Istoria Circulatiei Monetare In Tara Romaneasca In Perioada Secolelor X Xiv

CAPITOLUL II

Istoria circulației monetare în Țara Românească în perioada secolelor X-XIV

De-a lungul secolelor IX-XI, perioadă care constituie prin particularitățile sale o nouă epocă în istoria poporului român, în care se vor maturiza elementele fundamentale, definitorii ale societății medievale, consecință a organizării politice a societății din spațiul carpato-danubiano-pontic, relațiile comerciale și circulația monetară sunt marcate de revenirea monedei bizantine cu precădere la Dunărea de Jos. Fenomenul a culminat cu profunda reformă monetară realizată de împăratul Alexios I Comnen (1081-1118), în perioada 1 septembrie 1092 – 31 august 1093. În cursul secolului al X-lea, sistemul monetar al Imperiului Bizantin era format din trei unități monetare: nomisma (aur), miliaresion (argint) și folles (cupru) . Acest sistem monetar s-a menținut până la reforma întreprinsă de Alexios I Comnen, care bate o monedă de aur cu un titlu mai ridicat, denumită hyperper, nominal menținut până la sfârșitul secolului al XIV-lea, când a devenit o monedă de calcul. Efectele acestei reforme s-au resimțit și în circulația monetară de la Dunărea de Jos, un rol important avându-l alături de hyperper și nominalul de billon denumit aspron trachy. Consecințele însemnatei schimbări se vor amplifica prin propagarea procesului de batere de monedă proprie, începând cu secolul al XIII-lea, în mai multe regiuni din sud-estul Europei: Țaratul vlaho-bulgar, Imperiul latin de Constantinopol, Regatul latin de Thessalonic, senioriile france din Grecia, Imperiul grec de Thessalonic, Serbia și formațiunile politice autonome din zona gurilor Dunării.

Cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de către cruciați în aprilie 1204 va avea multiple consecințe, relevante pentru teza noastră fiind cele legate de peisajul monetar din regiune, precum schimbările de natură calitativă datorită modificării standardelor de compoziție și greutate a metalului dar și transformările de ordin cantitativ, pe fondul înmulțirii numărului statelor care își vor exercita dreptul de a bate monedă.

La sudul Dunării și cu precădere în Munții Balcani, locuiau la finalul mileniului I și începutul mileniului următor, alături de bulgari, numeroși români, urmași ai populației romanizate din fosta provincie Moesia, cetățeni ai Imperiului Bizantin, care pe fondul impozitelor mari, rechizițiilor și abuzurilor administrației locale, la care se pot adăuga daunele provocate de trecerea cruciaților prin Peninsula Balcanică, în vremea dinastiei Comnenilor au încercat înlăturarea administrației bizantine. Astfel sub conducerea fraților Petru și Asan, în perioada împăratului Isac al II-lea Anghelos, românii și bulgarii de la sud de Dunăre reușesc să formeze un stat independent în anul 1187. Formațiunea vlaho-bulgară va continua lupta pentru menținerea independenței, atât împotriva Imperiului Bizantin, cât și împotriva Imperiului latin de Constantinopol. Conform celor mai recente cercetări, se consideră ca fiind sigură începerea emiterii de monedă în statul vlaho-bulgar în timpul lui Ioniță Caloian (1197-1207), între 1200 și 1204. Astfel, prima fază a monetăriei Asăneștilor a constat în baterea unor stamena de tip imitativ după emisiunile lui Manuel I Comnen (1143-1180), Isac al II-lea Anghelos (1185-1195, 1203-1204) și Alexios al III-lea Anghelos (1195-1203), aflate în circulație în acel moment, și a reprezentat o consecință a reducerii și ulterior a încetării afluxului de monede imperiale în teritoriile controlate de Asănești. Tradiția baterii de emisiuni de tip imitativ a continuat și în timpul succesorilor lui Ioniță, Borilă (1207-1218) și Ioan Asan al II-lea (1218-1241), sub domnia acestuia din urmă statul vlaho-bulgar atingând apogeul puterii sale politice, obținând chiar pentru scurtă vreme supremația în cadrul lumii balcanice. Pe lângă seria de emisiuni de tip imitativ, Ioan Asan al II-lea va trece la emiterea de monede semnate, pe care sunt redate portretul său și o legendă slavonă ce cuprindea numele și titlul imperial, grupate în două nominaluri: hyperperi din aur și stamena de billon. Moartea lui Ioan, survenită în anul 1241 va marca întreruperea procesului baterii de monedă semnată în cadrul statului vlaho-bulgar, criza politică și economică prin care va trece țara după 1241, permițând reluarea acestei practici abia începând din timpul lui Constantin Asan, care va domni la Târnovo între 1258 și 1277. După moartea lui Mihail Asan (1246-1256), antecesor al lui Constantin, statul bulgar, redus doar la teritoriile nord-balcanice, va înceta să mai existe ca entitate, fiind împărțit în trei despotate: nord-vestul cu capitala la Vidin, zona centrală cu capitala la Târnovo și litoralul Mării Negre cu capitala la Preslav. Constantin Asan va introduce un nou tip monetar, cel al suveranului călare, element iconografic preluat din lumea turcilor selgiukizi din Anatolia, care nu fusese niciodată utilizat în monetăria bizantină sau balcanică, dar adoptat ulterior și de alți țari bulgari precum și în Serbia.

Prezența în Țara Românească a emisiunilor monetare de după anul 1204 reprezintă o problemă puțin abordată în literatura numismatică românească, multă vreme ignorându-se existența emisiunilor monetare de tip bizantin, bătute după cucerirea Constantinopolului de către cruciați. Primele încercări de a pune în evidență acest tip de descoperiri în spațiul românesc sunt datorate lui O. Iliescu, subiectul fiind apoi reluat pe larg de către E. Oberländer-Târnoveanu, pe baza unei detaliate descrieri, însoțită de o trecere în revistă a descoperirilor de emisiuni monetare, atribuite conducătorilor dinastiei Asăneștilor precum și cele ale Imperiului latin de Constantinopol, Regatului latin de Thessalonic, Imperiului de la Niceea, Despotatului de Epir, Imperiului de la Thesalonic și Imperiului de Trapezunt.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea are loc refacerea unității celei mai mari părți a teritoriilor bizantine, prin eliminarea Imperiului de la Thessalonic și a Regatului latin de la Constantinopol, de către Imperiul de Niceea, consecința fiind recucerirea Constantinopolului și refacerea Imperiului Bizantin în anul 1261, cu puteri mult limitate însă în raport cu epoca precedentă. Monetăriile noului stat vor emite cantități apreciabile de hyperperi, stamena și tetartera, bătute în vremea împăraților Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), Andronic al II-lea Paleologul (1282-1328) și Andronic al III-lea Paleologul (1328-1341). Pe fondul evenimentelor politice și militare, acest tip de monede a păstruns în cantități mari în spațiul dintre Carpați și Dunăre. După anul 1341, procesul de pătrundere a emisiunilor bizantine în Țara Românească încetinește, moneda bizantină nemaiavând de acum un impact decisiv asupra circulație monetare din acest spațiu.

Consecință a schimburilor economice transdunărene intense, groșii bulgărești din argint emiși la Târnovo și Vidin au pătruns în Țara Românească în cantități considerabile, fiind prezenți în aproape toate tezaurele din secolul al XIV-lea. La Târnovo producția de monede de argint se va intensifica în perioada 1337-1371, în cazul Vidinului menținându-se la un nivel ridicat până spre anul 1385. O bună parte a descoperirilor monetare bulgărești din Țara Românească provin de la Ivan Alexandru și Mihail Asan, bătute atât în perioada domniei lor comune, dar și ulterior, la Târnovo. Emisiunile monetare ale celor doi apar atât în descoperiri izolate cum sunt cele de la Mănăstirea Snagov (com. Snagov, jud. Ilfov), Oltenița (jud. Călărași), Alexandria, Lăceni (jud. Teleorman), necropola medievală de la Verbicioara, (com. Verbița, jud. Dolj), precum și în tezaure (de cele mai multe ori mixte, având în componență și emisiuni ale Țării Românești), cum este cazul celor descoperite la Dichiseni (jud. Călărași), Balaciu (jud. Ialomița), Scrioaștea, Balta Sărată (jud. Teleorman), Câmpulung (jud. Argeș), Teiuș (jud. Olt), Lazu (jud. Dolj) și Jina Mare (jud. Mehedinți). De la Ivan Šišman (1371-1393), predecesorul lui Ivan Alexandru, numărul de emisiuni monetare descoperite în Țara Românească este destul de scăzut. Un exemplar provenit de la Ivan Šišman, a fost descoperit în cursul săpăturilor arheologice de la Coconi (jud. Călărași) și reprezintă un tetarteron de billon. Pe lângă acest exemplar izolat se mai cunosc încă patru tezaure de groși bătuți de Ivan Šišman, două descoperite la Păcuiul lui Soare, unul de pe malul brațului Dunărea Veche din Balta Călărașilor și ultimul descoperit la Drobeta-Turnu Severin.

Moneda țaratului de Vidin, mica formațiune politică din nord-vestul Bulgariei și nord-estul Serbiei, reprezintă cea de-a doua componentă bulgară majoră a peisajului monetar din Țara Românească din secolul al XIV-lea. Țaratul de Vidin a început să emită monedă în jurul anilor 1359-1360, în vremea lui Ivan Sračimir (1355-1365, 1369-1396), emisiunile sale bucurându-se de o largă răspândire atât în spațiul de la nord de Dunăre cât și în întreaga Peninsulă Balcanică. În vederea asigurării necesarului circuitului comercial, datorită dobândirii unei poziții importante în cadrul sistemului marilor drumuri comerciale dintre sud-estul și centrul Europei dar și pentru satisfacerea cheltuielilor militare impuse de nevoia de apărare a teritoriului țării, amenințat pe de o parte de înaintarea otomană în Balcani și pe de altă parte de pretențiile teritoriale pentru supremație în zonă ale regelui maghiar Ludovic I Anjou (1342-1382), producția monetară a atelierului de la Vidin s-a intensificat după anul 1369, când Sračimir s-a reinstalat la tron, în urma perioadei de captivitate din Ungaria. Emisiunile de groși ale lui Sračimir îmbină elemente ale vechii tradiții bizantine în ceea ce privește redarea iconografică a bustului lui Iisus Hristos, cu componente ale artei central-europene, cu precădere a celei maghiare, în ceea ce privește reprezentarea efigiei țarului cu însemnele puterii.

Groșii provenind de la Ivan Sračimir sunt prezenți în număr ridicat pe teritoriul Țării Românești, între descoperirile izolate putând fi amintite următoarele puncte: Dridu-Metereze (com. Dridu, jud. Ilfov), Guruieni (jud. Teleorman), Târgoviște (jud. Dâmbovița), Câmpulung (jud. Argeș), Portărești și Basarabi (jud. Dolj) precum și Gruia (jud. Mehedinți).

În ceea ce privește tezaurele ce au în structură monede de la Sračimir, acestea nu lipsesc din Țara Românească, de cele mai multe ori acumulările fiind mixte, alături de emisiunile bulgărești regăsindu-se și monede ale principatului de la nord de Dunăre. Este cazul tezaurului descoperit la Maraloiu (jud. Brăila), în structura căruia alături de un exemplar de la Ivan Sračimir se găsesc emisiuni provenind de la Vladislav I (1364-1377), Radu I (1377-1383) și Mircea cel Bătrân (1386-1418), precum și monede de la Ștefan Uroș al IV-lea Dușan (1331-1345), rege al Serbiei. Un alt tezaur mixt, de această dată de dimensiuni foarte mari este cel descoperit la Vlad Țepeș (jud. Călărași), în anul 1926, și care, potrivit informațiilor mai recente, cuprindea inițial un număr de peste 2500 de piese de la Vladislav I, toate tipurile, Radu I, toate tipurile, Dan I, Mircea, de tipul comun, și peste 3000 de monede de la țarul Sračimir, dintre care multe erau falsificate. În literatura mai veche, este menționat acest tezaur ca fiind descoperit în apropierea comunei Vlad Țepeș, aflată la hotarul dintre Ilfov și Ialomița, informația privind structura tezaurului fiind mai vagă în această situație, deoarece conform autorului inițial cuprindea peste 2000 de monede ale Țării Românești. În prezent, din totalul pieselor un număr de 48 monede se găsesc în colecția „Maria și Dr. George Severeanu”, păstrată în întregime în cadrul Muzeului Municipiului București din anul 1939, și reprezintă emisiuni ale domnitorilor Vladislav I (12 ducați), Radu I (22 ducați), Dan I (12 ducați) și Mircea cel Bătrân (2 ducați). Alte trei tezaure descoperite în Țara Românească, amintite anterior în cadrul discuției despre monedele țaratului de la Târnovo, conțin și emisiuni de la Ivan Sračimir, așa cum este cazul celor de la Balaciu (jud. Ialomița), Scrioaștea și Balta Sărată (jud. Teleorman). Un tezaur impresionant prin dimensiunea lui, fiind compus din 6283 ex., a fost descoperit la Târgoviște și are în structură, pe lângă monede ale Țării Românești de la Vladislav I, Radu I și Mircea cel Bătrân, emisiuni ale Ungariei de la Ludovic I (1342-1382) și Sigismund de Luxemburg (1387-1437), un denar de la Ștefan Lazar Hrebeljanović (1370-1389), despot al Serbiei, și trei groși de la Sračimir. În județul Olt au fost descoperite trei tezaure în structura cărora se regăsesc emisiuni monetare de la Ivan Sračimir. Dintre acestea, cel mai important pentru discuția noastră este cel descoperit la Slatina, deoarece, ca și cel descoperit la Vlad Țepeș, face parte din colecția „Maria și Dr. George Severeanu” și reprezintă obiectul tezei de față. Tezaurul a fost descoperit în aprilie 1914 la Slatina, jud. Olt și este compus din 4000 de monede bulgărești de la Ivan Alexandru și Ivan Sračimir și 900 de emisiuni ale Țării Românești de la Vladislav I și Radu I. În cadrul colecției amintite se păstrează 260 de exemplare iar structura lotului este următoarea: Vladislav I – 49 ex., Radu I – 209 ex., precum și două falsuri după emisiuni ale lui Radu I. Monedele de la Vladislav I reprezintă ducați de tipul cu acvilă conturnată, cu legenda slavonă (33 ex.), de tipul cu cruce, cu legenda latină (15 ex.), și un ban anepigraf, conform clasificării din MBR. Exemplarele provenind de la Radu I sunt ducați de tip comun muntean, având legenda în latină (132 ex.), și slavonă (43 ex.), și de tip cu cavaler, cu legenda latină (34 ex.). Exemplarele acestui ultim tip provenind de la Radu I sunt mai rar întâlnite și îl înfățișează pe avers pe voievod în picioare, purtând armură de cavaler, cu coif pe cap, lance în mâna dreaptă, ținând cu stânga un scut despicat, iar pe revers un coif cu acvilă care ține crucea în cioc, plasat pe un scut mic, înclinat, similar celui de pe avers. Discuția privind tezaurul descoperit la Statina, dar și asupra celui descoperit la Vlad Țepeș, din colecția Severeanu, va fi reluată pe larg în cadrul lucrării. Tezaure ce conțin emisiuni de la Sračimir au mai fost descoperite la Brebeni, Balș (jud. Olt) și Gogoșu (jud. Mehedinți).

În ceea ce privește primele monetare sârbești, acestea datează din vremea lui Ștefan Radoslav Nemanjić (1228-1233) și au avut ca model emisiunile Imperiului de la Thessalonic. Monedele sale nu au avut însă un rol important în viața economică a Serbiei, emiterea lor fiind dictată de rațiuni și ambiții politice. Fondatorul monetăriei sârbești este considerat Ștefan Uroș al II-lea Dragutin (1276-1316), care în perioada 1276-1281 începe să emită groși din argint, după modelul matapanilor venețieni, introduși în circulația monetară după cucerirea Constantinopolului din anul 1204. Moneda venețiană cu o calitate superioară a metalului va domina circulația monetară din Balcani, unde a servit ca model pentru monetăria bizantină în perioada domniei comune a împăraților Andronic al II-lea și Mihail al IX-lea (1294-1320), pentru monetăria bulgărească începând cu Mihail Šišman (1323-1330), pentru cetatea comercială de la malul Mării Adriatice – Ragusa și pentru Bosnia. Acest tip de nominal emis în secolul al XIII-lea nu este prezent în descoperirile monetare din Țara Românească. Extinderea rapidă a frontierelor statului sârb în perioada lui Ștefan Uroș al IV-lea Dușan (1331-1355), încoronat la Skoplje împărat al sârbilor și grecilor în 1346, prin anexarea Albaniei, Epirului, Etoliei, Macedoniei, Thessaliei și Thraciei de Apus, și existența unor rezerve considerabile de argint pe teritoriul Serbiei, au creat condițiile difuzării monedei sârbești, care a jucat un rol foarte important în circulația monetară balcanică, moneda sârbească medievală reprezentând singura monedă a unui stat balcanic, excepție făcând Bizanțul, care a reușit să depășească granițele Peninsulei Balcanice, reprezentând al treilea element constitutiv sud-est european, în ordinea importanței, în cadrul circulației monetare din Țara Românească, în această perioadă, după moneda bizantină și cea bulgărească.

În Țara Românească, cele mai multe descoperiri de monede sârbești provin de la Ștefan Uroș al IV-lea Dușan și le regăsim atât izolat în puncte precum b-dul. Nicolae Titulescu (București), Câmpulung și Curtea de Argeș (jud. Argeș), necropola medievală de la Craiova – Fântâna Obedeanu (jud. Dolj), dar și în componența unor tezaure cum este cazul celor de la Maraloiu (jud. Brăila) și Jiana (jud. Mehedinți). Un exemplar de la Ștefan Uroș al IV-lea Dușan se află în Colecția Numismatică a Muzeului Municipiului București (inv. 891), dar din păcate nu s-au păstrat informații legate de proveniența sa, nici în registrul inventar al instituției și nici în fișele analitice de evidență.

În zona de vest a Peninsulei Balcanice s-au emis denari banali în Slavonia, spațiul croat dintre Drava și Sava, organizat ca o entitate separată în cadrul Regatului maghiar. După anul 1255, banii Slavoniei încep baterea în cadrul mai multor ateliere, între care cel mai important era cel de la Zagreb, a nominalului numit denarius banalis, din argint de foarte bună calitate. Denarii banali pătrund în regiunile locuite de români, aproximativ începând cu anul 1270, având un titlu al argintului ridicat și o greutate rămasă constantă multă vreme. Nominalul a fost bine primit și în Ungaria, Transilvania și Banat. Regii Ungariei, Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), Andrei al III-lea (1290-1301) și Carol Robert Anjou (1308-1342), vor emite ulterior în nume propriu acest tip de nominal. Un astfel de exemplar provenind de la primul dintre cei trei a fost descoperit în cursul cercetărilor arheologice de la biserica domnească din Curtea de Argeș.

Etimologia cuvântului ban este pusă de către Constantin Moisil pe seama existenței acestui nominal. Potrivit acestuia, modul în care din termenul denar banal s-a format cuvântul ban, coincide cu alte expresii monetare, derivate din numele suveranilor. Astfel, monedele bizantine ale împăratului Roman IV Diogenes (1067-1071), au devenit romanați, cele ale dogelui Veneției, au devenit ducați, tot așa și emisiunile banului Slavoniei au devenit bani.

Într-o măsură redusă au circulat în Țara Românească, înaintea emisiunilor monetare proprii, monede ale statelor central și vest-europene, însă pentru conturarea unui tablou complet al circulației în această perioadă aceste emisiuni se cuvin amintite. În prima jumătate a secolului al XIII-lea pătrund în zonele vestice ale României, Crișana, Banat, Transilvania și Oltenia, un număr considerabil de pfennigi de Friesach. Singurul tezaur compus din astfel de emisiuni, descoperit în Oltenia, este cel de la Filiași (jud. Dolj). În colecția „Maria și dr. George Severeanu” se păstrează un grup de 44 monede din acest tezaur, dispersat imediat după descoperire și din care o parte a ajuns în marile colecții numismatice românești (între care și cea a doctorului Severeanu), în anii 1933-1934. Până în anul 1983 s-a crezut eronat că acest tezaur a fost descoperit la București, o bună perioadă de timp fiind confundat în literatură cu tezaurul descoperit pe strada Sătucu (București), compus din monedă ungurească.

Principalele monede emise de statele din spațiul central și vest-european ajunse în circulație în Țara Românească sunt denarii ungurești. Acest nominal este prezent în descoperirile din Țara Românească începând cu emisiuni de la sfârșitul secolului al XI-lea – începutul secolului al XII-lea. Un tezaur cuprinzând monede din perioada regilor Carol Robert Anjou (1308-1342) și Ludovic I Anjou (1342-1382), a fost descoperit la Curtea de Argeș (jud. Argeș), în anul 1962. Acesta este compus din denari și oboli (17 ex.) și falsuri după emisiunile monetare din perioada celor doi emitenți (34 ex.). Alte trei tezaure cu monedă ungurească din secolul al XIV-lea au fost descoperite la Râmnicu-Vâlcea (jud. Vâlcea), Teiuș (jud. Olt) și Drobeta-Turnu Severin (jud. Mehedinți).

Așadar până la emiterea de monede proprii în Țara Românească, în circulația monetară din acest spațiu erau angrenate cu precădere monedele bizantine, emisiunile bulgărești și sârbești, iar într-o măsură mult mai mică denarii banali din Slavonia și denarii ungurești.