Istoria Cartiilor

CAPITOLUL 1

Istoria cartiilor

De la începutul civilizației oamenii au manifestat o mare râvnă de a învăța, da a se iniția și a pătrunde tainele existenței. Pentru a-și putea transmite gândurile și ideile nu doar prin viu grai au avut nevoie de un suport. Astfel a apărut cartea, care are un loc atât de important în exprimarea gândirii și în păstrarea oricărei cunoștințe.

Apariția cărții este legată de suporturile scrierii. Un foarte vechi suport al cărții, argila, era folosit în Mesopotamia, chiar din mileniul al III-lea î.Hr. Astfel, se trasau caractere în tăblițele de argilă încă moi și umede, cu ajutorul unui instrument triunghiular, apoi aceste tăblițe se coceau în cuptor pentru a le întări. S-au găsit la Nippur, în regiunea Sumerului, tăblițe provenind din mileniul al III-lea î.Hr., 22 000 de tăblițe datând din secolul al VII-lea î.Hr. au fost descoperite la Ninive, aparținând bibliotecii și arhivelor regilor Asiriei. Fabricarea cărților era organizată; templele din Babilon și Ninive aveau deja ateliere cu copiști.

Un alt suport al cărților a fost reprezentat și de țesături dar mai ales mătasea pe care chinezii scriau cu ajutorul unei pensule. Dar principalele suporturi ale cărții antice erau papirusul și pergamentul..

Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece. Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri. Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă atârnată de cilindrul care înfășura sulul. Cea mai mare parte a cărților din papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte; se depuneau lângă corpuri texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja sufletele defuncților în peregrinările lor. Aceasta este originea „Cărții morților”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest text, devenit tradițional, era fabricat în serie de către preoți. Exemplarele erau mai mult sau mai puțin ilustrate, după calitatea defuncților cărora le erau destinate.

Invenția pergamentului îi este atribuită lui Eumenes al II-lea, rege în Asia Mică, care voia să se sustragă monopolului egiptean de papirus. Ceea ce este sigur este că în jurul secolului al III-lea î.Hr. începe tratarea pieilor de animale spre a le face mai potrivite scrierii și că Pergamul a fost, fără îndoială, un centru important de fabricare a acestei noi materii. Se foloseau pieile de oaie, vițel, capră, țap și chiar de măgar sau de antilopă, iar modalitățile de tratare nu s-au schimbat prea mult până în Evul Mediu. Pieile erau spălate, uscate, întinse, așezate pe sol, cu blana dedesubt și unse cu var nestins pe partea cealaltă, li se răzuia partea cu blană și apoi erau așezate într-un butoi umplut cu var. La final în sfârșit, se spălau, se uscau întinzându-le, se subțiau, se lustruiau și se decupau în funcție de mărimea dorită. Spre deosebire de papirus, pergamentul era un material mai solid și mai suplu și permitea zgârierea și ștergerea. Totuși, folosirea sa se generalizează lent și abia în secolul al IV-lea d.Hr. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărților. Prețul pergamentului rămânea ridicat din cauza relativei rarități a materiei prime, dar și datorită costului mâinii de lucru și timpului pe care îl cerea pregătirea sa.

Primele cărți aveau un conținut religios. Aproape toate cuprindeau rugăciuni, imnuri sau ritualuri legate de nemurirea omului, ori mituri, legende și opere epice referitoare la originea ființei umane. Aceste cărți au fost ulterior înlocuite cu coduri semisacre de legi, colecții de proverbe și povețe și discursuri preoțești referitoare la divinitate, medicină și magie, istorie, astronomie și astrologie.

Sulul de papirus, forma tradițională a cărții antice, se numea volumen în latină. Între secolele al II-lea și al IV-lea d.Hr. el a fost înlocuit progresiv de codex făcut din foi inserate și pliate pentru a forma caiete legate între ele. Din aceea perioadă, cartea și-a păstrat întotdeauna această formă.

În perioada medievală, numeroase mănăstiri erau prevăzute cu un ”scriptorium”, adică un atelier în care cărțile erau scrise, decorate și legate. Această activitate avea ca obiect principal literatura religioasă, dar călugării s-au interesat și de textele profane. Latina era limba bisericii și fiecare cleric trebuia să o cunoască suficient de bine.

Realizarea cărților se făcea sub conducerea unui călugăr experimentat, ”armarius”, care se îngrijea de aprovizionarea atelierului cu material, repartiza și conducea lucrul, verificând execuția. Adesea îndeplinea și funcția de bibliotecar, asigurând păzirea cărților și controlând împrumutarea lor.

Apariția hârtiei în Occident a permis multiplicarea și popularizarea manuscriselor. În comparație cu pergamentul, hârtia prezenta avantajul unui preț inferior și mai multe posibilități de fabricație. Nu l-a înlocuit însă dintr-o dată, ci încetul cu încetul. În timp ce pergamentul se orienta spre manuscrisele de lux, hârtia era folosită pentru manuscrisele obișnuite.

Părintele tiparului este Johannes Gutenberg. Invenția sa a marcat începutul unei revoluții care avea să schimbe nu doar istoria cărții, ci și pe cea a civilizației. La început, acesta a multiplicat literele prin turnarea într-un aliaj de plumb, bismut și antimoniu și a adaptat cerneala pentru literele metalice și a construit presa tipografică. În anul 1445, Gutenberg a tipărit un fragment din Cartea sibilelor, o poezie germană din secolul al XIV-lea. Forma literelor folosite era rudimentară. A continuat cu noi încercări, tipărind fragmente din gramatica lui Aelius Donatius, pasaje dintr-o bulă papală împotriva otomanilor și formulare-tip pentru indulgențe. În aceste etape, forma literelor capătă contur, iar tehnica tipografică se perfecționează.

În concluzie cartea este unitatea rezultată din compoziția a două elemente: forma și conținutul. Forma reprezintă partea materială și implicit, palpabilă, iar conținutul nu este numărul de pagini, nici scrierea imprimată pe foi, ci mesajul transmis, Ideea, acțiunea și descrierea realității sociale în care are loc intriga. Astfel, se vor evidenția două caracteristici: una finită și cealaltă infinită, iar produsul final poate fi descris ca fiind infinitul limitat.

Individualitate definită prin lectură.
Individ – familie – societate.

Individualizare.
Voi deschide acest subcapitol prin definirea conceputului de individualizare, pentru a se putea înțelege în totalitate esența acestuia.
INDIVIDUALIZÁRE, individualizări, s. f. Acțiunea de a individualiza și rezultatul ei. 1. (Mai ales în legătură cu creația artistică) Conturare, precizare a car acterului, a naturii unei ființe sau a unui lucru prin reliefarea particularităților proprii.
(http://dexonline.ro/definitie/individualizare)
Individualizare – o tendință de dezvoltare importantă. Acest lucru este menționat din nou și din nou. Acest lucru a dat naștere la nenumărate titluri în ultimii ani.. Noi toți aparținem acestei tendințe, mai ales atunci când pretindem dreptul de a face lucrurile așa cum le dorim. Aceasta se numește individualizare. Aceasta a devenit axa în jurul căreia lumea se transformă. Noi alegem. Ne alegem prietenii, hainele, mobilierul, școala și chiar… cărțile. Noi creăm propria noastră identitate, astfel ne decidem sensul vieții și alegerile noastre vin mână în mână cu numeroase consecințe.
Sunt eu, și lumea din jurul meu mă percepe ca o entitate unică. Prin urmare, limita dintre mine și lumea din jurul meu este importantă. Este important cine sunt, cum mă uit, ce semnificație dau a tot ceea ce mă înconjoară și cum mă comport. Job – ul meu, casa mea, familia mea, prietenii mei ,sunt toate parte din brandul meu, o parte din identitatea mea personala, motiv pentru care totul trebuie să fie ales cu grijă. Individualizarea este schimbarea obiceiurilor și normelor vechi în altele noi asta înseamnă că nimic nu va mai fi niciodată la fel.
 Ești conștient de tendința individualizării și știi consecințele pe care le va avea pentru tine, familia ta, prieteni și pentru societate în general? În ciuda individualizării, vom rămâne creaturi sociale care se bucura de a fi împreună și doresc acceptare; prin urmare, comunitățile moderne încă prosperă. Unii ar putea spune chiar că individualizarea a oferit condiții mai bune pentru comunitățile moderne. Individualizarea și comunitățile moderne coexistă.
Individualizarea este astfel definită ca o condiție prin care societatea în ansamblu se adaptează tot mai mult circumstanțelor, preferințelor și nevoilor fiecărui individ, recunoscând dreptul individului la acest lucru și încurajând – ul să-l folosească. Avem multe exemple istorice din diferite societăți, dar aproape toate au un lucru în comun: individul se subordonează grupului care îl reprezintă ,în frunte cu o căpetenie, un nobil -, un rege, un președinte, o religie, un stat, un partid, o afacere, sau o ideologie – de obicei o combinație a mai multora dintre acestea.
Fiecare persoană trebuie sa fie unică, diferită de alții, și cu totul nouă. Individualitatea transmite stare. Cei care nu au înțeles impactul individualizării și cei care nu pot stăpâni arta de a fi o individualitate, nu sunt parte a viitorului.
Individualizarea este un aspect inevitabil al viitorului, o parte latentă a societății moderne și a modernității; este, prin urmare, de un interes imens, mai ales atunci când căutăm să privim prin prisma viitorului. Nu există nici o îndoială că individualizarea va juca un rol și mai mare în viitor. Dar în ce fel aceasta va afecta societatea modernă și viața omului modern, nu putem ști deocamdată.

Individ – familie.
Familia ca factor al dezvoltării personalității.
Familia este unul dintre multiplii factori care influențează dezvoltarea personalității; – este grupul necesar oricărui individ, cu rol de formare și dezvoltare, cât și prin oferirea unui loc în care omul să se simtă protejat, așteptat și iubit.
Definiții
1.Familia – formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (http://dexonline.ro/definitie/familie).
2. Familia este definita drept un tip de comunitate umana alcatuita din persoane legate între ele prin relatii de consangvinitate si înrudire, care traiesc împreuna, coopereaza si au grija de copii.( http://www.scritub.com/sociologie/FAMILIA13135.php)
Familia s-a delimitat, în functie de posibilitatile concrete, într-o diversitate de forme. Grupul familial poate fi restrâns sau largit în raport de conditiile economice, de contexte istorice si culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de marimea ei, familia constituie o institutie regasita în orice societate de oriunde si din orice timp, ceea ce nu este valabil pentru alte tipuri de institutii: religioase, economice, politice, educationale, medicale. Nu exista societate fara relatii familiale.
Dar sa vedem și ceilalți factori care contribuie la dezvoltarea personalității (după Compton B.R.Galalway B. (Social Work Processes) :

Voi enumera în continuare funcțiile familiei, pentru a accentua importanța acesteia Ș
1.funcția biologică sau de perpetuare – fiecare societate și cultură trebuie sa- și reproducă biologic indivizii pentru a putea supraviețui
2. funcția economică, cu cele două componente :
– funcția economică de producție, specifică societăților preindustriale și familiilor agrare din mediul rural
– funcția economică de consum, specifică societăților industriale și postindustriale
3. funcția de socializare (educativă). Socializarea este înțeleasă ca un proces prin care individul , în interacțiunea cu semenii săi, acumulează deprinderi, cunoștințe, valori, norme, atitudini și comportamente (Tr.Rotariu,Petre Iluț, 1996)
4.funcția psihoafectivă (emoțională) – exercitarea optimă a acestei funcții contribuie hotărâtor la coeziunea grupală, la integrarea intrafamilială și interfamilială și, implicit, la echilibrul psihic al membrilor familiei (Pârvulescu Ion, Ridzi Raluca, Sociologia Familiei, Editura Focus, Petrosani,2004)

LECTURA: DE LA SUBIECTIV LA RAȚIONAL

Lectura reprezintă o comunicare dintre lumea a doua: “…lumea stărilor de conștiință…” și lumea a treia: “… lumea conținuturilor obiective ale gândirii, în special al gândirii științifice și poetice și a operelor de artă”( Popper, K., Filosofie socială și filosofia științei, București, Ed. Trei, 2000, p. 60.). Lectura este asocială, se interacționează cu o altă realitate decât cea socială, dar care are ea însăși caracter social.

În acest tip de comunicare realitatea este suspendată, iar emițătorul devine cartea, percepută ca o lume ideală, “aflată deasupra conștiinței individuale”( Simmel, G., op. cit., p.215), transindividuală. Acastă lume oferă un statut simbolic receptorului, înțeles ca prestigiu, ca înnobilare: “Pentru mine viața spirituală a fost singura modalitate de a evada din zoologie, singura modalitate prin care mai puteai să te refugiezi de pragmatismul și… cum să spun… vulgaritatea…” (Luca Eugen).

Lectura se definește ca fiind corelația dintre discurs și semnificațiile atribiute de către lector acestuia. În primă fază este un act irațional, adică nu există un principiu de selecție a cărțiloR. Spre exemplu, primele cărți citite au fost poveștile. Astfel putem spune că există cărți care își au vârsta lor, prin intermediul cărora se facilitează înțelegerea altora cu grad mai mare de dificultate: “…nu citești… o carte de povești, nu știu dacă poți citi […] și înțelege un roman de război. […] treci ca pe niște scări așa… și gradual că altfel…” (Elena Tiu)

În faza următoare școala preia rolul familiei, însă în cazul unora aceasta reprezintă primul stadiu: “…am citit de la școala primară, povești, lucruri mărunte așa, dar ca și literatură abia de prin clasa a șasea, a șaptea – asta însemnând în jur de 13 ani.” (Reit Valeria). Programa școlară va constitui una dintre sursele de identificare a cărților, dar nu întotdeauna acceptată: “Nu îmi plăceau, […] atunci când lucrul era impus […] părea disecat la rece și atunci părea ca obligativitate.” (Elena Tiu) sau se adopta un comportament conformist, doar pentru a-și putea salva spațiul privat: “În primul rând din programa școlară pentru că era obligatoriu …îmi puteam permite să mai citesc și în afară de programa școlară.” (Dan Cazacu)

În această perioadă câmpul de opțiuni se lărgește. Comportamentul de căutare este exploratoriu, în care nu se întrezărește un criteriu de selecție. Tot în acest stadiu se pot regăsi primele forme de individualizare prin ceea ce se lectura: “Când erai student, trebuia în primul rând să șochezi lumea din jur, și cel mai bine îi șocai spunând c-ai citit…” (Paul Bercheanu) sau prin adoptarea unui stil de viață boem: “erau perioadele acelea, în care-ți doreai să ai o viață spirituală, alta decât aia de elev, în care trebuia să…” (Mircea Bârsan).

Prin intermediul lecturii lectorul își formează criterile de judecare a discursului, iar primul este plăcerea, în unele cazuri singurul. Procesul de comunicare, evidențiază că în prima fază, sunt receptați stimulii afectvi: “…am avut efectiv momente plăcute – sau cel puțin așa am simțit în momentul în care citeam o carte bună…” (Corneliu Lazăr). Ulterior lecturii sentimentele sunt raționalizate, și mai mult subiectivitatea este suspendată pentru a percepe Ideea.

Mecanismul de raționalizare apare deoarece atitudinea pasivă, de a accepta discursul așa cum este nu oferă satisfacția valorii Sinelui. Prin intervenția asupra textului starea de dominare este diminuată prin creearea criteilor de judecare, care au și rol de ghid în alegerile viitoare. Fiecare își va construi propriul drum pentru a nu se “rătăci” în “pădurea narativă”( Eco, U, Șase plimbări prin pădure narativă, Constanța, Ed. Pontica, 1997). Ordinea exterioară este determinată de logica interioară. Coerența rațională a Sinelui reflectă poziția de dominant a individului în raport cu câmpul literar, devenind el însuși sursă de cunoaștere: “…sunt un intelectual cu o formație destul de solidă intelectuală și culturală, fac față oricărei discuții, oricărei…” (Luca Eugen) sau chiar producător de cunoaștere: “Vreau să scriu o carte […] să las ceva în urmă… Ceva scris. De mine.” (Traian Burulean)

Astfel, lectura unei singure cărți generează un cerc vicios. Ciclul heraclitic se menține și în cazul în cazul unui “joc” de “n” runde, dar în funcție de sensul pe care îl capătă lumea interioară se generează loialități față de anumite teme, autori, stiluri, iar individul nu se simte dominat de haos, iar accentul se pune pe a fi. Relația dintre emițător și receptor nu este univocă și singulară. Acesta din urmă poate reveni ori de câte ori dorește la text și să-l modifice în raport cu filosofia personală.

Poziția de dominat aparține a celor care nu au și nici nu și-au construit o filosofie unitară, devenind “prizonieri” ai câmpului. Obiectivul lor principal este de a dobândi o experiență simbolică: “…cărțile mi-au… mi-au umplut viața și mi-au dat o experiență pe care altfel…” (Marina Cionca) sau de autodezvoltare: “citeam așa […] ca să-mi îmbunătățesc, mă rog, cunoștințele și înțelegerea.” (Lazăr Corneliu) Coordanata principală este aceea de a ști.

Cele două poziții reflectă statutul cititorului: de “producător” sau consumator. Astfel, se generează două tipuri de culturi: una a rușinii și una a vinovăției în raport cu câmpul literar. Diferența este dată de modul de situare a Sinelui: în primul caz Ideea gravitează în jurul Sinelui, iar în cel de-al doilea ordinea se inversează.

Acceptarea gratuită a unei teorii este determinată de percepția cărții ca o autoritate prin intermediul căreia individul se înstrăineză, consecință a incapacității de a se baza pe sine.

Tot în acest tip de cultură se situează o altă categorie de cititori, care se caracterizează prin dorința lor de a avea anumite trăiri în momentul lecturării. Ei se identifică cu personajele, se generează o stare de de empatie: ”… mă simțeam ca făcând parte din povestea respectivă…” (Maria Kiss)

Se crează un habitus al preferințelor. În accepțiunea lui Bourdieu habitusul “este un principiu generator și unificator care retraduce caracteristicile intrinseci și relaționale ale unei poziții într-un stil de viață unitar” și el este un “principiu generator de practici distincte și distinctive.”( Bourdieu, P, Rațiuni practice: o teorie a acțiunii, București, Ed. Meridiane, 1999, p. 15). Deși am preluat conceptul așa cum este definit de Bourdieu, trebuie să specific că în analiza mea el nu se referă la condițiile sociale care l-au produs, ci la cele literare, și reflectă strict acest gen de preferințe.

Deși sunt două moduri diferite de raportare la aceeași realitate, indivizii ambelor categorii au același obiectiv: de fi altfel decât ceilalți. Formarea acestor tipuri de culturi este influențată și de contextul în care indivizii au trăit, însă asupra acestui subiect voi reveni mai târziu.

TIPOLOGII ALE CĂRȚII

Clasificarea este realizată în funcție de percepția “utilitatății” și rolului pe care o (îl) are pentru lector. Individualizarea este determinată nu numai de ceea ce s-a achiziționat și lecturat, ci și de “înțelepciunea” individului în ceea ce privește modalitățile de descifrare, alegere și de semnificare a cărții, definindu-se în raport cu câmpul literar. Filosofia unitară se metamorfozează în filosofie de viață.

Cartea ca mesaj

Lumea simbolică – cartea ca lume interioară- se contruiește în urma interacțiunii dintre cititor și carte, prin intermediul comunicării. Ceea ce îi diferențiază pe lectori este percepția mesajului, Ideii aferente discursului. În accepțiunea lui U. Eco se grupează în două categorii: cititorul Model și Empiric. Acesta din urmă este caracterizat ca fiind acel lector care “poate citi în multe feluri, și nu există nici o lege care să-i impună cum anume să citească, pentru că adesea folosește textul ca pe un ambalaj pemtru propriile-i pasiuni, care pot proveni din exteriorul textului, sau pe care textul i le poate stârni în mod întâmplător.”

“Cititorul Model – un cititor – tip pe care textul nu numai că-l prevede ca pe un colaborator, dar pe care și caută să-l creeze. Dacă un text începe cu “A fost odată”, el lansează un semnal ce imediat își selecționează propriu-i cititor model, care ar trebui să fie un copil sau cineva dispus să accepte o poveste ce trece dincolo de înțelesul obișnuit.” Categoriei de față aparțin lectorii care percep cartea ca Idee, în funcție de care se crează criterile de judecare al unui discurs: dacă transmite sau nu ceva. Desfătarea este determinată de ceea ce cunosc, și mai puțin de trăirile din timpul lecturii. Costurile de descifrare fiind mari, individualizarea este simțită mai acut. Comportamentul de căutare este definit pe termen lung: “Nu cred că mi-am schimbat de-a lungul timpului stilul de-a căuta carte serioasă, dură și care să-ți pună pe tavă probele existenței, frământările ei… Nu m-am dus către carte ieftină.” (Tarcan Silvia)

Cartea ca substitut

Numărul diminuat al surselor de informație și lipsa credibilității acestora face ca apelul la carte, în acest context, să fie definit ca un comportament necesar, însă, atunci când este percepută ca îndoielnică aceasta este refuzată: “…lumea neavând televizorul, (…) toată lumea citea mai mult. Sălile erau pline la… orice spectacol. Dar cred că asta se întâmpla și din faptul că n-aveam alternative.” (Elena Tiu) Privite din perspectiva prezentului, numărul mijloacelor de cunoaștere a crescut și sunt considerate ca impediment în calea cunoașterii adevărate, simțit mai ales în cazul noi generații: “Eu nu spun că de exemplu eu aș fi citit la fel de mult dacă era televizorul. Că trebuie să recunosc că M. al meu ar fi citit ca mine dacă n-ar fi avut… ar fi trăit atunci. Acum calculatorul, internetul (…) te face să devi… mult mai facil… comod să iei informația de pe…” (Elena Tiu).

Cartea salvată

Ceea ce se achiziționează nu este cartea în sine, ci valoarea pe care acesta o are pentru lector. Chiar dacă nu se va reciti nicodată, valoarea ei nu este diminuată, însă, o dată lecturată ea devine o parte din ființa lectorului, de aceea deteriorarea cărții este simțită ca o detriorare a Sinelui sau a o da este ca și cum te-ai da pe tine: “Să le duci la anticariat. E ca și cum ar fi murit… cărțile.” (Adriana Săvescu) Destinul cărților este strâns legat de cel al lectorului, de aceea salvarea lor este echivalentă cu salvarea Sinelui. Chiar dacă nu au aparținut individului, sub formă materială, au fost lecturate, de aici grija, interesul cresut pentru a evita “moartea” acestora sau “schilodirea” Sinelui.

Cartea ca valoare democratică

Nu orice text lecturat produce satisfacție, însă, atitudinea lectorului nu este caracterizată prin refuz. Dialogul are loc în ciuda obstacolelor intervenite pe parcurs, deoarece reprezintă o datorie față de sine: “…orice carte care ai deschis-o, nu-i neapărat nevoie să accepți ceea ce scrie acolo, nu-i neapărat nevoie să fi de acord, dar cred că poți să înțelegi ceva.” (Gheorghe Oprica) Însă, acesta are o afirmație aparent contradictorie, care denotă o atitudine democratică: “…nu poți să o înțelegi, atuncia o înțelege altcineva.”

Realitatea fiind suspendată, conținutul discursului se transformă într-un social simbolic, neîndoielnic, iar dialectica de al judeca nu se realizează în termeni de adevărat/fals sau bun/rău, ci în funcție de starea pe care o produce lectorului: “…o carte nu există să fie proastă poate, dar, poate e mai slabă sau poate nu e pe placu’ meu.” (Coca Banulescu)

Mecanismul de suspendare trebuie înțeles așa cum este caracterizat în accepțiunea lui Schuzt “prin aceea că ceea ce este “pus între paranteze” nu este încrederea în realitatea lumii, ci, dimpotrivă, orice îndoială că lumea ar putea fi altfel decât apare ea în experiența subiectului.”

Cartea ca iubire

Relația cu textul are elemente comune cu cea a iubirii, caracterizată de trăirile din timpul lecturii: “…am avut efectiv momente plăcute (…) în momentul în care citeam…” (Corneliu Lazăr), iar dorința individului de a citi este determinată are pretenția de fi sedus de către discurs: “…deci subiectele care (…) practic mă cucereau…” Definirea preferinței de a citi este descrisă ca o “căsătorie” cu cartea. Între cei doi interlocutori se crează un “spațiu al desfătării”, despre care vorbea Barthes, și care este descris ca fiind “posibilitatea unei dialectici a dorinței, unei impreveziuni a juisării: jocurile să nu fie făcute, să existe un joc.”

Privită din această perspectivă judecata nu mai este posibilă, individualitatea nu ar putea fi definită, deoarece este însăși cartea.

Cartea ca Altul

Textele pot fi intermediar între două persoane existând posibilitatea de a cunoaște alt individ prin carte. Lecturarea acelorași discursuri pe care Altul le-a realizat, reprezintă o formă de înstrăinare, al cărei obiectiv este de a ști și a fi celălalt, sau exprimat altfel de a reconstrui Sinele celuilalt, însă “alter ego nu este (…) un duplicat al lui ego: în timp ce acesta din urmă este înscris în orizontul spațial și temporal al lui hic et nunc (aici și acum), primul se înscrie în teritoriul lui illic et tunc (acolo și atunci).” Imposibilitatea întâlnirii practice devine posibilă în lumea simbolică: “…m-am apropiat de unii scriitori, poate fără să vreau, fiind curioasă ce avea mătușa în sufletul ei, în gândirea ei pentru că a fost un om pe care am iubit-o foarte mult…” (Silvia Tarcan)

CARTEA CA LUME INTERIOARĂ

Înainte de a putea vorbi de carte ca lume interioară, trebuie să vedem cum se construiește. Individul, atunci când ia contact cu textul, se raportează la un “real” transcedental, aproape identic cu socialul, diferențierea fiind dată de opoziția dintre lege și regulă. Transmutarea în Lumea Ideilor, și implicit acceptarea acesteia ca adevăr este o consecință a “punerii între paranteze” a socialului. Astfel, iluzia “scenei” se transformă în realitate pentru subiect. Se generează o lume paralelă onticului, ceea ce face ca lectorul să ființeze în două lumi: a vieții cotidiene și a “ficțiunii reale”. Caracterul dual al personalității nu trebuie înțeles ca o formă de schizofrenie, distincția fiind valabilă doar în plan teoretic.

În lipsa unui stoc de cunoștiințe, anterior experimentării, lecturării, cititorul se vede situat într-o “insulă”, pe care o percepe ca fiind caracterizată de haos. Deoarece cititorul tinde spre a alege texte asemănătoare cu cele care au produs satisfacție, capitalul simbolic, cunoașterea rezultată în urma lecturilor, va fi structurat postrațional. Filosofia unitară se dezvoltă în timp, și reflectă preferințele indivizilor, adică semnificațiile și sensurile pe care aceștia le dau doar la o parte din cărțile citite. De aceea identitatea și individualizarea Sinelui este dată de discursurile conforme acestei filosofii. Își va crea o “grilă de percepție” prin intermediul căreia stranietatea “insulei” se diminuează.

Raportul cu cartea poate fi exprimat mai clar acceptând teza husserliană potrivit căreia “conștiința este intenționalitate, fiind totdeauna orientată către un obiect.” “Ficțiunea” Sinelui se prezintă ca lume a sensurilor date de indivizi produselor literare, adică lectorul nu este o tablă pe care se imprimă conținutul textului, ci el se transformă în coparticipativ la construcția acestuia, astfel încât “prin interpretare conștiința crează un univers de semnificații. În raport cu experiența subiectivă, lumea reală [în cazul de față cartea] este nu un univers neutru, obiectiv în sens pur ontologic, ci un univers semnificativ, o construcție a conștiinței.”

Trebuie făcută distincția între planul rațional și cel afectiv, pentru că “principiul” unitar nu are întotdeauna ca bază raționalul, există posibilitatea ca afectivul să reprezinte rațiunea suficientă a lumii interioare, însă acest lucru nu presupune că actorii sunt raționali. De exemplu, cei care urmăresc trăirile din timpul lecturii, emoțiile genereate de “poveste”, vor căuta aceleași tipuri de cărți, nepunându-se problema semnificării și a sensului. Lecturarea unui anumit gen literar, nu presupune existența unei filisofii unitare, pentru că uniformitatea este un rezultat neitenționat, dictat de preferințele indivizilor.

O carte chiar dacă nu este și nici nu va fi lecturată de nici un individ, nu-și pierde valoarea, Ideea (mesajul), având caracter independent, există în sine, adică nu este valoare pentru o conștiință. Actul lecturii reprezintă un mecanism de reproducere a aceleași realități. Caracterul social al cărții din perspectivă fenomenologică reprezintă o “lume intersubiectivă (…) ca lume comună nouă tuturor, fie dată, fie potențial accesibilă pentru fiecare”, însă comunicarea (modul de a lua cunoștință despre carte) evidențiază lumea privată, deoarece acest tip de interacțiune are caracter asocial, și mai mult un text are efecte diferite asupra cititorilor (chiar și pentru unul singur, în cazul recitirii): “Dacă consideri că (…) ăsta a scris nu știu ce filozofie pe care nu poți să o înțelegi (…) atuncia o înțelege altcineva.”(Gheorghe Oprica)

Construcția “epistemologică” este o consecință a dorinței de a cunoaște, de a fi informat, și ca urmare a situării în câmpul literar, dar și o formă de diferențiere. Se dezvoltă sub forma unui proces dialectic aflat în continuă mișcare, al cărui conținut este format din trei etape: exteriorizare, obiectivare, interiorizare. Succesiunea logică nu coincide cu cea temporală, deoarece individul are posibilitatea de a se opri în oricare din aceste etape, fără a fi necesară trecerea la un nivel superiror. Însă parcurgerea acestor faze are ca finalitate constituirea filosofiei unitare, iar stagnarea la una dintre acestea este formă de individualizare, dar nu și de afirmare a individualității.

În continuare voi descrie conținutul fiecărei etape în funcție de succesiunea logică.

Exteriorizarea

Așa cum am văzut interacțiunea cu cartea se realizează prin intermediul comunicării, iar pentru a decripta mesajul sau “a fi prins” în acțiunea poveștii individul este nevoit să “intre” pe terenul simbolic al cărții, “să-și părăsească subiectivitatea, dar nu și spiritualitatea, pentru a trăi relația cu obiectul”. În acest context emițătorul este starul comunicării, fiind investit cu autoritate și încredere.

Prin lectură cititorul devine parte integrată a discursului, un actor invizibil pe “scena” unde are loc reprezentația, adică spațiul social al personajelor. Intervenția sa nu este sesizabilă din punctul de vedere al altui actor care “joacă” aceeași “piesă” în același timp. Se generează un mecanism de dominare, dar care nu este simțit ca fiind constrângător: “Într-o carte trebuie să se întâmple ceva ca să citești. Și într-o carte în care aparent nu se întâmplă nimic, tot se întâmplă ceva. Dar, în mod normal, un roman, o nuvelă, trebuie să aibă poveste. Dacă n-are…” (Ionescu Corneliu) Sinele se refugiază dintr-un ontic, într-altul de natură diferită.

Obiectivarea

Asumarea valorilor, Ideilor, mesajelor discursului înseamnă metamorfozarea Sinelui în Altul. Astfel, cu cât individul se afundă mai mult în câmpul literar, cu atât subiectivitatea este mai diminuată. El devine “prizonier”, iar poziția sa în câmp nu poate fi definită decât de capitalul simbolic dobândit, care nu reprezintă un sistem de coordonate de orintare în lumea a treia: “Intri ca-ntr-un templu și devii foarte mic și nu mai știi unde te plasezi.” (Petre Dinulică) Cartea, în această fază, este o formă de alienare, pentru că lectorul este el însuși un “personaj” care nu poate părăsi “scena”.

Acumularea cunoașterii din exterior, fără intervenție din interior, actorul devine parte a lumii a treia. Cunoașterea acumulată sub formă de cultură generală nu îl caracterizează pe lector, deoarece nu există diferețe între ceea ce a aflat și cunoștințele aferente conținutului textelor. Totuși reprezintă una dintre motivațiile principale pentru a citi: “…cultura generală pe care o capeți, în general, cultura în ce privește literatura.” (Dan Cazacu) deoarece constituie un mijloc de a se diferenția.

Interiorizarea

Dacă lectorul s-ar opri la oricare dintre etapele anterioare, atunci l-am putea defini ca fiind un anonim individualizat: diferit față de ceilalți, dar fără o identitate.

Internalizarea se realizează atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional: “…toți rușii, ridic-atât de multe probleme și te obligă să participi și afectiv față de scrierile lor, (…) Cehov – care e cu atât mai trist cu cât vrea să pară mai vesel…” (Paul Bercheanu) și reflectă dorința de afirmare a individualității în raport cu cartea, adică de a face vizibilă intervenția sa, ca “personaj invizibil”, atât pentru el însuși, cât și pentru ceilalți. În plan ontic, în relația cu ceilalți se cere imperativ transparența “invizibilului”: “fiecare are dreptu’ să-și spună o părere despre ceea ce a văzut, să spună, mă rog… e impresia lui, e părerea lui, personală, …nimeni nu contestă asta, dar… să fie cât de cât subiectivă, dacă comentăm ceva.” (Aurica Grigoroșoaie) Statutul nu este cel al unui receptor pasiv, pentru că informațiile sunt prelucrate, cognitiv, generându-se corelații intertextuale, valabile doar pentru subiect.

Modalitatea de afirmare a individualității este condiționată de cum se raportează actorul la carte, deoarece este mai mult decât interiorizarea cărții. Este caracterizată de produsul interacțiunii dintre cele două lumi, asemănătoare cu relația dintre doi iubiți, tinzându-se spre a face o unică, de a putea afirma că o asemenea iubire nu a mai existat în trecut: “De fiecare dată-n preajma cărților să te simți alt om. Atuncea înseamnă că trăiești cu ele, ai o simbioză…” (Petre Dinulică) Însă nu trebuie înțeleasă ca o înstrăinare, ci ca o “individualitate în doi”, al cărui “copil” este identitatea actorului.

Trăsătura principală a individului este dată de semnificările pe care le face, privite ca acte creatoare “prin care extrage logosul dintr-un lucru care era încă nesemnificativ (i-logic)”.

Interiorizarea reprezintă sinteza dintre Ideea textului și semnificările pe care le realizează individul.

Prin intermediul acestui proces poate fi analizată situația cititorului în raport cu cartea, însă singura etapă care nu poate fi gândită independent față de celelalte este cea a exteriorizării, deoarece stagnarea este echivalentă cu lectura unei singure cărți, care nu se va încheia niciodată. Celelalte două pot fi gândite independent, pentru că așa cum am mai spus chiar dacă lectorul nu-și construiește o identitate, individualizarea nu este afectată.

Parcurgerea celor trei etape nu înseamnă și finalitatea procesului. Lectura altei cărți presupune parcurgerea aceluiași drum.

RELAȚIA PRODUS – CONSUMATOR

VALOAREA SIMBOLICĂ VS VALOAREA ECONOMICĂ

În prima parte a analizei am evidențiat relația “spirituală” dintre citititor și “irealul” real. În cele ce urmează voi analiza caracteristicile relației materiale dintre produs (carte) și consumator (lector).

Relația economică produs-consumator este caracterizată de calitatea produsului de a fi reversibil, putând fi astfel recitită ori decâte ori dorește lectorul: “Dacă n-am bani, le recitesc.” (Ionescu Corneliu) Beneficiile altor produse sunt limitate, însă în cazul bunurilor simbolice beneficiile sunt infinite: folosești produsul ori de câte ori ai nevoie, fiindcă nu are dată de expirare.

Individualitatea, așa cum am văzut, se construia și definea în raport cu textele lecturate, iar individulizarea în raport cu ceilalți cititori, dar mai ales în funcție de achizițiile făcute – cumpărarea altor cărți decât cele care se găseau pe piață.

Achiziția nu se referă strict la însușirea unui produs, ci și la cele “împrumutate”: “…aveam bibliotecă la noi în fabrică, împrumutam cărți și care erau și-mi plăceau mai mult, le plăteam. Făceam greșeli din astea.” (Victoria Olteanu), furate din alte bibleoteci: “…m-am gândit eu… nu cumva să-i fure și cartea asta, mai bine i-o fur eu.” (Mihai Tănase) Imposibilitatea de a cumpăra nu elimină posibilitatea de a lectura, indiferent care ar fi sursa, iar această situație nu minimalizează individualizarea.

Înainte de a trece mai departe amintesc care este ipoteza cercetării: costurile de achiziționare și acumularea capitalului de cunoaștere exprimă dorința de maximizare a individualizării. Până acuma nu am evidențiat decât a doua parte, iar pe prima o voi demonstra în cele ce urmează. Pentru aceasta am nevoie de o ipoteză secundară, care sună în felul următor: valorizarea Sinelui este determinată costurile implicate în achiziție. Costurile nu reflectă valoarea obiectivă (prețul) produsului ”pentru că erau prețurile mai accesibile” (Gheorghe Oprica), ci sunt date de cele de căutare.

Un factor foarte important și despre care n-am spus aproape nimic este contextul, realitatea socială, a anilor de dinainte de ’89. Informația transmisă de mijloacele mass-media sunt teoretic inexistente, cartea devenind principala sursă de informare: “…așa era cu televiziunea, nu exista, singurul refugiu era cartea și… cu asta îți ocupai timpul.” (Peli Francisc) “Nu exista” este un fel de a spune, pentru că: “N-aveam televizor decât două ore pe zi.” (Anton Riciu) Așadar, având în vedere contextul la care se referă analiza, se poate vorbi de o “competiție a cunuașterii”, declanșată de o “putere invizibilă”, al cărei “premiu” este de a fi altfel datorită capitalului acumulat.

Deosebirea dintre mijloacele de informare este dată de costurile informațiilor: într-un caz (cartea) sunt mari pentru că individul trebuie să ajungă la informație, iar în celălalt (mass-media) tind spre zero: informația ajunge la individ.

Diferențierea indivizilor este determinată de tipurile de capital pe care le dețin. În cazul de față există două tipuri capital:

simbolic – cunoașterea rezultată în urma lectuii;

economic – cărțile achiziționate, transformate ulterior în capital simbolic;

Însă, în această “cursă” nu există învingător și învins, pentru că oricare individ o dată intrat în câmpul literar va “strânge” capital. Chiar dacă din exterior pare puțin, pentrul el însuși nu este. Pentru a nuanța cele afirmate voi da ca exemplu un caz extrem, dar care, cel puțin în această cercetare, nu există: să ne imaginăm un individ care citește o singură carte și va refuza alta, fiindu-i suficientă acea pe care a lecturat-o. Privit din afară, se va spune că e mai puțin decât foarte puțin, dar pentru el aceasta reprezintă lumea lui.

Nu tot ceea ce se achiziționează prezintă aceeași importanță. Diferă în funcție de costurile implicate, dar și de semnificația dată textului. Dacă o carte necesită costuri foarte mari, iar satisfacțiile lecturii nu au fost pe măsură, gradul de importanță al acesteia și implicit al individului se diminuează.

Dorința cititorului de a cumpăra o carte poate fi descrisă în termeni de cerere și ofertă. Voi face o scurtă prezentare a modului de percepție a situației publicațiilor apărute înaintea anilor ’89. Cantitatea nu era considerată ca fiind mică, din cauza lipsei informațiilor din exterior, generându-se o distorsiune a percepției: “…N-am suferit de lipsa cărților. Bineînțeles, dar asta în situația în care nu știam foarte bine ce e dincolo și ce înseamnă o adevărată ofertă de carte.” (Marina Cionca)

Numărul publicațiilor care apăreau pe piață era foarte mic, în comparație cu numărul consumatorilor, ceea ce declanșa o adevărată “aventură” pentru a reuși în a achiziționa o carte: “…o cursă… să găsești o carte (…) tirajele erau limitate (…) atuncea o carte de asta, gen Umberto Eco, apărea-n douăzeci de mii de exemplare. Păi foarte greu găseai, că toți românii… vroiau să cumpere Umberto Eco.” (Paul Bercheanu) Câștigători erau aceia care dețineau informațiile despre momentul în care cărțile erau puse spre vânzare: “…veneau într-un stoc foarte limitat, mic. Și poate nu erai pe moment atunci în librărie sau poate nu erai la librăria aia sau poate ai intrat în altă librărie poate unde nici nu s-a primit.” (Coca Banulescu)

Cartea privită din perspectiva numărului de publicații existente are caracteristicele modei, descrisă de Simmel: stoc limitat și deci nu se putea cumpăra decât de către un grup, care însă nu este caracterizat de omogenitate: “…alcătuirea unei biblioteci până-n ’89 era legată de cum percepeam noi atuncea valoarea. Și valoarea era Umberto Eco sau mai știu eu ce apărea atuncea…” (Paul Bercheanu) Din perspectiva lectorilor aceasta reprezintă un element distinctiv. Există discordanță între cele două planuri deoarece cartea pentru a fi modă trebuie să îndeplinească două condiții: 1) “necesitatea asocierii”- cartea nu aparține unui grup, ci unui individ și 2) “diferențierea față de cei situați mai jos”- nu diferențiază două sau mai multe grupuri, ci numai indivizi.

În ceea ce privește moda ea reprezintă apanajul unui grup dominant, pe când cartea este un bun la care are acces toată lumea, indiferent de statut.

Individualizarea este determinată de numărul atât al produselor cât și al indivizilor care le doresc: oferta fiind mică și cererea mare, consumatorii potențiali sunt dispuși să investească oricât pentru a-și însuși produsul respectiv. Deși acest raționament se aseamănă cu ceea ce se întâmplă la o licitație, există totuși o deosebire fundamentală. Să presupunem doi indivizi A și B care nu se cunosc reciproc. Amândoi știu de produs, fiecare știe că celălalt știe, dar nu există un arbitru care să medieze o posibilă negociere, iar cei doi nu sunt față în față. Astfel, pentru A și B, valoarea simbolică a produsului va crește, fără ca valoarea economică să sufere modificări. Cu cât costurile implicate pentru obținerea acelui bun sunt mai ridicate, cu atât individualizare este simțită mai acut: “Știu că umblam, de multe ori, când auzeam de-o carte bună și-așa de… până făceai rost, era foarte greu de…” (Aurica Grigoroșoaie) Pentru că “…a cumpăra carte înainte de ’89 era un fel de loterie, era cam greu…” (Maria Kiss) fiecare își construia propriile sale strategii de achiziționare, cu scopul de a diminua costurile.

Dificultatea de a procura o carte, nu era percepută ca fiind atât o problemă generată de sistemul politic, cât de posibilitatea gestionarilor de a controla distribuția: “…erau greu de obținut unele cărți, nu neapărat poate din cauza regimului, cât din cauza oamenilor din librării.” (Silvia Tarcan) “Concursul” este perceput ca inechitabil din cauza “sistemului” preferențial, alternativă pe care unii o au în raport cu librarii: “…le cumpărau numai cunoștințele; nu le scoteau la vedere, chiar dacă le primeau în librării.” (Mihailena Matyus)

Practicile de achiziționare se formează în timp, ele nu sunt “înnăscute”: “În librării, mai târziu, am învățat să cumpăr cărțile, care-s… apar și se vând pe sub mână.” (Petre Dinulică) Strategiile se construiesc în jurul celor care controlează distribuția de carte. Puterea acestora din urmă își are sursa în dependența consumatorilor față de ei: “…erau cărți bune la vremea aia, dar… n-aveai de unde să le iei, fără o cunoștință sau așa, nu puteai să… ajungi la librărie (…) erau în număr foarte mic și se vindeau așa cum se vindeau, mă rog… prin relații, prin cunoștințe și pe sub mână, cum se spune, și…” (Aurica Grigoroșoaie)

Relația dintre gestionari, mai ales librarii, poate fi caracterizată ca o “afacere” între doi parteneri. Se joacă un joc de un joc de “n” runde, cel de o singură rundă este exclus, de aceea nici unul dintre partenerii tranzacției nu va înșela. Această relație este caracterizată de faptul că nu există pierzători, ci numai câștigători (win-win). Pentru a intra în posesia produsului, consumatorul trebuie să plătească un preț în plus față de cel pe care o are cartea. Este o cosecință a exercitării puterii gestionarilor: “…se lua cu ciubuc cartea, pentru că ți-o păstra.” (Elena Tiu) În timp această relație se transformă în “ritual”. Se va personaliza datorită frecvenței întâlnirilor și cunoașterii unuia despre celălalt.

Privit dintr-o perspectivă simmeliană schimbul presupune sacrificiu, indiferent de câștigul rezultat în urma tranzacției. Unii vând un produs, iar ceilalți cumpără atributele produsului. De aceea costurile investiției determină valoarea simbolică a cărții. Obiectul este subiectivizat, ceea ce se cumpără sunt preferințele, și nu obiectul în sine. Investițiile sunt cu atât mai mari, cu cât se caută un un anumit gen de literatură în funcție de identitatea Sinelui: “…numai dacă urmăreai anumite… domenii era mai greu. (…) Totuși se putea găsi, se găsea, dar trebuia să umbli.” (Peli Francisc)

Fiecare cititor care vine în contact cu librarii, construindu-și o rețetă de succes, va da acesteia din urmă o conotație de unicitate, consecință a dorinței de diferențiere.

Finalitatea rețetelor este de a diminua eforturile depuse în căutarea și achiziția de carte, iar acest factor nu diminuează sentimentul de a fi altfel, dimpotrivă reprezintă un factor de maximizare, mai ales în raport cu ceilalți.

Dacă inividul nu are și nici nu-și va construi o strategie, se află în imposibilitatea de a-și forma o filosofie unitară, pentru că va alege numai ceea ce nu implică costuri: ”…dac-aș… mi-aș putea permite să cumpăr un anumit gen de carte, poate că m-aș fi axat pe un anume gen de literatură…” (Aurica Grigoroșoaie) Diferențirea este dată de raportul obiecti-subiectiv: “…să fie cât de cât subiectivă, dacă comentăm ceva…” și prestigiul dobândit în raport cu non-lectorii: “…din moment ce erai muncitor tot aia era, dar… am căutat întotdeauna să… cum să spun, nu că să mă ridic deasupra lor, că nu era asta ideea, dar am zis: Dom’le, măcar, zic, că citesc ceva, ca să nu… ”

Una dintre principalele surse de identificare a cărților este anticariatul și este locul unde se găsesc “cărți care erau mai rare…” (Petre Dinulică), deci care nu se puteau procura din alte surse: “Cărți serioase și bunicele, lăsate la raft, dar colecții de prin ’50 și ’60 și, nu din ’70 – ’80.” (Silvia Tarcan)

Anticariatul reprezintă spațiul, teoretic, al cărților “moarte”. Legătura sufletească cu individul căruia a aparținut nu mai există, însă ele pot reînvia alături de altul. Acest lucru este posibil datorită caracteristicii cărții de a putea ființa în stare latentă, fără a-și pierde valoarea, ci doar pe aceea pe care lectorul a proiectat-o asupra ei.

Există două categorii de cititori în funcție de achizițiile de la “cimitirul” cărților. Teoretic, valoarea simbolică a atributelor produselor, din acest loc, ar trebui să fie mult mai mare ca a celor din librărie, fiindcă posibilitatea de a găsi aici o carte este mult mai mică: numărul exmplarelor este redus, de cele mai multe ori, până la unul singur. Dar, în practică nu se întâmplă așa pentru că se generează o înstrăinare: există șansa ca celălalt (proprietar) să-i fi dat aceeași semnificație pe care cumpărătorul potențial o poate da. Simmel afirma că relația dintre doi iubiți se va destrăma atunci când acest sentiment nu mai este la fel de puternic, se diminuează. În cazul de față relația, ca trăire, nici nu va avea loc – atitudinea lectorului față de carte este neutră. Comportamentul oportunist nu este valorificat, deoarce un bun care a fost folosit și de către alt individ, nu constituie un mod de diferențiere. Valoarea lectorului va crește abia atunci când produsul nu a fost în posesia altuia: “…dacă era absolut necesar, recurgeam și la anticariat… dar foarte rar, pentru că se spune că alea sunt gata citite. Eu cumpăram noi [zâmbește], îmi plăceau cele noi, că nu sunt citite de nimeni… să fiu primul.” (Traian Burulean) Soluția “cimitirului” era luată în considerare pentru că totuși existau “cărți valoroase” sau “…au fost perioade când le citeam și-acolo: stăteam câte-o oră jumătate (…) dacă nu-mi permitea… bugetul.”

Într-a doua categorie se situează acei cititori pentru care sentimentul de individualizare este mult mai puternic, rezultat din raportul cerere – ofertă, despre care am voribit mai sus: “…Istoria Primului Război Mondial (…) am luat-o de la anticariat… asta n-am avut-o și asta-i singura ediție, adică singurul… exemplar care l-am văzut eu de când m-am născut până acum și, am căutat-o ani de zile.” (Ionescu Corneliu) În acest caz competiția se face vizibilă, fiind mult mai acerbă, deoarece aici numărul exemplarelor este foarte mic. Incertitudinea și nesiguranța individului de a găsi el cartea, sunt foarte mari, tocmai de aceea inventează propriile sale metode cu scopul de a le diminua: “…înainte de a se deschide anticariatul te înțelegeai cu băbuța cu moșul. Astea sunt… câteodată le luai înainte de a se deschide (…) cumpărai direct din sacoșă.” (Peli Francisc)

Lectorii care cunoșteau o limbă în plus, posibilitatea de a cumpăra cărți nu constituia o problemă. În acea perioadă exista o editură în limba maghiară, Kriterion, iar numărul de exemplare era destul de mare: “…în limba maghiară se găsea, că Kriterion-ul scotea totuși în tiraje mari…” (Kovacs Elisabeta)

Achizițiile nu reflectă și lecturile cititorului. Există cărți care deși au fost cumpărate ele nu au fost citite. Acest lucru nu înseamnă că ele nu vor fi, însă reprezintă un proiect de viitor: “…unele nu le-am putut citi (…) îmi propun să le citesc de acum încolo.” (Elena Tiu) Interesele și preferințele nu sunt momentane, ci sunt definite pe termen lung. Nu se identifică o concordanță între planul ontic și cel teoretic, dar se condiționează reciproc: nu tot ceea ce s-a cumpărat este lecturat, și nu tot ceea ce s-a lecturat a fost și cumpărat. Astfel, filosofia unitară reprezintă o sinteză a celor două planuri, dar nu luate ca întreg, pentru că ceea ce își afirmă individul este Sinele sau mai bine zis subiectivitatea.

Trebuie făcută o deosebire între individualizarea care se generează în urmă achizițiilor și lecturilor. Imposibilitatea de a achiziționa, nu înseamnă și o lipsă a sentimentului de diferețiere. Pentru lectorii situați în această categorie contează foarte mult capitalul de cunoaștere acumulat și mai puțin relaația materială cu cartea: “Am citit mereu alte, cărțile altora…” (Aurel Rotariu)

Distanța între ceea ce a fost și ceea ce este, privită din perspectiva celor două planuri, ontic și teoretic (achiziția și lectura) poate fi caracterizată în sintagma următoare: trecut glorios, prezent nostalgic.

Apariția unui număr foarte mare de mijloace de informare, a făcut ca principala sursă din trecut să-și piardă valoarea, nu cea pe care o are în sine, ci ceea ce însemna ea pentru lector. Se generează o dispersie a Sinelui, astfel, datele problemei se modifică: nu se mai pune în termeni de individualitate și individualizare, ci de dispersie a subiectului și de a se recupera pe sine însuși, de a avea capacitatea de a se defini: “…o sumă de informații pe care televizorul sau computerul sau asta nu… nici măcar nu te informează. În ciuda faptului că este un instrument informativ, te dezinformează, te împrăștii complet.” (Luca Eugen)

Costurile implicate în “a ști” devin foarte mici, făcând abstracție de valoarea economică: “…acuma sunt mai liber în a achiziționa…” (Petre Dinulică) Aici nu mă refer numai la carte, ci și la celelalte mijloace de informare. Astfel, individul își pierde privilegiile, statutul pe care îl dobândise datorită cunoașterii secretului de a cumpăra cu resurse minime: minimalizarea costurilor și maximizarea profitului. În prezent ceea ce era o calitate de a individului singular, se traduce în calitatea “mașinilor” de transfer de informație. Într-un caz se căuta informația, în celălalt ea se oferă.

Timpul liber nu mai este dedicat lecturii, ci mijloacelor mass-media, afirmația lui Aurel Rotariu caracterizează cel mai bine acest lucru: “[televizorul] este boala secolului.” Cititorii înșiși sunt afectați de schimbările intervenite, renunțănd să mai cumpere sau să lectureze o carte: “Mă uit la televizor non – stop. A devenit un viciu ca să nu zic și o problemă.” (Elena Tiu)

În trecut, ne spune Reit Valeria, cartea era “o marfă de contrabandă” , astfel, lipsa competiției este simțită acut, individualizarea nu mai este vizibilă, însă nu putem spune același lucru și despre individulitatea lectorului: “Ceea ce ai citit, nu-ți poate lua nimeni. Acolo găsești o mulțime de… tot ce vrei.” (Adriana Săvescu) Raportul cerere și ofertă s-a modifcat, în sensul că “produsele” sunt în număr foarte mare, accentul se pune pe capacitatea individului de a alege unul dintre produse.

COLECȚIILE PERSONALE

Atât individualitatea, cât și individualuizarea se materializează în conțintul bibliotecii, dar aceasta din urmă nu reprezintă și filosofia unitară (aparține planului cognitiv).

Biblioteca este formată din “trofeele” câștigate în “competiție”, și este într-un fel oglinda Sinelui: “…formează ceva sufletesc. (…) Și ele formează ceva cu mine.” (Petre Dinulică) Se instalează un anumit gen de comunicare, fiind de fapt o conversație a individului cu el însuși. Dar pentru asta trebuie îndeplinită o condiție: “…îți spune ce dorești când o-întrebi, dar tre’ să știi s-o întrebi.” Așadar, ea este “casa” Sinelui, de aceea “cu cât e mai mare cu atât nu mai ai timp de ea. (…) tre’ să fie după cum o poate cuprinde omul cu sufletul, cu ochii, cu…”

Însemnătatea achizițiilor este diferită, ele nu sunt semnificate la fel, adică nu taote cărțile deținute au același grad de importanță. Valeria Reit, întrebată care sunt cărțile favorite din colecție ne spune că “nu toate.” Deosebirea este dată în funție de filosofia unitară. Întregul nu este suma părților, dar este suma numai unei părți. Numărul lecturilor nu este identic cu cantitatea care formează lumea interioară. Este determinată și delimitată în funcție de sensul lumii interioare.

Nu există concordanță între numărul conținutului lumii interioare și cea a bibliotecii. Raportarea structurii cognitive construite la “câmpul literar personal”, evidențiază deosebirea dintre cele două: “Nu intenționez să păstrez nimic.(…) nu le-aș vinde, le-aș dărui. Până când aș ajunge la zece cu care aș vrea să mă duc eu pe lumea aialaltă…” (Adela Muntean) Cele două planuri sunt identice doar în cazul în care achizițiile și lecturile coincid, ceea ce face ca acestea să nu fie niciodată considerate ca fiind suficiente. Mircea Bârsan are 11000 de volume, și despre care afirmă următoarele: “Eu cred că sunt puține. Față de …conștiința că orice carte este o arhivă de idei, de sentimente, de trăiri și care trebuie păstrată și care trebuie dusă dinspre o generație înspre o altă generație.”

Costurile de energie, timp și capital economic, pe care individul a trebuit să le implice pentru a-și forma biblioteca, determină imposibilitatea de a realiza o ordine a preferințelor: “…sunt foarte mulți care îmi sunt dragi și sunt în sufletul meu și mi-e greu acuma să găsesc o enumerare cronologică…” (Maria Kiss) Din același motiv numărul conținutului bibliotecii nu are relevanță: “indiferent câte sunt, multe, puține, sunt ale mele, eu am făcut un sacrificiu pentru ele și nu…” (Aurica Grigoroșoaie)

Există o diferență între a împrumta pe cineva sau de la altul. În primul caz lectorul știe că deține cunoașterea, iar datorită faptului că are posibilitatea de a da altuia obține confirmarea acestui lucru. De aceea pentru această categorie a împrumuta nu constituie o problemă, ba dimpotrivă își asumă riscul ca celălalt să nu mai restituie cartea: “Nu numai c-am împrumutat, ci le băgam pe gât! (…) totdeauna am avut stilul ăsta. (…) Nu m-am supărat niciodată [dacă nu mi le aduceau înapoi].” (Marina Cionca) Pentru a fi posibil așa ceva numărul exemplarelor trebuie să fie foarte mare, astfel, Marina Cionca ne spune că deține două biblioteci: una personală și una care o are la universitate: “Este biblioteca mea și în absolută egală măsură a studenților.” Individualizarea, în acest caz, se manifestă ca superioritate.

Motivația celor care nu îmrumută este aceeași, dar raționamentul este diferit. Schimbul presupune sacrificiu, a da ceva din tine însuți. Dacă lectorul pierde un volum din propria sa colecție este ca și cum și-a pierdut o parte a Sinelui, mai ales în cazul în care el nu primește nimic. De aceea atunci când dă o carte, o face foarte rar și mai ales selectiv, adică atunci când “ mi se părea că nu țin așa de mult la carte, dacă nu mi-o da înapoi, să nu sufăr.” (Ionescu Corneliu)

Relația cu ceilalți asemănători este de două feluri: există schimb de informații și de cărți, acestea din urmă reprezintă punctul comun, iar celălalt tip de schimb este exprimat sub forma informațiilor, dar nu și a cărților.

Numărul redus de volume al propriei colecți nu este o problemă. Chiar dacă lecturarea acesteia se epuizeză, nu rezultă și finalitatea cititului: “…biblioteca mea fiind foarte mică, am citit toate cărțile din bibliotecile altora…” (Adriana Săvescu)

Absența volumelor proprii (nu în totalitate) nu constituie un impediment în a lectura, existând multe alte surse de identificare: “nu pot să spun că am bibliotecă personală. Am citit mereu alte, cărțile altora…” (Aurel Rotariu) Individualizarea este câștigată, nu atât de pe urma competiției, cât pentru faptul că a reușit să se “strecoare” în alte biblioteci unde permisul era dificil de obținut: “…am citit (…) pe Soljenițîn… și cred că foarte greu am ajuns la câte o carte din asta.”

Cititorii cărora le-am luat interviu reprezintă o verigă între alte două, existând între două generații: părinții lor și copii lor. De aceea se ivește problema moștenirilor. În primul caz nu se poate vorbi de așa ceva, argumentarea fiind aceea că nu exista posibilitatea, dar nici interesul pentr carte. Munca era pe primul plan: “Cărțile care le am eu, toate sunt cumpărate. Nu am moștenit de la nimeni.” (Matyus Mihailena)

Relația cu copii evidențiază fatul că ei nu mai trebuie să caute cărțile de care au nevoie, pentru că le au. Elena Tiu ne povestește despre fiul ei că întotdeauna a avut ce i se cerea de la școală: “…el fiind la filologie… îmi trebuie E. A. Poe îl avem, îmi trebuie…” (Elena Tiu)

Însă, această relație le amintește că o dată va trebui să se despartă de lumea lor, cu care au trăit de-a lungul anilor: “…biblioteca mea o păstrez până când oi putea, iar biblioteca o va prelua copilul care va fi în stare de ea. Nu sunt eu care [o să] decid…” (Petre Dinulică)

TIPOLOGII ALE CITITORULUI

Diferențierea cititorilor, așa cum am mai văzut, se face în funcție de consumul și achizițiile cărților. În această parte voi analiza diferențierea în funcție de modul în care este perceput un discurs. Astfel, am identifica trei mari categorii:

Ideea – raționalistul;

Afectivul – hedonistul;

Materializarea Ideii (spațiul social al cărții) – realistul;

Oricare cititor care va dori să ajungă la la Idee va trebui să treacă și prin celelalte două planuri ale discursului. Dacă se va opri la ultimul nivel, nu înseamnă că el nu a perceput Ideea, ci doar că preferă descrierea relității la care se referă textul. Astfel, nu există cititor care să nu perceapă toate cele trei nivele, așa cum nu există unul care să nu poată să perceapă nici unul dintre planuri, toate acestea depind și de preferințele lectorului.

Decizia de a lectura o carte, în detrimentul celorlalte, este influențată de faptul că într-un text predomină unul dintre planuri. Chiar dacă discursul nu este predominant în oricare dintre ceste puncte el poate fi recepatat astfel. Se evidențiază că definiția pe care a dat-o autorul cărții diferă de definiția pe care o dă individul în urma lecturii. Cauza este dată de comnicarea prin intermediul simbolurilor, care reprezintă surse de interpretare.

În cazul în care doi lectori care au citit aceeași carte și au perceput același plan ei se vor diferenția datorită semnificațiilor și sensurilor pe care le dau. Așa cum am mai spus, dacă unul dintre ei știe că celălalt a dat aceeași semnificație sau mai bine spus există posibilitatea ca Sinele să fie Celălalt, atunci sentimentul de unicitate între cititor și carte se evaporă, iar atitudinea lui va fi una nu de indiferență, ci neutră. În acest caz, cartea va dobândi caracteristicile străinului: de a fi aproape și departe în același timp.

Predominarea unui plan reflectă tipul de preferințe al individului, și repreintă un element constitutiv al individualității. Definirea identității se realizează în raport cu câmpul literar, iar absența unei definiții indică lipsa preferințelor pentru un anumit gen de literatură, dar nu și pentru literatură.

În raport cu dezirabilitatea pentru un anumit gen de literatură am identificat următoarele tipologii de cititor:

Filosoful

Este cititorul raționalist. Trăirile lecturii sunt determinate de Idee, criteriul principal de selecție a textelor. Pentru el important este ceea ce cartea transmite, mesajul pe care îl comunică.

Viziunea asupra textelor capătă conotații religioase, de aceea câmpul literar este “marea grădină a lui Dumnezeu: găsești toate bunele și relele câte s-au revărsat pe pământ.” (Luca Eugen)

Lumea interioară este formată în jurul “Bibliei”, iar celelalte texte sunt (re)semnificate în funție de aceasta. Corelația intertextuală cuprinde doar lecturile care fac parte din definiția dată Sinelui. Acest lucru nu înseamnă că restul textelor nu au fost citite, ci că nu se potrivesc viziunii individului.

Ceea ce cartea a schimbat nu este viața, ci modul de a vedea și concepe exteriorul, este o atitudine spirituală: “Don Quijote …m-a marcat și mi-a punctat foarte pregnant viziunea mea asupra vieții, asupra lumii.” (Luca Eugen)

Paul Bercheanu ne povestește că una dintre primele lecturi a fost “Despre eroi și morminte” și pe care a dorit foarte mult să și-o achiziționeze, dorință pe care și-a îndeplinit-o. Atunci când se ajunge la cărțile fundamentale care au contribuit la dezvoltarea sa interioară ne spune despre Biblie, întorcându-se imediat asupra cărții lu E. Sabato: “…cred că, pentru mine cel puțin, Biblia este un lucru important. (…) Da’ uite, că tocmai vă menționasem de Ernesto Sabato cu Despre eroi și morminte (…) Și fără să spun că mă… deveneam brusc iluminat…” Bineînțeles că cercul lecturilor este mult mai larg, acestea reprezentând baza filosofiei sale.

Iubesc înțelepciunea și își doresc să ajungă înțelepți: “esența acumulată de mine am împărtășit-o la alții.”, de aceea niciodată lectura nu este considerată ca închieiată. Adriana Georgescu întrebată de cantitatea conținutului bibliotecii personale, ne răspundă că sunt "numai 2000" de volume. Criteriul principal de selecție a cărților este simbolul sau cum spune aceasta despre autorii preferați: “…scriitorii de simbol.”

Pentru Marina Cionca, care se situează tot în această categorie, selectarea cărților, se realiza în funcție de scriitorul “care făcea parte din realismul magic”, și ne dă ca exemplu pe Mircea Eliade.

Adela Muntean consideră că tot ceea ce a lecturat până în prezent nu a fost decât o singură carte: “…nu mai găsesc ceva nou și deosebit aproape în nimic (…) mi se pare că toate cărțile seamănă între ele. Puțin diferă și numai stilul.” Vârsta la care a ajuns, reprezintă un factor care a determinat-o să se situeze în planul Ideii: “Nu mai suport prea multă înfloritură, vreau esența. Timpul meu s-a scurtat, eu am îmbătrânit, am alte pretenții.”

Pentru cei care doresc să fie asemeni lor trebuie să parcurgă același drum pe care ei înșiși l-au parcurs, fiind ghizi care previn “rărăcirea”: “…nu poți să te numești un om de cultură dacă n-ai citit Biblia și n-ai citit literatura antică, dacă nu cunoști marile epopei, dacă nu cunoști marile scrieri, care, cel puțin să-ți făcut măcar o idee despre Platon, Aristotel, Socrate și toți marii gânditori. De acolo se începe.” (Luca Eugen)

Hedonistul

Este cititorul sentimental, cel care urmărește plăcerea rezultată în timpul și la finalul lecturii. Reprezintă un scop în sine și criteriul de alegere a următoarelor cărți de citit sau mai bine spus filosofia este construită în funcție de textele care au produs desfătarea: “…dacă ai să-mi dai o carte de politică, automat n-am s-o citesc… sau, eu știu… filozofie. Automat… nu. Nici n-aș înțelege-o (…) îmi plac orice fel de cărți, deci, începând de la polițiste, aventură, dragoste, acțiuni.” (Coca Banulescu) Această formă de plăcere este solitară în raport cu ceilalți indivizi și solidară în raport cu textul.

Dacă doi actori citesc aceeași carte se generează o formă de înstrăinare, pentru că “plăcerea este individuală, dar nu personală”. Diferențierea se datorează nu atât lecturii în sine, cât a ceea ce se lecturează: fiecare dintre cei doi au același scop, dar și-l ating cu texte diferite.

Hedonistul se situează la nivelul intermediar al discursului. Ceea ce contează este desfășurarea acțiunii, fiind ei înșiși parte integrantă a temei, deoarece este singura modalitate de a avea asemenea trăiri. În acest caz autorul este suspendat, se realizează o epohe a lui, contează mult mai puțin în timpul lecturii: “când citești o carte și-ți place, trebuie să te gândești (…) că poți fi și tu acolo, îți faci o imaginație, nu citești numa’ cartea [de dragul] de-a o citi.” (Anton Riciu) Influența lui se face simțită doar atunci când actorul trebuie să aleagă un text pentru a lectura și știe că există anumiți scriitori care le oferă ceea ce ei caută: “Ca autoare mi-a plăcut mult Agatha Christie (…) care scrie numa’ romane polițiste.” (Coca Banulescu)

În această relație se generează o formă de seducție care este asemănător fenomenului eroticului care este “intermitența (…) aceea a pielii ce lucește între două piese vestimentare (pantalonul și tricoul) între două imagini (cămașa întredeschisă, mănușa, mâneca); chiar această lucire este cea care seduce sau mai mult: punerea în scenă a unei apariții – dispariții.”

Transpunerea Sinelui în text și prezența individului ca “personaj invizibil” reprezintă o formă de a înlătura plictiseala, tocmai de aceea lectorii au pretenția unei intrigi: “Într-o carte trebuie să se întâmple ceva ca să citești. Și într-o carte în care aparent nu se întâmplă nimic, tot se întâmplă ceva. Dar, în mod normal, un roman, o nuvelă, trebuie să aibă poveste. Dacă n-are…” (Ionescu Corneliu)

Aceste forme de trăiri generează un mecanism de dominare al discursului, fiindcă seducția se manifestă și sub forma admirației a ceea ce cititorul nu ar putea realiza: “…îmi place când găsesc o metaforă. Deci apreciez ceva și îmi plac lucrurile pentru care eu nu mă simt în stare să le fac, mă depășesc (…) e un miracol, ceva fantastic, și e și o atracție.” (Reit Valeria) Însă acest lucru nu este simțit astfel, ba mai mult transmutarea este simțită ca beatitudine: “…mă credeam zâna zânelor, mă credeam nemaipomenită și asta din cauză că trăiam efectiv în lumea cărților…” (Maria Kiss)

Pentru această categorie de cititori cartea este “idee, zbucium, bucurie, fericire, e viața în sine”. (Traian Burulean)

Realistul

Este cititorul care urmărește descrierea realității. Pentru el contează mai puțin Ideea și desfășurarea acțiunii. Aprecierea și criteriul de selcție al unui text se face în funcție de cât de bine este redat spațiul social al altor vremuri.

Literatura, mai precis beletristica este semnificată din punctul de vedere al istoriei. Cărțile fundamentale sunt cele care conțin evenimente care au avut loc în trecut. Sintaxa cheie al lectorilor din această categorie este “frescă a societății”.

Preferințele pentru un anumit gen de carte sunt ierarhizate, astfel Dan Cazacu afirmă că pe primul loc este “romanul istoric, pe locul doi ar fi cărțile de beletristică și cam pe același nivel, cele tehnice. Explicabil. Din cauza formației.” Tot el ne spune care este cartea preferată, dar și argumentează de ce: “…Romanul străin scris de Titus Popovici (…) un volum mare, dar e foarte interesant. E o frescă a vieții societății din jurul anilor 1944, ’45…”

Cititorul este în prezent și în trecut în același timp. Sfidează, prin această poziție, coordonatele timpului, realizând o “călătorie” simbolică în alte timpuri: “Nu știu ce s-a întâmplat, dar după ce-am citit Ion, într-adevăr am intrat într-o frescă a istoriei!” (Petre Dinulică) Este asemeni călătorului despre care Simmel spunea că “vine astăzi și pleacă mâine”. Însă, în cazul lecorului este vorba despre un “turist invizibil”, deoarece el percepe personajele și realitatea socialului în care s-a situat, dar aceștia nu-i observă prezența. De aceea în interacțiunea cu contemporanii (în cazul de față intervievatorul) el vrea și trebuie să se facă vizibil.

Atât autorul, cât și textul scris de el sunt percepute, judecate și evaluate în funcție de realismul conținutului discursului. Astfel, Petre Dinulică consideră că Marin Preda atunci când a scris “Delirul” “a fost înzestrat cu un talent deosebit, pentru că a creat o frescă și personajele lui trăiesc, sunt reale.” Aceste aprecieri reprezintă valorizări subiective și nu țin de valoarea în sine a discursului.

Aceste tipologii nu sunt extreme ale cititorului, oricare dintre aceștia poate fi situat într-o singură categorie sau în toate cele trei. Se poate identifica un lector pentru care important este Ideea, și care este trăită ca plăcere sau unul hedonist – realist. Le-am prezentat ca extreme doar pentru a putea scoate în evidență caracteristicile fiecăruia, și pentru a observa modul de definire a individualității (identității) prin intermediul corelațiilor intertextuale în funcție de un principiu unitar.

În continuare voi prezenta alte două categorii, care se situează în cele descrise mai sus, dar avem de a face cu criterile de alegere și nu de selecție a cărților.

Fatalistul

Face parte din prima categorie, “filosoful”, adică cel care este interesat de mesajul pe care îl conține discursul, dar care trebuie decriptat. Deosebirea este dată de modalitatea de alegere a cărților. Principiul de bază este intuiția, dar “dirijată” de destin. Mărioara Coman face o descriere detaliată a acestui crieteriu: “…m-așezam în fața rafturilor, parcurgeam cu ochii titlurile și după ce parcurgeam, din trei-patru cărți… scoteam și mi le puneam în mână și după aceea urma o a doua triere. (…) Acest mod instinctiv de a… alege prin intermediul mâinilor, este, de fapt, un mod foarte subtil, el mă ajută să-mi aleg cărțile potrivite momentului respectiv…” Însă aleatoriul este eliminat, pentru că spune ea “nu există coincidență. Nimic nu este întâmplător”, deci totul este prestabilit. De aceea oricare text care a fost ales și citit, nu este perceput ca finnd slab din punct de vedere calitativ: “există cărți care ne modelează de-a lungul timpului. Nu sunt esențiale, dar ne modelează…”

Originalitatea alegerii lecturilor reflectă individualizarea: “…este un aspect mai ciudat al ființei umane.”

Această metodă este aplicată și în socializare, deoarece este esențial să se știe este sau mai bine spus că acesta este drumul care trebuie parcurs, dar fiecare trebuie să-l descopere singur: “Ființa umană are un destin… Este bine… să ne simțim destinul, pentru că instinctiv… noi, părinții, putem bloca acest instinct la voi, copiii… Pentru că realizez, în acest moment, cât de important este să ai această intuiție a destinului în tine, eu nu-mi oblig copiii încercând să-i canalizez, nu! Îi las, etapă de etapă, să-și depășească în mod firesc, să se depășească în mod firesc.”

b) Yoghinul

Aparține tot primei tipologii, iar în cazul acesta criteriul este de fapt o disciplină pe care și-o impune fiecare singur: “…mi-am propus… și am citit pe literatură… franceză, rusească, americană. Și chiar la unele am făcut efort să citesc din conștiinciozitate…” (Elena Tiu)

Se face un transfer de autoritate asupra unei singure cărți, și în funcție de care se aleg textele care trebuie lecturate: “am citit iarăși foarte cuminte și programat… a apărut o carte cu premiații Nobel în literatură. O am, am deschis-o și am luat-o școlărește. Tot ce a apărut, a primit premiul Nobel să citesc și eu…” (Elena Tiu)

Am denumit această categorie astfel nu pentru că ar avea acealeași prncipii cu filosofia yoga, ci pentru că lecura este un lucru pe care cititorul și-l impune din propia voință, asemenea practicanților de yoga.

CONCLUZII

Raportul dintre cerere și ofertă transformă cartea dintr-un obiect cu funcție estetică, într-un produs economic. De aceea obiectivul central al acestui studiu a fost acela de a indentifica care sunt consecințele acestui raport asupra cititorului.

Lipsa echilibrului dintre cerere și ofertă, așa cum am văzut declanșează o adevărată competiție în achiziționări. Se generează mecanisme de individualizare, datorită costurilor (de energie, timp și capital economic) de cumpărare, dar și comparațiilor pe care lectorii le fac între ei.

În raport cu ceea ce se lecturează, pentru a evita desubiectivizarea, lectorul își definește identitatea (individualitatea).

Identitatea și individualizarea se condiționează reciproc, dar pot exista și independent. În primul caz, putem vorbi de existența filosofiei unitare a lectorului sau ceea ce se achiziționează este determinat în mare parte de cum a fost definită identitatea, iar în al doilea caz se poate percepe lipsa identității, însă nu și a individualizării. Astfel, câmpul literar poate fi definit ca un raport de forțe între actorii care se află în interior, și care doresc, prin intermediul capitalului simbolic, să fie altfel decât ceilalți asemănători.

Contextul este cel care a condiționat stattutul cărții ca factor diferențiator, deoarece în prezent oferta de carte este mare, valoarea economică a crescut, ceea ce a făcut ca datele problemei să se modifice, în sensul că cererea a scăzut, iar funcția estetică a redevenit principalul factor determinant al lecturilor.