Istoria Bisericii Ortodoxe Române

CUPRINS

I. Introducere……………………………………………………………………………….4

II. Creștinismul pe teritoriul patriei noastre………………………………………6

III. Viața creștină înainte de înființarea Episcopiei Buzăului……………..17

IV. Începuturile Episcopiei Buzăului și teritoriul de jurisdicție………….21

V. Nașterea, copilăria și viața lui Chesarie până la alegerea sa ca episcop…………………………………………………………………………………………26

VI. Contextul politic al păstoririi Episcopului Chesarie……………………34

VII. Activitatea pastorală a episcopului Chesarie al Buzăului…………….37

VIII. Activitatea filantropică a episcopului Chesarie………………………….48

IX. Chesarie patriot și bun român………………………………………………….49

X. Înființarea Seminarului de la Buzău………………………………………….51

XI. Înființarea tipografiei din Buzău si activitatea literară a episcopului Chesarie……………………………………………………………………………………….63

XII. Moartea episcopului Chesarie…………………………………………………69

XIII. Concluzii……………………………………………………………………………..70

=== 03 Crestinismul pe teritoriul patriei noastre ===

Creștinismul pe teritoriul patriei noastre

Mântuitorul Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ pentru a mântui și a ridica neamul omenesc din robia păcatului. Întreaga Sa lucrare răscumpărătoare a avut drept scop eliberarea oamenilor de sub urmările neascultării primului om și repunerea în legătură cu izvorul harului, Dumnezeu. În această lucrare El și-a ales ucenici sau apostoli cărora le-a transmis învățătura Sa mântuitoare I-a trimis în lume și le-a spus: ”Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh Amin”(Matei 28:19). Apostolii S-au răspândit în toată lumea, făcându-și la rândul lor ucenici și răspândind învățătura cea nouă, creștinismul. Unul din cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului, Sfântul Apostol Andrei, după cum ne dovedesc izvoare istorice și topologice a răspândit creștinismul și pe teritoriul patriei noastre, în Sciția Minor. Acest lucru arată că rădăcinile creștinismului românesc se găsesc în epoca apostolică.

Potrivit unei tradiții consemnate de Sfântul Ipolit (c 170 – c 236) Sfântul Apostol Andrei a vestit (cuvântul Evangheliei) sciților și tracilor. Episcopul Eusebiu de Cezareea Palestinei (265 – 339/40) cel mai de seamă istoric din primele veacuri, în Istoria sa bisericească arată că Sfântul Andrei a propovăduit și în Dacia Pontică, viitoarea provincie romană Sciția Minor. Și scriitorul bisericesc Origen în cartea a treia a “Comentariilor la facere” spune că Andrei a plecat în Sciția pentru a răspândii cuvântul Evangheliei. Cei mai mulți istorici, identifică Sciția cu pământul dintre Dunăre și Mare. Poetul Ovidiu (43 îHr – 17-18 dHr) se plângea în “Tristele” și “Ponticile” sale că a fost exilat la Tomis printre sciți. Geograful grec Strabo (58 îHr – 21 dHr) în lucrarea sa “Geografica” înțelege prin Sciția tot Dobrogea1. Un fapt istoric ce nu trebuie trecut cu vederea este următorul: țărmul Mării Negre era împânzit de colonii grecești, existând posibilitatea ca acestea să fi cerut lucrarea misionară a unuia dintre primi propovăduitori ai credinței.

Tradiția predicării Sfântului Apostol Andrei în Sciția este reluată în alte izvoare mai târziu: este vorba de “Viața Sfântul Apostol Andrei” scrisă de călugărul Epifanie; “Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane” precizează că Sfântul Andrei a predicat în Pont, Tracia și Sciția.

Mult mai târziu istoric bizantin Nichifor Calist scria că Sfântul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadacia, Galatia, Bitinia) în pustiurile scitice care puteau fi situate în Sciția Major (în sudul Rusiei) sau mai de grabă în Sciția Minor. Tradiția că Sfântul Apostol Andrei a predicat și în provinciile din nordul Asiei Mici și în Tracia a fost consemnată pentru prima oară la noi de mitropolitul Dosoftei în “Viețile sfinților” pe luna noiembrie 30, ziua prăznuirii sale2.

În sprijinul evanghelizării Daciei Pontice de către Sfântul Apostol Andrei vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene, și din stânga Prutului care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponimice – peștera Sfântul Andrei existentă până azi în sudul Dobrogei, comuna Ion Corvin; pârâiașul Sfântul Andrei etc. El va fi orânduit episcopi și în cetățile de pe malurile Pontului Euxin, la fel cum au făcut și ceilalți Apostoli. Din aceste dovezi rezultă că creștinismul românesc este de origine apostolică.

Răspândirea creștinismului pe întreg teritoriul carpato-danubiano-pontic nu va fi făcută forțat ci locuitorii acestor pământuri din proprie convingere aderă la noua învățătură. După cucerirea Daciei de către romani învățătura creștină s-a putut răspândi în Nordul Dunării pe mai multe căi: prin coloniști aduși în Dacia din provinciile care fuseseră creștinate (Dalmația, Panonia, Grecia, Asia Mică, Egipt) prin ostașii din armata romană folosiți pentru apărarea noii provincii prin negustorii ce făceau comerț cu orașele de la malul Mării Negre.

Creștinismul fiind o religie a oamenilor săraci, la început nu a fost recunoscută. Despre o creștinare masivă a daco-romanilor putem vorbi numai după retragerea aureliană 271 – 275 când după ce legiunile și administrația imperiului s-a retras peste Dunăre, creștinii au reușit să-și exprime nestânjeniți învățătura.

Faptul că daco-romanii nu numai că au primi noua învățătură dar o și puneau în practică este dovedită de numeroase acte martirice ale creștinilor care preferau să-și piardă viața decât să renunțe la noua învățătură. În timpul numeroaselor persecuții (Nero 54 – 68, Domițian 81 – 96, Traian 98 – 117, Marc Aurelius 169 – 180, Dioclețian 284 – 305) foarte mulți creștini au renunțat la viața pământească pentru dobândirea împărăției cerurilor. Astfel găsim dovezi istorice despre moartea preotului Montanus și a soției sale Maxima – 26 martie 304; episcopul Irineu din Sirmium – 6 aprilie 304; diaconul său Dimitrie – 9 aprilie 304, ale cărui moaște sunt făcătoare de minuni. În Sciția Minor cunoaștem o serie de martiri – episcopul Efrem al Tomisului 7 martie, 304, preotul Epictet și tânărul Astion convertit de el, martirii de la Niculițel: Zoticus, Atalos, Kamasis și Filipos3. Acest număr impresionant de martiri dovedește clar existența unei vieți creștine pe teritoriul amintit. În anul 313 împăratul Constantin Cel Mare dă edictul de la Milan prin care se proclamau drepturile religioase ale tuturor cetățenilor, anulând toate hotărârile luate împotriva creștinilor și Bisericii recunoscându-ise calitatea de instituție religioasă organizată.

După ce capătă libertate creștinii răspândesc cuvântul lui Dumnezeu astfel încât tot teritoriul ocupat de urmașii daco-romanilor primește influențele binefăcătoare ale noii credințe. Dar religia creștină posedă o anumită organizare bisericească în trepte ierarhice: diacon, preot, episcop. Toate aceste trepte le regăsim și pe teritoriul patriei noastre, lucru reieșit atât din actele martorice cât și din dovezile istorice descoperite la noi. Episcopia Tomisului, atestată documentar în anul 369 își începe șirul episcopilor cu Evangelicus, continuând cu Efrem, Tit, Marcu – participant la lucrările Sinodului I de la Niceea, Vetranion – cunoscut pentru disputa cu împăratul arian Valens, Gherontie – participant la lucrările celui de al II-lea Sinod ecumenic, Teotim I, apărătorul Sfântul Ioan Gură de Aur, Timotei participant la cel de al III-lea Sinod ecumenic, Ioan, Alexandru, Teotim II, Paternius și Valentiniam4. De asemenea avem dovezi și despre teologi care au trăit în Sciția Minor – Ioan Casian, Dionisie cel Mic – fixează pentru prima oară numărarea anilor “de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos” cu o eroare de patru – cinci ani5.

Urmele creștinismului se pot observa și în bazilicile paleocreștine descoperite la Tomis, Trophaeum Traiani, Histria, Callatis, Dinogeția, Niculițel. Numeroase obiecte și inscripții folosit în cult dovedesc rădăcinile adânci ale creștinismului pe teritoriul patriei noastre, această credință pătrunzând în inima și sufletul acestor locuitori.

În secolele VII-XII prezența dovezilor despre creștinism pe teritoriul strămoșesc este mult mai redusă din cauza valurilor de populație migratoare în special slavii, care vor influența ritul bizantin practicat la noi, în continuare vorbindu-se despre un rit bizantino-slav la români. Faptul că în secolele VII-X eram înconjurați numai de slavi precum și lipsa cărților de slujbă traduse în limba română a determinat pe episcopii, horepiscopii și preoții noștrii să adopte limba slavă în care se începuse prin sfinții Chirel și Metodie lucrarea de traducere a cărților bisericești. Ritul bizantino-slav a fost pentru noi – în împrejurările de atunci – un mijloc de păstrare a Ortodoxiei. Este cunoscută lupta dintre Roma și Bizanț din secolele IX-XI pentru integrarea în Europa Centrală și Sud Estică. Dacă românii ar fi folosit în continuare limba lor în cult Romei i-ar fi fost ușor să-i atragă la “ritul latin”. Prin introducerea ritului bizantin de limbă slavă la noi am rămas și pe mai departe sub jurisdicția bisericească a Patriarhiei de Constantinopol.

În Transilvania și Banat situația este diferită din cauza migrației ungurilor care în anul 896 se așează în Câmpia Panonică de aici organizând expediții de ocupare a teritoriilor vecine. Menumorut, Glad, Gelu au luptat cu oștile cotropitoare, apărându-și pământurile. Despre o stăpânire maghiară pe teritoriul Transilvaniei nu poate fi vorba decât în ultimul sfert al secolului XI. Influența ungurilor pe harta politică a Europei Centrale începe să crească după ce îmbrățișează creștinismul. Deși la început au fost încreștinați de misionari veniți din Bizanț, din motive politic ei se vor îndrepta către Roma, în 973 principele Geysa încheind o alianță cu împăratul “Sfântului Imperiu Roman de națiune germană” Otto I, alianță care prevedea predica misionarilor catolici în Ungaria6. Cum pe teritoriul Transilvaniei exista deja organizare bisericească – episcopii, parohii la Dăbâca, Biharea, Oradea, Alba Iulia, autorităților ungurești nu le-a fost prea greu să înlocuiască locașurile de cult și instituțiile bisericești ortodoxe cu altele noi catolice. Dovezile arheologice arată clar acest lucru. De exemplu sub biserica din cetatea Prejmer – secolul XIII, județul Brașov s-au descoperit temeliile unei alte biserici zidite de autohtoni, probabil în secolul VI, având planul în cruce greacă. Același lucru este valabil și pentru două mănăstiri din Cluj și Meseș și altele din Valea Someșului7. Se poate afirma că episcopiile catolice de la Alba Iulia și Oradea au luat ființă pe locul unor episcopii românești.

Printre popoarele migratoare, care, după cum am văzut în cazul ungurilor și slavilor, au influențat atât istoria poporului nostru cât și organizarea bisericească, limba, etc. se numără și pecenegii și cumanii, ultimii cucerindu-i pe primii (pecenegii) la mijlocul secolului IX, aceștia fiind așezați în regiunile de câmpie ale Moldovei de sud și Munteniei. După ce-i cuceresc pe pecenegi cumanii îmbrățișează creștinismul, episcopul catolic Robert de Esztergom fiind numit “legat apostolic” în Cumania și în țara vecină a brodnicilor. Episcopul Robert este înlocuit cu Teodoric, ce-și avea reședința în orașelul Milcov sau Milcovia. Mulți cercetători au încercat să identifice această localitate. Astfel canonicul Rogereus arată că țara episcopului cumanilor începe după râul Siret. Istoricul maghiar Luko Gabor crede că ar fi fost în județul Olt aici găsindu-se multe sate cu numele de Milcov, Milcovel. Alți istoricii (D. Onciu, R. Rosetti, Ferent) consideră că orașul Milcov ar fi identic cu cetatea Crăciuna, în părțile Milcovului. Academicianul C. Giurescu credea că se află pe teritoriul actualului oraș Odobești8.

Însă ceea ce interesează și are legătură cu episcopia cumanilor și viața bisericească a românilor ortodocși este o scrisoare datată din 14 noiembrie 1234 adresată de Papa Grigorie IX, principele de coroană Bela fiul și coregentul lui Andrei al II-lea al Ungariei din care se poate desprinde atitudinea românilor din acest părți față de pătrunderea catolicismului. “După câte am auzit – scria papa – în Episcopia cumanilor se află niște popoare care se numesc vlahi, care, deși se socotesc creștini, totuși, având rituri și obiceiuri diferite, săvârșesc fapte potrivnice acestui nume. Căci nesocotind Biserica romană nu primesc tainele bisericești de venerabilul nostru frate, episcopul cumanilor ci de la oarecare falși pseudo episcopi care țin de ritul grecilor. Și unii din regatul Ungariei, atât ungurii cât și teutonii și alți drepcredincioși locuind printre ei, trec la credința lor și făcându-se una cu acei valahi, primesc zisele taine nesocotindu-l pe episcopul cumanilor spre marea indignare a credincioșilor și spre mult mai puțina scădere a credințe creștine”9.

Această scrisoare prezintă un dublu interes. Pe de o parte atestă existența unor episcopi ortodocși în teritoriile extracarpatice, pe care papa îi numește pseudo episcopi, iar pe de altă parte arată rezistența românilor ortodocși în fața acțiunii prozelitiste a romano-catolicilor, stăruința lor în credința ortodoxă, care era atât de puternică încât atrăgea și pe unii credincioși catolici, secui și sași trecuți peste Carpați. La întrebarea: “Cine erau acești pseudo episcopi și unde-și aveau reședința” au încercat să răspundă cercetătorii în domeniu ei înaintând ipoteza că pseudo episcopii erau de neam român având grijă de credincioșii ortodocși, reședința lor fiind undeva în teritoriile extra carpatice în regiunile de curbură ale acestora trăind pe lângă conducătorii unor formațiuni politice românești. Cercetătorul Basil Iorgulescu consemnează la sfârșitul secolului trecut o tradiție conform căreia unul din acei pseudo episcopi de la anul 1234 și-ar fi avut reședința undeva prin părțile Buzăului10.

Altă știre despre organizarea bisericească a românilor din Muntenia și Oltenia, avem din anul 1247 an în care regele Bela al IV-lea al Ungariei încheie o înțelegere cu cavalerii teutoni, pe care i-a chemat pentru apărarea hotarelor Ungariei de noi incursiuni din partea tătarilor dar și ca să ajute regatul maghiar în expansiunea sa în teritoriile cuprinse între Carpați și Dunăre. În schimbul acestor servicii cavalerii primeau mai multe posesiuni și privilegii. Diploma pe care le-a dat-o regele Bela al IV-lea la 2 iunie 1247 constituie un document fundamental al istoriei poporului român, din cauza faptului că atestă existența mai multor cnezate și voievodate românești la sud de Carpați. Astfel regele acorda cavalerilor “toată Țara Severinului cu munții acesteia și cu toate locurile ce țin de ea, precum și cnezatele lui Ioan Farcaș, până la râul Olt, afară de țara voievodului Litovoi pe care o lăsau românilor, după cum au avut-o ei și până acum”. În stânga Oltului dania cuprindea “toată Cumania, de la râul Olt și munții Transilvaniei în aceleași condiții ca și Țara Severinului, în afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor” pe care o lăsau acestuia să o ție ca și până acum: Ceea ce este important este faptul că din diploma amintită se desprinde că există și o organizare bisericească în teritoriile respective. Astfel documentul respectiv prevedea că o parte din veniturile teritoriilor cedate să se împartă între rege și cavaleri, iar altele să rămână în întregime acestora. De la prevederea respectivă făceau excepție “bisericile clădite și cele ce se și cele ce se vor clădi în toate țările sus zise, din veniturile cărora nu păstram nimic pe seama noastră, rămânând deci neatinse cinstea și drepturile arhiepiscopilor pe care se știe că le au “11. Cercetătorii istorici au ajuns la concluzia că este vorba de “pseudo episcopii” amintiți la 1234, care vor fi stat pe lângă cnejii și voievozii amintiți mai sus. Istoricul D. Onciul credea că este vorba de episcopul catolic de Severin, dar pe atunci nu exista nici o episcopie acolo. Datorită faptului că în practica evului mediu organizarea bisericească urma celei politice, este de neconceput că voievozii Seneslau și Litovoi să nu fi avut pe lângă ei un ierarh care să hirotonească preoți și să sfințească biserici. Probabil ierarhul lui Seneslau purta titlul de arhiepiscop și va sta în preajma sa, fie la Argeș (pe locul bisericii domnești cu hramul Sfântului Nicolae s-au descoperit fundațiile uneia din secolul XIII) fie la Câmpulung, sub biserica măriei Negru Vodă de aici (secolul XIV) s-au descoperit fundațiile unei ctitori mai vechi.

Despre organizarea bisericească din Moldova găsim știri în cronicile vechi. Astfel Cronica rusească a lui Ipatie și documente polone din secolele XII, XIII pomenesc bolohovenii (blah – vlah) adică românii din părțile de nord ale Moldovei. Tot documentele istorice rusești amintesc în 1159, 1161, 1174 o altă formațiune politică în centrul și sudul Moldovei, acea al berladnicilor, al cărei centru se pare că era Bârladul.

În bula papei Grigorie al IX-lea din 1227 este amintită țara vecină a brodnicilor. Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie” arată că locuitorii din trei ținuturi ale Moldovei trăiau într-un “fel de republică”: Câmpulung, Vrancea și Tigleciu. Alte cnezate și voievodate se pare că existau în regiunea Orheului și Lăpușnei. După cum cnejii și voievozii atestați la sud de Carpați în 1247 aveau în jurul lor ierarhi tot așa vor fi existând ierarhi ortodocși în “Țara Bolohovenilor a Berladnicilor și a Brodnicilor”. Probabil unul din “pseudo episcopii” din 1234 își va fi avut reședința în această țară a brodnicilor, situată în apropierea Țării Bârsei și a Cumaniei. În 1353 este atestat documentar episcopul Chiril Românul în Prszemysl în țara bolohovenilor. Aceste presupuneri logice despre existența organizării bisericești și în Moldova sunt întărite de descoperirile arheologice. Astfel s-au descoperit aproximativ 20 de cruci relicvar datând din secolul XII, XIII la Bâtca Doamnei (Piatra Neamț) Suceava, Botoșani, Iași, Bacău12.

Scrisorile papale menționate mai sus și descoperirile arheologice dovedesc că în teritoriile extracarpatice – Țara Românească și Moldova au existat în cursul secolului al XIII-lea episcopi, preoți și biserici ortodoxe pentru trebuințele sufletești ale credincioșilor români din aceste părți. Acești pseudo episcopi din scrierile papale cu puțina lor știință de carte, dar cu evlavie adâncă și cu dragoste față de pastorii lor au știut să-și țină credincioasă, strâns legat d Biserica Ortodoxă.

Secolele XIII, XIV constituie “evul mediu românesc” acum desăvârșindu-se organizarea politică și bisericească a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei. În Muntenia cel care va reuni toate formațiunile politice sub un singur conducător va fi Basarab I Întemeietorul, fiul lui Tihomir, care, prin câștigarea luptei de la Possada – 1330 cu regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, a înlăturat pretențiile de suzeranitate ungară și a realizat independența țării sale. La sfârșitul domniei sale țara pe care o cârmuia Basarab se întindea de la Carpații Meridionali la Dunăre și de la Porțile de Fier până la nordul Dobrogei. Paralel cu unificarea politică a fostelor voievodate și cnezate sub un singur conducător va fi fost ales și un singur ierarh, cu titlul onorific de mitropolit. Primul ierarh atestat documentar este Iachint care în 1384 era mitropolit de Vicina iar după 1352 este mutat la Câmpulung sau Argeș. Recunoașterea oficială din partea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol o va obține fiul lui Basarab I, Nicolae Alexandru Basarab în 1359. În acest sens s-au păstrat două acte privitoare la această recunoaștere ambele din mai 1359 scrise în limba greacă. Primul era înscrisul sau hotărârea Sinodului Patriarhal din Constantinopol prin care mitropolitul Iachint este recunoscut ca mitropolit al Țarii Românești. Al doilea act este scrisoarea patriarhului ecumenic Calist I către domnul Nicolae Alexandru I prin care-i aducea la cunoștință hotărârea sinodului. În hotărârea sinodală se arăta că domnitorul Nicolae Alexandru “a cerut nu o dată, ci de mai multe ori prin scrisorile sale” ca Biserica din țara sa să fie sub oblăduirea canonică a scaunului Patriarhiei din Constantinopol13.

În Moldova se poate observa aceeași tactică pe care am remarcat-o în Țara Românească, cu excepția faptului că, dacă în Țara Românească reunirea formațiunilor politice s-a făcut sub un conducător local, în Moldova unirea formațiunilor politice s-a făcut de către un conducător venit de peste munți. În Moldova este vorba de o “descălecare” întâi a lui Dragoș apoi a lui Bogdan. Istoriografia noastră de până acum susținea că sub Bogdan și fiul său Lațco n-a existat o organizare bisericească ortodoxă însă această teorie este inacceptabilă. De vreme ce Bogdan I a ctitorit Biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți nu se poate concepe să nu fi avut lângă sine o față bisericească mai înaltă adică un arhiereu care să slujească la Curte, să hirotonească preoți, să sfințească biserici. Un “pomelnic al sfintei Mitropolii a Rădăuților și sfintei mănăstiri” copiat în 1780 după un exemplar mai vechi înșiră pe domnii moldoveni începând cu Bogdan I, iar între vlădici sunt înșirați până la Ioanichie al Rădăuților (1472 atestat documentar) alți opt vlădici. Aceștia erau: Nicolae, Ștefan, Iosif, Meletie, Lavrentie Grigorie, Sava și Ghelasie. Recunoscută de Patriarhia Ecumenică, Mitropolia Moldovei ia ființă înainte de septembrie 1386 când apare într-un “Manual de cancelarie bizantină”. Datorită faptului că Petru Mușat apelează la mitropolitul Haliciului, Antonie pentru a hirotoni doi ierarhi moldoveni Iosif și Meletie, dar fără avizul Patriarhiei Ecumenice, între Patriarhia Ecumenică și Moldova intervine o ruptură adâncită și de respingerea de către moldoveni a ierarhilor hirotoniți de Patriarhul Ecumenic pentru Moldova. Se ajunge chiar la aruncarea anatemei asupra Moldovei de către Patriarhul Antonie (1389 – 1390; 1391 – 1397). Restabilirea relațiilor și recunoașterea celor doi ierarhi va fi posibilă doar când la cârma Patriarhiei ajunge Patriarhul Matei I iar în Moldova domn era Alexandru cel Bun (1400 – 1432). Acesta va trimite o solie la Patriarhia Ecumenică și situația se rezolvă în sensul că sunt recunoscuți cei doi ierarhi, cartea patriarhală datând din 26 iulie 140114.

În Transilvania în ciuda propagandei catolice credincioșii ortodocși rămân sub îndrumarea episcopilor și întâistătătorilor drept credincioși. Într-o inscripție descoperită pe zidul bisericii din Streisângeorgiu apare cel mai vechi nume de preot din Transilvania cunoscut – numele preotului Naneș (1313 –1314). La 2 iunie 1360 cu prilejul unui scaun de judecată al românilor din districtul Hațeg sunt amintiți protopopul din Ostrov, preotul Zampa din Clopotiva, Dalc din Densuși, Dragomir din Țustea și Balc din Peșteana. O descoperire de mare importanță se face la mănăstirea Râmeț în anul 1978 când este găsită o inscripție ce datează din anul 1377, în care apare numele arhiepiscopului Ghelasie, primul ierarh ortodox român cunoscut în teritoriile intracarpatice15. Observăm din toată această înșiruire de date și nume cum a rodit sămânța Evangheliei sădită pe pământurile acestea de către Sfântul Apostol Andrei. După ce s-a definitivat organizarea statelor feudale românești istoria și-a urmat cursul. Istoria ne prezintă știri despre apariția monahismului prin Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului urmașii vechilor sihaștrii ce trăiau în sălbăticiile naturii. Un moment de cotitură îl reprezintă apariția tiparului. În cultura românească va fi introdus la aproximativ 60 de ani de la invenția sa de către Johannes Gutenberg. În Țara Românească vor apare primele trei cărți de cult în limba slavonă sub atenția meșterului tipograf Macarie ieromonarhul. Astfel ies de sub tipar un Liturgher (1508) un Octoih (1510) și un Tetraevanghel în 151216. Urmașul ieromonahului Macarie va fi Dimitrie Liubavici, el tipărind un Molitvelnic slavon, un Apostol (cu o ediție dublă și pentru Moldavă) și un Minei17. Alt meșter tipograf este ieromonahul Lavrentie care va tipări un Tetraevanghel și o Psaltire într-o tipografie situată la marginea Bucureștiului la mănăstirea Sfântul Ioan Prorocul (Plumbuita)18. Activitatea tipografică va fi continuată de Filip Moldoveanul pentru a fi încununată de către diaconul Coresi care va tipări următoarele cărți: Octoih (1556),Triod-Penticostar (1557), Evanghelia cu învățătură (1581), Tetraevanghelul (1560 – 1561) prima carte românească, un Apostol în română (1566), Întrebare creștinească, Pravila Sfinților Părinți (1561), Psaltire, Liturghier, Evanghelia cu învățătură (1580 – 1581)19. Marele merit al diaconului Coresi îl reprezintă lupta pe care a dus-o pentru introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea științei de carte în limba română. Prin tipăriturile românești ale lui Coresi s-a făcut și mai multă simțită unitatea de limbă, de credință, și de origine a românilor de pretutindeni.

Istoria politică și bisericească a românilor își va urma cursul său, cea politică fiind marcată de lupta pentru neatârnare și libertate iar cea bisericească constituindu-se dintr-o serie de evenimente importante cum ar fi sinodul de la Iași, Uniația și din activitatea unor ierarhi care fac cinste Bisericii Ortodoxe Române – mitropoliții Teofil, ȘtefanVârlaam, Ilie Iorest, Sava Brancovici, Antim Ivireanu. Strânsa legătură dintre istoria bisericească și cea politică va fi observată în secolul XVIII odată cu infiltrarea în societatea românească a elementului fanariot. Astfel, în 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească Poarta Otomană instaurează domniile fanariote. Introducerea domniilor fanariote a determinat o importantă modificare în viața politică, bisericească, economică și socială, pentru mai mult de un secol. Țările Române fiind complet integrate în sistemului politic și militar otoman. Domniile fanariote în Moldova și Țara Românească și dominația Habsburgilor în Transilvania au constituit desigur piedici în calea dezvoltării firești a societății românești astfel încât are loc o ascuțire a conflictului dintre boierimea pământeană și elementele greco-fanariote. Grecizarea domniei, a marii proprietăți funciare și a Bisericii se vor produce cu deosebire după 1780. În contextul european al circulației ideilor revoluției franceze, a fost imposibil de oprit propagarea și îmbrățișarea lor de către toți românii care doreau scape de sub jugul puterilor străine. Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 a fost un pas important pentru realizarea revoluției pașoptiste20.

În privința vieții bisericești constatăm că scaunele ierarhilor au fost ocupate în câteva rânduri de vlădici greci. În toată epoca fanariotă scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei a fost ocupat de 12 vlădici dintre care 6 de origine greacă și 6 români, la Râmnic au fost 2 greci iar la Buzău din 11 episcopi 5 au fost greci. Regimul fanariot a încercat subjugarea vieții bisericești prin ierarhii greci de pe scaunele mitropolitane și episcopale, prin împingerea elementelor grecești în administrația bisericească și prin închinarea mănăstirilor românești la Locurile Sfinte, toate averile acestora părăsind Țările Române.

În aceste condiții istorice se poate vorbi despre lupta dintre elementul grecesc și cel românesc, tradițional reprezentat de mitropoliții: Grigorie, Filaret, Iosif care tipăreau și traduceau cărți în limba română. Mitropolitul Grigorie, cu aprobarea domnului în 1823 a numit egumeni români, a întocmit catagrafii cu averile mănăstirilor, le-a rânduit case de venituri și a oprit în mare parte trimiterea de bani la Locurile Sfinte până ce se vor plăti datoriile acelor mănăstiri. După trecerea sa la cele veșnice, urmașii activității sale vor rămâne trei episcopi: Chesarie al Buzăului, Neofit al Râmnicului și Ilarion al Argeșului. Dintre acești episcopi reținem persoana episcopului Chesarie al Buzăului a cărui viață, personalitate și operă constituie subiectul acestei teze de licență. Bun ierarh, credincios valorilor învățăturii Mântuitorului Hristos, patriot, spirit luptător pentru idealurile neamului românesc Episcopul Chesarie al Buzăului se înscrie în rândurile celor mai de seamă ierarhi care au păstorit obștea dreptcredincioasă românească.

Note Bibliografice

1 – Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol. I Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 1991 pag. 63

2 – Ibidem pag. 64

3 – Ibidem pag. 85

4 – Ibidem pp. 143 – 153

5 – Pr. Prof. Ioan G. Coman Teologi și teologie în Scythia Minor în secolele IV – VI, în B.O.R., an XCVI, 1978, nr. 7-8 pp. 784-796

6 – Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu op. cit. Vol. I, pag 217

7 – Nicolae Dănilă Elemente bizantine în viața populației autohtone din Banat și Transilvania în secolele VII – XIII, în Mitropolia Banatului, an XXXIV 1984, nr. 11-12 pag. 715

8 – Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu op. cit. Vol. I, pp. 241, 242

9 – Ibidem pag. 243

10 – Ibidem pag. 244

11 – Ibidem pag. 245

12 – Ibidem pp. 247 – 248

13 – Constantin C. Giurescu Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în B.O.R., an LXXVII, 1959, nr. 7-10, pp. 673 – 697

14 – Pr. Prof. Niculae Șerbănescu Mitropolia Moldovei și Sucevei. Șase sute de ani de la prima mențiune documentară a existenței ei în B.O.R. an CIV, 1986, nr. 9-10, pp. 110 – 120

15 – Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu op. cit. Vol I, pp. 290 – 294

16 – Ibidem pag. 535

17 – Ibidem pag. 541

18 – Ibidem pag. 542

19 – Virgil Molin Coresi editor și tipograf în B.O.R., an LXXVII, 1959, nr. 3-4 pp. 290 – 300

20 – Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821, Editura Didactică și Pedagogică, București 1996, pp. 387 – 388

=== 04 Viata crestina inainte de înfiintarea Episcopiei ===

Viața creștină înainte de înființarea Episcopiei Buzăului

În zona de curbură a Carpaților unde în preajma anului 1500 va lua ființă Episcopia Buzăului, dovezile arheologice de la Gherăseni și Băiești din județul Buzău prezintă dovezi de locuire a omului, purtător al culturii Criș, încă din paleolitic. Din această perioadă zona este locuită în mod permanent fapt dovedit de săpăturile arheologice din neolitic urmându-i cultura Boian cu așezări la Aldeni, Largu, Smeeni în județul Buzău. Din perioada bronzului avem cultura Monteoru răspândită pe Valea Slănicului, Valea Buzăului și în special la Monteoru. Săpăturile arheologice arată prezența oamenilor în această zonă și în epoca fierului, așezarea rupestră Fundul Peșterii având incizate pe pereți 12 săbii tip “akinakes”1, unele fiind tipic dacice. Descoperirea unui tezaur de monede geto-dacice caracteristice goților dintre Buzău și Siret la Cârlomănești – Buzău dovedește statornicia și înflorirea economică la dacii liberi – carpii.

În necropolele carpice ce au fost descoperite în teritoriul de curbură a Carpaților s-a practicat ritul funerar al incinerației, ca o urmare a cultului solar, focul fiind considerat un “frate mai mic al soarelui” și de aici cultul vetrei și al focului. Carpii considerau că trupul învelește sufletul și trebuie ars pentru ca sufletul să se poată bucura de nemurire. Astfel s-a pregătit drumul zalmoxismului care prin asceții săi va pregăti pătrunderea creștinismului pe aceste meleaguri. Astfel în studiul său <<Elementele de continuitate spirituală>> în <<Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților>> Pr. Prof. Ioan Coman arată că reforma religioasă înfăptuită de Deceneu pe vremea lui Burebista în secolul I îHr a reorganizat și în zona Buzăului capele de care pomenește Iordanes. Important este faptul că acest fond de spiritualitate întâlnit la locuitorii zonei de curbură a ajutat din plin la răspândirea creștinismului în special în castrul român de la Pietroasele unde chiar s-au descoperit morminte creștine. Acest castru ce funcționa și în vremea împăratului Caracula (212 – 217) întărește ideea conform căreia creștinismul ar fi fost adus și de militarii din Legiunea IX Claudia Piafidelis , cu sediul în Durostorum2.

Dovezile arheologice descoperite în aceste teritorii atestă prezența creștinismului la întorsura Carpaților în secolele IV – VI, prezența întărită de izvoarele scrise care dezvoltă ideea prezenței unui creștinism bine organizat. Astfel istoricul bisericesc Filostorgius scrie că în timpul domniei lui Valerian (253 – 260) și a fiului său Galienus (260 – 268) goții de la Dunăre năvălesc în Galatia și Capadocia luând prizonieri printre care și clerici. Respectivi prizonieri trăind împreună cu barbarii au convertit la creștinism pe mulți dintre ei. Iată rolul acestor prizonieri care au aruncat sămânța creștinismului pe teritoriile acestea din zona controlată de goți. Se știe că în secolul III carpi și goții atacau regiunile imperiului luând prizonieri printre care se presupune că ar fi fost și creștini. Se presupune că numărul goților era considerabil de vreme ce exista aici un episcopat condus de Teofil al Goției participant la Sinodul I Ecumenic, Goția fiind, cercetările ulterioare demonstrând acest lucru, nu în Crimeea ci în spațiul carpato danubiano pontic.

Istoricul Socrate arată că episcopul Teofil ar fi fost predecesorul și învățătorul lui Ulfila ai căror strămoși au fost prizonieri creștini în Asia Mică. Înaintașul lui Teofil a fost Eutyches, lăudat de Sfântul Vasile cel Mare care la fel a fost prizonier creștin din Capadocia în urma incursiunii goților din 2573.

Creștinismul din zona de curbură a Carpaților are de câștigat în urma păcii încheiate în 332 între Constantin cel Mare și goți, una dintre condiții fiind acordarea de către goți a libertății de credință printre creștini. Profesorul Emilian Popescu avansează opinia conform căreia în urma încheierii păcii respective ulfila va fi hirotonit la Constantinopol în anul 336. După relatarea lui Filostorgius, el era episcop nu numai pentru goți ci “pentru toți creștinii din țara getică”. Episcopia sa ar fi fost în zona Buzăului, la Pietroasele, Ulfila fiind născut “undeva în părțile Buzăului”4.

Această situație propice răspândirii creștinismului datorată încheierii păcii de la 332 n-a durat decât până în 347 – 348 când între împăratul Constantin și conducătorul geților Aorich se înrăutățesc relațiile și este dezlănțuită o persecuție împotriva creștinilor care erau considerați oameni ai romanilor. Sfântul Chiril al Ierusalimului referindu-se la această prigoană împotriva creștinilor spune că mulți au avut de suferit, episcopul Ulfila refugiindu-se cu alți creștini în sudul Dunării la Nicopolis. Altă persecuție împotriva creștinilor va fi cea din timpul lui Atanarich din 369 – 372 când creștinii vor fi din nou numiți prietenii ai romanilor.

Din a doua jumătate a secolului IV ne vine o dovadă puternică a organizării bisericești bine închegate în ținutul Buzăului și anume scrisoarea “Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia” care însoțea moaștele Sfântului Sava de la Buzău (Gotul) martirizat în răul Buzău la 18 aprilie 372. Scrisoarea ne informează că Sfântul Sava era de neam grec, ortodox, trăitor în post și rugăciune într-un sat din Muntenia, fiind cântăreț într-o biserică. În timpul persecuției lui Atanarich în anul 372, în preajma Paștilor, o parte din credincioși și preoți sunt nevoiți să se refugieze din Gothia peste Dunăre în Romania, adică într-una din provinciile imperiului de răsărit, în Moesia sau în Sciția Minor. Între cei plecați era și preotul satului respectiv Sansalas. Sfântul Sava, după cum ne arată actul său martiric, s-a dus în alt oraș la preotul Guthica pentru a petrece Paștele împreună. Pe drum i s-a arătat un bărbat foarte înalt și strălucitor la vedere care i-a poruncit să se întoarcă la preotul Sansalas. Sava îi răspunde că Sansalas a părăsit țara, și vrea să-și continue drumul, dar o ninsoare abundentă îl face să se reîntoarcă în sat. Aici îl va regăsii pe preotul Sansalas, revenit între timp, ei prăznuind Paștele împreună cu ceilalți credincioși. În cea de-a treia noapte sosește în satul respectiv Atharid, fiul unui rege got, cu o ceată de prigonitori. Preotul Sansalas și Sava sunt prinși și siliți să aducă jertfă idolilor, lucru pe care îl refuză. Prigonitorii hotărăsc ca Sava să fie înecat în râul Buzău, cu un butuc de lemn prins de gât, în timp ce Sava aducea slavă lui Dumnezeu. Sfântul Sava a fost înecat după ce în prealabil fusese răstignit pe o osie de căruță și spânzurat de grindina casei, toate acestea întâmplându-se la 18 aprilie 3725.

Alte știri despre organizarea bisericii avem în secolul XIII, din scrisoarea Papei Grigorie IX adresată la 14 noiembrie 1234 principelui de coroană Bela, și în care se vorbește despre existența unor pseudoepiscopi ce țin de ritul grecilor, în episcopia cumanilor, care împărtășesc credință neținând seamă de ierarhii catolici6. Iată așadar cum se prezenta viața bisericească din aceste teritorii înainte de înființarea episcopiei.

Note Bibliografice

1 – Pr. Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire românească, Editura Episcopiei Buzăului, 1986 pag. 13

2 – Ibidem pag. 15

3 – Ibidem pag. 16

4 – Ibidem pag. 16

5 – Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu Istoria B.O.R., Vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București 1991, pag. 83

6 – Pr. Prof. Dr. Vasile Ghe. Sibiescu, Episcopatul cuman de la Milcovia (1927 – 1241): Împrejurările înființării, rezistența băștinașilor români ortodocși, în Vol. <<Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților>> Vol. I, Buzău 1983, pp. 284 – 320

=== 05 Inceputurile Episcopiei Buzaului ===

Începuturile Episcopiei Buzăului

Datorită faptului că termenul începuturi cuprinde mai multe aspecte data înființării, jurisdicția, ctitorul primului locaș, primul episcop, vor fi analizate pe rând fiecare dintre aceste aspecte. În ceea ce privește data înființării episcopiei trebuie precizat faptul că nu s-a păstrat un act oficial emis de cancelaria domnească prin care să fie atestat în mod neîndoielnic anul în care s-a înființat episcopia respectivă. În schimb s-a păstrat un izvor istoric din secolul XVI: scrierea haghiografică “Viața Sfântului Nifon”.

Gavriil Protul, autorul acestei lucrări, informează despre organizarea Bisericii din Țara Românească, de către voievodul Radu cel Mare (1495 – 1508) realizată cu sprijinul și ajutorul fostului patriarh al Constantinopol Nifon, care va convoca un sinod mixt de clerici și mireni. La acest sinod sunt convocați egumeni de la toate mănăstirile din Țara Românească, domnul, boierii, preoții și mirenii și le dă învățături din Sfânta Scriptură învățându-i faptele credinței adevărate. Tot odată el hirotoni doi episcopi dându-le eparhii cu hotare, învățându-i să poarte de grijă pastorilor lor. Anul în care a avut loc acest eveniment important în viața bisericească a Țara Românească nu este consemnat. La fel s-a întâmplat și cu numele episcopilor, teritoriile asupra căreia se întinde jurisdicția fiecărei episcopii1.

Pentru început ne vom opri asupra anului în care s-a ținut sinodul, au luat ființă cele două episcopii și implicit episcopia Buzăului. Istoricii care s-au ocupat de această eparhie au propus anii: 1495, 1496 alții 1500, 1502, 1503, 1504, 1505 și chiar 1508. Cu toate că respectivii istorici nu sunt hotărâți în ceea ce privește anul, ei sunt hotărâți în ceea ce privește faptul că ea a fost întemeiată sub domnia lui Radu cel Mare. Adevărata dilemă planează asupra anului în care s-a ținut sinodul la care s-a hotărât înființarea celor două eparhii. Este cunoscut faptul că patriarhul Nifon a păstorit în două rânduri, în ambele fiind înlăturat de turci. Prima dată în 1488 și a doua oară în 1498, când va fi exilat la Adrianopol. De aici se va răspândi vestea virtuților acestui ierarh până în Țara Românească iar domnitorul Radu cel Mare când auzi despre Nifon se duse la el și-l rugă să vină în Muntenia.

“Cea mai veche afirmație în ordine cronologică despre vremea lui Nifon în Țara Românească o găsim la Dionisie Fotino, care, în 1818 nota că a fost adus când Radu cel Mare s-a dus să salute în persoană pe sultanul Baiazid II în locul lui Mahomed II”2. Dacă Baiazid domnește între anii 1481 – 1512 prima venire a domnitorului nu putea fi decât după 15 septembrie 1495 data urcării sale pe tron. Dionisie Fotino afirmă că Episcopia Buzăului a fost înființată la 1495 dar se știe că în anul 1496 patriarhul Nifon a fost ales pentru a doua oară patriarh al Constantinopolului.

Profesorul de istorie bisericească Nicolae Dobrescu nota în 1910 că Radu cel Mare ceru pe Nifon de la sultanul Baiazid când Nifon pierde în 1502 scaunul pentru a treia oară3. Istoria însă nu a consemnat decât două păstoriri ale patriarhului Nifon în scaunul constantinopolitan.

O redactare grecească a vieții Sfântului Nifon arată cum s-a realizat venirea voievodului Radu cel Mare la Constantinopol “S-a întâmplat să fie chemat de împărat la Constantinopol pentru ca să plătească dările împărătești și așa veni la Adrianopol, auzind de sfântul că se află acolo scos din tron și păzindu-se de împăratul”4.

Același motiv pentru vizita voievodului și anume plata birurilor este întărită și de trimisul venețian la Constantinopol care în 1503, vorbind de tributul pe care-l plăteau țările române – 4000 de ducați Moldova și 8000 Muntenia spune că Radu vine în fiecare an să sărute mâna sultanului.

Istoricul N. Iorga scria în 1901 că în vara anului 1504 Radu cel Mare a fost chemat la Poartă împreună cu noul domn moldovean Bogdan. În timpul acestei călătorii întâlni la Adrianopol pe un bătrân cleric Nifon. Istoricul Iorga susține că faptul că respectiva călătorie a avut loc în anul 1504 după ce au trecut trei ani de la sfințirea mănăstirii Dealului. O informație istorică foarte prețioasă care poate duce la rezolvarea respectivei probleme este aceea că după ce patriarhul Ioachim (1498 – 1502), urmașul patriarhul Nifon, care era detronat, turcii, consemnează Echetesis Chronica “trimit clericii la Nifon, care era în Valahia și n-a vrut să mai vie”5. De aici rezultă clar faptul că în anul 1502 patriarhul Nifon era în Țara Românească. Se știe faptul că Radu cel Mare venea în fiecare an la Constantinopol și el avea cum să-l vadă pe Nifon, exilat la Adrianopol după cea de-a doua detronare care are loc între iunie – decembrie 1498. Ducând tratative atât cu stăpânirea turcească cât și cu fostul patriarh putem considera că anul venirii în țară a lui Nifon, anul ținerii sinodului și deci al înființării episcopilor Buzăului și Râmnicului, ca fiind anul 1500.

Teritoriul de jurisdicție

Gavril Protul vorbește în “Viața Sfântului Nifon” și de jurisdicția celor două eparhii arătând că cei doi episcopi hirotoniți au primit “eparhii cu hotară care cât va birui”6. Datorită termenului “care cât va birui” unii istorici afirmă că teritoriile nou-înființatelor episcopii nu erau delimitate, fapt ce putea duce la un conflict între episcopi. Însă textul nu lasă loc pentru alte interpretări pentru că se subliniază că eparhiile aveau hotar. Formula “care cât va birui” lasă loc de interpretări, însă important este faptul că în originalul grecesc nu apare ci numai în traducerea românească găsim exprimarea respectivă. D. Russo afirmă că textul românesc nu-i o traducere fidelă a originalului grec, ci un text alcătuit pe baza “Vieții Sfântului Nifon” pentru a se citi în biserică de ziua prăzmuirii Sfântului.

Biografia Sfântului Nifon arată că după ce a devenit arhiereu la Salonic el învață pe toți să țină rânduielile Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți. Ales patriarh al Constantinopolului pentru a îndrepta biserica lui Dumnezeu când vine în Țara Românească organizează toate obiceiurile după rânduiala Sfinților Apostoli. Se știe că respectivul conflict dintre Nifon și Radu cel Mare intervine în urma nerespectării unor prevederi ale dreptului canonic. Este imposibil ca un patriarh al Constantinopolului să nu cunoască prevederile canoanelor ce afirmă că un episcop nu poate să depășească hotarele teritoriului său, acest lucru întâmplându-se el fiind pedepsit.

Teritoriul de jurisdicție a fost fixat de la înființarea Episcopiei, după cum reiese din reconfirmare de domnitorul Radu Paisie la 17 noiembrie 1543 vechilor rânduieli a înaintașilor lui “Dă domnia mea această poruncă a domniei mele preacinstitului părinte episcop chir Anania și sfintei și dumnezeiești și marei biserici, episcopiei de la Buzău (…) ca să le fie enorie și scaun de judecată cel întru folosul sufletului, după legea lui Dumnezeu credinței creștine: județul Buzău și județul Râmnicul Sărat și județul Brăila și Județul Săcuieni, aceste patru județe cu toată hirotonisirea preotească și bisericească. După cum au așezat și întocmit foștii domni din înaintea noastră, tot așa și domnia mea am dăruit și am așezat mai sus enorie”7. Radu Paisie întărește vechea organizare sistemului din timpul înaintașilor săi, textul fiind foarte clar, nelăsând loc pentru alte interpretări.

Primul episcop a fost Paisie (1500 – 1515). După el au urmat în ordine: Anania (1543 – 1546), Ieremia (1550 – 1558), Ilarion (1558 – 1568), Atanasie (1569 – 1583), Luca (1583 – 1603), Teofil (1603 – 1610), Chiril (1610 – 1617), Efrem (1618 – 1637), Ștefan (1637 – 1649), Serafim (1649 – 1668), Grigore (1668 – 1691), Mitrofan (1691 – 1702), Damaschin (1702 – 1708), Ioasaf (1708 – 1716), Daniil (1716 – 1719), Filaret (1735 – 1741), Metodie (1741 – 1748), Antim (1753 – 1756), Neofit (1756 – 1757), Rafail (1757 – 1763), Cosma (1763 – 1787), Dositei (1787 – 1793), Costandie (1793 – 1819), Ghrasim (1819 – 1824) și Chesarie (1825 – 1846)8 care face obiectul lucrării de față și de viață opera și activitatea căruia ne vom ocupa în continuare.

Note Bibliografice

1 – Pr. Gabriel Cocora, Episcopia Buzăului o vatră de spiritualitate și simțire românească, Ed. Ep. Buz., 1986, pag. 24

2 – Ibidem pag. 25

3 – Ibidem pag. 25

4 – Ibidem pag. 25

5 – Ibidem pag. 26

6 – Ibidem pag. 26

7 – Ibidem pag. 28

8 – Nicolae Iorga Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ed. Ministerului de Culte, Buc. 1828, pag. 341

=== 06 Nasterea, copilaria si viata lui Chesarie ===

Nașterea, copilăria și viața lui Chesarie până la

alegerea sa ca episcop în 1825

Trăind la începutul secolului XIX el face parte din generația renașterii noastre culturale când Veniamin lucra fără preget pentru răspândirii luminii și pentru cultivarea și înălțarea clerului; mitropolitul muntean Grigorie IV era în strălucirea activității sale pe teren religios, științific și patriotic totodată. Acum se scriu și se tipăresc cărți din ce în ce mai multe: “ne scuturasem de năvălirea grecească și de înrâurirea acestui neam străin” – se puneau temeliile școlilor noastre și acum pășeam încet spre o înavuțire culturală, în care clerul nostru înalt era tot în frunte contribuind la această “epocă mângăietoare pentru biserica orientală”1 – cum o numește Filaret Scriban. Iar la această operă de redeșteptare a neamului întreg îi revine o parte însemnată și episcopul Chesarie, un pastor bun cu multe calități sufletești alese și cu dorința de a lucra mai mult decât stricta datorie putea să i-o ceară. Păstorirea lui îl arată ca fiind o figură însemnată, radiant mai cu seamă în fapte bune și cu mult simț patriotic.

Despre data nașterii sale se știe sigur că este anul 1784 după cum arată inscripția de pe piatra mormântului său care se află la Episcopia Buzăului: “Pacinicul lăcaș al colosalei umbre” și nu în preajma acestui an. De asemenea se știe sigur că s-a născut în București din părinți români fără avere, cum reiese din mărturisirile contemporanului său I. D. Petrescu, care adaugă că tatăl său se stabilise “lângă bărăția veche din Capitală”2. Iorga în “Istoria Bisericii Românești II” îl numește bucureștean3. Din botez i se spunea Constantin și era cunoscut sub denumirea dascălul Constantin Căpățână. Până la vârsta de treisprezece ani stă lângă părinții săi, după aceea fiind încredințat episcopului de Argeș, Iosif, care, văzându-l înzestrat cu inteligență aleasă și bună purtare îl dădu la școala grecească de la Domnița Bălașa, aflată sub conducerea vestitului dascăl Lambru Protiades.

Din acest timp, tânărul cu purtări frumoase Constantin devine ucenicul lui Iosif de Sivas, cel dintâi episcop al Argeșului (1793 – 1820). După terminarea învățăturii din acea școală din care s-a distins tot episcopul Iosif îl îndeamnă spre cinul monahal. Intră în monahism cu numele Chesarie – nume care n-a fost dat la întâmplare ci după numele lui Chesarie de Râmnic, protectorul lui Iosif tot așa precum și Chesarie de Buzău va transmite la rândul său lui Iosif Naniescu numele protectorului său Iosif .

Încă de când era tânăr iubea viața liniștită și retrasă. Locuința și-o avea la început în chiliile de la Biserica Antim, acest tânăr bătrân cum i se zicea ori “mișelin”4 devenind arhidiaconul episcopului care-l luase sub protecția sa. După moartea lui Iosif, 27 octombrie 1820, Chesarie este făcut econom la mănăstirea Antim, iar gospodărirea bună pe care o face aici îl îndeamnă pe mitropolitul Grigorie Miculescu să-l ia pe lângă sine, la 1823 ca “vătaf” sau econom la Mitropolie. Toate calitățile sale purtarea lui cea blândă, cararcterul său serios, modestia smerenia și blândețea sa fac să fie ales ca episcop în scaunul Buzăului.

Inscripția de la mormântul său arată precis că în anul 1825 a ocupat scaunul episcopal de la Buzău. Acest lucru s-a întâmplat datorită calităților sale dar și recomandării călduroase ce i-o făcu mitropolitul Grigorie către domnitorul de atunci Grigorie Ghica. Episcopul predecesor Gherasim Rătescu păstorise din 1819 până în 1824 când și-a dat demisia. Trecuse un an iar el nu se mai gândea să se întoarcă în scaunul episcopal trăind o viață liniștită de schimnic la mănăstirea Căldărușani. Mitropolitul Grigorie îi scrie – în septembrie 1824 zicându-i între altele: “să te întorci iarăși la păstoria turmei cei ce ți s-au încredințat de Dumnezeu și mai vârtos acum după ce te-ai făcut mai sănătos cu amândouă sănătățile și mai puternic împotriva lupilor. Și deci alegând ce este mai bun și mai plăcut Domnului și să mă bucur ori cu preacinstitul răspuns ori cu preaveselitoarea față a sfinției tale. De la Căldărușani însă Gherasim Rătescu răspunse la data de 9 septembrie 1824. Eu sunt tot pentru sorocul ce l-am avut de care vei ști preasfinția ta că eu când am ieșit din mănăstire ca să fiu episcop numai cu soroc de doi ani sau mult trei am ieșit iar nu mai mult; peste care soroc văz că au trecut doi ani și tot mă siliți ca să fiu; care este peste putința mea, ci mă rog să mă iertați și Dumnezeu să vă ierte”5.

În locul acesta episcopul care acum stătea viață retrasă, veni Chesarie în anul 1825, în 5 aprilie. În acest an el ca episcop al Buzăului iscălește în energicul protest contra grecilor adresat Porții cu data de 6 mai 1825. În inscripția de la schitul Rătești restaurat de dânsul în 1844 se zice “întru al 19-lea an al păstoriei sale”6 – deci anul începeri episcopului Chesarie la Buzău este 1825.

Din 1834, iunie 22, când moare mitropolitul Grigorie, va alcătui locotenența împreună cu ceilalți doi episcopii Nofit al Râmnicului și Ilarion al Argeșului până în 1840 când va fi ales mitropolit Neofit al II-lea.

Ca viață în tot timpul episcopatului său Chesarie a fost de o virtute ireproșabilă. Plin de evlavie, până la acuzația nedreaptă ce i s-a adus că ține prea mult la cultul extern, blând și iertător, dornic veșnic de a se înconjura de bărbați buni, iubitor al vieții călugărești, el sfătuia pe cei ce veneau la dânsul să se învețe a muri bine, nu a trăi bine. Cu prilejul instalării în scaunul episcopal el a rostit un discurs de o însemnată valoare patriotică:

“Firea, care este lucrată cu dreapta cea tot puternică și a tot săvârșitoarea Dumnezeire, a eve și prea deslușit arată, că totul acesta, cât se vede și cât se cugetă, este alcătuit întru totimea sa din mădulări, și nu ar fi tot, de nu ar fi tocmit din părți.

Acestui cuvânt stau mărturii adevărate și netăgăduite chiar cereștile trupuri, căci de își va ridica cineva din oameni ochii la înălțime, acela va vedea mulțime de trupuri rătăcitoare și nerătăcitoare cu deosebite însușiri, cu deosebite mișcări, cu deosebite mărimi și cu deosebite depărtări.

Toate aceste trupuri, unul firește carele trăgând de toate cu neprefăcuta abatere și toate pe unul cu nedeslegata alcătuire, întocmesc pre totimea cea dintru înălțime, care nici s-au deslegat veri odată dintru început, nici se va deslega până la sfârșit, pentru că așa este buna voință a ziditorului și totul acesta este unirea multora într’una.

Același om de va privi la ființele cele de jos vedute, negreșit va vedea mărimea pământului, mulțimea dobitoacelor, mulțimea păsărilor și a celorlalte nesițitoare ființe, precum pietrele, lemnele și celelalte și fără îndoială, firește va simți, că din părți se alcătuiesc totul și din mădulări întregimea și această întregime este unirea multor în una.

Același om de va lua seamă la alcătuirea trupului său, va cunoaște fără îndoială; că din mmădulări este alcătuit întru totime. Fie care mădular este trupul omenesc, după deosebita îndemânare mișcându-se, ajutându-l pe celălalt mădular, și acela pe altul, și toate pe unul, și acest unul este totul, și de nu ar fi avut mădulări, nu ar fi trup, ci nimica, și acest trup este unirea multora în una.

Sfânta Sobornicească Biserică, începutul și sfârșitul, ce dintâi și apoi pricină a înfrânării și mântuiri omenești, de multe ori corabiei s-a închipuit de purtători de Dumnezeu părinți.

Această corabie este alcătuită din multe și deosebite materii: din lemn, fier și altele, și de nu ar fi alcătuită din acestea nu ar fi întregime, ci nimica și această întregime este unirea multor în una!

Această duhovnicească corabie se cârmuiește și se poartă de mulți, începând de la cârmaciul și capul său Christos și până la ceilalți slujitori ai corabiei, cum Apostolii și alții. Mânuitorul o îndreaptă cârmuind-o, Apostolii vâslesc cu vâslele slujbei lor și ceilalți sfinți bărbați lucrează la alte trebuințe al corabiei.

Toți aceștia sunt întrebuințați întru acesta și toți sunt un trup și o alcătuire în treaba Dumnezeirii corăbii, de o duc la mântuitoarele limanuri și această alcătuire este unirea multor în una.

Neamul omenesc de la început înmulțindu-se cu curgerea anilor pe fața pământului, s-au despărțit de mai în urmă în multe popoare după seminție și rudă, și fiecare popor de oameni însineșând partea pământului, pe care se afla locuind, au numit-o patrie, și această patrie este unirea multora în una.

Cuvântul acesta de patrie înrădăcinându-se în inima oamenilor, au ajuns a fi cea mai întâi râvnă omenească, pentru că vedem stând martori acestui adevăr, firea, istoria cea din înăuntru și cea de afară. Bătrânul Patriarh Iacob, aprins fiind de dorul patriei, a lăsat blestem fiilor săi, ca după moarte să-i aducă oasele în pământul strămoșilor lui, adică patrie.

Odisefs, măcar că avea o patrie prea mică Itaca, dar însă, mai mult a ales a fi în proasta sa patrie, de cât să primească nemurirea, pe care i-o oferea Dumnedoe Calipso, și câți alții nenumărați asemenea acestor au lăsat această pildă omenirii.

Toate împărățiile, neamurile, și norodele de obște și fie care seminție în parte, au jertfit pe fii lor pentru unirea patrioților și pentru folosul patriei; mai mult au ales a murii o parte dintrâșii de cât să li se desfacă unirea și să li se slăbească patria. Istoria, spre rușinea celor ce nu voesc a se uni și spre nemuritoarea slavă a celor ce voesc unirea spre folosul patriei, pune înainte pe viteazul Temistocle și pe Aristide elenii. Aceștia vrășmășindu-se între dânșii pentru deosebitele lor daruri, se pismuiau până la moarte, dar însă când era vorba pentru cinstea și folosul patriei, amândoi dintr-o glăsuire lăsau vrajba și reaua cugetare la o parte, și înfrățindu-se fără fățărnie se lupta împotriva vrăjmașilor până la izbândă, și slăviții biruitori întorcându-se amândoi în patrie, dobândea cununile vitejiilor lor, și apoi iarăși se pândiau pentru cele în parte ale lor vrăjmășiri. Drept aceea, neamurile cele vechi ca pe o firească avea vorba aceasta: <<Nu este nici un lucru mai dulce ca patria>>.

Câți bărbați după vremi, ajutorați de darurile lor, cele firesci și cele câștigate, s-au jertfit prin vărsare de sânge au hulit bogații, au trecut cu vederea slave, au urât desfătări și toate alte bunătăți le-au considerat de nimica în pământ străin și au ales a murii pentru patrie! Câți și în vremea de acum, având pe același dar al patriei, urmeadă acelorași întru totul!

Puțini s-au dis spre dovada dragostei și a iubirii de patrie, pe lângă nenumăratele dovedi, care arată pre acest adevăr. Omul nici prin graiu poate arăta, nici prin scris poate închipui cât foc arde în inima lor, când în străinătate aflându-se gândesc la patrie, și atât de mult biruește dragostea patriei pe celelalte plăceri, încât tote le are de al doilea, fie patria sa cât de mică, cât de proastă și ori cum ar fi.

În unele popoare statornicindu-se unirea oamenilor și iubirea de patrie înrădăcinându-se, au crescut, au sporit și s-au făcut neamuri nebiruite. Întraltele iarăși de neunire încuibându-se iubirea de sine și egoismul, s-au făcut în cele din urmă jertfă a dușmanilor, răspândind părțile poporului, așternând pustiile și spre pildă de ocară au lăsat numai urmele zidurilor. Amar lucru! Dărăpănătore pricină! Unirea popoarelor și iubirea de patrie au întemeiat stâlpi neclintiți, iar blestemata neunire a lăsat numai mormânturi. Unirea este pomul cel răsădit lângă izvoarele care aduce fericirea popoarelor, iar neunirea este copacul ticăloșilor, care de și rodesce, însă rodurile lui până au ajuns la copt, de crude putrezesc. O unire! Maica omenirii! Și o! blestemată desbinare și iubirea de sine, organele tuturor amărâtelor nenorociri și ale ticăloșilor omenesci! Cel ce defaimă unirea, dragostea aproapelui, slava și cinstea patriei, acela este om rău, împietrit, nesimțitor, vrăjmaș al omenirii, potrivnic lui Dumnezeu, tăgăduitor al fireștilor sfinte datorii, lepădat de credință și blestemat de obște, căci dice gura cea nemincinoasă a bisericii: “Să iubim unul pre altul ca într’un gând să mărturisim!!!” și acesta privește cu totul la unirea și statornicia prin dragoste.

Țara Românească, după nenorociri, câțiva ani sunt de când a scăzut din vitejeasca sa întregime și putere și a căzut sub veninata asprime a grecilor, adică a fanarioților și a altor, care au pribegit din patria lor pentru răutatea lor, precum se mărturisesce din ranele nu lesne de vindecat ale țării. Cu toate acestea văzut-am în multe rânduri pârlej, prea îndemânatic ca să se disgârbbovescă de povara amărâtelor greutăți, în multe rânduri au adus lui Dumnezeu în politicescul orizont al țării pre soarele deșteptării, care este cea singură pricină a desrădăcinării de nemurire; de multe ori firește de la sine a venit lucru întru îndemnare; dar însă veninul cel omorâtor și buriana cea otrăvitoare, care ieșea din răsadnița cea vicleană a grecilor, adică zavista, pre care potrivnicul neam a presărat-o după vremi în fruntașele părți ale pământenilor României nici o dată n-au îngăduit a vedea trupul românesc vindecat de boala de neunire; căci prin lingușitoarele și fățarnicele lor mijloace pricinuind țării pre ciuma răzvrătirii, dezbinării și a neunirii, au așternut-o în cele din urmă mai moartă în mormântul năprasnicilor năvăliri și în grozava groapă a anului cu leatul 1821, pre care de atâția ani adânc o surpaseră și tare o zidiseră prin arhitectura relelor cugetări. Acest an cu adevărat s-au arătat priveliștea celor sub suflet încuibate grecești rele cugete! Acest an deși amar la sufletul românescului trup, dar însă meșter povățuitor românilor este pentru vremile viitoare. Acest an cu adevărat s-au arătat alt Apelis, zugrăvind pe de o parte înegritul suflet al grecilor cu cele mai adevărate vopseli ale adevărului și pe de alta arătând românilor poteca desrobiei lor și a dobândirii binelui lor. O! anule 1821! Tu, cu adevărat prin intrare’ți de și ai pricinuit românilor amărăciune, dar de o dată deșteptare.

Lunile tale academiă s-au închipuit pentru români; dilele tale învățături s-au făcut pentru români; ciasurile tale, dascăli s-au așezat pentru români; iar minuturile tale ca niște luminători s-au înfipt în simțurile românilor!

Drept de aceea, fiece care trup, care poartă într-însul suflet românesc, este dator ție să-ți hărăzească cele mai dulci minute ale vieții sale. Neamul românesc are sfânta datorie, ca în mijlocul patriei lor să ridice spre pomenirea ta un monument spre vecinica ținere de minte, pentru că întradevăr tu ești anul bunătății Domnului. Deșteaptă-i din beția duchului grecesc și tresvește-i spre a învăța din ceea ce au pătimit, căci de a greși de două ori întraceia, nu este lucru de bărbat întelept.

Iar când dintr-acesta nu se vor înțelepți Români și nu vor cunoaște răutatea ce le au pricinuit Grecii atâția ani și nu se vor uni spre folosul patriei lor, atunci cu adevărat sunt vrednici de batjocura neamurilor și Grecii cu toată îndrăzneala pot spune că Ellada scote bărbați, iar Valahia roduri, o! hulă neștearsă! O! rușine vrednică! Și o ticăloșie a răzvrătiților români!

Ci dară Românilor! Voi ceia ce sunteți strănepoți ai slăviților acelor bărbați, rușinați-vă de a mai fi Batjocura Grecilor! Voi ceia ce a-ți fost ore când slăviți în istorie, nu vă mai smeriți grumazul la amăgitoarele momele ale grecilor. Nu mai fiți orbi miluitori către nemulțumitorii aceia, care să vă aducă în stare ca ei să vă pre voi dintr-al vostru! Dezbrăcați-vă de haina cea cu pole lungi ai iubirii de sineși și vă îmbrăcați în strălucitorul veșmânt al iubirei aproapelui și al patriotismului! Priviți în oglinda anului cu leatul 1821, și aceea vă va arăta ce fel a-ți fost până acum și cum trebuie să fiți de acum înainte! Fugiți departe de gâdilitura măzlisirei Grecilor și iubiți-vă unul pre altul! Depărtați de lângă voi arcurile slavei deșarte și numai pătrundeți pre ai voștri cu veninatele săgeți ale mărturiei cei sulemenite! Toți să iubească pe unul și unul pre toți, căci tot o frământură sunteți!

Iubiți unul pre altul întru legătura dragostei căci cel ce rămâne întru dragoste, întru Dumnezeu rămâne și Dumnezeu întru-însul!!!”7.

Note Bibliografice

1 – D. Furtună, Chesarie episcopul Buzăului, viața și meritele sale, Tipografia Românească, Buc. 1913, pag. 5

2 – Ibidem pag. 6

3 – Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ed. Ministerului de Culte, Buc. 1928, pag. 253

4 – D. Furtună, op. cit. pag. 7

5 – Ibidem pag. 9

6 – Nicolae Iorga, Inscripții din Bisericile României, Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva, fascicula 1, Buc., pag. 69

7 – George Voicu, Viața și activitatea lui Kesarie, episcop de Buzău 1825 – 1846, Tipo-Litografia Cărților Bisericeșci, 1897 pp. 22 – 30

=== 08 Activitatea pastoreasca a episcopului Chesarie al Buzaulu ===

Activitatea pastorală a episcopului Chesarie al Buzăului

– ziditor și restaurator de biserici –

Bărbat înțelept, învățat, plin de râvnă apostolică, Chesarie va întreprinde o serie de măsuri și va înfăptui acte ale căror urme sunt neșterse până azi în eparhia Buzăului. Epoca bisericească de la începutul secolului XIX se caracterizează din punct de vedere administrativ bisericesc prin aceea că administrația și răspunderea averilor episcopiilor și a mănăstirilor erau tot asupra episcopilor și egumenilor respectivi. Episcopii aveau putere exclusivă nu numai de a face hirotoniile, de a supraveghea buna orânduire bisericească ci și de a dispune de întrebuințarea veniturilor. În anul 1835 și anul 1840 prin două legi se instituie Regulamentul Organic prin care se iau averile mănăstirilor și moșiilor de sub administrația ierarhilor rămânând pe seama Statului care începe să exercite o influență din ce în ce mai mare asupra bisericilor, urmând modelul administrației rusești. Aceste schimbări survenite în viața politică bisericească în timpul păstoririi episcopului Chesarie nu-i afectează acestuia prea mult activitatea sa administrativă deoarece în 1825 când vine episcopul Chesarie la Buzău măsurile despre care am amintit mai sus erau luate de puterea politică. Din această cauză avem posibilitatea să admirăm lucrurile înfăptuite de acest bun cârmuitor și administrator.

Urmând exemplul celorlalți episcopul Veniamin de la Huși și Iosif de la Argeș, de cum ia în primire scaunul de la Buzău, Chesarie va purcede la o activitate de reorganizare a acestei episcopii. În primul rând el va plăti datoriile Episcopiei zidind din temelie casele domnești ce se află înaintea bisericii mari, casele arhierești și ale iconomatului. La sfatul și sub îndrumarea sa se vor ridica și câteva clădiri pentru oaspeți și după înființarea seminarului, un local frumos pentru această școală.

O informație exagerată este aceea că la venirea sa, Chesarie găsi episcopia în cea mai deplorabilă stare, ca compunându-se dintr-o casă învelită cu stuf și dărăpănată până la temelii1. Pentru a descoperi realitatea în mod cât mai obiectiv este necesar să facem câteva săpături la temeliile acestor clădiri ale episcopiei Buzăului, să descoperim ctitorii și starea în care se aflau la vremea lui Chesarie.

Reparația bisericii mari a Episcopiei s-a datorat în cea mai mare parte intențiilor onorabile ale marelui ierarh de a ridica instituția episcopiei la nivelul așteptărilor credincioșilor și de a ține ridicat steagul ortodoxiei. Dar în același timp se poate vorbi despre o mare pierdere și anume despre acoperirea vechilor inscripții care dădeau informațiile despre ctitor și anul în care locașul a fost constituit, în locul vechilor inscripții apărând cuvintele: “Această Sfântă Biserică s-a făcut de Episcopul Chesarie în locul celei vechi”2.

Despre zidirea catedralei episcopiei refăcută de episcopul Chesarie trebuie să afirmăm faptul că de-a lungul istoriei s-au emis mai multe ipoteze în legătură cu domnitorul care ar fi ridicat această biserică. Astfel mulți au spus că ridicarea sfântului lăcaș s-ar fi făcut de Neagoe Basarab (1512 – 1521), Radu de la Afumați (1522 – 1524; 1525 – 1529), fiul lui Radu cel Mare (1495 – 1508).

Ultimele cercetări atribuie ridicarea bisericii domnitorului Radu cel Mare, cel care pentru a reorganiza viața politică și bisericească a Țării Românești va convoca un Sinod la anul 1500, în frunte cu patriarhul Nifon, sinod ce va dispune înființarea a două episcopi la Buzău și Râmnicul Vâlcea, înzestrate cu teritorii eparhiale și având episcopii eparhioți. Este imposibil ca la aceste sedii noi de episcopii să nu fi fost construite catedrale episcopale idee dedusă din cele două pisanii în care se menționează că Matei Basarab este al doilea ctitor important al acestui așezământ: PISANIA SCRISĂ LA 1745 (AZI DISPĂRUTĂ).

“Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu umbrirea Duhului Sfânt, eu, robul lui Dumnezeu Iisus Hrisstos Io Matei Basarab Voievod, împreună cu doamna mea Eleni, cercetat-am, pe unde am aflat case dumnezeiești, făcute de alți domni bătrâni, strămoșii domniei mele și le-am întărit și le-am înnoit, deci fiind și această sfântă biserică făcută de aceiași moși ai domniei mele, văzându-să arsă și stricată de păgâni, cu milosârdie și cu nevoință ne-am îndemnat de am ridicat atât biserica stricată de tot și am zidit din temelie această sfântă casă unde se cinstește hramul Adormitei Preasfintei Născătoarei de Deus și pururea Fecioarei (sic) Marii, pentru sufletul domniei mele și ai răposaților domniei mele, pentru ca să aflăm lăcaș vieții la înălțimea cerului; și atuncea, era îndreptată scaunului episcopii din Serafim episcopul, fără îndemnator preste tot lucrul bisericii, era jupan Moisi vel Spătar, la leat de 1758 (1650) mai în 30. Iar când au fost cursul anilor 7249 (1741) ghenar în doi, fiind domnul Constantin Niculae Voievod, alegând pre mine netrebnicul robu lui Dumnezeu, Methodie, a fi episcop acestei episcopii fiindu stricată de cutremur și de oști, m-am silit cu toată osârdia de-am zidit turnurile și bolta altarului, am tăiat două ziduri din lăuntru deschizând ferestrele pre sus, am zugrăvit pe din lăuntru și pă din afară, si-am pardosit stâlpi la uși și petri pă la ferestri și-am făcut care n-au fost. Săvârșitus-am lucrul bisericii a treia domnie a domnului Io Constantin Niculae Voievod la ani de la zidirea lumii 7253 (1745) august în 30”3.

PISANIA ACTUALĂ ÎN CHIRILICĂ AȘEZATĂ DEASUPRA UȘII DE LA INTRARE ÎN 1834

“Această sfântă și dumnezeiască biserică s-au zidit din temelie de răposatul întâi fericire Mafteiu Basarab Voievod leat 1649, după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești începător aceștii scaun fiind chiar Serafim Episcop. La leat 1740 fericitul episcop chir Metodie așezându-să într-acest scaun, și găsindu-se stricată de cutremure și păgânită de opște s-au apucat mai întâiu de l-au dărâmat turlele, fiind slăbite, au zidit altele, apoi au împodobit-o, atât pe din lăuntru cât și pe din afară. Iar la leat 1832 robitorul lui Dumnezeu episcop chir Chesarie, văzându-i iarăși turlele slăbite de cutremure și despodobită de toate frumusețea ce s-ar fi cuvenit să aibă o acest fel de sfântă episcopie, încă și prădată de toate lucrurile sale cele mișcătoare din vremea răzvrătirii din leat 1821, s-au apucat cu râvnă și grea cheltuială de au dărâmat întâi turlele pre cei doi stâlpi din biserică și pre toate ferestrele, de-au făcut cu meșteșug arhitectonesc, apoi destencuindu-se, atât din lăuntru și pă din afară, au împodobit-o înlăuntru cu iscusită zugrăveală, cu tâmplă și cu alte săpătorii poleite, iar p-afară cu foarte frumoasă arhitectură, asemenea înfrumsețându-se tot atuncea cu clopotniță și așa cu multă dragoste și libov au înnoit toate până la cel mai mic lucru, spre veșnica sa pomenire și s-au isprăvit tot lucrul acesta în zilele Domnului Alexandru Dimitrie Ghica, voievod la leat 1838 Dechemvrie 30 și s-au sfințit cu multă armonie bisericească.”4

Din aceste două pisanii putem trage următoarele concluzii:

1) Din acea dată la anul 1649 reiese că Matei Basarab a cercetat unde se află biserici făcute de înaintașii săi pe scaunul domnesc pentru a le reface și a le întării.

2) În inscripția din 1834 care se păstrează și astăzi în exterior deasupra intrării se arată că Matei Basarab a zidit din temelie biserica după ce a dărâmat-o pe cea veche din temelie fiind arsă și stricată de năvălirile barbarilor. Deci nu Matei Basarab a fost cel care a zidit biserica dintru începuturile ei ci unul din strămoșii săi cel mai probabil Radu cel Mare. În sprijinul acestei afirmații vom prezenta argumentele următoare:

a) Pomelnicul catedralei episcopiei de Buzău începe cu următoarele nume: “Radu Matei Voievod, Elena Doamna”.

b) Istoricul de artă Prof. Dr. Vasile Drăguț, referindu-se la catedrala de la Buzău afirmă: ”Un puternic argument că biserica episcopală din Buzău a fost construită de Radu cel Mare este oferit de planul acestui lăcaș, întru totul asemănător cu cel al bisericii mănăstirii Dealul pe care același domnitor o înălțase în anii 1499 –1500 probabil aceeași echipă de meșteri care a construit importanta biserică a mănăstirii Dealul, între cele două edificii existând o perfectă asemănare de plan și de elevație”5.

c) Ca argument logic poate fi luat în considerare și următorul aspect; domnitorul nu putea să înființeze acest centru ecleziastic fără să ridice un locaș de închinare, de primă necesitate pentru slujirea și propovăduirea adevărurilor ortodoxe.

După ce Matei Basarab va rezidi biserica episcopală de la Buzău, diaconul sirian Paul de Alep vizitează Buzăul consemnând în notele sale de călătorie că aici a văzut “o monastire mare de piatră a cărei biserică mare și foarte înaltă este de piatră cu scară înaltă și cu cupole foarte înalte iar deasupra cu o cruce foarte mare”6. Tot acest diacon afirmă că Matei Basarab zidise 150 de mănăstiri și biserici de piatră el fiind cunoscut în istoria noastră unul din cei mai mari ctitor de locașuri bisericești, pe tot cuprinsul Țării Românești.

În ceea ce privește reședința episcopală de la Buzău, G. Voicu ne transmite o informație eronată despre situația palatului episcopal arătând că episcopul Chesarie la venirea sa găsește episcopia într-o stare deplorabilă, fiind alcătuită dintr-o dărăpănătură acoperită cu stuf. Datele istorice nu precizează sigur faptul că Radu cel Mare când a înființat Episcopia Buzăului a avut grijă și de construirea unei locuințe pentru conducătorul spiritual al eparhiei. B. Iorgulescu în “Dicționar geografic statistic, economic și istoric al județului Buzău” arată că episcopia a avut de la început biserică și reședință episcopală, episcopii de aici refugiindu-se din cauza năvălirilor turcești la mănăstirea Vintilă Vodă. Acest lucru nu poate fi adevărat pentru că nici această mănăstire nu era scutită de atacurile turcilor, lucru dovedit de plecarea starețului de aici în 1706 după ajutoare, mănăstirea fiind despuiată de toate odoarele și icoanele în urma trecerii turcilor și tătarilor. În 1739 este prădată de muscali iar în 1848 trupele țariste lichidează un detașament al polonezilor republicani democrați refugiați aici. Nu se știe cum arăta reședința episcopală de la Buzău înainte de rezidirea de către Matei Basarab a catedralei totodată el zidind și o astfel de locuință. Insoțitorul patriarhului Macarie al Antiohiei în Țările Române, diaconul Paul de Alep precizează că pe data de 24 noiembrie 1654 la Buzău au fost găzduiți într-un palat7. Când în anul 1708 la cârma eparhiei vine episcopul Ioasaf, din palatul respectiv nu au rămas decât ruine, acest episcop trebuind să construiască altul, ajutat fiind și de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714). Înfăptuirea acestei lucrări este confirmată de pisania aproape ilizibilă ce se mai păstrează în parte de nord a edificiului:

“Cu ajutorul lui Dumnezeu au luat începuturile și sfârșitul acestei case cu pivniță în zilele pre înaltului Domn Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, fiind Mitropolitul Chir Antim Ivireanu (…) împreună cu iubitorul de Dumnezeu Chir Ioasaful episcopul Buzăului…”8.

În anul 1981, în timp ce se lucra la restaurarea cornișei palatului episcopal, episcop la Buzău fiind Antonie, s-a descoperit o inscripție pe care este scris: “Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod”9 o dovadă în plus pentru susținerea tezei conform căreia Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod a contribuit la zidirea acestui lăcaș. Rezultă deci că palatul episcopal amplasat acum în fața catedralei, a fost construit pe vremea lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod, probabil pe ruinele palatului ridicat de Matei Basarab la începutul secolului XVII. Palatul brâncovenesc avea la origine, în afara foișorului specific stilului respectiv, un demisol de mari dimensiuni, acoperit cu opt calote semisferice, rezemate pe arce mari de cărămidă, înscriindu-se în categoria construcțiilor brâncovenești.

Starea în care se afla reședința episcopală în secolul XVIII este descrisă de catagrafia din 1787, în care, pe lângă informațiile privitoare la situația și avutul episcopiei din acel timp, aflăm și unele detalii despre palat. Astfel era așezat deasupra unei pivnițe, avea șase camere mari, patru cămări și încăperi de serviciu fiind acoperit cu olane iar camerele pardosite cu cărămidă.

În secolul XVIII Episcopia de la Buzău este afectată foarte mult de cutremure și năvălitorii străini, războiul ruso-turc din 1768 – 1774 și urmările sale obligându-l pe episcopul Metodie să refacă întreg complexul episcopal. În alte două catagrafii, cea din 1819 de la instalarea episcopului Gherasim Rătescu (1819 – 1824) și cea din 1825 de la instalarea episcopul Chesarie (1825 – 1846) palatul episcopal este descris cam tot la fel ca și în catagrafia din 1787, având șase camere, trei cămări, pivniță și pridvor în față, fiind acoperit cu olane. Deci nu era o dărăpănătură acoperită cu stuf cum susține G. Voicu în teza sa de licență “Viața și activitatea lui Chesarie episcop de Buzău”. După cutremurul din 1838 starea Episcopiei era jalnică, aceasta producând grave deteriorări palatului episcopal. În această situație episcopul Chesarie pornește o campanie de reconstrucții și reparații la întreg centrul episcopal, transformând palatul în întregime. Astfel va fi demolat foișorul, adăugându-se edificiul brâncovenesc o nouă construcție cu rol de sufragerie, o cameră de serviciu, schimbări esențiale la etaj, modificându-se interiorul rezultând o nouă împărțire a acestuia, astfel că din palatul ridicat de Brâncoveanu nu a mai rămas decât pivnița cu interiorul modificat, cu bolți distinse, cu intrări și geamuri noi, cu mulți pereți de cărămidă zidiți pentru a susține noul etaj conceput de Chesarie, pereți care strică și compromit arhitectura originală. Istoricul Nicolae Iorga arată că episcopul Chesarie zidește peste pivniță rămasă de la Constantin Brâncoveanu noul palat iar preotul G. Cocora cercetând îndelung evoluția arhitectonică de la acest centru eparhial scrie “râvna episcopului Chesarie a șters orice urmă a vechii și interesantei arhitecturi din vremea lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu”10.

Trebuie însă să arătăm și faptul că intențiile episcopului Chesarie erau dintre cele mai nobile, Episcopia aflându-se într-o stare jalnică după cutremurul de la 11 ianuarie 1838. Ierarhul nu avea cunoștințele despre arhitectura vechii clădiri, cu atât mai mult cât la Departamentul Credinței din București se afla un arhitect bisericesc de origine germană, I. Schlatter, care aviza toate lucrările de reconstrucție și care probabil nu avea prea mult interes pentru păstrarea stilului românesc în arhitectură. Din raportul înaintat de stăpânirea județului Buzău se observă că “cea mai mare pagubă și stricăciune este aceea ce au cercat episcopia. Adică zidurile s-au slăbit destul de rău, clopotnița cea mare din lăuntrul curții s-au zmintit atât de rău că aproape stă să cadă. Casele arhierești, seminarul cel vechi (care atunci era palatul), încăperea de tipografie s-au zmintit foarte mult încât unele s-au și dărâmat și aproape au fost să se primejduiască cinci din seminariști”11.

Iată deci că este de înțeles râvna episcopului Chesarie pentru a restaura edificiile greu de respectivul cutremur, intenția sa fiind aceea de a reclădi și înfrumuseța Episcopia Buzăului cum a fost atunci când vrednicii întemeietori au ridicat-o.

Activitatea de restaurator al edificiilor eparhiei nu se oprește numai la catedrală, palatul și dependențele Episcopiei ci va continua în toată eparhia. Astfel episcopul Chesarie contribuie la restaurarea mănăstirii de călugări Cislău, aflată în comuna cu același nume, mănăstire ce era și metoh al Episcopiei Buzăului. Inscripția nouă este edificatoare în ai arăta grija episcopului pentru sfintele locașuri: “Această sfântă biserică s-a zidit din temelie spre cinstea și lauda prea sfânta de Dumnezeu născătoare, prin osârdia și toată cheltuiala iubitorului de Dumnezeu Episcopul Buzeului Chir Chesarie într-același loc, unde a fost cea din 1749, care a fost zidită din temelie de fericitul întru-pomenire, Episcopul Buzeului Chir Metodie, slăbită fiind de cutremure s-a dărâmat; și așa împodobindu-se acesta pe din înăuntru și pe din afară s-a înfrumusețat pe alocurea cu zugrăveli și cu toate cele trebuincioase până la cel mai mic lucru fiind învechite de vreme și stricate de celelalte. Al căreia lucru săvârșindu-se s-a și sfințit în zilele prea înălțatului Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, cârmuindu-se sfânta Mitropolie de cei trei Arhierei ai țării, fiind anul 1839 decembrie 20”12. La fel se va întâmpla și cu schitul Ciolanu, comuna Tisău, unde, din cauza înmulțire viețuitorilor se simțea nevoia extinderii. Episcopul Chesarie în 1828, va zidi o biserică mai mare, cu hramul Sfânților Apostoli Petru și Pavel, biserică ce va arde în 1855 și reconstruită de starețul Ioanichie13. În comuna Bălănești se afla schitul Cozienii fost metoh al Episcopiei, acum biserica de mir. El a fost fondat pentru prima oară de Episcopul Chesarie după cum, o dovedește înscripția:

“Acest Dumnezeiesc locaș ziditu-s-a din început la anul 1834 mai 24 isprăvindu-s-a la anul 1845, decembrie 10, întru cinstea și lauda Adormirei prea sfinției de Dumnezeu născătoare și pururea fecioară Maria, în zilele prea învățatului nostru Domn a toată Țara Românească Alexandru Dimitrie Ghica Episcopul Buzeului Chir Chesarie.”14

Altă biserică va fi cea din Govanseci, ridicată pe malul stâng al râului Buzău, deasupra unei movile, la anul 1844. Pe locul unde a fost ridicată această biserică nouă se afla una mai veche, făcută de episcopul Constantin, inscripția arătând acest lucru:

“Locaș Dumnezeiesc sunt afierosit marelui ierarh Nicolae și me înalți pe un pământ dulce, pe care l-a dăruit Sfântul Episcop Buzeu marele Mihai Viteazul, la anul 1598. Mult timp am fost prădat și pustiit de păgânătate și stropit de lacrimile creștinismului călduț. Din ruine m-a înălțat prea sfinția sa Chesarie Episcopul, la anul 1844, iar râvnitorul econom Filoteiu, m-a săvârșit la anul 1847, decembrie 6. Astă-zi auzi ruga mea umilă a Românului creștin; fie ca mâine să serbeze triumful eroului român sub alt Mihai.”15

Tot episcopul Chesarie va reconstitui și schitul Sfântul George din comuna Bozioru. În anul 1825 va muta pe călugării ce viețuiau aici la schiturile Gavanele și Fundătura, unde până atunci fuseseră călugărite. Pe călugărițe le va duce la Sfântul George, mărind biserica și zidind mai multe chilii; inscripția dând mărturie despre acest lucru.

“Acest dumnezeiesc locaș s-a ridicat din nou din temelie, în locul unde a fost altă biserică tot de lemn, mică și foarte veche, în hramul sfântului și marelui mucenic Gheorghe și unde s-a găsit și un pomelnic zugrăvit și scris pe o icoană de lemn, care se păstrează și până acum, cu letul 7104 al răposatului întru fericire Mihnea Vodă, cel ce dintâiu a hărăzit această moșie a schitului cu semn de jur împrejur, precum se cuprinde în chrisovul Măriei sale în leat 7095. Mai adăugându-se la aceasta și chramul bunei Vestiri a prea sfinției de Dumnezeu Născătoare și blagoslovenia prea Sfinției sale Constantin Episcop de Buzău, a fi pentru viața monahicească de obște, început de răposatul Stareț Macarie Ieromonahul și ridicată prin răposatul Macarie, cu Grigorie Ieromonahul. Iar la anul 1825 cu buna chibzuire și blagoslovenia prea Sfinției sale D. D. Chesarie Episcopul Buzăului, s-au aședat maici călugărițe mutând pe părinții monahi de aci la schiturile Fundătura și Găvănele, mai lăsându-se biserica, făcându-i-se și balcon și zugrăvindu-se cu tota a prea Sfinției sale cheltuială 1844.”16

La inițiativa episcopului Chesarie și a locuitorilor orașului Buzău se va rezidi la anul 1833 biserica Sfinților Îngeri. Cu toate că în noua inscripție nu era trecută și anul în care a fost zidită, se crede că această biserică a fost fondată pentru prima oară de la anul 1600, în actul de înscriere pentru zidirea ei găsindu-se trecută Doamna Neaga cu suma de 100 de talere.

La fel se va întâmpla și cu biserica din comuna Pârșcovu, care a fost și meteh al Episcopiei, desființată fiind de episcopul Chesarie în 1836. Biserica va fi rezidită în anul 1844 de episcopul Chesarie, inscripția arătând acest lucru:

“Această sfântă și Dumnezeiască biserică spre slava și cinstea sfinților, slăviților verhovnici ai apostolilor Petru și Pavel s-au zidit din temelie prin osârdia și toată cheltuiala iubitorului de Dumnezeu episcopul Buzăului chir Chesarie; și au înfrumusețat pe afară cu arhitectură, s-au zugrăvit pe dinăuntru ce cele mai frumoase vopseli și cu cele mai frumoase podoabe până la cel mai mic lucru, ne având cea veche nici un lucru vrednic de privire. Început a luat zidirea let 1844, iar sfârșitul la încetarea an 1845, când se și afla Domn acestei țări Gheorghe Dimitrie Bibescu Vv, iar mitropolit Prea Sfințitul Kirie Kir Neofit 1845, decembrie 15.”17

Și schitul de călugărițe Rătești, din comuna Gura Aninoasei este rezidit de episcopul Chesarie în anul 1844.

“Întru slava și cinstea prea sfinției cei de o ființă și nedespărțită Sfântă Treime, s-a ridicat din temelie această sfântă biserică, în locul celei vechi și împodobită precum se vede, cu zugrăveală și cu alte multe podoabe prin osârdia și cheltuiala prea sfințitului și mult râvnitorului cu cele Dumnezeiești D. D. Chesarie, episcopul Buzăului, întru al 19 an al păstoriei sale la care a ajutat și alți pravoslavnici creștini ale căror nume scrie-va-le Domnul în cartea vieții, în ceruri; așezându-se iarăși chramul sfintei troițe, precum a fost din vechime, domnind în acea vreme Măria sa George Demetru Bibescu Voievod, iar cârmele pravoslaviei, ținând prea Sfântului Mitropolit D. D. Neofit, precum și stareța acestui sfânt schit fiind Cuvioasa Evghenia, schimonachia Grecenca Let 1844.”18

Vechiul metoh al episcopului din comuna Gura Nișcovului, schitul Săseni va fi rezidit de episcopul Chesarie în anul 1835.

În comuna Vintilă – Vodă, Chesarie va ridica din ruine mănăstirea cu același nume:

“Această sfântă și Dumnezeiească biserică s-a zidit din temelie cu ajutorul și cheltuiala iubitorului de Dumnezeu Chir Chesarie, episcopul Buzăului în locul celei zidite în anul 1748 de răposatul întru fericiri episcopul Metodie și dărâmată acum pentru multa sa slăbiciune, în urma celei mai dintâi biserică, zidită de răposatul Vintilă Vodă, la vechile ruine, din susul acestei mănăstiri la letul 7040 s-au zidit dară și s-au înfrumusețat atât pe din afară cu arhitectura, cât și pe din înăuntru cu zugrăveală, cu tâmplă și cu tot felul de înfrumusețări împreună cu tote împrejurimile, cum se vede în zilele prea înălțatului Domn Gheorghe D. Bibescu și Egumen acestei sfinte monastiri Chir Teofilact, let 1846, octombrie 26.”19

În vremea locotenenței episcopul Chesarie contribuie și la restaurarea Mitropoliei din București. Lucrările restauratoare au fost începute de Grigorie, dar din cauza exilului nu reușește să le termine. Catedrala va fi sfințită la 2 aprilie 1839, în același an, la 20 iulie, se sfințea schitul Scheia din județul Prahova, construit pe o suprafață de teren cumpărat de episcopul Chesarie de la Mihalachi Gica.

Tot sub cârmuirea acestui ierarh se vor construi și biserici în orașul Brăila, oraș realipit la Țara Românească prin Tratatul de la Adrianopol (1829) și încadrat în Episcopia Buzăului, împreună cu tot teritoriul dimprejur.

Iată activitatea de restaurator pe care episcopul Chesarie s-a îngrijit să ducă la bun sfârșit făcând tot posibilul pentru ca bisericile, schiturile și mănăstirile de pe tot cuprinsul eparhiei sale să se afle în buna orânduială. Cele patru județe care constituiau episcopia Buzăului – Buzău, Saac, Râmnicu Sărat și Brăila au simțit binefacerile păstoriei lui Chesarie, al cărui nume stă însemnat aproape pe toate inscripțiile din bisericile mai vechi ce au fost reconstruite, înzestrate de multe ori cu moșii cumpărate din banii săi. Pe bună dreptate mitropolitul Iosif Naniescu, în discursul său ținut la 23 aprilie 1887, cu ocazia sfințirii catedralei mitropolitane din Iași dă exemplu pe episcopul Chesarie în privința zidirii de biserici numindu-l “mult zelos pentru cele dumnezeiești și plin de virtuții episcop”20 enumerând câteva zidiri și restaurări făcute de acest ierarh.

Note Bibliografice

1 – George Voicu, Viața și activitatea lui Kesarie, episcop de Buzău 1825 – 1846, Tipo-Litografia Cărților Bisericeșci, 1897 pag. 31

2 – Ibidem pag. 32

3 – Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, Ctitorii Voievodale în Eparhia Buzăului, Ed. Ep. Buz. 1988 pag. 20

4 – Ibidem pag. 20

5 – Ibidem pag. 23

6 – Ibidem pag. 24

7 – Ibidem pag. 35

8 – Ibidem pag. 44

9 – Ibidem pag. 44

10 – Ibidem pag. 45

11 – Ibidem pag. 45

12 – Ibidem pag. 50

13 – Nicolae Iorga, Inscripții din Bisericile României, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, Buc. Fascicula 1, nr. 1 – 764 pag 68

14 – Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, op. cit. pag. 52

15 – Ibidem pag. 53

16 – Ibidem pag. 54

17 – Ibidem pag. 55

18 – Nicolae Iorga, op. cit. pag. 69

19 – Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, op. cit. pag 56

20 – D. Furtună, Chesarie, episcopul Buzăului, viața și meritele sale, Tipografia Românească, Buc. 1913 pag. 40

=== 11 Infiintarea Seminarului de la Buzau ===

Înființarea Seminarului de la Buzău

La începutul secolului XIX clerul nu avea altă posibilitate de a-și însuși cunoștințele necesare sfintei slujiri a preoției decât învățând slujba bisericească și unele noțiuni religioase simple, acestea fiind o mică parte din totalitatea învățăturilor trebuincioase membrilor clerului în cadrul parohiei. Din această cauză se simțea mare nevoie de școli speciale pentru instruirea viitorilor preoți, membrii clerului înalt inițiindu-se în învățătura Sfinților Părinți în școlile grecești. În Iași, mitropolitul Venramin Costachi, cunoscut cărturar al timpului său, face primii pași pentru luminarea clerului înființând seminarul de la Socola la anul 1804. În Țara Românească în continuare se recrutau membrii clerului din cei ce urmau școli catehetice, insuficiente și ca durată de învățătură și ca temeinicia și bogăția cunoștințelor.

Dovedindu-se un ierarh cu priviri largi și dorind ca eparhia să aibă parte de preoți învățați, episcopul Chesarie iubitor de cultură și învățătură înființează în anul 1829 o școală de gramatici sau candidați la preoție, școală, din păcate prea mică pentru nevoile eparhiei. Dându-și seama de acest lucru el hotărăște înființarea unui seminar teologic, lucru pus în practică în primul rând datorită Regulamentului Organic care prevedea prin proiectul de lege privitor la înființarea de seminarii pe lângă eparhii, ca la fiecare episcopie să se înființeze un seminar cu patru clase ai căror absolvenți erau obligați ca preoți să țină în satul lor școală în care să învețe copiii tuturor locuitorilor. Acest proiect de lege depus la 18 septembrie 1834 și votat la 2 noiembrie 18341 recomandă înființarea de seminarii, hotărârea punerii în practică a proiectului depinzând de episcopul locului. Făcând parte din locotenență episcopul Chesarie va lua parte la deschiderea seminarului de la București la 2 februarie 1836 alături de domnitorul Alexandru Ghica, făcând dovada intențiilor sale în ceea ce privește iluminarea clerului.

La nici jumătate de an, la 15 august 1836 are loc deschiderea Seminarului de la Buzău în fruntea căruia se afla ca director Gavril I. Munteanu scriitor de valoare, bun profesor, traducător al cărții “Patimile lui Werther” a unor “Meditații religioase” a unei versiuni a “Urmării lui Christos” și a unui manual de “Sinoptică”2. De notat este faptul că din cauza locotenenței din care făcea parte Chesarie stătea mai mult în București și nu a reușit să ia parte la deschiderea Seminarului de la Buzău. De aceea el va trimite la 12 august o scrisoare tinerilor seminariști prin arhimandritul Eufrosin Poteca, egumen al mănăstirii Motru, din care reies în mod clar intențiile sale ca ierarh sub a cărui îngrijire duhovnicească se aflau tinerele vlăstare ale lui Hristos.

“Tinerilor seminariști, iubiți ai noștri fii duhovnicească, părintească binecuvântare din urmă vă trimitem. Negrăită bucurie am luat, când ni s-au vestit că s-au vestit că s-au gătit tote ale Seminarului și cum că hotărâți sunteți ca să începeți învățăturile regulat întru însă-și ziua praznicului Sfintei Episcopii și cu tote că forte doritor eram ca să ne aflăm aci de față și noi la un acest fel plin de bucurie praznic (sărbătoare) dar din porunca Prea Înălțatului nostru Domn, mai poprit fiind aici, nu lipsim, datorie părintească împlinind, într-acesta arhieresce să vă scriem și părintește să vă sfătuim; ca să începeți învățăturile și să le începeți bine. Dar ore a începe bine ce este? Cu adevărat socotim că nu este de cât a începe de la Dumnezeu: <<Tot lucrul să-l începem de la Dumnezeu și la Dumnezeu să-l sfârșim>> dice marele întru teologie Nazianzeanu.

De la Dumnezeu, dar, o iubiții noștri fii, să începeți pre Dumnezeu să-l chemați întru ajutorul vostru, pre Dumnezeu să-l rugați ca să trimită din ceruri luminile sale, și să vă lumineze mintea ca să înțelegeți cuvintele Lui și să umblați în cărările poruncilor Lui. Pre Dumnezeu să-l aveți pururea în mintea voastră, Dumnezeu să fie răsuflarea voastră; frica Acestuia să pătrundă cărnurile voastre, ca nu abătându-vă de la voile Lui, întunericul să vă cuprindă pre voi și să vă depărteze de Darul Său. Frica acestuia, o iubiții noștri fii, să aveți tot dea-una în inimile voastre, căci începutul înțelepciunei, frica de Dumnezeu este, și pre acea frică să o puneți temelie tuturor învățăturilor voastre. În zadar, o iubiții noștri fii, este a zidi cine-va-și un palat frumos și a-i pune temelie de putredă și așezată pe nisip, pe care, un mic vânt al nevoilor lumești viind, ‘l va spulbera de pe fața pământului; așișderea și voi ne având temelie pre frica lui Dumnezeu, tote învățăturile ce veți lua vor fi deșarte și nefolositoare.

Iubiții noștri fii! Iată alegerea s-a deschis, vremea a sosit, lupta stă de față, începeți de vă luptați și nu pierdeți vremea, prețuiți-o pre acesta și nu o păgubiți; căci trece anul, trece luna, trece săptămâna, trece ziua, trece ceasul, trece minutul și nu se mai întoarce înapoi, folosiți-vă de tote acestea. Iată vreme bine primită, iată vremea pocăinței, zice marele Apostol fericitul Pavel; această vreme, o iubiți noștri fii, este cea mai scumpă și mai folositoare pentru voi; această vreme este potrivită ca să lepădați tote lucrurile copilăriei și să uitați tinerețile voastre; acum este vremea să lepădați deșertăciunea tinereților și să luați simțiri bărbătești, simțiri nobile, simțiri iubitoare de Dumnezeu și de aproapele, simțiri sfinte Dumnezeiești, simțiri de slujitori îndumnezeiești. Să nu puneți în inimile voastre, o iubiții noștri fii întrebarea: oare ce va fi nouă după ce ne străduim atâția ani? După ce vom câștiga aceste învățături ce au a se preda într-acest Seminar?! Noi iată vedem în ziua de astăzi că preoția este defăimată și necăutată, preoția este neprețuită și nebăgată în seamă; nu, și iar nu, o iubiții noștri fii! Să nu treacă prin inimile voastre cugetele acestea, ci mai vârtos să căutați împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și apoi tote cele-l-alte se vor adaoge vouă, adică să îngrijiți din toată inima a vă face preoți buni, preoți înbunătățiți, preoți învățați, preoți cu frica lui Dumnezeu, folositori poporului, folositori patriei și atunci negreșit tote cele-l-alte se vor adaoge vouă, zice Sfânta Evanghelie; <<căci vrednic este lucrătorul de plata sa>>, după zice fericitul Pavel. Atunci cu adevărat veți vedea, că casele voastre se vor umple de grâu, de vin și de unt-de-lemn; căci poporul cu nerăbdare așteaptă numai să vadă între dânșii, preoți iscusiți, doftori ai sufletul și apoi îndată gata sunt a jertfi cea mai multă parte din avutul lor spre hrana, încălzirea și mângâerea acelora. Iubiții noștri fii! Nu vă trebuie de cât să îngrijiți a vă face buni, a vă face vrednici miniștri ai lui Dumnezeu și o! ce bucurie va fi poporului, părinților voștri, rudenii-lor voastre și în cele după urmă Noue duhovnicescului vostru părinte, carele pote, cu lacrimi ale dorinței părintești în ochi, așteaptă cu nerăbdare procopseala voastră și care nu încetedă a ruga pre Dumnezeul milelor ca să trimită Darul Său din înălțime și să ogorască pământul cel mai bun al inimilor voastre, ca cazând sămânța cuvântului lui Dumnezeu pre acest pământ să-l facă să rodească și să dea una trei-deci, alta șase-deci și alta o sută.

Iubiții noștri fii! Să nu fiți nebăgători de seamă ai dragostei lui Dumnezeu, nici să suferiți a se defăima tinerețele voastre din pricina vre unor neorânduieli și răzvrătiri ce din neluare aminte-vă ar putea urma între voi; socotiți pururea care este chemarea voastră; socotiți unde vă aflați astăzi; ați venit aici cu adevărat ca să învățați carte bisericească, să vă faceți mădulare folositoare la totă plinirea poporului celui bine-credincios. Grăbiți dar o iubiții noștri fii, de lepădați somnul lenevirei, curățiți-vă simțirile voastre la munții faptelor celor bune. Făceți-vă alt Ilie râvnitorul și lepădând totă deșertăciunea, căutați cu mare luare aminte și întălțându-vă mintea vedeți, vă rugăm, de ce Dar mare aveți să vă învredniciți, de Darul preoției, zic!

Preoția este lucrare îngerească, preoția este săvârșitoare a atâtor mari taine ale lui Dumnezeu; preoția este care face pre om a păzi cea după chipul lui Dumnezeu nestricată, preoția înalță pre om până la scaunul lui Dumnezeu; preoția face pre om să vadă pre Dumnezeu pururea, nu ca prin oglindă, ci aevea și chiar să-L aibă în tote zilele în mâinile sale, săvârșind taina cea pentru mântuirea omenească.

O iubiții noștri fii! Multe ași fi voit a vă mai scrie, dar pentru tinerețele, slăbiciunea și puțină înțelegere a voastră acum, încetez de a vă mai vorbi și numi vă zic: că întru tote lucrările voastre să nu uitați pre Dumnezeu, ci pururea și în tot ceasul să-L chemați spre ajutorul vostru, ca totdeauna cu voi petrecând, să vă învețe cele bune și să vă povățuiască a umbla în cărările dreptăției Lui. Făceți-vă inimile voastre lăcaș vrednic spre sălășluirea Duhului Sfânt, ca ajutoriți fiind de cea peste fire luminare a Acestuia, să vă faceți vase vrednice de primirea Darului Preoției și uimiți fiind cu uimirea cea bună a Marelui Pavel, să strigați în tote zilele și în tot ceasul: <<Împărate Ceresc mângâietorule! Duhul Adevărului carele pretutindenea ești și tote le împlinești. Vistierul bunătăților și dătătorule de viață vino și te sălășluiește în inimile noastre și ne curățește pre noi de totă spurcăciunea>>, ca să putem înțelege cuvintele Tale și să ne folosim de învățăturile ce au să ni se puie înainte, ca să facem vrednici slujitori ai Tainelor Tale; Așa fie Părinte Domne al Cerului și al Pământului; așa Sfinte ne blagoslovește și întărește neputințele tinereților noastre. Așa, o iubiții noștri fii! Și Noi nevrednicul Archiereu și slujitorul al Acestui Părinte, cu starea Noastră de față cea gândită, vă blagoslovim din inimă și tot-deauna să fiți blagosloviți. Amin, Amin.

Suntem al vostru Părinte duhovnicesc și fierbinte către Dumnezeu rugător.”

1836 August 123

Referindu-se la acest mare eveniment din viața Buzăului și al Episcopiei un ziar bucureștean își informa cititorii că în 15 ale lunii august s-a serbat în Buzău deschiderea Seminarului acelei eparhii.

“După săvârșirea Sfintei Liturghii, preoțimea îmbrăcată în haine în care slujise, fiind protos prea cuvioșia Sa părintele Efrosin arhimandritul Motreanu, cântând între sunetele clopotelor, urmat de o numeroasă obște, s-a suit în seminar și a intrat în sala cea hotărâtă pentru predare unde, făcându-se sfeștanie pentru chemarea Duhului Sfânt, mai sus cinstitul arhimandrit, fiind deplin împuternicit cu deschiderea acestui institut, după ce au zis un cuvânt potrivit cu trebuință a citit scrisoarea prea Sfinției sale părintelui episcop Chesarie îndreptată către seminariști, pe care îi povățuiește ca frica de Dumnezeu să fie temeiul învățăturilor lor, aceasta fiind începutul înțelepciunii.

La scrisoarea aceasta s-a făcut răspunderea de un seminarist care făgăduiește în numele tuturor, că vor fi urmăritorii întocmai după cele sfinte. În sfârșit G. Munteanu profesorul acestui seminar, printr-un cuvânt ce a zis a făcut mai întâi paralelismul între egoismul brutal și patriotism, după aceasta a arătat că în Țara Românească totdeauna s-au aflat patrioți care au jertfit iubirea de sine pentru binele de obște; în sfârșit recomandă cultivarea clerului ca o chesășie pentru viitorimea mai fericită.

Solemnitatea aceasta fu urmată de o masă împodobită la care au fost poftiți slujbașii cei mai de căpetenie bisericești și politicești ai județului. La masă, în urmă s-au deșertat mai multe pahare pentru sănătatea prea înălțatului Domn, pentru sănătatea prea sfinției sale părintele Chesarie Episcopul și pentru sănătatea tuturor sprijinitorilor așezămintelor pentru binele obști.”4

Inaugurarea localului a avut loc odată cu ținerea examenului general, la 20 noiembrie 1838. Un corespondent al ziarului “România” din 13 decembrie 1838 nota: “La 20 ale lunii trecute s-a făcut inaugurată frumosului seminar, ce acum din nou s-a în Episcopia Buzăului zidit și tot odată s-a făcut și examenul școlilor seminariști pentru al doilea an al cursului învățăturilor ce urmează”.

După sosirea de la Sfânta Liturghie, prea sfinția sa părintele episcop Chesarie însoțit de tot clerul, de autoritățile locale și de mulți tineri, de preoți și protopopii eparhiei, cum și de o mulțime de norod din toate clasele, ieșind din biserică îmbrăcat în arhiereștile veșminte, s-a suit cu toată adunarea în sala seminarului unde au săvârșit sfințirea apei cu cea mai mare evlavie după care stropind norodul, au intrat în salonul gătit pentru examen.

Examenul s-a deschis printr-un cuvânt zis de prea sfinția sa în care sfătuia pe tinerii seminariști ca, prin silință la învățătură și bunele purtări să corespundă la râvna ce prea înălțatul Domn are pentru luminarea clerului și scopul pentru care acest așezământ s-a întemeiat.

După săvârșirea acestei ceremonii un seminarist a zis un cuvânt prin care arăta mulțumire părinteștii îngrijiri ce stăpânirea și prea sfințitul episcop are pentru a lor luminare.

După aceasta domnul profesor Gavril Munteanu a început examenul printr-un cuvânt prea frumos prin care arată că vremea care nimicește și strică tot n-are nici o putere asupra numelui bun care se câștigă prin fapte patriocești”.

Și după ce se arată la ce s-au examinat seminariștii, corespondentul sublinia că “tot publicul a rămas mulțumit atât de starea morală cât și de cea materială a acestei zidiri mărețe”5.

Localul are 16 săli, la parter și etaj, situate de o parte și de alta a unui coridor larg de 4,25 m, cu ziduri exterioare de un metru și cele interioare de 0,7 m, cu grile groase în ramuri la ferestrele de la parter, prevăzute cu ancadramente de piatră cioplită de 0,26 m.

Lungimea exterioară, a localului este de 37 m, lățimea de 18 m.

Încăperile sunt destul de spațioase, dintre care cea de la etaj situată la N – E, are 11,40 X 5,20, în alta, tot la etaj, în fața balconului de pe latura de vest, are 7,30 X 8,15, la fel și cea care îi corespunde la parter. La indicațiile episcopul Chesarie, arhitectul al cărui nume nu se cunoaște, a realizat aceeași clădire în stil neoclasic.

Fațadele au două registre, dintre care cel inferior mai scund este tratat cu o imitație de apareiaj de piatră, ferestrele au ancadramente simple de piatră, iar în partea superioară, figuri de daci și de romani, care constituie raportarea peste timp la originea poporului român.

Registrul superior, mult mai înalt decât parterul este decorat cu o pilastratură ce marchează intergolurile. Ancadramentele ferestrelor sunt tratate simplu, dar parapetele au panouri cu motive decorative mitologice și vulturul din stema Țarii Românești iar metapele și triglifele din zona cornișei alternează din nou cu medalioane cap de bour, prefigurând Unirea celor două țări române. Așadar avem o clădire în stil neoclasic cu un puternic mesaj istoric: originea poporului român și prefigurarea Unirii, care după afirmația părintelui Chesarie este primul cel răsădit lângă izvoarele care aduc fericirea popoarelor .

Inscripția în literă chirilică, de pe frontonul de pe latura de est, are următorul text: “Spre slava lui Dumnezeu și luminarea clerului Episcopul Chir Chesarie au ridicat din temelie acest seminar în zilele prea luminatului nostru Domn Alexandru Dimitrie Ghica Voievod leat 1838 maiu întâiu” iar pe balconul de pe latura de vest, susținut de console de piatră și cu balustradă de fier forjat inscripția “C. E. B. 1837”6.

Clădire aceasta a constituit o arhitectură insolită în peisajul urbanistic al Buzăului și prin aceasta se explică admirația tuturor călătorilor ce treceau prin Buzău. Felix Colson, fost secretar al consulatului francez din București, apoi secretarul colonelului Ion Câmpineanu, șeful partidului național cu deviza “România a Românilor” care venea des la episcopul Chesarie membru al aceluiași partid, îl definea “magnifique palais”7 . I. A. Vaillant în lucrarea sa “La Roumanie” Paris,1844, volumul III îl socotea tot un palat8. Teodor Margot –în 1859 nota că Buzăul are un “mare seminar”9. Într-o corespondență din 22 iulie 1841 a periodicului “Cantor de aviz și comerț” referitoare la vizita domnitorului Alexandru Ghica, din 16 iulie, se nota că acesta a tras de-a dreptul la prea sfinția sa părintele episcop Chesarie al Buzăului (….) și au văzut zidurile cele frumose ale seminarului10.

Clădirea aceasta cu o arhitectură nemaivăzută în Buzăul de atunci cu 3700 locuitori, era punctul de atracție pentru orice vizitator străin al Buzăului. Cunoaștem aceasta dintr-o corespondență a unui ziar din anul 1842, care, relatând despre serbarea de sfârșit de an de la seminar nota că au fost de față “o mulțime de persoane boieri, negustori și alți privitori streini ce erau veniți la bâlciul Drăgaicii și cu o mare mulțumire s-au adunat a fi atât la examen cît și de a privi frumoasa zidire a acestui seminar”11.

Mai târziu când în 1845 episcopia este vizitată și de domnul G. Bibescu corespondentul ziarului “Vestitorul românesc” din 7 noiembrie consemna că domnitorul “a vizitat mai întâi seminarul sfintei episcopii între toate amănunturile lui. Această zidire, făcută în anul 1836 înfățișează priveliștea unui palat”12.

Așa se prezenta Buzăul și în 1839 când trec pe aici doi misionari scoțieni îl definesc “un sat adorabil”13.

De construirea acestei clădiri se leagă și descoperirea tezaurului “Cloșca cu puii de aur” după cum relata ziarul “România” din 12 august 1838 “Un țăran pietrar, locuitor la satul Pietroasa din județul Buzău, săpând, după cum spune el, de sunt acum aproape doi ani în muntele de deasupra acestui sat ca să scoată o lespede de piatră din care era să lucreze un stâlp pentru zidirea seminarului de la Buzău, a găsit sub această lespede obiecte lucrate în aur.”14

De-a lungul vremii clădirea a servit drept spital atât în perioadele 1848 – 1851 cât și în cele două războaie mondiale. În anul 1893 seminarul fiind desființat până în 1914, aici a funcționat între anii 1893 – 1899 școala primară de băieți, între anii 1899 – 1901, școala normală de fete, iar între anii 1904 – 1921 școala normală de băieți, și din acel an seminar. Reînființarea are loc în august 1914, punând probleme grele mai mult decât al unui obișnuit început. Întâi pentru că nu avea local, nu avea nici internat, nici mobilierul strict necesar, iar recrutarea profesorilor punea probleme chiar dacă se începea cu clasa I.

Dintr-o dare de seamă a direcției, cerută în anul 1938, se consemna următoarea situație a seminarului de-a lungul vremii:

– seminar cu patru clase de la 15 august 1836 – 1 septembrie 1893

– seminar cu opt clase – 1 septembrie 1914 (cu întrerupere de la 1 septembrie 1916 10 februarie 1918) până la 1 septembrie 1948.

Localurile care au funcționat:

15 august 1936 – mai 1838 – în casele domnești (azi palatul episcopal)

mai 1838 – 1 septembrie 1893 – în local propriu

1 aprilie 1851 – 1 septembrie 1851 – mănăstirea Berca

1 septembrie 1914 – 1 septembrie 1916 – în casele arhierești – azi Cancelaria

11 februarie 1918 – 23 noiembrie 1918 – în localul excadronului de călărași din strada Ștefan cel Mare

23 noiembrie 1918 – 1 septembrie 1921 – internatul liceului Hașdeu din strada Mihai Bravu, azi Bucegi, școala de muzică.

De la 1 septembrie 1921 – localul vechi și nou15.

Localul nou construit între anii 1925 – 1940 cu un milion donat la început de Ministerul Instrucțiunii și apoi din taxe excesiv de mari plătite de elevi a fost dat parțial în funcțiune pentru dormitoare, numai parterul, în 1932, dar a fost complet terminat în 1941, când s-au mutat aici clasele și administrația16.

În cei 180 de existență clădirea veche n-a suferit modificări ale ornamentației exterioare, în schimb între anii 1952 – 1958, cu fondurile Episcopiei Buzăului și în parte și ale Arhiepiscopiilor Tomis și Dunărea de Jos, din inițiativa episcopului Antim Angelescu a cunoscut reînnoiri importante la acoperiș, vopsitorii și zugrăveli interioare (ferestre, parchet).

După cutremurul din 1977 care a provocat și seminarului mari stricăciuni, s-au executat lucrări importante de consolidare și restaurare între anii 1982 – 1985, înlăturarea plafonului dintre parter și etaj cu unul din beton armat, în locul celui din grinzi de lemn, turnarea unei centuri sub acoperiș, repararea și înlocuirea ornamentelor din exterior, zugrăveala exteriorului în praf de piatră, înlocuirea scării spirale mică și anevoioasă cu alta din beton, amenajarea unei săli de lectură, modernizarea bucătăriei, spălătoriilor, pavarea curții. Clasele au fost dotate cu bănci moderne și biblioteci.17

Proiectele pentru restaurare s-au întocmit – PS. Episcopul Antenie Plămădeală. 1982 – Epifanie Norocel.

Patronul seminarului

În 1922, revista seminarului “Muguri” pagina 23 la capitolul “Știri” publică “În ziua de 9 februarie (mutarea moaștelor Sfântului Ioan Hrisostom) s-a serbat patronul școlii noastre. Serbarea a avut loc în localul școlii noastre, după oficierea serviciului la Sfânta Episcopie. La serbare au luat parte Prea Sfinția Sa Episcopul Buzăului Teofil, domnul Șerban Ionescu profesor al seminarului și inspector în Ministerul Cultelor.”18

În anul următor în aceeași revistă citim “În ziua de 9 februarie 1923 seminarul nostru a sărbătorit amintirea patronului său Chesarie Episcopul”. S-a slujit un parastas la mormântul vrednicului pastor dreptcredincios, trăind câteva clipe în preajma mai apropiată a celui căruia se datorește tot ce azi alcătuiește Sfânta Episcopie.

Serbarea școlară a urmat în localul Seminarului, în cea mai scumpă școală a lui Chesarie care a și clădit-o și inaugurat-o în 1836. (1838)”19

Programul a constat din ode marelui Episcop, recitate de însăși elevii autori: C. Noapteș – clasa a VIII-a, Vlăiculescu E.

În “Odă lui Chesarie” elevul Noapteș C., care mai târziu a fost la același seminar profesor de germană, mai târziu protopop al Brăilei, se referă la întreaga activitate păstorească a ierarhului:

“O vrednice vlădică, credința ta cea mare

Uimește și azi încă și până-n depărtare

Lucrarea ta măreață aruncă raze vii

Ce pururea trăi-vii

Deasupra tuturor același duh plutește

De tine, o pioase, o lume-și amintește

De sus de unde ești, ne binecuvântează,

Asupră-ne fii pururi un duh care veghează.”20

Vlăiculescu Emil, din clasa a II-a în “Odă patronului seminarului nostru Episcopul Chesarie” afirmă:

“Făcut-ai școli bisericești spre a-ntări credința

Ai dobândit cu dreptul: pacea și biruința

Ai fost stea luminoasă pe cerul ortodox,

Ai alungat nevoia, cu sufletu-ți pios”21.

Mai târziu elevul Constantin Teodorescu – din clasa a VIII-a în această revistă a seminarului (1926) compune și recită la patronul seminarului “Odă lui Chesarie”.

“N’acele vremi de-ntunecime

Lumină! ți-a șoptit un glas

Și peste-a timpului micime

Tu te-ai gândit să faci un pas

O școală ai clădit, în care

Tot zelul tău către Hristos

Ți-ai pus, o! mult mărit Chesarie

Tot sufletul de credincios”22.

Patronul seminarului s-a schimbat la Sfinții Trei Ierarhi dar cultul episcopiei lui Chesarie a continuat să domine cum dovedește “Închinare Episcopului Chesarie” al lui Alex Spanu Scrianu – clasa a VI-a, în “Muguri” 1-3, 1938.

“Sus pe fruntea acestei școli, scris cu litere-n chenare

Șade neuitatu-ți nume “Seminarul lui Chesarie”

De un secol și mai bine, mulți elevi te-au prea mărit

Și la sfaturile-ți blânde, cu osârdie au râvnit”23.

Un absolvent, seria 1929, preotul Lăudatu Vasilescu din Buzău, miruit cu harul poeziei, are în manuscris un poem întitulat “Închinare Seminarului” – cităm:

“La începutul lui a fost Chesarie .

I se numără, ani în pisanie,

La candela istoriei locale

Ne închinăm acum, pios, ca la altar

Pe fațada lui cu sculptură multă,

Ctitorul a pus și stemele Unirii

Ca să fie pildă pentru sfântă luptă

Prin monumentul clădit viitorimei.

Cu niște decorații pe un piept viteaz;

Capete de Bour și Vulturii Munteni,

Drapelul Frăției să fie veșnic treaz,

Iar la temelie – pe Daci și pe Romani

Prin vijelia vremii, semne peste ani”24.

Note Bibliografice

1 – I. Ionașcu, Material documentar privitor la istoria Seminarului de la Buzău 1839 – 1936, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Buc. 1937 pag. 20

2 – D. Furtună, Chesarie episcopul Buzăului, viața și meritele sale, Tipografia Românească, Buc. 1913, pag. 24

3 – D. D. Iosif Naniescu, Înalt Prea Sfințit Mitropolit al Moldovei, Scrisoarea Episcopului Kesarie al Buzăului către tinerii seminariști adunați pentru deschiderea Seminarului la 15 august 1836, Buc. 1893

4 – Pr. Gabriel Cocora, Seminarul Teologic din Buzău la împlinirea a o sută cincizeci de ani, Ed. Ep. Buz. 1988 pag. 37

5 – Ibidem pag. 39

6 – Ibidem pag. 40

7 – Ibidem pag. 41

8 – Ibidem pag. 41

9 – Ibidem pag. 41

10 – Ibidem pag. 42

11 – Ibidem pag. 42

12 – Ibidem pag. 43

13 – Ibidem pag. 43

14 – Ibidem pag. 47

15 – Pr. Gabriel Cocora, Evoluția arhitectonică a complexului de clădiri de la Episcopia Buzăului, în Glasul Bisericii, An XX, nr. 7 – 8, 1961, pag. 710

16 – Ibidem pag. 711

17 – Ibidem pag. 715

18 – Pr. Gabriel Cocora, Seminarul Teologic din Buzău la împlinirea a o sută cincizeci de ani, Ed. Ep. Buz. 1988 pag. 48

19 – Ibidem pag. 48

20 – Ibidem pag. 49

21 – Ibidem pag. 50

22 – Ibidem pag. 50

23 – Ibidem pag. 51

24 – Ibidem pag. 51

=== 12 Infiintarea tipografiei din Buzau si activitatea literara ===

Înființarea tipografiei din Buzău și activitatea literară a

episcopului Chesarie

O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, a dragostei ce o purta acest ierarh pentru cultura bisericească este și înființarea tipografiei de la Buzău, el făcând un imens serviciu culturii religioase românești, având în față exemplul mitropolitului Grigorie care, aflându-se pe patul de moarte dădea dispoziții privitoare la neîncetarea activității tipografiei. Vrând să îndepărteze ignoranța din mijlocul clericilor și a mirenilor episcopul Chesarie îndeamnă tinerele talente să scrie sau să facă traduceri, el însuși fiind un mare traducător al timpului său.

La Buzău se poate vorbi despre activitatea a două tipografii – una provizorie de la episcopie ce va funcționa între anii 1832 – 1833, despre care găsim știri în prefețele cărților tipărite de mitropolitul Grigorie aici, și a doua tipografie cea a episcopiei, ce va funcționa din anul 1870, cu mici întreruperi. În istoria eparhiei Buzăului mai avem știri despre existența unei tipografi între anii 1691 – 1704; 1743 –1747; 1767 – 17691. Director al noii tipografii a fost Vasile Manole Buga, care a adus de la Buda teascuri regulate și slovele de la tipografia universității de aici.

Cu toate că nu se poate vorbi despre episcopul Chesarie ca despre un om învățat în înțelesul cel mai înalt al cuvântului el va începe activitatea tipografică la Episcopia Buzăului într-o manieră care să permită îmbunătățirea nivelului cultural al preoților din eparhia sa și totodată, pe cât posibil, a cărților de slujbă de la biserici și mănăstiri aflate într-o stare jalnică. Șirul cărților apărute în această tipografie pe perioada păstoririi sale începe cu cele tipărite cu cheltuiala sa.

“Sfătuire foarte frumoasă și pe scurt cătră cel ce se pocăiește, cum se cuvine să se mărturisească, de la mulți dascăli adunată spre folosul de obște a celor ce vor citi.”2 Va fi tipărită cu binecuvântarea mitropolitului Ungrovlahiei Grigorie cu cheltuiala întreagă a episcopului Chesarie, la 15 aprilie 1834. Prefața cărții arată importanța mărturisirii, fiind comparată cu o baie curățitoare.

“Molitvelnicul bogat” având titlul complet “Milotvelnic bogat carele mai îndepărtându-se de multe greșeli s-au tipărit într-acest chip în zilele prea luminatului și prea înălțatului nostru Domn a toată Țara Românească Alexandru Dimitrie Ghica episcopul Buzăului, Chiriu Chesarie. În sfânta episcopie, Buzăul. Într-a sa acum din nou făcută tipografie. La anul mântuirii 1835, iunie 25. Este după cel de la Râmnic”3.

“Sfintele și Dumnezeieștile Liturghii a celor întru sfinți Părinților noștri Vasile cel Mare, Ioan Hlautast și Prejdeoștena”4 tipărite în vremea domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica cheltuielile toate fiind suportate de episcopul Chesarie – 12 septembrie 1835.

„Sfânta și Dumnezeiască Evanghelie” apărută la 8 mai 1836, cu binecuvântarea și cheltuiala episcopului Chesarie.

„Evanghelia” apărută în 1837 – Buzău.

“Prohodul Domnului Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos” care se cântă în Vinerea Patimilor, întocmit după cântarea grecească; apărut la 6 februarie 1836 cu binecuvântatrea și cheltuiala Episcopului Chesarie, având și o prefață semnată de înaltul ierarh intitulată “Ia toată partea bisericească, mari și mici, cea întru Christos îmbrățișare”5.

“A fericitului Teodoret, episcopul Chirului, tălmăciri la cei o sută cinzeci Psalmi” tradusă de episcopul Iosif al Argeșului, tipărită prin osârdia și cheltuiala episcopului Chesarie de la Buzău la 8 septembrie 1840.

O altă categorie de tipărituri ieșite de sub tiparnița de la Buzău este aceea care cuprinde cărți tipărite la îndemnurile episcopului. Din aceeași categorie fac parte “Liturghier” București, 1833.

“Sfânta Evanghelie” apărută la 25 august 1834, în zilele domnului Alexandru Dimitrie Ghica, cu binecuvântarea ierarhului de la Buzău.

“Cazanii” cuprind tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an, cazaniile sinaxarului praznicilor împărătești și ale sfinților mari; apare la 3 noiembrie 1834 cu binecuvântarea episcopului Chesarie; scopul cazaniei fiind acela de a lumina oamenii din popor și membrii clerului.

“Psaltirea” apărută la 10 ianuarie 1835, în zilele de domnie ale lui Alexandru Dimitrie Ghica voievod cu binecuvântarea episcopului Chesarie.

“Învățătură cătră preoți și diaconi” cuprinde sfaturi despre modul în care trebuie să se poarte la slujba Sfintei Liturghii; tipărită cu cheltuiala arhidiaconul Filotei care semnează două precuvântări dintre care una este adresată episcopului Chesarie, lăudându-l pentru râvna sa; este tradusă din sârbește în greacă și apoi în română; cea de a doua cuvântare se adresează cititorilor insistând asupra menirii preotului de a priveghea și a fi cu luare aminte la tot ceea ce se întâmplă în jurul său; preoții sunt asemănați cu îngeri pământești având de asemenea o purtare îngerească, sufletul preotului trebuind să fie mai curat decât razele soarelui. Cartea în sine cuprinde sfaturi și îndemnuri pentru ca preoții să-și îndeplinească misiunea cât mai bine. Interesantă este o critică referitoare la atitudinea unor oameni din biserică “stând cu picioarele unul peste altul evropienește trăgând tabac și vorbind unul cu altul… aruncându-și ochii când colo când colo, și mai vârtos către femei când umblă prin biserică…”6 – Buzău 4 februarie 1835.

“Viețile sfinților” traduse de mitropolitul Grigorie care murind înainte de a se tipări traducerea orânduiește ca respectiva tipăritură să apară ca și cum s-ar fi tipărit sub conducerea lui. Buzău 1835.

“Alcătuirea aurită pentru evrei” – Buzău 1836.

“Viața cuvioasei Mariei Egiptence” – Buzău 1836 – este tradusă din greacă de Chesarie.

“Carte folositoare de suflet” – tradusă din limba greacă are trei părți – prima parte cuprinde învățături pentru duhovnici, a doua parte canoanele Sfântului Ioan Pustnicul și a treia parte sfaturi pentru cei ce se spovedesc, apărută la 28 aprilie 1838, în timpul domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica voievod, cu binecuvântarea episcopului Chesarie7.

“Apostol” cuprinde faptele și scrisorile Sfântului Apostol – cu binecuvântarea episcopului Chesarie la 2 mai 1837

“Ceaslov” îndreptat după cel elinesc, 3 septembrie 1837; la sfârșitul cărții se află și scrisoarea pe care Abgar regele Edessei o trimite Mântuitorului8.

“Acatistier” Buzău 1837

“Cinci cuvinte ale sfântului părintelui nostru Grigorie episcopul și luminatorul Nișienilor” tradusă de protosinghelul Rafail în prefață acesta spunând că a făcut această traducere pentru folosul neamului omenesc; primul cuvânt tratează despre ruga în general pentru ca următoarele patru să trateze despre rugăciunea domnească – Tatăl nostru9 – Buzău 4 iunie 1838.

“Acatistier” – Buzău 1838, 8 octombrie.

“Chiriacodromion” conține sfaturi morale pentru fiecare duminică a anului. Apare la 15 iulie 1839 cu cheltuiala părintelui Ierotei inspectorul seminarului și al ieridiaconului Dionisie, profesor și director al tipografiei episcopiei Buzăului10.

“Slujba paraclisului și a acatistului celui întru sfinți părintelui nostru Alexandru patriarhul Constantinopolului”. Apare la 25 august 1839 cu binecuvântarea episcopului Chesarie, și cheltuiala preotului Alexandru Popescu ajutat și de Antonie Pan. Cartea are la început o închinare domnului Alexandru Dimitrie Ghica voievod și o alta episcopului Chesarie, amintindu-se de dragostea și râvna depuse de episcop pentru cele dumnezeiești, și pentru cântările bisericești11.

“Octoih mic și Catavasier” – 1839, 25 octombrie

“Slujba sfințirii bisericii” – apare pe cheltuiala părintelui Teofilact, eclesiarhul sfintei episcopii Buzău – 4 noiembrie 1839.

“Sfânta Evanghelie care se citește în ziua de Paști la Liturghie” – apare tradusă în mai multe limbi – română, greacă, latină, rusă, franceză, germană, bulgară, turcă, dându-se explicații despre cum se citește în ziua sfintelor Paști, evanghelia în mai multe limbi12.

“Sfintele și dumnezeieștile Liturghii ale celor întru sfinți părinților noștri, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Projdeoștena” – apare cu binecuvântarea episcopului Chesarie și cheltuiala părintelui protosinghel Gherasim Vintileanu la 10 septembrie 1840.

“Slujba cuviosului părintelui nostru Stelian cel din Paflagonia” – 18 septembrie 1840.

“Psaltirea Prorocului și Împăratului David” – apărută cu binecuvântarea episcopului Chesarie și cheltuiala ierodiaconului Dionisie, profesor național, la 30 mai 1841.

“Învățătură pre-scurt pentru nunți” – tipărită prima dată de mitropolitul Grigorie va apare și la Buzău prin purtarea de grijă a episcopului Chesarie în zilele domnitorului Grigorie Dimitrie Bibescu, arătându-se gradele de rudenie de care preoții trebuie să țină seama la nunți13.

Pe lângă implicarea directă în activitatea tipografică episcopul Chesarie va ajuta pe mitropolitul Grigorie pentru ca acesta să-și tipărească traducerile făcute în timp ce se află în surghiun în Basarabia.

Tot acest șir de tipărituri pentru uzul slujitorilor și credincioșilor Bisericii Ortodoxe îi ridică meritele ierarhului buzoian, care, deși nu a fost un scriitor sau un traducător, a desfășurat o neobosită muncă pentru înzestrarea sfintelor lăcașuri cu cărți de ritual și muzică bisericească. În anul 1853 apare la București “Noul Doxastar” sub îngrijirea lui Anton Pan care spune în prefață “s-a tălmăcit cu îndemânare și ajutorul răposatului întru fericire Chesarie episcop al Buzăului și n-a avut viață ca să-l vază dat la lumină”14. În anul 1854ajutat de episcopul Filoftei al Buzăului, Anton Pan scoate “Noul Anastasimatar” în prefață căruia arată că încă de când era că cântăreț al episcopiei de la Argeș, viitorul episcop Chesarie iubea muzica bisericească, fiind printre primii care au adoptat noul sistem al lui Petru Efes15.

Trebuie să amintim aici că episcopul Chesarie a fost coleg cu Anton Pan, ascultând împreună lecțiile de muzică bisericească predate de serdarul Dimitrie Fotino.

Un alt aspect deosebit de important al activității sale tipografice, este faptul că în tipografia de la Buzău, în timpul și cu sprijinul lui Chesarie apare primul ziar bisericesc din România și anume “Vestitorul Bisericesc”. De această gazetă religioasă morală se vor ocupa Gavriil Munteanu și ieradiaconul Dionisie Romano. Apare în 1838 în introducere arătându-se prețuirea de care se bucură noua apariție în rândurile celor care iubesc religia și morala. Apărea în fiecare sâmbătă, prețul fiind de un galben împărătesc pe an (abonament) în paginile sale fiind incluse articole educative, știri, meditații, cugetări religioase, discursuri, predici. Din păcate revista apare vreme de numai doi ani, numărul de abonați mic (aproximativ 300) și dificultățile financiare ducând la dispariția primului ziar bisericesc16.

Note Bibliografice

1 – Pr. Gabriel Cocora, Un diferend tipografic între I. Heliade Rădulescu și Episcopul Kesarie al Buzăului, în Glasul Bisericii an XXXI, nr. 9 – 10, pag. 999

2 – D. Furtună, Chesarie, episcopul Buzăului, viața și meritele sale, Tipografia Românească, Buc. 1913, pag. 50

3 – Ibidem pag.50

4 – Ibidem pag.50

5 – Ibidem pag.51

6 – Ibidem pag.51

7 – Ibidem pag.52

8 – Ibidem pag.52

9 – Ibidem pag.52

10 – Ibidem pag.53

11 – Ibidem pag.53

12 – Ibidem pag.54

13 – Ibidem pag.54

14 – Ibidem pag.55

15 – Pr. Sandu Tudor, Primi ani de învățământ public în județul Buzău, în Glasul Bisericii, an XXX, nr. 11 – 12, 1971, pag. 1193

16 – D. Furtună, op. cit. pag. 56

=== 14 Concluzii ===

Concluzii

Istoricul Nicolae Iorga în cartea sa “Istoria Bisericii Române” îl caracterizează așa pe Chesarie:

„Chesarie nu era un scriitor și nimic nu ne-a rămas scris de la dânsul. Nu era un învățat, un cunoscător de grecește, de franțuzește poate de latinește ca Ilarion. N’avea ca acesta ca acesta, care a ținut o strălucită cuvântare la mormântul Mitropolitului Grigorie, darul cuvântării retoricii înflorite. Nu era, un schimnic cu viață de sfânt prin înfruntarea tuturor suferințelor, prin înstrăinarea de toate bunurile vieții celei mai modeste, ca Râmniceanul Calinic, ori chiar ca Gherasim, pe care-l înlocuia. Dar activitatea lui inteligentă, gospodăria lui chibzuință, călugăria lui cinstită, spiritul lui de organizare, talentul lui de cârmuire, într-o lungă păstorire de douăzeci de ani, care ținu până la 30 noiembrie 1846, toate aceste însușiri fac dintrânsul o figură deslușită, puternică și dau drept celor care l-au văzut lucrând și prezidând lucrul inițiat de dânsul a-l numi „colosală umbră”, a-i pomeni „multele în puțin timp jertfiri spre gloria Domnului, patriei și eternei sale memorieii”1

Întreaga sa viață și activitate au fost închinate slujirii lui Dumnezeu și Bisericii Sale. Toate frumoasele sale calități și deprinderi le-a folosit în folosul patriei și ortodoxiei. S-a distins prin opera de restaurare a bisericilor din cuprinsul eparhiei și a complexului episcopal de la Buzău, prin aducerea unei tipografi la Buzău și tipărirea unor cărți bisericești de cult și învățătură de care era mare nevoie în episcopia Buzăului. Înzestrat cu un bun simț gospodăresc a știut să-și canalizeze toate aceste însușiri spre slava lui Dumnezeu. Bărbat înțelept, învățat, plin de râvnă apostolică, Chesarie va întreprinde o serie de măsuri și va înfăptui acte ale căror urme sunt neșterse până astăzi în eparhia Buzăului. Dacă ar fi să amintim numai înființarea seminarului și ridicarea unei frumoase clădiri pentru viitoarele vlăstare ale preoției și tot ar fi de ajuns. Aduce aici profesori învățați, dascăli devotați slujitori la care au știut să trezească în suflete învățăceilor sentimentul iubirii de Dumnezeu, de patrie și de Biserică, sentimentul înaltei responsabilități pe care și-o asumă prin misiunea preoției. Prin înființarea seminarului s-a pus bun început unei răsadnițe duhovnicești ale cărei vlăstare tinere vor ști să răspundă nevoilor păstoriților.

În urma cutremurului de la 1838 Episcopia Buzăului este cea mai afectată. Chesarie reface și palatul episcopal și catedrala, punând mult suflet și în aceste lucrări de consolidare și reparație. Întreaga eparhie poartă amprenta episcopului Chesarie, numeroase biserici, schituri, mănăstiri fiind ajutate de acest ierarh. Inscripțiile multora dintre locașurile sfinte ale eparhiei poartă numele episcopului Chesarie în textul lor.

Provenind dintr-o familie de români din tată-n fiu, Chesarie și-a iubit patria și neamul din care face parte. Nefiindu-i frică decât de Dumnezeu, Chesarie nu s-a sfiit să-și arate înaltele sentimente patriotice care-l animau. De acest lucru ne dăm foarte bine seama analizând discursul pe care-l rostește cu prilejul instalării în scaunul episcopal. Pentru el patria, glia străbună reprezintă “cea mai întâi râvnă omenească”2 și nu trebuie precupețit nici un efort pentru a apăra acest pământ sfânt.

În tipografia înființată la episcopie, vor ieși o serie de cărți bisericești de cult și de învățătură care vor contribui la ridicarea nivelului cultural al preoților și implicit al credincioșilor, realizându-se totodată și înlocuirea cărților de slujbă aflate într-o stare jalnică. Tot aici apare și primul ziar bisericesc din România și anume “Vestitorul Bisericesc” sub îndrumarea lui Gavril Munteanu, Dionisie Romano și episcopului Chesarie.

Toată, întreaga viață a acestui ierarh a fost închinată premăririi lui Dumnezeu prin buna orânduire a celor de pe pământ. Un elev al seminarului înființat de Chesarie, realizează un frumos portret duhovnicesc al ierarhului, arătând tot ceea ce a însemnat existența efemeră a episcopului Chesarie pentru episcopia Buzăului.

Odă lui Chesarie

O vrednice vlădică, credința ta cea mare

Uimește și azi încă și până-n depărtare

Lucrarea ta măreață aruncă raze vii

Ce pururea trăi-vii

Deasupra tuturor același duh plutește

De tine, o pioase, o lume-și amintește

De sus de unde ești, ne binecuvântează,

Asupră-ne fii pururi un duh care veghează.”3

Note Bibliografice

1 – Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ed. Ministerului de Culte București, 1928, pag. 254

2 – D. Furtună, Chesarie episcopul Buzăului, viața și meritele sale, Tipografia Românească, Buc. 1913, pag. 20

3 – D. Furtună, op. cit. pag. 50