Istoria Bizantului Suport Curs 1 [620963]

1

MILENIUL MEDIEVAL AL IMPERIULUI ROMAN
ISTORIA BIZANȚULUI

Prof. univ. dr. habil. Ioan Albu

Monedă Constans II

2

1 INTRODUCERE ÎN BIZAN TINOLOGIE – PERIODIZ ARE ȘI IZVOARE 5
1.1 Locul Bizanțului în istoria medievală ………………………….. ………………………….. .. 5
1.2 Continuitate și discontinuitate ………………………….. ………………………….. …………. 6
1.3 Mozaicul cultural și lingvistic ………………………….. ………………………….. ………….. 8
1.4 Periodizarea istoriei Bizanțului ………………………….. ………………………….. ……….. 8
2 IMPERIUL ROMAN TÂRZI U (284 -457) ………………………….. …………………… 10
2.1 De la Roma la Bizanț – refondarea imperiului (284 -337) ………………………….. 10
2.1.1 Noul sistem al lui Dioclețian. Restaurarea stabilității. ………………………….. . 10
2.1.2 Transformarea constantiniană ………………………….. ………………………….. …… 11
2.2 Statul sub presiune (337 -395). Continuitatea sub Constanțiu II, Iulian, Valens și
Theodosius ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 11
2.2.1 Pericolul barbarizării (395 -457). Ostilitatea între răsărit și apus. Amenințarea hunică.
Creșterea influenței barbare ………………………….. ………………………….. …………………………. 14
3 BIZANȚUL TIMPURIU (4 57-610) ………………………….. ………………………….. … 16
3.1 Barbari, monofiziți și reforme (457 -518) ………………………….. …………………….. 16
3.1.1 Lupta lui Leon cu germanicii. Eforturile de stabilitate ale lui Zenon. Reformele lui
Anastasie 16
3.2 Epoca lui Iustinian (518 -610) ………………………….. ………………………….. …………. 17
3.2.1 Restaurarea iustiniană (518 -565) ………………………….. ………………………….. .. 17
3.2.2 Sfârșitul vechii ordini (565 -610). Pericolul supraextinderii. De la Iustin II la Phocas
19
4 IMPERIUL MEDIEVAL (6 10-1204) ………………………….. ………………………….. 22
4.1 Lupta pentru supraviețuire și schimbare (610 -780) ………………………….. ……… 22
4.1.1 De la Heraclius la Iustinian II. Dinastia Heraclizilor și înnoirea statului bizantin (610 -711)
22
4.1.1.1 Războaiele cu perșii și avarii. Opera reformatoare a lui Heraclius ………. 22
4.1.1.2 Confruntarea cu Islamul. Era invaziei arabe. ………………………….. ……….. 25
4.1.1.3 Salvarea Constantinopolului și continuarea reformei heracleene: Constantin IV și
Iustinian II 28
4.1.1.4 Căderea dinastiei Heraclizilor ………………………….. ………………………….. .. 32

3
4.1.2 Luptele pentru tron ………………………….. ………………………….. ………………….. 34
4.1.3 Criza iconoclastă (726/730 -843) ………………………….. ………………………….. .. 34
4.1.4 Criza iconoclastă și luptele contra arabilor în timpul lui Leon III Isaurianul 36
4.1.5 Iconoclasmul și luptele cu bulgarii în timpul lui Constantin V ……………….. 38
4.1.6 Moderația lui Leon I V și revenirea la cultul icoanelor ………………………….. . 41
4.2 Reforme interne și expansiune (780 -842) ………………………….. …………………….. 41
4.2.1 Constantin VI și Irina (780 -802) ………………………….. ………………………….. .. 41
4.2.2 Reformele și expansiunea lui Nikephoros I. Războaiele cu bulgarii lui lui Krum 43
4.2.3 Reacția iconoclastă. Disensiuni – Leon V, Mihail II. Ambițiile lui Theophilos 45
4.3 Apogeul puterii bizantine – renașterea macedoneană (843 -1025) ……………… 49
4.3.1 Expansiunea în vremea dinastiei macedonene timpurii …………………………. 49
4.3.2 Opera legislativă a împăraților Vasile I (867 -886) și Leon al VI -lea (886 -913) 52
4.3.3 Bizanț ul și Simion al Bulgariei ………………………….. ………………………….. …. 56
4.3.4 Întărirea Imperiului bizantin ………………………….. ………………………….. ……… 58
4.3.5 Expansiune și consolidare: Nikephoros Phokas și Ioan Tzimiskes ………….. 62
4.3.6 Apogeul dinastiei Macedonenilor: Vasile al II-lea ………………………….. ……. 66
4.4 Dezastrul militar și refacerea comnenă (1025 -1143) ………………………….. …….. 69
4.4.1 Perioada dominației civile în Bizanț ………………………….. ………………………. 69
4.4.2 Înfrângerea de la Mantzikert. Prăbușirea stăpânirii bizantine în Asia Mică . 74
4.4.3 Regimul aristocrației militare (1081 -1204). Dinastia Comnenilor. ………….. 76
4.4.3.1 Invazia normandă și pecenegă. Cuceririle selgiucide ………………………… 77
4.4.3.2 Cruciada I și Bizanțul ………………………….. ………………………….. ………….. 78
4.5 Căderea Comnenilor și a imperiului (1143 -1204) ………………………….. ………… 80
4.5.1 Cruciada a II -a. Noile invazii normande și bătălia de la Myriokephalon ….. 80
4.5.2 Perioada Angelilor și cruciada a IV -a ………………………….. …………………….. 82
5 IMPERIUL BIZANTIN TÂ RZIU (1204 -1453) ………………………….. ……………. 85
5.1 Criza latină. De la statele succesoare la restaurarea imperiului (1204 -1282) 85
5.1.1 Imperiul în exil (1204 -1261). ………………………….. ………………………….. ……. 86
5.1.2 Restaurarea Imperiului bizantin și revenirea la Bosfor ………………………….. 88
5.2 De la stabilitate la război civil (1282 -1354) ………………………….. ………………….. 91
5.2.1 Andronic II între normanzi și selgiucizi. Război civil, ciumă și colaps ……. 91
5.2.2 Războaiele civile. Uzurparea lui Ioan al VI -lea. ………………………….. ………. 92
5.3 Înaintarea otomană și prăbușirea statului bizantin (1354 -1425) ……………….. 93
5.4 Agonia Imperiului (1425 -1453) ………………………….. ………………………….. ………. 96
5.4.1 Conciliul de la Ferrara – Florența și unirea bisericilor orientale cu Roma …. 96
5.4.2 Căderea Constantinopolului ………………………….. ………………………….. ……… 98

4
6 ÎMPĂRAȚII BIZANTINI ………………………….. ………………………….. ……………. 101
7 BIBLIOGRAFIE SELECTI VĂ ………………………….. ………………………….. ……. 102
7.1 Izvoare narative ………………………….. ………………………….. ………………………….. 102
7.2 Lucrări generale și speciale ………………………….. ………………………….. ………….. 104

5
1 Introducere în bizantinologie – periodizare și izvoare
1.1 Locul Bizanțului în istoria medievală
Istoria nici unui stat nu a fost tratată cu atâta nedreptate ca cea a Imperiului Bizantin.
Există uzanța de a considera statul bizantin drept un trup muribund sau chiar aflat în
putrefacție, conducătorii săi drept spirite rele .
Petrarca numea Bizanțul drept « l’empire infâme », iar Voltaire afirma că « l’histoire
byzantine est l’opprobre du genre humain ».

În realitate, timp de um mileniu Bizanțul a reprezentat imperiul cel mai de seamă.
Purtătorii puterii bizantine au fost armata, administrația, biserica și coroana.
Conform unei definiții clasice, Bizanțul este „sinteza organică a trei componente:
tradițiile elenismului antic, teoria romană a statului și creștinismul“ (Iorga) .
Adevăratul Bizanț reprezenta unitatea organică și monolitică a „elenismului“ cu
„Orientul“.
Iorga a definit constant Bizanțul ca o sinteză a patru elemente esențiale: elementul
roman , elementul elenist , elementul ortodox și cel oriental sau, cum se exprimă în Istoria
vieții bizantine : „Roma politică, elenism cultural, ortodoxie religioasă dar și o continuare
tenace a unui orientalism, a unui asiatism pe care unii au vrut să -l împingă până în
îndepărtata Chi nă și din care multe laturi nu sunt cunoscute decât prin ultima lor fază“ .
Reelaborarea formală a moștenirii clasice a fost unicul obiect al eforturilor creatoare
ale Bizanțului, cu scopul de a substitui diferitele stiluri „naționale“ cu unul singur – cel
sancționat de către stat și de Biserică.

6
1.2 Continuitate și discontinuitate
Între statele evului mediu, Imperiul bizantin ocupă o poziție specială și unică. Toate
celelalte state de pe teritoriul fostului Imperiu roman – ostrogot, vizigot, vandal – sunt
creații noi care au dobândit în timp o identitate și tradiții proprii.
Bizanț ul nu a fost un nou stat, iar istoria bizantină nu reprezintă un nou început, nici
ca schimbare, nici ca evoluție. Bizanț însemna Roma. Acest imperiu pe care din epoca
modernă îl numim cu un astfel de apelativ comod nu a fost nici măcar rezultatul împărțir ii
Imperiului roman, deoarece , juridic vorbind, imperiul nu a fost împărțit niciodată, ci doar
administrativ, întrucât stăpânirea romană devenise prea întinsă.
Până în ultimele sale clipe, statul bizantin – Imperium Romanum sau în greacă Basileia
ton Rhom aion – a fost conștient de legătura sa cu vechea Romă. Fiecare c etățe an al acestui
imperiu se simt e și se nume ște roman – Romanus sau Rhomaios , conducătorii săi se
consideră împărați romani, ca urmași și moștenitori ai cezarilor romani. Ei și sunt
împărați i romani de drept, nicidecum moștenitorii împăraților Romei, într -o succesiune
directă și neîntreruptă – în ciuda uzurpărilor de tot felul și a schimbării dinastiilor – de la
Caesar și Augustus până la Constantin XI Paleologul. Dreptul roman a rămas în toate
timpurile baza jurisdicției sale. Prin ideea de stat romană s -a putut păstra imperiul care
era atât de heterogen sub raport etnic.
Și statele barbare create pe teritoriul său au recunoscut realitatea imperiului.
Pentru creștinătate acest imperiu a f ost de însemnătate covârșitoare. Abia existența sa
a creat posibilitatea rapidei răspândiri a creștinismului, aici au trăit Părinții Bisericii .
Ca moștenitor al Imperiului Roman, Bizanțul se dorește a fi singurul imperiu, să
stăpânească de acum peste toat e țările care au aparținut vreodată Imperiului și care intră
de acum în ecumenia creștină.
Noua Romă, Bizanțul, preia gloria,dar și povara vechii Rome.
Între istoria romană și istoria bizantină nu există o ruptură. Istoria Bizanțului apare ca
o continuare firească a istoriei romane până la încercarea lui Iustinian de a reface unitatea
imperiului. Istoria bizantină este continuatoarea celei romane, după cum statul bizantin a
însemnat dezvoltarea imperiului roman.
Cu cât ne îndepărtăm însă cronologic de baze le inițial romane, ne întâmpină două
elemente fundamentale: grecizarea și creștinarea imperiului. Retragerea imperiului din
vest în răsăritul elenistic și creștinarea Imperiului au fost factorii transformării treptate a
Imperiului Roman în Imperiu Bizantin .
Concepția superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa imperiul;
demnitatea sa era personală și neîngrădită. Persoana sacră a împăratului constituie însuși
conceptul întregii puteri a statului. Ceea ce numim cezaropapism a fost în realitat e o
perpetuare a concepției antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieții. În
Bizanț ca și în Occident, biserica s -a impus ca forță autonomă față de conducătorul
încoronat, dar precumpănirea împăratului bizantin față de biserică a fost o tr ăsătură
permanentă a istoriei bizantine. „Sacrul împărat nu este cum sunt ceilalți conducători. E l
este uns cu mirul cel mare și este consacrat basileus și autocrator al Romanilor, adică al
tuturor creștinilor”, iată ce -i scrie dojenitor patriarhul Constantinopolului Antonie al

7
IV-lea cneazului Vasile al Moscovei prin 1394 ,1 sintetizând doctrina împăratului
ecumenic și universal.
Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o descentralizare a
autorității, ceea ce lăsa liber tate evoluțiilor regionale, în vreme ce împărații bizantini au
menținut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieții laice și religioase.
Persoana suveranului era absolută și sacră, asemeni celei divine. De la Constantin la
Iustinian împăr ații împărțiseră puterea cu biserica, iar după înăbușirea răscoalei „Nika“
de către Iustinian, împărații au devenit autocrați absoluți.
Raportul autocratorului cu Biserica poate fi urmărit și în Țările Române, cu toate că
ele nu se întemeiază ca creații bi zantine. Organizarea Bisericii în Țara Românească și
Moldova se realizează sub patronajul patriarhului ecumenic și al bazileului ecumenic, iar
domnul devine și el autocrator ( samoderjavnîi ) din „mila lui Dumnezeu”, luând și titlul
„Io”, particula imperială în documentele emise de cancelaria domnească. În timp, modelul
imitat este cel bizantin, autocrația ecumenică luând acum valențele suveranității locale,
pierzându -și conținutul imperial.

1 Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanțul, p. 290.

8
1.3 Mozaicul cultural și lingvistic
Și diversitatea geografică a Imperiului bizantin este dublată de mozaicul cultural și
lingvistic . Limbi vechi ca aramaica, ebraica sau egipteana au fost încă folosite în mai
multe părți din Orientul apropiat și nordul Africii. Siriana, ceea ce era aramaica
palestiniană creștină , era recunoscută ca limbă a erudiților și teologilor, iar copta – ultima
formă a limbii egiptene a fost păstrată în biserică mult timp după instalarea islamului în
regiune. În podișul Anatoliei și Caucaz se vorbeau limbi indo -europene. Slavii și -au adus
și ei limba odată cu imigrarea în Balcani, latina domina apusul Europei, dar și al
Peninsulei balcanice și coastele Africii. Era instrumentul administrației și culturii romane,
fiind vorbită atât de oficiali militari și civili cât și de oamenii educați din juru l
Mediteranei. În Grecia și spațiul sud -balcanic se vorbea greaca, care era limba
administrației și a locuitorilor orașelor, iar în zonele rurale coexista cu limbile regionale.
După pierderea provinciilor estice în secolele VII -VIII, imperiul medieval s -a consolidat
în jurul unui nucleu elenizat în care greaca era recunoscută ca limbă a religiei,
administrației și comerțului.

9
1.4 Periodizarea istoriei Bizanțului
Dacă în privința sfârșitului istoriei Imperiului bizantin, chestiunea periodizării e
relativ simplă – cucerirea Constantinopolului la 1453 de către turci, respectiv căderea
Imperiului de la Trapezunt în 1461, despre începutul istoriei bizantine există t eorii
diferite:
 începutul guvernării separate în timpul lui Dioclețian (sfârșitul sec. III )
 întemeierea orașului Constantinopol (330)
 Imperiul în perioada lui Constantius II și transformarea Constantinopolului în
capitală cu drepturi depline (mijlocul sec. IV)
 divizarea Imperiului în anul 395
 declinul și pieirea Imperiului de Apus (mijlocul sec. V -476)
 domnia lui Iustinian (mijlocul sec. VI)
 epoca de după războaiele lui Heraclius I cu perșii și cu arabii (mijlocul sec.
VII).

10
2 Imperiul roman târziu (284-457)
2.1 De la Roma la Bizanț – refondarea imperiului (284 -337)
Stabilirea unui moment precis al începerii istoriei Bizanțului este o sarcină imposibilă.
Atunci când Constantin a ales drept nouă capitală orașul întemeiat de el pe Bosfor, în 330,
stăpânea asupra întregului Imperiu roman. Deși imperiul a fost împărțit între fiii săi la
moartea sa, el a fost reunit în 350 și 392, până la o nouă împărțire care avea să fie de
durată, cea din 395.
De la Augustus (27 a.C. -14 p.C.) î ntreg Imperiul roman se afla sub cârmuirea unui
singur stăpânitor. Deși extins în vremea lui, imperiul va continua expansiunea și lărgirea
ariei teritoriale timp de încă un veac, până în vremea lui Traian (98 -117). Imperiul era
prea vast pentru a fi administrat direct dintr -un singur centru. Din acest motiv împărații
au delegat o parte a puterii un ei rude sau altui personaj care era desemnat ca succesor.
2.1.1 Noul sistem al lui Dioclețian. Restaurarea stabilității.
În secolul III purtarea războiului la aproape toate frontierele Imperiului, dar și
creșterea instabilității interne au făcut ca responsabilitățile guvernării să devină mai
împo vărătoare. Trupele sau provinciile au aclamat proprii lor împărați, cum se va
întâmpla în mai multe rânduri de acum în istoria imperiului, unii reușind să mențină
nestingheriți puterea timp de ani în șir.
Împărat ul Diocles , care în 285 și -a latinizat numele în Diocletianus , reușește după
asasinarea lui Carinus, su ccesorul de drept al împăratului Carus, să preia întregul control
asupra imperiului. Prin politica sa reformatoare iscusită, Dioclețian a redresat imperiul
din punct de vedere poli tic, inițiind mai întâi diarhia – prin asocierea lui Maximianus ,
inițial în calitate de Caesar (285) și un an mai târziu de Augustus (286), apoi tetrarhia –
prin asocierea celor doi caesari , Constantin Chlorus (Palidul) și Galerius (293).
Sistemul tetrarhi ei era însă bazat tot pe diviziunea între apus și răsărit, fiecare augustus
fiind dublat de câte un caesar . Dioclețian dorea să folosească noul sistem de împărțire a
puterii și sarcinilor în imperiu în s copul de a întări administrația romană astfel ca ea să nu
mai fie amenințată de rebeli sau invadatori. Schimbările din administrație, sistemul de
taxe și apărare și -au arătat roadele mult mai târziu. Sistemul unic de impozitare a rămas
în esență viabil în viitor ul Imperiu bizantin, după cum și granițele provinciilor s -au
menținut vreme de veacuri.

11
2.1.2 Transformarea constantiniană
Majoritatea istoricilor consideră că i storia bizantină începe cu domnia lui Constantin
cel Mare (306-337), a primului împărat creștin, întemeietorul orașului imperial pe
Bosfor , la 330 orașul Constantinopol fiind închinat lui Hristos.
Ca urmare a dezvoltării lor multiseculare, regiunile răsăritene ale Imperiului Roman
se deosebeau printr -un nivel m ai înalt al economie, ca atare, centrul vieții economice și
politice a imperiului se deplasase tot mai mult spre răsărit. Alegerea noii capitale
Byzantium se datora poziției favorabile comerciale și strategice a orașului.
Edictul de toleranță de la Milan ( 313), cunoscut dintr -un ordin al coîmpăratului
Licinius (307 -324) pentru jumătatea răsăriteană a Imperiului, a fost o hotărâre executivă
a toleranței proclamate de înaintașul lui Constantin, Galerius (293 -311), care punea capăt
persecuției creștinilor în I mperiul Roman. Viziunea crucii a lui Constantin este legată de
victoria câștigată sub semnul cruci i împotriva uzurpatorului Maxenț iu în 312. Constantin
a fost întreaga viață deopotrivă pontifex maximus al religiei păgâne romane oficiale, de
stat. Împărații au renunțat la acest titlu abia în 379 și 382. Treptat se ajunge la revers, la
favorizarea bisericii creștine și tolerarea religiei păgâne. Deciziile anticreștine ale lui
Iulian Apostatul (361 -363), a ntipodul lui Constantin și ultimul împărat a l dinastiei
constantiniene , rămân episodice. La 380, edictul de la Tesalonic al lui Teodosiu cel Mare
obligă toți locuitorii imperiului să treacă la creștinism.
2.2 Statul sub presiune (337 -395). Continuitatea sub Co nstan țiu II, Iulian, Valens și
Theodosius
Cu toate că perioada de la Constantin până la Iustinian și urmașii săi direcți înseamnă
o continuare a existenței instituțiilor politice și structurilor sociale romane, se manifestă
în această vreme caracteristici noi.
După lupte interne de durată, celor trei fii ai lui Constantin cel Mare le revine puterea
imperială – Constantin II (337-340) și Constans (337-350) în Apus, iar Constanțiu II
(337-361) în Răsărit. Ca urmare a înfrânger ii lui Constantin II , care stă pânea în Italia
(340) , de că tre Constans și după moartea acestuia din urmă (350), Constanțiu se vede
nevoit să caute noi formule . Dorind păstrarea puterii imperiale în mâinile dinastiei,
Constanțiu îl numește pe Gallus , nepot al său, caesar în Răsărit , acesta fiind lăsat să
guverneze Antiohia, și se îndreaptă spre Italia pentru a -l înfrânge pe Magnus Magnentius,
uzurpatorul păgân al lui Constans, în sângeroasa luptă de la Mursa în Pannonia din 351 .
După înfrângerea sa pentru a doua oară la Mons Seleuci , în 353 , Magnentiu se sinucide,
fiind astfel eliminat definitiv de la lupta pentru putere . Suspectând loialitatea lui Gallus,
care de altfel se remarcase printr -o sângeroasă guvernare în Răsărit, împăratul a dispus
executarea sa în 354, totuși dându -și sea ma de importanța unui personaj imperial care să
apere Gallia, l -a numit pe Iulian , fratele mai tânăr al lui Gallus, al doilea nepot al său,
caesar în Apus (355) , unde avea să lupte contra germanilor de pe Rin. El însuși s -a întors
la Constantinopol, având în vedere că deja în 359 perșii au invadat imperiul, care pierde
acum Armenia și zone din Mesopotamia. Atunci când împăratul cheamă în ajutor trupele
apusene aflate sub conducerea lui Iulian, ele îl proclamă pe acesta din urmă augustus , și
doar moartea nat urală a lui Constanțiu, pe când își pregătea trupele din Antiohia, pentru
a face față rebeliunii, a împiedicat izbucnirea unui nou război civil.

12
Aceste războaie civile și dispute religioase au slăbit poziția Imperiului Roman . De
acum, imperiul va fi atacat în mod repetat atât la granița nordică, cât și dinspre răsărit,
această luptă pe cele două fronturi devenind o constantă în istoria ulterioară a Imperiului
bizantin.
Constanțiu abia interzisese toate cultele păgâne prin legea din 356, și a înfrânt apoi
opoziția ortodoxă din biserică, în fruntea căreia se afla Athanasios, episcopul Alexandriei,
impunând toleranța față de arianism prin sinoadele de la Sirmium și Rimini ( 359), când
Iulian Apostatul (361-363), rămas cunoscut cu acest cognomen ca urmare a persecuțiilor
anticreștine , nepot al lui Constantin cel Mare, încearcă revenirea la vechile tradiții romane
și la gloria Romei antice. A reoficializat păgânismul, prin rede schiderea templelor și
crearea unei ierarhii paralele de preoți păgâni (apostazie ). Acest pas a rămas impopular,
locuitorii imperiului nu se mai simțeau atrași de un politeism de factură intelectuală. Și
politica sa militară s -a dovedit neinspirată, avansâ nd prea adânc în teritoriile cucerite de
perși. Iulian a murit în expediția împotriva perșilor, tronul revenind unor soldați din
regimentele de gardă, mai întâi lui Iovian (363-364), care a încheiat o pace pe 30 de ani
cu perșii – cedând patru satrapii și suzeranitatea asupra Armeniei, și apoi lui Valentinian
(364-371) care l -a ales pe fratele său Valens (364-378) drept coîmpărat în Răsărit.
Valentinian s -a îndreptat spre vest pentru a apăra provinciile galice de invaziile
germane, iar Valens a avut de luptat împotriva lui Procopius, o rudă de -a lui Iulian, care
a încercat să uzurpeze puterea.
Chestiunile religioase – Valentinian luând partea credinței niceene, în vreme ce
Valens favo riza arianismul, în spiritul lui Constanțiu – vor trece totuși pe plan secund,
deoarece imperiul se vedea confruntat cu probleme grave de politică externă. Intrarea
saxonilor și a islandezilor în Britannia, luptele cu alamanii pe Rin și Neckar, cu sarmații
și quazii la Dunăre vesteau o criză mai profundă, declanșată o dată cu sosirea vizigoților
la Dunăre. Colonizați în dioceza tracă de către Valens , după ce de facto forțaseră linia
Dunării, din cauza atacurilor hunice, vizigoții – greuthungi și tervingi – au început să
devasteze zone întinse ale imperiului. Alianța vizigoților cu ostrogoții și hunii a adus
întreaga Tracie sub dominație barbară. Valens , fără să mai aștepte întăririle de trupe ale
lui Grațian, fiul lui Valentinian, trimise în ajutor, a pornit împotriva lor , suferind o cruntă
înfrângere din partea vizigoților aliați cu ostrogoții în lupta de la Adrianopol în 378 .
Împăratul însuși și două treimi din armata imperială și -au pierdut viața în această b ătălie
care a reprezentat și impunerea rolului decisiv al cavaleriei în defavoarea pedestrimii în
evul mediu. Abia în 382 se va încheia un tratat de pace între imperiu și vizigoți.
Moartea lui Valens lăsa răsăritul fără cârmuire, astfel că Grațian l -a numit drept
coîmpărat pe general ul Teodosie , preferându -l în condițiile date fratelui său Valentinian
II, această decizie impunându -se pentru apărarea Imperiului în fața pericolului reprezentat
de goți.
Teodosie I (379-395) acorda vizigoților statutul de foedera ti (382) ai imperiului, ei
fiind colonizați în partea de nord a diocezei trace , între Dunăre și Balcani , o recunoaștere
a stării de facto . Teodosie nu a putut proceda altfel în condițiile grave create în Balcani,
acordând goților statutul de autonomie, scutire de impozit și soldă p entru participarea la
război. Germanizarea armatei atingea în această vreme punctul culminant. Câțiva ani mai

13
târziu, în 387, încheierea unui tratat de pace cu Persia , care viza împărțirea Armeniei , a
oferit imperiului pace în răsărit pentru mai bine de un secol.
Restabilirea unității Bisericii, care a avut drept rezultat consolidarea puterii imperiale,
a fost opera lui Teodosie cel Mare. După edictul de la Thessalonic (380) care interzicea
arianismul în jumătatea orientală a imperiului, al doilea conciliu ecumenic de la
Constantinopol (381) condamnă definitiv arianismul, iar dogma ortodoxă este acum
desăvârșită . Patriarhul Constantinopolului dobândește al doilea rang în biserică, după
episcopul Romei, având preeminență față de episcopii Alexandriei, Antiohi ei și
Ierusalimului. Zece ani mai târziu toate cultele păgâne și sectele creștine heterodoxe din
imperiu au fost interzise, iar creștinismul devine religie oficială unică în imperiu.
Ortodoxia devine nu o simplă chestiune religioasă, ci și una de natură po litică, fiind puse
astfel bazele doctrinei bizantine cu privire la raporturile dintre biserică și stat
(cezaropapism ). În aceeași vreme, cea mai mare autoritate a bisericii din Apus, Ambrozie,
episcopul Milanului, militează pentru independența puterii spir ituale față de cea
temporală.

14
2.2.1 Pericolul barbarizării (395 -457). Ostilitatea între răsărit și apus. Amenințarea
hunică. Creșterea influenței barbare
După asasinarea lui Grațian de către Maximus , în anul 383 , uzurpatorul care l -a
înlăturat mai apoi și pe Valentinian II din Italia, s-a iscat un lung război civil. Teodosie a
acționat energic și cu succes pentru a -l repune în demnitate pe Valentinian în Vest (388) .
În cele din urmă Valentinian și -a pierdut tronul și viața, fiind asa sinat de Arbogast , un
general fra nc aflat în slujba sa , acesta numindu -l ca împărat în apus pe Flavius Eugenius
(392-394). După înfrânger ea și uciderea lui E ugeniu pe râul Frigidus lângă Aquileia în
394, Teodosie I cel Mare rămâne singur stăpânitor al Imperiului , dar la moartea sa (395)
imperiul este împărțit între fiii săi, astfel partea răsăriteană revine lui Arcadius (395-408),
iar cea apuseană lui Honorius . Ambii fuseseră ridicați la rangul de auguști încă în timpul
vieții tatălui lor. Imperiul Roma n de Răsărit cuprindea Peninsula Balcanică, Asia Mică,
insulele din Marea Egee, Siria, Palestina, Egipt, Cirenaica și unele puncte de sprijin
situate în partea nordică a bazinului Mării Negre . Apusului îi reveneau părțile sudice ale
vestului Europei și nor d-vestul Africii.
Domnia lui Arcadius, tutelat de generalul Rufinus și soția sa Eudoxia, a stat sub
semnul pericolului vizigot. Sub conducerea lui Alaric, vizigoții s -au răsculat pustiind
regiuni întinse din Peninsula Balcanică. Rivalitatea între cei doi g enerali ai Răsăritului și
Occidentului – Rufinus și Stilicon – nu a permis o colaborare între cele două părți ale
imperiului. Pacea a fost obținută cu prețul numirii lui Alaric drept magister militum în
Illyricum. După o primă invazie în Italia în 402 -403, Alaric reușește în 410 să ocupe
Roma, ceea ce a îndepărtat definitiv primejdia vizigotă în Orient.
Împăratul Teodosie II (408-450) care i -a urmat tatălui său Arcadius în 408 la tron la
vârsta de șa pte ani , a fost de -a lungul domniei sale controlat în mișcări de sora sa Pulcheria
și de soția sa Athenais -Eudochia. Pulcheria a și moștenit stăpânirea și i -a transmis -o
soțului Marcian (450-457), primul împărat care a primit coroana din mâna patriarhului
de Constantinopol. Teodosie a fost ultimul împărat din răsărit al dinastiei t heodosiene. La
438 Codex Theodosianus , o codificare a dreptului roman ce a avut valabilitate și în vest,
marchează din nou unitatea imperiului.

La mijlocul secolului al V -lea im periul a trebuit să se confrunte cu un nou pericol:
invaziile hunilor. Deși Attila obținuse din partea lui Teodosie II plata unui tribut anual în
aur, dublat apoi, și chiar titlul de magister militum , în 441 hunii trec Dunărea luând în
stăpânire Naissus și Sirmium. Ținta lui Attila era atacarea Constantinopolului, ceea ce l -a
silit pe Teodosie II să încheie un tratat umilitor cu hunii în 443. Abia împăratul Marcian
a pus capăt plăților. După înfrângerea hunilor în Câmpiile Catalaunice (451), moartea lui
Attila (453) și implicit destrămarea regatului hun, imperiul nu a mai fost confruntat cu
acest pericol.
Și secolul V a fost dominat de dispute religioase. După victoria asupra arianismului,
biserica din răsărit s -a confruntat cu problema cristologică cu priv ire la raportul naturii
divine cu cea umană a lui Iisus Hristos. Disputa i -a avut ca protagoniști pe patriarhul
Constantinopolului, Nestorie și pe cel al Alexandriei, Chiril. Nestorie susținea doctrina
antiohiană, potrivit căreia cele două naturi ale lui H ristos sunt distincte, natura umană
fiind precumpănitoare. Sinodul al treilea din Efes (431) a dat câștig de cauză lui Chiril

15
care susținea unitatea naturilor divină și umană în persoana lui Hristos. În lupta contra lui
Nestorie a apărut și secta monofizit ă care propovăduia doar natura divină a lui Hristos.
Sinodul al IV -lea ecumenic de la Calcedon (451) a formulat clar dogma celor două
naturi ale lui Hristos. Papa Leon cel Mare (440 -461), cel care a accentuat primatul
bisericii romane, a trimis delegați la acest sinod. Doctrina bisericii a celor două firi din
persoana lui Iisus Hristos a fost definită printr -o mărturisire de credință: Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după
dumnezeire ș i de o ființă cu oamenii după umanitate, în afară de păcat. Cele două naturi
sunt complete și nedespărțite, deosebirea dintre ele nefiind distrusă prin unire,
păstrându -se însușirea fiecăreia într -o singură persoană. Noua formulă combătea astfel
atât nesto rianismul, cât și monofizitismul. Doctrina despre unirea personală sau ipostatică
a celor două naturi are însemnătate și pentru chestiunea mântuirii, ea fiind posibilă prin
aceea că Iisus este Dumnezeu adevărat și deopotrivă om adevărat.

Constantinopol ul a câștigat nu doar o victorie dogmatică, ci și o importantă victorie
politică. Prin canonul 28 al conciliului de la Calcedon se proclama egalitatea între
scaunele episcopale din Roma și Constantinopol, papa păstrând doar primul rang onorific
în biserica creștină datorită vechimii scaunului său. Faptul anunța viitoarea luptă pentru
supremație dintre cele două biserici. Urmarea a fost că Egiptul și Siria, chiar zone din
Asia Mică au rămas credincioase monofizitismului, distanțându -se astfel de
Constantinop ol.

16
3 Bizanțul timpuriu (457 -610)
3.1 Barbari, monofiziți și reforme (457 -518)
3.1.1 Lupta lui Leon cu germanicii . Eforturile de stabilitate ale lui Zenon. Reformele
lui Anastasie
Influența comandanților militari germanici crescuse considerabil în Răsărit. După
stingerea dinastiei theodosiene, a lanul Aspar, patriciu și magister militum , era cel mai
influent personaj la Constantinopol. El îl impus ese prin mașinațiunile sale , împreună cu
Pulcheria, pe Marcian ca împărat Răsărit, și se pare că tot el a pus capăt domniei sale
otrăvi ndu-l. Fiind arian și barbar, Aspar nu putea aspira la demnitatea imperială, preferând
să conducă din umbră prin impunerea pe tron a tribunul ui trac Leon , care va domni cu
numele de Leon I Makelles (457-474). Probabil măcelar în tinerețe , dar și ca urmare a
cruzimii sale și -a atras acest cognomen. Leon a început să -l îndepărteze treptat pe Aspar
și rudele acestuia de la putere, aliindu -se cu tribul isaurienilor, căsătorindu -și fiica,
Ariadna, cu căpetenia acestuia, Tarasicodissa (viitorul împărat Zenon). Aspar va fi
asasinat din ordinul împăratului, care reușește să -i îndepărteze pe alani și goți de
Constanti nopol (471) . Astfel, Leon I curăță armata răsăriteană de germanici, stopând
procesul de barbarizare a acesteia, proces care făcuse ar mata apuseană ineficientă. La
moartea lui Leon, urmează pe tron nepotul nevârstnic al acestuia, Leon II , fiul Ariadnei,
la rândul ei fiica lui Leon și al lui Zenon . Copilul moarea înainte de împlinirea primului
an. Tronul va fi preluat în fapt de Zenon (474-491), tatăl lui Leon II , comandantul gărzii
de excubitores , garda imperială a Isaurienilor creată de Leon . În timpul domniei sale se
petrece detronarea ult imului împărat din Apus, Romulus Augustulus. Odoacru a trimis în
480, după moartea lui Romulus, însemnele imperiale – coroana și mantia de purpură – la
Constantinopol. Uzurpatorul Odoacru afirmase: „după cum soarele e unul pe cer, așa și
pe pământ trebuie să fie un singur împărat“, primi nd din partea lui Zenon titlul de patriciu
și magister militum pentru Italia. Zenon reușește să -l stârnească pe regele ostrogoților,
Theodoric, împotriva lui Odoacru. În 487 prin trimiterea ostrogoților în campania asupra
Italiei, Bizanțul elimina acest pe ricol în Răsărit. Theodoric va fi proclamat de ostrogoți
rege al Italiei (493), stabilindu -și capitala la Ravenna. Împăratul Anastasie a legitimat
puterea lui Theodoric în Italia, acesta, la rândul său, recunoscând formal supremația
Constantinopolului. Imp eriul Bizantin care controla provinciile răsăritene și -a menținut
suveranitatea nominală asupra teritoriilor controlate anterior de Imperiul Roman de Apus.
Multe din triburile germanice care au cucerit aceste teritorii au recunoscut formal
supremația basil eului bizantin, iar papalitatea a recunoscut și ea din aceste motive, și din
nevoia de a avea protecția Bizanțului împotriva longobarzilor, supremația
Constantinopolului pentru lungă vreme de la abdicarea forțată a lui Romulus Augustulus.
Anastasie I Dikor os (491-518), ajuns pe tron prin căsătoria cu august a Ariadna –
soția lui Zenon și cu ajutorul ofițerilor și demnitarilor de la curte , a fost un bun
administrator și om de finanțe. A anulat impozitul în aur și argint perceput la un interval
de cinci ani (c hrysargion) și a înfăptuit o reformă monetară, adăugând o monedă de aramă.
Dezbinările între adepții lui Anastasie și isaurienii conduși de Longinus, fratele
defunctului împărat Zenon, au durat până în 497, ele fiind agravate și de disputele între

17
ortodocș i și monofiziți, pe care Anastasie i -a sprijinit, deși recunoscuse hotărârile
sinodului de la Calcedon. În aceste chestiuni interveneau și demele, „verzii“ monofiziți
fiind favorizați de împărat în detrimentul „albaștrilor“ în care intra vechea aristocrați e
senatorială greco -romană ortodoxă. Revoltele împotriva basileului au culminat cu
răscoala lui Vitalian, comandantul diocezei Thracia, fiind înăbușită în 515 cu mare efort
și nu definitiv.

3.2 Epoca lui Iustinian (518 -610)
3.2.1 Restaurarea iustiniană (518 -565)
Anastasie a fost succedat de Iustin I (518-527) care a căutat stabilizarea frontului estic
și stabilitatea politică. La moartea tronul a revenit fără nici o opoziție nepotului său
Iustinian care a fost aclamat ca împărat.
Iustinian I (527-565), supranumit cel Mare (Flavius Petrus Sabga tius I ustinianus) ,
s-a născut în Illyria și a fost educat la Constantinopol. În 518 a devenit șeful administrației
în numele lui Iustin, fiind numit succesor la tron. S -a căsătorit cu Theodora, fostă actriță,
în 523.
Disputel e cristologice continuau să ridice serioase probleme politicii imperiale.
Mișcarea monofizită – termenul se folosește de fapt abia din secolul al VII -lea –
reprezenta deja o reacție la nestorianism. Iustinian oscila între cele două orientări, însă,
influen țat și de împărăteasa Theodora, nu i -a mai favorizat pe monofiziți și a negociat cu
papalitatea încheierea schismei. Iustinian își propunea o politică universală activă a
Imperiului.
Pe lângă pericolul extern, reprezentat mai ales de perși, pe fondul rival ităților din sânul
aristocrației bizantine, s-au iscat fricțiuni între împărat și deme , asociații municipale ce se
autoguvernau, subîmpărțite în corpuri civile și militare, care dobândiseră o forță deosebit ă
în secolul V , reprezentând o amenințare pentru stat. Astfel, în 532, a izbucnit răscoala
Nika . Iustinian încercase să limiteze numeroasele ciocniri dintre demele ale veneților
(albaștri < venetus ) și prasinilor (verzi < prasinus ) – pedepsele aplicate celor care se
încăierau la cursele din hipodrom au f ost înăsprite – și să iasă de sub influența lor. Albaștrii
ca și verzii erau pe de altă parte nemulțumiți de politic a de spoliere impozitară și fiscală
dictată de interesele războiului. Ei s -au reunit în hipodromul din Constantinopol într -o
rebeliune contr a împăratului, aliindu -se cu unii senatori care doreau înlăturarea lui
Iustinian și înlocuirea lui cu un nepot al lui Anastasie I. După ce au incendiat zona centrală
a capitalei, în urale „Nika”, rebelii și -au croit drum spre palatul imperial, unde Iustini an
convocase un consiliu al curtenilor fideli. Împăratul a încercat să acorde unele drepturi
civile reprezentanților demelor, a destituit chiar trei miniștri impopulari, însă era deja prea
târziu. Theodora l -a obligat pe Iustinian să acționeze energic. Eun ucul Narses a reu șit să
atragă de partea sa pe o fracțiune a „Albaștrilor”, divizându -i pe răsculați, în timp ce
Belizarie, comandant al gărzilor imperiale, a înăbușit insurecția, mai mult de 30000 de
rebeli fiind uciși.

18
Îndată după urcarea pe tron, Iustinian a inaugurat o politică de restaurare a Imperiului
Roman (renovatio imperii ), ale cărui zone vestice fuseseră pierdute ca urmare a invaziilor
barbare din secolul V, bazându -se pe marea rezervă de aur lăsată de Anastasie în vistierie,
pe tot mai în alta prosperitate a Bizanțului și pe o armată imperială eficientă. Frontul
răsăritean al imperiului a fost asigurat prin încheierea „păcii eterne“ cu Persia în 532.
Generalul Belizarie, care înăbușise r evoltele din interiorul statului, se distinsese în
luptele împotriva sasanizilor în 530, înfrângând o armată mult mai numeroasă decât cea
bizantină. Celălalt mare general care s -a distins în procesul de refacere teritorială și
recucerire a zonelor pierdute ale imperiului a fost eunucul Narses.
În Cartagina s e afla la putere uzurpatorul vandal Gelimer, care îl detronase pe
Childeric. În 533 o armată imperială comandată de Belizarie, rechemat de la frontiera
estică, a pornit împotriva regatului vandal din nordul Africii, iar după reintegrarea
acestuia în imperi u și întoarcerea triumfală a lui Belizarie, în anul următor , Iustinian se
numește solemn Africanus și Vandalicus .
O sarcină mai importantă, dar și mai dificilă revenea generalilor lui Iustinian în Italia.
Aici elementul roman aproape că sucombase lipsit de glorie în lupta contra germanilor.
În vara anului 535 două armate imperial e îi atacă pe ostrogoți în Italia; prim a, sub
conducerea lui Mundus, pătrunde în Dalmația, a doua în frunte cu Belizarie ocupă Sicilia .
Dinspre vest, francii, cumpărați cu aur de bizantini, îi atacau și ei pe ostrogoți. După
asedierea cu succes a orașului Neapole , fără să se lovească de reziste nță, Belizarie s -a
apropiat de Roma în care a pătruns în no aptea de 9/10 decembrie 536 . Bizantinii au ocupat
după un asediu de câteva luni, în primăvara anului 540, Ravenna , capitala statului
ostrogot , luându -l prizonier pe regele got Vitiges. Ostrogoții, sub comanda energică a lui
Totila, au reușit să -l înfrângă însă în mai multe rânduri pe Belizarie. În cele din urmă,
strategul și diplomatul Narses i -a înfrânt în 555 pe goți, Italia fiind recucerită de către
Bizanț. Întreaga Italie a fost redusă la poziți a de provincie a Imperiului roman prin crearea
exarhatului Ravennei, ceea ce demonstra inversarea de roluri între Orient și Occident.
Capitala exarhatului a avut o importanță durabilă, monumentele de ar tă bizantină, unele
construite deja înainte de epoca lui Iustinian, au exercitat o influență puternică asupra
evoluției artei italiene.
O a treia campanie, întreprinsă contra vizigoților, a avut drept rezultat recucerirea sud –
estului Peninsulei iberice . La moartea împăratului, cea mai mare parte a teritoriul ui din
bazinul mediteranean al fostului Imperiu Roman, cu excepția Galiei și a nordului
Peninsulei Iberice a fost reintegrată, în ciuda reizbucnirii războiului cu perșii în 540 și a
infiltrării treptate a slavilor în Peninsula Balcanică.
Planurile vaste de recucerire nu l -au făcut pe împărat să piardă din vedere afacerile
interne ale statului. Iustinian l -a numit ca sfetnic în problemele de politică internă pe
prefectul pretorian Ioan de Capadocia care a condus vasta operă administrativă.
Ca parte component ă a realizării planului său de refacere a gloriei imperiului, Iustinian
a numit o comisie de juriști în frunte cu Trebonian și Theophilos pentru a codifica
legislația romană. Imperiul centralizat închipuit de Iustinian necesita un sistem legal
unitar. Din acest motiv, comisi a a lucrat timp de zece ani la colectarea și sistematizarea
legislației romane de la Hadrian la Iustinian . Opera lor realizată cu o celeritate
inimaginabilă a fost încorporată în enormul Corpus Juris Civilis , numit Codex

19
Iustinianus , pro mulgat în 529, revizuit în 534 și actualizat prin noi decrete ( Novellae ).
Iustinian a dispus adunarea vechilor legi, având la bază compilația anterioară, Codex
Theodosianus , dar și abrogarea celor ieșite din uzul juridic. În 533 era definitivat canonul
juridic alcătuit pe baza întregii jurisprudențe romane, cele 50 de Pandecte sau Digest e.
Această formidabilă codificare legislativă a constituit baza legislației multor țări
europene. Simultan, prin această reformă a dreptulu i, s-a încercat și eliminarea sau măcar
reducerea abuzurilor administrative. Un manual de principii de drept, Institutele , a
completat grandioasa operă juridică. Interpretarea legilor era interzisă, doar împăratul ui
fiind u-i rezervat acest drept, fiind pre scrisă doar aplicarea lor. Prin tendințele sale
aristocratice, Iustinian a vrut ca legile promulgate să cârmuiască întreaga lume civilizată
a vremii sale și nu întâmplător, limba de redactare a acestor monumente juridice a fost
latina. Spiritul creștin est e integrat în ele .
Ciuma bubonică, după cum o descrie istoricul Procopius, care vine în 541 dinspre
Egipt a dus la moartea a vreo 200000 de oameni doar în Constantinopol, chiar Iustinian
fiind molipsit, dar s -a vindecat.
Pentru posteritate Iustinian a fost o pildă fără seamăn, în ciuda faptului că opera sa nu
a fost trainică în toate aspectele sale și că urmările pentru imperiu au fost în bună parte
deosebit de grave. Iustinian a fost una dintre personalitățile domnitoare cele mai
importante, nu doar în istoria Bizanțului, ci a întregii Europe. Se numără printre cei mai
educați și bine instruiți împărați, din punct de vedere literar și teologic, în toate
demersurile sale arătându -se ca un împărat creștin .

3.2.2 Sfârșitul vechii ordini (565 -610). Pericolul supraextinderii. De la Iustin II la
Phocas
Iustinian a lăsat multe probleme nerezolvate urmașilor săi. Imperiul nu avea
capacitatea militară și financiară pentru a stăpâni și administra teritoriile recucerite, astfel
că acestea au fost pierdute treptat. Într-un interval de doar câtorva decenii, imperiul
restaurat de Iustinian pierde prin invazia popoarelor în nord și apus un sfert din teritoriul
său, pierderile dublându -se în decursul secolului al VII -lea prin invazia arabilor și
bulgarilor. Ca urmare s -au modificat și structurile sociale și economice, în special în
mediul rural, cât și administrația statului și a armatei, mai ales prin reforma themelor.
În 568 longobarzii , împinși la rândul lor de avari, părăsesc ținuturile lor din bazinul
vestic al Dunării și regiunea Dravei și pătrund în Italia, cucerind rapid pozițiile defensive
romane din nordul peninsulei până în Campagna . Armata bizantină a Italiei, lipsită de
generalul Narses, nu a avut capacitatea de a stopa invazia longob arzilor . În Italia au fost
pierdute treptat și părțile sudice în favoarea sarazinilor. Mult mai amenințător pentru
Bizanț este faptul că a varii vor ocupa vechile pământuri ale lombarzilor , Imperiul asistând
neputincios la un transfer de putere în nordul regiunii balcanice. Maurii au atacat Africa
bizantină, iar, î n 585, vizigoții redobândesc Spania. Când Iustin II (565-578), nepotul și
succesorul lui Iustinian, rămas singur la putere după în lăturarea rivalului său omonim, a
început să construiască un far la Constantinopol (573), pamfletele care circulau în capitală
îl îndemnau pe împărat să îl isprăvească mai repede pentru a putea contempla de la
înălțime nenorocirile care se abăteau asupra s tatului. În primul rând, conflictul de interese

20
între ortodoxia calcedoneană, reprezentată de stat împreună cu provinciile vestice și
anatoliene, și monofizitismul unei mari părți a populației din Siria, Egipt și Anatolia
răsăriteană a ieșit acum la lumină atunci când Iustin a încercat să impună ortodoxia prin
persecuții de masă și convertiri. În al doilea rând, Iustin II nu numai că nu a intervenit
eficient pentru a apăra posesiunile apusene, recucerite cu trudă de înaintașul său, ba mai
mult, a anulat sub sidiile anuale datorate perșilor, demarând astfel un război costisitor care
a durat două decenii , mai cu seamă pentru stăpânirea Armeni ei. Abia Tiberius II
Constantin (578-582) și Mauriciu (582-602) au reușit să obțină de la perși cea mai mare
parte a Arme niei, îndeosebi în urma păcii din 591.
Mauriciu, considerat un predecesor al lui Heraclius , a reușit să restabilească o balanță
precară a puterii în răsărit . Cu toate că Imperiul a suferit mai multe înfrângeri, a reușit să
stabilizeze frontiera pe Dunăre la nord.
Mauriciu a încercat să salveze cuceririle marelui său predecesor, Iustinian, impu nând
un nou tip de organizare administrativă așezată pe temeiuri mil itare. A instituit două
exarhate, cel al Cartaginei în nordul Africii, iar în Italia exarhatul Ravennei, ceea ce a
marcat începutul militarizării administrației bizantine.
Testamentul său redactat în 597, care nu a mai putu t intra în vigoare, statua mențin erea
ideii imperiului roman universal, dar și a divizării lui, o reluare a vechii partitio imperii
Romani , doi dintre fiii săi urmând să stăpânească în Vest – Italia și Africa sub conducerea
lui Tiberiu, respectiv în Est – Theodosie.
Mauriciu a trimis trup e numeroase în teritoriul stăpânit de perși, cu scopul de a obține
o victorie rapi dă aici, fără a obține însă rezultatul așteptat. Abia după 590, când perșii se
aflau într -o situație dificilă, prin alungarea și refugierea lui Chosroe pe teritoriul
Bizanțul ui, Mauriciu a exploatat inteligent războiul civil. Atunci când cu ajutor bizantin
Chosroes II și -a înfrânt dușmanii, bizantinii au fost răsplătiți cu retrocedarea orașelor
Martyropolis și Dara și luarea în stăpânire a Iberiei și Armeniei (591).
În Peninsu la Balcanică slavii și avarii deveniseră mult prea supărători, astfel că ei nu
mai puteau fi ignorați, de aceea unele trupe au fost transferate în Balcani, ele putând doar
cu greu face față slavilor care treptat se sedentarizau în interior – ceea ce constituie
particularitatea migrației slave – și avarilor de pe Dunăre. Între timp avarii au invadat
chiar întinse părți ale Traciei. În a doua parte a domniei sale, Mauriciu a fost nevoit să
poarte un răz boi istovitor cu ace știa, pentru refacerea graniței imperiale pe Dunăre, pe
fondul creșterii cheltuielilor militare și a necesității de a tăia subvențiile acordate
soldaților. În 593 sub comanda lui Priscus, bizantinii i -au înfrânt pe slavi în două rânduri
la nordul fluviului și i -a asediat pe avari, cucerind cea mai mare parte din Illyricum și
Tracia.
Situația economică a imperiului devenise cu adevărat precară, ea deteriorându -se
continuu, chiar începând cu ultimii ani de domnie ai lui Iustinian . Anularea subvențiilor
către armată și în general politica sa de austeritate au dus inevitabil la pierderea
popularității împăratului atât în rândul soldaților cât și în capitală.

Mauricius cade victimă unei răscoale în care din nou demele au jucat un rol însemna t.
Împăratul spera chiar că acestea se înarmaseră pentru a -l ajuta contra corpului de armată

21
răzvrătit. După ce Mauriciu și familia sa au fost nevoiți să părăsească orașul, rebelii l -au
aclamat ca împărat pe centurionul Phokas (602-610). Mauriciu și cei ci nci fii ai săi au
fost masacrați cu cruzime, la fel ca mulți alți posibili adversari ai tiranului. De acum a
început tirania lui Phokas , marcată în principal de comploturi și atacuri la viața sa, pe care
timp de opt ani a reușit să le înlăture sau să le ev ite. Incompetent ca politician, domnia lui
a fost un dezastru militar și economic. Chosroes II, fidel și sincer adept al lui Mauriciu ,
dorind răzbunarea acestuia, se pregăt ea de război. P hokas a fost nevoit să transfere trupe
din Balcani, abandonând practic nordul imperiului în favoarea slavilor, pentru a face față
pericolului dinspre răsărit. Cetatea de graniță Dara a fost distrusă de către perși, iar
Armenia în bună parte pierdută în favo area acestora.
Cu Heraclius I (Herakleios), care a salvat țara de Phokas, începe o nouă perioadă în
istoria Imperiului Bizantin, încheindu -se epoca bizantină timpurie ( romano -bizantină ).
Africa și Italia, aflate sub control bizantin, deveniseră tot mai au tonome sub
conducerea exarhilor, care reuneau funcții militare și civile. De altel, reconstruirea
sistemului fiscal al Africii de către Iustinian a dat roade. Exarhul Heraclius a folosit tactica
presiunii, chiar a șantajului economic asupra lui Phokas în 6 08, prin neaprovizionarea
Constantinopolului cu grâne.
Armean de origine, Haraclius era fiul exarhului Cartaginei. Forțele de refacere a
imperiului veneau așadar dinspre periferie , desigur cu concursul senatului din capitală .
Cu o puternică flotă, Heracliu s a sosit în fața Constantinopolului la 3 octombrie 610, fiind
salutat de populația capitalei ca eliberator, iar peste două zile încoronat de patriarh.
Tiranul Phokas a fost executat. Vărul său Nicetas s -a îndreptat spre Egipt care s -a alăturat
în curând f orțelor de eliberare.

22
4 Imperiul medieval (610 -1204)
4.1 Lupta pentru supraviețuire și schimbare (610 -780)
4.1.1 De la Heraclius la Iustinian II. Dinastia Heraclizilor și înnoirea statului bizantin
(610-711)
Secolele V II-VIII, în contrast cu perioada anterioară, au adus o serie de turnuri
militare și crize culturale care au schimbat fața Bizanțului.
Mai ales secolul VII a însemnat o transformare fundamentală a lumii est
mediteraneene și balcanice. Creștinarea și grecizarea imperiului se încheiaseră practic,
limba oficială devine acum greaca. Și complicata titulatură imperială a fost abandonată,
Heraclius întitulându -se basileos , titlu purtat mai apoi de către toți împărații bizantini.

4.1.1.1 Războaiele c u perșii și avarii . Opera reformatoare a lui Heraclius
La urcarea pe tron a lui Heraclius I (610 -641) Imperiul bizantin se afla într -o stare de
jalnic dec lin. Sarcina noului împărat avea sarcina de a restabili imperiul care se destrăma.
Armata devenise ine ficientă prin lipsa mijloacelor financiare, atâta vreme cât nici
economia nu mai funcționa ca în epoca anterioară, și, după cum s -a văzut, mai ales cursul
domniei lui Mauriciu, ea reprezenta un pericol pentru stat. Heracliu l -a numit pe Nicetas
comandant a l trupelor egiptene și siriene și pe vechiul general al lui Mauriciu, Priscus,
comandant în Anatolia.
Cu toate că Priscus a eliberat Caesarea, î n 611 , când perșii au înaintat în teritoriul aflat
între zonele de control ale celor două armate bizantine și au cucerit Antiohia cu o bună
parte a Siriei de nord și din centrul Anatoliei, soarta imperiului devenise grea în răsărit.
După ce l -a destitu t pe Priscus – acuzat de sabotare intenționată, tuns și călugărit ,
Heracliu a preluat personal comanda trupelor anatoliene, încercând să restabilească
stăpânirea imperială în Siria și Armenia . Heracliu i -a atacat pe perși lângă Antiohia în
613, perșii l -au alungat însă, cucerind D amascul, pătrunzând în Palestina și Siria . În
primăvara anului următor perșii au reușit să cucerească Ierusalimul după un asediu de
douăzeci de zile. Biserica Sfântului Mormânt a fost arsă , relicvele și Sf ânta Cruce –
considerată a fi adevărata cruce a lui Hristos , au fost răpite și duse la Ctesiphon, ceea ce
a șocat întreaga creștinătate. Trupele persane amenințau de acum direct Constantinopolul
(615), iar doi ani mai târziu generalul persan Șahrbaraz cucerește Egiptul, ceea ce atingea
resursele vitale ale imperiului.
Ocuparea unei bune părți a Peninsulei balcanice de către slavi a avut loc tocmai în
timpul dezastruoasei domnii a lui Phokas, în condițiile în care strămutase trupe de acolo,
pentru a face față pericolului din răsărit, și la începutul domniei lui Heraclius. În nord,
avarii aliați cu slavii au invadat Illyricum și au înaintat spre Constantinopol, împăratul
însuși fiind la un pas de a fi victima unui atentat (617). În aceeași vreme vizigoții cuceresc
cea mai mare parte a teritoriilor bizantine d in Spania, situație recunoscută prin pacea de
la Constantinopol (616).
Confruntându -se cu această stare de lucruri dezastruoasă , Heraclius s -a gândit inițial
să mute reședința la Cartagina, pentru a putea începe de acolo contraofensiva, locul de

23
unde pornise mai devreme lupta împotriva lui Phokas. Constantinopolitanii și patriarhul
Sergios s -au opus acestui plan, angajându -se să lupte pentru înnoirea imperiului.
Heraclius a înfăptuit unele reforme în plan militar care a u dat forțe noi Imperiului
Bizant in, totuși, după cum arată istoriografia nouă, nu el a fost autorul instituției themelor,
ci unul dintre urmașii săi, Constans II Reformatorul . Reformele administrative înfăptuite
de Heraclius s -au dovedit necesare în contextul războaielor cu Persia . Schim bările din
organizarea administrativă au reflectat atât urgențele impuse de războaiele cu perșii cât și
transferul de trupe pentru a face față războiului cu arabii.
Heraclius a reformat și administrația centrală. A fost întărită puterea prefecturii
pretori ene. Cu acest sistem complex de reforme, imperiul va înregistra succese în
redobândirea teritoriilor pierdute. Având nevoie de resurse financiare, împăratul nu numai
că a împrumutat bani de la aristocrații bogați, ci, având concursul patriarhului Sergios, a
recurs chiar la topirea odoarelor bisericești și a unor statui din capitală pentru a bate
monedă.
În schimbul unor mari sume de bani, adunați astfel, Haraclius a încheiat în 619 pacea
cu avarii, pentru a -și putea concentra forțele în lupta contra perșilo r. După ce întreaga
iarnă, Heraclius, retras în palatul său de la Hieria a studiat lucrări istorice și geografice,
hărțile și rapoartele iscoadelor aflate la perși, î n 622 a exersat personal cu trupele din Asia
Mică, îndeosebi cu cavaleria care dobândea o pondere tot mai mare în ca drul armatei
bizantine. Între 622 -628 s -a desfășurat, în mai multe etape, războiul bizantino -persan.
Lăsând în fruntea imperiul pe fiul său, Constantin III, consiliul de regență fiind condus
de patriarhul Sergios și patriciul Bon us, Heraclius se îndreaptă spre Armenia, unde obține
o victorie decisivă împotriva perșilor conduși de Șahrbaraz, forțele acestuia fiind obligate
să abandoneze Asia Mică. În anul următor, după reînnoirea păcii cu avarii, basileul reia
campania împotriva pe rșilor. Bizantinii au cucerit pe rând mai multe orașe din Imperiul
persan, inclusiv Ganzak (Tabriz), unde au distrus templul lui Zoroastru. Deși Chosroes II
fusese învins, Heraclius nu reușește în anii următori să pătrundă în Persia. În 626 perșii
au trecu t la contraofensivă, Constantinopolul fiind amenințat de atacul concertat avaro –
slav și persan. Șahrbaraz, după ce a ocupat Chalcedonul, și -a așezat tabăra pe malurile
Bosforului, iar chaganul avarilor împreună cu contingente slave, bulgare și gepide atacă
Constantinopolul. Apărarea orașului a fost condusă energic și eficient de către patriarhul
Sergios. Bizan tinii au reușit să înfrângă pe asediatori, fiind superiori pe mare, flota slavă
fiind complet distrusă la 10 august, ceea ce l -a determinat pe chagan și Șahrbaraz să ridice
asediul.
Între 627 -629 Heraclius a întreprins faza decisivă a campaniei sale militare în răsărit.
După ce a zdrobit forțele persane la Ninive (12 decembrie 627), în ianuarie 628 împăratul
bizantin ocupă reședința lui Chosroes, Dasta gerd, aflând acolo imense comori părăsite în
pripă de șah . După răsturnarea de la putere și moartea lui Chosroes II, fiul acestuia,
Kovrad -Șiroe încheie o „pace veșnică“ cu Bizanțul prin care se obliga să retrocedeze toate
provinciile răpite bizantinilor, să elibereze toți prizonierii și să restituie „Sf. Cruce“. În
629 Heraclius este primit în triumf la Constantinopol , de unde plecase cu șapte ani în
urmă, după o campanie de o amploare fără precedent . Reinstalarea „Sf intei Cruci“, în
anul următor, la Ierus alim de către însuși Heraclius a însemnat încheierea primului război
sfânt al creștinilor. Succesele dobândite de Haraclius în răsărit n -au dăinuit însă pentru

24
multă vreme. Ceea ce s -a dovedit a fi viabil au fost reformele militare și administrative
ale îm păratului.
Împăratul a folosit succesul obținut prin r edobândirea provinciilor orientale pentru a
rezolva trenanta și agasanta chestiune a schismei monofizit e. Împreună cu p atriarhul
Sergios a încercat izolarea chestiunii printr -un compromis , cel al monoe nergismului,
doctrina „energiei unice“, expusă în 616. Accepțiunea unui singur mod de acțiune
(energeia ), noțiune voit vagă, față în față cu doctrina dublei naturi a lui Hristos părea să
împace dogma de la Chalcedon cu monofizitismul. Un sinod ulterior de la Theodosiopolis
(630) impunea noua doctrină care va fi aprobată și de patriarhii Antiohiei și Alexandriei
și chiar de către papa Honorius. Unitatea bisericii era de importanță capitală pentru
imperiu mai ales în contextul ascensiunii arabilor care deveni seră principalul pericol din
exterior. Schisma religioasă între ortodocși și monofiziți se redeschisese ca urmare a
opoziției înverșunate a patriarhului din Ierusalim, Sophronios (634). În această situație,
Heraclius a susținut o nouă formulă cristologică, cu scopul de a împăca grupările creștine
aflate în permanente dispute și conflicte. Noua doctrină adoptată în sinodul de la
Constantinopol (638) prin edictul Ekthesis („expunere“) – monothelismul impunea o
singură voință divină și două naturi ale lui Hris tos, interzicând orice dispută teologică,
dar ea a tulburat și mai mult unitatea fragilă a bisericii creștine, fiind respinsă atât de către
ortodocși și monofiziți, cât și de către papalitate – după moartea lui Honorius.

25
4.1.1.2 Confruntarea cu Islamul. Era invaziei arabe.
Pe fundalul bătăliilor bizantino -persane și al victoriei Bizanțului împotriva Persiei ,
ascensiunea lui Mahomed, deschiderea erei hegirei a trecut aproape neobservată .
Mahomed definitivase unirea triburilor din Peninsula arabică până la moa rtea sa
(632). Atât ardoarea religioasă, cât și dorința de glorie, de noi pământuri și pradă au
motivat atacurile asupra pământurilor persane și bizantine.
Expansiunea rapidă a arabilor sub conducerea califilor, a noilor conducători spirituali
și politici ai musulmanilor, a arătat cât de mult slăbiseră atât Bizanțul cât și Imperiul
sasanid de pe urma îndelungatului conflict. După cucerirea și Persiei de către arabi,
Bizanțul pierde în doar șapte ani provinciile orientale, de abia redobândite cu atâta trudă.
Imperiul islamic arab se formase.
Atunci când s ub conducerea marelui cuceritor și calif Omar , arabii i-au înfrânt în 634
pe bizantin i în Palestina, Heraclius l -a trimis în apărarea teritoriilor pe fratele său
Theodor. În zadar însă. El a fost înfrânt, iar musulmanii au invadat Siria . La Yarmuk
(636) a rabii au împins oastea bizantină în defileul râului, câștig ând o victorie zdrobitoare.
Soarta Siriei era acum pecetluită, metropola Antio hia și cele mai multe orașe siriene au
fost abandonate fără luptă. Heracliu, la fel cu m procedase și în războiul cu perșii, a
preferat o retragere tactică. După această înfrângere, arabii devin principalul pericol
pentru Imperiu.
Cu toată rezistența îndârjită a Palestinei și mai ales a Ierusalimului – aflat sub
conducerea patriarhului Sophronios – asediat îndelungat, provincia și orașul sfânt ajung
sub controlul musulmanilor (638).
A urmat îndată cucerirea Persi ei și Mesopotamiei (639/640) , împreună cu capitala
sasanidă Ctesiphon și , cel mai grav, Egipt ul, acesta din urmă fiind cucerit de celebrul
comandant de oști Amr în 642, cea mai bogată și mai importantă provincie a imperiului
– principala sursă de grâne a Constantinopolului , în frunte cu Alexandria, fiind definitiv
pierdută .
Heraclius, obosit în luptele contra perșilo r, nu a mai luat parte personal la războiul cu
arabii. Opera externă a lui Heraclius s -a prăbușit.
În 638, după eșecul noii formule cristologice a monotelismului, Heracliu decide să se
mute din palatul Hieria, aflat pe malul microasiatic, în capitală, mai ales după
deconspirarea complotului menit să îl răstoarne de la tron și să -l ucidă. Deprimat de
insuccesele suferite pe toate planurile, basileul a delegat practic de acum atributele sale
fiului mai mare din prima căsătorie , Constantin III, iar în vara anului 638 aranjează
încoronarea de către patriarh a lui Heraklonas (Heraclius II), fiul cel mare al Martinei, ca
augustus , acordând fiului mai mic, David, titlul de caesar .
În acest fel, pentru a reglementa chestiunea moștenirii tronului, Heraclius a introd us
obiceiul desemnării și încoronării succesorului încă în timpul vieții predecesorului.
După moartea sa imperiul a rămas sub conducerea primilor doi fii, Constantin (III),
din prima căsătorie cu Eudochia avea 2 9 de ani, iar fiul Martinei, al celei de -a doua soții,
Heraklonas , doar 15 ani, amândoi urmând să conducă imperiul în mod egal . Cei doi
urmau să aibă în coregență pe Martina în calitate de mamă și împărăteasă. Bizantinii i -au
acceptat pe cei doi fii, în schimb au refuzat coregența Martinei, care în cele din urmă s -a
retras, nerenunțând însă la uneltiri. Între cele două linii ale dinastiei prăpastia se adâncea

26
din ce în ce mai mult, poporul Constantinopolului era și el împărțit în două partide, fiecare
susținând cauza unuia din cei doi împărați. În treaga viață politică era periclitată tocmai în
condițiile rapidei expansiuni arabe. Constantin III a avut mai mulți susținători, dar fiind
se pare bolnav de tuberculoză , a murit deja după trei luni de regență, susținătorii săi
trebuind să ia drumul exilul ui.
Tronul a revenit lui Heraklonas, permanent eclipsat de dorința de putere a mamei sale.
Partizanul și adeptul cauzei lui Constantin III, comandantul trupelor răsăritene Valentinos
Arsakidos a impus cu forța armelor, având de partea sa și populația răsculată a capitalei,
încoronarea lui Constans II (641-668), a fiului lui Constantin III, pe at unci în vârstă de
11 ani, ca coîmpărat. Senatul a hotărât înlăturarea Martinei, căreia i s -a tăiat limba, cât și
a lui Heraklonas, căruia i s -a tăiat nasul , și a lui David, care a fost castrat . Întâlnim pentru
prima dată în Bizanț obiceiul oriental al muti lării prin tăierea nasului, ceea ce însemna
imposibilitatea exercitării unei demnități. Ma rtina și Heraklonas au fost exilați în Rhodos.
Generalul Valentinos și -a căsătorit fiica cu împăratul minor, devenind astfel el însuși
adevăratul cârmuitor al Bizanțului , dar ambiția sa de a ajunge coîmpărat doi ani mai târziu
va atrage furia mulțimii fidele lui Constans.
Constans devine la 14 ani singur stăpânitor, prima sa încercare în politica externă fiind
cea de a relua controlul asupra Egiptului abia cucer it de către arabi, cu toate că , în baza
tratatului de pace încheiat cu arabii de patriarhul Kyros, trupele bizantine se retrăseseră
din Alexandria (642) . Arabii vor înainta de -a lungul țărmului african al Mediteranei. După
asasinarea lui Omar I, succesorul acestuia, Othman, a lăsat în Alexandria doar o mică
garnizoană, ceea ce i -a determinat pe bizantini să reia controlul asupra Egiptului .
Generalul Manuel a sosit cu o flotă de trei sute de corăbii în Egipt, alungând garnizoana
arabă . Amr, trimis urgent spr e Egipt a înfrânt însă oastea bizantină lângă Nikiu (646),
astfel că Manuel a trebuit să abandoneze Egiptul și ca urmare a alianței monofiziților din
Alexandria și arabi. La scurtă vreme arabii au dărâmat zidurile Alexandriei, pentru a
diminua șansele ca o rașul să mai ajungă în mâinile bizantinilor.
Controlând deja Siria și Mesopotamia, arabii au avut ca următoare țintă protectoratul
bizantin din Armenia. Muawija , viitorul calif, pe atunci general și guvernator arab al
Siriei, după ce a impus Ciprului plata unui tribut , a întreprins o campanie în Capadocia și
a cucerit Caesareea. Nu a putut ocupa orașul Amorion, dar a pustiit zone întinse,
întorcându -se cu o pradă bogată în Damasc (647) . Opera cea mai importantă a lui
Muawija a fost construirea primei flote arabe, fapt de importanță crucială pentru soarta
stăpânirii bizantine în Mediterana. După ce în 649 arabii întreprind prima expediție
maritimă în Mediterana, atacând insula Cipru, Bizanțul cumpără o pace pe trei ani, fapt
ce a permis lui Muawija să -și spor ească flota în mod considerabil.

În 654 Muawija a invadat și ocupat insula Rhodos. Colosul de aici, una din cele șapte
minuni ale lumii antice, a fost demontat, masa de metal fiind vândută unui negustor evreu
din Edessa. În anul următor arabii au atacat și insulele Kos și Creta. După înfrângerea
flotei bizantine de către arabi pe coasta Lyciei (655), confruntare în care însuși Constans
II abia a scăpat cu viață, supremația bizantină pe mare este pierdută. Abia războiul civil

27
din califat (655 -661), provoc at de succesiunea lui Othman, a dus la o înlăturare temporară
a pericolului musulman.
Constantinopolul a fo st silit să -și restructureze fundamental aparatul fiscal și să -și
redefinească prioritățile , inclusiv modalitatea de recrutare și finanțare a armate i.

Anii armistițiului cu arabii (659 -661) au permis crearea instituției bizantine a
themelor. Constans II a fost reformatorul care a introdus instituția themelor, fapt care
accentuat procesul de militarizare a imperiului început anterior prin crearea exar hatelor.
Teritoriul rămas Bizanțului în Asia Mică a fost împărțit în districte militare numite theme .
Precedentele le găsim în organizarea exarhatelor Ravennei și Cartaginei de către
Mauriciu. Inițial au fost create patru theme în Asia Mică – Opsikion, Anatolikon,
Armeniakon și thema maritimă Karabisiani. La origine themele erau unități militare,
devenind acum circumscripții administrative în care staționau unitățile militare ( themata ).
Themele concentrează întreaga putere civilă și militară î n mâinile strategului, al
conducătorului themei, ceea ce permitea mobilizarea tuturor resurselor în lupta contra
amenințărilor imediate, înaintea intervenției armatei imperiale. Eficacitatea noului sistem
administrativ s -a dovedit în lupta contra noilor am enințări din exterior – îndeosebi arabe
și bulgare – din secolele VII -IX. Împărțirea administrativă mai veche, în provincii
(eparchiai ), nu a fost anulată imediat, păstrându -se în interiorul themelor, pe lângă strateg
fiind numit și un proconsul pentru che stiuni ce țineau de administrația civilă. Vitalitatea
noii instituții era asigurată de suportul ei social. Soldatul membru al themei – stratiotul
era obligat să se echipeze pe cont propriu și primea în schimbul serviciului militar un lot
de pământ care put ea fi moștenit ereditar, dacă fiul prelua condiția tatălui. În acest fel
armata bizantină dobândește un rol pronunțat popular, ea fiind recrutată din rândurile
țărănimii libere. Trupele erau finanțate din surse locale în loc să fie suportate ca până
atunci din tezaurul imperial. În vreme ce armata răsăriteană a Imperiului târziu număra
vreo 20000 de oameni, doar forțele themei Anatolikon au variat între 15000 și 18000.
Imperiul nu mai depindea de mercenari, deși rolul acestora în cadrul armatei era în
creșt ere. Crearea domeniilor stratiote a însemnat deopotrivă și o disciplinare a forțelor
feudale și consolidarea micii proprietăți.
Între reformele lui Constans se numără și reorganizarea aparatului administrației
centrale. Au fost create trei noi demnități mi nisteriale, funcția logotheților, unul militar
care răspundea de aprovizionarea și finanțarea armatei (logothetes tou stratiotikou ), un al
doilea al visteriei (logothetes tou genikou ) responsabil de plata impozitelor și un logothet
al dromului (tou dromou ) sau al poștei care avea atribuții diplomatice de politică externă
și cu privire la siguranța internă. Un alt demnitar, protoasekretis , răspundea de cancelarie.

Constans II a tranșat și chestiunea disputelor ecleziastice, publicând un edict (648)
prin car e interzicea de a se mai discuta pe viitor despre voință sau energie, două energii
sau voințe. P apa Martin a convocat la palatul Lateran un mare sinod (649) la care au
participat peste 100 episcopi în care a condamnat monothelismul și poziția împăratului
față de această doctrină. Deși conciliul se desfășura sub influența dogmelor răsăritene , cei
mai mulți episcopi aparțin eau bisericii apusene. Papa nu consultase împăratul cu privire
la convocarea conciliului, făcându -și astfel un dușman de moarte.

28
Constans II a poruncit e xarhul ui Ravennei să -l răpească pe papă de la Lateran și să îl
aducă la Constantinopol . Exarhul Olympios, văzând atmosfera de la Roma, a schimbat
planul, dorind să obțină independența Italiei față de Bizanț. A reușit chiar să pornească o
expediție navală în direcția Siciliei, în condițiile în care Bizanțul n u putea întreprinde
nimic, fiind implicat în luptele navale cu arabii. Episodul s -a încheiat cu moartea naturală
a lui Olympios în 652. Un an mai târziu, papa Martin a fost capturat și dus la
Constantinopol unde i s -a intentat un proces politic, fiind acuzat de înaltă trădare, pentru
că l-ar fi înfruntat pe împărat și l -ar fi ajutat pe Olympios , exilat la Chersones , în Crimeea,
unde și -a aflat sfârșitul în mizerie (655). În mod asemănător a u fost judecați și alți
adversari politici și religioși ai imperiului. Lui Maxim Mărturisitorul, alt adversar al
monothelismului, i -au fost tăiate mâna dreaptă și surghiunit. Mai întâi, a impus
hirotonirea fratelui său Theodosios ca preot, pentru ca apoi s ă dispună uciderea sa.
Motivul a ținut de eliminarea posibilității ca Theodosios să ajungă coregent și asigurarea
succesiunii fiilor săi, Constantin (654), Herakleios și Tiberios (659), ceea ce a stârnit
ostilitate la Constantinopol.
Deteriorarea relațiil or cu senatul și orășenii, cauzată de măsurile sale pline de cruzime
din ultimii ani, poate și situația aproape disperată creată ca urmare a nestăvilitei
expansiuni arabe l-au determinat pe Constans II să încerc e, fără succes însă, mutarea
reședinței sale în apus, la Syracuza. A fost și primul împărat bizantin care a vizitat Roma ,
unde a jefuit la propriu capitala de sculpturi antice și opere de artă, multe comori fiind
trimise la Constantinopol, dar mai ales la Syracuza . În timpul șederii sale în Sicilia ( 663-
668), provinciile vestice ale imperiului au fost afectate de o fiscalitate excesivă, ceea ce
a atras mișcări populare ample, mai ales în Cartagina. Constans II a fost asasinat în 668
la Syracuza. Exarhul Ravennei, sprijinit de papa Vitalian l -a înfrânt însă la scurtă vreme
pe uzurpatorul Meze tios, capii conspirației fiind executați. Trupul împăratului s -a întors
acolo unde acesta nu ar mai fi vrut să ajungă niciodată în timpul vieții, la Constantinopol,
și a fost înmormântat în biserica Apostolilor. După două decenii de stăpânire la
Constantinopol, împăratul Constans II a luase decizia de a guverna în vest, fără a renunța
la lupta pentru provinciile din răsărit. Constans II a alunecat însă spre abuz și dictatură.
Cu toate acestea, el a consolidat fort ificațiile din Asia Mică, a limitat pe cât a putut
tendințele secesioniste ale Italiei și Africii , a creat instituția themelor și a resistematizat
aparatul administrativ.

4.1.1.3 Salvarea Constantinopolului și continuarea reformei heracleene: Constantin IV
și Iustinian II
Lui Constantin IV Pogonatos (Bărbosul) (668 -685), fiul și succesorul lui Constans
II, i-a fost hărăzită guvernarea care a dus lupta hotărâtoare au arabii , domnia sa fiind
dominată de războaie . Incursiunile arabe în spațiul microasiatic, î ncepând din 663, au
devenit continue , arabii rămânând uneori și peste iarnă în Asia Mică, jefuind sistematic
peninsula. Luptele decisive se dădeau însă pe mare. Muawija și -a continuat planurile de
unde le lăsase cu un deceniu în urmă, acum însă în calitate de calif (întemeietorul dinastiei
omeiade).

29
Califul omeiad a capturat mai întâi câteva insule și zone de graniță bizantine –
peninsula Kyzikos, în imediată apropiere de C onstantinopol, o bază sigură de operații.
Altă flotă a ocupat țărmul apusean al Asiei Mici, cu orașul Smyrna (672). Din vara anului
674 a u început atacu rile asupra Constantinopolului, atac uri ce au continuat veri în șir,
până în 678 . În acest fel, fiind at acat în apropierea capitalei, Constantin IV era obligat să
neglijeze alte părți ale Imperiului. Flota bizantină a contraatacat folos ind pentru prima
dată „focul grecesc“, invenție a sirianului Kallinikos, bazată pe un exploziv a cărui
preparare era cunoscu tă inițial doar de către bizantini. Această armă cumplită l -a
descurajat complet pe Muawija , mare parte a flotei sale fiind arsă, iar resturile ei
scufundate de o furtună. Oștile care se retrăgeau pe uscat – peste 30000 de soldați – au
fost nimicite de biz antini. Califul a încheiat în aceste împrejurări grele o pace pe 30 de
ani cu Bizanțul, promițând să dea bizantinilor anual 3000 monede de aur, 50 de sclavi și
50 de cai de rasă. Victoria Bizanțului asupra arabilor, din 678 , a avut o mare însemnătate
pentr u întreaga creștinătate , fiind comparată cu cea a lui Leon III (718) și a lui Carol
Martel de la Poitiers (732) . Pentru câteva secole, Imperiul bizantin avea să fie scutul
Europei creștine, din partea cea mai vulnerabilă, cea răsăriteană.
De pe urma atacu rilor musulmane asupra Bizanțului au profitat slavii care au asediat
Thesalonicul, în vreme ce lombarzii au cucerit Calabria. În vreme ce în secolul V I, slav ii
din Peninsula Balcanică formează prima lor formațiune politică – „Uniunea celor șapte
triburi“ – fără prea mare consistență și unitate, ceva mai devreme, în stepele din nordul
Munților Caucaz, se formase uniunea triburilor protobulgare („Bulgaria Mare“), sub
conducerea hanului Kubrat. Protobulgarii erau o populație de neam türc, înrudită cu hunii
și avarii. După moartea lui Kubrat, o parte dintre ei, în frunte cu Asparuch, s -au îndreptat
spre apus, oprindu -se pentru un timp la nordul Dunării de Jos.
Constantin IV a fost silit să poarte război cu bulgarii la scurt timp după încheierea
păcii cu arabii ( 681). La Dunărea de Jos, oștile bizantine au încercat să -i oprească pe
bulgari. Flota bizantină a intrat în Marea Neagră, acostând în nordul gurilor fluviului.
Bizantinii înaintau foarte greu în zonele mlăștinoase, acestea dând ocazie bulgarilor să se
eschiveze de la o luptă decisivă. Fără nici un rezultat, armata bizantină a trebuit să se
retragă, după ce și împăratul se îmbolnăvise. Bulgarii, care au trecut la sud de fluviu și au
ocupat treptat vechile provincii imperiale Scythia Minor și Moesia Inferior, și-au făurit
statul cu capitala la Pliska.
Această alcătuire politică s -a consolidat abia sub hanii Krum (802 -814) și Omurtag
(841-831), în vremea cărora statul devine o puternică forță politică și militară și începe să
ducă o politică de expansiune. Bulgarii s -au creștinat în anul 864, sub hanul Boris (852 –
889), devenit prin botez Mihail. După creștinarea forțată, s -a accentuat asimilarea
elementelor etnice protobulgare de către slavi, astfel că în jur de 900 acest proces era în
linii mari încheiat.

Constantin IV încheie pace cu Asparuch, prin care recunoaște hanului bulgar
stăpânirea asupra teritoriilor ocupate, plătind și tribut; astfel statul bulgar era recunoscut
de jure .
Înfrânt în fapt de bulgari, Constantin IV a renunțat la monothelismul care nu mai
avea nici un sens după cucerirea de către musulmani a majorității ținuturilor în care acesta

30
avusese aderență . Dezacordul cu privire la doctrina monothelistă înrăutățea și raporturile
Bizanțului cu Italia, astfel că împăratul a dispus, ducând tratative cu biserica romană,
convoca rea celui de-al VI -lea conciliu ecumenic sau Trullanum I (in Trullo – după numele
sălii cu cupolă a palatului imperial) la Constantinopol. Discuțiile sinodului s -au prelungit
aproape un an de zile (680-681). Au fost afurisiț i / excomunicați patru patriarhi defuncți
ai Constantinopolului Sergios, Pyrrhos, Paul și Petru, papa Honoriu I și Macarie,
patriarhul Antiohiei, care încă era în viață. Învățătura despre cele două energii și două
voințe a fost recunoscută ca singura adevă rată. Hotărârile conciliului au fost completate
ulterior de acordarea dreptului papilor de a prelua funcția fără a mai plăti taxe împăratului,
prerogativa confirmării papilor fiind delegată exarhului de Ravenna. A fost restabilită
ortodoxia și pacea în sân ul bisericii bizantine, imperiul părând mai unit ca oricând sub
raport religios, cu toate că de acum provinciile orientale sunt nevoite să se împace cu
ideea stăpânirii arabe.
Asupra familiei lui Constantin IV s -au abătut zile amare. Dorind să guverneze si ngur,
Constantin trebuia să -i îndepărteze pe cei doi frați gemeni coregenți, Heraclius și
Tiberius, proclamați auguști încă din vremea tatălui său. După ce le -a retras titlurile – deși
senatul și armata erau împotrivă, a dispus să le fie tăiat nasul (681). Reprezentanții themei
Anatoliei care s -au opus, invocând guvernarea după modelul Sf. Treimi, au fost
spânzurați. În același an a acordat fiului său titlul de augustus , acesta devenind astfel
coîmpărat.

După domnia lui Constantin IV care a adus importante schimbări, prin continuarea
reformelor înaintașilor săi, în plan politic și bisericesc, la tron a urmat după moartea sa
Iustinian II (685-695; 705 -711). La fel ca tatăl său, n u avea încă 16 ani când a preluat
domnia , avea însă înclinații de spotice.
Cu toate că drept urmare a înfrângerii decisive a musulmanilor de către Constantin IV
situația provinciilor răsăritene ale I mperiul ui era stabilă , noul împărat nu a mai respectat
acordul anterior cu arabii și l -a trimis pe generalul Leontios (viit orul împărat) să
restaureze pozițiile bizantine în Armenia . Abd al -Malik, care a urmat pe tronul califatului
în anul încoronării lui Iustinian II, a fost silit să împartă cu Iustinian II veniturile Armeniei
și Iberiei, Bizanțul reluând controlul asupra une i părți a Ciprului. Acordul cu privire la
Cipru (688) s-a dovedit, în ciuda războaielor ulterioare, stabil pe termen lung. În al doilea
rând califul urma să plătească un tribut augmentat prin noul tratat de pace cu Bizanțul –
fiecare zi de pace îi costa pe arabi câte 1000 de monede de aur, un sclav și un cal .
Pacea i -a permis lui Iustinian II să se dedice chestiunilor stringente din Balcani. Statul
creat de bulgari era tot mai des numit în izvoare „Sclavinia și Bulgaria“. În 688, după ce
a refuzat să mai plătească tribut hanatului bulgar, după pilda bunicului său, Iustinian II a
întreprins o expediție în Strymonia, la hotarul dintre Tracia și Macedonia , zdrobind
trupele bulgarilor și slavilor.
Pentru a îmbunătăți situația etn ică, atât din Balcani, cât și din Asia Mică, unde
numărul locuitorilor scăzuse drastic ca urmare a deselor războaie, mai ales în thema
Opsikion, mai multe triburi ale slavi lor (peste 30000 de ostași) din partea sudică a
Macedoniei au fost strămutate ca foederați și stratioți ai imperiului. Și în această privință

31
împăratul a urmat politica lui Constans II. Slavii în nemulțumirea lor , ca și armenii,
oscilau în relațiile cu Bizanțul, înclinând să se supună arabilor. Când arabii conduși de
generalul Mohamed ibn Marwan i -a înfrânt pe bizantini la Sebastoupolis (693), ca urmare
principală a faptului că slavii recrutați forțat au trecut de partea musulmanilor și s -au
predat acestora, î mpăratul, furios , a recurs la uciderea slavilor din Bythinia. În general
însă, po litica de colonizări a lui Iustinian II poate fi considerată drept o reușită. Cu
strămutarea unei mari părți a mardaiților creștini din Liban în teritoriul bizantin, în acord
cu califii, care doreau să scape de povara revoltelor acestora, Iustinian a reuși t să
întărească teritoriile depopulate. Unii locuitori ai Ciprului au fost colonizați în Kyzikos
în noul oraș construit de împărat – Iustiniano upolis .
Consolidarea instituției themelor a fost una din sarcinile cele mai importante, pe plan
intern, a împăraț ilor din dinastia Heraclizilor . Această organizare în theme a imperiului
s-a stabilizat tot mai mult. În vremea Pogonatului sunt atestate documentar în afara celor
două exarhate ale Italiei și Africii, și cinci theme: Thracia în Europa și themele Opsikion ,
Anatolikon, Armeniakon în răsărit și thema maritimă a carabisianilor. Posibil ca această
themă, a „corăbierilor” , a cărei origine nu a fost clarificată, să se fi format pe baza fostei
armate din Illyricum care a fost acum stabilită în Grecia și sudul Anatoliei (Treadgold) .
Cel mai probabil însă, ea derivă din vechea questura exercitus din insulele din Marea
Egee și Cipru , poate și Samos.2 Themele asiatice erau creații le lui Constans II , în timp ce
Thracia a fost creată de Constantin IV. La acestea Iust inian II a mai adăugat thema
grecească Hellas.
Legea agrară ( nomos georgikos ) și reforma financiară se numără printre meritele de
seamă ale lui Iustinian II. Nu este sigur că legea agrară, care a servit consolidării
proprietății țăranilor liberi, este o î nnoire legislativă a lui Iustinian sau o menționare a
unui drept existent deja. Oricum ea aparține celei de -a doua jumătăți a secolului al VII -lea.
Ulterior p roprietatea funciară mică a stratioților s -a consolidat , ea constituind
fundamentul economic al themel or. Pentru a apăra zonele de graniță, în contextul
ascensiunii musulmane, Iustinian II a creat, pe baza vechiului prototip roman al
limitaneilor , așezări de akritai , o categorie de proprietari funciari, care beneficiau de
pământ și facilități fiscale , în schimbul obligației de a apăra frontierele. Pământurile
împărțite soldaților provin din proprietatea imperială, extinsă încă în această epocă , deși
din aceeași proprietate, dar și a aristocrației, sporesc și posesiunile funciare ale bisericii
și mânăs tirilor . Motivul reformei themelor a fost legat și de posibilitatea de a reduce solda,
vistieria imperială fiind sărăcită după marile pierderi teritoriale, astfel că soldații din
theme își puteau asigura traiul și participarea la oaste din venitul obținut de pe pământurile
acordate. Oștirea themelor va constitui într -o epocă ulterioară baza armatei bizantine.
Lotul de pământ al țăranilor -stratioți era moștenit din tată în fiu ca parte componentă a
serviciului militar datorat în contul acestuia. Marile latif undii lucrate cu șerbi își pierd
acum atât ponderea teritorială, cât și importanța economică. Comunitățile de akritai devin
temelia organizării administrative bizantine, ele având în primul rând un rol militar și
fiscal , și abia în plan secund unul economi c.

2 John F. Haldon, Byzantium in the Seventh Century , Cambridge, 1997.

32
Împăratul a convocat î n 691/692 sinodul Quinisext (al V-VI-lea) sau Trullanum II (in
Trullo ), gândit ca un conciliu ecumenic , statut care i -a fost acordat însă post factum , fiind
atribuit procedural sinoadelor ecumenice din 553 și 680 . Împăratul convocat, în afara
reprezentaților clerului și senatului și pe conducătorii themelor. Hotărârile sinodului, care
intenționau să înnoiască și să unifice dreptul ecleziastic al statului, prin completarea
concili ilor V și VI, au stabilit canoane privitoare la organiz area bisericii, rit și la înăsprirea
principiilor moralei creștin e a mirenilor și clerului. Diferite practici au fost condamnate
din considerente morale sau pentru că aveau origine păgână (calendele, brumaliile,
ghicitul, procesiunile mascaților), altele pentru că atingeau în viziunea vremii normele
creștine – era interz isă consultarea unui medic evreu. În general canoanele oferă o imagine
destul de fidelă asupra vieții cotidiene. Preoților de rang inferior li s-a permis să se
căsătorească. Iustinian își ia în această vreme titlul de „servus Christi“ în legendele
monetare , el fiind primul dintre împărați care pe reversul monedelor a bătut imaginea lui
Hristos. Cu toate că împăratul susținea poziția Romei, p apa Sergius I a refuzat să
sancționeze hotărârile din Quinisextum, întrevăzând tentativa imperială de a impune
biseric ii apusene rânduielile celei răsăritene. După relatarea din Liber Pontificalis ,
Iustinian ar fi dorit arestarea papei și aducerea lui la Constantinopol, așa cum procedase
Constans II cu papa Martin în 652 . Protospătarul (titlu inferior celui de patriciu) Zaharia ,
trimis să îndeplinească porunca, s-a lovit însă de rezistența locuitorilor Romei și a
milițiil or fidele papei , văzându -se obligat să apeleze la generozitatea papei, pentru a scăpa
de la moarte sigură, ascunzându -se în dormitorul papal, de unde s -a retras cu ocară. Cu
toate exagerările acestei relatări, conflictul s -a încheiat cu eșecul politicii bisericești a lui
Iustinian, astfel că contradicțiile nu numai că nu s -au atenuat, ci s -au accentuat.
Atitudinea adesea sfidătoare a împăratului în chestiun i bisericești – conflictul cu
patriarhul Callinicos – și civile, politica sa fiscală, precum și abuzurile favoriților săi
lacomi – sakellarios -ul (șeful finanțelor) Ștefan și logothetes tou genikou (șeful vistieriei
imperiale) Theodotus – au creat o ruptură între el și aristocrație, devenind impopular și în
rândul constantinopolitanilor . Insuccesele militare din 692, când Iustinian II a încălcat
pacea cu arabii , duce la o amplă revoltă a populației în spatele căreia se afla strategul
themei Hellas, Le ontios, care luptase cu arabii în 692. Împăratului detronat i -a fost tăiat
nasul – de aici porecla de Rhinotmetos („cu nasul tăiat“), fiind exilat în Crimeea la
Chersones, unde își sfârșise viața papa Martin, iar favoriții săi arși pe rug.

4.1.1.4 Căderea dinasti ei Heraclizilor
Lipsa legitimității uzurpatorului Leontios (695-698) le-a dat arabilior pretextul de a
ataca Africa bizantină . Pentru o perioadă atacurile arabe asupra exarhatului latin
încetaseră, dar căderea lui era doar o chestiune de timp, după ce oper a de apărare a
Constans II s -a dovedit a fi ineficientă. Arabii au ocupat Carthagina în 697 , și cu toate că
flota themei Karabisiani a putut să recucerească pentru scurt timp capitala exarhatului, în
698 musulmanii au reușit să -și refacă pozițiile. Flota , învinuindu -l pe Leontios de
înfrângere și de teama pedepselor care o așteptau, s -a revoltat , asasinându -l pe
comandantul acesteia, pe patriciul Ioan, după care l -au proclam at împărat pe drongarul
Apsimar . Prin viclenie, Apsimar a reușit să pătrundă cu ușurință în capital ă, unde de

33
curând izbucnise o epidemie de ciumă. Apsimar , după ce a dispus ca lui Leontios să i se
taie nasul și să fie călugărit, a ocupat tronul sub numele de Tiberios III (698-705). Noul
împărat a pus capăt încercăril or de recuceri re a Africii latine – a transformat insulele din
exarhatul Africii în thema Sardiniei, iar zona sudică a Italiei în thema Siciliei -,
concentrându -se asupra chestiunilor din Orient, invadând Siria arabă . Fratele său
Heraclius numit monostrategos a purtat n umeroase campanii în Asia Mică.

Iustinian II a mai reușit să domnească pentru a doua oară. Din Chersones s -a refugiat
în regatul chazarilor, căsătorindu -se cu sora chaganului, Theodora. Între timp la chagan
sosea o solie bizantină care cerea extrădarea lu i Iustinian. Pentru a nu zbuciuma relațiile
sale cu Bizanțul, chaganul a consimțit, aflând însă la timp prin intermediul Theodorei de
această intenție, Iustinian a plecat înspre gurile Dunării , aflate în posesiunile hanului
bulgar Tervel, fiul lui Asparuch , cu care încheie o alianță. Astfel, cu sprijinul unei
puternice armate bulgaro -slave, Iustinian ajunge în septembrie 705 în fața zidurilor
Constantinopolul ui și reușește să pătrundă cu câteva sute de adepți în capitală, printr -un
apeduct, ocupând palatul Vlacherne. R evenit pe tron , aliații săi au fost răsplătiți din
belșug, însă răzbunarea împotriva dușmanilor a fost plină de cruzime . Iustinian II încheie
o nouă pace cu aliatul său bulgar și se obligă să reia plata tributului, iar lui Tervel îi acordă
titlul de cezar, acesta dobândind cea mai mare parte din Rumelia Orientală. Patriarhul
Callinicos a fost orbit și exilat la Roma, Leontios și Apsimar (Tiberios III) au fost
batjocoriți în public și apoi uciși. Excelentul comandant de oști, Herakleios, ca și mu lți
ofițeri au fost spânzurați de zidurile Constantinopolului. Totuși împăratul nu a îngăduit
oștirilor cu care a sosit să jefuiască capitala. A doua domnie a lui Iustinian II Rhinotmetos
a fost un lung șir de acte de teroare .
Câștigătorii în timpul celei de-a doua domnii a lui Iustinian II au fost, în afară de
bulgari, arabii. În 709 ei au asediat fortăreața Tyana în zona de graniță a Capadociei.
Oastea bizantină fiind insuficientă și slab pregătită, arabii și -au putut continua
incursiunile în Cilicia (71 0-711) fără să întâmpine o rezistență deosebită și au ocupat o
serie de fortificații de graniță, înaintând până la Chrysopolis. În schimb, Iustinian a inițiat
o expediție contra Ravennei (709) care îi fusese ostilă în prima domnie. Orașul a fost
prădat, ce ea ce a provocat și o puternică revoltă a populației din capitala exarhatului. Cu
papa Constantin I împăratul a putut ajunge la o înțelegere în privința conciliului
Quinisextum, fiind primit cu mari onoruri la Constantinopol în 710. Măsurile luate de
Iustinian împotriva Chersonesului unde fusese exilat , prin trimiterea unei expediții de
represiune, i -au adus împăratului pieirea . Revolta aparent minoră a l ocuitori lor revoltați
ai Crimeei, prin alian ța cu chazarii a dus la proclama rea ca împărat a fostului st rateg al
themei Armeniakon exilat și el în Crimeea , Philippikos Bardanes. Comandantul
expediției de pedepsire, Mauros s -a aliat cu Bardanes și a atacat Constantinopolul. În 711,
când Constantinopolul și -a deschis porțile , Philippikos a atras de partea sa g arda lui
Iustinian, care l -a trădat. O dată cu uciderea lui Iustinian II și a fiului acestuia, Tiberios,
dinastia lui Heraclius s -a stins.
Dinastia Heraclizilor a fost prima din istoria statului bizantin care a domnit un secol,
dinaștii făcând parte din cinci generații. Definitorie pentru această perioadă este marea
operă de reformare a imperiului, mai ales în plan militar și fiscal.

34

4.1.2 Luptele pentru tron
Marea criză spirituală care a cuprins Bizanțul în perioada luptei privind icoanele s -a
accentuat deja în timpul lui Philippikos Bardanes (711-713). El a fost un adept al ereziei
monothelite, încă anterior intrării sale în Constantinopol ordonând îndepărtarea imaginii
celui de -al treilea conciliu de la Co nstantinopol care condamnase monothelismul în 680.
A renegat hotărârile celui de -al VI -lea conciliu ecumenic, declarând monothelismul ca
religie de stat a imperiului . Patriarhul Cyrus a refuzat să sprijine noua politică religioasă,
fiind depus și înlocuit.
Aceste decizii în plan religios vor duce la deteriorarea acută a relațiilor cu papa
Constantin I , care refuză recunoașterea împăratului și a noului patriarh Ioan VI, și duce
în fapt la inaugurarea luptei legată de cultul icoanelor între împăratul bizantin și
papalitate, imaginile fiind o armă în lupta pentru supremație.
Domnia lui Philippikos a fost dezastruoasă și pe plan extern. Bulgarii, sub pretextul
răzbunării lui Iustinian II, au făcut incursiuni de pradă în Tracia, ajungând până sub
zidurile Constantinopolului (712) . Pentru a face față pericolului au fost aduse trupe din
Orient, din thema Opsikion , împăratul abandonând astfel zonele răsăritene raidurilor
arabe. În mai 713 t rupele din Opsikion s-au răsculat împotriva lui Phil ippikos -Bardanes,
l-au detronat și orbit.
Deși răscoala fusese începută de armată, pe tron a fost ridicat șeful cancelariei
imperiale, protoasecretisul Artemios, care va domni cu nu mele de Anastasios II (713-
715). Noul împărat , un politician mult mai capabil, va curma orientarea monothelistă,
revenind la dogmele ortodoxe și s -a împăcat cu papa. În fața pericolului arab, care
amenințau cu asedierea capitalei printr -o puternică invazie dinspre uscat și dinspre mare,
Anastasios II s -a preocupat de refacerea zidurilor de apărare și de aprovizionarea
capitalei, mai mult trimite în Rhodos a rmata themei Opsikion, în 715, pentru a distruge
flota musulmană. Soldații s-au răsculat însă împotriva comandantului flotei , asediind
capitala imperiului , astfel că războiul cu arabii a fost deturnat în mod nefericit înspre un
război civil. Anastasios s -a văzut silit să se călugărească, retrăgându -se la Salonic, după
cum Theodosios III (715-717) a fost silit să accepte coroana imperială, fiind doar un
paravan pentru d ominația militarilor din thema Opsikion. În fruntea imperiului se afla de
fapt Leon , strategul themei anatoliene, originar din nordul Siriei, aliat cu Artabasdos,
strategul themei Armeniakon, cu a cărui fiică s -a căsătorit. Theodosios a renunțat la tron
în favoarea rivalului său, retrăgându -se ca monah la Efes, împreună cu fiul său. La 25
martie 717 Leon a intrat în Constantinopol, fiind încoronat la Hagia Sophia. În acest mod
s-au încheiat luptele pentru tron, anul 717 însemnând și venirea pe tron a dinast iei
isauriene.

4.1.3 Criza iconoclastă (726/730 -843)

35
Un fenomen care a marcat profund Imperiul Bizantin a fost mișcarea iconoclastă.
Iconoclasmul (gr., eikon, “imagine”; klaein, “a sfărâma”), este termenul generic care
definește mișcarea împotriva folosirii în scopuri religioase a imaginilor, în special a celor
care au tulburat Imperiu l Bizantin în secolele VIII -IX. În 726 și 730 împăratul Leon III
Isaurianul a promulgat un decre t prin care interzicea venerarea imaginilor. Erupția
vulcanului de la vest de Thera a fost văzută ca un semn al mâniei divine, convingându -l
pe împărat să dezaprobe cultul icoanelor. Această decizie a fost condamnată de către papă,
dar doctrina / mișcarea iconoclastă a fost inițiată la Constantinopol de către Leon și în și
mai mare măsură de către fiul și succesorul său Constantin V, care a condamnat adorarea
imaginilor drept idolatrie la conciliul bisericesc ținut în palatul Hiereia în 754.
Criza se anunțase de multă vreme. Ostilitatea față de imagini a lui Leon III și a
urmașilor săi a fost pusă, de către scriitorii ortodocși, pe seama unei influențe evreiești și
musulmane (Leon vorb ea fluent și araba). Aportul evreiesc și musulman în pregătirea
iconoclasmului imperial s -a conjugat cu opinia unor segmente iconofobe ale societății
bizantine. Iconoclasmul s -a bucurat de simpatie mai ales în zona centrală și orientală a
Asiei Mici. Leon III și Constantin V erau legați prin ordine și carieră de armatele din
Anatolia, implicit de populația din Asia Mică. Episcopii iconoclaști , primiți în audiență
de împărat cu puțin înainte de primul său edict iconoclast, erau frigieni și veneau din
thema Anatolikon. Sentimentele iconofobe se pare că au fost mai răspândite în Asia Mică
din cauza elenizării superficiale a populației autohtone, căreia, în urma invaziei
musulmane i s -au adăugat elemente orientale. O pondere importantă au avut -o și
activitățile iconofobe ale evreilor din Palestina și Asia Mică. Biserica armeană, nefiind
oficial ostilă imaginilor, le venera nu după obiceiul grecilor, accentuând cultul crucii, ca
semn al lui Hristos și al mântuirii. O altă sursă a iconoclasmului a fost activitatea sectei
pavlicienilor, care respingeau violent dogmele și obiceiurile Bisericii, fiind fundamentali
ostili semnului crucii și refuzând să admită icoanele. Rațiunile politice și strategice, care
țineau de necesitatea fidelității themelor orientale, în conte xtul luptelor împotriva
arabilor, l -au determinat pe Leon III să transforme iconofobia în doctrină oficială de stat.
Iconoclasmul nu a fost o reacție față de generalizarea amenințătoare a cultului imaginilor,
dovadă că originea sa nu poate fi aflată în reg iunile elenofone.
Oficializarea iconoclasmului a provocat reacția violentă a părților europene ale
imperiului. În 726 s -a răsculat populația Greciei și a insulelor egeene. Papa Grigore II
(715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a răspu ns: „eu sunt basileu
și, totodată, preot!“ Papa Grigore III (731 -741) a condamnat necondiționat iconoclasmul
în sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a acționat de îndată în zona coastelor
Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind retrase, iar impozitele au
început să fie vărsate în visteria Bizanțului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmația,
Calabria și Sicilia au fost transferate sub jurisdicția patriarhului constantinopolitan.
Mișcarea a slăbit imperiul prin încurajarea conf lictelor interne și exacerbarea diferențelor
față de papalitate care a început să abandoneze politica de relativă fidelitate față de Bizanț
și să caute o alianță cu francii.
Argumentul cel mai serios împotriva iconoclasmului a fost formulat de către teolog ul
și părintele bisericii, de origine siriană, Ioan Damaschinul, anume că nega una din
dogmele fundamentale ale credinței creștine, doctrina întrupării. Conform opiniei

36
iconodulilor, a apărătorilor imaginilor, nașterea umană a lui Hristos a permis
posibi litatea reprezentării sale ca imagine, imagine ce are elemente comune cu divinitatea
în prototipul său. Respingerea imaginilor/ icoanelor, incumba de aceea nemijlocit o
repudiere a cauzei lor. Inseparabilă de tradiția liturgică, arta religioasă este văzută de către
creștinii ortodocși drept o formă a confesiunii picturale de credință și cale a experienței
religioase. Această funcție centrală a imaginilor religioase, a icoanelor, care nu își găsește
o paralelă în alte tradiții creștine, s -a definitivat o dat ă cu încetarea mișcării iconoclaste
din Bizanț (843). Iconoclaștii au invocat interdicția din Vechiul Testament a imaginilor
gravate și au respins icoanele, asemuindu -le idolilor. Teologii ortodocși, pe de altă parte,
și-au bazat argumentele de iconosofie pe doctrina creștină a întrupării: Dumnezeu este
într-adevăr invizibil și indescriptibil în esența sa, dar atunci când Hristos a devenit om,
și-a asumat voluntar toate trăsăturile naturii create, inclusiv describilitatea. În consecință,
imaginile lui Hrist os, ca om, afirmă adevărul întrupării reale a lui Dumnezeu. Deoarece
viața divină apare drept urmare a umanității înviate și glorificate a lui Hristos, funcția
artistului constă în a întruchipa taina credinței creștine prin artă. Mai mult, pentru că
icoane le lui Hristos și ale sfinților mijlocesc contactul personal cu persoanele divine
reprezentate, aceste imagini trebuie să fie obiecte de “venerație” ( proskynesis ), deși
„adorația“ ( latreia ) este destinată doar lui Dumnezeu. Ioan Damaschinul concepe icoana
ca simbol și mijlocitor al sfântului reprezentat, ea având un rol multiplu: estetic (icoana
împodobește biserica), pedagogic (dă învățături din istoria Bisericii), latreutic (însoțește
cultul divin) și haric (mijlocește harul divin).
În afara aspectelor t eologice, mișcarea iconoclastă a afectat masiv arta bizantină. În
ciuda succesului în sfera teologică, biserica răsăriteană nu a avut succes în chestiunea
supremației asupra autorității imperiale, chiar dacă Ioan Damaschinul a afirmat că
împăratul nu are d reptul de a interveni și de a se amesteca în chestiuni de credință. Atât
introducerea politicii iconoclaste, cât și condamnarea sa la conciliile din 787 și 843 au
fost în cele din urmă rezultatul unor decizii mai degrabă imperiale decât ecleziastice,
conci liile (sinoadele) fiind convocate în baza unor ordine imperiale. În consecință,
autoritatea împăratului atât în sfera spirituală, cât și în cea seculară, și controlul asupra
Bisericii s -a consolidat perceptibil în urma controversei.
În timpul domniei împăr ătesei Irina s -a produs o schimbare în această politică,
iconoclaștii fiind însă condamnați la al doilea conciliu de la Nicaea, în 787. O a doua
perioadă a iconoclasmului a fost inaugurată sub auspicii imperiale în prima jumătate a
secolului IX, încheindu -se cu condamnarea definitivă a iconoclasmului la conciliul
Ortodoxiei, ținut în 843 sub patronajul împărătesei Theodora II.
4.1.4 Criza iconoclastă și luptele contra arabilor în timpul lui Leon III Isaurianul
La urcarea pe tron a lui Leon III, imperiul se afla în pragul ruinei. Șase împărați
fuseseră detronați într-un răstimp de doar 21 de ani. Dintre ei, patru au pierit executați –
Leontius, Tiberius III, Iustinian II și Philippicos, un altul a murit după ce a fost orbit –
Anastasie II, iar un altul – Theodosio s III – călugărit.
Leon III (717 -741) impune o nouă dinastie, cea siriană sau isauriană – care se va
menține până în 802, și inaugurează politica iconoclastă care a reprezentat un complex
program de reforme în toate domeniile.

37
Arabii pustiau întreaga Asie Mică până la malurile Bosforului, iar Amorium,
principalul oraș al themei Anatolikon a fost asediat de către Suleyman, noul calif de la
Damasc. Leon, care a comandat trupele bizantine, a avut nevoie de un răgaz pentru a
organiza operațiile care să duc ă la ridicarea asediului musulman, încheind mai întâi
lucrările de fortificare începute de Anastasios II. Pentru a câștiga timp, a început
negocierile cu bulgarii, încheind o alianță cu hanul Tervel care se temea că arabii ar putea
deveni un vecin mult mai periculos și agresiv decât Bizanțul. La începutul verii, când
Muslamah a trecut Hellespontul la Abydos și înainta adânc în Thracia, a fost în
perma nență hărțuit de către bulgari. Planul musulman din 717 nu era acela de a asedia
Constantinopolul ca în 674, ci de a cuceri efectiv capitala bizantină. Trupele de uscat
(120000 oameni) și flota (1800 de corăbii) arabe erau conduse de cel mai bun general
musulman al vremii, Muslamah, aceste forțe reușind să impună o blocadă completă
asupra Constantinopolului. Cuc erirea capitalei bizantine ar fi permis arabilor să ia în
stăpânire întreaga Anatolie. Paralel cu zidurile lui Theodo sius, arabii au construit în iulie
717 două ziduri de asediu, cel interior pentru a -i încercui pe bizantini, cel exterior pentru
a îi ține la distanță pe bulgari. La începutul lui septembrie, flota arabă a început blocada
pe mare. Focul grecesc a fost din nou folosit pentru a distruge flota arabă, în Bosfor fiind
incendiate peste 20 de vase, iar 2000 de arabi au murit arși sau înecați. Asediu l s-a
prelungit în iarna deosebit de geroasă dintre 717 -718, astfel Constantinopolul care era
bine aprovizionat a rezistat, însă în tabăra arabă a început foametea. În primăvară, noul
calif Umar II a trimis o nouă flot ă provenită din Egipt, pentru a aprovi ziona trupele
asediatoare, și întăriri de trupe de uscat. Majoritatea soldaților trimiși de calif, care
proveneau din rândurile creștinilor din Egipt, nemulțumiți de conducătorii lor musulmani,
au trecut de partea bizantinilor. O epidemie de ciumă a izbucn it în tabăra musulmană, în
plus erau permanent atacați de către bulgari, astfel că la 15 august 718 asediul a fost
ridicat , flota arabă în retragere fiind incendiată.
Victoria lui Leon III asupra arabilor a fost umbrită de încercarea fostului împărat
Anast asios II de a -l înlătura de la tron. Acesta luase puterea cu sprijinul unui grup al
aristocrației în Tessalonika, unde se retrăsese în calitate de călugăr și a obținut promisiuni
de ajutor din partea bulgarilor, probabil nemulțumiți de răsplata acordată de Leon pentru
ajutorul dat împotriva arabilor. Leon a izbutit însă să -i convingă pe bulgari să renunțe la
expediția care pornise deja din Thracia, și astfel să -l captureze pe Anastasie. Fostul
împărat a fost executat, iar partizanii săi aspru pedepsiți. Triumful lui Leon a fost urmat
de încoronarea fiului său Constantin drept coîmpărat și de introducerea unei noi monede
de argint, miliaresion . Ea înlocuia hexagrama introdusă de Heraclius, care ieșise din uz.
Între 726 -739 arabii vor relua campaniile în Asia Mică, dar atacurile lor nu vor mai
avea vigoarea de odinioară. Tratatul de alianță între Leon III și hanul chazar împotriva
arabilor – întărit prin căsătoria coîmpăratului Constantin, fiul lui Leon III, cu fiica hanului
(733) – va avea drept rezultat, după o expediție victorioasă a hanului asupra
Azerbaijanului arab (731), abandonarea de către arabi a pasului Derbend, a principalului
drum spre Caucaz. Împărații Leon III și Constantin au provocat arabilor con duși de
Suleiman în 740 o grea înfrângere la Akroinon, eliberând astfel întreaga parte vestică a
Asiei Mici. Eșecul arabilor în fața Bizanțului au avut un mare răsunet; succesele lui Leon

38
III puneau stavilă înaintării arabe în Orient, după cum, în 732, vic toria lui Charles Martel
la Potiers punea definitiv capăt ofensivei arabe în Occident.
Leon III a putut fi eficace în luptele cu arabii și ca urmare a noii reforme a themelor.
Menținerea unor theme foarte mari reprezenta o primejdie pentru puterea imperial ă, ea
oferind strategilor importante forțe militare din rândul cărora se puteau ivi uzurpatori ai
tronului. Themele din Asia Mică au fost restructurate. Thema Anatolikon a fost divizată,
în vestul ei fiind organizată thema Thrakesion, cu centrul la Efes, d enumire dată după
colonizarea tracilor în zonă. Thema maritimă Karabisiani a fost împărțită în thema
Kibyraioton, de pe litoralul sud -vestic al Asiei Mici și thema Mării Egee, iar Creta a fost
organizată într -o themă de sine stătătoare. În Opsikion, o them ă la fel de mare, împăratul
s-a mulțumit să -l numească în postul de comandă pe cumnatul său Artabasdos. Fiul lui
Leon a împărțit ulterior această themă, iar în Europa au fost înființate themele Tracia și
Macedonia, astfel în secolul al VIII -lea perfectându -se organizarea administrativă a lui
Heraclius.
Leon III a lăsat urme adânci în istoria Bizanțului și prin reformele sale în legislație și
justiție. În 726 publică un nou cod de legi, Ecloga (selecție) , o nouă codificare a dreptului
bizantin, o adaptare a legislației la noile realități pe baza institu telor, digestelor, codicelor
și novelelor lui Iustinian. Noua selecție de legi „cu îndreptări aduse lor în spiritul unei
mai mari iubiri față de oameni“, punea la îndemâna judecătorilor un codice practic, mult
mai accesibil în comparație cu codul lui Iustinian, fiind redactat în limba greacă, intenția
fiind și aceea de a veni în întâmpinarea necesităților păturilor mici și mijlocii, interese
promovate de împărații isaurieni. Dispozițiile reglementau dreptul fam ilial și chestiunile
de succesiune. Avortul a fost scos în afara legii, iar sodomia era pedepsită cu moartea.
Multe din crimele care în baza codului lui Iustinian erau pasibile cu pedeapsa cu moartea,
au început să fie pedepsite după criterii mai „umane“ – raportate la secolul VIII – anume
prin mutilare (tăierea nasului, mâinilor, orbirea). Obiceiurile orientale impuse deja din
secolul anterior au fost legiferate în secolul VIII. Cu toate că era unul dintre cele mai
avansate coduri de legi ale vremii, Eclog a a avut ulterior o proastă faimă, pentru motivul
că a fost emisă și aplicată de împărați eretici. Unele teze ale Eclog ei au fost preluate în
codurile de legi ale slavilor din Balcani și din Rusia Kieviană.

4.1.5 Iconoclasmul și luptele cu bulgarii în timpul lui Constantin V
Leon salvase imperiul de pericolul arab, l -a apărat îndeajuns de bine și a supraviețuit
uzurpatorilor săi, fiind de la Constans II, care de fapt fusese asasinat, singurul împărat
care a murit în patul său. Moștenise un imperiul aflat pe marginea dezastrului, însă i -a
redat stabilitatea, a început însă o controversă teologică mistuitoare pentru Bizanț.
Politica iconoclas tă lipsită de chibzuință a subminat autoritatea lui Leon III.
La 741 tronul a revenit lui Constantin V Copronymos (numel e i se trage de la faptul
că la botez ar fi pângărit cristelnița cu scârnă , după relatările iconodulilor ) sau Caballinos
(741-775), care fusese asociat la domnie de către tatăl său cu două decenii mai devreme .
A guvernat inițial puțin, din cauza curopalatu lui Artabasdos care i -a smuls coroana pentru

39
vreme îndelungată. Artabasdos, ginerele lui Leon III, cumnatul lui Constantin V și
comite le importantei theme Opsikion, se simțea și el îndreptățit la tron . Lupta între cei
doi a stat sub semnul luptei împotriva icoanelor , Constantin V fiind cel mai activ împărat
iconoclast, motiv pentru care istoriografia bizantină ortodoxă îl zugrăvește în culorile cele
mai sumbre. Tânărul împărat – Constantin avea 22 de ani – a pornit o campanie împotriva
arabilor care jefuiau zonele anatoliene la nici o săptămână după încoronarea sa ( iulie 742 ),
încredințând capitala magistrului Theophanes Monotes („cu o ureche”). Ajuns în
Bithynia, l -a chemat pe Artabasdos pentru a stabili planul campaniei, acesta însă a atacat
trupele împăra tului și le -a înfrânt. Anunțând la Constantinopol că împăratul a murit în
luptă, f iul lui Artabados și viitor asociat la domnie al său, Nikephor, strategul themei
Thrakesion, a ocupat capitala, a stfel patriarhul Anastasios l -a încoronat drept împărat pe
Artabasdos (742-743). Noul împărat a reinstaurat cultul icoanelor. Conflictele
iconoclaste au fost în acest mod potențate de luptele între diferitele theme ale imperiului
care susțineau fie pe Constantin, fie pe Artabasdos. Constantin , refugiat în Amorium, a
fost primit cu entuziasm în themele din Asia Mică, de unde a adunat oștiri. În primăvara
anului 743, Artabasdos, nădăjduind să -și consolideze poziția prin înfrângerea împăratului
legitim, a pornit spre Opsikion. În lupta de la Sardes uzurpatorul a fost înfrânt, dar
conflictele între cei doi au continuat până spre sfârșitul anului . După ce i -a supus pe
constantinopolitani înfometării prin asediul său , Constantin reuș ește să spargă blocad a
Constantinopolului . Artabasdos și cei doi fii ai săi au fost captur ați și orbiți, în schimb
patriarhului Anastasios, după ce a fost supus rușinii publice (purtat în pielea goală urcat
cu fața spre coadă pe un măgar prin Hippodrom) , Constantin V i -a îngăduit să -și păstreze
funcția.
Leon III pare să fi fost un critic blând al cultului icoanelor, în schimb Constantin V
s-a implicat mai mult din punct de vedere teologic, adoptând o politică iconoclastă doar
după vreo opt ani de domnie.
Politica iconoclastă a atins punctul culminant în perioada domniei lui Constantin V
Coproni mul. Împăratul a condamnat nu numai cultul icoanelor, ci chiar cultul Fecioarei
Maria și al sfinților. Conciliul de la Constantinopol din 754, ținut în palatul imperial din
Hiereia, a hotărât nimicirea icoanelor, împăratul dispunând decorarea bisericilor c u
imagini imperiale sau scene profane. Atitudinea împăratului a început în anii următori să
dobândească un caracter politic și social aprig împotriva iconodulilor. Multe mânăstiri au
fost desființate și transformate în așezăminte publice, proprietățile mân ăstirești fiind
secularizate. Demnitarii care împărtășeau cultul icoanelor au fost exilați sau executați.
Totuși distrugerea icoanelor și a mânăstirilor nu este documentată de izvoare .
Războiul civil, care durase mai mult de doi ani, a fost cel mai lung de la lupta lui
Heraclius împotriva lui Phokas. Constantin V a fost un comandant de oști strălucit, prin
victoriile împotriva arabilor și bulgarilor fiind venerat de soldați.
În răsărit, forța arabilor fusese zguduită de victoriile lui Leon, dar și de o gra vă criză
internă. Dinastia Omeiazilor se apropia de sfârșit și după un îndelung război civil dinastia
abassidă s -a impus la conducerea califatului (750). Transferul centrului de stat de la
Damasc în îndepărtatul Bagdad a dus la o scădere a presiunii la car e fusese supus
Bizanțul, imperiul putând începe ofensiva.

40
În 746 Constantin , profitând de răzmerițele din califatul arab, a pornit ofensiva,
folosind regimentele create de el ( tagmata ), după ce a divizat thema Opsikion, mult prea
mare și periculoasă prin apropierea ei de capitală. Prin cele șase tagmata , conduse de
domestici aflați în subordinea împăratului, pericolul ca aceste trupe să fie strânse de către
un posibil uzurpator se redu ceau considerabil, în schimb împăratul își asigura o forță de
luptă suplă care putea fi lesne mobilizată. Politica de colonizări a continuat de -a lungul
domniei lui Constantin V, prizonierii din Orient fiind așezați în Thracia, în imediata
vecinătate a bul garilor.
Pa această bază împăratul atacă Siria, unde ocupă Germaniceea, înfrân gând în anul
următor (747) în apropiere de Cipru flota arabă venită din Alexandria . O nouă expediție
împotriva arabilor încununată cu capturarea unor importante cetăți de grani ță din Armenia
și Mesopotamia s-a desfășurat în 752. Câștigurile teritoriale ale imperiului nu au fost însă
durabile , totuși conflictele cu arabii au luat aspectul unui război de graniță.
Capturarea Ravennei de către regele lombard Aistulf (751) și a rămăș ițelor exarhatului
din jurul ei, cu toate că împăratul trimite o solie la Aistulf prin care cerea retrocedarea
pământurilor sale, a dus în final la pierderea Italiei, basileul manifestând un interes scăzut
față de partea apuseană a imperiului. Constantin a trimis ambasadori, ani în șir, la
lombarzi, la franci și papalitate, în încercarea de a recupera Ravenna, dar nu a inițiat nici
o acțiune militară. Exarhatul Ravennei rămânea definitiv pierdut pentru imperiu, fapt
vădit în 774, când Carol cel Mare a recon firmat solemn donația lui Pepin către papalitate.
Totuși, pentru că Roma nu avea un aliat cu care să se opună eficient longobarzilor,
suzeranitatea politică a Bizanțului nu a fost repudiată. Doar Veneția și câteva insule,
precum și thema Siciliei mai const ituiau părți controlate mai mult sau mai puțin de
Imperiu.
Cu toate acestea, în chestiunea bulgară împăratul va avea mai mult succes. Aceasta
intrase pe primul plan în intervalul 755 -775. Colonizările de populații din Orient și
ridicarea de noi fortificații la granița cu bulgarii, a provocat o invazie a acestora în Thracia
(756). Constantin V a întreprins nouă expediții antibulgare. Numeroși slavi au fost
colonizați în Asia Mică, în thema Opsikion. Apogeul conflictelor cu bulgarii a fost atins
după instalarea pe tron al hanului Teletz (762), reprezentantul aristocrației protobulgare.
Conflictele partidei aristocratice protobulgare cu populația slavă a u fost exploatat e de
către imperiu . O mare masă a slavilor s -au refugiat pe teritoriul bizantin, m ulți fiind
colonizați în Asia Mică. Victoria cea mai importantă împotriva hanului Teletz a fost
obținută în bătălia de la Anchialos (763), iar după moartea violentă a hanului bulgar
Teletz, tulburările interne au oferit basileului bizantin posibilitatea de a interveni în
luptele pentru putere din statul bulgar. Abia în 770 noul han Telerig a reluat conflictul cu
bizantinii. În primăvara anului următor Constantin V a întreprins o nouă expediție
susținută de flota bizantină de pe Dunăre. Deși hanul Telerig a fost silit să capituleze,
imperiul nu a putut obține o pace de durată cu bulgarii.
În vara anului 775, pe când întreprindea ultima sa campanie împotriva bulgarilor,
împăratul s -a îmbolnăvit grav și a murit. Prin crearea de tagmata, a lăsat o armată mai
puternică, a obținut succese în Thracia, cu toate că nu a obținut o victorie decisivă, dar a
lăsat o cruntă controversă teologică, prin iconoclasmul său impus forțat, chiar prin teroare.

41
Dincolo de propriu -zisa dispută teologică începe în fapt o luptă aprigă între puterea civilă
și cea a Bisericii, a mânăstirilor în Imperiu.
4.1.6 Moderația lui Leon IV și revenirea la cultul icoanelor
Leon al IV -lea Chazarul (775 -780), supranume care i se trage de la faptul că era fiul
lui Constantin al V -lea și al principesei chazare Irina, prin prudența și moderația sa, a
permis trecerea de la iconoclasmul vehement la restabilirea cultului icoanelor din timpul
împărătesei Irina. El a domnit prea puțin însă pentru a lăsa urme adânc i în evoluția statului
bizantin. Împăratul a pus capăt p rigonir ii iconoclaștilor și mai ales a călugărilor. Un aport
în acest sens l -a avut desigur și soția sa, Irina, originară din Atena iconodulă.
Lipsindu -și frații de mijloace financiare – Christop horos și Nikephoros fuseseră
numiți cezari de către Constantin –, la 24 aprilie 776 Leon al IV -lea l-a încoronat drept
coîmpărat pe fiul său Constantin, având în acest sens acordul senatului , armatei și al
constantinopolitanilor . Abia fusese dejucat u n complot al fraților săi , ei fiind exila ți la
Chersones , când află cu stupoare că împărăteasa Irina, soția sa , își afișează fără
menajamente orientarea iconodulă . După câteva luni, în care cuplul imperial nu mai era
viabil, Leon IV moare otrăvit, se pare, de Irina , după alte păreri din cauza tuberculozei .
La moartea împăratului (8 septembrie 780), fiul Constantin fiind minor, regența a fost
preluată de către împărăteasa Irina .

4.2 Reforme interne și expansiune (780 -842)
4.2.1 Constantin VI și Irina (780-802)
Regența Irinei a marcat finalul politicii iconoclaste, din 784 intențiile noii guvernări
de restabilire a cultului icoanelor devenind manifeste. Irina, o împărăteasă cu voință de
fier, se baza pe funcționarii iconoduli, pe eunuci, care nu puteau fi aleși împărați –
Staura kios, logothet al poștei și consilier – și pe preoți. După ce patriarhul iconoclast
Paulos a fost convins să abdice, noul patriarh, Tarasios, protoasecretis -al Irinei, un
politician chibzuit și slugarnic , cere public un conciliu ecumenic care să condamne
iconoclasmul . Conciliul, bine primit atât de patriarhii orientali cât și de către Roma, a fost
convocat în Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol în vara anului 786, fiind periclitat
de intervenția gărzii imperiale de orientare iconoclastă. Irina, având prezență de spirit, a
trimis trupele de origine orientală în Asia Mică, dând iluzia unei incursiuni asupra
arabilor, și a chemat în capitală trupe iconodule din Thracia. Conciliul , reconvocat în 787,
s-a dovedit a fi tolerant cu iconoclaștii, în numai șapt e ședințe fiind rezolvate toate
chestiunile. În schimb, pe lângă biserica oficială, a apărut o nouă ramură radicală creștină,
reprezentată mai ales de monahi. La conciliul de la Niceea a învins însă orientarea
moderată. Adversitatea față de icoane a fost d eclarată erezie, arătându -se că venerarea
icoanelor este echivalentă cu venerarea persoanei pe care ele o reprezintă . Iconoclasmul
nu a dispărut definitiv în urma conciliului.
Divergențele între Irina și tânărul împărat au adus din nou în prim plan proble ma
icoanelor. Deși Constantin al VI -lea avea deja vârsta guvernării, Irina nu a consimțit să
renunțe la putere. După ce în 790 Irina se proclamase împărat principal, în timp ce

42
Constantin a devenit coregent, trupele din Asia Mică s -au răsculat împotriva îm părătesei,
silită să abdice, exilată în Sicilia , iar Constantin al VI -lea a fost numit unic împărat. Doi
ani mai târziu , sătul de presiunile adepților mamei sale, împăratul o asociază din nou pe
Irina la domnie, ceea ce a subminat popularitatea împăratului . S-a făcut resimțită o
mișcare în favoarea unchiului împăratului, Nikephoros, fratele lui Leon IV, adorat de
opoziție drept urmaș al lui Constantin al V -lea. Constantin al VI -lea a reacționat prompt
și la îndemnul Irinei l-a pedepsi t cu orbirea pe cezarul Nikephoros. Revolta armatei din
thema Armeniakon a fost deasemeni înăbușită cu cruzime. Prin asocierea mamei sale la
domnie, dar și prin comportamentul său în chestiuni matrimoniale – divorțul de soția sa
Maria , aleasă pentru el de Irina, divorț instigat tot de către mama sa – Constantin al VI –
lea a pierdut sprijinul atât al iconodulilor, cât și al iconoclaștilor din imperiu, putând fi
înlăturat fără ca cineva să îi ia apărarea . Irina făcea practic tot ce -i stătea în puteri pentru
a-și discredita fiul. Pop ulația capitalei și clerul erau scandalizați de faptul că deși
patriarhul nu -și dăduse acordul pentru divorț, împăratul s -a recăsătorit cu Theodota,
sărbătorind 40 de zile cu mare fast. Înfrângerea în expediția din primăvara anului 797
împotriva arabilor a subminat și ultima umbră de respect de care se mai putea bucura
împăratul. De îndată ce Irina a considerat că tânărul împărat se făcuse suficient de
impopular, și -a pus în ap licare planul de a -l înlătura de la tron. Soldații loiali Irinei ,
cumpărați cu promisiuni de putere, l-au orbit pe împărat (15 august 797) în sala de porfir
a palatului imperial (încăpere placată cu marmură roșie în care împărătesele dădeau
naștere copiilo r lor) , ceea ce-l făcea inapt să mai domnească . La câțiva ani , având -o alături
doar pe cea de -a doua sa soție, Theodota, împăratul moare, ponegrit de istoriografia
oficială .
Irina a devenit supremă stăpânitoare (797-802), purtând titlul de basileus . Irina a fost
pe cât de ambițioasă, pe atât de incapabilă în planul politicii interne , la curte domnind o
atmosferă de intrigi în care se concurau eunucii Staurakios și Aetios. Ea a făcut concesii
financiare bisericii, mânăstirilor și a abrogat o serie de dări i mpuse populației și taxe
comerciale fără a ține cont de posibilitățile bugetului, ruinând finanțele statului.
Situația pe plan extern s -a înrăutățit și ea în ultimele două decenii. Ca urmare a
expediției din 783, Staurakios i -a silit pe slavii din Thessalonic, Grecia și Peloponez să
recunoască suzeranitatea bizantină. Imperiul a slăbit însă considerabil în fața bulgarilor
și arabilor. Aflați într -o perioadă de înflorire a califatului abassid, arabii au pătruns în 781
adânc în Thrakesion, în urma păc ii încheiate, imperiul obligându -se la plata unui imens
tribut față de Harun -al-Rașid. Din 789 au reînceput și atacurile bulgarilor, Constantin al
VI-lea suferind o grea înfrângere în fața hanului Kardam la Makellai, imperiul fiind silit
să reia plata trib utului și față de hanatul bulgar.
Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma – simplă și naturală, în condițiile în care pe
tronul vechiului Imperiu roman se afla o femeie – a afectat considerabil Imperiul Bizantin,
deschizându -se în doctrina politică medieval ă problema celor doi împărați. Carol cel
Mare ar fi trebuit să obțină confirmarea de către Bizanț. În 802 solia împăratului apusean
sosea la Constantinopol , cu gândul de a încheia o alianță matrimonială cu diabolica Irina,
în ciuda faptului că papa conside ra că o femeie nu poate să dețină demnitatea de împărat.
Înlăturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amânat chestiunea recunoașterii
imperiului apusean. Logothetul Nikephoros este cel care a detronat -o pe monstruoasa

43
împărăteasă, exilând -o pe insu la Prinkipos, mai apoi în Lesbos , unde a murit un an mai
târziu, moartea ei fiind sincer deplânsă doar de către călugări.
4.2.2 Reformele și e xpansiunea lui Nikephoros I . Războaiele cu bulgarii lui lui Krum
Nikephoros I Genikos (802-811) a fost încoronat în pripă (31 octombrie 802),
devenind forma l coîmpărat cu Irina, aceasta însă este silită să plece în exil în decurs de
câteva zile. Starea statului bizantin era șubredă, în condițiile în care creația politică a lui
Carol cel Mare nu era recunoscută de către romei, după cum nici Apusul nu recunoscuse
validitatea domniei Irinei. Dinspre nord amenințarea bulgară, iar dinspre răsărit cea arabă
complicau și mai mult situația. În interior mânăstirile amenințau cu tentativa de a se
elibera pe deplin de sub autoritat ea împăratului și a patriarhului. De aceea caracteristicile
domniei lui Nikephoros urmau să fie ordinea politică și opresiunea fiscală.
Împăratul Nikephoros , ca fost logothetes tou genikou , șef al visteriei imperiale, a
întreprins în cunoștință de cauză măsuri de redresare a situației financiar -economice a
Imperiului care se afla într -o profundă criză din cauza politicii predecesorilor săi, mai ales
prin concesiile cu efecte dezastruoase ale împărătesei Irina.
Sistemul stratiotic a fost extins în rândul ar matorilor ( naukleroi ), aceștia primind un
lot de pământ într -o themă situată pe țărmul mării. A reintrodus taxele de import pentru
mărfurile intrate în Helespont și Bosfor, care fuseseră anulate de către Irina pentru a -și
păstra popularitatea după cruzimea față de fiul său. A anulat apoi scutirile de impozit ale
Irinei, adăugând la acestea încă 8,5% ca taxă de înregistrare în registrul dărilor . A
generalizat darea fumăritului ( kapnikon ) și asupra instituțiile ecleziastice – mânăstiri și
biserici, ca și asupra parecilor (țărani dependenți) de pe domeniile mânăstirești .
Aristocrația latifundiară a fost obligată să achite restanțele acumulate în primii opt ani ai
domniei împăratului. A introdus răspunderea solidară a comunității la plata impozitelor
– cauțiunea mutuală, comunitatea trebuind să achite și contribuțiile insolvabililor
(allelengyon ). Cămătăria a devenit monopol de stat, supușilor fiindu -le retras dreptul de
a mai acorda credite cu dobândă. Desigur administrarea finanțelor prin cele „ 11
vexațiun i”, cum le -a numit istoricul Theophanes, măsuri acuzate de profundă severitate
și rapacitate, a fost necesară, împăratul reușind să stoarcă venituri suplimentare
semnificative, fără a lăsa impresia că impune noi taxe. Clericii mai ales l -au acuzat de
avari ție și destrăbălare, acuzându -l și de patima pederastiei.
Ortodoxia sa era suspectă, atâta vreme era probabil de proveniență arabă, iar relațiile
cu biserica deveni tensionate, mai ales după moartea patriarhului Tarasios, când a înălțat
în funcția de patri arh pe istoricul savant pe nume tot Nikephoros. Un bun teolog și istoric,
Nikephoros este autorul mai multor tratate care apără adorarea icoanelor. Nikephoros a
avut o aversiune fățișă față de călugări, exilându -l pe starețul Theodor Studitul,
reprezentant ul aristocrației și călugărilor care se opuneau împăratului.
Împăratul încheie un tratat cu Carol cel Mare (803) care reglementa frontierele între
cele două imperii – recunoașterea supremației Imperiului bizantin asupra Veneției, Istriei
și Dalmației, incl usiv a zonelor maritime, în timp ce Nikephoros recunoștea autoritatea
carolingiană asupra Italiei (exarhatul Ravennei și Pentapolis). Pentru a stăvili procesul de
slavizare care devenise tot mai accentuat, Nikephoros începe creștinarea și elenizarea
slavil or prin forțarea țărani lor din interior de a se deplas a înspre Sclavinii , teritoriil e de

44
graniță și colonizări pe teritoriul themel or nou formate Pelopones – recucerit în 804 de la
slavi , Makedonia, Thessalonik și Dyrrachion, pe lângă cele existente – Thrakia și Hellas ,
aduncând aici populație grecească din Asia Mică . Imperiul împinge apoi în 807 frontiera
Thraciei prin ridica rea unui lanț de fortificații împotriva bulgarilor de lungul cetăților
Develtos, Adrianopol, Philoppopolis și Serdica (Sofia de a stăzi) . Astfel el duce mai
departe politica colonizărilor începută de către suveranii anteriori, fără aceste măsuri,
chiar Grecia centrală ar fi putut deveni slavofonă.
Împăratul a dezavuat tratatul cu arabii, refuzând să mai plătească tribut acestora . Din
805, flota arabă și -a reinstalat treptat controlul asupra bazinului central și răsăritean al
Mediteranei, Harun al -Rașid ocupând mai multe cetăți bizantine de graniță și amenințând
cu noi invazii în Asia Mică. Nikephoros a fost astfel silit să reia plata tributului, până la
moartea lui Harun al -Rașid (809), când în califat izbucnesc tulburări interne.
Frontul cel mai periculos pentru Bizanț a rămas însă cel din Balcani. În primăvara
anului 809 Krum , instalat de curând pe tronul din Pliska, atacă și cucerește Serdica,
distrugând fortificația și măcelărind populația. Împăratul a reușit ca în toamna anului să
refacă cetatea Serdica, reintegrând -o sistemului defensiv. Doi ani mai târziu Bizanțul a
reînceput contraofensiva în Balcani, după care au fost așezați aici stratioți aduși din Asia
Mică. În primăvara lui 811 împăratul a trecut din nou granița, a distrus orașul Pliska,
inclusiv curtea hanului Krum, iar după ce a refuzat tratativele de pace , l-a urmări t pe
Krum în zona muntoasă unde se retr ăsese. În defileurile Balcanilor, armata bizantină a
pierit aproape în întregime într-un atac de noapte (26 iulie 811), împăratul și cei mai mulți
fruntași bizantini căzând în luptă. Rămâne în că o enigmă, dacă graba lui Nikephoros sau
trădarea generalilor săi a fost adevărata cauză a dezastrului. Din tigva împăratului , Krum
a pus să i se facă o cupă din care obișnuia să bea în fața boierilor săi. Mai mult decât
catastrofa militară, Bizanțul pierdea prestigiul cu gre u refăcut de Nikephoros în Balcani.
Staur akios, f iul lui Nikephoros, și el rănit în luptă, a fost proclamat împărat de către
armată, dar fiind practic paralizat și imobilizat la pat din cauza rănii dobândite, senatul și
armata l -au ales drept basileu pe Mihail I R angabe, cumnatul lui Staurakios, în octombrie
811. Unicul fiu al lui Nikephoros se va stinge din viață la începutul anului următor.
Mihail I Rangabe (811 -813) a devenit împărat prin abuz, Staurakios fiind înlăturat
de la putere pentru că nu accepta să revoce reformele tatălui său . Încoron at de către
patriarhul Nikephoros abia după ce declară în scris că va apăra Biserica, el a fost
evlavioasa marionet ă a patriarhului și a magistrului Theoctistos, „îngăduitor cu toți,
numai că fără scaun la cap în treburile de stat” – după cum îl caracterizează istoricul
Theophanes . Sunt curmate și abolite măsurile de redresare a economiei și finanțelor,
„încât comorile fără de număr care fuseseră adunate de arghirofilia lui Nikephoros au
dispărut în câteva zile” – spune același isto ric. Viața politică și religioasă au fost dominate
de starețul Theodor Studitul , pe care a reușit să -l împace cu patriarhul , și a cărui
personalitate avea o influență covârșitoare asupra împărat ului. Iconoclașii, tolerați în
vremea împăratului Nikephoros, au fost din nou supuși persecuțiilor. Imperiul a avut de
luptat de acum și cu secta paulicienilor. Favorizată de împărații iconoclaști în secolul al
VIII-lea, secta se răspândise în Asia Mică. Începând cu Mihail I Rangabe, basileii
bizantini au declanșat p ersecuții masive împotriva lor, ceea ce îi va determina pe

45
paulicieni să întemeieze un stat propriu la granița bizantino -arabă, în emiratul de
Melitene, ei devenind aliați obișnuiți ai arabilor în raidurile acestora în teritoriul bizantin.
Solii lui Mihail I Rangabe l-au pe Carol cel Mare la Aachen ca împărat al francilor (4
aprilie 812). Astfel existența imperiului apusean este recunoscută de jure . Se pare că și
pericolul din Balcani i -a împiedicat pe bizantini să -și impună voința în Occident. Krum a
ataca t în 812 Thracia și a cucerit orașul Develtos (Burgas) , oferind guvernului imperial
pacea într -o formă ultimativă. Cum Imperiul refuză , Krum a mai ocupat Mesembria
(noiembrie 812), de unde a capturat mari cantități de aur și argint, dar și materiale
necesare focului grecesc. În aceste momente nu numai împăratul, dar și patriarhul
Nikephoros erau pentru încheierea păcii, în timp ce în cer cul abatelui Theodor se accentua
ideea continuării energice a războiului. A învins punctul de vedere al lui Theodor. După
ce a recucerit Mesembria, armata bizantină a întâmpinat hoardele lui Krum la Versinikia,
în apropiere de Adrianopol. Retragerea precip itată a strategului themei Anatolikon, Leon
Armeanul, într -un moment în care bizantinii ar fi avut sorți de izbândă, a dus la
înfrângerea și detronarea împăratului (iunie 813) . Mihail , sub presiunea demnitarilor care
îl ridicaseră la putere, a consimțit să abdice și a fost tuns călugăr , retrăgându -se pe insula
Prote, unde moare în 845 . Fiul său cel mare, Theophylact, care în 811 fusese declarat
coîmpărat, și fratele acestuia, Niketas (devenit patriarh sub numele de Ignatios în timpul
lui Mihail III) , au fos t scopiți, pentru a fi astfel eliminați de la o posibilă succesiune la
tron.
4.2.3 Reacția iconoclastă . Disensiuni – Leon V, Mihail II. Ambițiile lui Theophilos
Fiind proclamat împărat de trupele asiatice, după înfrângerea lui Mihail I Rangabe în
fața lui Krum, strategul Leon, a pătruns în Constantinopol fără rezistență, fiind considerat
singurul demn de coroana imperială și recunoscut de senat (10 iulie 813).
La intrarea în capitală a lui Leon al V -lea Armeanul (813 -820), patriarhul
Nikephoros a încercat să repete semnarea de către împărat a unei declarații scrise de
fidelitate față de ortodoxie, însă Leon și -a rezervat acest drept abia după încoronare, iar
aceasta înfăptuită, a negat dreptul patriarhului de a i -o cere.
Istoricii văd în Leon V în primul rând inițiatorul celei de -a doua faze a crizei
iconoclaste, continuând linia politică începută de modelele sale, Leon III și Constantin al
V-lea. Leon , origi nar din Anatolikon, al cărui strateg a fost la fel ca Leon III, avea
înclinația de a favoriza iconoclaștii, dar nu a fost un bigot. Aripa asiatică din armată și
administrație care îl sprijinea era dușmană a venerării icoanelor, de aceea agenda politică
a noului împărat viza salvarea unității imperiului, și deopotrivă impunerea
iconoclasmului.
Leon a sporit influența adepților săi, Mihail Amorianul fiind trecut în rândul
patricienilor, iar Toma , descendent al coloniștilor slavi din Asia Mică, a devenit gener al
al federaților. Manuel a dobândit comanda trupelor armene și în consecință thema
Anatoliei. De Crăciun, fiul mai mare al lui Leon, Sembat, este declarat coîmpărat, acesta
schimbându -și numele în Constantin.
Leon a avut doar un scurt răgaz pentru chestiu ni civile, deoarece d upă asediul
Adrianopolului hanul Krum a apărut în fața zidurilor Constantinopolului . Regele bulgar
și-a extins liniile până la Poarta de Aur, dar a aflat curând că armata sa nu -și poate menține

46
pozițiile și a permis trupelor să jefuias că și să distrugă zona din jurul capitalei, pentru a
forța încheierea unui tratat de pace. A fost fixată chiar o întâlnire cu Leon, la care
împăratul și regele urmau să vină însoțiți doar de câte o gardă personală. Atentatul pregătit
împotriva lui Krum a e șuat, deși însoțitorii lui au fost uciși sau luați captivi, reușind să
scape . Hanul Krum s-a răzbunat pustiind suburbiile capitalei, a intrat în Adrianopol,
deportând populația de aici și prizonierii la nordul Dunării.
Împăratul plănuiește și conduce personal ofensiva. Astfel a atacat trupele bulgare din
apropierea Mesembriei în timpul nopții, ucigându -i pe bulgari până la ultimul om – sursele
arată nici pruncii nu au fost cruțați, câștigând o victorie cu răsunet asupra bulgarilo r în
toamna anului 813, dar în primăvara ce a urmat Krum se afla iarăși în pregătiri pentru o
campanie de amploare împotriva Constantinopolului. Hanul bulgar intenționa de această
dată să distrugă capitala Imperiului bizantin. Leon a întărit în grabă forti ficațiile, trimițând
și o solie la Ludovic cel Pios prin care solicita sprijin, această misiune revenind fără
rezultatul scontat. Soarta a salvat din nou imperiul: ca și Attila, regele hunilor, Krum a
murit pe neașteptate de comoție cerebrală (13 aprilie 8 14). Cu fiul și succesorul acestuia,
Omurtag, Leon al V -lea a încheiat o pace pe 30 de ani, după ce Leon V îl înfrânge într -o
ambuscadă în Thracia, stabilindu -se cu exactitate hotarele dintre cele două state. Bulgarii
înapoiau fostele teritorii care aparți nuseră Bizanțului înainte de război, în schimb Leon
renunța la pretențiile asupra ținuturilor din Thracia. Pacea se insta urase și la granițele cu
arabii, unde criza internă izbucnise, califatul arab fiind măcinat de lupta între urmașii lui
Harun al -Rașid.
Liniștea în exterior a fost folosită de Leon al V -lea în scopul validării principiilor
iconoclase . Argumentul său era acela că cei cinci împărați care au urmat restaurării
cultului icoanelor au sfârșit tragic. Învățatul Ioan Grammatikos, conducătorul mișc ării
iconoclaste, a primit dispoziția împăratului de a pregăti materialul teologic pentru un
conciliu iconoclast. La vestea acestor intenții, patriarhul Nikephoros s -a opus, găsind
sprijin puternic la clerul bizantin, inclusiv la abatele Theodor Studitul, care apăra teza
independenței bisericii față de stat. Nikephor a fost depus și exilat în primăvara anului
815, în fruntea bisericii fiind adus Theodotos Malissenos, un curtean devotat împăratului.
Sinodul convocat de Leon al V -lea Armeanul la Constantinopo l, în Sfânta Sofia, a repus
în vigoare hotărârile conciliului din 754, respingând -le astfel pe cele din 787, dar
iconoclasmul nu mai găsea acum aderența de odinioară. Istoricul Theophanes și starețul
Theodor Studitul au fost exilați, iar bogata mănăstire S toudios, cea mai importantă din
Constantinopol, a fost trecută în proprietatea imperială. Prin persecuțiile aduse
iconodulilor, considerate de hagiografi ca fiind cele mai crude de la Dioclețian, cu toate
că restaurarea iconoclasmului n -a adus cu sine exec uții în masă, dar și prin duritatea
instaurată la curte, împăratul și -a pierdut orice popularitate. Împăratul a luat măsuri ferme
de anihilare a opoziției de la curte, în fruntea căreia se afla Mihail Traulos, arestându -l pe
acesta în ajunul Crăciunului . Execuția lui prin ardere pe rug a fost amânată, la rugămințile
împărătesei Theodosia , amânare care i -a fost fatală împăratului. În noaptea d e 25
decembrie 820 Leon al V -lea Armeanul a fost asa sinat, împreună cu fiul său, în fața
altarului din Sf. Sophia.
Mihail al II -lea Amorianul (Traulos / Psellos / Balbus = Gângavul ) (820-829),
întemeietorul dinastiei amoriene (phrygiene) este autorul moral al asasinării lui Leon al

47
V-lea. El a fost comandant al gărzii în vremea domniilor Irinei și Nikephoros I și strat eg
al themei Anatolikon în timpul lui Leon V, un bun militar, inteligent, dar altminteri
grosolan și incult. Importantă a fost decizia sa de a interzice discuțiile cu privire la icoane,
deși doctrina statului rămânea una iconoclastă.
Ascensiunea lui Mihail al II -lea a stârnit apetitul pentru putere al lui Thoma, zis
Slavul, general al federaților din Asia Mică , și fost tovarăș de arme al împăratului .
Răsculându -se împotriva lui Mihail al II -lea, Thoma s -a proclamat împărat (821-823),
fiind încoronat d e către patriarhul de Antiohia, titlul fiindu -i recunoscut și de califul al –
Mamun. Recunoașterea i -a fost acordată de majoritatea themelor din Asia Mică , și
punându -se, din rațiuni politice, pe o poziție iconodulă, Thoma a obținut și adeziunea
unor theme e uropene, transferând cu succes o parte a forțelor sale în Thracia. Astfel, în
decembrie 821 începe asedierea îndelungă Constantinopolul ui. Doar c u ajutorul hanului
bulgar Omurtag a reușit Mihail al II -lea să despresureze Constantinopolul și să
restabileasc ă controlul în imperiu (823) . După ce Mihail a asediat Arkadiopolis, Thoma
Slavul , silit să capituleze, a fost schingiuit și executat. Imperiul era însă zguduit de cei
trei ani de război civil, situație de care au profitat arabii care au cucerit în 826 Cre ta, cea
mai importantă poziție strategică a imperiului în Mediterana, un an mai târziu începând
cucerirea Siciliei.
Fiul și succesorul lui Mihail al II -lea, Theophilos (829 -842), coîmpărat din 822, a fost
un intelectual rafinat car e a încurajat artele și ș tiința, fiind educat de Ioan Grammatikos ,
de la care a învățat că virtutea supremă a unui împărat este justiția . Împăratul a fost poet
și imnolog, precum și un bun cunoscător al teologiei. Theophilos a restaurat Universitatea
din Constantinopol, după decli nul acesteia din secolul al VIII -lea, numindu -l pe Leon
Matematicianul în funcția de rector. Apetitul pentru arta arabă s -a datorat influenței pe
care o exercita atmosfera învățată de la curtea lui Harun al -Rașid. Împăratul a continuat
persecuțiile iconocl aste, un edict din 832 interzicând cultul icoanelor , aflându -se din acest
motiv în permanentă dispută cu soția sa, Theodora. Împăratul a fost înclinat să imite
politica lui leon Isaurianul, dar nu se putea aventura să închidă mânăstirile refractare.
Theoph ilos a fost auster și drept, încercând să suprime corupția și abuzurile funcționarilor.
Se povestește chiar că în momentul în care o corabie încărcată cu mărfuri sosise din Siria
în portul capitalei, aflând că acestea sunt pentru împărăteasa Theodora, a po runcit
incendierea corăbiei, admonestând -o pe soția sa să își procure ceea ce dorește de pe piața
orașului, pentru că în acest fel privează statul de taxe. Theophilos a ordonat chiar
pedepsirea ucigașilor lui Leon, în ciuda faptului că tatăl său și -a dator at ascensiunea la
tron acestora.
În 831 Theophilos a trimis o delegație la Bagdad cu daruri pentru Al -Mamun,
semnând astfel un tratat de pace care a durat însă doar câțiva ani. Cu toate acestea,
Imperiul a trebuit să lupte cu rezultate schimbătoare pe două fronturi, în răsărit și în
Sicilia. În 838, urmașul lui Mamun, califul Al-Muta ssem lovit cele mai importante centre
din Asia Mică ce se aflau pe drumul Constantinopolului. Împăratul a organizat o
campanie amplă împotriva arabilor, înaintând spre Mesopotamia, distrugând Sozopetra,
locul de baștină al lui Al -Mutassem. Califul, pentru a se răzbuna, a ocup at Ankyra și
Amorion, patria lui Theophilos, cea mai importantă fortăreață din Anatolikon . În iu lie
838, i-a înfrânt zdrobitor pe bizantini la Dazimon, mulți dintre generalii și nobilii

48
împăratului fiind luați prizonieri și torturați până la moarte. Cu toate acestea, exploatând
disensiunile din tabăra arabă, în 841, Theophilos a reușit, cu ajutorul m aurilor spanioli,
să captureze Melitene aflată la granița cu Armenia, forțându -l astfel pe Al -Mutassem să
semneze un armistițiu.
Iconoclasmul a înregistrat ultima sa afirmare în vremea domniei lui Theophilos, în
fapt el nu mai găsea adeziune și se rezuma la zona capitalei.

49
4.3 Apogeul puterii bizantine – renașterea macedoneană (843-1025)

4.3.1 Expansiunea în vremea dinastiei macedonene timpurii
Restaurarea balanței politice la mijlocul secolului al IX -lea a marcat începutul lungii
faze medievale a imperiului. Epoca este caracterizată de succesul militar și expansiunea
economică, în vreme ce cultura bizantină ajunge la apogeu.
Începuse o nouă perioadă, mai întâi de ascensiune culturală, apoi și politică. Nu
dinastia amoriană, ci domnia neliniștită a ultimului am orian, Mihail al III -lea, a deschis
noua epocă. Bardas, Photios, Constantin au fost cele trei mari personaje care au prevestit
noua eră. Politica bisericească a împăraților iconoclaști și dezinteresul lor față de părțile
apusene ale imperiului au accelerat procesul de făurire a statului papal și al creării
imperiului carolingian. Dacă a eșuat ideea statului bizantin universal, a eșuat de asemen ea
ideea bisericii romane universale în răsărit, la aceasta contribuind Leon al III -lea care a
adus Peninsula balca nică și Italia de sud sub jurisdicția patriarhiei de Constantinopol.
După cum imperiul apusean s -a ridicat în detrimentul universalismului de stat bizantin,
așa s -a ridicat patriarhia de Constantinopol în detrimentul universalismului roman.
De o importanță și mai mare este că în interiorul spațiului răsăritean atât statul cât și
biserica au avut noi îndatoriri. Creștinarea slavilor de sud și răsăriteni a însemnat
câștigarea unei lumi creștine noi pentru Bizanț.
În urma expansiunii culturale va veni și cea statală și militară. După defensiva în
Europa și Asia Mică, de acum Constantinopolul își va supune întreaga peninsulă
balcanică și își va recâștiga poziția în Mediterana.
Theophilos lasă în urma sa un fiu minor , Mihail al III -lea (842 -867) avea doar trei
ani, regența împărăteasa fiind asigurată de împărăteasa Theodora (842-856) și sora mai
mare a lui Mihail , ea fiind menționată în protocol și reprezentată pe monede alături de
Theodora și tânărul împărat . Cei mai importanți sfetnici ai Theodorei erau frații ei, Bardas
și Petronas, magistrul Sergios Niketiates, se pare un unchi al Theodorei, dar mai ales
logothetul dromului Theokistos, favoritul ei. Deși cei mai mulți erau din răsărit, după cum
Theodora era armeancă din Paphlagonia, ei au fost totuși adepții restabilir ii cultului
icoanelor. După ce Ioan Grammatikos a fost înlocuit în scaunul patriarhal cu șiretul
Methodios, iar Leon Matematicianul destituit din funcția de mitropolit al Tessalonicului,
la un sinod din martie 843 a fost restabilit cultul icoanel or, încheindu -se aici criza
iconoclas tă care fusese însoțită de atâtea tulburări și lupte ce au măcinat Imperiul . Cu
aceasta Biserica a triumfat în fapt asupra puterii laice, fiind zădărnicit planul multor
împărați ai Bizanțului de a -și impune autoritatea asupra conducerii spirituale .
Cultul , dar deopotrivă a rogantul și brutalul l ogothet al dromului , eunucul Theoktistos
a devenit cel mai important personaj din anturajul împărătesei -regente , mai ales după
înlătur area principalul ui său rival, Bardanes, deveni nd singurul sfetnic al Theodorei.
Theoktistos a dus o politică de stat chibzuită ce a adus statului mari rezerve în aur.
Sprijiniți de patriarhul Methodios, Theodora și Theoktistos au realizat toate
transformările cu prudență deosebită, neluând nici o măsu ră împotriva foștilor iconoclaști.
Theodora a inițiat însă represalii împotriva paulicienilor din estul Imperiului, mulți fiind
exterminați, de aceea cei care au reușit să se salveze au trecut sub protecția emirului din

50
Melitene, întemeind o colonie în ce tatea Tephrike , vor particip a activ la incursiunile
arabe împotriva statului bizantin.
Luptele iconoclaste au luat sfârșit în vremea Theodorei, dar a ceastă politică ponderată
nu a fost pe placul zeloților, deschizându -se din nou disputa cu biserica oficială. Monahii
studiți îl combăteau și pe patriarhul Methodios, la fel ca odinioară pe Tarasios și
Nikephoros. Disputa s -a întețit mereu, până ce studiții au fost excomunicați. După 847 pe
scaunul patriarhal se va afla Ignatios, un fiu al împăratului Mi hail Rangabe care după
înlăturarea tatălui său devenise călugăr. Urcarea sa pe tronul patriarhiei a însemnat și o
oarecare cedare în fața studiților.
Logothetul Theoktistos nu s-a distins însă ca un bun conducător de oști, pierzând mai
multe bătălii împotriva arabilor. Flota bizantină a fost înfrântă în Creta , la fel ca și armata
de uscat pe râul Mauropotamos (844) , Imperiul fiind silit să încheie o pace costisitoare cu
Al-Mutassem . Abia după șapte ani Bizanțul a arătat tot mai multă cutezanță în luptele cu
arabii, în ciuda unor insuccese de până atunci. În 853, după două veacuri de defensivă,
flota bizantină a reluat ofensiva în răsăritul bazinului mediteranean, atacând și d istrugând
cetatea Damietta de la gurile Nilului. Această demonstrație a făcut ca arabii fatimizi să
treacă imediat la constituirea unei flote puternice ce va acționa cu succes până în secolul
al X-lea.
În același timp Theodora a trebuit să intervină împotr iva bulgarilor conduși de Boris
pentru a -i sili să recunoască suzeranitatea Bizanțului , știrbită acum pentru că pe tron se
afla din nou o femeie (850-852).
Activitatea culturală și politică deosebită a imperiului a început imediat după lovitura
de stat din 856, când tânărul Mihail al III -lea, ajuns la majorat, cu sprijinul unchiului său
Bardas și a unei părți a nobilimii din capitală, îl înlătură pe Theoktistos de la putere.
Theodora a fost forțată să renunțe la regență, iar senatul l -a declarat pe Mihail d rept singur
stăpânitor. Theodora și fiicele sale au fost silite să se retragă la mânăstire.
Domnia lui Mihail al III -lea Bețivul este zugrăvită de către istoricii și cronicarii
bizantini în tonuri sumbre, fiind perceput ca un desfrânat, considerat un al d oilea Nero .
Educația împăratului în timpul minoratului fusese neglijată de către Theodora, el fiind
influențat de unchiul său Bardas. S-a interesat întotdeauna de armată, numeroase expediții
fiind conduse de el personal. În ciuda unei purtări compromițătoa re, adesea
necuviincioase, fiind înconjurat, până la preluarea puterii doar de circari și destrăbălați,
iar apoi lipsit de suficientă voință și autocontrol, victimă a diverselor influențe de la curte,
el a fost totuși un dinast talentat, fără a fi devenit un mare împărat.
Conducătorul real al statului, al politicii de la curte era Bardas, acesta primind din 862
titlul de cesar, după cum un alt unchi al basileului, Petronas, strategul themei Opsikion,
se ocupa de chestiunile militare. Bardas și -a dovedit capacitatea pe toate planurile. În
palatul Magnaura a înființat o școală superioară pentru științe laice (849) , unde se studiau
cele șapte arte liberale, predate în limba greacă. Leon Matematicianul din Thessalonik și
Photios au fost personalitățile de sea mă care au marcat mediul universitar al vremii în
Bizanț, în timp ce vestul Europei era încă dominat de barbarie intelectuală.
Patriarhul Ignatios , un veritabil ascet, i -a refuzat lui Bardas împărtășania în 857,
acuzându -l de concubinaj cu văduva fiului să u. Bardas a acționat în forță, destituindu -l pe
patriarh și înlocuindu -l cu funcționarul laic (protoasekretis ) Photios , fiind încălcate

51
normele de înscăunare (858) . A urmat o perioadă agitată, dar semnificativă pentru istoria
bisericii bizantine. Photios a fost cel mai bun diplomat și politician aflat vreodată pe
scaunul patriarhal de la Constantinopol, a fost însă și vehement criticat de preoți. În
imperiu s -au format două partide, una în favoarea lui Photios, cealaltă în favoarea lui
Ignatios.
Lupta cea m are a trebuit s -o ducă Photios cu Roma. Bizanțul ajunsese și pe tărâm
ecleziastic pe înalte culmi, exceptând zeloții care nu au sesizat direcția desfășurării
evenimentelor, apelând mereu, din nemulțumire, la Roma. Constantinopolul, oricum, nu
putea accepta universalismul bisericesc al Romei, după ce Apusul se sustrăsese
universalismului de stat.
Fiind angajat în disputa cu adepții lui Ignatios, Photios nici nu își dorea confruntarea
cu Roma. El a trimis deciziile sale sinodale papei, sperând că va primi de acolo sprijin
împotriva zeloților. Pe scaunul Sf. Petru se afla un papă capabil, în persoana lui Nicolae
I, al cărui vis era întărirea universalismului roman. El a luat partea lui Ignatios, refuzând
să-l recunoască pe Photios, motivând că a fost investit c a patriarh prin mijloace
necanonice. Motivul corespundea realității, investiri asemănătoare fiind practicate nu o
dată în secolele anterioare. Nicolae I pretindea însă primatul în biserica creștină. Grație
imensei forțe materiale dobândite prin creștinarea lumii slave în rit răsăritean și a
concursului basileilor, patriarhul bizantin se va emancipa definitiv de sub autoritatea
papală, de acum anunțându -se marea schismă a bisericii creștine, ea devenind de acum,
în fapt, bicefală.
Arabii cuceri seră între timp Sicilia și Italia de sud, Bizanțul rămânând doar cu orașele
Siracuza și Taormina , flota sa câștigând și o efemeră victorie împotriva musulmanilor la
Damietta. Trecând la ofensivă în Asia Mică, strategul Petronas, fratele lui Bardas, a
pătruns adânc în te ritorii ocupate de arabi. Au fost reîntărite și fortificațiile de graniță din
Asia Mică. S -au încheiat mai multe păci cu dese schimburi de prizonieri. Respingând un
atac al lui Omar, în 863, renumitul Petronas pătrunde în Armenia arabă, la granița între
themele Armeniakon și Paphlagonia, fiind uciși în luptă emirul de Melitene Omar și
conducătorul paulicienilor . După secole de războaie defensive, începând cu 863, politica
militară a Imperiului dobândește un caracter mai degrabă ofensiv. Inițial, în Asia Mic ă,
ofensiva bizantină a fost mai prudentă, derulându -se însă tot mai rapid începând cu a doua
jumătate a secolului al X -lea.
Pericolul slav se manifestă într -o nouă formă la 860 când cnejii ruși au încercuit pentru
prima dată Constantinopolul cu flota lor și au pustiit împrejurimile. Împăratul care
conducea personal trupele din răsărit contra arabilor, a trebuit să se întoarcă din Orient la
vestea atacului rusesc. Soluția a văzut -o Bizanțul, după retragerea rușilor, în creștinarea
atacatorilor. Misiunea în Rusia a dat rapid roadele așteptate. Atacul rusesc a făcut
necesară reînnoirea relațiilor cu cazarii.
Și principele Rostislav din Moravia a solicitat Bizanțului misionari, dorind să evite
influența clerului franc, ca și de o apropiere franco -bulgară. Chiril și Metodiu, din Salonic,
au fost misionarii trimiși în Moravia. Un rol deosebit în creștinarea slavilor l -au avut
bineînțeles basileul și Photios. Constantin -Chiril a creat un alfabet slav, cunoscut cu
numele de „glagolitic, urmând să traducă Biblia în limba slavă, de fapt în dialectul
macedo -slav. Însuși serviciul divin din Moravia a fost ținut de cei doi frați în limba slavă.

52
Constantin -Chiril a murit timpuriu într -o mânăstire din Roma (14 februarie 869). De la
numele său alfabetul a dobândit denumirea de „chirilic“. În Moravia, însă, misiunea a fost
finalizată de franci, bizantinii fiind prea departe, iar misionarii din Italia au abandonat
zona de timpuriu.
În schimb, misiunea bizantină a avut deplin succes la ruși și la slavii de sud. Procedând
invers decât moravienii, bulgarii au cerut misionari de la franci, dar Bizanțul nu putea
admite o misiune venită di Apus, fie de la franci, fie din Roma. În 864/865 cneazul Boris
a cedat nu doar în fața misionarismului bizantin, dar și în fața presiunii militare – a flotei,
în Marea Neagră, și a armatei terestre bizantine la granița Bulgariei – acceptând
creștinismul de la biserica din Constantinopol.
La botezul său a participat basileul bizantin, principele bulgar acceptând numele de
Mihail, numele împăratului. Constantinopolul a recunoscut limba slavă ca limbă de cult
în statul bulgar. În momentul creștinării procesul de asimilare a bulgarilor turanici de
către populația slavă majoritară se afla în faza finală. Creștinarea bulgarilor și organizarea
bisericii din tre Dunăre și Balcani s -au desfășurat rapid, slavii intrând cu aceasta pe făgașul
culturii europene. În urma activității lui Clement și Naum, discipoli ai lui Kyril și
Metodiu, veniți din Moravia Mare, alfabetul chirilic se răspândește în Bulgaria, de unde
avea să fie preluat și de sârbi, de către români și ruși. Opoziția boierilor a fost înfrântă de
Boris -Mihail după ce 52 dintre ei au fost decapitați. Mihail nu a dorit supunerea bisericii
sale față de Constantinopol, vrând să obțină o biserică independent ă. Se pare că intențiile
imperiale ale Bizanțului l -au deziluzionat. Spre bucuria lui papei Nicolae I, a întors
spatele Bizanțului, cneazul bulgar cerând sprijinul Romei, astfel că în acele momente
Bulgaria părea câștigată de către misionarii romani.
Cu ac easta, conflictul dintre Constantinopol și Roma a atins punctul său culminant.
Photios devenise din nou adversarul direct al Romei. Statul a sprijinit interesele ortodoxiei
bizantine. Împăratul a scris papei, protestând în legătură cu amestecul papei în ch estiunile
bisericii orientale. În formă ultimativă cerea retragerea misiunii romane. Patriarhul la
rândul său s -a proclamat judecător al bisericii apusene, arătându -i greșelile în liturghie și
disciplină bisericească, atacând mai ales dogma occidentală filioque .
Mihail al III -lea se aliase, spre nenorocirea sa, cu Vasile Macedoneanul, viitorul
împărat. Vasile, care era de condiție modestă , intrase în cercul favoriților lui Mihail al III –
lea Bețivul, s -a căsătorit la îndemnul împăratului cu amanta sa însărc inată , Eudokia
Ingerina și a urcat în ierarhia de la curte, primind funcția de parakimomen . În calea
ascensiunii sale stătea ce zarul Bardas . În cursul unei expediții contra arabilor din Creta
(866) , a reușit să -l convingă pe împărat că Bardas ar complota l a tron, asasinându -l cu
acordul imperial . Mihail III l -a adoptat chiar pe Vasile, declarându -l asociat la domnie.
În anul următor , simțind că poziția sa la curte este periclitată, Vasile I Macedoneanul va
uzurpa tronul imperial, ucigându -l pe Mihail al III -lea în timp ce acesta dormea.

4.3.2 Opera legislativă a împăraților Vasile I (867-886) și Leon al VI -lea (886-913)

Poporul Constantinopolului nu a reacționat la asasinarea infamă a lui Mihail al III -lea,
astfel că transferul de putere dinspre dinastia amoriană către cea macedoneană are loc

53
prin Vasile I (867 -886), care va prelua tronul imperial , secondat de soția sa Eu dokia
Ingerina, fosta amantă a lui Mihail al III -lea. Vasile I Macedoneanul a fost perceput ca
viclean și lipsit de scrupule.
Epoca dinastiei macedoneene a fost caracterizată de expansiune teritorială, Imperiul
redobândindu -și statutul de mare putere euro peană.
Vreme de doi ani Vasile nu a impus schimbări în conducerea bisericii. Photios, devenit
impopular prin legăturile sale cu familia ultimului împărat amorian și toleranța pe care a
arătat -o față de viciile de la curte, a fost demis chiar în momentul de cisiv al luptei sale de
emancipare de sub autoritatea papală. Motivul a fost în primul rând unul politic. Împăratul
și-a asigurat fidelit atea clerului prin reinstalarea fostului patriarh Ignatios, fiind reluate și
relațiile cu pontiful Rom ei, Adrian II, cu toate că în problemele de jurisdicție au rămas
aspecte esențiale neclarificate între cele două biserici. La încheierea conciliului din
869/870, când a fost excomunicat Photios, în prezența legaților papali, aceștia au asistat
și la subordonarea bisericii bulgare, prin delegații ei, față de patriarhia de la
Constantinopol. Vasile I a urmărit și a desăvârșit și creștinarea rușilor. Majoritatea
episcopilor răsăriteni au rămas însă fideli lui Photios, astfel că Vasile a văzut că
restaurarea unității religioase a Imperiului putea fi obținută prin reinstalarea acestuia, ceea
ce s-a petrecut după moartea lui Ignatios (878).
Bizanțul a intervenit în Italia de sud, oferind împăratului german Ludovic al II -lea un
tratat de alianță îndreptat contra arabilor, mai ales după despresurarea Raguzei
(Dubrovnik) pe care arabii o ocupaseră mai mult de un an (868). Restaurarea controlului
asupra themei Dalmației asigura supremația Bizanțului în cetățile de pe coasta Adriaticii
pentru două veacuri de acum înainte. Ludovic II, î mpăratul din Apus, a izbutit să
recucerească Bari de la arabi, prin alianța cu Imperiul bizantin (871). Cu toate că aproape
întreaga Sicilie era pierdută de către Imperiu, generalul Nikephoros Phokas cel Bătrân
readuce Tarentul și Calabria sub controlul Bi zanțului.
Vasile s -a străduit să refacă hegemonia bizantină în Balcani, mai cu seamă în centrul
și vestul peninsulei care ieșise de sub controlul Imperiului, în timpul lui Mihail II (820 –
829). După formarea statului sârb al lui Vlastimir în jurul anului 85 0, sîrbii, ultimii slavi
din Balcani rămași păgâni, au fost convertiți la creștinismul bizantin (867 -874), deși
Moravia a rămas supusă Romei.
Următorii ani de domnie a lui Vasile I au vizat Asia Mică unde paulicienii revendicau
de la imperiu întreaga zonă . Vasile I a declanșat o ofensivă metodică pe întreg frontul
oriental, de la Marea Ciliciei până la Trapezunt și Armenia. Obiectivul era ocuparea
principalelor drumuri de invazie și stăpânirea punctelor strategice până în bazinul superior
al Eufratului. În 872, Christophoros obține o victorie decisivă asupra paulicienilor,
Tephrike, capitala statului, fiind asediată și distrusă. Astfel era întărită și frontiera estică
a Imperiului. Insula Cipru a fost recucerită de bizantini, însă ea nu a putut fi păstrată decât
pentru scurt timp.
În plan juridic, e poca lui Vasile I se remarcă prin înnoi rea dreptului roman , împăratul
fiind supranumit „al doilea Iustinian” . Inițiativa legislativă (Basilica ) va constitui baza de
la care va pleca Leon al VI -lea. Sub Vasile I se întocmește Prokeiron (879), un manual
de drept bizantin care are la bază Ecloga lui Leon al III -lea și Institutele lui Iustinian.
Prokeiron a fost divizat în patruzeci de titluri care c onțineau principalele norme de drept

54
civil și o listă detaliată a pedepselor pentru diferite ofensse și crime. În 886 a fost redactată
colecția Epanagoge (=introducere) , inspirată din Eclogă și Prokeiron , deci o introducere
la legislația din vremea lui Vas ile I. Împăratul a dorit să realizeze un cod general al
legislației bizantine care să ordoneze cronologic actele legislative, așadar să revizuiască
opera lui Iustinian prin adaptarea ei la noile condiții și să -i adauge legile apărute între
timp.
Pentru a p ăstra tronul în familia sa, Vasile l -a luat coregent pe fiul său mai mare
Constantin la 6 ianuarie 869, exact un an mai târziu pe al doilea fiu, Leon, iar în 879, după
moartea prematură a lui Constantin, pe cel de -al treilea fiu, Alexandru.

La moartea lui Vasile I, pe tronul imperial va urca fiul său , ori poate al lui Mihail al
III-lea, în tot cazul fiul Eudochiei Ingerina , Leon al VI -lea Înțeleptul (886 -913). Formal
tronul era împărțit de Leon cu fratele său, Alexandru, dar acesta nu se interesa de
problemele guvernării. Fratele mai tânăr, Stephanos, va deveni din 893 patriarh.
Leon VI a fost aplecat spre învățătură, un iubitor al luxului, un despot arbitrar, dar
blând. Ca bun orator și scriitor, poartă supranumele de cel Înțelept sau Filosoful mai
degrabă pentru inițierea sa în secretele astrologiei. Opera sa constă în oracole poetice,
imnuri și un tratat de tactică militară.
La preluarea tronului, împăratul în vârstă de 19 ani îl depune pe patriarhul Ph otios,
căruia i -a fost discipol, aliatul lui Vasile, c el mai însemnat sfetnic devenind tatăl amantei
sale, Zoe, armeanul Stylianos Za utzes înaintat în funcția de logothet al poștei și apoi în
cea creată special pentru el, cea de basileopator . Un al doilea patriarh, Ni colae Misticul,
atunci când refuză să sancționeze căsătoria lui Leon cu Zoe Zautzina, va fi și el înlăturat
prin ordin imperial.
De importanță deosebită a fost opera sa legislativă, chiar dacă nu trebuie
supraapreciată contribuția personală a î mpăratului. „Legile imperiale” / Basilicalele (887-
893) au fost o continuare a inițiativei lui Vasile I și reprezintă una din cele mai importante
opere legislative bizantine de la Iustinian până atunci. Culegerea de legi a lui Leon este
structurată în 60 de cărți , fiind opera unei comisii conduse de protospătarul Symbatios,
au rezumat în limba greacă legislația lui Iustinian și novelele basileilor, incluzând și
pasaje din Prokeiron.
Personalitatea împăratului a exercitat o influență sporită asupra adminis trației
imperiale comparativ cu predecesorii săi, guvernarea devenind de acum pe deplin
despotică. Împăratul ca ales al divinității dobândește practic puteri nelimitate în toate
aspectele politicii statului care se identifică cu persoana sa și cu aparatul său birocratic și
militar. Împăratul devine singura putere legislativă, judecător suprem în stat, conducător
al administrației imperiale, comandantul suprem al armatei și ocrotitorul și bisericii și
garant al ortodoxiei. Prin novelele sale, Leon a anulat d repturile vechi ale curiei și
senatului. Curtea imperială avea atribuții mai largi decât însuși cabinetul de stat. Ultimele
rămășițe ale constituției imperiale romane au fost acum abolite, fiind păstrate însă
ceremonialul elaborat de la curte și rutina inv ariabilă a administratorilor și judecătorilor.
Consolidarea despotismului bizantin este consemnată de edictele lui Leon care abolesc
vechiul sistem municipal și senatus -consultele. Chestiunile guvernării devin atribute ale
aparatului funcționăresc imperial . Senatul are doar o aparentă importanță, pierzându -și

55
atribuțiile avute în secolele anterioare. Titlurile cele mai importante în imperiu, după
basileu, erau cele de cezar , nobilissimos și kuropalat . Funcții deosebite aveau eunucii.
Importantă era funcția de eparh, acesta reglementând viața capitalei. Logothetul
(logofătul) avea o însemnată funcție pe lângă împărat. Ca administrator superior al
finanțelor era numit un sakellarios în epoca bizantină medie, iar începând cu secolul al
XII-lea un megas logarias tes. Tezaurul era administrat de un chartularios . În total
administrația civilă și militară și de la curte întrunea 60 de funcții, toate fiind îndeaproape
supravegheate și îndrumate de împărat. În timp aparatul administrativ bizantin s -a
amplificat, adăugâ ndu-se noi funcții.
Măsurile lui Leon al VI -lea au încheiat lungul drum al evoluției spre autocrație .
Cheltuielile curții au crescut substanțial, iar corupția a fost impusă în toate ramurile
administrației, chiar prin exemplul împăratului care obținea bani din vânzarea funcțiilor.
Recomandările lui Leon din Taktika sa erau ca în funcții, bunăoară în cea de strateg, să
fie numiți doar oameni nobili și înstăriți. Deja din secolele VII -VIII se accentuase
stratificarea socială de care împărații trebuiau să țină cont. Guvernarea lui Leon nu a
sesizat acest pericol, inter esele nobilimii fiind promovate și în sfera economică. Înainte
vreme, funcționarilor de stat le era interzis să achiziționeze sau să moștenească domenii,
să primească donații, fără o aprobare imperială expresă. Măsura a fost anulată de Leon al
VI-lea. Mici le proprietăți nu mai erau ocrotite, multe din ele fiind înghițite de către marile
proprietăți. Procesul de feudalizare va crea o nobilime puternică împotriva căreia urmașii
lui Leon aveau să ducă o luptă aprigă. Întărir ea aristocrației bizantine va duce pe termen
lung la subminarea autorității imperiale.
Organizarea themelor s -a încheiat și ea spre sfârșitul secolului al IX -lea. Pe măsura
unor cuceriri sau recuceriri de teritorii organizarea administrativă bizantină s -a dovedit a
fi maleabilă și eficace.

Politica externă în timpul lui Leon al VI -lea Înțeleptul a fost dominată de vechiul
conflict cu bulgarii și arabii. În plus, ungurii intră din această epocă în zonele de interes
ale politicii Bizanțului. După o perioadă de pace, în relațiile bizantino -bulgare a intervenit
o schimbare. La scurtă vreme după urcarea pe tron a țarului Simeon al Bulgariei (893) a
izbucnit și războiul bizantino -bulgar. Conflictul s -a iscat din motive comerciale.
Monopolul comerțului cu Bulgaria îl primiseră doi negustori greci, iar pentru a evita
concurența, ei au mutat antrepozitele bulgare din Constantinopol la Salonic, ocazie cu
care au fost majorate și taxele vamale percepute pe comerțul cu supușii lui Simeon. Țarul,
după ce protestele sale nu au fost luate în seamă, a invad at Tracia și Macedonia,
amenințând Constantinopolul. Neavând suficiente trupe în Europa, Bizanțul a chemat în
ajutor triburile nomade ale ungurilor. Acum ungurii apar pentru întâia dată în istoria
Imperiului bizantin. Pătrunderea ungurilor în mijlocul lumi i slave a însemnat un moment
important în evoluția Europei centrale și răsăritene. Ungurii conduși de Arpad și
Kurasanes, trecând Dunărea, au provocat țarului bulgar mari pierderi , ba chiar au prădat
capitala Preslav (894). Concomitent , Nikephor Phokas ocu pă sudul Bulgariei în timp ce
marele drongar Eustathios a blocat cu flota gurile Dunării, obligându -l pe Simeon la
încheierea unui armistițiu (895). Țarul a apelat la rândul său la pecenegi care pe atunci se

56
aflau în sudul stepei rusești. Cu ajutorul nomaz ilor pecenegi, Simeon i -a respins pe
unguri, reluând războiul cu Bizanțul, cauzându -i o grea înfrângere la Bulgarophygon
(896). Era rândul basileului Leon al VI -lea să ceară pace, obligându -se la plata unor
subsidii anuale față de țar.
Dar sălașurile ungu rești din Lebedia au fost rapid ocupate de pecenegi, ungurii,
deposedați de pământurile lor fiind forțați să emigreze. Astfel, întemeierea regatului
arpadian în Panonia este o consecință directă a intrigilor diplomatice al bizantinilor și ale
țarului bulga r Simeon.
Ca urmare a războiului cu bulgarii, puterea Bizanțului a scăzut și pe frontul din răsărit.
Nikephor Phokas renunțase la operația din Italia de sud pentru a prelua comanda în
Balcani. În răsărit, Armenia era expusă raidurilor arabe, care ajungeau până în Cilicia.
Atacurile bizantine din perioada următoare (900 -904) vizau regiunile de graniță ale
emiratelor arabe în scopul consolidării granițelor orientale ale imperiului. La Adana,
Nikephor Phokas a obținut o victorie împotriva arabilor, în schimb a rabii au jefuit
Peloponesul și coasta Thessaliei. Din cauza acestor evoluții complicate problema luptei
cu arabii a devenit mai anevoioasă pentru Imperiul bizantin. Campaniile împotriva
musulmanilor au fost cel mai adesea ineficiente în timpul lui Leon VI, succese și
înfrângeri înregistrându -se de ambele părți. În vest, musulmanii au ocupat cetatea
Rhegium (Reggio) pe coasta italiană a strâmtorii Messina care de acum va fi controlată
de către arabi. În 902 ei au cucerit Taormina, ultima bază fortificată biz antină din Sicilia.
Expediția din 904 a renegatului grec Leon din Tripoli, care a supus Thessalonicul unui
jaf cumplit, a determinat Bizanțul să reia politica de fortificare a orașelor de coastă și de
întărire a flotei. Deasemeni, Leon al VI -lea a fost nevoit să facă noi concesii țarului
Simeon, dar și rușilor. Expediția marelui cneaz de Kiev, Oleg, asupra Constantinopolului
(907) l -a obligat pe basileu să acorde negustorilor ruși importante privilegii comerciale în
imperiu, reglementări oficializate pri n tratatul din 911.
Tensiuni în plan intern a adus cea de -a patra căsnici e a lui Leon al VI -lea. Inițial, după
moartea cele de -a treia soții, fără ca să aibă un moștenitor masculin la tron, nedorind să
sfideze rânduiala bisericii răsăritene care interzicea o a patra căsătorie, împăratul o
instalează pe Zoe Carbonopsina ca concubină la palat. Din necesitatea legitimării
dreptului de moștenitor al fiului născut de aceasta în încăperea imperială de purpură,
Constantin Porphyrogenetul, botezat doar cu trei zile înainte, Leon al VI -lea o ia în
căsătorie pe Zoe (906). Ea devine astfel cea de -a patra soție a sa , fiind ridicată la rangul
de augustă . Evenimentul a provocat reacția violentă a clerului înalt, care în cadrul unui
sinod îl excomunică pe împărat. Leon s -a adresat papei Sergius al III -lea și patriarhilor
orientali, obținând de la aceștia legitimitatea căsătoriei. Implicit, împăratul recunoștea
supremația bisericii apusene și cauza o nouă schismă în sânul bisericii bizantine.
Patriarhul Nicolae Misticul a fo st acuzat de înaltă trădare, pentru motivul că -i refuzase
basileului accesul în biserică de Crăciun și Bobotează, alungat din scaun și înlocuit cu
evlaviosul Euthymios (februarie 907). Fiul lui Leon a obținut deja în 911 coroana
imperială, fiind asigurată, cu mare efort, continuitatea dinastiei macedonene.
La moartea sa, Leon a lăsat în urma sa înfrângerea în războiul cu bulgarii, devastarea
de către arabi a Tessalonicului și eșecul în campania de recucerire a insulei Creta.
4.3.3 Bizanțul și Simion al Bulgarie i

57

La moartea lui Leon (12 mai 912 ) puterea a revenit lui Alexandru , unchi al lui
Constantin care avea pe atunci doar șase ani. Alexandru nu îl simpatizase pe fratele său
Leon al VI -lea și a încercat să dea un nou curs politicii imperiale . A închis -o pe Zo e la
mânăstire și, îndepărtând sfetnicii lui Leon, și -a adus în preajmă oamenii săi, în primul
rând pe patriarhul Nicolae Misticul.
Alexandru a încetat să mai plătească Bulgariei tributul anual, ceea ce l -a determinat
pe țarul Simeon, care își consolidase puterea , să pregătească un atac asupra Bizanțul ui,
dar Alexandru, murind în iunie 913, n -a mai apucat să trăiască evenimentele. Patriarhul
și consiliu imperial vor conduce statul în numele minorului Constantin VII
Porphyrogenetul . În condițiile fracționăr ii puterii politice, după ce abia fusese dejucat
planul lui Constantin Ducas de a prelua tronul, a început războiul cu bulgarii. Simeon a
trecut cu oastea prin Bizanț, apărând în august 913 în fața Constantinopolului. Țarul
bulgar nu dorea doar teritorii ș i prăzi, ci chiar coroana imperială. Nicolae Misticul,
principalul regent, nu era pregătit de o confruntare deschisă cu bulgarii. Patriarhul a fost
nevoit să se înfățișeze în tabăra bulgară și să îl încoroneze pe țar „basileu al Bulgariei ”.
Imperiul se obl iga la reluarea subsidiilor anuale către Bulgaria, iar împăratul Constantin
Porphyrogenetul urma să se căsătorească cu fiica țarului, condiție care arăta planurile lui
Simeon de uzurpare a titlului de basileos ton Romaion .
Schimbările din imperiu au zădăr nicit însă planurile lui Simeon. Condițiile păcii cu
bulgarii erau într -atât de umilitoare, încât Zoe a fost rechemată din exil și a preluat
puterea, iar Nicolae Misticul a fost înlăturat de la regență și păstrat în funcția de patriarh
doar cu condiția de a nu mai interveni în politica statului. Patriarhul Nicolae fusese autorul
moral al complotului lui Constantin Ducas, dar și al rușinosului tratat încheiat cu Simeon.
Împărăteasa Zoe a anulat tratatul încheiat cu țarul bulgar, nerecunoscând logodna fiului
ei cu fiica lui Simeon, ceea ce a dus la deschiderea războiului bizantino -bulgar (914 -927).
Thrakia și Macedonia au fost din nou invadate de bulgari, Simeon cerând recunoașterea
sa ca împărat. În 914 a ocupat Adrianopolul, iar în anii următori a pustiit teritoriul dintre
Salonic și Dyrrachion. Imperiul se vedea astfel obligat să treacă la contraofensivă.
Comandant suprem al armatei a fost numit Leon Phokas, fiul marelui Nikephor Phokas,
care nu avea însă calitățile de bun milita r și strateg ale tatălui său. Flota bizantină, condusă
de Romanos Lekapenos, a fost înfrântă în august 917 de către bulgari, în apropiere de
Anchialos, armata bizantină fiind nimicită de Simeon la Katasyrtai, lângă Constantinopol.
În 918, stăpân ind de fact o pe întreaga peninsulă, țarul bulgar pustiește Grecia până la
istmul de Corint.
Momentele grele prin care trecea Bizanțul impuneau instituirea unui regim militar
puternic. Singurul capabil în această direcție era Romanos Lekapenos, reușind, după
înlăturar ea lui Leon Phokas, cu ajutorul patriarhului Nicolae Misticul, să preia conducerea
guvernului. Treptat a înlăturat -o pe Zoe, întărindu -și puterea. După descoperirea
atentatului pus la cale de Zoe asupra vieții sale, Romanos a călugărit -o și exilat -o pe
împărăteasă. Tânărul împărat, avea 14 ani, Constantin al VII -lea Porphyrogenetul a fost
căsătorit în mai 919 cu Helena, fiica lui Romanos Lekapenos . La fel ca odinioară
Stylianos Zautzes sub Leon al VI -lea, Romanos obține și titlul de basileopator , iar în 920

58
a fost ridicat la rangul de cezar, fiind îcoronat câteva luni mai târziu drept co-împărat
(basileos), de către patriarh și însuși Constantin VII .
4.3.4 Întărirea Imperiului bizantin

Romanos Lekapenos (920-944), de origine armeană, își c onsolidase poziția în
interior prin mai multe manevre politice care să -i asigure poziția primordială în Imperiu.
El a pus la cale înlăturarea treptată a lui Constantin VII Porphyrogenetul de la putere.
Astfel, după ce se declară pe sine autocrator, iar pe soția sa Theodora augu stă, în 921 îl
încoronează pe fiul său mai mare Christophoros și îl desemnează drept moștenitor al
tronului. Coregenți au devenit și ceilalți doi fii ai lui Romanos Lekapenos, Ștefan și
Constantin. Romanos ocupă primul rang în finanțe, cancelarie și în cer emoniile publice.
Astfel, ierarhia imperială este restructurată prin crearea alături de dinastia macedoneană
a unei dinastii propri i și paralel e cu în tâietate în rang. Prin politica matrimonială ,
Romanos a izbutit să tr eacă peste piedicile pe care i le pun ea obârșia sa modestă față de
înalta aristocrație.
Romanos I a fost un politician abil, chiar dacă era totalmente lipsit de cultură. În
politica ecleziastică a reușit să -și creeze o situație confortabilă, având relații inclusiv cu
papalitatea. Au urmat ani de colaborare fructuoasă între puterea laică și cea ecleziastică.
După moartea lui Nicolae Misticul relația biserică -stat s -a schimbat fundamental, biserica
având o poziție mult slăbită . După doi patriarhi nesemnificativi, Romanos a lăsat înadins
scaunul patriarhal vacant, pentru a -l numi pe un al patrulea fiu al său, docilul
Theophylaktes, în vârstă de 16 ani , în această demnitate (933).
Romanos Lekapenos inaugurează și politica agrară a împăraților macedoneni în
scopul protejării micii proprietăți țărăn ești împotriva tendințelor de acaparare ale
aristocrației. Reprezentanții dinastiei macedonene, de la Romanos Lekapenos la Vasile II
au apărat energic cauza micilor proprietari de pământuri și a comunităților țărănești
împotriva acaparării de către dynați / magnați. Motivul este acela că magnații prin
creșterea excesivă a domeniilor controlau un mare număr de țărani aserviți și de
pământuri, reprezentând un pericol pentru puterea centrală prin posibilitatea de a -și crea
și finanța armate formate din oamenii dependenți lor.
Într-o novelă din 922, basileul întărește dreptul de protimisis în sânul comunității
rurale, pentru a le oferi un mijloc eficace de a se opune pătrunderii dynaților, a elitei
sociale ori a nobilimii latifundiare din epoca de mijloc a istor iei bizantine, în interiorul
lor. Se interzicea dobândirea de noi pământuri de către dynați de la cei săraci, indiferent
prin ce mijloace (donație, testament, patronat, cumpărare, rentă sau schimb). Bunurile
stratioților acaparate prin diferite mijloace în ultimii 30 de ani urmau să fie înapoiate
vechilor stăpâni, pentru a reface proprietatea stratiotului în întregimea ei. Legea permitea
țăranilor să -și vândă pământul doar în favoarea unor membri ai comunității lor.
Continuând politica sa agrară, Romanos I a emis în 934 o altă novelă în sprijinul micii
proprietăți țărănești, populația fiind încă grav lovită după foametea din 927/928. Mai mult
chiar, s -a întâmplat adesea ca țăranii, mici proprietari de pământuri, să -și vândă loturile
unor magnați latifundiari , punându -se sub patronajul acestora, devenind arendași pe
pământurile pe care le deținuseră anterior. De teamă că noii proprietari care cumulau și

59
demnități militare sau civile nu vor plăti impozitele către stat, novela dispunea ca o rice
tranzacție, donaț ie sau moștenire efectuate după 1 septembrie 927 să fie anulată, iar
proprietățile cumpărate la un preț sub jumătatea prețului normal trebuia înapoiată fără
răscumpărare. În cazul în care vânzarea s -a făcut la valoarea reală, proprietatea trebuia
înapoiată cu obligația ca vechiul proprietar să achite suma în termen de trei ani.
În ciuda unor eșecuri, politica externă a lui Lecapenos a fost bine orientată. Simeon
primise la încoronarea lui Romanos o puternică lovitură, patriarhul intervenind fără
succes pen tru liniștirea lui. Țarul cerea expres înlăturarea rivalului său. Simeon a reușit
să încheie o alianță cu fatimizii din Egipt, urmând ca flotele celor două părți să atace
Constantinopolul. Romanos Lekapenos a putut însă oferi mai mult fatimizilor, astfel c ă
sosirea lui Simeon în 924 lângă Constantinopol nu a reprezentat o primejdie reală.
Basileul se obliga la reluarea plății subsidiilor față de bulgari, cu condiția ca Simeon să
renunțe la titulatura imperială. Înainte ca țarul să întreprindă o nouă incursi une în Bizanț,
el a murit pe neașteptate la 27 mai 927, în timpul confruntărilor cu croații, dispărând unul
din cei mai redutabili dușmani din câți a avut Bizanțul de -a lungul istoriei sale.
Situația în Balcani s -a schimbat subit în 927, spiritul de luptă al lui Simeon lipsind cu
totul fiului și succesorului său, Petru. Noul țar răspunde favorabil demersurilor bizantine
și încheie pace cu imperiul, punând capăt îndelungatului război bizantino -bulgar.
Romanos Lekapenos i -a acordat țarului Petru mâna nepoatei sale, Maria Lekapena, și i -a
recunoscut titlul de basileus, limitat însă la teritoriul bulgar, și promite să acorde solilor
țarului întâietate între toți ceilalți de la curtea Bizanțului. Domnia țarului Petru (927 -969)
a însemnat perioada maximă a influen ței bizantine în Bulgaria, țaratul asigurând liniștea
la granița europeană contra incursiunilor ungare și pecenege. În acest fel, Bizanțul și -a
putut mobiliza forțele în lupta contra arabilor.
Epoca lui Romanos Lekapenos a fost de mare însemnătate pentru p olitica Imperiului
în Răsărit. După trei decenii de atitudine defensivă, î n ciuda urmărilor lăsate de anii
foametei, după aplanarea conflictului cu bulgarii, armata bizantină, comandată de Ioan
Curcuas, a început ofensiva în răsărit împotriva arabilor , pentru a recuceri Armenia și
nordul Mesopotami ei. După ce Imperiul a încheiat pace cu califul Egiptului, Curcuas
cucerește întregul emirat Melitene (932-934), zona acestuia devenind domeniu imperial
(curatoria ).
Principala forță arabă la graniță o const ituia generalul Saif-ad-Daulah care va opri
înaintarea bizantină și va relua ostilitățile contra imperiului. Acesta l -a înfrânt pe Ioan
Curcuas pe cursul Eufratului, după care, continuându -și campania, a instituit un control
nominal asupra Armeniei și Iber iei (Georgiei) bizantine . Conflictul pentru putere izbucnit
la Bagdad, îl determină însă pe Saif -ad-Daulah să se retragă, oferind Bizanțului un răgaz
între 940 -942. Ioan Curcuas va invada acum din nou nordul Mesopotamiei și sudul
Armeniei și va asedia Edes sa, care în 944 va preda bizantinilor Mandylion , celebrul
ștergar cu chipul lui Iisus Hristos. Musulmanii care nu au acceptat convertirea la
creștinism au fost alungați
În 941 Constantinopolul a fost surprins de atacul flotei rusești, atac respins cu ajuto rul
focului grecesc. Încercarea flotei ruse de a pustii litoralul pontic al Asiei Mici eșuează
datorită intervenției prompte a armatei themelor orientale, conduse de Ioan Curcuas și
Bardas Phokas. În toamna anului 941 flota rusească este zdrobită. În 944 u n nou atac

60
rusesc, în frunte cu marele cneaz Igor, căruia i s -au alăturat și trupe pecenege, amenință
imperiul la Dunăre. Bizanțul preferă să reînnoiască privilegiile comerciale acordate
negustorilor ruși.
După înfrângerea rușilor, Ioan Curcuas s -a putut concentra asupra problemelor din
răsărit, unde va înregistra o serie de victorii în urma cărora granița bizantină avansează
înspre răsărit, permițând ulterior, sub conducerea lui Nikephoros Phokas și Ioan
Tzimiskes, organizarea unor ofensive de anvergură ale Bizanțului împotriva arabilor.
Este perioada când Bizanțul, demonstrându -și întreaga forță, va determina o serie de
triburi să treacă la creștinism și să fie așezate în imperiu. Depopularea din zona de graniță
a fost în avantajul Bizanțului care putea să reia politica activă în răsărit. Strălucita
campanie antiarabă a lui Ioan Curcuas din 942 -943 este umbrită de faptul că a căzut în
dizgrație, în urma intrigilor fiilor lui Romanos Lekapenos, Ștefan și Constantin (944).
După moartea fiului său mai vârstn ic, Romanos I nu a mai dat fiilor săi întâietate față de
împăratul legitim. Astfel, proprii săi fii au devenit instrumentele căderii sale. Ștefan și
Constantin l -au obligat pe Romanos să abdice, fiind deportat pe insula Prot e și călugărit
cu forța .
Imperiul roman lăsase moștenire Imperiului bizantin un viciu constituțional, lipsa
unei legi clare cu privire la succesiune . Practic din cei 109 de personaje care s -au
succedat la tron de la Arcadius până la ultimul bazileu, fie ca împărați, ori coîmpărați , 34
au murit în patul lor, 8 au murit în război sau în urma unui accident, 12 forțați să abdice,
12 au murit în mănăstire sau exil, 3 au pierit de foame, 18 au fost mutilați prin castrare,
scoaterea ochilor, tăierea nasului sau a mâinilor, 20 au fost otră viți, sugrumați, spânzurați,
înjunghiați. În cele 11 secole au existat 65 de revoluții de palat, de stradă sau militare și
65 de detronări.
Cauzele rezidă în faptul că până în secolul al IX -lea Imperiul bizantin nu s -a obișnuit
să respecte în filiația natu rală adevărata lege a eredității monarhice. Nu exista o familie
care să se confunde cu monarhia însăși și care să fie considerată sacră. În Bizanț, dacă o
dinastie nu era înlăturată prin intervenția poporului, a eunucilor sau armatei, se decima ea
însăși, astfel că dădea străinilor pilda disprețului pentru dreptul propriului sânge, după
cum s -a întâmplat în dinastia Heraclizilor, apoi când Irina și -a ucis propriul fiu. Puține
familii au reușit să dea mai mult de patru împărați a căror domnie să fi durat – cinci din
dinastia iustiniană, deși nu a existat un fiu care să succeadă la tron, doar nepoți, gineri sau
copii adoptați, ea încheindu -se cu moartea lui Mauriciu. Dinastia Heraclizilor a avut șase
domnii, din care patru împărați au murit violent. Dinastia i sauriană a dat patru domnii,
cea frigiană trei, ambele încheindu -se cu câte un regicid. Rezultatul a fost acela că nu a
existat în Bizanț o familie imperială, oricine putea fi îndreptățit la guvernare, oricare
centurion, țăran era suficient de nobil pentru moștenirea marelui Constantin, astfel că nici
un împărat nu se simțea în siguranță. Leon I fusese măcelar, Iustin I un pescar ajuns
desculț și cu desaga în spinare la Constantinopol , nepotul său, Iustinian, devine marele
legiuitor și restaurator al Imperi ului. Phokas nu a fost decât un simplu centurion când a
luat locul lui Mauriciu. Leon III Isaurianul a fost un meșteșugar amărât, Leon V născut în
Armenia, obligat să plece într -un mizer exil pentru că comisese o crimă, Mihail II,
uzurpatorul lui Leon V, a fost un om de condiție mai mult decât modestă. Țăranul Vasile
I întemeiază de asemena o dinastie, iar Romoanos Lecapenos, dacă nu ar fi avut norocul

61
să ucidă un leu , ar fi rămas doar un amărât aventurier al themei Armeniakon , pe care
Leon V nu l -ar fi av ansat în fruntea flotei sale. Pentru a reprima tendințele de uzurpare a
tronului, această „maladiei a purpurei” – cum o numește Ammianus Marcellinus – în
istoria bizantină s-a recurs la cel mai crud sistem de represiune . Cel culpabil era supus
torturii pen tru a-și dezvălui complicii, ars de viu, ca rebelul Vasile în timpul lui Romanos
I, tras în țeapă, ca asasinii lui Mihail III ori partizanii lui Dukas în timpul regenței pentru
Constantin VII. Mai rar era tuns și călugărit, cel mai des părea însă mai sigur să fie făcut
eunuc, mijloc folosit de obicei împotriva urmașilor împăratului detronat – fiul lui Mihail
Rangabe, în 813, cei patru fii ai lui Leon Armeanul în timpul lui Mihail II, fiul lui
Constantin Dukas în vremea regenței pentru Constantin VII, fiul î mpăratului Ștefan în
vremea lui Constantin VII. Aceste suplicii erau însoțite aproape întotdeauna de exil și
confiscarea bunurilor.
Majoritatea împăraților au încercat să legitimeze tronul prin asocierea la domnie a
unor urmași sau descendenți legitimi înc ă din timpul vieții, după cum s -a putut deja
observa. Începând cu Vasile I sistemul se modifică în întregime. El nu asociază doar pe
unul din fiii săi, ci întreaga familie, tocmai pentru a descuraja asasinii.
Romanos folosise același procedeu. Sentimentul de legitimitate a perseverat însă la
bizantini, cei doi Lekapeni au fost înlăturați de la putere, în urma unei răscoale a
constantinopolitanilor. Uzurpatorii au fost arestați din porunca lui Constantin al VII -lea
Porphyrogenetul la 27 ianuarie 945, exilaț i și apoi uciși. Constantin, împăratul legitim , a
preluat astfel personal și efectiv puterea. După ce purtase de 33 de ani coroana imperială,
Constantin al VII -lea Porphyrogenetul (945 -959) ajunge pe tronul imperial la vârsta
de 39 de ani. De Paști în 945 a fost încoronat și fiul său care primise numele de Romanos.
Constantin a fost un împărat -cărturar, timp de două decenii înainte de preluarea efectivă
a puterii cunoscând o perioadă de vastă activitate literară, fiind autorul unei întinse opere
(Viața împă ratului Vasile I, Despre ceremonii, Despre theme, Despre administrarea
imperiului ). El rămâne în istoria Bizanțului grație remarcabilei sale activități culturale,
fiind promotorul amplei mișcări care constituie apogeul „primului umanism bizantin“, în
care reorganizarea școlii superioare a cezarului Bardas a jucat un rol important. Îndelunga
înlăturare a lui Constantin de la treburile statului l -a făcut să se dedice studiului și artei.
Era iscusit în matematici, astronomie, arhitectură, sculptură, pictură și muzică. A fost cel
mai instruit împărat pe care l -a dat vreodată Imperiul. Nu a fost doar un șoarece de
bibliotecă, ci un abil administrator al statului, străduindu -se să aducă îmbunătățiri și s -a
dovedit a fi deopotrivă un bun strateg , chiar dacă nu a co ndus personal campaniile
militare, ci excelenții săi generali .
La granița cu Bulgaria pacea era netulburată, iar incursiunile maghiarilor în Thracia
au putut fi respinse cu succes în anul 958. Luptele, duse fără angajament deosebit,
continuau în sudul Ital iei. Ca și în vremea guvernării lui Romanos Lekapenos, și acum în
centrul preocupărilor de politică externă se afla războiul cu arabii. Astfel teatrul de război
se concentra în Asia și răsăritul Mediteranei, trupele bizantine , conduse de străluciții
genera li Nikephoros Phokas și Ioan Tzimiskes, ambii viitori împărați, reușind să
recucerească Adana, Theodosiopolis și să controleze zonele răsăritene până la Eufrat.
În plan extern, Constantin al VII -lea Porphyrogenetul a dus o intensă activitate
diplomatică. Era veșnic ocupat în întreținerea corespondenței cu strategii themelor

62
Imperiului, cu suveranii Orientului și Occidentului, cu audiențe pentru solii străini, fiind
un fel de factotum al monarhiei – consilier, administrator, general, guvernator al
provincii lor. În viziunea Porphyrogenetului exista Imperiul, evident cel bizantin, și restul
lumii, care indiferent de nivelul de civilizație era constituit din barbari, iar pentru ca
aceștia să fie ținuți sub control, orice mijloc era binevenit, aurul, armele sau înșelăciunea.
Chiar m area cneaghină a Kievului, Olga, botezată cu puțină vreme mai înainte, luând
numele soției împăratului, Elena, a fost primită în audiență la curtea imperială în toamna
anului 957. Astfel misiunea creștină a Bizanțului în Rusia este așe zată pe un temei mult
mai solid .
Constantin al VII -lea Porphyrogenetul a fost îndeajuns de înțelept, deși ar fi avut
suficiente motive, să nu apeleze la răzbunare în acțiunile sale. În general guvernarea lui
Constantin a fost blândă și echitabilă, iar Impe riul a devenit prosper în timpul domniei
sale. A îngăduit chiar fiului său Romanos să o ia de soție pe frumoasa Theophano, fiica
unui cârciumar din Constantinopol. După înlăturarea Lekapenilor, Constantin VII a
favorizat puternica familie Phokas. Bardas Ph okas, fratele fostului dușman al lui
Romanos Lekapenos, a preluat comanda supremă a armatei, alături de care se mai aflau
cei trei fii ai săi. La conducerea bisericii, în locul lui Theophilaktos, care murise – căzând
de pe cal, fiind cunoscut că avea o pas iune nepotolită pentru cai (în grajdurile sale erau
îngrijiți peste o mie de cai pe care îi hrănea cu grâu, curmale și smochine), în 956 devine
patriarh învățatul Polyeukt, cu care împăratul nu a avut însă relații prea bune. Noul
patriarh urmărea cu tenaci tate întâietatea puterii spirituale asupra cele temporale, urzind
intrigi împotriva împăratului.
Deși nu a fost un admirator al lui Romanos I Lekapenos, Constantin a continuat
politica acestuia, mai ales în chestiunea corupției și abuzurilor dynaților, fiind actualizate
novelele din domeniul agrar ale lui Romanos. Stratioții au dobândit prin decretul lui
Constantin din 947 un statut juridic aparte, impunând restituirea loturilor înstrăinate ilegal
de la aceștia. Cu toate acestea, sistemul themelor intras e de acum în declin, pământurile
stratioților fiind sistematic acaparate de către micii moșieri ( dynatoi ).
La fel ca mulți dintre predecesorii săi, Constantin VII a avut de luptat împotriva
comploturilor urzite împotriva sa, mai întâi când patriarhul Theop hylakt a încercat să -l
readucă pe tron pe Romanos I, apoi în 947 când Ștefan, fiul acestuia a încercat să uzurpe
tronul. Istoriografia bizantină, care are un apetit nesățios pentru intrigi, o acuză pe
Theophano, nora împăratului, că l -ar fi otrăvit, pentru ca Romanos să ajungă mai repede
pe tron (9 noiembrie 959).
4.3.5 Expansiune și consolidare : Nikephoros Phokas și Ioan Tzimiskes

Devenit formal asociat la tron în 945, Romanos II (959 -963) s-a căsătorit cu
Anastasia, împărăteasă sub numele de Theophano, căreia îi era pe deplin supus , el
preferând „să -și petreacă timpul cu indivizi desfrânați și stricați, femei destrăbălate , mimi
și măscărici” – după cum relatează Skylitzes . Treburile politice erau diriguite de
Theophano și eunucul Jos if Bringas, mentorul desemna t de Constantin VII
Porphyrogenetul și favoritul tânărului împărat . Bringas, un politician talentat și
experimentat , a urcat ierarhia de la curte, devenind logothet al tezaurului, mare drongar

63
și parakimomenos – șeful serviciului care veghea asupra încăperii împăratului în timpul
nopții, funcție rezervată eunucilor . O excepție a fost împăratul Vasile I.
Pe plan extern, armatele bizantine, conduse de generali de excepție, în frunte cu
marele domestic Nikephoros Phokas și fratele acestuia Leon, continu ă seria marilor
victorii. În vara anului 960, Nikephoros Phokas s -a îndreptat cu flota spre insula Creta, în
luna martie a anului următor reușind să cucerească reședința insulei Chaudax/Kandia.
Arabii au pierdut cea mai importantă bază maritimă din Mediter ana de est. Bizanțul nu
mai cunoscuse de mult o asemenea victorie. Leon Phokas a continuat apoi lupta cu Saif –
ad-Daulah în Asia Mică. Și aici, bizantinii au cucerit oraș după oraș, în decembrie 962
Phokas ocupând capitala lui Saif -ad-Daulah, Aleppo. Cu ace asta, se deschisese calea de
înaintare spre răsărit – Siria de nord și munții Taurus .
După moartea lui Romanos al II -lea (15 martie 963), probabil otrăvit din ordinul soției
sale, c a răsplată pentru meritele sale , strategul -autocrator al Asiei, Nikephoros al II-lea
Phokas (963-969) a fost încoronat co -împărat. Theophano rămânea regentă în numele
celor doi fii minori. A fost practic o lovitură de stat, care s -a dovedit a fi un răspuns
energic dat uneltirilor lui Bringas, care pusese la cale înlăturarea marel ui strateg. Eunucul
Bringas a fost călugărit și exilat . După o evoluție complicată în viața Bizanțului,
Theophano s -a căsătorit cu Nikephoros Phokas, acesta intrând în mod legal în dinastia
macedoneană. Funcția cea mai înaltă în conducerea armatei a fost încredințată lui Ioan
Tzimiskes, de origine armeană, un general cu nimic mai prejos decât Nikephoros Phokas.
Administrația civilă a fost preluată de eunucul Basileos, fiu nelegitim al lui Romanos
Lekapeno s, un politician abil și cu o râvnă fără egal.
Împăratul a luat măsuri drastice pentru economia urbană, împotrivindu -se liberei
inițiative. Politica fiscală dură a provocat, și ea, nemulțumiri în imperiu. Consecințele
politicii promovate de Nikephoros Pho kas au fost sărăcirea a numeroși țărani și
îmbogățirea aristocrației care prin forța sa economică va deveni o mare primejdie pentru
puterea imperială – astfel Vasile al II -lea (976 -1025) va impune măsuri de contracarare –
mai ales pe seama preluării de păm ânturi de la necredincioși, a teritoriilor cucerite în
răsărit. Pentru Nikephoros Phokas războiul cu arabii era un serviciu adus religiei creștine.
El a propagat ideea ca orice creștin care moare în lupta împotriva islamului să fie declarat
martir. Dacă pa triarhul era de acord ca războiul împotriva musulmanilor să fie declarat
război sfânt, se opunea în schimb declarării ca martiri a celor care piereau în lupta contra
islamului.
Deși îl bătuse gândul să se retragă la mânăstire, fiind mai degrabă un ascet, a sprijinit
prin măsurile sale aristocrați a, în timpul său aceasta întărindu -și poziția economică . Dacă
fiul de țăran Romanos Lekapenos fusese alături de cei nevoiași, după cum întreaga
dinastie macedoneană nu reprezenta păturile cele mai bogate, ofensiva a pornit acum din
partea aristocrației, Nikephoros Phokas fiind adeptul politicii de mărire a latifundiilor
aristocratice. Nikephoros Phokas a anulat dreptul de preemțiune al țăranilor săraci,
enunțând principiul că cei săraci să moștenească pe cei săraci, cei bogați pe cei bogați.
Preluările de suprafețe dinainte de foametea din 927 au rămas înstrăinate, căci cei 40 de
ani ar fi trecut. În schimb, împăratul a ocrotit posesiunile stratioților, încercând chiar să
le mărească, în loc de patru, valoarea unei se sii trebuia să valoreze acum 12 funzi de aur.
În acest mod, armata bizantină începea să se bazeze pe categoria micii nobilimi.

64
Nikephoros Phokas a încercat de asemeni să stăvilească mărirea posesiunilor funciare ale
bisericii, cu m încercase și Romanos Leka penos. În acest sens a emis o lege îndrăzneață
în 964. Posesiunile bisericești crescuseră datorită unor donații testamentare, lucru
dăunător statului, deoarece nu se percepeau impozite de pe aceste domenii. Cu sarcasm,
Nikephoros Phokas a combătut tendințe le de înavuțire ale bisericii, apelând la argumente
teologice și morale. Se interzic noi donații în favoarea bisericii și mânăstirilor. Se
permitea deschiderea unor lăcașuri de cult doar în locurile pustii, fără înzestrarea lor cu
pământ productiv. Princip iile, caracteristice evlaviosului împărat -militar Nikephoros
Phokas, erau menite să limiteze veniturile bisericii pentru a putea finanța campaniile
militare, care la scurt timp au avut un succes impresionant. De acum, continuat de cei
doi urmași ai săi, I oan I Tzimiskes și Vasile al II -lea, Imperiul bizantin va cunoaște o
perioadă de însemnate victorii pe câmpul de luptă.
Imperiul avea de luptat atât în răsărit contra musulmanilor, cât și în Calabria împotriva
lui Otto I cel Mare și în Balcani împotriva bu lgarilor, așadar un război purtat pe trei
fronturi care a secătuit resursele Imperiului.
Războiul împotriva arabilor a început în 964 prin demararea a două expediții navale
pentru recucerirea Siciliei și a Ciprului. În 966 împăratul a cucerit cetatea Manbi j din
Siria, înaintând până sub zidurile Antiohiei. Abia după trei ani a reușit cucerirea orașului,
apoi a căzut Alepo al cărui calif a trebuit să încheie o pace dezavantajoasă și umilitoare
cu Bizanțul. O parte din Siria și Antiohia au fost anexate imperi ului, o altă parte, cu
Aleppo, a recunoscut suzeranitatea bizantină (969). Anexată a fost de opotrivă Cilicia.
Eliberarea reședinței patriarhului de Antiohia a avut și o deosebită semnificație pentru
creștinătate. Toți musulmanii care nu au putut fi convertiți la creștinism au fost alungați
din themele bizantine, creștinii din Armenia și Siria fiind stimulați să se stabilească în
zonele depopulate. Nikephoros II Phokas a fost supranumit „moartea palidă a
sarazinilo r”.
Între timp, Bulgaria solicita în continuare plata anuală a subsidiilor, dar în momentul
în care solii bulgari au solicitat tributul la Constantinopol, au primit drept plată biciuirea.
Nikephoros Phokas nu avea posibilități financiare și militare de a s usține un război pe
două fronturi în acest moment, de aceea a apelat la cneazul Sviatoslav Igorevici al Rusiei
pentru a -i pedepsi pe bulgari. Rusia tocmai distrusese uniunea chazarilor, iar chemarea
de a interveni în Bulgaria a fost bine primită după ce Im periul a oferit o mare sumă în aur .
Bulgaria, slăbită de lupte interne, a fost o victimă ușoară pentru ruși. În vara lui 968,
cneazul rus a reușit să cucerească rapid Bulgaria, s -a instalat la Preslav, capitala țaratului,
având adepți din rândul boierilor bulgari care îl dușmăneau pe țarul Petru. Sviatoslav și -a
exprimat chiar dorința de a își muta reședința la Dunărea de Jos. Rușii apăruseră pentru
prima oară în 968 la gurile Dunării, dar un contraatac al pecenegilor asupra Kievului l -a
silit pe Sviatoslav să se întoarcă. După moartea lui Petru (30 ianuarie 969), pe tronul
Bulgariei va urca fiul acestuia, Boris al II -lea, recunoscut doar de o parte a boierimii din
țară. Sviatoslav ocupă în vara și toamna anului 969 teritoriul dintre Balcani și Dunăre,
luând tezaurul regal și pe cei doi moștenitori ai tronului.
Cu un an înainte de urcarea pe tron a lui Nikephoros Phokas, Otto cel Mare fusese
încoronat ca împărat la Roma (962) și stăpânea deja o bună parte a Italiei. Interesele celor
două imperii se ciocneau î n sudul Italiei. În 968, o solie, condusă de episcopul Liutprand

65
din Cremona, a luat drumul Constantinopolului, solicitând nu simpla recunoaștere a
imperiului apusean, ci și o prințesă bizantină care să se căsătorească cu fiul lui Otto. Ca
dotă a Porphyrog enetei era cerută partea de sud a Italiei. Bizanțul nu a acceptat alianța
matrimonială cu încă un barbar, făcuse destule concesii bulgarilor, astfel că Otto I a
invadat posesiunile bizantine din Calabria , fiind însă înfrânt de către generalii bizantini .
Din cauza politicii fiscale, împăratului nu mai avea popularitate în Imperiu,
atrăgându -și prin măsurile sale și dușmănia clerului. După trei ani de foamete, împotriva
împăratului erau și locuitorii capitalei. Theophano, neglijată de împărat, devenise amanta
tânărului și renumitului domestic al Răsăritului Ioan Tzimiskes. Curând după cucerirea
Antiohiei (octombrie 969), Nikephoros Phokas a căzut victim ă unui atentat pus la cale în
amănunt de Theophano și Ioan Tzimiskes (10/11 decembrie 969 ). Cei doi urmau să se
căsătorească.
Noul împărat Ioan I Tzimiskes (969 -976) nu și -a putut respecta promisiunea de a o
lua de soție pe Theophano, mai ales pentru că și patriarhul Polyeukt i -a cerut îndepărtarea
acesteia de la palat, trebuind pedepsiți și asasinii lui Nikephoros Phokas. Înainte de
încoronarea sa, de Crăciun în 969, tânărul împărat s -a obligat să anuleze toate dispozițiile
predecesorului său care loveau în interesele bisericii. Theophano, mama lui Vasile al II –
lea, a fost exilată pe insula Prot e. Ioan I Tzimiskes, care însuși aparținea celei mai înalte
și influente aristocrații – fiind de altfel înrudit și cu Nikephoros Phokas dinspre mamă, a
încheiat o căsătorie dictată de interesele politice ale momentului. Luând de soție pe
Theodora, o fiică trecută de prima tinerețe a lui Constantin al VII -lea Porphyrogenetul,
mătușa tinerilor împărați Vasile și Constantin, dorea să-și legitimeze calitatea de împărat.
Deși asasin și uzurpator, Ioan I Tzimiskes a preluat și rolul de ocrotitor al celor doi
Porphyrogeneți legitimi .
În Balcani împăratul trebuia să acționeze fără ezitare , deoarece exista pericolul ca rușii
și bulgarii să se alieze împotriva Bizanțului. După o î ncerc are sortită eșecului de a ajunge
la o înțelegere pe cale pașnică cu cneazul Sviatoslav, î n aprilie 971, Ioan I Tzimiskes a
pornit cu oastea împotriva capitalei bulgare Preslav, luând cu asalt capitala bulgară, dar
l-a tratat cu precauție pe țarul bulgar, sperând să -l poată îndepărta de alianța cu Sviatoslav.
De aici s -a îndreptat spre Silistra unde se afla cneazul rus, a înconjurat cetatea, asediul
bizantin fiind sprijinit și de flotă. În iulie 971, Sviatoslav capitulează, acceptând condițiile
Bizanțului: să nu mai aibă pretenții asupra Bulgariei și să nu mai atace Chersones -ul
bizantin din Cr imeea. Pe drumul de întoarcere spre statul kievian, Cneazul Sviatoslav a
fost ucis de pecenegi. Țarul Boris a fost luat prizonier la Constantinopol, iar patriarhia
bulgară a fost desființată. Bulgaria devenise din nou vasală Bizanțului.
Pentru a se putea c oncentra asupra campaniilor răsăritene îndreptate împotriva
arabilor, Ioan Tzimiskes s-a împăcat cu Otto I , căruia îi trimite drept soție pe nepoata sa,
Theophano, cu care împăratul german s-a căsătorit la Roma în 14 aprilie 972.
Bizanțul abia supusese emi ratul Alep, când fatimizii care își întăriseră puterea în Egipt
au încercat să -și extindă stăpânirea înspre Asia Mică, asaltând în anul 971 Antiohia.
Astfel, în anul următor a fost reluat războiul în răsărit, bizantinii intrând în Mesopotamia,
deși luptele principale s -au dat pentru Siria. Ioan I Tzimiskes a întreprins în 974 -975 două
expediții, reușind să ocupe Siria și Palestina, apropiindu -se de Ierusalim. În toate orașele
cucerite (Nazareth, Accra, Caesareea) a instalat comandanți imperiali.

66
Fiind la f el ca Nikephoros preocupat de campaniile militare, a lăsat administrația
imperiului în sarcina lui parakimomenului Vasile Lekapenos, fiul nelegitim al lui
Romanos I, care a revenit la politica agrară din timpul lui Constantin VII, favorizându -i
pe stratioț i în defavoarea dynaților și a latifundiarilor. Lacomul Vasile a atras nu numai
nemulțumirea aristocrației, dar chiar și antipatia împăratului, împăratul plângându -se în
mai multe rânduri că Bizanțul își irosește puterile în campanii militare înspre îndest ularea
unui eunuc. Întrevăzând o îndepărtare a sa de la conducerea treburilor statului, Vasile
pune la cale otrăvirea lui Ioan Tzimiskes, deși după alte păreri el ar fi murit pe neașteptate
fiind bolnav de tifos (11 ianuarie 976 ), după șase ani de succese militare . Moartea sa a
lăsat răgaz arabilor să se refacă.

4.3.6 Apogeul dinast iei Macedonenilor: Vasile al II -lea

După domnia celor doi împărați titulari Nikephoros II Phokas și Ioan Tzimiskes, ambii
reprezentanți ai marii proprietăți funciare microasiatice, Vasile, urmașul legitim al
dinastiei macedonene, a putut doar cu greu să se impună. Vasile, de o energie debord antă,
hotărât și realist, avea 18 ani, în vreme ce Constantin, fratele său în vârstă de 16 ani, nu a
arătat nici atunci, nici mai târziu nici cel mai mic interes pentru treburile statului.
Imperiul bizantin a cunoscut apogeul său în timpul domniei lui Vasile al II -lea
Bulgaroctonul (976-1025 ), fiul lui Romanos al II -lea, care la moartea lui Ioan I
Tzimiskes fiind major nu a mai fo st necesară instituirea unei regențe. Cel mai important
reprezentant al dinastiei macedonene a adus imperiul pe culmile gloriei militare și puterii
teritoriale și a asigurat o perioadă de prosperitate economică.
Inițial adevăratul conducător al treburilor statului a fost eunucul Vasile Lecapenos
(Nothos) , înalt funcționar de la curte, parakimomen , înrudit cu Vasile II și coîmpăratul
Constantin VIII . Abia în 985, succesorul la tron a putut să se emancipeze de sub tutela
parakimomenului Vasile, în urma unei probabile încercări de complot a acestuia, care a
fost exilat , iar averea sa confiscată . De acum începe domnia efectivă a lui Vasile II.
Primejdia cea mai mare venea din cauza rebeliunilor magnaților militari care dețineau
mari latifundii ( apostasiai ). Nemulțumit de destituirea sa din funcți a de domestic al
scholelor din Răsărit de către eunucul Vasile , Bardas Skleros s -a răsculat împotriva
guvernării legitime, aducând aproape întreaga Asie Mică sub controlul său, fiind chiar
proclamat împărat de către armată. Skleros a fost înfrânt de către generalul Bardas
Phokas, rechemat din exil pentru a salva Imperiul (978). Phokas însă, pe când ducea o
ultimă campanie împotriva lui Skleros, îl ia pe acesta captiv și unind cele două armate
cucerește Antiohia și se proclamă pe sine bazileu (987) , profitând de înrăutățirea imaginii
lui Vasile II după înfrângerea acestuia în conflictul cu bulgarii. Ambele răzmerițe
aruncaseră imperiului într-o profundă criză internă. Împăratul, „care, altădată, chefuia în
văzul tuturor, el care fusese iubăreț și nu se gândea decât la petreceri . . . și străduindu -se
să tragă tot folosul din soarta lui domn ească și din tinerețe, din clipa în care Skleros, apoi
Phokas, apoi din nou Skleros și alții începuseră a râvni la domnie, amenințându -l din două
părți deodată, se smulsese cu toate pânzele sus din viața de placuri, apucându -se de treabă
cu toată sârguința ” (Mihail Psellos).

67
În această situație critică , Vasile al II -lea a recurs la ajutorul barbarilor și a încheiat
un tratat de alianță cu marele cneaz al Kievului, Vladimir Sviatoslavici . Vladimir urma
să primească mâna porphyrogenetei Anna, sora împăratului, în schimbul trimiterii
drujinei sale, a unui corp expediționar de 6000 de varegi și al promisiunii de a trece la
creștinism. De acum înainte, timp de mai multe veacuri, varegii din R usia kieviană vor fi
o trupă de elită în Bizanț. Creștinarea Rusiei , petrecută ceva mai târziu, a fost de asemeni
un important succes al Bizanțului. Noua biserică rusească a fost subordonată patriarhiei
de Constantinopol. Cu ajutorul rușilor Vasile l -a înfrânt în iarna anului 988 pe Phokas în
apropiere de Chrysopolis. Bardas va fi eliminat definitiv abia în anul următor , în cursul
unei lupte crâncene desfășurate lângă Abydos. Skleros, celălalt uzurpator a capitulat în
cele din urmă.
Acest război civil în ca re s-au manifestat contradicțiile între concepția imperială
centrală și politica centrifugă a marilor latifundiari a determinat evoluția ulterioară a
politicii lui Vasile II.
În politica sa internă împăratul și -a propus să țină în frâu puterea politică și poziția
economică privilegiată a aristocrației și a bisericii, îndeosebi a mânăstirilor , fiind ultimul
bazileu care s -a opus procesului de feudalizare . A continuat politica predecesorilor în
sprijinul micilor proprietari de pământ , dând o lovitură de grați e aristocrației latifundiare
anatoliene , în special puternicei familii Phokas . Prin novela din 996 anula prescripția de
40 de ani asupra drepturilor asupra pământurilor dobândite prin abuz de dynați, aceștia
fiind siliți să le restituie. Restabilește allelengyon , obligația de cauțiune mutuală prin care
marii proprietari sunt obligați să plătească impozitele în locul țăranilor insolvabili. Vasile
a organizat temeinic provinciile de margine din punct de vedere militar, supraveghind
îndeaproape administrația t eritoriilor recent dobândite. Posesiunile sud -italiene au fost și
ele legate mai strâns de imperiu. Stratioții și proprietățile lor au fost încurajate de către
împărat.
Vasile II a restructurat sistemul financiar al Imperiului. În timpul domniei sale, dacă
dăm crezare cronicarilor bizantini, bazileul a strâns fabuloase bogății, comori adunate de
la arabi, iberi și de la bulgari, ori de la răzvrătiți , sub cămările vistieriei punând să fie
săpate adevărate labirinturi pentru a le a dăposti . La moartea împăratului visteria
Imperiului avea un excedent de 220 de milioane de talanți.
Vasile se deosebea însă de înaintașii săi. În pofida inteligenței sale, nu era un
intelectual ca Leon VI cel Înțelept sau Constantin VII Porphyrogenetul, nu era pasionat
de cultură și era departe de a fi un bun orator. „Nu vorbea repede, nici cu vorbe alese, și
nu se avânta în spuse fără sfârșit; ci dimpotrivă , îi plăcea să trunchieze vorba; când și
când, să se oprească – cam cum vorbesc țăranii, nu oamenii c u carte.” Nu punea preț pe
ceremonial, pe care l -a redus la minimum, nici pe podoabe ori veșminte, purtând haine
obișnuite atât la curte, cât și în public . Vasile II a fost un caz singular și prin aceea că nu
s-a căsătorit niciodată, cu toate că ar fi avut nevoie de un urmaș legitim , rămânând holtei
până la moartea sa .
La nici un an după încheierea primei faze a războaielor civile , Samuil care și -a luat
titlul de țar al Imperiului bulgar, o nouă formațiune – statul bulgar apusean – de data
aceasta cu centr ul de greutate la Prespa, a atacat Tessalia și sudul Macedoniei și a cucerit
Larissa, cel mai important oraș din regiune. În timp ce împăratul era nevoit să facă față

68
atacurilor fatimizilor în Mesopotamia, Samuil își întinsese controlul în Peninsula
balcan ică până la Dyrrachion, pătrunzând până în Moreea. Vasile, fără să stea pe gânduri,
a mobilizat trupele și le -a condus personal până la Serdica. După un asediu de trei
săptămâni fără rezultat , Vasile II a dispus retragerea, pe drumul de întoarcere înspre
Philoppopolis armata imperială fiind surprinsă de o ambuscadă a cavaleriei bulgare din
care împăratul abia a scăpat cu viață (august 986) . Umilit în această confruntare în care
aproape că își pierduse armata, Vasile II a jurat să se răzbune.
Dar Imperiul se confrunta acum cu chestiuni mult mai presante. Anul 989 a însemnat
o cotitură în istoria Imperiului. Nerăbdătorul Vladimir presa cu punerea în aplicare a
tratatului încheiat. Temerea cea mai mare a Bizanțului era însă aceea că cneazul kievi an
s-ar fi putut alia cu Samuil, care la rândul său atacase din nou Tessalonicul. Pentru a -i
împrospăta memoria împăratului, Vladimir atacă și ia în stăpânire Chersones ul în
Crimeea, astfel că Porphyrogeneta Anna a fost trimisă în cele din urmă în Rusia pe ntru
a-l potoli pe cneaz , iar Chersonesul restituit .
În 991 Vasile II conduce o expediție de data aceasta victorioasă contra bulgarilor,
luându -l prizonier pe țarul Romanos, ceea ce nu a făcut decât să sporească puterea lui
Samuil care dobândește acum cor oana bulgară de jure . Din 995 împăratul a încredințat
conducerea campaniilor antibulgare lui Nikephor Uranos.
Împăratul Otto III , fiul prințesei Theophano, educat în prețuire pentru Bizanț și cultura
clasică, nu renunțase la ideea unei căsătorii cu o Porphyrogetentă, trimițând în Bizanț o
solie care să rezolve cât mai rapid formalitățile în acest sens în fruntea căreia s -a aflat
arhiepiscopul de Milan, Arnulf , cel mai bogat cleric al apusului. Împăratul Vasile II a
dorit să expedieze cât mai repede che stiunea, pentru a se putea dedica problemei bulgare.
Eudokia , cea mai mare dintre nepoatele sale, ciupită de vărsat, oricum dorea să se retragă
la mânăstire; cea mai tânără, Theodora , și mai puțin atrăgătoare nici nu intra în discuție,
de altfel nu s -a căs ătorit niciodată. Zoe însă, cea mijlocie, a fost aleasă de arhiepiscop
pentru împăratul german. Încântată chiar de perspectiva căsătoriei, ea sosește la Bari
pentru a afla că Otto III murise (24 ianuarie 1002).
În 1001 Imperiul încheie o pace pe zece ani c u fatimizii. Abia acum, după întoarcerea
lui Vasile al II -lea la teatrul de război din Balcani, începând cu acest an, este stăvilit
avântul regatului macedo -bulgar.
De acum înaintarea bizantină în inima Bulgariei a fost asemuită cu curgerea lavei
incandes cente care a pârlit totul în calea ei. Armata bizantină număra peste 40.000 de
luptători, fiind folosite toate resursele împotriva bulgarilor. În lupte sângeroase, împăratul
cucerește în decurs de patru ani Macedonia , Thessalia și Bulgaria propriu -zisă.
Venețienii, la rândul lor, au organizat cucerirea Dalmației pentru Imperiu , obținând largi
privilegii în comerțul levantin . Victoria decisivă de la Kimbalongos (Câmpulung) din
trecătoarea Kleidion în Strymonia (20 iulie 1014) a însemnat masacrarea a sute de
oameni, cei peste 14 .000 de prizonieri bulgari fiind orbiți , doar unui bulgar din o sută i -a
fost cruțat un ochi . Țarul Samuil nu a rezistat la vederea acestei îngrozitoare priveliști,
punându -și capăt zilelor prin otrăvire . Potrivit altor surse a căzut pr adă unui atac din care
nu și -a mai revenit, murind după două zile. Vasile II dobândește pe bună dreptate acum
supranumele și atributul de Bulgarocton . Rezistența urmașilor lui Samuil a fost curmată
definitiv odată cu capitularea Ohridei și a ultimului bast ion bulgar, Sirmium (1018),

69
Bulgaria este adusă în întregime în stăpânirea bazileilor bizantini pentru mai bine de un
secol și jumătate.
Teritoriile statului bulgar , care înfruntase Bizanțul în lupta pentru hegemonie în
Balcani încă dinainte de vremea hanu lui Krum , au fost înglobate în structurile
administrative ale Imperiului. Sunt organizate patru noi theme – Paristrion
(Paradunavon) , teritoriul dintre Dunăre și Balcani, cu centru la Silistra , fosta themă a
Mesopotamiei apusene creată de Ioan I Tzimiskes în 971 ; Bulgaria cu centrul la Skoplje
în Macedonia; Sirmium pe Dunărea mijlocie; Dalmația la Adriatică. Biserica autonomă
bulgară a fost retrogradată de la rangul de patriarhie la cel de arhiepiscopie, cu centrul la
Ohrida, în subordinea căreia au fost așezate episcopatele Silistrei și Vidinului. Bulgarii
deveneau practic cetățeni ai Imperiului, taxele au fost menținute la cuantumuri rezonabile,
conducătorii locali au fost menținuți, aceștia păstrându -și într -o anumită măsură
autonomia, iar aristocrația a reușit în parte să dobândească funcții în aparatul imperial.
Sârbii, croații și slavii de la Adriatică s -au arătat și ei fideli supuși ai împăratului.
Corolarul politicii în Orient a reprezentat încorporarea unor teritorii din Iberia
(Georgia ) și recâșt igarea Armeniei.
Pregătirile pentru o incursiune decisivă din Sicilia – care ar fi urmat să smulgă insula
din mâinile arabilor și să readucă acest spațiu în granițele Imperiului – au fost întrerupte ,
împăratul murind în decembrie 1025. Au fost 40 de ani de guvernare în care bazileul
schimbase fundamental realitățile Imperiul bizantin a cărei extindere teritorială a atins
cele mai largi limite și culmea puterii. Murind fără urmași, Vasile II a pregătit, fără să
vrea, drumul decăderii Imperiului.

4.4 Dezastrul militar și refacerea com nenă (1025 -1143)
4.4.1 Perioada dominației civile în Bizanț
Bizanțul nu mai cunoscuse din vremea lui Iustinian cel Mare o asemenea epocă de
glorie, teritoriile din Balcanii erau în întregime incluse administrativ Imperiului sau
vasale acestuia. Distrugerea monarhiei bulgare a avut deopotrivă un caracter politic și
unul național, slavii uniți cu bulgarii amenințau comunitățile grecofon e, dar și latinofon e.
Acum, în vremea lui Vasile II, după o tăcere de secole sunt menționați pent ru prima dată
vlahii ( blachoi ) din Balcani , o pânză de populație romanică întinsă din nordul Dunării
până în Pind și la Salonic care este nevoită să conviețuiască alături de sau chiar în
simbioză cu populația slavă .
În perioada dominației bizantine distric tele locuite de bulgari au fost treptat doar în
parte și anevoios infiltrate de greci. Bulgarii și -au păstrat însă naționalitatea care va
cunoaște o putere deosebită odată cu al doilea Imperiu bulgar din secolul al XII -lea.
Victoriile Bulgaroctonului nu au fost din păcate dublate de o colonizare a pământurilor
depopulate sistematic în urma războaielor. În acest fel teritorii extinse în loc să fie
repopulate cu coloniști greci au început acum să fie locuite de vlahi care au cunoscut o

70
creștere demografi că puternică, devenind peste un veac locuitorii munților din Tessalia.
Se pare că o parte a acestor populații de blachoi au fost atrase spre aceste zone din cauza
nesiguranței în părțile nordice, în teritoriile unde ungurii și pecenegii începeau să se
extindă.
Urmașii lui Vasile II au impus taxe exorbitante, restricții fiscale severe și au fost total
dezinteresați de o politică socială sănătoasă. În doar în 46 de ani, urmașii săi, neglijând
armata, au reușit să zădărnicească ordinea stabilită de el. Imperiu l a intrat într -o epocă de
declin general. Împărăteasa Zoe și -a ridicat pe fiecare din cei trei soți la demnitatea
imperială. În 1056, la moartea împărătesei Theodora, sora Zoei, dinastia macedoneană se
stingea.
Schimbările frecvente la tron, pe care au ur cat în cea mai mare parte împărați
incapabili, au marcat această perioadă nefastă, ea încheindu -se abia odată cu ascensiunea
lui Alexios Comnenos , întemeietorul unei noi dinastii (1081).
Împăratul Constantin al VIII -lea (1025 -1028) , fratele lui Vasile al I I-lea, a fost un
personaj totalmente opus Bulgaroctonului, chipeș, amator de cai, vânătoare și circ,
lăsându -se acaparat de plăcerile vieții . Acum la 65 de ani era bolnav de gută, deși înzestrat
cu elocvență și mult mai cultivat decât fratele său mai mare, se temea să -și asume
responsabilitatea guvernării . Conducerea imperiului a fost practic încredințată eunucilor
palatului – Nicolae, Eustathios, Spondylos și Simeon , în vreme ce împăratul , lipsit de
orice moralitate , reacționa la cea mai vagă suspiciune pl in de cruzime, dispunând
executarea sau mutilarea fără judecată a celor bănuiți.
Constantin al VIII -lea a inaugurat epoca antimilitară ce va caracteriza perioada de
criză a veacului al XI -lea. Cei mai valoroși generali, care au servit imperiului în timpul
lui Vasile II , au fost destituiți. Imperiul, împotriva căruia, datorită politicii sale fiscale, se
răsculau mai ales prov inciile din Asia Mică, chemând adesea în ajutor pe barbari, nu putea
să le mai opună o armată capabilă să le închidă calea, să hăituiască bandele care
întreprindeau raiduri, nici să facă marșuri lungi spre a interveni eficient în punctele
amenințate. Pecen egii trimiși în Asia nu erau de încredere pentru imperiu, ei trădând
adesea. Ar fi fost nevoie de provinciali devotați, de stratioți bine înarmați, disciplinați,
înzestrați cu cai buni, care să aibă interesul de a purta războiul pentru apărarea propriilor
pământuri. Dar pentru a face rost de bani în scopul mulțumirii aristocrației de funcții
constantinopolitane, se recursese nu numai la monopolul vânzării grânelor, dar și la
despăgubirile pe care orice proprietar de pământ stratiotic era liber să le plăteas că pentru
a fi scutit de serviciul militar. A rezultat de aici că doar cei care nu puteau să verse
tezaurului imperial taxa de scutagiu se înfățișau la oaste, spre a servi sub comanda unor
strategi care nu erau niciodată lăsați să îmbătrânească în același loc, de teama uzurpării.
În această situație militară dezastruoasă, împăratul recurge la scăderea valorică a
monedelor prin micșorarea cantității de metal prețios conținut de acestea.
O singură categorie se bucura de i ncompetența lui Constantin VIII, aristocrația
anatoliană, care a reacționat cu o lovitură de stat, dorind să -l alunge pe împărat și să -l
înlocuiască cu un altul pe placul ei. Din nenorocire pentru ei, magnații din Asia Mică nu
și-au putut uni forțele, fiecare fiind preocupat de propriul câștig , astfel că trupele
imperiale fidele Bulgaroctonului au înăbușit în fașă revolta. Cu toate acestea, marile

71
latifundii s -au refăcut rapid , spațiul anatolian ajungând în situația din veacul al VI -lea, cu
mari proprietăți lucrate cu țărani aserviți.
Domnia lu i Roman al III -lea Argyros (1028 -1034) a fost reprezentativă pentru
perioadă de adâncire a crizei imperiului. La o vârstă destul de înaintată , aproape 60 de
ani, prefectul capitalei Romanos a fost ales ca succesor chiar de către Constantin VIII –
cu câteva zile înainte de a muri, simțindu -și sfârșitul aproape , fiind obligat de împărat,
sub amenințarea cu orbirea, să divorțeze de soția sa și să se căsătorească cu fiica
împăratului, Zoe. El s-a dovedit total incapabil de a face față gravelor probleme interne
și externe cu care s -a confruntat imperiul.
Revocarea allelengyon -ului, una din măsurile principale luate de Romanos al III -lea,
a afectat masiv politica agrară tradițională a imperiului, croind drum ofensivei marii
proprietăți funciare în defavoarea micii proprietăți țărănești libere sau stratiotice.
Romanos III făcea parte el însuși dintr -o familie de dynați anatolieni. De la mijlocul
secolului al XI -lea s -a creat instituția numită „pronoia“ prin care se predau nobilimii și
soldaților posesiuni imobiliare spre folosință nelimitată, pe viață, uneori chiar și ereditar,
măsură ce micșorează veniturile statului, deoarece impozitele, percepute odinioară de la
țărani, intrau acum în mâinile deținătorului de „pronoia“.
În 1030, după amăgitoare victorii împotriva arabilor din Asia Mică, a fost înfrânt de
către aceștia într -o ambuscadă, împăratul reușind doar cu ajutorul gărzii sale de varegi
să-și găsească scăparea î n Antiohia.
La cei 56 de ani ai ei, Zoe, plictisită de soțul său care o neglija , se pare că l -a otrăvit
pentru a -l aduce pe tron pe mult mai tânărul – avea sub 30 de ani – și chipeșul Mihail al
IV-lea Paphlagonianul (1034 -1041 ), care de multă vreme îi era amant, devenind al
doilea soț al său, chiar în ziua următoare morții lui Romanos III . Domnia sa a f ost
dominată de dorința de mărire și putere a fraților săi eunuci, mai ales Ioan Orfanotroful
(„hrănitorul orfanilor”, având în grijă azilurile imperiului) . Pe Zoe aproape că a ținut -o
captivă de teamă să nu aibă și el soarta lui Romanos III. Prin politica sa fiscală și de
grecizare a provocat răscoale în Balcani, mai ales cea a țarului sârb Petru Daian / Delianos
(1040 -1041), înfrânt în cele din urmă de împărat, în vreme ce Serbia a început să se
desprindă tot mai mult de Imperiu. Mihail IV suferea de epil epsie și s -a retras la mănăstire
călugărindu -se, murind la scurt timp.
Tronul a fost preluat de Mihail al V -lea Kalaphates / Călăfătuitoru l (1041 -1042 ),
nepot de fiu al lui Mihail al IV -lea, adoptat ca fiu de către aceea și împărăteasă Zoe la
insistențele atotputernicului eunuc Ioan Orfanotroful, care a reușit astfel să -și păstreze
influența la curte. Se înșela însă, locul său va fi acordat de împărat unui alt unchi al său,
Constantin, tot eunuc. Abuzurile și corupția s -au amplificat și au ajuns la dimensiu ni
incredibile chiar și pentru Bizanț. Nu o suporta nici pe împărăteasă, nici pe mulți din
familie. Semețindu -se peste măsură, a exilat -o pe Zoe și a pus să fie tunsă călugăriță, ceea
ce a provocat o răzmeriță de proporții a populației indignate în capital ă. Casele
rubedeniilor împăratului au fost făcute una cu pământul, iar la palat împăratul nu mai avea
nici un sprijin, chiar și garda personală ezita în a -i lua apărarea. Înfricoșat că va fi ucis de
mulțime, o recheamă pe Zoe. La vederea împărătesei în str aie de călugăriță, nimeni nu
mai avea încredere în bunele intenții ale lui Mihail Kalaphates. Patriarhul Alexie Studitul
o rechemase cu o zi înainte pe Theodora , sora mai tânără a Zoei. Mihail V a fost depus

72
de către senat, iar Theodora încoronată ca împăr ătească (20 aprilie 1042). Tiranul
împreună cu unchiul său au fost târâți afară din mânăstirea lui Studios, unde încercaseră
să se adăpostească, și au fost orbiți, o pedeapsă pe care o aplicase altora cu mare râvnă.
Zoe domnea acum în asociere cu Theodora, cea din urmă reprezentantă a dinastiei
macedonene, ultima dată când Bizanțul a fost cârmuit de către femei. De acum în cel de -al
64-lea an al vieții sale, Zoe , în pofida dezamăgirilor prin care trecuse, nu putea rezista
ispitei de a se mai mărita încă o d ată, anume cu Constantin – bogat, nobil, din cale afară
de frumos și față de care insațiabila împărăteasă arătase o simpatie clară, astfel încât
Mihail IV se văzuse nevoit să -l exileze. Constantin al IX -lea Monomahul (1042 -1055) ,
rechemat din exil, devine cel de -al treilea soț al Zo ei.
În vremea sa se accentuează criza statului bizantin, începută deja după moartea lui
Vasile II Bulgaroctonul. Tot acum se consolidează bazele guvernării aristocrației
senatoriale, prin primirea în rândurile acesteia a unor homines novi , proveniți din cercurile
orășenimii constantinopolitane. Fastul de la curte, ajuns la apogeu, construcțiile
somptuoase și darurile făcute favoriților au epuizat tezaurul lui Vasile al II -lea. Fără simț
politic, cu un mare apetit pentru lux și fl ușturatic, noul împărat „s -a năpustit asupra
vistieriei și a secătuit -o până la ultimul ban” (Psellos). Bizanțul a reușit să respingă o
ultimă incursiune a rușilor lui Iaroslav cel Înțelept (1043), ulterior relațiile comerciale și
culturale cu Rusia deveni nd pașnice și înfloritoare . Imperiul era însă tot mai frecvent
atacat de pecenegi, iar în vest o ultimă încercare de a -i alunga pe arabi din Sicilia eșuează.
Constantin IX a încercat să trateze cu papa Leon al IX -lea apărarea comună a Italiei
împotriva nor manzilor. În acest scop este convocat la Constantinopol un sinod (ianuarie
1054) , dar patriarhul Mihail Kerullarios nu este dispus să facă vreun compromis față de
„inovațiile” apusenilor ( immaculata conceptio , împărtășania cu azimă și mai ales doctrina
primatului papal și a infailibilității papei). Cardinalul Humbert, șeful delegației papale, a
prezentat actul de excomunicare a lui Kerullarios, clericilor și credincioșilor Bisericii
răsăritene, aducând în prim plan motive legate de rit, mai ales modalita tea împărtășaniei
(16 iulie 1054) . Delegații papali au părăsit în grabă capitala Bizanțului. În ciuda
intervențiilor împăratului, se ajunge la o excomunicare reciprocă , în sinodul ținut la
Sfânta Sofia, patriarhul a rostit anatema împotriva papei Leon IX ș i a Bisericii romane .
Astfel , la 1054, se ajunge la Marea schismă a celor două Biserici, ea dăinuind încă, cu
toate că excomunicările reciproce au fost anulate în 1967.
Zoe moare în 1050 , în istori a statului bizantin rămânând o figură importantă, deși
patetică, mai preocupată de unguente și de patul matrimonial decât de afacerile statului,
cu toate acestea prin intermediul ei, nu mai puțin de patru împărați au ajuns în fruntea
Imperiului. În ciuda tuturor a rămas iubită de poporul Constantinopolului care ve dea în
ea „singura femeie cu suflet nobil și cu chip minunat, … singura femeie slobodă și stăpână
între toți de același sânge , moștenitoare legiuită a cununii împărătești, fiică și nepoată și
strănepoată de împărat” (Psellos VI, 26)
După moartea lui Const antin Monomahul (1055) tronul rămâne în întregime
Theodorei , total opusă prin caracter surorii sale, care – domnind autocratic – nu s-a înțeles
în chestiunile guvernării cu aproape nimeni, nici măcar cu patriarhul Kerullarios.
Favoritul ei a fost protosynkellos -ul Leon Parasponylos , șeful aparatului de stat , la fel de
dificil și nesuferit ca și ea .

73
La moartea ultimei reprezentante a dinastiei macedonene (1956) pe tron va urca
vârstnicul senator Mihail al VI -lea Bringas Stratiotikos (1056 -1057 ), fost logothet al
vistieriei strotiotice, de unde i se trage supranumele, adoptat de împărăteasă cu puțin
înainte . Știind mai bine să se supună decât să poruncească, a fost în fapt marioneta lui
Parasponylos . Mihail VI a aruncat Imperiul în anarhie prin compo rtamentul său
nechibzuit, generalii înlăturându -l de la putere.
La 8 iunie 1057 armata, având adeziunea majorității themelor din Asia Mică, îl
proclamă ca împărat pe Isaac I Comnenul (1057 -1059 ). După o luptă cu pierderi grave
de ambele părți, împăratul l egitim trimite în tabăra lui Isaac o solie în frunte cu Mihail
Psellos, autorul Chronografiei, prin care îi oferea acestuia titlul de cezar, așadar
succesiunea la tron. Sfătuit de patriarh, Mihail VI a consimțit să abdice în cele din urmă
și s-a călugărit.
Scurta d omni e a lui Isaac Comnenul reprezintă prima reacție a aristocrației militar e
împotriva aristocrației civile și întărirea poziției militare a Imperiului. Isaac a demarat o
politică financiară riguroasă necesară după trei decenii de risipă.
Psellos, contemporan cu evenimentele , arată și situația gravă în care ajunsese Bizanțul
(VII, 59): „Adeseori am arătat că împărații care -l precedaseră obișnuiau să -și secătuiască
visteriile ca să -și poată împlini propriile pofte. Așa stând lucrurile, ei nu mai foloseau
veniturile publice în scopul întocmirii oștilor, ci ca să împartă civililor favoruri și daruri
de mare preț… , împărțeau avutul împărătesc în trei părți, pe una sortind -o plăcerilor, alta
zidirii de clădiri cât mai frumoase, iar pe cea de -a treia pentru ca tot soiul de trântori, care
nu-și dădeau obolul la adunarea dărilor, să se poată desfăta, și să poată necinsti atât faptul
virtuții cât și numele ei! Dar împăratul de acum, care mai înainte fusese numărat printre
fruntașii oștilor, și care d in nenumărate semne simțise ce anume făcea ca împărăția
romeilor să fie privită cu atâta dispreț , înțelegând că în vreme ce la noi totul se ducea de
râpă, puterea popoarelor vecine crescuse, și văzând că nimeni nu mai era în stare să pună
stavilă atacurilo r și prădăciunilor făcute de barbari , s-a grăbit să taie răul din rădăcină –
și asta imediat după ce s -a făcut stăpân pe împărăteasca putere.”
A fost așadar un împărat harnic, „grăbit să -și chivernisească atât treburile ostășești,
cât și pe cele ale politicii civile” (Psellos VII , 44). În pofida faptului că era un reprezentant
al aristocrației provinciale, a recurs la confiscarea proprietăților unor dynați și chiar ale
mânăstirilor, apărând interesele țăranilor, în speță ale parecilor , a stimulat dezv oltarea
meșteșugurilor și a reorganizat armata.
Nemulțumirea nobilimii militare și latifundiare, dar și a Bisericii nu a întârziat. Ca
urmare a protestului său vehement („Eu te -am înălțat, ticălosule, eu am să te dobor”) ,
patriarhul Mihail Kerullarios a fo st arestat, iar un sinod convocat de urgență l -a înlăturat
din funcție (1059), ceea ce dădea conflictului un pronunțat caracter politic. Patriarhul a
murit, plin de furie, înainte de a se pronunța sentința. Kerullarios care încercase să
instituie întâietat ea puterii spirituale asupra celei laice se aflase în conflict cu toți
împărații , atrăgând, deși vina îi aparține doar pe jumătate, și schisma celor două Biserici .
Oricum, popularitatea împăratului a scăzut rapid în urma destituirii patriarhului .
Doar armata se mai afla de partea lui Isaac , reușind să apere cu succes granițele
răsăritene împotriva turcilor selgiucizi din Anatolia , să respingă un atac amenințător venit

74
din partea ungurilor și să țină în șah pe temuții pecenegi care au trecut Dunărea în mai
multe rânduri, împinși la rândul lor de către uzi .
Cu sănătatea șubrezită, simțindu -și sfârșitul aproape, împăratul s -a retras la mânăstirea
Studios, nu înainte de a -și desemna succesorul. A poruncit să fie adus Constantin Dukas,
reprezentantul ar istocrației constantinopolitane din rândul intelectualilor care reînviaseră
universitatea , înrudit cu fostul patriarh Kerullarios, agreat și de cronograful Mihail
Psellos, care și -a folosit influența în acest sens.
Constantin al X -lea (1059 -1067) , asupra căruia influența lui Psellos a fost
covârșitoare, nu a continuat politica de consolidare a autorității centrale .
La scur tă vreme după moartea lui Is aac Comnenul, a devenit clar că domnia sa fusese
doar o mică într erupere a decăderii Imperiului.
Noul bazileu , un intelectual preocupat mai mult de învățătură și dispute juridice, a
făcut concesii și donații aristocrației civile , crescând enorm puterea funcționarilor de care
depindea întreaga administrare a Imperiului. Î n schimb a încercat să redreseze vis tieria
prin măsuri iraționale și neînțeleptele de reducere în primul rând a cheltuielilor armatei
tocmai acum când granițele erau încălcate atât în apus, cât și în răsărit. Pecenegii și uzii,
ținuți în frâu de Isaac, au năvălit în număr de 600.000 de oamen i până în inima Greciei și
au pustiit totul în calea lor, ungurii ocupă în aceeași vreme Belgradul, în răsărit turcii
selgiucizi atacă Armenia și devin stăpâni în estul Anatoliei , iar normanzii desăvârș esc
cucerirea sudului Italiei. În tot acest timp, Cons tantin își punea întrebarea dacă este
necesară trimiterea de trupe.
La moartea împăratului criza I mperiul era atât de gravă, încât, deși fusese pusă să jure
că nu se va recăsători, împărăte asa Eudokia – regentă în numele viitorului împărat Mihail
VII – decide cu responsabilitate să se căsătorească cu generalul Romanos Diogenes (31
decembrie 1067) , în ciuda opoziției lui Mihail Psellos și Ioan Dukas, fratele fostului
împărat, în mâna cărora se afla de fapt puterea politică .
4.4.2 Înfrângerea de la Mantzikert. Prăbușirea stăpânirii bizantine în Asia Mică
Romanos al IV -lea (1068 -1071) este cel dintâi de la Vasile II, dacă facem abstracție
de încercările lui Isaac Comnenul, care pune pe prim plan apărarea Imperiului. Ca
reprezentant al aristocrației anatoliene era direct interesat, fiind hotărât să elimine
pericolul selgiucid.
Romanos IV a mobilizat soldații themelor din Asia Mică, dându -și seama că
mercenarii și tagmata nu erau suficienți în fața primejdiei. Din bugetul statului cea mai
mare parte era destinată ac um armatei, atrăgându -și prin aceste măsuri dușmănia
nobilimii de la curte. Pentru a contracara periculoasa opulență a aristocrației latifundiare,
a refăcut în parte domeniul imperial .
Imperiul este amenințat de la jumătatea secolului al XI -lea pe trei fro nturi: de către
turcii selgiucizi în est, normanzi în vest, precum și pecenegi și uzi în nord. Selgiucizii au
pus stăpânire pe Melitene (1058), Sebasteia (1059) și Caesarea (1067). În 1059
normandul Robert Guiscard este recunoscut de către papă ca duce al Apuliei, iar în anul
următor acesta ocupă Reggio, Ortranto și Brindisi. Din 1065 turcii uguzi fac incursiuni
de jaf în nordul Balcanilor.

75
În 1068 -69 Romanos Diogenes a întreprins două campanii reușite împotriva
selgiucizilor, cea de -a treia campanie însă i -a fost fatală. În timp ce armata bizantină
mărșăluia prin Anatolia, sultanul Alp Arslan a înaintat într -o altă direcție, fiind decis să
distrugă califatul fatimid, cucerind fortărețele Manzikert și Archeș, ajungând până la
Edessa. De -abia începuse asediul când primește vestea sosită de la împăratul bizantin că
este dispus să prelungească armistițiul și că în propune să schimbe Mantzikert și Archeș
pentru Hieropolis din Siria, oraș cucerit de către Bizanț în urmă cu trei ani. După câtev a
săptămâni, vreme în care Alp Aslan renunță la cucerirea Edessei și înaintează spre
Aleppo, sosește o nouă solie bizantină care de această dată îi adresează un ultimatum.
Sultanul întrerupe campania împotriva Fatimizilor și se retrage în grabă, adunând no i
trupe pentru confruntarea care devenea inevitabilă. Romanos ajunge la Man tzikert care
capitulează de îndată fără să fi opus rezistență. O parte a armatei bizantine, aflată sub
conducerea lui Josif Tarchaniotes, trimisă înspre Ahlat, a fugit din calea sel giucizilor,
Romanos rămânând doar cu jumătate din trupe, cu care a trebuit să -i înfrunte pe turcii
selgiucizi. Se zvonise chiar că împăratul fusese ucis în luptă, ceea ce a scăzut moralul
soldaților. Dacă Romanos ar fi avut succes în lupta contra selgiuciz ilor, cauza familiei
Ducas ar fi fost sortită eșecului. Trădarea trupelor de mercenari conduse de Andronic
Dukas , care, trebuind să asigure arergarda, a părăsit câmpul de luptă, a contribuit hotărâtor
la înfrângerea bizantinilor în bătălia de la Mantzikert (19 august 1071) .
Cu toate că a luptat cu sabia în mână, împăratul a fost rănit și luat prizonier de către
sultanul Alp -Arslan. Era pentru întâia dată când un împărat bizantin cădea prizonier în
mâinile barbarilor. Sultanul l -a tratat pe bazileu cu defer ență și ospitalitate , pacea care se
încheie acum fiind nici pe departe atât de umilitoare pe cât afirmă unii istorici
contemporani evenimentelor . Sultanul nici măcar nu a cerut Armenia, ci doar predarea
orașelor Manzikert, Antiohia, Edessa și Hier opolis. Î n plus dorea mâna unei fiice a
împăratului pentru unul dintre fiii săi și un tribut anual de 360.000 de nomisme. În privința
răscumpărării împăratului a pretins un milion și jumătate de nomisme.
Anul 1071 semnifică o lovitură pe două flancuri suferită de Imperiul bizantin. Între
timp normanzii lui Robert Guiscard cuceriseră după un îndelung asediu capitala bizantină
a Apuliei, Bari, ceea ce pecetluia și sfârșitul stăpânirii romeilor în Italia. Asi a Mică era și
ea pierdută, astfel că din acest moment, Bizanțul încetează a mai fi o mare putere.
O cauză majoră a deteriorării poziției strategice a Imperiului a fost dificultatea trupelor
imperiale de a trece de la campaniile ofensive la cele defensive p e mai multe fronturi în
același timp. În timpul loviturilor de stat din vremea lui Isaac Comnenul (1057) și
rebeliunii lui Dukas care a urmat capturării lui Romanos IV în 1071, cele mai importante
armate bizantine au fost retrase de la frontiere, ceea ce a intensificat amploarea noilor
invazii. Mai grav, armatele implicat în conflictul intern au angajat mercenari. Faptul că
cele mai importante personaje politice erau mai interesate în a dobândi puterea personală
la Constantinopol decât în crearea unei coezi uni care să apere Imperiul a agravat și mai
mult situația.
La curtea din Constantinopol se crease deja o atmosferă de nesiguranță și nehotărâre.
Partizanii familiei Dukas, inclusiv Mihail Psellos, care avea o mare influență, au preluat
conducerea statului, proclamându -l împărat pe Mihail al VII -lea Dukas (1071 -1078) ,
fiul lui Constantin X și al Eudokiei. Romanos va încerca să -și redobândească tronul, dar

76
în confruntarea cu armata lui Mihail al VII -lea, condusă de Constantin Dukas, este înfrânt
în mai multe lupte. Părăsit de toți, Romanos s -a predat cu condiția salvconductului , dar
ordinul de la Constantinopol era ca el să fie orbit. Ordinul a fost dus la îndeplinire cu atâta
sălbăticie și nepricepere, încât la scurt timp împăratul moare.
Dacă criza imperiul ui cunoscuse o fază latentă până la înfrângerea de la Mantzikert,
în care statul bizantin mai dădea încă iluzia puterii și trăiniciei de odinioară, deceniul care
urmează deschide faza crizei violente ce va aduce imperiul în pragul prăbușirii. Domnia
nefast ă a lui Mihail al VII -lea vădește în interior căderea întregului sistem de guvernare,
iar extern un lanț de dezastre, din cauza incapacității de guvernare a împăratului.
Ulterior, împăratul îi va înlătura pe cei doi favoriți, Mihail Psellos și Ioan Dukas,
puterea fiind preluată până la sfârșitul domniei sale de eunucul Nicheforiță, devenit
logothet. Acesta va încerca, invocând vechile principii ale monarhiei centralizate, să
promoveze o politică îndreptată împotriva aristocrației, menită să lărgească baza socială
a guvernării civile.
În condițiile anarhiei instalate, o răscoală izbucnită în Constantinopol, din cauza
foametei, a făcut ca mulțimea să -l înlăture pe Mihail al VII -lea și pe Nicheforiță, și să -l
aclame drept împărat, în 1078, pe Nikephoros III Botaneiates (1078 -1081 ).
În deceniul reprezentat de domni ile lui Mihail VII și Botaneiates (1071 -1081)
Imperiul asistă neputincios la formarea unor state pe teritoriul său.
Ia naștere un principat peceneg la Dunăre în frunte cu Tatu. Papa Grigore al VII -lea îl
încoronează pe Demetrius Zvonimir ca rege al Croației (1076), iar apoi pe Mihail Voislav
ca rex Sclavorum al jupanatului de Zeta (1077) , ceea ce extinde aria de influență a
papalității în Balcani .
În aceeași vreme , turcii selgiucizi au întemeiat sul tanatul de Ikonion (Rum), ca urmare
a alianțe lor dintre conducătorii selgiucizi și generalii trimiși de familia Dukas în scopul
anihilării diferiți lor pretenden ți la tronul Imperiului bizantin . Când Russel Balliol,
mercenar normand aflat în serviciul Bizanțului, reușise să preia stăpânirea asupra vechii
theme Armeniakon și înainta spre capitala Imperiului, Ioan Dukas, trimis cu trupe ,
angajează turci pentru a reuși să elimine pericolul. În lipsa unei conduceri locale, controlul
bizantin se prăbușea rapid în Asia Mică. Bătrânul general Nikephoros Botaneiates l -a luat
chiar în serviciul său pe emirul Suleiman , descendent al dinastiei selgiucide aflate la
putere, care fusese trimis din Bagdad să prei a controlul asupra zonelor cucerite de turci
în Anatolia. Ca răsplată pentru serviciile sale, fără de care nu ar fi reușit să -l răstoarne pe
Mihail VII, Botaneiates a acordat emirului înspre apărare puternica fortificație a Niceei .
Suleiman va transforma Niceea, aflată atât de aproape de capitala Imperiului bizantin, în
centru al stăpânirii selgiucide din Anatolia.
Domni a lui Nikephoros Botaneiates va fi mereu zguduită de lupte interne și de revolte
ale contracandidaților la tron. Acestea au fost până în ce le din urmă înfrânte cu ajutorul
talentatului general Alexios Comnenul. Curând acesta va ridica el însuși pretenții la tron,
cu ajutorul unor trupe de mercenari și a l cezarului Ioan Dukas reușind să intre în
Constantinopol și să preia puterea la 1 aprilie 1081.
4.4.3 Regimul aristocrației militare (1081 -1204). Dinastia Comnenilor.

77
Cu Alexios I (1081 -1118) se instaurează supremația aristocrației militare asupra celei
civile .
Supraviețuirea lui Alexios avea nevoie de sprijinul marilor neamuri aristocratice, iar
prin el însuși ajunsese la putere o familie greacă din Anatolia înrudită matrimonial și prin
consangvinitate cu cele mai importante dintre acestea. Prin reforma radicală a cursus
honorum , a ierarhiei funcțiilor publice, a schimbat principiul de guvernare. În trecut acest
sistem fusese în primul rând ierarhic și mai puțin dinastic. Membrii familiei imperiale nu
puteau impune de jure și de la sine înțeles rangul la curte. S upralicitarea funcțiilor de -a
lungul secolului al XI -lea a adus cu sine o prăbușire a vechiului cursus honorum . Alexios
l-a reconstruit prin crearea unor noi ranguri destinate exclusiv Comnenilor.
Titlul de sebastos devine o prerogativă a familiei imperiale, de acum sebastocrator
devenind funcția imediat următoare împăratului și încredințată de Alexios fratelui său mai
mare Isaac. Rangul de protosebastos , existent anterior, a revenit unui cumnat al
împăratului. Alexios a înlăturat funcțiile care reveneau mai devreme eunucilor și a creat
o administrație a palatului compusă mai ales din membri ai familiei sale.
Aparatul birocratic care devenise extrem de s tufos a fost drastic redus. Dacă
recompensarea serviciilor îndeplinite anterior era realizată prin salarii și venituri, acum
baza o constituie pronoia, mari domenii funciare cu titlu viager acordate din domeniul
imperial nobilimii grecești care din venitur ile acestora urmau să -și întrețină trupele
necesare apărării Imperiului.
Prin această măsură era vizată întărirea puterii de apărare a imperiului , pronoiarii
începând să dobândească trăsături care îi apropie de statutul cavalerilor apuseni . Alexios
va res tructura armata, acordând o atenție deosebită trupelor de elită formate din soldați
devotați împăratului educați de tineri la palat, dar a menținut în serviciul său pe
normanzi, la care a adăugat și alte trupe de mercenari, pecenegi și turcopoli. Pentru
asigurarea mijloacelor financiare, Alexios a mărit impozitele, a devalorizat moneda și nu
a ezitat să recurgă chiar la confiscarea bunurilor Bisericii.
Doi patriarhi au fost schimbați de către împărat, care a sprijinit și reformarea
mânăstirilor , aflate d e acum sub control imperial , iar influentul curent al bogomililor a
fost sever reprimat. De acum cezaropapismul este victorios, rolul tradițional de
preeminență al împăratului în diriguirea chestiunilor bisericești fiind restaurat. Împăratul
va deveni epistemonarkhes , disciplinator al Bisericii, rol pe care Alexios și -l asumă, dar
care oficial este introdus ulterior de către Manuel I Comnenul la 1166.
4.4.3.1 Invazia normandă și pecenegă. Cuceririle selgiucide

În această vreme Robert Guiscard și fiul său Bohe mund au pus stăpânire pe insula
Corfu, iar apoi au trecut în Dalmația și au asediat Dyrrhachion ( Durazzo / Durres ) în
Albania . Justificarea normanzilor era aceea că acționează pentru restaurarea pe tronul
Bizanțului a lui Mihail VII Dukas. Alexios Comnenul apelează la ajutorul venețienilor,
care ei înșiși își vedeau amenințate interesele în Adriatica, zdrobind flota normandă, dar
forțele terestre normande reușesc să îi înfrângă pe bizantini, cucerind Dyrrhachion, ceea
ce va avea consecințe grave pentru Impe riu. În schimbul ajutorului primit, Alexios I
trebuise să ofere în 1082 Veneției privilegii comerciale în imperiu și cartiere în

78
Constantinopol. Forțele normande înaintau acum direct pe Via Egnatia, spre Tessalonik,
și în paralel înspre Epir și Macedonia . Abia moartea lui Robert Guiscard și izbucnirea
unui război civil între fiii săi (1085) a înlăturat primejdia normandă. Între timp, fără ca
Alexios să poată interveni, Suleiman ocupă Antiohia.
Ca și cum toate aceste nenorociri nu ar fi fost îndeajuns, emiru l de Smyrna, Tzachas,
își construiește o flotă cu care ocupă litoralul Asiei Mici și insulele Chios, Mitylene,
Samos și Rhodos (1088 -1089). Pecenegii , aliați cu emirul, asediază Constantinopolul
dinspre mare și uscat. După ce cumpără pacea cu Tzachas, d oar cu ajutorul cavalerilor
trimiși de contele de Flandra și al unei armate cumane au reușit bizantinii să -i înfrângă pe
asediatori la Lebunion în Tracia (1091) . Pericolul peceneg fusese înlăturat, o amenințare
potențială erau însă de acum cumanii, înfrânț i de Alexios în 1094, ceea ce reface granița
Imperiului pe Dunăre.
4.4.3.2 Cruciada I și Bizanțul
În 1096 cruciații au pornit din Apus spre Palestina, în dorința de a elibera această țară
și Sfântul Mormânt, ducând războaie de cucerire împotriva turcilor selgiuci zi. Deja în
1095, solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor, în conciliul de la
Piacenza, ținut în prezența papei Urban al II -lea.
Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în rândul orășenilor
simpli și ai țărănimii. Paralel cu cruciada nobililor s -a format o cruciadă a „săracilor”. Cel
mai mare și mai important grup al cruciaților săraci era recrutat și condus de un predicator
cunoscut drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Deși au fost numeroși, doar o mică
parte a reușit să ajungă în Orientul mijlociu, puțini au supraviețuit ca să vadă capturarea
creștină a Ierusalimului în 1099. Au plecat în cete neorganizate, pe Rin, prădând pe drum
pe evreii care erau cei mai bogați și de-a lungul Dunării . În Peninsula balcani că au jefuit
orașele Philipopoli și Adrianopole. În octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol.
Împăratul Alexios nu le -a deschis porțile, le -a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia
Mică. Deși au fost preveniți de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu turcii, pentru
că nu aveau șanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de creștini au fost masacrați. Cei
puțini rămași în viață s -au reîmbarcat.
Armatele nobililor cruciați conduse de Godefroy de Bouillon și de principele
Bohemund au sosit la Consta ntinopol între noiembrie 1096 și mai 1097. Împăratul
bizantin Alexios I Comnenul a făcut presiuni asupra cruciaților de a -i ceda toate fostele
teritorii bizantine care urmau să fie recucerite. Conducătorii nu au fost de acord cu aceste
cereri, și, deși maj oritatea s -au supus în cele din urmă – primeau de la bizantini corăbii și
provizii în schimbul jurământului de fidelitate -, Bizanțul nu le -a acordat încredere.
Apelul papei Urban al II -lea la conciliul din Clermont pentru această mișcare
religioasă nu ave a nimic îndreptat contra Imperiului bizantin, deși cucerirea
Constantinopolului și a imperiului fusese mereu ținta lui Bohemund, așa cum va fi mai
târziu și a dogelui venețian Enrico Dandolo. Ceea ce au făcut venețienii în cruciada a
IV-a, ar fi putut să f acă de fapt și normanzii de această dată, în timpul primei cruciade,
fără ca Bizanțul să se poată opune, Occidentul fiind deja superior din punct de vedere
tehnic și militar.

79
În mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor anatolieni, Niceea. În
iunie, orașul s -a predat în primul rând bizantinilor, prin tratative separate, și abia apoi
cruciaților, ceea ce a confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenționa să -i folosească
pe cruciați pentru a -și atinge propriile scopuri.
Curând du pă căderea Niceei, cruciații au întâlnit principala armată selgiucidă a
Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciații au obținut o importantă victorie aici și
aproape au anihilat forța turcească. Ca rezultat cruciații au întâmpinat doar o rezistență
scăzută de -a lungul restului campaniei în Asia Mică.
Armata bizantină a ocupat orașele Smyrna, Efes și Sardes. Împreună cu bizantinii,
cruciații au înaintat spre nordul Siriei, u rmătorul obiectiv fiind Antiohia. Orașul a fost
asediat în 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decât la 3 iunie 1098. Cruciații au
fost curând după aceea atacați de o armată de întărire din Al Mawsil (acum în Irak),
armată care sosise prea târziu în ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei, pe care au
respins -o totuși la 28 iu nie. Bohemund, departe de Constantinopol, nu mai era dispus să
cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizanț. Acest fapt a
creat disensiuni în chiar tabăra cruciaților și a dus la izbucnirea unui război bizantino –
normand (1099 -1100).
După ce cruciații au cucerit Ierusalimul și au întemeiat regatul Ierusalimului și
sistemul de state cruciate, profitând de luptele acestora cu selgiucizii, bizantinii au ocupat,
pe coastele Siriei, Laordicea și Tripoli. În mare, prima cruciadă nu a distrus Imperiul
bizantin , ci l -a consolidat, deși în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziție.
Revigorarea acestora în secolul al XII -lea, la care se adaugă presiunea mongolă din
secolul următor, va duce la pierderea definitivă a Asiei Mici de către Bizanț. În 1107
Bohemund a mai încercat încă o dată să ocupe Dyrrhachio și zona din jur. După
înfrângerea sa și recunoașterea suzeranității bizantine asupra principatului Antiohiei
pericolul normand a scăzut.
Alexios a știut deocamdată să folosească prima cruciadă în interesul imperiului, să
găsească o formulă de coexistență cu cruciații și formațiunile lor din Orient îi recunoșteau
în general suzeranitatea.

Ioan, fiul lui Alexios, a moștenit un imperiu mai bine organizat decât îl primise de la
tatăl său. Bizanțul își recăpătase hotare sigure și stabile, chiar dacă teritoriul său
iremediabil fusese trunchiat . Expansiunea normanzilor peste Adriatica fusese stăvilită.
Sultanatul Rum fusese silit să -și mute capitala de la Niceea la Ikonion, cedând jumăta te
din Anatolia Constantinopolului.
După eșecul mai multor conspirații împotriva lui Alexios, familia domnitoare a
Comnenilor devine ereditară și, în asociație cu familia Dukas, se constituie în nucleul noii
aristocrații princiare care este legată prin ru denie direct de persoana împăratului.
Competiția pentru tron nu se mai dă de acum cu alte familii sau facțiuni rivale, ci chiar în
sânul dinastiei domnitoare.
Ioan al II -lea Comnenul (1118 -1143) a fost un basileu capabil, care a știut să ia
decizii corecte. La început, el a trebuit să lupte împotriva unei conspirații a mamei sale
Irina care uneltea să -l înlăture de la succesiune în favoarea surorii sale Ana Comnena și a
soțului acestei a Nikephoros Bryennios . Împăratul este nevoit pentru a câștiga și a -și

80
menține puterea să -și formeze propria facțiune fidelă. Retrăgându -se la mânăstire, Ana
Comnena va scrie Alexiada , o relatare a vieții tatălui ei.
După ce Imperiul i -a înfrânt pe pecene gi (1122 ), jupanu l sârbilor din Rascia a trebuit
și el să recunoască suzeranitatea bizantină, imperiul ieșind triumfător și din confruntarea
cu maghiarii. Pe la 1100 cel mai mare pericol îl reprezenta Veneția care domina economic
răsăritul Mediteranei. La refuzul lui Ioan al II -lea de a reînnoi privilegiile negustorilor
venețieni, cedate de tatăl său, a izbucnit războiul veneto -bizantin, în 1126, Veneția
reușind să smulgă imperiului reconfirmarea actului comercial din 1082.
Unele teritorii siriene, pierdute de cruciați, au putut fi recuperate de Ioan al II -lea de
la turcii selgiucizi. În a doua parte a domniei sale Bizanțul a reușit să cucerească Cilicia
care ajunsese sub influență armeană. În 1137 și Antiohia a fost supusă imperiului , dar
aceasta nu putea f i guvernată eficient atâta vreme cât Anatolia scăpase de sub controlul
Imperiului . Amenințarea normanzilor din Sicilia a fost neutralizată printr -o alianță cu
Imperiul romano -german.
4.5 Căderea Comnenilor și a imperiului (1143 -1204)
În interior domnia lui Ioa n al II -lea Comnenul părea a fi una din cele mai fericite din
istoria Bizanțului , ea s-a încheiat însă brusc prin moartea prematură a împăratul ui într-un
accident de vânătoare . Cel de -al patrulea fiu al lui Ioan, Manuel I (1143 -1180) , a preluat
un imperiu consolidat în interior și exterior. Lui Manuel I i -a lipsit sentimentul realității,
el ducând o politică ce semăna celei a lui Iustinian I. Viața de curte a fost exagerat gustată
în vremea lui, în timp ce cheltuielile militare au secă tuit vistieria în scurt timp.
Alianța cu Imperiul german a fost întărită prin căsătoria sa cu Berta de Sulzbach,
cumnata împăratului Konrad al III -lea. Manuel a reușit astfel să-și asigure suzeranitatea
în Balcani și să dobândească deopotrivă teritorii în Italia și Anatolia .
4.5.1 Cruciada a II -a. Noile invazii normande și bătălia de la Myriokephalon
Existența Bizanțului a fost amenințată în 1147, când o puternică forță occidentală a
pătruns în imperiu pe uscat pentru a trece Bosforul. Tot atunci, normanzii au lu at în
stăpânire insula Korfu, Korinth și Theba. Bizantinii i-au transportat rapid pe cruciați peste
Bosfor, unde turcii selgiucizi i -au anihilat. Bizantinii au reușit recucerirea insulei Corfu
abia în 1149, iar în 1155, după moartea lui Roger al II -lea, au ocupat Apulia. Până la
mijlocul anilor ‘60, Bizanțul a fost nevoit să înfrângă o răscoală a sârbilor și să lege
interesele Ungariei condusă de regele Béla de cele ale imperiului.
În lupta cu regele Wilhelm al Siciliei, grecii au fost înfrânți în 1156. În Italia, Bizanțul
avea însă poziții șubrede , acum Imperiul german condus de Frederic urmărind
expansiunea în favoarea sa în sudul Italiei.
În Orient, Bizanțul a jucat rolul de mare putere, ocupând principatele latine Siria și
Palestina , astfel că în 1159 Raymund de Antiohia și Balduin al III -lea de Ierusalim au
recunoscut supremația împăratului, Manuel fiind primit în Antiohia, cu toate insignele
imperiale . În felul acesta Manuel Comnenul devenea suzeranul întregului Orient creștin.
În lupta împotriva Unga riei, Bizanțul a reușit să -și întărească pozițiile în Dalmația,
Croația și Bosnia. Și jupanul Rasciei, Ștefan Nemanja, a trebuit să se supună în 1172,
după lupte acerbe, imperiului. Manuel a subapreciat însă rolul crescând al Veneției, deși

81
a încercat să c ontrabalanseze influența acesteia în viața economică și politică a imperiului
prin acordarea de largi privilegii comerciale genovezilor. Arestarea neguțătorilor
venețieni din imperiu în 1171 și confiscarea bunurilor acestora a dus doar la încordarea
raport urilor cu republica italiană și a făcut ca Veneția să treacă în chip hotărât de partea
adversarilor lui Manuel I Comnenul. Momentul a fost important în pregătirea stării de
spirit din Occident care a dus în parte la organizarea cruciadei a IV -a.
La 17 sep tembrie 1176 Bizanțul a suferit o grea înfrângere în apropiere de
Myriokephalon într -o confruntare cu selgiucizii. Manuel I l -a somat pe sultanul Kilidj
Arslan să restituie orașele cucerite de la imperiu, în fruntea unei puternice armate
atacându -l pe sult an, care pe moment a cerut pace, încurajând rezistența orașelor față de
împărat. În defileul Myriokephalon, în drum spre Ikonion, armata bizantină este surprinsă
și complet distrusă. Această înfrângere a fost comparată de cronicari cu cea de la
Mantzikert. După Myriokephalon, dinastia comnenă nu va mai atinge strălucirea avută
anterior. Politica de mare putere a lui Manuel s -a dovedit catastrofală. După 40 de ani de
lupte, imperiul se afla, la moartea lui Manuel (1180), în defensivă și cu visteria secătuită .
În timpul lui Ioan II și Manuel I Bizanțul își menține statutul de putere bogată și în
plină expansiune, dar minoratul lui Alexios II (1180 -1183), fiul lui Manuel, a arătat și
fragilitatea regimului instituit de Alexios I. Ramuri laterale ale dinastiei aflate la putere
au pus mâna pe putere printr -o serie de uzurpări succesive violente care au implicat atât
aducerea străinilor în afacerile Imperiului cât și revolte interne.
Moștenitorul tronului, Alexios al II -lea (1180 -1183 ), în vârstă de 11 ani, a stat sub
tutela mamei sale Maria de Antiohia , în calitate de regentă ; ea nu a putut face însă față
dușmanilor imperiului. Ungurii au recucerit Dalmația și Croația, iar sârbii s -au dezis de
suzeranitatea bizantină. În vreme ce în interior creștea influența nob ilimii militare,
Veneția își întărea pozițiile. Cei nemulțumiți de regența normandei Maria au fost susținuți
de Andronic Comnenul, un nepot al lui Manuel, care și -a constituit o armată în Asia Mică
și în 1182 i -a detronat pe domnitorii din capitala imperiu lui. Răscoala ce a cuprins
capitala, condusă de patr iarh și îndreptată împotriva re genței a avut ca efect și masacrul
„latinilor“ – cum erau numiți în bloc occidentalii – din capitală. La început Andronic juca
rolul de ocrotitor al lui Alexios, dar în 1183 a devenit coregent și apoi, după asasinarea
lui Alexios, împărat.
Andronic I Comnenul (1183 -1185 ) a dus o înverșunată politică antiaristocratică,
înlăturând puținele familii aflate în funcții. Mișcările aristocratice din numeroase orașe
din Asia Mică au fost înăbușite cu cruzime de împărat. În scurta sa domnie a inițiat
reforme administrative, a încercat să înlăture venalitatea funcțiilor și corupția din
administrație, să restaureze, chiar prin teroare, ordinea în stat. În acest fel, Andronic și -a
pierdut susținătorii din interior.
Ascensiunea lui Andronic a fost dublată de masacrarea negustorilor italieni din
Constantinopol. Politica sa antilatină a dat prilej occidentalilor să se angajeze împotriva
imperiului și nu împotriva necreștinilor din Orient. Ve neția, sprijinită de papa Inocențiu
al III -lea va organiza o coaliție ce va duce două decenii mai târziu la crearea unui stat
latin pe ambele maluri ale Bosforului, în urma cruciadei a IV -a care nu a mai urmărit
eliberarea Sfântului Mormânt.

82
Uzurparea lui Alexios al II -lea de către Andronic și aruncarea trupului acestuia în
Bosfor – apărând de acum mai mulți Pseudo -Alexioi – dădeau totodată occidentalilor un
pretext în a se erija în apărători ai liniei dinastice bizantine legitime; printre ei se afla și
regele Ungariei Béla al III -lea care în alianță cu sârbii a invadat Balcanii, cucerind
Belgrad, Niș, și Sofia. Isaac Comnenul, nepot al lui Manuel I, a ocupat, la rândul său,
insula Cipru (1184), după moartea lui Andronic proclamându -se împărat și desprinzând
astfel insula pentru totdeauna de imperiu. Mai târziu insula Cipru va fi dobândită de
familia francă Lusignan care va crea pentru secole un regat latin (1192). În 1185
normanzii au cucerit Dyrrhachion, iar după un asediu prelungit și Thessalonicul, al doi lea
mare oraș al imperiului, supus unui jaf înfiorător.
Andronic Comnenul a fost îndepărtat de la putere, în aceste momente dramatice, când
normanzii se apropiau de Constantinopol, în urma unei revolte a populației capitalei.
După umilirea sa în public, Andronic I a fost ucis cu violență , de fapt linșat de poporul
răzvrătit .
4.5.2 Perioada Angelilor și cruciada a IV -a
Isaac al II -lea Angelos (1185 -1195; 1203 -1204 ), fiu al unei alte importante familii
constantinopolitane , credea sincer că era îngerul trimis de d ivinitate pentru a pune capăt
tiraniei lui Andonikos . Mama sa fusese fiica mai mică a lui Alexios I, așadar înrudit pe
line maternă cu dinastia Comnenilor, dar ascensiunea la tron i s -a datorat în fapt înlăturării
uzurpatorului Andronikos prin revolta spon tană provocată ca urmare a arestării sale . Isaac
II a trebuit să reprime de -a lungul domniei sale 17 încercări de uzurpare.
Împăratul a început de îndată să golească vistieria imperială, tolerând o viață de lux și
destrăbălare la curte, acordând favoruri ș i demnități.
Isaac a reglementat relațiile Imperiului cu Ungaria , prin căsătoria sa cu Margareta
(Maria), fiica regelui Béla al III -lea, și cu Veneția , căreia îi reînnoiește privilegiile
comerciale .
Conducerea trupelor a fost încredințată generalului Alexios Branas, care reușește să
alunge normanzii din Peninsula balcanică. Totuși situația în peninsulă rămânea critică.
Sârbii și -au extins stăpânirea , după înfrângerea de la Morava (1190) , plasându -se sub
suzeranitatea Imperiului bizantin. Deja în anul 1186, Isaac al II -lea Anghelos era nevoit
să întreprind ă prima sa campanie la nord de Munții Balcani, în regiunea unde cu un an
mai înainte izbucnise răscoala românilor și bulgarilor. Petru și Asan, conduc ătorii
răzmeriței au trecut Dunărea și s-au aliat cu cumanii, care vor ataca de acum înainte
frecvent Imperiul, pe măsură ce statul vlaho -bulgar s -a consolidat. Ca urmare a
tratativelor din 1087 Imperiul a recunoscut cel de -al doilea Țarat bulgar.
Izbucnir ea conflictului deschis în 1189 cu latinii la trecerea acestora prin Imperiul
bizantin în timpul cruciadei a III -a condusă de Frederic I Barbarossa , îl face pe Isaac II să
încheie o alianță cu Saladin . Doar p acea de la Adrianopol încheiată cu împăratul german ,
prin care Bizanțul se obliga la acordarea de subvenții și despăgubiri evită prelungirea
ostilităților.
Bizanțul, nevoit să lupte pe mai departe împotriva bulgarilor, suferă mai multe
înfrângeri , lângă Verria (1190 ) și la Arcadiopolis ( 1194 )

83
Pe cân d desfășura o nouă campanie împotriva lui Asan și Petru, în 1195, primește
vestea că fratele său mai mare fusese proclamat împărat de către demnitarii săi. Isaac II
se va retrage la mănăstire, dar la ordinul lui Alexios al III -lea (1195 -1203 ) a fost orbit și
întemnițat la Constantinopol.
În vremea lui Alexios III regele german Henric al VI -lea ocupă Sicilia de la normanzi
– doar temporar. Ultimatumul dat lui Alexios al III -lea de către Henric al VI -lea, prin care
cerea trimiterea unei armate grecești în Pal estina și plata unui enorm tribut anual, a silit
împăratul să impună un nou impozit extraordinar, allemanikon , chiar și mormintele
împăraților bizantini au fost deschise pentru a mări rezerva de aur. În cele din urmă nu i
s-a dat curs ultimatumului doar prin faptul că împăratul german a murit pe neașteptate în
ajunul îmbarcării sale în cruciadă (1097) .
Dogele Veneției, Enrico Dandolo, exercita la rândul său presiuni asupra împăratului,
amenințând că altfel va acorda ajutor familiei lui Isaac II.
Veneția se obligase să transporte pe cruciați, cu condiția ca orașul Zara (Zadar) de pe
coasta dalmată, care ajunsese în stăpânirea Ungariei și concura orașul lagunelor în
comerțul din Adriatica.
În pofida protestelor pa pei Inocențiu al III -lea care i -a excomunic at pe venețieni,
cruciații au devastat orașul Zara (1202) , de acum destinația cruciadei a IV -a fiind
deturnată iremediabil .
Alexios Angelos, fiul împăratului detronat Isaac, oferă cruciaților reuniți la Veneția o
irezistibilă propunere în scopul eliber ării tatăl său. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac
al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci de argint, întreținerea flotei
pe timp de un an, precum și participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de oameni și
obligația de a întreți ne permanent în Palestina 500 de ostași . unirea bisericii ortodoxe cu
Roma și recunoașterea supremației papale,
Flota cruciată înainta spre Constantinopol, astfel că Alexios III abandonează capitala,
fugind la Adrianopol. În iulie 1203, după un scurt asedi u al cruciați lor, Constantinopolul
cuprins de flăcări a capitulat . Împăratul orbit Isaac al II -lea este readus pe tron , alături de
fiul său asociat la domnie cu numele de Alexios al IV -lea. Basileii Bizanțului guvernau
acum din mila latinilor. Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligațiile asumate în
tratatul încheiat cu cruciații – tezaurul și -l însușise Alexios III la plecarea sa , iar bizantinii
s-au răsculat din cauza impozitelor înrobitoare la care au fost supuși, în condițiile în care
tensiuni le dintre cruciați și populație creșteau. Tânărul bazileu și -a pierdut rapid
adeziunea latinilor și a supușilor săi.
Nemulțumirea legată de stăpânirea de facto latină l-a propulsat la tron pe Alexios al
V-lea Murtzuphlos (Încruntatul) , ginerele lui Alexios al III -lea, care a refuzat să mai
plătească subvenții cruciaților, pregătindu -se de război pentru a salva Constantinopolul .
Alexios și -a pierdut și tronul și viața, fiind executat pentru a nu putea fi reinstalat de către
cruciați, iar tatăl său, din nou a restat, a murit la puțină vreme. A început un conflict
deschis de data aceasta între bizantini și cruciați. În aceste împrejurări, în ajunul asedierii
Constantinopolului, cruciații și venețienii au decis să împartă imperiul, hotărând modul
concret de crear e a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. Pretextul îl constituia
uciderea lui Alexios IV Comnenul. Constantinopolul , care nu avea de partea sa decât
fortificațiile și trupe de mercenari, care în cele din urmă au refuzat să mai lupte atâta

84
vreme cât î mpăratul nu mai avea mijloace de a -i plăti. După un asediu de patru zile,
capitala Imperiului, care rezistase aproape 900 de ani asediatorilor de tot felul, a fost
cucerit ă de cruciați (13 aprilie 1204), orașul fiind supus unui jaf cutremurător. Măcelul și
distrugerea celor mai somptuoase monumente de către „soldații lui Hristos“ au fost
descrise c u mâhnire de către cronicarul contemporan Niketas Choniates.

85
5 Imperiul bizantin târziu (1204 -1453)
5.1 Criza latină. De la statele succesoare la restaurarea imperiului (1204 -1282)
Teritoriul Bizanțului, Romania cum era numit în Apus, cunoaște o nouă epocă după
cucerirea latină din 1204 . Cruciada a IV -a și urmările sale au dat o grea lovitură puterii și
prestigiului Imperiului care își pierde suveranitatea și se dezintegrează .
Deja în martie 1204, dogele Veneției Enrico Dandolo și conducătorii armatelor
cruciate ajunseseră la o înțelegere – Partitio Romaniae – cu privire la alegerea unui
împărat latin, la regimul politic al Imperiului, organizarea militară a acestuia și
înscăunarea unui patriarh latin la Constantinopol. Artizanul împărțirii Romaniei, dogele
Dandolo, a impus ca prim patriarh latin tot un venețian, pe Tommaso Morosini. Actul
stipula împărțirea teritoriilor Romaniei. Pe mare venețienii dominau co mplet Marea Egee,
în posesia lor aflându -se o serie de insule, și controlau inclusiv accesul spre Marea
Neagră. Împăratul Balduin de Flandra, încoronat la Hagia Sofia (16 mai 2004), stăpânea
un sfert din fostele posesiuni bizantine, din restul de trei sfer turi o parte revenea
venețienilor, o alta cavalerilor cruciați, vasali ai împăratului latin. După cum a fost
împărțit teritoriul imperiului, tot așa a fost împărțit și Constantinopolul.
Oricât ar fi fost de catastrofală situația pentru bizantini, întâlnir ea celor două culturi a
fost fructuoasă din perspectivă istorică. Creațiile arhitecturii și picturii bizantine au
influențat considerabil arta apuseană, ca și dreptul bizantin mai evoluat, care a influențat
codificările din Occident.
Pe teritoriul vechiulu i imperiu s -au creat așa-numitele state latine , toate aceste enclave
acționând distructiv . Pe lângă Imperiul latin de Constantinopol , Bonifaciu de Montferrat,
care sperase că va fi ales împărat, prin schimbul cu venețienii cărora le oferă insula Creta,
a întemeiat Regatul Thessalonicului , deși vasal lui Balduin devine în realitate un regat
independent care se extindea din Tracia până la Corint, învecinându -se la nord cu
puternicul țarat vlaho -bulgar. Principatul Moreei (Pelopones) se constituia și el sub
suzeranitatea Imperiului latin , fiind condus de Guillaume Champlitte și apoi de Geoffroy
de Villehardouin – autorul cronicii cuceririi Constantinopolului . Principatul (ducatul)
Atenei și Thebei revenea francului Otto de la Roche. Nu în ultimul rând, Veneția cunoștea
o creștere a influenței sale economice și politic o-strategice .
Imperiul de Niceea – învecinat la sud cu sultanatul selgiucid de Rum cu sediul la
Ikonion, Imperiul de Trapezunt și Principatul (despotatul) Epirului au devenit cele trei
centre grece ști pe teritoriul imperiului dezintegrat.
Următorul împărat latin, Henric de Flandra (1206 -1216) s -a dovedit capabil să -i
respingă pe bulgari și s -a străduit să își atragă încrederea populației grecești, urmărind să
creeze o pătură conducătoare compusă din latini și greci pentru a da unitate imperiului
său. Treptat Imperiul latin se reduce doar la Constantinopol și zona înconjurătoare, în
vreme ce statele de tradiție bizantină, dezvoltate la periferie – Niceea, Trapezunt, Epir –
se consolidează. Statul de l a Niceea era condus de Theodor Lascaris, La Trapezunt
stăpânea Alexios I Comnenul, iar în despotatul Epirului Mihail I Angelos Ducas
Comnenos. Imperiului de la Niceea este cel care inițiază opera de restaurare a vechiului
imperiu în timpul domniei familiei Laskaris.

86
Romania , niciodată cucerită pe deplin , devine un conglomerat, un mozaic de entități
legate între ele prin relații vasalice și suferă dintru bun început din cauza descentralizării
sale, precum și a structurii de putere și administrative laxe și neechilibrate.
5.1.1 Imperiul în exil (1204 -1261) .
În vreme ce turcii selgiucizi încercau să profite de procesul de dezagregare a
imperiulu i, iar Imperiul din Trapezunt își lărgeau tot mai mult posesiunile spre apus,
grecii din Asia Mică nu se aflau după 1204 în pericol doar din cauza latinilor . Cele mai
acute amenințări veneau din partea unor mari familii nobiliare care voiau să -și transform e
marile domenii în veritabile state suverane.
Întemeietorul imperiului de la Niceea, al „imperiului în exil” a fost Theodor I
Lascaris (1204 -1222), înrudit cu Angelii prin soția sa Ana, fiica fostului împărat Alexios
al III -lea. Încoronarea lui de către patriarh în 1208 a marcat refondarea Imperiului în exil.
La Niceea și -au găsit adăpost din calea cruciaților cei mai importanți membri ai
aristocrației civile și militare, precum și ai clerului. Totuși ultimul patriarh bizantin al
Constantinopolului, Ioan Camateros s -a retras în Bulgaria. Țelul grecilor din Imperiul de
la Niceea era refacerea Imperiului bizantin. Deși g recii au fost la început înfrânți în lupta
cu latinii la Poimanenon, în vremea lui Henric de Flandra și Ludovic de Blois , fiind
nevoiți să cedeze Bythinia, începerea luptelor între feudalii apuseni și țarul bulgar Caloian
duce la anihilarea a rmatei cruciaților la Adrianopol ( 1205 ), Balduin însuși fiind luat
prizonier. Urmarea imediată a fost retragerea latinilor din As ia Mică, unde au reușit să
mențină doar mici porțiuni ( Pegai ).
Organizarea în theme a fost păstrată, ca și întreaga organizare feudală. Patriarhul
Niceei se credea îndreptățit , la fel ca odinioară patriarhul de Constantinopol, de a păstori
peste toți episc opii ortodocși. După moartea lui Caloian (1207), Veneția a mediat o alianță
secretă între occidentali și sultanul de la Ikonion împotriva lui Theodor I Lascaris. Cu
ajutorul regelui Leon al II -lea al Ciliciei, Theodor I a reușit să -i înfrângă pe selgiucizi în
1211 lângă Antiohia. Având spatele acoperit, grecii au fost totuși înfrânți de împăratul
latin Henric, dar acesta nu a știut să exploateze victoria obținută în Asia Mică. Imperiul
de la Niceea a pierdut doar colțul nord -vestic al Asiei Mici, până la Ad ramyttion. De la
împăratul din Trapezunt Theodor a izbutit să răpească partea de vest a Anatoliei de pe
țărmul Mării Negre. După ce turcii selgiucizi au transformat statul de la Trapezunt într -un
stat vasal lor, a dispărut un veritabil adversar al Imperiul ui de la Niceea. Regatul
Trapezuntului rămâne izolat de restul imperiului , prin selgiucizi, devenind un „emirat
grecesc” , până ce va fi cucerit în 1461 de către turcii otomani.
Imperiul de la Niceea a încheiat un tratat comercial cu Veneția în 1219, favorabil
acestei republici. Mult mai important a fost însă faptul că de la confruntare s -a ajuns la
colaborare. Și în apusul Greciei, în Macedonia și Thessalia s -a schimbat întrucâtva
situația.
Tronul Imperiului de la Niceea a fost preluat la moartea lui Theodor de către ginerele
său, capabilul și energicul Ioan al III -lea Ducas Vatatzes (1222 -1254) , după o serie de
lupte interne .
Despotatul Epirului, dominat de Angeli, a cunoscut o ascensiune sub Theodor
Angelos care a reușit să cucerească de la Bonifaci u de Montferrat orașul Thessalonic

87
(1224) , ceea ce l -a propulsat în a fi cel mai puternic conducător din sudul Balcanilor .
După împărații din Niceea și Trapezunt, acum pretindea și Theodor Angelos titlul de
împărat, concurând așadar cu două „imperii“ bizan tine și cu cel latin. Theodor înaintează
înspre răsărit, ocupând din ce în ce mai multe teritorii ale Imperiului latin.
Prin tratatul de pace de la Pegai ( 1225 ) încheiat de Ioan III Vatatzes cu latinii ,
împăratul latin Robert I de Courtenay pierde majorita tea regiunilor pe care le mai deținea
în Asia Mică , inclusiv insulele Chios, Lesbos și Kos, cu excepția unui teritoriu lui din jurul
capitalei și a Nicomediei .
Chemat în ajutor de locuitorii Adrianopol ului Ioan al I II-lea pune stăpânire și pe
posesiunile din Tracia . Dar în fața ofensivei Thess alonicului niceenii au fost nevoiți să se
retragă din Adrianopol. În pofida faptului că lupta celor două formațiuni de sorginte
bizantină latinilor era separată și concurentă, Imperiul latin intră de acum în derivă to t
mai accentuată.
În afară de Theodor Angelos, și țarul bulgar, Ioan Asan al II -lea cocheta cu ideea
ocupării Constantinopolului. Visul acestuia părea realizabil după moartea împăratului
Robert de Courtenay (1228), latinii oferind țarului tutela asupra min orului împărat
Balduin al II -lea. Adversitatea dintre Theodor Angelos și țarul Bulgariei s -a încheiat cu
victoria celui de -al doilea la Clocotnița, în 1230, însuși împăratul fiind luat prizonier.
Imperiul său a pierdut teritorii însemnate, rezumându -se în timpul fratelui său Manuel
doar la Epir și Thessalia. Bulgarii dominau Macedonia și Tracia, chiar și sârbii fiindu -le
supuși. Țaratul bulgar și Imperiul de la Niceea dominau acum spațiul din jurul Mării Egee.
Regența țarului bulgar la Constantinopol a fost înlăturată, fiind ales împărat Jean de
Brienne. Alianța dintre bulgari și Imperiul de la Niceea a jucat un important rol, acesta
din urmă fiind factorul preponderent . În acest context, la 1235 s -a înființat patriarhia de
la Târnovo. În 1235 -1236 bulgarii împreună cu niceenii au asediat în două rânduri, fără
succes, Constantinopolul. O dată cu moartea țarului bulgar (1241) se încheia însă
supremația bulgară în Balcani. Cea mai importantă forță de acum înainte va fi Imperiul
de la Niceea care va acționa în G recia de vest și de nord. Tot în 1241 a avut loc invazia
mongolă, care în Asia Mică a amenințat sultanatul de la Ikonion, Armenia și Imperiul de
la Trapezunt. În sudul Rusiei mo ngolii au creat Hoarda de Aur, ei ajungând până în Silezia
unde vor fi înfrânți la Liegnitz. Slăbind puterea statelor din Asia Mică, Imperiul de la
Niceea va câștiga tot mai mult teren și influență în această zonă, dar hanatul Hoardei de
Aur va fi pentru mai mult de un veac o putere amenințătoare pentru Bizanț.
În 1246, Ioan al III -lea i-a înfrânt pe bulgari, teritorii întinse din Macedonia și Tracia
intrând în posesia statului de la Niceea. Țaratul bulgar a devenit tributar mongolilor și nu
mai constituia un pericol pentru greci. În același an, niceenii au câștigat fără lupte și
Thes salonicul, fiind răpite până în 1252 și unele teritorii ale Epirului. De acum, Imperiul
de la Niceea stăpânea teritorii întinse pe ambele maluri ale Bosforului. Dar printre
posesiunile europene multe se mai aflau în stăpânirea latinilor, inclusiv Constanti nopolul.
S-a refăcut alianța dintre Imperiul de la Niceea și Imperiul german, Ioan al III -lea
căsătorindu -se cu Constanța , fiica împăratului Frederic al II -lea.
Ioan al III -lea Vatatzes a încercat și reunificarea bisericilor ortodoxă și catolică, fără
succes însă. Prin ridicarea și amplificarea de fortărețe, prin colonizări în zonele limitrofe
periclitate și extinderea sistemului de pronoia împăratul a reușit să întărească în mod vădit

88
structura militară și socială vitală a Imperiului de la Niceea. Pentru lupta sa de restaurare
a Imperiului și politica sa înțeleaptă, Ioan al III -lea a fost sanctificat după moarte .
Theodor al II -lea Lascaris (1254 -1258) nu semăna cu tatăl său Ioan al III -lea. A fost
un veritabil cărturar și filosof , sufer ea însă de epilepsie și mai mult decât tatăl său. În
timpul domniei sale Niceea a devenit cel mai important centru cultural, cum era
Constantinopolul în secolele X -XI, ivindu -se acum zorii renașterii culturale din vremea
Paleologilor . A încercat să guverneze statul folosindu -se în primul rând de reprezentanți
păturii mijlocii din Asia Mică, îndepărtând marea aristocrație din administrație și armată.
Pe plan extern, neavând talentul tatălui, Theodor al II -lea a putut cel puțin să mențină
teritoriile recucerite , înfrângându -i pe bulgarii lui Mihail Asan în două campanii
succesive (1255 -1256), și să încheie o pace mulțumitoare cu aceștia . Despotul Epirului,
Mihail II Angelos , recunoaște și el suzeranitatea Niceei, cedând Dyrrhachion și poziții
strategice însemnat e din Macedonia .
La moartea lui Theodor al II -lea, în 1258, ia sfârșit epoca Imperiului de la Niceea și a
împăraților considerați a fi creatorii statului național grec. Încoronarea la Niceea de
patriarh a noului împărat Mihail Paleologul în 1259, prin înde părtarea și trimiterea în
temniță a succesorul ui legitim, Ioan, a însemnat instaurarea ultimei și celei mai longevive
dinastii bizantine .
5.1.2 Restaurarea Imperiului bizantin și revenirea la Bosfor
Pe patul de moarte, Theodor II pusese pe marii demnitari, inclusiv pe MIhail , pe atunci
eparh al capitalei, să jure credință minorului Ioan IV. Mihail al VIII -lea Paleologul
(1259 -1282) impune însă propria dinastie la guvernare, știind să atragă pe înalții demnitari
și capii Bisericii de partea sa. Devine mai întâi despot (1258) și de la 1 ianuarie 1259
împărat pe tronul Imperiului de la Niceea, fiind încoronat de către patriarhul Arsenios .
Prin politica de alianțe matrimoniale noul bazileu se înrudea cu to ate marile familii
aristocratice bizantine – Ducai, Angeli și Comneni.
„Neostoit intrigant, ipocrit infam , dar un bun general” – cum îl califică un istoric al
vremii, a pelând la toate mijloacele de care dispunea, mituind aristocrația, lingușind înalții
clerici, și sporind domeniil e pronoi arilor, care de acum devin ereditare , Paleologul și-a
creat o bază socială solidă, cu toate că risipa de aur și pământuri care a dat dovadă au dus
în final la un fiasco financiar.
Mihail Paleologul , care prin politica sa de oscilare între posibilitățile existente a
demonstrat calitățile unei competente diplomații, avut noroc și succes în bătălii, ajutat
fiind de comandanți capabili, ceea ce i -a permis să recâștige reședință imperială firească
și să readucă stat ul în matca sa .
Talentul Paleologului iese la iveală în cursul evenimentelor care au marcat începutul
domniei sale. Manfred de Sicilia, fiul lui Frederic al II -lea, fostul aliat al grecilor , ocupase
în 1258 insula Corfu și s-a aliat cu despotul Epirul ui, ceea ce -l determină pe Mihail VIII
să se folosească de intrigi diplomatice care să slăbească puterea coaliției lui Mihail II
Angelos. Atât au așteptat s ârbii, la rândul lor , care au folosit acest prilej pentru a ocupa
Skoplje și Prilep din Macedonia. Apoi, în iulie 1259 a avut loc bătălie decisivă între franci
și bizantini , cei dintâi suferind o grea înfrângere lângă Pelagoni a, aducând sud -vestul
peninsulei în mâinile lui Mihail VIII Paleologul . Cavaleria grea a lui Manfred și a

89
principelui Moreei a fost anihilată, însuși Guillaume de Villehardouin căzând prizonier,
iar Mihail II Angelos împreună cu fiul său Nikephoros și vlahii din Thessalia – Vlahia
Mare cum o numesc cronicarii bizantini , care se aliaseră cu epiroții , au fugit d e pe câmpul
de luptă. Victoria a avut o însemnătate majoră pentru restaurarea Imperiului bizantin.
Domeniile despotului Epirului au fost reduse la pământurile sale ereditare, iar Imperiul
latin, slăbit vizibil în vremea lui Balduin II, nu se mai putea baza pe principele Moreei.
Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexios Strategopulos ,
trimis de împărat în cercetare în apropierea zidurilor orașului, a devenit lesnicioasă în
condițiile în care flota venețiană părăsise Cornul de Aur, iar trupele din capitală lipseau.
În noaptea de 24/25 iulie 1261 suita lui Alexios, în care intrau și 800 de călăreți cumani,
a pătruns pe ascuns în oraș, cu ajutorul conspiratorilor din capitală care doreau revenirea
bizantinilor. Casele latinilor au fost in cendiate, iar aceștia preocupați să -și salveze averile
nu au opus practic rezistență. Împăratul Balduin , uitându -și coroana și spada, la fel ca
majoritatea venețieni lor au fugit din oraș , niceenii neîmpiedicându -i să ajungă la corăbii .
Mihail al VIII -lea Paleologul care se afla pe atunci în Asia Mică primește vestea în
toiul nopții: „Stăpâne, Hristos ți -a trimis în dar Constantinopolul!”, după cum spune
cronicarul Georgios Acropolites .
La 15 august 1261 Mihail își făcea intrarea triumf ală în Constanti nopol, fiind aclamat
ca un nou Constantin și apoi încoronat ca împărat al tuturor romeilor în catedrala Sfânta
Sophia. Administrația imperială a fost transferată de la Niceea la Constantinopol.
Însă cu toate că țelul recuperării orașului lui Constantin a f ost atins, perioada exilului
adusese o nouă identitate bizantinilor, mult mai regionalizată, după cum și fragmentare a
puterii pe criterii locale era vădită . Biserica și tradiția elenică au fost cele care au dat
unitate Imperiului.
Mihail Paleologul a dor it să refacă rapid teritoriul Imperiului la dimensiunile sale
anterioare anului 1204. A obținut un cap de pod în Peloponez, Guillaume de
Villehardouin fiind acum dispus să cedeze Paleologului toate cetățile din sudul -estul
Peloponezului. Acestea vor deveni baze strategice din care trupele imperiale bizantine
vor lupta cu succes împotriva ducilor latini. În 1264 Mihail II Angelos despotul Epirului
acceptă și el suzeranitatea lui Mihail VIII Paleologul .
Pentru a -și asigura supremația pe mare, necesară în pers pectiva luării în stăpânire a
Constantinopolului, Mihail VIII încheiase o înțelegere cu genovezii, rivalii venețienilor
pe mare , al căror rol va crește acum în defavoarea celor din urmă . Sporirea privilegiilor
comerciale prin Tratatul de la Nymphaion (13 martie 1261) va da Imperiului bizantin
statutul de zonă economică anexată de genovezi, fiind asigurat acestora comerțul liber în
vecii vecilor în provinciile de atunci și cele viitoare a le Bizanțului . Și evenimentele legate
de primele cruciade arătaseră că Mediterana era dominată de flotele Veneției și Genovei.
După ce în 1263 au fost înfrânți de venețieni în golful Nauplia, î n 1264 genovezii au fost
temporar alungați din capitală, Mihail VIII evitând să acorde acestora o poziție influentă
în Constantinopol , apropiindu -se acum din nou de venețieni (1266) . Pentru a
contrabalansa situația, prevăzător, Mihail VIII înnoiește acordul cu genovezii (1266).
Acum se întemeiază și colonia genoveză l a Galata, începând o nefastă imixtiune de
aproape două veacuri a acestora în chestiunile interne ale Imperiului. Împăratul a înțeles
că era necesară refacerea flotei bizantine care să poată controla eficient zona Mării Egee.

90
Totuși Mihail nu a izbutit să -i alunge pe venețieni din bazele lor aflate în Creta și Euboea,
după cum nici francii din Peloponez nu au mai acceptat cedarea altor teritorii.
Sârbii mai stăpâneau părțile nordice ale Macedoniei, însă din 1262 Mihail al VIII -lea
Paleologul a obținut câștig uri importante în defavoarea bulgarilor. A ocupat porturile
Anchialos și Mesembria de pe litoralul pontic, și chiar mai important, cetatea
Philippopolis (Ploviv), poarta de intrare în Balcani. Mihail a asigurat controlul și asupra
teritoriului Dobrogei (thema Paristrion / Paradunavon) unde a așezat coloniști turci care
se refugiaseră în Bizanț deja în aprilie 1261 odată cu ultimul sultan selgiucid de Rum, Izz
ad-Din. Sultanul a preferat botezul său și al supușilor decât să rămână sub cumplita
stăpânire a mo ngolilor. Deși reface o mare parte a fostului teritoriu imperial, Mihail VIII
Paleologul este cel dintâi dar și cel din urmă împărat al Imperiului restaurat. Imperiul
devine, ca urmare a perioadei nefaste de stăpânire latină, în fapt un regat medieval grec
care continuă statul de la Niceea.

Mihail VIII reia politica lui Ioan Vatatzes de deschidere spre Roma. Tratative cu
papalitatea dusese Ioan III în scopul izolării Imperiului latin. Acum, Mihail VIII dorea să
elimine pericolul organizării unei noi cruciade care ar fi putut amenința Bizanțul , cu atât
mai mult cu cât de detronarea lui Balduin II se folosea acum regele din dinastia Staufer
al Siciliei, Manfred, cumnatul despotului Mihail II al Epirului. Bazileul bizantin a inițiat
tratative secrete cu papa Urban V, ajungându -se la o înțelegere între cei doi împotriva
regelui Siciliei, cu care și papalitatea se afla în conflict. Mihail al VIII -lea Paleologul a
făcut eforturi diplomatice, propunându -i papei chiar reunificarea bisericilor, în ciuda
faptului că clerul și grecii se opuneau unirii bis ericești cu Roma. În 1274, în urma
tratativelor cu papa Grigore X solii bizantini sosiți la conciliul de la Lyon depun jurământ
prin care recunosc în numele împăratului uniunea celor două biserici. Consecința imediată
a fost obligarea lui Carol de Anjou la semnarea unui armistițiu de doi ani.
Cucerirea Siciliei de către casa de Anjou (1265 -1268) a schimbat însă conjunctura
politic ă în mod negativ pentru Bizanț. Prin tratatul de la Viterbo (1267) cu Balduin al
II-lea, Carol de Anjou, fratele regelui francez Ludovic IX, îl ia sub protecția sa pe Balduin
și se angaja să îl readucă pe tronul Imperiului, urmând să primească o treime din
stăpânirile pe care urma să le dobândească în Romania. În plus, Carol a încheiat o alianță
cu Mihail al II -lea Angelos și cu Gui llaume II de Villehardouin în acest sens. Albanezii
au pus stăpânire pe Durres (Dyrrachium), recunoscându -l drept suzeran pe Carol de Anjou
(1272), ceea ce asigura angevinului un cap de pod acolo unde începea Via Egnatia.
Mihail VIII Paleologul încearcă să contracareze amenințătoarea a lianță dintre tătari și
bulgari prin încheie rea unei păci cu Hoarda de Aur și căsătoria fiicei sale cu regele
Ungariei Ștefan al V -lea (1272), care însă nu au avut menirea de a detensiona grava
situație politică în care se afl a Imperiul.
La moartea lui Grigore X facțiunea angevină domina curia papală, astfel că toate
concesiile bizantine acordate papalității se dovedeau caduce. De altfel, uniunea nu -i
adusese în interior lui Mihail decât calificativul de „al doilea Iulian” și ura clerului, de
aceea în 1280 el și renunță la ea. Noul papă Martin al IV -lea (din februarie 1281) s-a aliat
cu Carol de Anjou , excomunicându -l pe Mihail VIII Paleologul, acordând astfel
angevinului justificarea necesară pentru asaltarea Bizanțului prin l ansarea apelului la

91
cruciadă . Prin tratatul de la Orvieto ( 3 iulie 1281), încheiat sub autoritatea papală între
Carol de Anjou, Philippe de Courtenay, fiul lui Balduin II, împăratul titular al Imperiului
latin, și dogele Veneției era prevăzută expediția co mună împotriva bizantinilor .
Împotriva acestor amenințări, Mihail VIII se aliază cu Petru de Aragon, cumnatul lui
Manfred, iar intrigile bine dirijate ale Bizanțului au avut un rol decisiv , prin suportul
financiar, și în izbucnirea „vecerniilor siciliene” , a revoltei antiangevine din 31 martie
1282. Carol de Anjou, silit să lupte împotriva sicilienilor și aragonezilor, nu a avut încotro
și a abandonat expediția împotriva Bizanțului. Mihail al VIII -lea Paleologul în colaborare
cu regele Aragonului a reușit să distrugă coaliția occidentală și să înlăture definitiv
primejdia angevină. Ofensiva diplomatică bizantină a eliminat în acest fel monstruoasa
amenințare. Totuși, invazia începuse în Thessalia și Macedonia. Coaliția balcanică,
formată din sârbi i lui Ștef an Milutin , devenit acum rege sub numele Ștefan Uroș II, și
bulgari i lui Gheorghe I Terter și sebastocratorul Thessaliei Ioan Angelos. Skoplje a intrat
astfel definitiv sub stăpânirea sârbilor.
În decembrie 1282, împăratul va muri, după ce a realizat, pri n mari eforturi, renașterea
Imperiului bizantin, dar la moartea sa vistieria statului era secătuită. Fiul său, Andronic,
temându -se de tulburări, nici nu i -a organizat funeralii solemne așa cum i s -ar fi cuvenit.
5.2 De la stabilitate la război civil (1282 -1354)
5.2.1 Andronic II între normanzi și selgiucizi. Război civil, ciumă și colaps
Fiul lui Mihail VIII , Andronic al II -lea (1282 -1328) a moștenit o situație grea. Statul
era atacat din toate părțile de către sârbi, bulgari, greci epiroți și franci din Peloponez,
putând doar cu greu face față presiunii turcilor și mongolilor din Asia Mică. Turcii
selgiucizi și turcii otomani vor ocupa teritoriul Anatoliei la sfârșitul secolului al XIII -lea,
iar la începutul veacului următor turcii otomani își vor începe ofensiva. B izanțul mai
rezista doar în câteva puncte de sprijin – Nicomedia, Niceea, Sardes și Brussa.
Din aceste motive, Andonic II, la fel ca și succesorul său Andronic III, ăși va concentra
resursele dinspre Apus înspre Balcani și Asia Mică.
Cu toate că mercenarii catalani, aflați până atunci în slujba regelui Frederic II de
Aragon al Siciliei , au eliberat Philadelp hia și Magnezia în Asia Mică (1303 -1304 ),
reversul negativ a fost că au jefuit satele și orașe le din Anatolia . Vrând să scape de ei ,
împăratul oferă lui Roger de Fluor, conducătorul companiei catalane, demnitatea de cezar,
fiind apoi asasinat din ordin imperial.
Andonic II a respins uniunea cu papalitatea (1282), a pus capăt disputelor religioase
prin decretarea unei amnistii generale (1310) și a încercat să reorganizeze administrația
statului în condițiile în care Imperiul era lipsit de resurse financiare. Moneda bizantină a
suferit un proces de accentuată devalorizare și inflație, ceea ce l -a determinat să reducă
substanțial cheltuielile flote i, armata angajând mercenari, și din cauza aservirii țărănimii
de către nobili , țăranii preferând să devină oșteni plătiți, decât să dea statului impozite
mari de pe urma muncii lor.
În timp ce în Asia Mică se consolida puterea musulmană, în interior a iz bucnit după
1320 un aprig război civil cauzat de motive dinastice. Andronic II l -a exclus pe nepotul
său Andronic III de la succesiune, acuzându -l de uciderea fratelui său Manuel. Tatăl celor

92
doi, coîmpăratul Mihail IX murise de inimă rea aflând de această nelegiuire. Andronic II,
retras la Adrianopol, a găsit aici sprijinul tânărului aristocrat Ioan Cantacuzenos,
declanșând războiul civil (1321 -1328) care a cauzat neajunsuri politice grave și o
decădere a economiei statului . La început se ajunge la o conve nție de împărțire a
Imperiului, apoi la o pace necesară din cauza pericolului turcesc, pentru ca în final
Andronic II să fie obligat să abdice (23 mai 1328) în condițiile în care nepotul său ajunge
sub zidurile Constantinopolului cu o trupă de două mii de cumani trimiși de țarul bulgar,
în vreme ce venețienii blocaseră orașul dinspre mare. Bătrânul împărat și -a trăit ultimii
patru ani la mânăstire.
Urmașul să u, Andronic al III -lea (1328 -1341) a moștenit o împărăție slăbită în
interior și exterior. Ioan Cantacuzino , care mai târziu va domni cu numele de Ioan al
VI-lea, cel care l -a ajutat pe tânărul Andronic să preia puterea, a devenit eminența
cenușie, marele domestic, cel mai mare general al Imperiului. Totodată s -a creat în Bizanț
o criză a situației de drept, fiind instituită acum un fel de curte supremă de justiție.
Deși a suferit o serie de înfrângeri în Răsărit, ca la Philokrene (1331), pierzând aici
teritorii în favoarea turcilor otomani – Niceea și Nocimedia, Imperiul a reușit să
reintegreze în granițele sale Epirul, Thessalia și insula Chios , luată de la genovezi .
Pentru a stăvili ascensiunea sârbilor, Andonic III se aliază cu țarul bulgar Mihail
Șișman. La 28 iulie 1330 , în lupta de la Velbujd , armata bulgară, însoțită de un corp de
oaste trimis de Basarab al Țării Românești , cu care țarul se înrudea, a fost înfrântă de
sârbi i lui Ștefan Uroș III. Bulgaria fiind prăbușită, pătrunderea tătarilor nu a mai putut fi
oprită, ei ajungând în 1341 sub zidurile Constantinopolului.
5.2.2 Războaiele civile . Uzurparea lui Ioan al VI -lea.
La moartea lui Andronic III s -a constituit (1341) o regență pentru moștenitorul
tronului, Ioan V (1341 -1347), în frunte cu împărăteasa Anna de Savoia, patriarhul Ioan
Calecas și bogatul parvenit Alexios Apokaukos. Ioan Cantacuzino, inițial coîmpărat ca
Ioan VI , râvnind tronul, a provocat din nou un război civil (1341 -47), ceea ce a făcut
imposibilă ap ărarea față de invadatorii străini.
După ce a fost exclus de către regenți de la conducerea Imperiului, Ioan Cantacuzino
s-a proclamat împărat în Didymot ica, puternica cetate din Tracia, care constituia centrul
domeniilor sale, fiind încoronat apoi la Adr ianopol (1346) de către patriarhul adus de la
Ierusalim în acest scop . Pentru a slăbi liga aristocratică care -l sprijinea pe Ioan
Cantacuzino, regenții au instigat populația la revoltă , ceea ce a degenerat într -o prigoană
a nobililor din Adrianopol și într eaga Tracie. În timpul acestor tulburări facțiunea
zeloților, care reunea forțele mișcării populare în favoarea împăratului legitim, a preluat
conducerea în Thessalonik, unde se va afla principalul nucleu al opoziției față de
Cantacuzin.
Ioan Cantacuzino a jonglat între o alianță cu sârbii și cu bulgarii, cea ce duce la
cucerirea unor întinse teritorii de către primii în Epir și Thessalia. Ștefan Dușan a avut cel
mai mult de câștigat, încoronându -se în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”. Dușan
năzuia să impună un nou Imperiu sârbo -bizantin în locul vechiului Imperiu bizantin aflat
în derivă, însă după moartea sa (1355) imperiul lui, la fel ca și marele său proiect, s -a
destrămat în mai multe principate.

93
După asasinarea lui Alexios Apokaukos (1345) reg ența a intrat într -o perioadă de
criză, Ioan V împăcându -se cu Ioan VI Cantacuzino, căruia îi conferă titlul de autocrator
(1347).
În timpul domniei lui Ioan VI Cantacuzino (1347 -1354) Imperiul a fost victima
expansiunii sârbe și s -a implicat în conflictu l venețiano -genovez c are s-a încheiat cu
distrugerea flotei grecești în „războiul Galatei” (1348 -49). Imperiul a fost cuprins de o
cumplită epidemie de ciumă bubonică, care a făcut ravagii mai ales în Thessalia. Ștefan
Dușan a profitat de moartea din cauza ciumei a guvernatorului bizantin al Thessaliei și a
invadat regiunea. Ioan VI a solicitat ajutorul ot omanilor conduși de emirul Orhan
împotriva lui Dușan, însă aceștia nu au făcut altceva decât să jefuiască zonele în care au
pătruns. După alungarea otomanilor, ca și cum nenorocirile de până atunci nu ar fi fost
îndeajuns, și flota bizantină care se recons truia acum, a fost din nou distrusă de invidioșii
genovezi.
În 1352 s -a ajuns însă la o ruptură, ceea ce a dezlănțuit al doilea război civil între
Ioan al VI -lea Cantacuzino și Ioan al V -lea Paleologul (1352 -1354). Ioan al VI -lea a
vrut să -și asigure domni a și succesiunea cu orice preț. În 1354 a impus încoronarea fiului
său, Matei Cantacuzino , drept coregent și i-a acordat Tracia apuseană,iar celui de -al
doilea fiu, Manuel, Peloponesul bizantin .
Rezultatul a fost izbucnirea celui de -al doilea război civil între Ioan al VI -lea
Cantacuzino și Ioan al V -lea Paleologul . În cele din urmă , cu ajutorul Genovei, Paleologul
a recuceri t Constantinopolului (21 noiembrie 1354). După ce a abdicat, Ioan al VI -lea
Cantacuzino s -a retras la mânăstire unde avea să -și scrie opera. Fiii lui Ioan Cantacuzino,
continuă să joace un rol politic important. Matei în calitate de coîmpărat la Adrianopol
până în 1357, iar Manuel și -a transformat posesiunea sa, Morea într -un stat bizantin
independent. Ca răsplată pentru ajutorul acorda t în lupta contra lui Ioan VI, împăratul
rămas acum unic, Ioan VI o căsătorește pe fiica sa Maria cu un nobil genovez, acordându -i
insula Lesbos ca dotă.
5.3 Înaintarea otomană și prăbușirea statului bizantin (1354 -1425)
După ce au pus stăpânire pe cetatea vecină Tzympe (1352), otomanii controlau traficul
prin Dardanele. Dar turcii otomani conduși de emirul Suleiman, fiul lui Orhan, chemați
de Ioan VI pentru a face față conflictului civil, nu mai aveau de gând să părăsească
Europa, reușind să ocupe portul Ca llipolis (Gallipoli) din Tracia (2 martie 1354) și pe
care refuză să -l predea Imperiului.
Imperiul bizantin era de acum iremediabil discreditat, războaiele civile invitând la
macabrul festin tot felul de neamuri și puteri care își disputau teritoriile sal e.
Istoricii îl acuză mai cu seamă pe Ioan Cantacuzino ca principal vinovat al venirii
turcilor în Europa, de fapt situația jalnică a lumii bizantino -slave, la care au concurat și
republicile italiene, a permis înaintarea lor care nu mai putea fi stăvilit ă în spațiul
balcanic. Otomanii au fost curtați în vederea alianțelor când de către sârbi, când de
bizantini, când de venețieni sau genovezi.
Domnia lui Ioan V Paleologul reprezintă un epilog demn de plâns al Imperiului
bizantin. Când a ajuns în cele din u rmă să domnească efectiv, imperiul nu mai era decât
o palidă umbră a ceea ce fusese pe vremuri. Luptele dintre Paleologi și Cantacuzini

94
acceleraseră și mai mult procesul de descompunere. Turcii, punând piciorul pe
continentul european, în Peninsula balcani că s-a creat un nou sistem de putere, aceasta
fiind împărțită între ei, sârbi și venețieni. Fâșiile teritoriale din Atica și Beoția , care până
în 1388 se aflau în posesia companiei catalane , au reveni t Veneției. Ioan al V -lea a reușit
cel puțin să -l țină î n șah pe împăratul Matei. În afara cuceritorilor străini și a uzurpatorilor
din interior, numeroși demnitari și -au separat latifundiile, chiar insule întregi, în care
puterea imperială era practic inexistentă.
Tăvălugul otoman nu mai putea fi oprit. Sulta nul Murad I, succesorul lui Suleiman, a
capturat mai multe puncte fortificate din apropierea Constantinopolului și a ocupat
importantele centre Andrianopol (1362) și Philippopolis. Capitala statului otoman va fi
transferată la Adrianopole (Edirne), cu consecințe dezastruoase pentru creștinii din
Peninsula balcanică.
În această situație disperată, la 25 ianuarie 1365 , papa Urban V a făcut apel la
cruciadă . Promotorii urmau să devină regele Ungariei, Ludovic de Anjou, regele Ciprului,
Petru de Lusignan și contele de Savoia, Amadeo VI , unchiul dinspre mamă al bazileului .
La rândul său, Ioan V ajunge în anul următor la regele ungur Ludovic I pentru a solicita
ajutor împotriva otomanilor . Tratat ca un „schismatic”, fără să obțină decât vagi
promisiuni, pe drumul de întoarcere împăratul este capturat la Vidin de către țarul
Stracimir și aruncat în temniță. Aliat cu venețienii, Contele Verde, Amadeo VI,
organizează o expediție de -a lungul co astei bulgare, reușind să ocupe Messembria și să
obțină eliberarea lui Ioan al V -lea din captivitatea bulgară. În plus a izbutit, cu ajutorul
flotei, să îi alunge pe turci din peninsula Gallipoli .
La Constantinopol sosise și legatul papal, împreună cu oști le contelui de Savoia, care
a condiționat fără menajamente ajutorul Apusului de uniunea Bisericii cu Roma.
Bizantinii însă, în rândul cărora Ioan Cantacuzino, acum cu numele de călugăr Ioasaf,
exercita o enormă influență nu au acceptat să -și trădeze credin ța.
Periplul diplomatic umilitor al lui Ioan V continuă în Italia, ajungând la Neapole, în
iulie 1369 și apoi la Roma unde cu titlu personal acceptă confesiunea latină (21 octombrie
1369), nutrind nădejdea că va primi sprijin militar și financiar în lupta contra turcilor.
Înainte de a porni spre Constantinopol, obține bijuteriile coroanei, aflate ca gaj în mâinile
venețienilor și un nou împrumut de la aceștia, însă abia după ce a fost tratat ca ultimul
cerșetor și somat să -și achite datoriile anterioare, f iind eliberat de venețieni doar în 1371
când Manuel, fiul său mijlociu, și Ioasaf au strâns suma datorată. Episodul trecerii la
catolicism al bazileului a fost rapid trecut în uitare.
Puterea otomană înainta așadar în Peninsula balcanică, fără ca statele apusene să o
poată opri. O alianță a creștinătății nu a fost posibilă și din cauza tensiunilor confesionale.
Statele ortodoxe din Peninsula balcanică preferau să respingă expansionismul ungar,
nesesizând din vreme pe ricolul otoman. În aceste condiții Ioan V a recunoscut
suzeranitatea otomană, plătind tribut și prestând ajutor militar lui Murad I (1373). Titlul
de autocrator al romeilor își pierdea acum orice semnificație. Imperiul bizantin rămâne
tributar sultanului p ână în 1402, când hanul mongol Timur Lenk i -a înfrânt pe otomani la
Ankara.
Începând cu anul 1371 împărații bizantini nu și -au mai putut exercita puterea decât cu
ajutorul sau toleranța străinilor, a venețienilor, genovezilor și a otomanilor.

95
După refuzul lui Andronic, al fiului cel mare al lui Ioan V, de a plăti venețienilor gajul
pentru tatăl său, împăratul, adânc mâhnit a transmis toate drepturile succesorale lui
Manuel. În 1273, pe când Ioan V participa la o campanie în Asia Mică alături de suzeranul
său, Murad I, fiii celor doi, Andronic, respectiv sultanul Savgi încearcă o lovitură de stat.
Murad a luat măsuri energice, înăbușind revolta și dispunând orbirea fiului său. Andronic,
a scăpat cu un ochi, la insistențele tatălui său, care a poruncit să nu f ie îndeplinită
pedeapsa, suficient însă pentru ca în 1376 să se alieze cu genovezii și să -l detroneze pe
tatăl său. Murad, chemat și el în ajutor de Andronic, i -a oferit acestuia , în schimbul
retrocedării orașelor din peninsula Gallipoli, 10.000 de ostași cu care a intrat în
Constantinopol, după un scurt asediu.
Ioan V și Manuel au fost întemnițați vreme de trei ani, până în 1379 când au reușit să
evadeze și de data aceasta să pătrundă ei în Constantinopol cu ajutorul venețienilor și al
lui Murad, care a e xploatat cu multă abilitate instabilitatea dina stiei imperiale ,
disensiunile dintre bazileu și nevrednicul său fiu, Andronic. Sultanul, în ironia sa
macabră, l -a silit chiar pe Ioan V să -l ierte pe Andronic și să -l repună în drepturile de
moștenitor al tro nului , în plus urma să primească un tribut anual de 30.000 de ducați și
un corp de oaste de 12.000 de oameni . Abia în 1385, după ce mai are răgazul de a se mai
răzvrăti încă o dată împotriva tatălui său, Andronic, fiind înfrânt, moare la scurtă vreme.
Înaintând înspre apus, Murad a amenințat Thessalonicul. După trei ani de asediu, în
aprilie 1387 orașul a fost cucerit, în același timp fiind ocupat ultimul bastion bizantin din
Asia Mică, Philadelphia. Până în 1388 a fost practic cucerită întreaga Bulgarie, aici
începând o perioadă de cinci veacuri de ocupație turcă și de is lamizare. În 15 iunie 1389,
de ziua Sf. Vit, oștile sârbești, conduse de cneazul Lazăr, aliate cu trupe bosniace și
albaneze au fost înfrânte de turci la Kossovopolje („Câmpia Mierlei”). În această
faimoasă bătălie și -au găsit sfârșitul atât cneazul Lazăr cât și sultanul Murad, comanda
turcilor fiind preluată de Baiazid I Ilderim (1389 -1402). Unele ținuturi din Serbia au fost
transformate în sangeacuri, administrate de turci, iar restul Serbiei, condusă de cneazul
Ștefan Lazarevici, a trecut sub vasalitate otomană. Atacurile turcești la nord de Dunăre
erau abia la început. În vara anului 1390 au avut loc primele ciocniri între turci și unguri
în Banat, iar în 1390 -1391 Firuz -bei avea misiunea de a cuceri Vidinul, de unde a fost
alungat Sracimir. Puternica re acție a lui Mircea cel Bătrân în momentul unei noi
incursiuni otomane la nord de Dunăre a dus la izgonirea lui Firuz -bei, recucerirea
Vidinului și reinstalarea lui S tracimir care va mai stăpâni până în 1396, când creștinii vor
fi înfrânți la Nicopole.
Dom nia lui Manuel al II -lea (1391 -1425 ) a fost marcată de asediul cel mai îndelungat
asupra Constantinopolului (1394 -1402) . Noul sultan Baiazid nu a reușit să cucerească
reședința bizantină.
În primăvara anului 1396, Sigismund de Luxemburg a inițiat o cruciadă antiotomană
care a avut mare răsunet și în Apus. La ea au participat peste zece mii de cavaleri din
apusul Europei , trupe care s -au strâns la Timișoara unde au sosit și Sigismund și Mircea
cel Bătrân . Oștile creștine , între care munte nii lui Mircea numărau o mie de oameni, au
trecut Dunărea și asediat la 25 noiembrie 1396 cetatea Nicopole. Confruntarea s -a soldat
cu un dezastru pentru cruciați, a căror cavalerie grea a fost înfrântă de pedestrimea turcă
și cavaleria ușoară a lui Baiazi d. În istoria domnilor Țării Românești, cronicarul Radu

96
Popescu arăta că „din rea chiverniseală a creștinilor au biruit Baiazid pe creștini, tăindu -i
și robindu -i”. Sigismund, împiedicat de Vlad să se retragă prin Țara Românească, se
îmbarcă pe o corabie v enețiană, ajungând la Buda abia după un periplu maritim de trei
luni.
Fiindcă S tracimir de la Vidin, vasalul sultanului, se alăturase creștinilor, Baiazid atacă
Vidinul, desființând statul bulgar . Moșiile bisericești confiscate au fost dăruite spahiilor
și cetățile de pe malul drept al Dunării transformate în puncte de sprijin, ceea ce constituia
o amenințare iminentă și pentru Țara Românească. Având liniște relativă la Dunăre ,
Baiazid s -ar fi putut de acum dedica cuceririi capit alei bizantine.
În 1399 Manuel al II -lea s-a decis să facă o călătorie în Occident la curțile europene
pentru a cere ajutor. A revenit la Constantinopol în în 1403, fără sprijin financiar sau
militar,la fel ca tatăl său cu un sfert de veac mai devreme. În aceste momente hanului
mongol Timur i s -a datorat supraviețuirea Imperiului bizantin pentru încă o jumătate de
secol . Sub auspiciile favorabile care au urmat înfrângerii lui Baiazid de către Timur Lenk
în lupta de la Ankara (28 iulie 1402), unde sultanul a fost luat prizonier, pierzându -și viața
în captivitate trei ani mai târziu, în condițiile în care luptele interne între fiii lui Baiazid
slăbeau puterea otomană, Mircea cel Bătrân a ocupat Chilia genoveză (1403).
Între timp, Soliman, fiul mai mare al lui Baiazid, care rămăsese stăpânitor al Rumeliei,
în partea europeană a Imperiului otoman, a trecut cu forțele sale în Asia Mică, ocupând
Brussa și Ankara, unde stăpânea fratele său cel mai mic, Mehmed. Văzându -se atacat,
acesta s -a înțeles cu Mehmed II, bei ul de Karaman, trimițând în Rumelia pe Musa, fiul
mijlociu al lui Baiazid, cu scopul de a provoca o răscoală împotriva lui Soliman. Mircea
cel Bătrân a intervenit în această competiție, acordând ajutor lui Musa, după cum a
procedat și Ștefan Lazarevici. So liman, avea însă ajutorul bizantin , obținut prin
retrocedarea Thessalonicului, a Muntelui Athos și a unor insule din Egee și renunțarea la
obligațiile de vasalitate și plata tributului . Musa a revenit cu ajutor din partea Țării
Românești, luând tronul impe riului la Edirne (Adrianopol) în 11 februarie 1411, după ce
Soliman a fost ucis pe când încerca să fugă spre Constantinopol. Domnia lui Musa
(1411 -1413) marca apogeul politic și diplomatic al voievodului român. În 1413 pe tronul
otoman urcă cu ajutor bizan tin, Mehmed I, care se proclamă „fiu” al bazileului Manuel
II. Un nou asalt otoman al capitalei Imperiului are loc în 1422, un prolog al marelui
asediu din 1453, ajungându -se apoi la încheierea unui tratat de pace cu Murad II, prin
care Bizanțul reia plata tributului, devenind din nou vasal otomanilor (1424).
5.4 Agonia Imperiului (1425 -1453)
5.4.1 Conciliul de la Ferrara – Florența și unirea bisericilor orientale cu Roma
În anii în care Ioan al VIII -lea a domnit singur (1425 -1448) în vederea rezistenței
antiotomane devenea tot mai clară necesitatea unui compromis cu Apusul, revenindu -se
din acest motiv la politica de unire cu biserica romană.
Era oricum prea târziu. La 1430 turcii o cupă Thessalonicul, pe care mai devreme
Bizanțul neputincios îl cedase venețienilor în scopul apărării.
Ioan VIII, la fel ca înaintașii săi, s -a dus în apus, la Veneția și Milano, apoi în Ungaria,
și în cele din urmă la Conciliul de la Ferrara – Florența însoțit de patriarhul Iosif, și mai

97
mulți mitropoliți și episcopi, între care cei mai de seamă erau mitropoliții de Niceea,
Kiev și Efes.
Asemenea încercări au avut loc în mai multe rânduri din ambele direcții, după marea
schismă din 1054, încercări mereu eșuate. Acum, scopul era clar, anume de a obține ajutor
militar din apus pentru salvarea imperiului. Propunerile de a discuta au fost acce ptate,
discuțiile, evident, urmând să aibă loc în Italia. Ele au început în 9 aprilie 1438 la Ferrara,
împăratul insistând permanent ca episcopii orientali să renunțe la dogmele ortodoxe. La
6 iulie 1439, când au reînceput dezbaterile la Florența, exista d eja o înțelegere,
materializat ă într-un decret de unire , în biserica Santa Maria Novella din Florența fiind
oficial proclamată uniunea celor două Biserici.
„Cele patru puncte florentine” vizau primatul papal, filioque, Purgatoriul și azimile.
Toate cele p atru chestiuni au fost tranșate printr -un compromis . În Răsărit nu exista nici
o șansă de aplicare a înțelegerii prin care în aproape toate chestiunile dogmatice biruise
catolicismul.
Singura șansă – calea religioasă – de a obține sprijin politic în apus a fost pierdută de
Ioan al VIII -lea, rezultatul fiind doar disensiuni religioase în imperiu în jurul înțelegerii
creștine est -vest. Acestei înțelegeri din 1439 i s -a opus vehement marele cneaz rus Vasile.
Biserica rusă s -a declarat autocefală, cum a și răma s. Ceea ce se petrecea de acum înainte
în sud -estul Europei era determinat de mai multe popoare, Bizanțului rămânându -i doar
rolul de observator.
Victoriile voievodului Transilvaniei, Ioan (Iancu) de Hunedoara, care i -a înfrânt pe
turci în Țara Românească , pătrunzând adânc în Serbia, a urnit papalitatea în sensul
apelului la o nouă cruciadă antiotomană. La mai puțin de 50 de ani după înfrângerea de
la Nicopole, această cruciadă, de altfel ultima, a avut într -adevăr loc. Propagată cu succes
de papa Eugen al IV-lea, cruciada a atras numeroase capete încoronate și foarte mulți
cavaleri. În fruntea cruciadei s -a aflat regele Vladislav al III -lea rege al Poloniei și
Ungariei care comanda cavalerii ordinului crucifer. Ioan de Hunedoara și principele
Gheorghe Bran covici, experimentați în luptele cu turcii, aveau să joace rolul principal.
Murad al II -lea nu putea interveni cu mari efective, trebuind să lupte în Anatolia. În
apropiere de Niș, Ioan de Hunedoara i-a înfrânt pe turci, reușind în toamna anului 1443
să elibereze Bulgari a.
Constantinopolul nu era departe de zona operațiilor militare, dar din cauza iernii
cruciații au trebuit să se retragă. În același timp, Skanderbeg (Georg Kastrioti) a obținut
victorii în Albania, în lupte de continuă hărțuială. Sultanul, fiind asaltat în Anatolia, a
consimțit la încheierea unei păci pe zece ani cu europenii, pace încheiată în 1444.
Gheorghe Brancovici urma să ia Serbia din nou în stăpânire. Dar, incitați de papă,
cavalerii apuseni au persistat în continuarea cruciadei, fii nd susținuți de Vladislav al
Poloniei. Între timp însă, forțele occidentale își pierduseră vigoarea , iar sârbii s -au abținut
să participe la continuarea luptei. La 10 noiembrie 1444 a avut loc bătălia decisivă pe
coasta Mării Negre, la Varna, în care au că zut regele Poloniei și legatul papal, cardinalul
Cesarini.
Despotul Moreei, Constantin Dragases, cu toată lupta susținută de recucerire a unor
teritorii din Grecia centrală , prin anexarea unor teritorii ale Principatului Ahaia , a fost silit

98
să se recunoască vasal al otomanilor. În schimbul unui tribut , Constantin obține pacea
(1446).
5.4.2 Căderea Constantinopolului

Constantin al XI -lea (1448 -1453) , fiul lui Manuel al II -lea și al sârboaicei Elena
Dragases, a fost ultimul basileu bizantin . Coroan a imperială a fost adusă la Mistra,
încoronarea având loc aici. Era pentru prima oară în istoria Imperiului, cu excepția
perioadei niceene, când încoronarea nu s -a săvârșit în Constantinopol.
Imperiul său se limita la Constantinopol și ținutul dimprejur, orașul fiind înconjurat
din toate părțile de Imperiul otoman. O refacere a imperiului nu se mai întrezărea, chiar
și republicile maritime, Veneția și Genova, urmărind doar propriile interese, în înțelegere
cu turcii, pentru a nu pierde accesul flotei lor c omerciale în Marea Egee și Marea Neagră.
Constantinopolul rezista datorită fortificațiilor sale, încercările de a -i sili pe locuitori să
se predea prin înfometare eșuând în mai multe rânduri, deja de la începutul veacului al
XV-lea.
Mehmed al II -lea(1444 -1446, 1451 -1481) care și -a asasinat fratele pentru a domni
singur , a ajuns pe tronul Imperiului otoman în anul 1451 și a luat cu încăpățânare și
tenacitate toate măsurile pentru a cuceri Constantinopolul .
A poruncit să se înalțe pe țărmul european al Bosfo rului fortăreața Rumeli Hisari,
vizavi de Anadolu H isari, aflată pe țărmul asiatic, a construit bombarde și tunuri care
puteau trage până pe malul european al Bosforului. Sultanul dispunea de cea mai bună
flotă otomană de până atunci.
Mehmed II a început blocada pe mare asupra capitalei bizantine în 28 august 1452.
În 12 decembrie 1452, în contextul acutei amenințări turcești a fost proclamată
uniunea Bisericilor ortodoxă și catolică de către legatul papal Isidoros în Sfânta Sophia.
Dar acest gest a fost i nutil.
Constantin al XI -lea cheamă Apusul în ajutor. Însă c ei chemați în ajutor cereau
insule le grecești în schimb. Războinicul genovez, Giova nni Giustiniani a oferit ajutorul
său împăratului, dorind să refacă sub domnia sa un imperiu latin ca cel din 1204 . Partidei
antiunioniste din Constantinopol cucerirea osmană îi părea chiar un rău mai mic decât o
nouă stăpânire latină. „Mai bine e să știe domnind turbanul turcesc decât tiara latină”
zicea demnitarul Lucas Notaras, unul dintre cei ma apropiați sfetnici ai împăratului.
Turcii au deschis ostilitățile împotriva Constantinopolului, prin închiderea cercului de
asediere l a 7 aprilie 1453.
În ciuda deblocării parțiale realizate de Giustiniani , când la 20 aprilie cele patru vase
genoveze sosite în ajutorul Con stantinopolului au înfrânt flota otomană în pofida
superiorității numerice a acesteia , soarta Constantinopolului era pecetluită.
Constantinopolitanii puteau opune doar cam o zecime din numărul trupelor pe care le
aveau otomanii, dintre aceștia peste trei m ii erau mercenari străini, între care șapte sute
de genovezi.
La 23 mai, după numeroase încercări nereușite de asalt general, sultanul trimite un
ultimatum bazileului Constantin, cerând capitularea orașului. Era dispus chiar să ofere

99
împăratului în schimb Morea în condiții de vasalitate. Cererea a fost însă respinsă de
Constantin, ceea ce l -a înfuriat și mai mult pe Mehmed.
Bombardarea zi și noapte a orașului și transferarea a 72 de nave pe uscat, din Bosfor
în Cornul de Aur și -au făcut efectul. În zorii zilei de 29 mai 1453 , turcii au reușit să
cucerească poarta Romanos și au frânt rezistența apărătorilor epuizați , și au pătruns în
oraș. Constantin al XI -lea, împăratul bizantin cu numele Întemeietorului, a căzut în luptă,
murind eroic . A urmat un cumplit masacru al populației (40000 de morți) și un jaf cumplit,
prelungit trei zile și trei nopți.

Cu toate că unele teri torii bizantine s -au mai menținut pentru scurt timp – Atena a fost
cucerită abia în 1456, Morea cu capitala Mistra în 1460, iar î n 1461 cade Imperiul de
Trapezunt , cucerirea Constantinopolului a însemnat sfârșitul Imperiului roman
transplantat în Bizanț.
A supraviețuit patriarhia Constantinopolului căreia Mehmed II i -a acordat un statut
juridic special, rămânând și în timpul domina ției otomane centrul tradiției ortodoxe. Prin
firmanul ulterior toți creștinii urmau să plătească trezoreriei otomane o taxă anuală,
patriarhul dobândește însă depline puteri în administrarea chestiunilor bisericești.
Inviolabilitatea patriarhului și înalților clerici erau garantată, iar clerul era scutit de taxe.
Sfânta Sofia a fost transformată în mo schee, dar creștinilor cărora li s -a permis să se
întoarcă în oraș le -a fost dată biserica Sf. Irina. Sultanul crease pentru supușii săi ortodocși
din fostul Bizanț o comunitate care se autoguverna, millet , reprezentată și condusă de
patriarh care acum se bucura de puteri politice pe care nu le avusese anterior, mai cu
seamă asupra slavilor ortodocși. Astfel, Constantinopolul este restaurat drept capitală a
lumii ortodoxe. Antiunionistul Gendadios II Scholarios a devenit patriarh .
Constantinopolul a devenit deopotrivă capitala imperiului otoman, Istanbul. Sultanul a
luat de îndată măsuri de repopulare și reorganizare a orașului, instalându -și aici
demnitarii, eliberând prizonierii și rechemând pe cei fugiți, stabilindu -i în Constantinopol.
După normele otoma ne a fost folosită și metoda surghiunului ( sürgün ), a deportării,
locuitori din alte părți, mai ales meșteșugari și negustori din Morea, Trapezunt și Crimeea,
fiind aduși în oraș, unde au primit case și scutiri de taxe.
Genovezii au obținut din partea sult anului, la doar câteva zile după cucerirea
Constantinopolului, confirmarea privilegiilor pe care le aveau în Galata.
Mehmed nu era un barbar, a proclamat „lege, milă și ordine”, cunoștea greaca și a
folosit creștini, mai ales greci în aparatul de stat. Unele familii ca Evrenos din Bithinia și
Vlora din Albania s -au convertit la islam și au intrat în elita otomană.
După trei ani, Mehmed II asedia Belgradul, a fost însă zdrobit de Ioan de Hunedoara.
Spre sfârșitul secolului al XV -lea, aproape toate teritoriil e care făcuseră parte din Imperiul
bizantin se aflau deja sub stăpânire otomană.
Zoe (Sofia) Paleolog, fiica ultimului despot al Moreei, nepoata de frate a lui
Constantin XI se căsătorea la 12 noiembrie 1472 cu marele cneaz al Moscovei, Ivan III.
Nepotul lor, Ivan IV cel Groaznic a adoptat oficial titlul de țar. Pe drept, sau nu, Moscova
devine cea de -a „treia Romă”. Domnii din Țările Române se considerau și ei urmași
legitimi ai împăraților din Constantinopol.

100

101

6 Împărații bizantini

Constantin I cel Mare (306/330 -337)
Constantin II (337 -361)
Vallens (364 -378)
Theodosius I (378 -395)
Arcadiu (395 -408)
Leon I (457 -474)
Zenon (476 -491)

Dinastia Iustiniană
Anastasios (491 -518)
Justin I (518 -527)
Justinian I (527 -565)
Phocas (602 -610)

Dinastia Heraclizilor
Heracles (610 -641)
Constans II (641 -668)
Constantin IV (668 -685)
Justinian II (685 -695)
Justinian II (705 -711)
Anastasios II (713 -715)

Dinastia Isauriană
Leon III Isaurianul (717-741)
Constantin V (741 -775)
Leon IV (775 -780)
Constantin VI (780 -797)
Imparateasa Irna (797 -802)

Dinastia Nikephorizilor
Nikephor (802 -811)
Stauriakos (811)
Mihail I (811 -813)

Dinastia armeană / amoriană
Leon V Armeanul (813-820)
Mihail II (820 -829)

Dinastia macedoneană

102
Vasile I (867 -886)
Leon VI (886 -912)
Constantin VII (913 -959)
Roman I Lecapenos (920 -944)
Nikephor II Phocas (963 -969)
Ioan Tzimiskes (969 -976)
Vasile II (976 -1025)
Constantin VIII (1025 -1028)
Consta ntin IX Monomahul (1042 -1055)
Isaac I Comnenul (1057 -1059)

Dinastia Dukas
Constantin X Doukas (Ducas) (1059 -1067)
Romanos IV Diogenes (1067 -1071)
Mihail VII Ducas (1067 /71-1078 )
Nikephoros III Botaneiates (1078 -1081)

Dinastia Comnenilor
Alexios I Comnenul (1081 -1118)
Ioan II Comnenul (1118 -1143)
Manuel I Comnenul (1143 -1180)
Alexios II Comnenul (1180 -1183)
Andronic Comnenul (1183 -1195)

Dinastia Angheloi
Isaac II Anghelos (1195 -1203)
Theodor I Lascaris (1204 -1222)
Ioan III Vatatzes (1222 -1254)
Theodor II Lascaris (1257 -1258)
Ioan IV L ascaris (1258 -1261) – in 1261 recucereste Constantinopolul

Dinastia Paleologilor
Mihail VIII Paleologul – Azimitul – (1261 -1282)
Ioan V Paleologul (1341 -1391)
Ioan VI Cantacuzino (1347 -1354)
Constantin XI Paleologul (1448 -1453)

7 Bibliografie selectivă
7.1 Izvoare narative
Antologia palatină , ediție de Viorica Golinescu, București, 1988.
Chalcocondil, Laonic, Expuneri istorice , edițe de V. Grecu, București, 1968.

103
Comnena, Ana, Alexiada , trad. de Marina Marinescu, vol. I -II, București, 1977.
Constantin Porfir ogenetul, Carte de învățătură pentru fiul său Romanos , ediție de V.
Grecu, București, 1971.
Ducas, Istoria turco -bizantină (1341 -1462), ediție de V. Grecu, București, 1958.
Eusebiu din Caesareea, Viața lui Constantin cel Mare, București, 1991 .
Izvoarele istoriei României (Fontes Historiae Dacoromanae) , vol. III: Scriitori
bizantini (sec. XI -XIV), publicate de Al. Elian și N. S. Tanașoca, București, 1975.
Mauriciu, Arta militară , ediție de H. Mihăescu, București, 1970.
Procopiu din Cesareea, Războiul cu go ții, ediție de H. Mihăescu, București, 1963.
Idem, Istoria secretă , ediție de H. Mihăescu, București, 1972.
Psellos, Mihail, Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976 -1077 ), ediție de Radu
Alexandrescu, Iași, 1998.
Teofilact Simocata, Istorie bizantin ă. Domnia împăratului Mauricius (582 -602),
ediție de H. Mihăescu, București, 1985.

104
7.2 Lucrări generale și speciale

* * *, Dicționar al sfinților , București, 1999.
* * *, Omul bizantin , Ed. Teora, București, 2000, p.261 -290.
* * *, Omul bizantin , coord. Jaques Le Goff, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 87 -108.
* * *, Istoria bisericii , București, 1916, p.320 -328.
* * *, Între antichitate și Renaștere. Gândirea evului mediu, I -II, București, 1984.
* * *, Reallexikon zur byzantinischen Kunst , ed. Klaus Wessel, I, Stuttgart, 1963.
* * *, Istoria bisericească universală, București, 1975.
Ahrweiler , Hélène, Ideologia politică bizantină , București, 2002.
Andea, Avram, Sinteză de istorie bizantină, Timișoara, 1995.
Angold, Michael, The Byzantine empire, 1025 -1118 , în: The New Cambridge
Medieval History, vol. IV c. 1024 -c. 1198 , II (ed. David Luscombe și Jonathan Riles –
Smith), Cambridge, 2004, p. 217 -253.
Angold, Michael, Byzantium in exile , în: The New Cambridge Medieval History, vol.
V c. 1198 -c. 1300 (ed. David Abulafia), Cambridge,1999, p. 543 -568.
Aries, Philippe -Duby, Georges (coord.), Istoria vieții private , București, 1993, vol. I,
p. 265 -350;. vol. II 1994, p. 265 -381.
Bakalopoulos, A., „Les limites de l ’Empire Byzantin depuis la fin du XIV -e siécle
jusqu’à sa chute”, în Byzantinische Zeitschrift, LV, 1962.
Barnea, Ion și Iliescu, Octavian, Constantin cel Mare , Ed.Științifică și Enciclopedică,
București, 1982.
Bayet, Charles, Arta bizantină, , Craiova, 1999.
Bănescu, Nicolae, Isto ria Imperiului bizantin, I, Imperiul creștin și asaltul invaziilor
(313-610), București, 2000.
Bănescu, Nicolae, „ Întemeierea Constantinopolului ”, în Mitropolia Olteniei, XV,
1963, nr. 7 -8, p. 506 -510.
Besançon, Alain, Imaginea interzisă , Ed. Humanitas, București, 1994.
Brehier, Louis, „Constantin et la fondation de Constantinople”, în Revue historique,
vol. 119, iulie -august, 1915.
Brehier, Louis, Le monde byzantin , Paris 1969 -1970, vol.II, (Les Institu tions).
Brehier, L., Civilizația bizantină , București, 1994.
Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin , București, 1981.

105
Brezeanu, Stelian, Istoria Bizanțului și a Europei sud -estice, București, 1993.
Castagnol, Andre, ed., Le Bas Empire , Ed. Armand Colin, Paris, 1969, p. 255 -258.
Cazacu, Mihai, Bizanțul , Timișoara, 1995.
Chalcocondil, Laonic, Expuneri istorice , Ed. Academiei, București, 1958 (seria
„Scriptores byzantini”, II).
Comnena, Ana, Alexiada , I-II, București, 1977.
Constantin Porphirog enetul, Le Livre de ceremonies , trad. A. Vogt, Paris, cap.47 -48.
Constantin VII Porphirogenetul, Carte de învățătură pentru fiul său Romanos ,
București, 1971.
Cornea, A., Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano -bizantină (300 –
800).
Critobu l din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II -lea (1451 -1467) , trad. V. Grecu,
Ed. Academiei, București, 1963.
Dașkov, S.B., Dicționar de împărați bizantini , București, 1999.
Delvoye, Ch., Arta bizantină , I-II, București, 1976.
Diehl, Charles, Bizanț, mărire și decădere , Paris, 1919, p. 124 -143.
Diehl, Charles, Etudes byzantines , Paris 1905.
Diehl, Charles, “Des quelques croyances byzantines sur la fin de Constantinople ", în
Byzantinische Zeitschrift, XXX, 1930.
Diehl, Charles, Figuri bizantine, I-II, București, 1969.
Diehl, Charles, Istoria Imperiului Bizantin , Craiova, 1999.
Donoiu, Ion, Împărații bizantini și monedele lor, București, 1993.
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , București, 1987, vol. II (sau 1999,vol
IV).
Ducellier, A., Bizantinii , Ed. Teora, București, 1998, p.74 -114.
Eusebiu din Caesareea, Viața lui Constantin cel Mare , Ed. Institutului biblic și de
misiune al bisericii ortodoxe române, București, 1991.
Fontes Historiae Daco -Romanae, București, 1987.
Geanakoplos, Deno John, Byzantium. Church, Society and Civilization Seen through
Contemporary Eyes , Chicago and London, 1984.
Georgescu, V.Al., Bizanțul și instituțiile românești până la începutul secolului al
XVIII -lea, București, 1980.
Gero, S., The eucharistic doctrine of the byzantine iconoclasts and its sources în
Byzantinishe Zeitschrift , t. 68, nr.1, 1975, p.4 -23.

106
Gibbon Edward, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman , I-III, București,
1976.
Gilson, Etienne, Filosofia în evul mediu , București, 1995.
Grabar, Andre, Iconoclasmul bizantin. Dosarul arheologic , Ed. Meridiane, București,
1991.
Hussey, J. M., The Ortodox Church in the Byzantine Empire , Oxford, 1986, p. 30 -69.
Iorga, Nicolae, Bizanț după Bizanț , București, 1972.
Iorga, Nicolae, Istoria vieții bizantine , București, 1974.
Iorga, Nicolae, Sinteza bizantină , București, 1972.
Jacoby, David, The Latin empire of Constantinople anf the Frankish states in Greece ,
în: The New Cambridge Medieval History, vol. V c. 1198 -c. 13 00 (ed. David Abulafia),
Cambridge,1999, p. 525 -542.
Kaplan, Michel, La chretiente byzantin du debut du VII -e siecle au milieu du XI -e
siecle, Paris, 1997, p. ?.
Kaplan, Michel, La chretienté byzantine du debut du VII -e siècle au milieu du XI -e
siècle. Im ages et reliques. Moines et moniales. Constantinople et Rome, Paris, 1997, p.
Lactantius, De mortibus persecutorum ( Despre morțile persecutorilor), Ed.
Amarcord, Timișoara, p.223 -229.
Laiou, Angeliki E., The Byzantine empire in the fourteenth century , în: The New
Cambridge Medieval History, vol. VI c. 1300 -c. 1415 (ed. Michael Jones), Cambridge,
2000, p. 795 -824.
Lathoud, D., La consecration et le dedicace de Constantinople , în „Echos d'Orient”,
nr. 27, 1924, p. 289 -314, nr.28, 1925, p. 180 -201.
Lazarev, V ictor, Istoria picturii bizantine , I-III, București, 1980.
Le Goff, Jacques, Civilizația Occidentului medieval , București, 1970, cap. Instalarea
barbarilor (sec.V -VII).
Lemerle, Paul, Istoria Bizanțului , Ed. Teora, București, 1998.
Lot, Ferdinand, La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge , Ed. Armand Colin,
Paris, 1968.
Louth, Andrew, The Eastern Empire in the sixth century , în: The New Cambridge
Medieval History, vol. I c. 500 -c. 700 (ed. Paul Fouracre), Cambridge, 2008, p. 93 -117.
Louth, Andrew, The Byzantine empire in the seventh century , în: The New Cambridge
Medieval History, vol. I c. 500 -c. 700 (ed. Paul Fouracre), Cambridge, 2008, p. 291 -316.
Magdalino, Paul, The Byzantine Empire, 1118 -1204 , în: The New Cambridge
Medieval History, vol. IV c. 1024 -c. 1198 , II (ed. David Luscombe și Jonathan Riles –
Smith), Cambridge, 2004, p. 611 -643.

107
Manolescu, Istoria medie universală , București, 1980.
Moorhead John, The Byzantines in the West in the sixth century, în: The New
Cambridge Medieval History, vol. I c. 500 -c. 700 (ed. Paul Fouracre), Cambridge, 2008,
p. 118-139.
Morris, Rosemary, Monks and Laymen in Byzantium, 843 -1118 , Cambridge, 2004.
Obolensky , Dimitri, Un commonwealth medieval: Bizanțul , București, 2002 .
Ostrogorski, G., Histoire de l'Etat Byzantin , Paris, 1976 (sau Geschichte des
byzantinisches Staates, München, 1963).
Petritakis, M. Jean, "Le place de l'empereur à Byzance pendant les conciles
oecumenique", în Byzantina, Tesalonic, 1971, tom III, p.123 -133.
Popișteanu, C., (coord.), Lumea B izanțului , București, 1972.
Procopius din Caesareea, Istoria secretă , București, 1972.
Psellos, M., Cronografia. Un veac de istorie bizantină (976 -1077), Ed. Polirom, Iași,
1998.
PseudoKodinos, Traité des offices , trad. J. Verpeaux, Paris, 1966, p.153 -173.
Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului , Ed. Enciclopedică, București, 1991.
Stănescu, Eugen, Zbuchea,Gh., Structura socială a Imperiului bizantin , în Studii și
articole de istorie , XVI, 1970.
Studitul, Teodor, Isus Hristos – prototip al icoanei , Ed. Deisis, Aba Iulia, 1994, 207
p.
Teodor, D.Gh., Romanitatea carpato -danubiană și Bizanțul în veacurile V -XI, Iași,
1981.
Teodorescu, R., Bizanț, Balcani, Occident. La începuturile culturii medievale
românești (secolele X -XIV), București, 1974.
McCormick , Michael, Byzantium and the west, 700 -900, în: The New Cambridge
Medieval History , vol II, c. 700 -c.900 (ed. Rosamond McKitterick), Cambridge, 2008, p.
349-382.
Uspenski, L., Teologia icoanei , București, 1994.
Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri sau Des pre folosul ce -l putem trage din citirea
scriitorilor profani , București, 1932.
Vasiliev, A.A., Histoire de Etat Byzantin , Paris, 1962.