri a economiei
naționale și creșterea produc ției la hectar.
Au fost aduse unele modific ări la Constitu ția din 1952, înl ă-
turându-se restric țiile în privin ța exercitării dreptului de vot de c ătre
anumite categorii de cet ățeni. În 1961, în locul Prezidiului Marii Adun ări
Naționale a fost creat Consiliul de Stat al Republicii Populare Române,
organ al puterii aflat sub controlul Marii Adun ări Naționale și răspun-
zător în fața acesteia pentru activitatea sa. La 21 martie 1961, Gh.
Gheorghiu-Dej a fost ales în func ția de președinte al Consiliului de Stat,
iar Ion Gheorghe Maurer a devenit pre ședintele Consiliului de Mini ștri.
Un moment esen țial, cu larg ecou interna țional și intern, s-a
înregistrat în aprilie 1964 , când s-a f ăcut public ă și, într-o manier ă
categorică, noua orientare a guvernan ților de la Bucure ști. În Decla-
rația cu privire la pozi ția Partidului Muncitoresc Român în proble-
mele mișcării comuniste și muncitore ști interna ționale s-a afirmat c ă
România promoveaz ă principiile suveranit ății și independen ței națio-
nale, ale neamestecului în af acerile interne, avantajului și respectului
reciproc. P.M.R. se pronun ța pentru recunoa șterea specificit ății națio-
nale, istorice, în țelegerea și acceptarea diversit ății de condi ții ale dez-
voltării fiecărei țări.
8. SOCIETATEA ROMÂNEASC Ă ÎN PERIOADA 1964-1974
a) Politica intern ă; liberalizarea și limitele ei. După adoptarea
Declarației din aprilie 1964, a urmat o perioad ă de liberalizare a socie-
tății socialiste din România. Început ă în timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej,
a continuat și după moartea acestuia, survenit ă în martie 1965.
Noul lider, Nicolae Ceau șescu, a ini țiat ample ac țiuni vizând
reorganizarea statului și a societ ății. În iulie 1965, P.M.R. și-a luat
numele de P.C.R., iar numerotarea congreselor de partid a început cu anul creării P.C.R. (1921). Dup ă 1965, s-a pus accentul pe ideea renun-
țării la „modelul unic” de construire a socialismului, stabilindu-se c ă se
impunea luarea în considerare a condi țiilor specifice fiec ărei țări în parte.
La 21 august 1965 a fost adoptat ă o nouă Constituție, prin care
România devenea Republic ă Socialistă. În decembrie 1967, N. Ceau șescu
a fost ales în func ția de președinte al Consiliului de Stat.
În aprilie 1968 au fost demascate abuzurile și ilegalitățile din
timpul lui Gheorghiu-Dej, fiind reabilitați mai mulți activiști de partid,
în frunte cu L. P ătrășcanu. Decizia a avut un caracter politic, deoarece

351nu au fost luate m ăsuri împotriva celor care au condus aparatul de
represiune.
S-a înregistrat și o anumit ă relaxare ideologic ă, dar și în ceea ce
privește relațiile statului cu Biserica .
Politica economic ă a cunoscut dup ă 1964 o anumit ă modificare.
Conferința Națională a P.C.R. din decembrie 1967 a hot ărât o larg ă
descentralizare a activit ății economice, planul unic adoptat la nivel
național conținând numai câ țiva indicatori de baz ă.
Agricultura a parcurs un proces de modernizare. Comer țul a
înregistrat, la fel, o puternic ă dezvoltare. Din 1970 a fost organizat,
anual, Târgul Interna țional Bucure ști.
Nivelul de trai a cunoscut o sensibil ă îmbunătățire, piața româ-
nească fiind, practic, cea mai bine aprovizionat ă din întregul „lag ăr
socialist”.
Pe de altă parte, un impact negativ profund asupra societ ății l-a
produs decretul Consiliului de Stat din octombrie 1967, prin care s-a
interzis întreruperea cursului sarcinii pentru femeile care aveau mai puțin de trei copii.
b) Politica extern ă; implicarea României în marile probleme
ale lumii. Politica extern ă a României avea la baz ă patru principii ,
formulate înc ă din aprilie 1964, care se bucurau de o larg ă recunoaș-
tere interna țională: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile in-
terne, integritatea teritorial ă și suveranitatea na țională, avantajul reciproc.
Independen ța României în politica extern ă s-a manifestat în
forme multiple: vizita unor lideri occidentali – Ch. de Gaulle, 1968;
R. Nixon, 1969; G. Ford, 1975 – la Bucure ști; menținerea unor rela ții
cordiale cu Iugoslavia; stabilirea de rela ții diplomatice cu R.F.G.;
menținerea rela țiilor diplomatice cu Israelul, în contextul r ăzboiului
dintre acesta cu țările arabe. România a aderat la importante organis-
me interna ționale – Fondul Monetar Interna țional, Banca Mondial ă, a
semnat acorduri de colaborare cu Comunitatea Economic ă European ă.
Ca o recunoa ștere a politicii interna ționale promovate de țara noastr ă,
în 1967, ministrul de Externe Corneliu M ănescu a fost ales pre șe-
dintele Adun ării Generale a O.N.U., fiind cel dintâi diplomat dintr-o
țară socialistă care a ocupat aceast ă înaltă funcție.
În 1971, dup ă o vizită în China și în Coreea de Nord, N. Ceau șescu,
profund impresionat de cultul personalit ății celor doi lideri comuni ști,
a decis aplicarea și în România a unor asemenea practici. Una dintre
primele ac țiuni a fost adoptarea unui plan de m ăsuri vizând activitatea
politico-educativ ă.

352În funcții de conducere au fost promova ți „oameni noi”, devota ți
lui N. Ceau șescu. În 1973, so ția acestuia, Elena, a fost aleas ă în Comitetul
Politic Executiv, devenind, treptat, a doua persoan ă în conducerea par-
tidului și statului.

9. ANII CULTULUI PERSONALIT ĂȚII (1974-1989)
a) Situația intern ă; realizări și crize. Anul 1974 a marcat
preluarea tuturor pârghiilor de conducere de c ătre N. Ceau șescu. A
fost modificat ă Constitu ția, fiind instituit ă funcția de președinte al
R.S. România . La 28 martie 1974, în aceast ă funcție a fost ales
N. Ceaușescu. În aceea și zi, I. Gheorghe Maurer, care avusese un rol
important atât în alegerea lui Ceau șescu, cât și în procesul de libe-
ralizare, de destindere intern ă și internațională, a demisionat din frun-
tea guvernului. În func ția de pre ședinte al Consiliului de Mini ștri a
fost ales Manea M ănescu.
Perioada 1974-1989 a fost extrem de contradictorie. În economia
națională au continuat evolu țiile pozitive din perioada anterioar ă, până în
1980-1981. În domeniul social s-a menținut politica de sus ținere din
partea statului a unor utilit ăți publice (gr ădinițe, spitale etc.) și s-a
accelerat programul de construire de locuin țe. Învățământul și cultura
s-au dezvoltat, pe o linie oarecum distinct ă de cea a Kremlinului.
Dar, în 1981, N. Ceau șescu a decis s ă achite, într-un termen cât
mai scurt, întreaga datorie extern ă, de circa 10 miliarde dolari, pen-
tru a se asigura de „deplina independen ță” a țării și a evita amestecul
„puterilor imperialiste” în treburile sale interne. Aceast ă politică a dus
la deteriorarea rapid ă a situației economice a țării. Iar în 1984, pe
aceeași linie, a lansat teza „noii revolu ții agrare”, prin care se urm ărea
obținerea unor produc ții foarte ridicate la ha.
Învățământul, știința și cultura au fost puternic politizate. În
1974, la Congresul al XIII-lea al P.C.R., s-a adoptat Programul
ideologic al partidului, care viza aplicarea întocmai a politicii oficiale
în domeniile respective. Un de șănțat cult al personalit ății era propa-
gat prin pres ă, radio, televiziune, mari manifesta ții populare etc.
La rândul ei, situa ția socială din România s-a deteriorat rapid.
Treptat, starea de nemul țumire a românilor a început s ă se generali-
zeze. Au existat unele mișcări de protest , între care greva minerilor
din Valea Jiului (august 1977) și din Maramure ș (septembrie 1983), a
muncitorilor de la întreprinderile „ Steagul Ro șu” și „Tractorul ” din
Brașov (noiembrie 1987).

353Un fenomen specific României a fost emigrarea minorit ăților
naționale către țările de origine. S-a admis plecarea din țară a unui
număr foarte mare de germani și evrei. Între 1967 si 1989 au emigrat
circa 250 000 de evrei și germani, realizându-se un fel de „r ăscum-
părare” a acestora prin în țelegeri cu guvernele statelor respective, care
au plătit României anumite sume pentru cheltuielile de școlarizare ale
celor care p ărăseau astfel țara.
b) Politica extern ă. Schimbarea raportului de for țe pe plan
internațional. În domeniul politicii externe, România a continuat s ă
se manifeste dup ă 1974, ca un factor activ, atât la O.N.U., cât și în alte
organisme interna ționale, precum și în relațiile bilaterale. Aceast ă
politică s-a bucurat de o larg ă apreciere. În 1975, România a ob ținut
din partea S.U.A. „clauza na țiunii celei mai favorizate”, iar în 1980 a
încheiat noi acorduri de colaborare cu Comunitatea Economic ă European ă.
Dar, în timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criz ă
profundă, mai ales dup ă ascensiunea la putere a liderului sovietic
M.S. Gorbaciov (1985) și noua reorientare a factorilor de putere pe
scena politicii interna ționale, N. Ceau șescu continua s ă creadă în
„idealul comunist”. Anul 1989 a marcat pr ăbușirea regimurilor
comuniste din Europa, dup ă așa-numitul „principiu al dominoului”.
c) Revoluția din Decembrie 1989. Revoluția se caracterizeaz ă
printr-o larg ă participare popular ă, spre deosebire de loviturile de stat,
care antreneaz ă un număr mic de persoane. Evenimentele din decem-
brie 1989 au r ădăcini adânci în mișcarea de rezisten ță, care cuprin-
sese categorii tot mai largi de cet ățeni. Dar și în contextul interna-
țional, în care liderul sovietic M.S. Gorbaciov jucase un rol extrem de
important. Acesta hot ărâse și a acționat ca atare, pentru schimbarea
tuturor vechilor conduc ători din fruntea partidelor și statelor comu-
niste. Astfel, între anii 1987-1989, s-a desf ășurat o acțiune de promo-
vare a „eșalonului doi” în conducerea partidelor comuniste care porni-
seră pe calea reformelor.
Nicolae Ceau șescu rămăsese ultimul lider comunist care se men-
ținea pe pozi ție. Situația nu era întâmpl ătoare. În fapt, România a cunos-
cut o evolu ție atipică în cadrul lag ărului socialist, aici neexistând o „echi-
pă a doua”, care să-l înlocuiasc ă în mod pa șnic pe N. Ceau șescu.
În decembrie 1989, valul care debarca regimurile comuniste din
Europa central-r ăsăriteană ajunsese și la granițele României. Scânteia
declanșării s-a produs la Timi șoara (17 decembrie 1989), extinzân-
du-se apoi în toat ă țara.

354Regimul comunist se va sfâr și oficial o dat ă cu citirea Comuni-
catului către țară al Frontului Salv ării Naționale, din 22 decembrie
1989, unde se stipula: „Abandonarea rolului conduc ător al unui singur
partid și instituirea unui sistem democratic pluralist de guvern ământ”.
d) Bilanț după patru decenii. Regimul politic din România, ca
și în celelalte state intrate în sfera de domina ție sovietic ă la sfârșitul
celui de-al doilea r ăzboi mondial, a fost un regim socialist totalitar .
El a cunoscut importante muta ții, care îns ă nu i-au afectat esen ța,
sfârșind prin a da faliment în 1989.
Chiar la o analiz ă sumară se poate conchide c ă aceste regimuri
instaurate dup ă 1945 au cunoscut evoluții importante și contradic-
torii, parcurgând mai multe etape:
1. Regimul politic instaurat în România în 1945 nu a fost rezultatul
firesc al unei evolu ții interne, ci al unor factori externi, în primul rând al
ocupației sovietice. S-a materializat astfel concep ția lui Stalin, potrivit
căreia o armat ă care ocup ă un anumit teritoriu î și impune acolo propriul s ău
sistem politic. Dup ă o anumit ă evoluție, în timpul c ăreia în unele țări,
printre care și România, partidele comuniste au colaborat cu o parte a
burgheziei, în 1946-1948 s-a trecut la instaurarea deplin ă a regimului
stalinist de tip sovietic, un socialism totalitar și internaționalist .
2. După moartea lui Stalin (în 1953), s-a înregistrat o anumită
relaxare intern ă, o tendin ță de reformare a sistemului totalitar . Pe
această linie s-au înscris Raportul lui Hru șciov la Congresul XX al
P.C.U.S., mi șcarea din Polonia și mai ales cea din Ungaria din 1956.
La rândul s ău, conducerea P.M.R. a reu șit să obțină retragerea trupelor
sovietice de pe teritoriul țării (1958).
3. În anii ’60 a avut loc o diversificare a opțiunilor, în limitele
regimului socialist – totalitar, al ături de conduceri foarte obediente,
manifestându-se tendin țe centrifuge fa ță de Uniunea Sovietic ă. Pe
această linie s-au înscris Declarația din aprilie 1964 și încercarea P.C.
din Cehoslovacia de a instaura un „socialism cu fa ță umană” în 1968.
4. Anii ’70-’80 s-au caracterizat prin accentuarea factorului
naționalist, internaționalismul proletar fiind înlocuit cu „ patriotismul
socialist ”. Evoluțiile au fost contradictorii: în Uniunea Sovietic ă, după
înlăturarea lui Hru șciov (1964), a urmat o lungă perioadă de stagnare ,
în timpul lui Brejnev; apoi, din 1985, s-a înregistrat o acțiune de
reformare a sistemului socialist totalitar – politica de glasnosti și pe-
restroika inițiată de Gorbaciov. O situa ție atipică a cunoscut România,
care, sub conducerea lui N. Ceau șescu, dup ă o perioad ă reformatoare,
s-a plasat, dup ă 1980, pe pozi ții tot mai rigide și mai conservatoare.

3555. Anul 1989 a g ăsit regimurile socialiste totalitare din Europa
centrală și de sud-est în plin ă criză, dar cu situa ții concrete diferite. În
cele mai multe țări, acestea s-au reformat din interior. În România,
datorită politicii lui Ceau șescu și exacerb ării cultului personalit ății,
regimul a cunoscut o dramatic ă involuție, cu consecin țe extrem de
negative asupra întregii societ ăți.
10. EVOLUȚII DUPĂ REVOLU ȚIA DIN DECEMBRIE 1989
a) Revenirea la regimul democratic, pluripartidist. La 22 de-
cembrie 1989, N. Ceau șescu a fost silit s ă abandoneze puterea, care a
fost preluat ă de Consiliul Frontului Salv ării Naționale . Președintele
noului organism de conducere a țării a fost desemnat Ion Iliescu, iar în
funcția de prim-ministru a fost numit Petre Roman.
Revenirea la sistemul democratic, pluripartidist, dup ă mai mult
de patru decenii, a fost marcat ă prin Decretul din 31 decembrie 1989,
care prevedea libertatea de func ționare a partidelor politice, cât și prin-
cipiile lor de organizare. În perioada imediat urm ătoare s-a înregistrat
o adevărată „inflație” de partide politice . Au reap ărut partidele isto-
rice, interzise de sistemele totalitare: P.N. Ț., P.N.L., P.S.D.R.
Astfel, la 11 ianuarie 1990 s-a înregistrat Partidul Na țional-Țărănesc
Creștin-Democrat, avându-l ca lider pe Corneliu Coposu, unul dintre
colaboratorii apropia ți ai lui Iuliu Maniu. În programul s ău, formațiu-
nea se pronun ța pentru instaurarea unui regim politic constitu țional,
bazat pe democra ția pluralist ă, descentralizarea administrativ ă, alegeri
libere, împiedicarea instaur ării unui regim de dictatur ă, separarea
puterilor în stat și instaurarea unui stat de drept, libertatea presei, a
cuvântului și a informa ției etc.
Partidul Na țional-Liberal, condus de un comitet de ini țiativă for-
mat din Radu Câmpeanu, I.V. S ăndulescu și D.A. Lăzărescu, a fost
înscris la 15 ianuarie 1990. Fidel principiilor fundamentale ale „ libe-
ralismului politic, economic și cultural ”, P.N.L. dorea instaurarea unei
reale democra ții, structurarea unui sistem economic viabil, bazat pe
economia de pia ță și proprietatea particular ă.
Partidul Social-Democrat din România s-a legalizat la 18 ianua-
rie 1990, avându-i în frunte pe Adrian Dimitriu și Sergiu Cunescu. În
programul s ău, se declara pentru realizarea unei societ ăți fundamen-
tate pe: „ demnitate, libertate, justi ție socială, egalitate în drepturi,
solidaritate și bunăstare ”.
La 28 ianuarie s-a înregistrat Uniunea Democrat ă a Maghiarilor
din România, iar în cursul aceleia și luni s-au constituit și alte partide:

356Partidul Democrat, Partidul Ecologist Român, Partidul Democrat-
Agrar din România etc.
Un moment extrem de controversat a fost transformarea Fron-
tului Salv ării Naționale în partid politic, la 6 februarie 1990; pre șe-
dintele FSN a fost desemnat Ion Iliescu. Dup ă ample confrunt ări, care
au cunoscut și forme violente, la 9 februarie 1990 s-a constituit Consi-
liul Provizoriu de Uniune Na țională – organ legislativ care avea s ă func-
ționeze pân ă la alegerile parlamentare și preziden țiale din 20 mai 1990.
La 18 martie 1990, CPUN a adoptat legea privind alegerea
Parlamentului și a Președintelui României. Campania electoral ă a fost
foarte aprins ă, iar în ziua alegerilor s-a înregistrat o masiv ă participare
la vot, de circa 80% din electorat. Frontul Salv ării Naționale a fost
marele câ știgător, cu peste 65% din sufragii, atât pentru Camera
Deputaților, cât și pentru Senat.
În primul parlament pluripartidist al României postbelice (cu rol
și de Adunare Constituant ă) au obținut reprezentare circa 40 de for-
mațiuni politice, legea electoral ă neprevăzând nici un prag de acces în
forul legislativ na țional.
Pentru func ția de președinte al României, Ion Iliescu a înregis-
trat majoritatea sufragiilor – peste 85%.
La 28 iunie 1990, Parlamentul a învestit un executiv monocolor
(FSN) condus de P. Roman.
b) Constitu ția din 1991. Alegerile din 1992. Perioada „provi-
zoratului politic” a luat sfâr șit, din punct de vedere juridic, o dat ă cu
adoptarea noii Constitu ții, după ample dezbateri la 21 noiembrie 1991.
Aceasta avea un caracter democratic și consacra sistemul pluripartidist.
În perioada 1990-1992, FSN a cunoscut o reducere a populari-
tății. Conform Constitu ției, președintele României nu mai putea face
parte dintr-un partid politic, astfel încât I. Iliescu a renun țat la preșe-
dinția FSN, în favoarea lui P. Roman. Noul lider s-a declarat „refor-
mist”, începând o campanie de eliminare din conducerea partidului a
susținătorilor lui I. Iliescu.
Acutizarea elementelor de instabilitate social ă și politică a con-
dus la prima criz ă guvernamental ă din România postcomunist ă, în
septembrie 1991. Guvernul Roman este înlocuit, în octombrie 1991, cu unul condus de Theodor Stolojan, cu misiunea de a gestiona pro-blemele curente ale țării până la alegerile generale din septembrie 1992.
Convenția FSN din 27-29 martie 1992 a marcat „ruperea” aces-
tui partid. P. Roman a fost reales pre ședintele organiza ției. Pe de alt ă

357parte, gruparea care îl sus ținea pe I. Iliescu a creat un nou partid –
Frontul Democrat al Salv ării Naționale. Asemenea muta ții importante
s-au înregistrat și în sânul opozi ției. Aici s-a ajuns îns ă și la con-
stituirea, din cele trei partide istorice (PNL, PN Ț și PSDR) a Conven-
ției Naționale pentru Instaurarea Democra ției, devenit ă în 26 noiem-
brie 1991, prin l ărgirea acesteia, Conven ția Democratic ă (C.D.).
Anul 1992 a fost un an electoral prin excelen ță, condensând toate
cele trei forme de scrutin. Organizate în februarie-martie 1992, alege-
rile locale au oferit legitimitate puterii locale, conturându-se și cea mai
important ă forță de opoziție – CD, care s-a plasat pe pozi ția secund ă.
Locul CD a fost luat, la 24 iunie 1992, dup ă retragerea PNL din
coaliție, de Conven ția Democrat ă din România (C.D.R.).
Alegerile din 27 septembrie 1992, desf ășurate pe baza noii legi
electorale, promulgat ă în iunie 1992, ce introducea pragul de 3% din
totalul voturilor exprimate, au fost câ știgate de FDSN, urmat de CDR
și FSN. În parlament au intrat opt forma țiuni politice și 13 organiza ții
ale minorit ăților naționale, care au primit un mandat din oficiu.
Alegerile preziden țiale au beneficiat de o maxim ă atenție, Ion
Iliescu devenind câ știgător, cu 61,4% din voturi, urmat de Emil
Constantinescu, candidatul CDR.
Noul guvern condus de Nicolae V ăcăroiu a fost învestit la 21 no-
iembrie 1992, iar programul s ău de guvernare a fost supus dezbaterii
parlamentare în februarie 1993.
c) Noi confrunt ări politice. „Schimbarea” din 1996
Marea majoritate a partidelor politice au traversat momente de
criză, producându-se sciziuni și apariții de noi organiza ții politice
(PNL-Câmpeanu, PAC etc.). Și FSN, devenit din mai 1993 – Partidul
Democrat-FSN, s-a înscris în aceea și linie de evolu ție, mai ales dup ă
transformarea, în iulie 1993, a FDSN în Partidul Democra ției Sociale
din România.
Platforma program a CDR, „ Contractul cu România ”, adoptat ă
de Conven ția din noiembrie 1995, s-a dovedit câ știgătoare atât în
alegerile locale (iunie 1996), cât și în cele parlamentare și preziden-
țiale (3 noiembrie 1996). Emil C onstantinescu,candidatul Conven ției,
a devenit pre ședintele României. Iar la 12 decembrie 1996, Parla-
mentul a investit guvernul condus de Victor Ciorbea, un cabinet de coaliție, între CDR, USD și UDMR.
d) „Schimbarea schimb ării”. Guvernarea de coali ție a fostei
opoziții a dezam ăgit popula ția; „algoritmul politic” a creat repetate

358crize ministeriale, care au dus și la schimbarea primilor mini ștri. Situa-
ția economic ă și socială a popula ției s-a deteriorat. Au avut loc nume-
roase sciziuni în sânul CDR, devenit ă din august 2000 – CDR 2000.
Pe de altă parte, polul democrat-social din România a decis par-
ticiparea pe liste comune și susținerea lui Ion Iliescu pentru func ția de
președinte al statului.
La alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, PDSR a ob ținut
peste 35% atât pentru Adunarea Deputa ților, cât și pentru Senat. Ion
Iliescu a redevenit pre ședintele României. La 28 decembrie 2000, s-a
constituit guvernul Adrian N ăstase, care a beneficiat de sus ținerea PNL și
UDMR. Ulterior, în aprilie 2001, PNL a dezavuat colaborarea cu guvernul
Perdantul alegerilor a fost PN Ț-CD, care nu numai c ă a pierdut
guvernarea, dar nici m ăcar nu a mai reu șit să intre în Parlament.

11. ROMÂNIA ÎN EUROPA SECOLULUI XX
a) La început de secol. După 1900, covâr șitoarea majoritate a popu-
lației române locuia în mediul rural, ocupându-se cu agricultura. Numai
elita politic ă și culturală trăia la nivelul celor mai înst ărite familii europene,
România fiind recunoscut ă, din aceast ă perspectiv ă, ca o adev ărată membră
a comunității continentale, Bucure știul fiind definit chiar „micul Paris”.
b) Marea Unire din 1918. Ca urmare a unirii, România devenea
o țară de mărime mijlocie în Europa, ocupând locul opt, func ție de
numărul de locuitori și locul zece – func ție de suprafa ță.
c) România interbelic ă. Ca și în alte țări europene, în aceast ă pe-
rioadă au fost legiferate reforme democratice (vot universal, reform ă
agrară). Opțiunile politice s-au diversificat, partidele politice multiplicân-
du-se, iar via ța publică devenind mult mai intens ă și mai plină de conținut.
Prin politica sa extern ă, România, participant ă a Societ ăților
Națiunilor și semnatar ă a tratatelor de importan ță european ă, s-a înscris
pe linia tuturor statelor importante de pe continent.
Cultura româneasc ă a fost una dintre cele mai acerbe promotoare ale
spiritului na țional peste hotare, având dimensiuni cu adev ărat europene.
Nivelul de dezvoltare al țării se ridica și el la nivelul european,
România devenind dintr-o țară agrară o țară agrar-industrial ă.
d) Sfâșierea României Mari. Partic iparea la cel de-al doilea
război mondial. Pierzând teritoriile str ăbune și găsindu-se f ără aliații
săi tradiționali, într-un context interna țional extrem de tulbure, România
a fost nevoit ă să se îndrepte spre Germania.

359Lovitura de stat din 23 august 1944 a readus România în tab ăra
europeană a marilor puteri democrate, dar numai pentru scurt timp.
Prin acorduri secrete, Marile Puteri trasaser ă sferele de influen ță pe
continent, România intrând în sfera de domina ție a Uniunii Sovietice.
e) Sovietizare și desovietizare. Au urmat astfel patru decenii de
regim totalitar, în timpul c ărora România s-a aflat, în prima parte a
perioadei, aproape în afara leg ăturilor sale tradi țional europene.
După 1958 s-a manifestat o tendin ță de revenire la valorile
naționale și de extindere a rela țiilor externe. Cultul personalit ății,
dezvoltat dup ă 1974, a marcat puternic evolu ția României.
f) Revoluție și reformă. O dată cu revolu ția din 1989, România
s-a reîntors în sânul statelor europene democrate, trecând printr-un dificil și complex proces de tranzi ție. Succese importante s-au
înregistrat în domeniul politicii externe: desfiin țarea vizelor de intrare
pentru români în statele din Spa țiul Schengen (2003), aderarea
României la NATO (2004), stabilirea anului 2007 ca termen de aderare a României la Uniunea European ă.
La scara istoriei, un secol nu reprezint ă foarte mult. Dar, în con-
dițiile acceler ării progresului tehnic, al mic șorării distanțelor ca urmare a
utilizării intensive a mijloacelor de comunica ție modern ă, ale intercone-
xiunilor și globalizării, un secol de istorie poate „înmagazina” experien țe
și realizări pentru care alt ădată era nevoie de sute și mii de ani.
În fond, România a mers, în tot acest secol, „în pas cu Europa”,
din care nu a încetat s ă facă parte. Dincolo de unele insatisfac ții,
rămâne faptul c ă România este un stat care, prin suprafa ță și numărul
de locuitori, prin bog ățiile materiale și spirituale, prin tradi ția sa isto-
rică, are certe perspective de a- și aduce propria contribu ție la dezvol-
tarea general ă a Europei și a lumii în secolul al XXI-lea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. Ioan Scurtu, Istoria contemporan ă a României (1918-2003), Editura
Fundației România de Mâine , București, 2003.
2. Ioan Scurtu, România și Marile Puteri, Documente , vol. I, 1918-1933 ,
Editura Funda ției România de Mâine , București, 2002.
3. Ioan Scurtu, România și Marile Puteri, Documente , vol. II, 1933-1940 ,
Editura Funda ției România de Mâine , București, 2002.
4. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX , Editura
Paideia, Bucure ști, 1999.