Istoria Bisericeasca Universala

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

OBIECTUL, DEFINIȚIA, DENUMIREA, SCOPUL, IMPORTANȚA, METODA ȘI ÎMPĂRȚIREA

Curiozitatea, cu privire la trecut, l-a caracterizat pe om dintotdeauna, de la omul vechi până la arheologul și istoricul zilelor noastre. Un interes special au arătat întotdeauna și creștinii, pentru istorie, deoarece în ea sunt înrădăcinate bazele credinței și vieții ce au modelat cultura creștină. Dumnezeu a devenit om și a trăit în timp și spațiu, în persoana lui Iisus Hristos, iar cei care au crezut și trăit după modul de viață, descoperit de El, au fost numiți cu numele lui – creștini -. Creștinismul a devenit astfel cea mai răspândită religie, care s-a născut în trecut, în Orientul Apropiat, punând, încetul cu încetul, bazele unei culturi și civilizații, ce au modelat o Europă, așa cum se prezintă astăzi, America, Africa, Australia și, în parte, chiar Asia, cu alte cuvinte lumea modernă.

Tocmai de aceea, Istoria Bisericească, este o problemă de interes profund pentru creștinul ce dorește să fie lămurit cu privire la descendența sa spirituală, și cu atât mai mult pentru cei ce vor să devină, mâine, apostolii ei în lume – studenții de astăzi și profesorii de mâine.

Introducerea în studiul Istoriei Bisericești Universale este de două feluri: formală sau tehnică și materială. Prima se ocupă cu obiectul, definiția, metoda, împărțirea, științele auxiliare și bibliografia generală, deci cu problemele generale, tehnice și metodice. A doua tratează situația lumii greco-romane și a iudaismului, în timpul apariției creștinismului, de aceea se mai numește și preistoria creștinismului.

Introducerea formală ne inițiază în obiectul, natura, mijloacele și cerințele studiului nostru; introducerea materială prezintă epoca și terenul pe care a apărut creștinismul și ne pregătește pentru înțelegerea situației lui în lumea veche.

Obiectul.

Cuvântul istorie are două sensuri: unul obiectiv și altul subiectiv. În sens obiectiv, istoria este viața din trecut, toate faptele întâmplate sau istoria ca fapt; în sens subiectiv, numit și tehnic, istoria este cercetarea critică și expunerea sistematică a faptelor istorice, adică studiul vieții creștine trecute. Istoria ca fapt este studiul istoriei ca știință. Faptele constituie istoria în sens obiectiv, iar studiul lor constituie istoria în sens subiectiv. Cuvântul istorie vine de la grecescul ιστορια, derivat la rândul lui din verbul ιστορεω – ιστορειν. Acest cuvânt era folosit la grecii din Atica și inițial însemna a învăța prin cercetări sau investigații. Același cuvânt a fost folosit de Sf. Ap. Pavel, în epistola către Galateni, I, pentru a descrie întâlnirea lui cu Petru la Ierusalim. Aceasta ne conduce la un al treilea sens al noțiunii istorie, și anume investigație sau cercetare, cu scopul de a verifica și descoperi date cu privire la trecut. Istoria este o disciplină distinctă care implică un proces de cercetare. Istoricul verifică autenticitatea și integritatea informațiilor pe care le deține, studiind cu atenție cadrul și textele legate de materialul lui. El poate să formuleze inducții valabile atunci când observă că în materialul pe care îl posedă apar în mod obiectiv tipare. Istoricul care caută răspunsuri la întrebări, precum : Cine? Ce? Când? Și Unde? Trebuie să pună și întrebarea de ce?, adică să caute semnificația datelor pe care le deține. Grecii au folosit cuvântul historikos –χιστορικος, ca pe un alt termen pentru istorie și au considerat-o ca un produs al cercetării. Aceasta ne sugerează că interpretarea constituie un al patrulea sens al cercetării istorice, care constă într-o reconstituire subiectivă a trecutului, în lumina datelor, a ideilor, uneori preconcepute, ale istoricului, a climatului de opinie, din timpul său și a elementului libertății voinței umane. O astfel de reconstituire nu poate niciodată să redea pe deplin trecutul, așa cum a fost el, ci este parțială, supusă erorii și ideilor umane, uneori preconcepute. Consensul cu privire la trecut va apărea atunci când istoricii își vor verifica reciproc lucrările. Studenții studiază, de obicei, o istorie de acest tip. Deși adevărul absolut, cu privire la trecut, poate să-i scape istoricului, în măsura în care informațiile îi permit, el va prezenta adevărul despre trecut în mod obiectiv și imparțial. Din această prezentare studentul va vedea că termenul istorie se referă la eveniment sau incident, la informații, la cercetare sau proces și la produs sau interpretare. Istoria ca eveniment este absolută, având loc numai odată, în timp și spațiu; dar istoria ca informație, cercetare și interpretare este relativă și supusă schimbării.

Istoria poate fi definită ca documentul de interpretat al trecutului uman, semnificativ din punct de vedere social, bazat pe datele organizate, adunate prin metoda științifică, din surse arheologice, literare sau din surse vii. Istoricul ecleziastic trebuie să fie tot atât de imparțial cât și istoricul laic, chiar dacă el recunoaște că nici unul dintre ei nu va fi neutru în fața datelor, ci fiecare va acorda materialului o importanță sau alta și-l va plasa într-un anumit context de interpretare.

In acest sens, Istoria Bisericească este documentul interpretat, al originii, progresului și impactului creștinismului asupra societății umane, având la bază datele organizate, adunate prin metoda științifică din surse arheologice, documentare sau din surse vii. Obiectul Istoriei Bisericești Universale este Biserica creștină, în înțelesul de comunitate religios-morală, întemeiată de Mântuitorul Hristos pentru mântuirea oamenilor. Biserica este un așezământ divino-uman; prin origine, doctrină, spirit, scop și puterile ei, ea are caracter supranatural, prin membrii care o constituie, prin formele pe care le-a luat, prin manifestările membrilor ei, ea are caracter uman.

Istoria noastră cercetează Biserica în latura ei omenească, în creșterea, formele și manifestările ei istorice, accesibile cunoașterii și studiului. Biserica creștină are o istorie complexă; dintr-o comunitate mică, cu forme simple de organizare, doctrină și cult, ea s-a dezvoltat, ajungând la forma actuală. Ea s-a găsit în anumite raporturi cu lumea, a primit unele influențe și a influențat la rândul ei lumea, societatea, cultura. În dezvoltarea ei, Biserica are o istorie externă a întinderii și a raporturilor ei cu lumea cealaltă și o istorie internă a vieții, organizării și acțiunii ei lăuntrice.

Istoria externă privește Biserica în contactul și raporturile ei cu statul, societatea și celelalte religii. Cu morala și cultura. Istoria internă privește întinderea creștinismului, organizarea Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viața. Disciplina, literatura și arta ei. Studiind viața Bisericii, în general, Istoria bisericească universală stabilește situația și rolul creștinismului în viața omenirii. Ea caracterizează stările și faptele în evoluția și specificul lor, observând acele schimbări și însușiri care dau evenimentelor caracterul și sensul lor propriu.

Definiție. Potrivit cu cele de mai sus, Istoria bisericească universală este cercetarea critică și expunerea metodică și sistematică a vieții Bisericii creștine, în general, privită în dezvoltarea și acțiunea ei internă și externă. Aceasta este o definiție mai simplă și mai obișnuită. Unii cercetători bisericești dau definiții mai lungi, care tind să fie mai dezvoltate și mai precise, mai teologice sau mai filozofice.

Denumirea disciplinei noastre nu este aceeași la toți istoricii ecleziali. Unii o numesc simplu Istorie bisericească, Istoria Biserici, sau Istorie bisericească(sau a Bisericii) generală sau universală. Alții preferă să o numească Istoria creștinismului, Istoria religiei creștine sau Istoria creștină a religiei. Sunt și alte denumiri, asupra cărora nu mai insistăm. După concepția ortodoxă și cea romano-catolică, Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Hristos, în chip nevăzut la întrupare, a fost sfințită prin Jertfa de pe Golgota și a luat chip văzut sau a intrat în istorie, ca societate văzută și organizată, la Cincizecime, când în urma predicii lui Petru s-au botezat ca la 5ooo de suflete. La polul opus, protestanții susțin că Mântuitorul a predicat doar împărăția lui Dumnezeu și sfârșitul apropiat al lumii, că nu s-a gândit să înființeze o instituție văzută și organizată și că aceasta a fost ideea și opera apostolilor. Ei concep Biserica drept comunitatea credincioșilor sau a sfinților, o comunitate ideală și spirituală și de aceea invizibilă, fără caracter instituțional.

Scopul studiului nostru este cunoașterea și înțelegerea desfășurării vieții Bisericii creștine, în toate laturile ei, de la început și până acum, în toată lumea. Creștinismul s-a organizat și manifestat ca Biserică. Biserica a avut nu numai o viață religios-morală, ci și una socială și culturală, în general. Istoria ei este o foarte importantă parte a istoriei universale. Studiul ei ne face cunoscut creștinismul de-a lungul și în contextul diferitelor etape. Scopul final al studiului Istoriei bisericești universale este cunoașterea și înțelegerea creștinismului actual, sub toate formele confesionale. Căutând să cunoască faptele istorice în cauzele, evoluția și legătura lor, Istoria bisericească universală înțelege și explică mișcările și schimbările în viața Bisericii de la începutul ei până astăzi.

Importanța Istoriei bisericești universale constă nu în cunoașterea sau aspectul informațional academic, plictisitor, de amintire a unor fapte, ci în valoarea ei propriu zisă, de exemplu al răspunsului sau nerăspunsului omului la chemarea lui Dumnezeu, de a ajunge asemenea Lui. Când răspunsul a fost afirmativ s-au născut sfinți, iar când a fost negativ s-au născut monștri. Istoricii antici au avut o apreciere mult mai mare pentru valorile pragmatice, dialectice și morale ale istoriei decât au mulți istorici moderni. Cercetătorul conștient de valorile ce urmează a fi cunoscute și obținute din studiul Istoriei bisericești universale are o motivație puternică să studieze acest domeniu particular al istoriei umane.

Una din valorile esențiale ale Istoriei bisericești este că leagă datele reale ale trecutului Evangheliei creștine, de necesitatea proclamării și trăirii viitoare a aceleiași Evanghelii, arătându-ne astfel că Duhul Lui Dumnezeu acționează prin Biserică de la început și până astăzi. Cunoașterea trecutului Bisericii oferă o înțelegere clară a diversității creștine de astăzi și chiar a rătăcirilor unor grupări paracreștine, care nu sunt altceva decât reînvieri ale unor abateri sau erezii din trecut.

Problemele actuale ale Bisericii sunt deseori clarificate prin studierea trecutului, pentru că în istorie există tipare și paralele. Refuzul celor mai moderni conducători dictatoriali de a permite poporului să aibă vreun interes particular, în afară de viața publică în stat, este mai ușor înțeles dacă ne amintim că împărații romani considerau că nimeni nu putea să aibă o religie proprie fără a pune în pericol existența statului. Relația dintre Biserică și Stat a devenit iarăși o problemă reală, în fostele țări comuniste, și era de așteptat ca în aceste state creștinismul să fie privit cu reținere, până la persecuții diabolice și subtile, exact cum Decius și Dioclețian au făcut-o în zilele lor. Și ași dori să exemplific cu duplicitatea Statului în raportul său cu Biserica, în ceea ce privește proprietatea, care întârzie să-i fie recunoscută, cu salarizarea, care este anulată de mulțimea poverilor fiscale( impozit, șomaj, sănătate, cote ce depășesc contribuția primită de la Stat), cu ingineria hârțogărească cerută doar Bisericii pentru a-și putea ridica locașuri de cult, a le întreține și repara pe cele existente sau a-și mări patrimoniul construit. Și numărul exemplelor ar putea continua. O cunoaștere autentică a Istoriei bisericești va da posibilitatea să constatăm că, cel puțin sub aspect juridic, evoluția omenirii, în ceea ce privește Biserica, nu a depășit anul 313, adică spiritul Edictului de la Milano. Biserica, atunci, a fost pusă pe picior de egalitate cu păgânismul. Autentice sau nu, revelate sau nu, religiile păgâne au fost mandatate cu aceeași încredere și li s-au acordat aceleași drepturi, de unde concluzia că statului îi sunt total indiferente și străine, în același timp, manifestările religioase. El dorește să–și atragă laurii atât din Autentic cât și din surogat și prin aceasta dovedește relativitatea și ignoranța, ca să nu spunem diplomația diabolică, prin care vrea să relativizeze Adevărul. Tot aici putem menționa diplomația legislativă, prin care Statul vrea să pozeze într-un imparțial arbitru, dar fără să respecte regulile interne ale Bisericii. Exemplul concludent, în acest sens, este inițiativa legislativă românească, prin care Biserica Ortodoxă este pusă pe picior de egalitate cu ultimul cult neoprotestant, chiar dacă acesta are un procent de 0,001 %, față de numărul credincioșilor ei. Atributul de Biserică națională, este anulat de exprimarea de mai sus, din lege, care stipulează că „în România sunt recunoscute următoarele culte”, căci deducția este logică: Biserica națională este un cult și nu o Biserică; în consecință relativizarea Bisericii. Quot erat demonstrandum. Doar în Grecia realitățile religioase sunt încă după spitirul legislației teodosiene, din anul 380. Nu știm însă cât vor mai rezista!

Dar Istoria bisericească oferă și exemple de autentică trăire creștină, care pot stimula, inspira sau întări pe creștinul de astăzi, dar și viața spirituală în ansamblul ei. Marile modele de trăire creștină pot impulsiona și pe studentul de astăzi și profesorul de mâine, pentru a fi urmate sau imitate, așa cum sfinții s-au străduit să-l urmeze pe Hristos. Putem înțelege mai ușor vocația de sfințenie a creștinismului. Momentele de rătăcire, de dezbinare, de ceartă, controverse etc., nu sunt decât exemple de pierdere a vocației. De aceea valoarea practică a cunoașterii trecutului Bisericii constă în aceea că dă posibilitatea demarcării precise a Adevărului de falsul adevăr, prezentat de lumea dezbinată de astăzi.

În sfârșit, Istoria bisericească are și valoare, dacă ne gândim numai la faptul că ne dă posibilitatea să cunoaștem și să înțelegem mai clar rolul creștinismului în dezvoltarea civilizației europene. Istoria omului nu poate fi niciodată despărțită de istoria vieții lui religioase. Eforturile tiranilor, depuse în diverse epoci de dezvoltare a societății umane, de a nimici religia au dus întotdeauna la înlocuirea ei cu o religie falsă. Pentru noi exemplul este la îndemână: materialismul dialectic a mutat accentul veșniciei, de pe Dumnezeu, pe opera sa. Nu Dumnezeu era veșnic ci materia și Partidul. Atributele lui Dumnezeu se pot identifica cu ușurință, pe seama partidului, în cuvintele poetului:”Partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare/ e-n pruncul din leagăn și-n părul cărunt/ e-n bobul din holde și-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare…”.

Împărțirea Istoriei bisericești este de două feluri: după conținut( numită și logică sau reală) și după timp(numită cronologică). După conținut Istoria bisericească este privită în răspândirea creștinismului, în raporturile cu lumea, în formularea învățăturii, în organizarea sa, în cult, viața morală, literatură, artă. După timp, este împărțită pentru studiu, în perioade mai mari sau mai mici. Deși viața bisericească, în toată istoria ei, formează atât prin conținut cât și prin timp, un tot unitar, împărțirea ei, logică și cronologică, este o necesitate pentru ușurarea studiului, pentru cuprinderea și însușirea materiei.

Cele două împărțiri se folosesc împreună: în fiecare perioadă se studiază viața bisericească în toate laturile manifestărilor ei, grupând faptele după caracterul lor( misiune, raporturi externe, organizare, doctrină, cult, viață morală, etc.). Împărțirea logică se face pe baza tipizării, adică a privirii și tratării laolaltă, sub un titlu comun al faptelor istorice care au importante caractere comune(tipuri istorice).

Împărțirea Istoriei bisericești variază după cercetători. Mulți au adoptat o împărțire în trei evuri sau perioade: antic, mediu( de mijloc) și modern(sau nou). Această împărțire de concepție umanistă și aplicată întâi la studiul filologiei, a fost însușită și de Istoria universală, de unde cu ușurință a trecut la cea bisericească. Istoricii profani și bisericești nu sunt unitari asupra limitelor perioadelor mai sus arătate, în special asupra începutului și sfârșitului lor. De regulă, sfârșitul evului antic și începutul celui mediu, în Istoria bisericească universală, este stabilit aproximativ între anii 600 – 800. Unii istorici socotesc încheiat evul antic cu împăratul Justinian, (527-565), alții cu papa Grigorie cel Mare(509-604), iar alții cu Carol cel Mare(768-814). Evul mediu este socotit ca întinzându-se până la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea( Renaștere și Reformă). Evurile, la rândul lor, se împart în perioade mai mici, numite de obicei epoci. Evul nou ține până astăzi.

În Istoria bisericească perioadele sau evurile se caracterizează astfel: în evul antic creștinismul s-a răspândit și s-a organizat, în lumea greco-romană. Este epoca cea mai importantă, a constituirii Bisericii, a fixării sau definirii doctrinei și cristalizării cultului, a persecuțiilor, a Sinoadelor ecumenice, a marilor Părinți și scriitori bisericești. În evul mediu se convertesc la creștinism popoarele slave, germanice și altele, puterea papală crește, se diferențiază și se desparte Biserica, se produc conflicte între papalitate și puterea seculară. În evul modern puterea papală descrește, Biserica occidentală se dezbină, prin Reforma protestantă, Biserica ortodoxă este stăpânită, în mare parte de turci. Se formează bisericile naționale autocefale, se naște și se extinde curentul laic, uneori anticlerical și antibisericesc.

Împărțirea, fie în evuri, fie în perioade mai mici, este relativă. Subiectivă, convențională și nu poate fi aplicată uniform Occidentului și Orientului. Ea este totuși necesară și trebuie să țină seama de natura și de importanța evenimentelor care constituie criteriul împărțirii. În locul împărțirii în evuri, care sunt prea întinse, socotim că este mai ușor de folosit împărțirea pe perioade mai mici, care de altfel este aplicată de unii dintre istoricii bisericești mai noi.

Perioada I, de la începutul creștinismului până la 324, de când Constantin cel Mare(306-337) domnește singur peste tot imperiul roman, ca perioadă de confruntare a Bisericii cu lumea antică.

Perioada a II-a, de la 324 și până la 787, perioada sinoadelor ecumenice și a Părinților bisericești, când s-a realizat biruința Ortodoxiei asupra ereziilor, biruință consfințită la Duminica Ortodoxiei, din 11 martie 843.

Perioada a III-a, de la 787 la 1054, fiind epoca de cristalizare a universalității Bisericii.

Perioada a IV-a, de la 1054 și până către sfârșitul secolului al XV-lea, ca perioadă a confruntării dintre Ortodoxie și Catolicism, cu marile confruntări dintre papalitate și suveranii apuseni, perioadă a cruciadelor, a scolastici și a cuceririi Imperiului bizantin de către turci, în anul 1453.

Perioada a V-a, se întinde din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, fiind perioada marilor frământări aduse de Reforma protestantă în sânul Bisericii Romano-Catolice și a marilor nemulțumiri social-politice, care vor pregăti Revoluția franceză – 1789-. În urma sinodului de la Trident, după 1564, Biserica Romei se individualizează ca Biserică Romano-Catolică, realizează unele reforme interne și întreprinde mari misiuni creștine în alte continente.

Perioada a VI-a, de la 1800 și până astăzi, este epoca critică a divizării creștinismului, a întăririi curentului laicizant, a constituirii, în Răsărit, a multor biserici ortodoxe naționale, autocefale și a străduințelor ecumeniste, din secolul al XX-lea, pentru refacerea Bisericii universale.

Metoda. Istoria bisericească universală aplică, în studiile sale, metoda istorică generală. Potrivit acesteia ea urmează metodei școlii moderne de istorie, cu unele principii bine cunoscute, precum cunoașterea izvoarelor, verificarea lor prin analiză critică, cercetarea lor evolutiv-genetică, etc. Această metodă se bazează pe buna cunoaștere a documentelor și izvoarelor și pe justa lor înțelegere și interpretare, în scopul de a descoperi și spune adevărul istoric, adică a prezenta lucrurile așa cum s-au întâmplat. Studiul documentelor se face în mod critic și comparativ; faptele se urmăresc în cauzele, evoluția, legăturile și urmările lor( pragmatic-genetic) și se expun ordonate într-un tot sistematic.

Pentru a corespunde scopului propus, care este cunoașterea exactă și înțelegerea dreaptă a faptelor, Istoria bisericească trebuie să fie, din punct de vedere al metodei, documentată, critică, pragmatică, genetică, obiectivă, adică nepărtinitoare. Cu aceste calități, Istoria bisericească este și teologică sau religioasă, în măsura în care în ecuația existențială nu uită o clipă de Dumnezeu, la care raportează, în permanență, cauzalitatea și finalitatea evenimentelor. Istoricul bisericesc recunoaște în apariția lui Iisus Hristos, în învățătura și opera Lui, în întemeierea și perpetuarea Bisericii creștine, fapte divine, a căror explicație nu se poate face numai prin considerarea factorilor istorici umani. În acest sens istoria are o finalitate clară, efortul omului de a ajunge asemenea lui Dumnezeu, timpul este intervalul scurs între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului, iar conținutul este suma tuturor faptelor celor ce au înțeles și luat în serios chemarea, dar, în egală măsură, și a celor ce au refuzat dialogul, la iubire veșnică, al Creatorului.

Bibliografie:

B. Berceanu, I. Panaitescu, Prezentarea lucrărilor științifico-metodologice, București, 1968. A. Avramescu, V. Cândea, Introducere în documentarea științifică, București, 1960. Pr. Prof. Milan Șesan, Periodizarea în Istoria bisericească universală, 1939. Bibliografia poate fi completată cu studii și articole din revistele Administrației Patriarhale și Centrelor Mitropolitane și Episcopale, precum și manualul de Istorie Bisericească Universală, vol. I, București, 1975.

Curs II

Izvoare și științe auxiliare ale Istoriei Bisericești Universale

Izvoarele. Prin izvoare istorice se înțelege materialul documentar de orice fel, care poate fi folosit la cunoașterea reală a faptelor trecutului. Ele se împart de obicei după originea, caracterul sau forma lor în mai multe categorii: originale, numite și directe sau imediate și derivate, indirecte sau mediate; oficiale și particulare; scrise, orale și monumentale sau arheologice; rămășițe sau resturi și tradiții. Dacă ne referim strict la izvoarele Istoriei Bisericești universale, le mai putem împărți în divine și omenești, creștine și necreștine. Cunoașterea izvoarelor și folosirea lor este absolut necesară abordării oricărei probleme istorice. Fără cunoașterea și utilizarea lor istoria este pură speculație sau filozofare fără fond. La rândul lor toate izvoarele se impun a fi cercetate și primite cu mult spirit critic, pentru ca adevărul să nu rămână sub obroc, de aceea o cercetare pertinentă a acestora este o datorie sfântă a specialiștilor, special formați în acest sens. Din efortul depus de aceștia până acum reținem următoarele colecții sau ediții:

Colecții principale

J.P.Migne, Patrologiae cursus completus: a. Patrologia Graeca, prescurtat P.G., și începe de la Părinții Apostolici, sec. I, până la jumătatea sec. XV, în total 167 (168) vol. Paris 1857-1866. b. Patrologia Latina, prescurtat P.L. și începe de la scriitorul Tertuluian, sec. II și merge până la papa Inocențiu al III-lea (1198-1216), în 222 vol. Paris, 1844-1864.

Corpus Scriptorum Eccliasticorum Latinorum, prescurtat C.S.E.L. numit și Corpus Vindobonense, prescurtat C.V., editat de Academia de Științe din Viena, de la 1860, în continuare. Au apărut aprox. 80 vol.

Patrologia Orientalis, prescurtat P.O. sub conducerea lui R. Graffin și F.Nau, Parin 1908 ș.u. Au apărut până acum 26 vol.

Corpus Scriptorum Orientalium, prescurtat C.S.O., sub conducerea lui J.B.Chabot, I. Guidi, H. Hyvernat, B. Carra de Vaux, J. Forget, Paris, 1903 ș.u. Au apărut peste 100 vol.

Patrologia Syriaca, R. Graffin, 3 vol., Paris, 1894-1926.

Florilegium Patristicum, ed. G.Rauschen, de la 1904, Bonn, au apărut peste 45 vol.

Textes et documents pour l’etude historique du christianisme, ed. H.Hemmer și P.Lejay, Paris, 1905-1912, 3 vol.

Sources chretiennes, ed. H. De Lubac și J. Danielou, Paris, de la 1942 ș.u. Au apărut peste 160 vol.

Acte sinodale

J.D. Mansi, Sacrorul Concilioorum nova et amplisima colectio, Florența și Veneția, 1759-1798.

Philip. Labbei, & Gabr. Cossartii, Sacrosancta Concilia ad regiam editionem exacta, Paris 1671, 15 vol. Lucrarea prezintă toate sinoadele Bisericii, de la cel de la Ierusalim, de la anul 5o și până la Sinodul Tridentin, 1565. Mansi a copiat lucrarea, însușindu-o și a adăugat sinoadele de până la vremea sa. Este lucrare cu text bilingv, ce menționează numele tuturoro participanților, pe ședințe, la sinoadele ecumenice și la cele locale.

E.J.Schwartz, Acta Conciliorum oecumenicorum, Strasbourg, Paris, Lripzig, 13 vol., de la 1914.

E.J. Jonkers, Acta et Sybola Conciliorum quae saeculo quarto habita sunt, Leiden, 1954.

J.Albergio, P.P. Joannou, C. Leonardi, P.Prodi și H. Jedin, Conciliorum oecumenicorum decreta, Feiburg im Breisgau, Bale, 1962.

Ch. J.Hefele, Dom. H. Leclerq, Histoire des conciles, 10 vol. În 2 părți, Paris, 1907-1908.

Acte martirice. Vieți de sfinți

Acta Sanctorum, publicată de Bollandiști. Antverpen(Anvers). 1643. Ediție nouă, Paris, de la 1854-1931 în continuare. Are aprox. 70 vol.

Martyrologium Romanum, Vatican, Roma, 1914, 1922.

Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae(Propylaeum ad Acta Sanctorum Novembris), ed. Hipp. Delehaye, Bruxellis, 1902.

Bibliotheca haghiographica Latina, ed. Socii Bollandiani, vol. I – II, Bruxellis, 1949.

Bibliotheca haghiographica Graeca, ed. Francois Halkin, ed. a III-a, vol. I-III, Bruxellis, 1957.

Dom. H. Leclerq, Les martyrs, Paris, 1902-1911, 11 volume.

Bibliotheca haghiographica orientalis, ed. de Bollandiști, Bruxellis, 1909

Izvoare pentru istoria Patriarhiei de Constantinopol și a Imperiului bizantin

Actes officiels et particuliers et autres documents relatifs a l’histoire du Patriarcat Oecumeniquie, de mitrop. Ghenadie Arabadgiogiu, 2 vol, în Bibliotheca Photiana, Constantinopol, 1935.

Patriarchatus Constantinopolitani acta selecta, ed. J.Oudot, Vatican, 1941.

Les Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, de V. Grumel: Les Actes de Patriarches, Fasc I (381-715); Fasc. II(715-1042), Istambul 1932, 1936; Fasc.III(1042-1206), Paris 1947; Fasc. IV (1206-1310), de V. Laurent, Paris,1971.

Corpus Notitiarum episcopatum Ecclesiae Orientalis Graecae, ed. E. Gerland, vol. I, fasc. I, Calcedon, 1931; vol. II, fasc. II, ed. E. Gerland – V. Laurent, Constantinople, 1936; vol. I, fasc. 3, Paris, 1947.

Hieroclis Synecdemus et notitiae Graecae episcopatuum, ed. G. Parthey, Berolini, 1866; ed. Aug. Burkhardt, Lipsiae, 1893; Les Synecdemos d’Hierokles et l’opuscule geografique de Georges de Chypre, Bruxelles, 1939.

Notitia dignitatum accedunt – Notitia urbis Constantinopolitanae et Laterculi provinciarum, ed. Otto Seek, Berolini, 1876.

Corpus Scriptorum historiae byzantinae, prescurtat C.S.H.B. ed. Imn. Bekker, Bonnae, 1829-1897, 49 volume.

Acte papale. Vieți de papi. Concordate

Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale, Roma, de la 1909.

Acta Romanorum Pontificum. Fontes. Series III, t. I-XIII, Roma, 1943-1971, în continuare. Vol. XIII, t. II, Roma, 1971.

Bullarium Romanum, ed. Taurini, 25 vol., de la 1857.

Vieți de papi: August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, ed. Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 1996.

G.Thils, Papaute et Episcopat, 1967; Nigel Cawthorne, Viața sexuală a papilor,ed. Miron, București, f.a.; P. Gams, Series episcoporum Ecclesiae Catholicae, a.b. Petro Apostolo, Ratisbonnae(Regensburg), din 1873; Suplimente: 1879, 1886.

Legi și canoane

Legi: Codex Theodosianus, ed. Th. Mommsen und P. Meyer, 3 Bd. Berolini, 1905, ed. nouă P. Krueger, Fasc. I-II, Berolini, 1923-1926.

Corpus juris civilis. T. I. Instutiones et Digesta, ed. P. Kruger et Th. Mommsen, Berolini, 1889, ed. 16-a, Berolini(Waldman), 1954; t. II. Codex Justinianus, ed. P. Kruger, Berolini, 1888, ed. 16-a, Berolini, 1954; t. III, Novellae, ed. K. Schoell et. G. Kroll, Berolini, 1895, ed. 16-a, Berolini, 1954.

Științele auxiliare

Între Istoria bisericească universală și celelalte discipline teologice este o legătură firească, ajutând și fiind ajutată la rândul ei. Mai apropiate și mai necesare îi sunt: Patrologia, Istoria Dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Arheologia creștină, Cronologia, Liturgica, Dreptul bisericesc, Simboloca, Dogmatica, Bizantinologia ș.a. La fel de apropiate și utile îi sunt și Filologia, pentru cunoașterea limbii documentelor, Paleografia, pentru citirea scrierii vechi; Epigrafia, pentru citirea inscripțiilor; Numismatica, pentru cunoașterea monedelor și medaliilor vechi; Heraldica, pentru cunoașterea stemelor; Diplomatica, pentru tehnica și citirea documentelor; Sfragistica, pentru cunoașterea sigiliilor sau peceților; Arheologia și Istoria Artei.

Deosebită importanță au pentru studiul IBU, Filozofia istoriei, Geografia istorică și mai ales Cronologia. Faptele istorice se desfășoară în timp și spațiumși sunt legate de acestea; pentru înțelegerea lor este de aceea nevoie să se cunoască bine locul și timpul în care s-au produs, mediul, atrmosfera, viața și ideile epocii.

Cronologia se ocupă cu studiul timpului, așa cum a fost împărțit și socotit la diferite popoare. Erele mai însemnate sunt: Era romană, care numără anii de la întemeierea Romei –ab urbe condita- a.U.C., sau post urbem conditam – cu 753 ani înainte de era creștină; anul I al erei creștine este anul 753 al erei romane; era greacă – a olimpiadelor, care începe cu 778 de ani înainte de era creștină(începutul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 în 4 ani; de aceea olimpiadele formează serii de câte 4 ani) ; 1 iulie al olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie al anului I de la Hristos; era consulară număra anii după consuli, șefi civili sau religioși; era martirilor, sau dioclețiană, socotită de la 29 iunie 284; era spaniolă, număra anii de la cucerirea Spaniei de către împăratul August, adică de la anul 38 î.d.Hr; era mauretană, număra anii începând cu cucerirea Mauritaniei de romani, adică de la anul 40 d. Hr.; era Seleucizilor, în Siria, de la 311/312 î.d.Hr., după bătălia de la Gaza; era de Tyr, începea cu 125 ani î.d.Hr.; era lui Avraam, începea cu 2017 ani î.d.Hr.; era mahomedană, începea de la 16 iulie 622 d.Hr, când a avut loc fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina sau Hegira. A fost în uz la turci până în anul 1927, când prin ordinul lui Kamal Ataturk a fost adoptat calendarul european.

Pentru Istoria bisericească sunt importante era de la facerea lumii și era de la Hristos sau era creștină, numită, în sens impropriu, și era noastră.

Era de la facerea lumii, al cărui calcul a variat de la un popor la altul sau de la un ținut la altul. Astfel, la evrei era începea de la anul 3761 î.d.Hr., în Apus de la anul 3943 î.d.Hr., în Orient de la anul 5492 î-d-Hr., la Alexandria era începea cu 5508 de ani î.d.Hr., iar la Constantinopol cu 5509 ani î.d.Hr., socotind anul de la 1 septembrie; cronicarii bizantini variază în calculul lor de la facerea lumii.

Era creștină – post Hristum natum, p.Hr.n. sau d.Hr., a fost calculată de călugărul Dionisie Exiguus – cel Mic sau cel Smerit (+ 540), originar din Scythia Minor sau Dacia Pontică, adică Dobrogea de astăzi, care se afla la Roma, în anii 513-526, fapt care a făcut să mai fie cunoscută și sub numele de era dionisiană. După calculul lui Dionisie cel Mic, Iisus Hristos s-a născut la 25 decembrie 753 a.U.C. Data nu poate fi reală deoarece, de curând, s-a descoperit că Irod cel Mare, cel care a ucis pruncii, a murit la anul 750 a.U.C., ceea ce înseamnă că Mântuitorul s-a născut înaintea acestei date. Dacă luăm în considerare cele consemnate în Sf. Scriptură, anume, că Irod a ucis toți pruncii de la doi ani în jos, atunci putem susține, fără teama de a greși, că Hristos s-a născut în anul 748 – 749 a.U.C. În concluzie, era creștină are, în ceea ce privește începutul ei, eroarea sa de calcul. Deși este un lucru unanim recunoscut, nimeni nu s-a gândit încă să îndrepte lucrurile. În ceea ce privește ziua nașterii lui Hristos, se cuvine să facem următoarea precizare: Calendarul nostru este solar și fondat, în anul 44 î.d.Hr., de învățatul Sosigene din Alexandria, în timpul domniei împăratului Iulius Caesar, ceea ce a dus la cunoașterea sa și sub denumirea de calendar iulian. Sosigene a stabilit echinocțiile și solstițiile la 24 spre 25 ale lunilor martie-septembrie, respectiv decembrie – iunie. Mântuitorul s-a născut, după calendarul lui Sosigene, în noaptea de 24 spre 25 decembrie și pentru că a venit în cea mai mare noapte a lumii, când păcatul ajunsese la culme, dar și pentru că noaptea de 24/25 decembrie era cea mai lungă. Cu ziua de 25 decembrie, lumina creștea iar întunericul scădea, dar, cum în acea noapte se născuse Hristos, și întunericul morții și al păcatului se micșora în favoarea vieții și a virtuții. Ceea ce trebuie să precizăm e faptul că între calendarul solar și cel civilexista o neconcordanță de 11 minute și 14 secunde, ceea ce ducea la rămânerea în urmă, a calendarului solar față de cel civil, cu o zi la o perioadă de 123 de ani. La sinodul I ecumenic, din 325 de la Niceea, părinții au constatat că exista o rămânere în urmă, a calendarului solar cu 3 zile față de cel civil, adică solstițiul de iarnă nu mai era la 24/25 ci la 21/22 decembrie. Părinții s-au mulțumit să sancționeze eroarea fără a o îndrepta și de atunci până astăzi solstițiile și echinocțiile au rămas la 21/22 ale lunilor respective. Abia la 1582, sub papa Grigore al XIII-lea, calendarul a fost îndreptat, suprimându-se cele 10 zile cu care rămăsese în urmă, numindu-se de atunci și calendarul gregorian. La vremea respectivă, Răsăritul a avut reticențe, în a accepta calendarul îndreptat de catolici, din motive ușor de înțeles: experiența trăită de răsăriteni, la 1204, când apusenii au cucerit Constantinopolul și au pus bazele imperiului latin de Răsărit, a adâncit neîncrederea lor în occidentali; încercările de unire, dintre cele două biserici, au dovedit că Apusul dorea cu orice preț să câștige întâietate de jurisdicție și erau departe de a urmări reciprocitatea; Constantinopolul a căzut sub turci, la 1453, și datorită Apusului, care a promis continuu ajutor Bizanțului și nu l-a dat niciodată.

Abia în anul 1923, în urma mai multor întâlniri panortodoxe, la sinodul din Constantinopol, s-a hotărât îndreptatrea calendarului și în Răsărit. Calendarul iulian, numit și stilul vechi, care rămăsese în urmă cu 13 zile, a fost îndreptat prin suprimarea acestora, începând cu 10 martie 1924, când a fost îndreptat de Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei. Au urmat patriarhiile Alexandriei și Antiohiei, iar la 1 octombrie, care a devenit 14 octombrie, calendarul îndreptat, numit și stilul nou, a fost acceptat și de biserica noastră. Biserica Rusă, cea Bulgară, cea Sârbă, Patriarhia de Ierusalim și muntele Athos au rămas pe stil vechi. Câțiva ani ortodocșii au serbat Paștele atât pe stil vechi cât și pe stil nou și abia în 1948 s-a hotărât, de comun acord, ca toți răsăritenii să serbeze Paștele la aceeași dată. Cum stiliștii nu au cedat, până astăzi Paștele se serbează, de toți răsăritenii, pe stil vechi.

Ca și calculul timpului, începutul anului a variat chiar în era creștină, astfel: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1 septembrie. Anul bisericesc începe în Biserica Ortodoxă la 1 septembrie, din secolul al XVI-lea, începutul anului nou civil s-a generalizat și s-a serbat la 1 ianuarie.

Ciclul indictioanelor. De la jumătatea secolului al III-lea, în imperiul roman s-a impus și indictionul, adică timpul era împărțit în perioade de câte 15 ani. Sunt cunoscute indictioanele: constantinopolitan, roman sau pontifical etc.

Bizantinologia, slavistica și Orientalistica sunt deosebit de importante pentru studiul mostru.

Bizantinologia studiază viața imperiului roman de Răsărit, al romaioilor, sau bizantin de la nașterea lui, 11 mai 330 și până la 29/30 mai 1453, sub toate aspectele ei: politic, social, cultural, religios etc.

Slavistica se ocupă cu cercetarea critică și expunerea sistematică istoria politică și religioasă a popoarelor slave așezate în Peninsula Balcanică, în Europa Centrală și Răsăriteană.

Orientalistica studiază aspecte legate de istoria bisericească universală și în special viața creștinilor orientali, precum: sirienii, armenii, arabii, mesopotamienii, perșii, copții, etiopienii, indienii etc.

Bibliografia generală a IBU.

Sf. Scriptură, și în special Faptele Apostolilor, care este prima carte de istorie a Bisericii.

Hegesip, Memorii (sec. II)

Iuliu Africanu(+240-250), Cronografie, în 5 cărți. Pleacă de la facerea lumii până la 217 d. Hr. Este socotită prima încercare de istorie universală creștină.

Epifaniu, episcop de Salamina(+403), din insula Cipru, Contra tuturor ereziilor – Panarion( Cutiuță cu medicamente), analizează și combate 80 de erezii.

Eusebiu de Cezareea(+340), Istoria ecleziastică, tradusă în lb. română, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15, în care redă evenimentele de la nașterea Mântuitorului și până la 324 d-Hr.; Cronică a lumii, în care redă evenimentele de la Facerea lumii și până la anul 302 d.Hr.; Viața împăratului Constantin, în PSB, vol. 14; Despre martirii din Palestina, în care redă persecuțiile din anii 303-311.

Socrate (+439), Istoria bisericească, continuă opera lui Eusebiu, redând evenimentele de la 305 la 439.

Sozomen(+ 450), Istoria bisericească,redă evenimentele de la 324 și până la 425.

Teodoret de Cyr, Istoria bisericească, redă evenimentele de la 325 și până în 428.

Teodor Lectorul, Istoria tripartită, continuă pe cei trei, redând evenimentele de la 439 până la 527.

Evagrie Scolasticul (+600), Istoria bisericească, redă evenimentele de la 431-594.

Filostorgiu(+425), Istoria bisericească, fiind arian, lucrarea sa începe cu istoria arianismului(318) și până la 425.

Gelasiu de Cizic(sec. V), Istoria bisericii, redă evenimentele din Orientul creștin din timpul lui Constantin cel Mare.

Zaharia Retorul sau de Gaza(+553), istoric monofizit, Istoria ecleziastică, redă evenimentele dintre 450-491. Lucrarea este continuată de o Cronică siriacă, până la data de 568/569.

Ioan Malalas(+577), Istoria universală, în care redă evenimentele de la Facerea lumii și până la anul 574 d.Hr..

Paladiu Scolasticul (+ înainte de 431), Istoria lausiacă sau Lavsaikonul, o istorie a monahismului vechi creștin.

Gheorghe Monahul(Amartolos) (sec.IX), Cronograf, redă evenimentele de la facerea lumii și până la anul 843.

Teofan Mărturisitorul(+818), Cronograf, ce redă evenimentele de la 284, urcarea lui Dioclețian pe tron, și până la 819.

Dintre istoricii bizantini, în domeniul Istoriei bisericești universale, au scris următorii:

Nichifor Calist Xantopol(+1341), Istorie bisericească, în 18 cărți, în care redă evenimentele de la Nașterea Mântuitorului și până la anul 610.

Nichifor Gregoras(+1360), Istoria bizantină, redă evenimentele de la 1204, cucerirea Constantinopolului de latini, și până la 1359.

Dintre scriitorii și istoricii latini, care au lucrări tangențiale sau directe, ori au tradus anumite opere grecești, ce au legătură cu obiectul nostru, menționăm:

Lactanțiu( sec. IV), De mortibus persecutorum, este cea dintâi lucrare a persecuțiilor creștine, sub împărații romani, anterioară lucrării lui Eusebiu de Cezareea.

Fer. Ieronim(+420), a tradus și continuat Cronica lui Eusebiu de Cezareea.

Rufin(+410) a tradus 9 cărți din Istoria lui Eusebiu și a adăugat alte două cărți, redând evenimentele petrecute până la anul 395, moartea lui Teodosie cel Mare.

Supliciu Sever(+420)a scris Historia sacra, o cronică universală, în două cărți, de la crearea lumii și până la anul 400 d.Hr.

Paul Orosius, Historiae adversus paganos, în 7 cărți, o istorie universală, începând de la facerea lumii și până la anul 417.

Prosper de Aquitania(sec. V), Cronică universală, dela facerea lumii și până la 455 d.Hr.

Casiodor(+583),are o compilație, după istoricii greci Socrate, Sozomen și Teodoret, intitulată Historia tripartita. El l-a continuat pe Socrate până la anul 518.

Isidor de Sevilla(+363), Cronică universală, în care redă evenimentele de la facerea lumii și până la anul 615 d.Hr. A mai scris și o Istorie a vizigoților, vandalilor și suevilor.

În evul mediu istoria bisericească universală s-a bucurat de o mare atenție. S-au scris lucrări multe, fără a părăsi complet terenul legendei, adică neavând încă un simț critic al informației. Astfel, putem menționa:

Beda Venerabilul(sec.VIII), Istoria bisericească a anglilor

Anastasie Bibliotecarul(sec. X), Historia ecclesiastica, o compilație după cronicari bizantini

Ptolomeu din Lucca(1326), Historia ecclesiastica nova, în care identifică stăpânirea lui Hristos cu jurisdicția universală a papei.

Antonius de Florența(episcop sec. XV), Summa historialis, redă evenimentele de la crearea lumii și până la anul 1457, necritică dar apreciată în secolele XV-XVI.

Iacob de Voragine(dominican +1298), Legenda aurea, o lucrare ce dovedește gustul de legendă al omului din evul mediu.

Renașterea și Reforma au stimulat apetitul pentru cercetarea istorică, atât pentru romano-catolici cât și pentru protestanți, fiecare dorind să-și argumenteze modul de viață pe mărturii antice. Începând cu anul 1523, s-a acordat o atenție sporită izvoarelor, atât apusene cât și răsăritene, în special datorită studiilor critice ale lui Laurețiu Valla și Nicolae Cusa, care au adus critici dure la adresa tezei despre infilibilitatea papală, întemeiată pe documnete false: Donatio Constantini și Decretalele pseudoisidoriene. Protestanții, sub conducerea lui Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, au scris o istorie a primelor 13 veacuri creștine, cunoscută sub numele de Centurile de la Magdeburg(1559-174), împărțită pe secole. Catolicii au luat atitudine și au răspuns prin Caesar Baronius, în Annales ecclesiastici, în 12 volume(Roma 1588-1607), dar evenimentele au fost redate până la anul 1198. Opera a fost continuată de alți istorici catolici. Dar nici catolicii și nici protestanții nu au părăsit terenul confesional. Abia în secolul al XVII-lea, iezuiții Philip Labbei & Gabr Cosartii, în monumentala lucrare Sacrosancta Concilia ad regiam editionem exacta, que nunc quarta parte prodit auctior( Paris 1671, 20 volume) au pus bază cercetării critice, folosind documnete autentice, în expunerea evenimentelor. Ei au dat tonul cercetării și în secolul următor, istoricii J.Harduin(1729) și J.D. Mansi(1679) au pus bazele cercetării istorice critice, istoria bisericească devenind obiect de catedră, predându-se cursuri la facultățile de teologie apuseană. În anul 1776 s-a inaugurat la Universitatea din Halle, primul Seminar metodologic de studiere documentată a Istoriei bisericești universale.

Începând cu această dată lucrările de istorie bisericească universală au fost întocmite cu spirit critic, atât de protestanți cât și de catolici, precum și de ortodocși. Reținem câteva nume consacrate, în cercetarea istorică bisericească: C.J.Hefele, J. Dollinger(catolici germani), Ad. Von Harnak, Hans Lietzmann(protestanți germani), L.Duchesne, H. Leclerq, Jacques Zeiller(catolici francezi), Dositei, patriarhul Ierusalimului(+1707), Meletie, mitropolitul Atenei(+1718), Ghenadie Arabagioglu, mitropolit de Heliopolis, Th. Stavridis(greci ), Filaret, mitropolit al Gernigovului, E.E. Golubinski (ruși).

Și la noi au apărut lucrări de istorie bisericească, sau traduceri din alte limbi, dintre care amintim pe: Mitropolitul Veniamin Costachi(+1846), Mitrop. Iosif Gheorghian(+1909), prof. Eusebiu Popovici(+1922), prof. (și mai apoi mitropolit al Moldovei) Irineu Mihălcescu(+1948). Nicolae Dobrescu, Ioan Lupaș, Teodor M. Popescu, Prof. Teodor Bodogae, George Stănescu, Milan Șesan, Ioan Rămureanu. Nu pot fi trecute cu vederea nume sonore din istoriografia ecleziastică românească, precum: Pr. prof. Gheorghe Moisescu, Pr. Prof. Al Filipașcu, Pr. prof. Alexandru Ciurea, Pr. prof. Nicolae Șerbănescu, Pr. prof. Mircea Păcurariu, Pr. prof. I.G. Coman, Pr. prof. D. Fecioru.

Pentru cunoașterea temeinică a vieții creștine, în manifestarea ei tumultoasă, pe parcursul celor două milenii de existență, se impun cercetarea tratatelor, dicționarelor, enciclopediilor, atlaselor și revistelor de specialitate sau învecinate, cu Istoria Bisericească Universală, prin conținut. Pentru Bibliografie a se vedea și Istoria Bisericească Universală, ed. a II-a, București, 1975, p. 21-28; Ludwig Hertling S.J., Istoria Bisericii, ed. Ars Longa, 1998, p. 619-632; August Franzen, Remigius Baumer, Istoria Papilor, București, 1996, p. 462-479; Pr. Lect. Dr. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, București, 2003, p. 252-279.

Curs III Biserica în primele trei secole

Starea lumii greco-romane și iudaice la apariția creștinismului

Starea lumii greco-romane.

Înainte de a aborda problema stătii omenirii la apariției creștinismului, dorim să precizăm faptul că noua religie nu este nimic altceva decât un mod de viață descoperit omului, de Fiul lui Dumnezeu, pe care cunoscându-l și urmându-l, omul să revină în comuniune cu Creatorul, să redevină fiu al lui Dumnezeu. Și Hristos, venind pe pământ, i-a arătat omului cine este Dumnezeu, – un Părinte iubitor, care este suprema valoare pe pământ, -sufletul omului, și cum poate omul să cucerească veșnicia:” Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea” (Ioan XV, 9). Hristos, Iubirea jertfită a lui Dumnezeu, a statornicit ca lege, pentru moștenirea veșniciei, legea iubirii în locul legii talionului, iubirea în locul dușmăniei. Cu Hristos, istoria capătă curs ascendent spre veșnicie, timpul devine intervalul scurs între chemarea lui Dumnezeu, la iubire și răspunsul dat de om, evenimentele istorice sunt lecții ale trecutului, atât pentru prezent cât și pentru viitor. Studiul istoriei devine pedagogie, în care oricine poate constata că atunci când omul îi spune da lui Dumnezeu, se nasc sfinți, iar când îi spune nu se nasc monștri. A studia istoria bisericească universală fără această conștiință, înseamnă a face artă pentru artă, a acumula informații fără finalitate, însemnă a dezbrăca evenimentele de orice conținut sau mesaj divin ori, altfel spus, a scoate divinul din istorie. Pe studentul teolog, istoria bisericească îl ancorează în realitățile dogmatice, morale, canonice și cultice ale Bisericii și îi dovedește că Dumnezeu a fost prezent continuu în lume, iar istoria, chiar și în ansamblul său, descoperă planul lui Dumnezeu, Cel veșnic, în temporalitate. Și cele pe care le vom expune în continuare, vor dovedi, din plin, aceasta. În acest sens, Sf. Ap. Pavel, în epistola sa către Galateni( IV,4-5), atrage atenția asupra providenței divine, care a pregătit istoria pentru venirea lui Mesia, spunând: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”. Analiza evenimentelor care au precedat întruparea Mântuitorului, îl determină pe cercetătorul serios al istoriei să recunoască adevărul afirmațiilor Sf. Ap. Pavel. În acest sens, se impune o trecere în revistă a situației în care se găsea întreaga lume, la apariția creștinismului. Țara în care Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, Țara Sfântă – Palestina-, era cucerită și stăpânită de romani de peste 50 de ani. În timpul domniei lui Octavian Augustus (31 î.d.Hr. – 14 d.Hr.) imperiul roman a atins apogeul, ca întindere, putere, organizare și cultură. El se identifica cu lumea –οικουμενη- (Luca II,1). Aghiografii Noului Testament, care, atunci când unele fapte, învățături sau aspecte din viața Mântuitorului riscau să fie uitate ori răstălmăcite, au dorit să facă precizările de rigoare, apărând astfel evenagheliile și epistolele, numesc pe conducătorul imperiului împăratul sau cezarul. Împeriul se întindea de la Oceanul Atlantic și până la Eufrat și Marea Roșie, de la Dunăre, Ron, Marea Neagră și Caucaz și până în Sahara și Etiopia și, după unele statistici, avea între 60 și 120 milioane de locuitori. Sub conducerea lui Traian (98-117), imperiul s-a întins la nord, înglobând Dacia și spre sud, ocupând zona Golfului Persic. Cele mai importante orașe ale imperiului erau: Roam (numită și caput mundi), Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdanum (Lyonul de astăzi). Sistemul de conducere, până la Octavian Augustus, a fost diarhia, când puterea era împărțită între împărat șiu Senat. Cu Octavian se inaugurează principatul, adică forma de guvernare în care împăratul, deși formal împărțea puterea cu Senatul, se consdera princeps, adică primul dintre senatori. Sistemul a durat până la Dioclețian (284-305) care a inaugurat dominatul. În ceea ce privește administarea edministrativă a imperiului, facem precizarea că puterea era exercitată diferit. Imperiul era împărțit în trei categirii de provincii, astfel: imperiale, conduse de un legat sau delegat al împăratului – legatus August pro praetore; senatoriale, conduse de un proconsul, fiind provincii mai bine romanizate; provincii cu situație specială, cum erau Egiptul, Palestina, Mauritania, conduse de un procurator – epitropos. Provinciile formau unități administrative și erau conduse de un concilium cu guvernatorul lor. Orașele se conduceau singure.

Comunicațiile în imperiu se făceau relativ ușor, atât pe apă cât și pe uscat, pe de o parte datorită drumurilor ce se întindeau dinspre Roma spre provincii, iar pe de altă parte fiindcă Mediterana devenise o mare internă a imperiului. Dacă la aceasta adăugăm și faptul că armata, funcționarii și legile asigurau ordinea și liniștea în imperiu, înțelegem mai ușor de ce venirea Mântuitorului pe pământ a avut loc atunci când domnea pe pământ pax romana. Întinderea imperiului, desființarea granițelor înlăuntrul lui, ușurarea legăturilor, printr-o rețea de comunicații rapide, vor contribui din plin la rapiditatea răspândirii mesajului Evangheliei. La aceasta a contribuit și limba folosită atunci, anume limba greacă, în dialectul comun – κοινη διαλεκτος , în care s-au scris, cu excepția Evangheliei lui Matei, și cărțile Noului Testament. Limba greacă era vorbită și înșeleasă în cea mai mare parte a imperiului. Erau și excepții, anume unele provincii care își păstrau specificul lor, atât cultural cât și etnic. Dar toți acești factori, mai sus menționați, au contribuit la nașterea și răspândirea creștinismului. Și creștinismul nu s-a întins doar în granițele imperiului, ci s-a răspândit și la micile regate orientale sau populațiile barbare, vecine încă cu romanii, dovedind astfel universalitatea sa. Mântuitorul s-a întrupat în timpul domniei lui Octavian Augusus, iar activiatea Sa publică a avut loc în timpul împăratului Tiberiu(14-37), sub care și pătimește. În timpul domniilor lui Claudiu și Nero are loc prima perioadă importantă de răspândire a creștinismului, iar în cea a lui Domițian(81-96) este scrisă ultima carte a Noului Testament, iar autorul acestei își toarce ultimile zile din viața pământească.

Starea religioasă a imperiului

Amestecul de popoare și de culte a creat sincretismul religios, numit și theocrasie. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale, la o nouă ordine religioasă în lume. Cuceririle romane au dus la pierderea credinței multor popoare în proprii lor zei, deoarece aceștia nu au fost capabili să-i ajute împotriva cotropitorilor; romanii însă, diplomați abili, le lăsa dreptul să-și cinstească proprii zei. Erau și unele excepții, precum druzii din Galia, unele culte siriene și egiptene, iar mai târziu și creștinismul. Cu excepția evreilor, toate popoarele antice erau idolatre și politeiste. Religia romană, formalistă, fără dogme și fără istorie era decadentă. Octavian Augustus a fost primul împărat roman care și-a luat titlul de Pontifex maximus și a încercat o reformă religioasă, care dorea să ramforseze păgânismul roman. El a fost divinizat după moarte, dar cu Domițian(81-96) împărații au primit onoruri divine încă din viață.

Religia greacă era de asemenea în mare decadență. Cultele de mistere, mai ales cel de la Eleusis, erau mai importante, dezvoltate în jurul zeiței pământului, Demetra. Aceste culte de mistere, promiteau că pot împărtăși inițiaților lor, prin rituri cu caracter secret, o legătură directă cu zeii. Cultele orientale, ale Cybelei, al lui Attis, Isis sau Osiris, erau de mare influență, mai ales datorită caracterului lor mistic și unor idei religioase deosebite, precum: ideea de păcat, de nemurire, de renaștere, de curăție. Acestea au făcut posibilă o pătrundere în imperiu a misterelor, a magiei, a astrologiei și a unor practici religioase noi. Cel mai însemnat cult oriental era cel al lui Mithra, -mithraismul-, zeul soarelui, deus sol invictus, care a pătruns puternis în armată.

O reformă a păgânismului era așteptată, prin unele idei acesta intuia unele realități ce aveau să se împlinească în creștinism. Vocile unor intelectuali care susțin că noua religie, creștinismul, a împrumutat unele idei din păgânism, sunt total nefundamentate. Nu creștinismul a împrumutat ci păgânismul a intuit unele adevăruri, care-și găsesc desăvârșirea sau împlinirea în creștinism. Păgânismul a căutat și a găsit, în parte, Hristos a descoperit Adevărul, dând răspuns tuturor frământărilor și căutărilor. Nevoile religioase ale oamenilor nu puteau fi satisfăcute de cultele păgâne. Deși aveau unele idei morale, acestea nu învățau și nu practicau morala precum religia iudaică ori, mai târziu, creștinismul, nu dădeau exemple și nici sancțiuni. Zeii erau pilde de imoralitate, desfrâul avea caracter religios, cultic.

Toate acestea i-au expus pe zei ridiculizării unor scritori satirici și filozofi antici. Spre exemplu, Platon, cu câteva secole înainte de Hristos, afirma că „poveștile despre zei” ar trebui excluse, deoarece ele aveau tendința coruperii tineretului prin exemplele negative.

Contribuția filozofiei timpului la pregătirea lumii pentru primirea lui Mesia

Oricât de importantă a fost pregătirea Romei pentru apariția creștinismului, ea a fost umbrită de mediul intelectual oferit de gândirea greacă. Orașul Roma poate fi asociat cu mediul politic al creștinismului, dar Atena a fost cea care a ajutat la asigurarea unui mediu intelectual propice pentru propovăduirea Evangheliei. Romanii au fost cuceritorii politici ai grecilor, dar, așa cum mărturisește Horațiu în poeziile sale, grecii i-au cucerit pe romani din punct de vedere cultural. Romanii au construit drumuri bune, poduri puternice și clădiri publice frumoase, dar grecii au ridicat edificii înalte ale minții. Sub influența greacă, cultura simplă rurală a tinerei republici a făcut locul culturii intelectuale a imperiului. Și cultura greacă a oferit Evangheliei lui Hristos un limbaj comun. Așa cum engleza este limba universală în lumea modernă și cum latina a fost în lumea învățaților medievali, tot așa greaca a devenit limba universală pentru lumea antică. Atunci când s-a născut imperiul roman, majoritatea romanilor culți cunoșteau atât greaca cât și latina.

La rândul său, filozofia greacă, care se caracteriza print sincretism sau eclectism, a pregătit apariția creștinismului prin faptul că a distrus religiile mai vechi. Oricine ajungea să-i cunoască principiile, fie grec, fie roman, descoperea curând că această disciplină intelectuală făcea ca religia sa politeistă să fie atât de neînțeleasă rațional, încât o abandona în favoarea filozofiei. Dar filozofia, la rândul ei, nu reușea să-i satisfacă nevoile spirituale, așa încât el fie devenea un sceptic, fie căuta mângâiere ăn religiile mistice ale imperiului.În timpul venirii Mântuitorului, filozofia decăzuse de la culmea atinsă de Platon, la un sistem de gândire individualist egoist, cum a fost stoicismul și epicureismul. Filozofia putea să-L caute pe Dumnezeu, să-L postuleze ca pe o abstracție intelectuală; ea nu putea niciodată să reveleze un Dumnezeu personal al iubirii. Acest faliment al filozofiei, în vremea întrupării Mântuitorului, a predispus mințile oamenilor spre o abordare mai spirituală a vieții. Creștinismul a fost capabil să umple golul de viață spirituală a vremii. Un alt mod în care marii filozofi greci au slujit creștinismul a fost acela de a atrage atenția grecilor, și prin ei omenirii, asupra unei realități care transcendea lumea temporală și relativă în care trăiau ei. Atât Socrate cât și Platon, în secolul al V-lea î.d.Hr., au susținut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simțurilor, este doar o umbră a lumii reale, în care cele mai înalte idealuri sunt abstracțile intelectuale, cum ar fi binele, frumoslul și adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală și materială ci spirituală și eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal, ci a demonstrat doar până unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu prin intelect. Ca unii ce au intuit existența lui Dumnezeu dar nu au reușit să intre în esența Lui, înțelepții lumii vechi sunt pictați în exteriorul bisericilor noastre, din nordul Moldovei. Creștinismul a oferit unor asemenea oameni, care acceptau filozofia lui Socrate și Platon, revelația istorică a binelui, frumosului și adevărului în persoana Dumnezeului – Om, Iisus Hristos. De remarcat faptul că și grecii au susținut imortalitatea sufletului, dar în concepția lor nu era loc și pentru o învierea fizică a trupului.

Istoria și literatura greacă îl conving pe cititor că pe greci îi interesau întrebările legate de bine și rău și de viitorul etern al omului. Eschil, în tragedia sa Agamemnon, se apropie de citatul biblic „Să știți căpăcatul vostru vă va ajunge”(Numeri XXXII, 23), insistând că necazurile lui Agamemnon sunt rezultatul faptelor lui rele. Totuși, grecii nu au văzut niciodată păcatul ca fiind mai mult decât o problemă mecanică și contractuală. Păcatul nu era niciodată o problemă personală care să-l insulte pe Dumnezeu și să-i rănească pe alții. De aceea în momentul venirii lui Mesia, oamenii au înțeles, ca niciodată înainte, insuficiența rațiunii umane și a politeismului. Filozofiile individualiste ale lui Epicur și Zenon și religiile misterelor dovedesc dorința omului de a avea o relație personală cu Dumnezeu. Creștinismul a venit cu oferta acestei relații personale și a găsit că, datorită propriei sale insuficiențe, cultura greacă lasă multe inimi înfometate. Dacă ar fi să ne gândim numai la momentul predicii Sf. Ap. Pavel în Areopag, când atenienii l-au luat în râs și au refuzat să-l mai asculte atunci când le-a vorbit despre Iisus și despre Înviere, ne putem da seama care era viziunea grecilor despre viață și moarte.

În concluzie, putem spune că sistemele filozofice și religiile grecești și romane au contribuit la distrugerea vechilor religii politeiste, au demonstrat incapacitatea rațiunii umane de a ajunge la Dumnezeu. Religiile misterelor, spre care s-au întors mulți, i-au obișnuit pe oameni să se gândească la existența păcatului și a răscumpărării. Așa că atunci când a apărut creștinismul, oamenii din imperiul roman au fost receptivi la o religie care părea să ofere o abordare spirituală a vieții. Nu putem trece cu vederea și faptul că, într-o oarecare măsură, filozofia a constituit și un obstacol în calea răspândirii creștinismului. Cels, Porfiriu, Ierocles, Iulian Apostatul sunt numai câteva nume a unor filozofi adversari creștinismului. Conflictul dintre creștinism și aceștia va genera literatura apologetică.

Lumea iudaică

a. Situația politică

Civilizația ebraică s-a constituit și durat timp de două milenii, pe un teritoriu foarte restrâns. Denumirea de Palestina a fost dată de romani, după anul 70 d.Hr., când au cucerit Ierusalimul. În secolul XX î.d.Hr., printre numeroasele triburi semite, care migrau în întreg Orientul Mijlociu și până în Egipt, tribul lui Avraam a coborât din Urul Chaldeii și s-a așezat Canaan-Țara Făgăduinței. Textele egiptene și akkadiene numesc pe acești semiți habiru-mercenari, asociați, iar cele ebraice iviri, adică de dincolo, veniți din răsărit, de unde și numele de evrei. În secolul al XIII-lea î.d.Hr., în timpul domniei lui Ramses al II-lea, conduși de Moise(Mașu în limba egipteană și Moșe în ebraică) evreii au migrat din regiunea Deltei Nilului spre răsărit, străbătând nordul Peninsulei Sinai, trecând miraculos Marea Moartă, prin partea de sud, și Iordanul, prin partea răsăriteană, au ajuns în Țara Făgăduinței – Canaan. În timpul acestui marș, din Egipt și până în Canaan, care a durat aproximativ 40 de ani, evreii s-au organizat într-o confederație de triburi, începând procesul de constituire a poporului Israel. A urmat epoca judecătorilor, până în secolul al XI.-lea, când se instituie regalitatea, aproximativ 1033 î.d.Hr. Fiind îngăduită de Dumnezeu, regalitatea era absolută la evrei, dar și-a avut părțile ei slabe, ceea ce a dus la reacția profeților, insituție specifică poporului ale. De altfel, în anul 933 î.d.Hr. regatul se împarte în două, cel de nord, al lui Israel, cu capitala la Sihem și cel de sud, al lui Iuda, cu capitala la Ierusalim.

La anul 722 î.d.Hr. împăratul Sargon al Asiriei a cucerit regatul de nord, deportându-i pe israeliți în Asia. Sub Nabucodonosor al Babilonului, în anul 586 î.d.Hr., este cucerit și regatul de sud și începe robia babiloniană. Diaspora iudaică s-a întors, numai în parte în țară, atunci când Cyrus, regele perșilor a dat un edict de eliberare a lor, în anul 538 î.d.Hr. Cei întorși în Canaan, sub conducerea lui Zorobabel, au rezidit templul din Ierusalim și s-au reorganizat ca stat. Alexandru Macedon(+323î.d.Hr.), cel care a desființat imperiul perșilor, a fost favorabil evreilor, folosindu-i ca element de colonizare a noilor orașe, și în special pentru Alexandria, orașul lui Alexandru din Egipt. Sun urmașii lui Alexandru Macedon, Palestina ajunge sub dinastia greacă a Egiptului, iar în anul 198 î.d.Hr., trece sub dinastia greacă a Siriei sau sub seleucizi. În timpul domniei lui Antioh IV Epifanius(174-164 î.d.Hr.), evreii au fost supuși unei intense operațiuni de elenizare. Regele a interzis cultul mozaic, a profanat templul din Ierusalim și a introdus pedeapsa cu moartea pentru evreii care respectau sabatul și tăierea împrejur.

Preoții iudei, sub conducerea fraților Macabei, ce coborau din familia preoțească a hasmoneilor, s-au ridicat împotriva asupritorilor, reușind să elibereze Țara Sfântă. Hasmoneii devin căpetenii, religioase și civile, ale poporului ales, domnind, cu unele schimbări, până în anul 37 î.d.Hr., când tronul lui David a fost ocupat abuziv de un străin, anume Irod Idumeul.

Frații Macabei au restabilit cultul la Templul din Ierusalim, pe care l-au rezidit, și au reușit să formeze un stat teocratic independent, condus de un sinedriu, un fel de senat, alcătuit din 70 de membri, cu un președinte în fruntea lor.

În secolul I î. și d. Hr. iudeii nu constituiau o unitate strâns legată, din punct de vedere religios, ci se aflau împărțiți în mai multe grupări politico-religioase, care se hărțuiau între ele, nu doar în cuvinte sau idei, ci chiar au fost conflicte armate, punând în pericol existența statului iudeu. Astfel, fariseii, dușmani ai regelui Alexandru Ianeu(103-76 î.d.Hr.), prieten și susținător al saducheilor, au apelat la regele Demetrios al III-lea Eucairos, din Siria(94-88 î.d.Hr.). După ce l-a învins pe regele sirian, un număr de 800 farisei au fost răstigniți. După moartea regelui Demetrios, soția acestuia Salomea Alexandra(76-67 î.d.Hr.), a fost favorabilă fariseilor și a executat un mare număr de saduchei. După moartea acesteia fariseii au susținut pe regele Hircan iar saducheii pe Aristobul. Războiul civil duce la ocuparea Ierusalimului de către generalul roman Pompei, în anul 63 î.d.Hr. Războiul civil a încetat abia odată cu urcarea lui Irod cel Mare(37 – 4 î.d.Hr.) care i-a persecutat atât pe saduchei cât și pe farisei. Iord a fost favorabil esenienilor, pe care-o onora mai mult decât pe o persoană muritoare, după mărturia lui Iosif Flavius.

Domnia lui Irod cel Mare a fost favorabilă rezidirii templului de la Ierusalim, în anul 20 î.d.Hr., și s-a ridicat orașul Cezareea, de la țărmul Mării Mediterane, unde regele și-a stabilit capitala. Irod s-a implicat și în treburile religioase ale evreilor, introducând jocuri păgâne în Țara Sfântă și slăbind influența preoților iudei.

La moartea lui Irod cel Mare, romanii au împărțit Țara Sfântă între cei trei fii ai acestuia, Arhelau(4 î.d.Hr.-6 d.Hr.), Irod Antipa(4 î.d.Hr.- 39 d.Hr.) și Filip(4 î.d.Hr. – 34 d.Hr.). La anul 37 d.Hr. nepotul lui Irod cel Mare, Irod Agripa devine, pentru 7 ani, rege peste întreaga Palestină. În tot timpul nu au lipsit guvernatorii romani, și certurile interne au slăbit în favoarea creșterii conștiinței de unitate națională și eliberare de sub stăpânirea străină. Falșii profeți și, în special, zeloții au agitat spiritele împotriva romanilor și mici revolte au premers războiul iudaic, din anii 68-70, izbucnit pe când la Roma domnea Nero(54-68 d.Hr.). După ce generalul Vespasian, conducătorul ostilităților din Palestina, este ales împărat (69-79 d.Hr), fiul său Titus va cuceri Țara Sfântă și Irusalimul iar la 10 august 70 d.Hr. va da ordin de dărâmare a templului din cetatea sfântă, împlinindu-se, astfel, proorocia făcută de Mântuitorul, în ziua intrării sale triumfale.

Herodium, Macherus și Massada au fost ultimile fortărețe, în care rezistența iudaică a pus probleme romanilor până în anul 73 d.Hr. Palestina a fost transformată în provincie romană, condusă de un legatus Augusti pro praetor.Legiune a X-a s-a așezat la Ierusalim, țara va fi cunoscută de acum sub denumirea de Palestina, renunțându-se la numirea de până atunci, Iudeea. Acum încetează existența statului iudaic, deoarece sinedriul a fost desființat, instituția arhieriei suprimată, templul dărâmat cultul mozaic interzis. Dar rezistența evreilor s-a repliat, relativ repede, căci în 132-135 d. Hr. ei s-au răsculat, în frunte avându-l pe un pretins Mesia, Bar-Kochba- Fiul Stelei, dar fără rezultatul scontat, căci Ierusalimul iarăși a fost dărâmat și pe locul său s-a ridicat un castru roman, cunoscut sub denumirea de Aelia Capitolina.

Partidele și grupările religioase iudaice

Deși Moise, înainte de atrece la cele veșnice, i-a îndemnat pe evrei la unitate și la păstrarea credinței monoteiste și respectarea tradițiilor strămoșești, istoria Vechiului Testament consemnează momente ale risipirii poporului evreu, ale depărtării de la tradițiile strămoșești și ale părăsirii credinței monoteiste. Societatea iudaică a fost fărămițată în partide politice, în grupări religioase. Tratatele Talmudului (Mișna și Ghemara – codificarea tradiției vechilor rabini și comentariul ei) descriu de multe ori rivalitățile și ura dintre diferite grupări politico-religioase. Numărul grupărilor, al sectelor iudaice și al adepților acestor grupări trebuie să fi fost însemnat, căci celebra rugăciune Semone esre – optsprezece – datând din secolul I d.Hr., și probabil dinaintea dărămării Templului, în a 12-a binecuvântare îi menționează pe eretici și pe nazirei – creștini -, ceea ce dovedește că erau numeroși. Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă confirmă și ele adânca diviziune existentă între aceste grupări religioase iudaice.

Fariseii, cei aleși, cei separați, cei selecționați

Fariseii erau apărătorii Legii mozaice și păstrători ai tradițiilor religioase. Constituiau cea mai influentă grupare religioasă la apariția creștinismului. Sub acest nume ei intră în istorie în timpul lui Ioan Hircan(135-105 î.d.Hr.), când au exercitat o mare influență. Nucleul acestui partid, ca și al esenienilor, s-a constituit în timpul războaielor Macabeilor, în gruparea Hașidimilor, a „celor loiali lui Dumnezeu” , a „pioșilor”, grupare constituită cu puțin timp înaintea răscoalei Macabeilor, tocmai pentru a rezista elenizării forțate din partea lui Antioh IV Epifanius. Dar ei intră în contradicție cu Macabeii, neacceptând, după moartea lui Ioan Hrican(+105 î.d.Hr.), uzurparea demnității religioase de Arhiereu de către aceștia. Aflați în permanent conflict cu saducheii, au cauzat intervenția romană în Țara Sfântă, în anul 63 î.d.Hr.Reapar pe scena politică și religioasă a Palestinei odată cu urcarea pe tron a lui Irod cel Mare(37 î.d.Hr), față de care refuză să presteze jurământul de credință, dar nici îndrîznind să intre in conflict deschis. Aceeași atitudine a avut-o și față de romani. În ceea ce privește învățătura, menționăm faptul că, „de importanță fundamentală pentru concepția fariseilor despre religie era credința că Exilul babilonian a fost cauzat de faptul că Israel nu a respectat Tora (legea lui Moise) și că respectarea Legii era o datorie individuală și o datorie națională. Dar Tora nu era numai Legea ci și Învățătura, adică, ea consta nu numai din poruncile fixe ci și din adaptarea lor la condiții schimbătoare și de aici se putea deduce voia lui Dumnezeu pentru situații care nu erau menționate în mod special”. Și cum ei studiau Tora, se considerau datori să facă adaptările de rigoare. Dar, de la duhul legii, ei au alunecat ușor spre formalism. Astfel ei au făcut precizări tehnice, care păreau mai importante decât fondul problemelor. Spre exemplu, au stabilit că Legea conține 613 porunci, 248 pozitive și 365 negative. Și nu s-au mulțumit cu aceasta ci au făcut un pas mai departe, explicându-le și completându-le, pentru a nu exista pericolul încălcării lor accidentale sau din ignoranță. Cel mai cunoscut exemplu este cazul celor 39 de activități interzise în zi de sabat. Aceste precizări erau greu de respectat chiar de farisei și ei înșiși au devenit formaliști, ceremonioși, ipocriți, cazuiști.. De aceea Mântuitorul i-a certat, adresându-le binecunoscutele Vaiuri (Mat. XXIII, 13-33).

Credința fariseilor în nemurirea sufletului, în învierea trupurilor, în judecata obștească, în existența îngerilor îi deosebeau fundamental de rivalii lor, saducheii. Manuscrisele de la Marea Moartă, în special Imnurile eseniene, îi numesc cei ce caută ușurări, sau tâlcuitorii rătăciri, sau oamenii ușurării. Mântuitorul îi numește șerpi și pui de vipere(Mt.XXIII, 13). Preocupați doar de propria imagine, fariseii urau pe oricine câștiga stima poporului. În acest sens, ei au devenit dușmanii Mântuitorului și au încercat să-l pună în situații dificile. Au participat la prinderea și, unii dintre ei, în calitate de membri ai Sinedriului, la condamnarea lui Hristos. Au fost și unii apropiați de Mântuitorul, precum Iosif din Arimateia și Nicodim cel cu bun nume

Saducheii

Și saducheii apar destul de târziu în istoria Vechiului Testament, adică în timpul domniei lui Ioan Hircan. Nu a fost un partid compact și numeros, fiind recrutați, în special, din aristocrația sacerdotală, adică dintre arhierei și marile familii preoțești. Numele, după cei mai mulți cercetători, ar veni de la marele arhiereu Sadoc – Țadoc, contemporan cu David și Solomon. Urmașii lui au exercitat funcții arhierești până în timpul lui Antoh IV Epifanius(175-164 î.d.Hr.). Prezența lor, pe scena politică, se face simțită în timpul Macabeilor, mai ales atunci când disensiunile dintre ei și farisei erau atât de mari, încât au intervenit romanii. Principala lor rațiune de a fi a fost politica. Conservatori, saducheii acceptau ca normă de credință doar Legea (Pentateuhul) căreia îi dădeau o interpretare strict literară. Tradiția orală o respingeau aproape cu desăvârșire. Negau existența îngerilor și a demonilor, nemurirea sufletului și învierea trupurilor, judecata obștească, răspalta și pedeapsa veșnică, providența. Manuscrisele de la Marea Moartă îi numesc tâlcuitorii minciunii, obștea oamenilor neobrăzați sau cei ce clădesc ziduri. În popor erau puțin influenți și au fost adversarii declarați ai Mântuitorului, cerând romanilor răstignirea Lui. Odată cu distrugerea templului din Ierusalim, la anul 70 d.Hr. ei au dispărut de pe arena istorică.

Esenienii

Trei surse antice ne dau știri despre esenieni, neluând în seamă descoperirile de la Marea Moartă: Filon din Alexandria, Iosif Flavius și Plinius cel Bătrân. Iosfif Flavius vorbește despre esenieni ca de atreia dintre sectele, filozofiile sau școlile de gândire evreiești. Ei au apărut în istorie în timpul domniei lui Ionatan(160-142 î.d.Hr.), provenind dintre hașidimii epocii Macabeilor. După mărturia lui Filon din Alexandria numărul esenienilor, se ridica în epocă la aproximativ 4000 de persoane și locuiau în satele și orașele Iudeii și mai ales în jurul Mării Moarte. Se ocupau cu studiul moralei și al problemelor religioase, inclusiv cu interpretarea cărților sfinte. Tot Filon ne spune că numele de esenian ar însemna pios și ar fi cu adevărat în cel mai înalt grad om care se consacră slujirii divinității. Ei au fost adversari ai Mântorului dar nu au participat la condamnarea Lui. Evangheliștii îi mai numesc și irodiani sau oameni care poartă veșminte moi și se află în casele regilor, singurii regi în Palestina, la acea vreme, fiind ce din familia lui Irod. Apariția lor pe scena politică a fost generată de decadența clerului de la templul din Ierusalim, în special în perioada elenistică. Esenienii respectau cu scrupulozitate puritatea ceremonială, nu participau la cultul de la Templu, ci trimiteau doar ofrande, nu aduceau jertfe de animale, practicau comunitatea bunurilor și celibatul , nu dețineau scalvi. Aveau preoții lor, ospețe religioase, un cult al soarelui și al îngerilor( pentru ei numele îngerilor era la fel de sfânt ca cel al lui Dumnezeu), deși admiteau că Dumnezeu este Unul. Erau împotriva jurământului și a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului, dar nu și învierea trupurilor. Arătau un mare respect față de sabat și față de Lege(Tora).

Săpătrurile arheologie de la Marea Moartă, din anii 1951 și 1954-1956, au scos la iveală urme ale unui locaș de cult esenian și zeci de grote în care s-au găsit numeroase manuse’crise pe pergament și papirus, cuprinzând texte din apoape întreg Vechiul Testament. Găsim însă și unele scrieri specifice esenienilor, precum : Imnele eseniene, Războiul fiilor luminii cu fii întunericului, Regula comunității, etc. Unele dintre învățăturile esenienilor sunt combătute de Sf. Ap, Pavel, precum doctrina despre îngeri.

Deoarece unele elemente așe doctrinei esenienilor de la Qumram au asemănări cu cele ale creștinismului primar, s-a afirmat că ideile teologice eseniene au fost preluate de creștinism, atât prin contactul aghiografilor nou testamentari cât și prin intrarea unor qumramiți în rândul creștinilor. Cel mai vizat, în acest sens este Sf. Ioan Botezătorul, dar n-au lipsit voci care au susținut că Mântuitorul și Ap. Pavel sunt de asemenea proveniți dintre esenienii de la Qumram.

Zeloții

Descris de Iosef Flavius ca a patra filozofie între evrei, partidul zeloților a fost întemeiat de Iuda Galileeanul, care a condus o revoltă împotriva Romei la anul 6 d. Hr., atunci când Quirinius a organizat un recensământ al evreilor. Atunci Iuda Galileeanu și Sadoc fariseul au chemat pe evrei la răscoală împotriva romanilor. Ei s-au opus plății tributului,de către evrei, unui împărat păgân și au spus că această plată este un act de trădare față de Dumnezeu, adevăratul Împărat al lui Israel. Acești oameni au fost numiți zeloți deorece au urmat exemplul preotului Matataia și a fiilor săi, care au dat dovadă de zel pentru legea lui Dumnezeu, atunci când Antioh IV Epifaniu a încercat să suprime religia iudaică(I Macabei II, 24-27 ș.u.). Când revolta lor, din anul 6 d.Hr., a fost înăbușită, zeloții nu și-au pierdut spiritul, ci l-au cultivat până la căderea Ierusalimului. Membrii familiei lui Iuda erau lideri ai zeloților; doi dintre fii lui au fost răstigniți de procurorul Alexandru, prin anul 46 d. Hr., iar al treilea, Menahem, a încercat să ia conducerea revoltei antiromane, din anul 66 d-Hr. Ultimul punct de rezistență, în fața romanilor, a fost al zeloților, la Masada și a căzut înanul 74 d.Hr., dar spiritul zelot nu s-a stins nici atunci.

În Evanghelii și în Faptele Apostolilor ei primesc diferite denumiri, porecle și nume criptice, destul de enigmatice, pentru a nu stârni bănuieli romanilor. În textele neotestamentare, întextele rabinice, la esenieni sau la Iosif Flavius ei sunt prezentați ca tâlhari. Deoarece se foloseau de un cuțit, numit de romani sicca, erau numiți de romani sicari(F.Ap. XXI, 38). Trei dintre ucenicii Mântuitorului erau zeloți: Simon Zilotul sau Cananeanul, Iuda Iscarioteanul (bărbat purtător de cuțit) și Nathanael.

Ispitirea Mântuitorului de către farisei și irodiani, în special în problema dajdiei Cezarului, avea ca scop dovedirea apartenenței Sale la mișcarea zeloților. Episodul misterios al blestemării smochinului neroditor(Marcu XII, 13-21; Matei XXI, 18-20) poate fi interpretat ca o neacceptare a propunerilor lor de a găsi în Iisus pe acel Mesia războinic pe care-L așteptau. De altfel, și răscoala lui Bar-Kochba, din 132-135 d.Hr. a fost expresia clară a acestei așteptări, dacă știm că zeloții au fost motorul ei.

Samarinenii

Samarinenii sunt menționați pentru prima dată, în istoria poprului evreu, în timpul robiei airiene, 722/721 î.d.Hr., când Salmanasar, regele Asiriei „ a năvălit asupra țării întregi și a mers și la Samaria și a ținut-o împresurat-ă trei ani”( IV Regi, XVII, 5). Salmanasar a deportat pe evrei și a colonizat Samaria cu oameni „din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat și din Sefarvaim”. Coloniștii aduși aici au venit și cu modul lor de viață, inclusiv cel religios, căci după mărturia Scripturii „fiecare popor și-a mai făcut și dumnezeii săi și i-a pus în capetele după înălțimi pe care le făcuseră samarinenii”(IV Regi, XVII, 29). Din amestecul coloniștilor cu evrei s-a născut o populație nouă, cu alte obiceiuri. Astfel, nu mai respectau întreaga Lege ci numai Pentateuhul, erau înă monoteiști și-și construise un templu pe muntele Garizim, considerat a fi loc destinat de Dumnezeu pentru jertfe, și păstrau ideea mesianică, în sensul reîntoarcerii lui Moise ca Taheb, Restauratorul sau Cel ce vine. Atitudinea Mishnei și a Talmudului ebraic față de samarineni, ca și a lui Iosef Flavius, de altfel, este ambiguă.

Originile samarinenilor, menționați în Noul Testament, ca grup distinct, corespund cu perioada elenistică, adică secolul al IV-lea, când Sihemul a fost construit, după o lungă perioadă de părăsire.

Iosif Flavius ne relatează faptul că samarinenii și-au construit propriul templul pe muntele Garizim, la dorința preotului Manase, care era căsătorit cu o păgână, pentru a-și exercita funcția sa sacerdotală. Socrul său, Sanbalat, l-a ajutat la construcția acestui edificiu religios, așezându-l pe cel mai înalt munte din Samaria, care era Garizim. Ceea ce trebuie să reținem, este faptul că textele Noului Testament sunt favorabile samarinenilor, deoarece ei au răspuns cu mai mult entuziasm predicii Mântuitorului și solicitării Bisericii primare creștine, decât cei ce se considerau urmașii lui Avraam. Nu a lipsit și excentrismul, printre samarineni și ne referim la urmările influenței eleniste, care au prins viață în unele grupări sincretiste, din mijlocul cărora s-au ridicat unii eretici, precum Simon Magul sau Menandru, care se pretindeau și erau venerați ca zei.

În Samaria a predicat Cuvântul Evangheliei, în mod cu totul deosebit, diaconul Filip, care uneori este confundat cu apostolul Filip, cel care își are mormântul la Hierapolis, deasupra stațiunii balneare Pamukale, din Turcia de astăzi.

Terapeuții

Era o sectă iudaică, din apropierea Alexandriei, care duceau o viață contemplativă și interpretau alegoric Vechiul Testament; organizau agape religioase, cu cântece și dansuri

Diaspora iudaică

Termenul Diasporă sau Împrăștiere poate desemna atât pe evreii răspândiți în afara granițelor Țării Sfinte, cât și lumea ne-evreească în aceeleași condiții, sau locurile unde locuiesc ei. Nu putem ști cât de mult urcă în istorie prima diasporă evreiască. Se presupune că în timpul lui Solomon s-au organizat primele comunități evreești în afara spațiului geografic locut de cele 12 seminții ale luui Israel. Din această perioadă ar fi existat o colonie la Damasc. Dar regii Asiriei și ai Babilonului, care au cucerit Țara Sfântă, au introdus un factor nou: colonizarea forțată a unei părți a evreilor în imperiile lor. Această politică prevedea îndepărtarea claselor care puteau furniza conducători firești ai poporului și a meșteșugurilor. Cei deportați și-au pierdut uneori identitatea lor național-religioasă, dar au și jucat un rol important în răspândirea ideii de Răscumpărare și venirea lui Mesia. Cel mai elocvent exemplu îl furnizează comunitatea din Babilon, care nu a părăsint monoteismul, a avut un caracter profetic, și ar fi destul să ne referim la proorocul Daniil, și, ceea ce este mai interesant, a dat oameni de seamă care s-au întors, atunci când Cyrus a dat edictul de eliberare, și au reconstruit Templul din Ierusalim. Dar comunități iudaice nu au fost numai la Damasc și în Babilon ci și la Alexandria, Roma, Antiohia ș.a. Dacă la început diaspora iudaică a fost produsă de deportările străinilor, în perioada elenistică se produce un alt fenomen. Un număr tot mai mare de evrei poate fi întâlnit în cele mai diverse locuri ale imperiului lui Alexandru Macedon. Însecolul I d.Hr. Filon din Alexandria, un exponent al diasporei, a scris că numărul evreilor din Egipt se ridica la un milion, iar marele geograf al antichității, Starbon, contemporan cu împăratul Octavian Augustus, a consemant, despre evrei, următoarele: „Poporul acesta și-a croit calea în fiecare cetate și nu este ușor să găsești vreun loc în lumea locuită care să nu fi primit pe acest acest popor și unde să nu-și facă simțită puterea”. Ceea ce s-a întâmplat cu evreii din Roma, sub domnia împăratului Claudiu, când au fost expulzați, nu era o noutate. Istoria consemnează și alte expulzări, din unele cetăți ale lumii vechi, chiar înainte de Hristos, ceea ce dovedește că uneori evreii au devenit indezirabili, din diverse motive. Pentru prima dată, din Roma, este consemnată o expulzare a evreilor, de scriitorul Horațiu, care ar fi avut loc în anul 139 î.d.Hr.. Trebuie menționat faptul că evreii din diasporă aveau, cu toată impopularitatea consemnată de unele izvoare, unele privilegii, precum sinagogi și justiție proprii, erau scutiți de jertfe oficiale și serviciul militar. Aceste privilegii au favorizat propaganda religioasă și evreii au făcut chiar prozelitism, atrăgând numeroși păgâni, atât prin superioritatea lor religios-morală, cât și prin privilegiile de care se bucurau. Sunt cunoscuți prozeliții dreptății sau fiii alianței, adică cei care acceptau circumciziunea și participau la sacrificii și temătorii de Dumnezeu, adică cei ce respectau sabatul, cele zece porunci, curățiile rituale, deosebirea dintre mâncărurile curate și cele necurate, etc. În Egipt, evreii au avut o situație aparte, ei au primit dreptul de cetățenie și a mare parte a orașului Alexandria a fost atribuită anume acestui neam. Este lăudabilă opera celor LXX, când traducând Vechiul Testament, în textul cunoscut de noi sub numele de Septuaginta, au făcut și o operă de misionarism mesianic. Să mai reținem și faptul că mesajul Evangheliei, prin activitatea apostililor în diasporă, a fost adresat de regulă iudeilor și prozeliților lor.

Reprezentantul cel mai de seamă al întregii diaspore iudaice a fost iudeul Filo din Alexandria(20 î.d.Hr. – 41 d-Hr.), al cărui spirit și ale cărui metode de abordare a elenismului nu erau pe linia iudaismului palestinian. Scrierile sale ni-l prezintă ca pe un mare cunoscător al curentelor filozofice ale timpului său. A fost unul dintre cei mai mari teologi iudei, iar metoda sa alegorică, de interpretare a Vechiului Testament, ia- influențat pe părinții Bisericii creștine din primele veacuri și mai ales pe cei alexandrini. În viziunea lui Filon, doctrina iudaică este percepută ca un sistem filozofic precis, elaborat, în care se remarcă influențe ale filozofiei platonice, stoice și neopitagoreice. Pentru Filon, Dumnezeu era o Ființă absolută, transcendentă, care depășea orice înțelegere umană. Pentru a crea universul, Dumnezeu a apelat la intermediari, de care se folosește și pentru a păstra creația în existență. Intermediarii sunt ideile, „logi”, între care se evidențiază Logosul, ideea originară. Logosul este intermediarul dintre Ființa Absolută și creaturile sale. Toate aceste idei au influențat, nu doar pe evrei, ci lumea în totalitatea ei. Din nefericire acuratețea mesajului biblic s-a pierdut chiar la evrei, care au devenit, după întoarcerea din robia babilonică, formaliști, ritualiști, cazuiști, dând o interpretare literară prescripțiilor Legii. Stăpânirile străine, nenorocirile și umilințele îndurate de evrei au contribuit la schimbarea ideii mesianice înseși. Mesia era așteptat nu ca un Mântuitor al lumii, ci ca un erou, ca un eliberator național al poporului iudeu din robia străină. Din religios-morală, misiunea acestui Mesia devenea politică. Acest lucru a făcut ca iudeii să nu-L înțeleagă pe Iisus Hristos, să nu-L respecte ca pe adevăratul Mesia și să ceară osândirea Lui ca blasfemator. Lumea toată, însă, aștepta ceva. Evreii un Mesia politic, lumea păgână Un Om. Este elocventă filozofia lui Diogene Laertios, care, în miez de zi, mergea cu felinarul aprins sau cu o lumânare aprinsă în mână. La întrebarea, pe care toți i-o puneau: ce cauți? El dădea același rspuns: Un Om. Și răspunsul i l-a dat, câteva secole mai târziu, tot un păgân: Ponțius Pilat, când făcâd cunoscută mulțimii hotărârea sa, asupra lui Iisus, le-a zis, arătându-L pe Acesta: Iată Omul!.

Putem conchide că numeroase au fost căile de pregătire ale lumii pentru primirea lui Mesia. Pe de o parte Legea Vechiului Testament, stăruința poporului ales în monoteism, fidelitatea lui față de religia primită și păstrarea ideii mesianice, ca și acțiunea iudaismului în lume au pregătit calea pentru răspândirea creștinismului, mai mult decât oricare altă împrejurare sau faptă a istoriei antice. Nu este deloc neglijabil aportul filozofiei păgâne, prin intuițiile sale și cea mai elevată formă de găsire a acțiunii divinității în istorie prin Logosul spermatikos.

Bibliografie:

Sfânta Scriptură, ed. Sf. Sinod, București, 1968.

Flavius josephus, Antichități iudaice, vol. I (Cărțile I-X: De la facerea lumii până la captivitatea babiloniană), prefață de Răzvan Theodorescu, cuvânt asupra ediției, traducere și note de Ion Acsan, ed. Hasefet, București, 1999; Idem, Antichități iudaice, vol. II (Cărțile XI-XX: De la refacerea Templului până la răscoala împotriva lui Nero), traducere, note și indice de nume de Ion Acsan, ed. Hasefe, București, 2001.

Dicționar biblic, ed. Cartea creștină – Oradea, 1995.

Pr. Prof. Ioan I. Roman, Pr. Prof. Milan Șesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, manual pentru Institutele teologice, București, vol. I (1-1054),ed. a II-a, București, 1975.

Pr. lect. dr. Adrian Gabor, Biserica și statul în primele patru secole, ed. Sofia, București, 2003.

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor – O istorie a Bisericii creștine, Dallas, 1992.

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii

Oricine își va propune să scrie sau să spună ceva despre Mântuitorul Hristos este dator să-și aducă aminte de Fer. Augustin, care, frământat de același gând, dorea să-și facă mai întâi un plan, în minte, și se plimba pe malul mării, la Cartagina. La un moment dat a observat un copil jucându-se în nisip. L-a urmărit îndelung și a constatat că făcuse o groapă pe plajă iar cu o găletușă aducea apă din mare și o turna în aceasta. S-a apropiat de el și cu o oarecare mirare, neînțelegându-i preocuparea, l-a întrebat: „Ce faci copile ? Răspunsul a venit imediat: Vreau să mut marea în groapa mea. Mirat, dar și intrigat, Fer. Augustin i-a spus: Mă copile, cum să muți marea într-o gropiță ! Dar în clipa următoare și-a dat seama că era mâna lui Dumnezeu, care-i descoperise , prin exemplul copilului, ce dorea el să facă: Să cuprindă în groapa minții sale infinitul Dumnezeirii. A scris după aceea un tratat despre Dumnezeu, dar cu conștiința că redă numai ceea ce poate reține și surprinde mintea mărginită a omului, din Revelația divină. A aborda pesoana Mântuitorului Hristos, fără această conștiință, înseamnă a-ți creiona, a-ți făuri un Dumnezeu dar a fi departe de adevăratul Dumnezeu. Căci, pe Dumnezeu nu-l vom cunoaște niciodată ce este în Sine ci numai din manifestarea Sa sau ceea ce ne-a descoperit Fiul despre El. Înțelegem mai ușor de ce atâtea controverse pe tema divinității, de ce atâția oameni care-L neagă, de vreme ce nu-l pot muta în mărginirea minții lor. Oamenii nu fac efort să se ridice la înălțimea divinității ci vor să coboare și să cuprindă, în mintea lor, divinitatea. Cine-L vrea pe Dumnezeu în palma sa, uită care este raportul între Subiect și obiect. Omul uită că, în raport cu Dumnezeu, este obiectul creației și nu subiectul ei. Postulând un Dumnezeu tangibil simțurilor sale, omul dovedește că este încă prizionerul ideologiei materialist dialectice și istorice. Și acest lucru este posibil datorită ignoranței în care trăiește ori faptului că ceea ce știe despre Dumnezeu și în special despre Mântuitorul Hristos provine din literatură romanțată sau dovezi de mâna a doua. Cunosc Biblia hazlie și nu Sf. Scriptură. O cunoaștere a reperelor istorice, legate de persoana Mântuitorului Hristos, ar genera o abordare mult mai serioasă a problemei existenței unei divinități personale, revelate. De aceea, în cele ce urmează dorim să redăm reperele istorice ale Omului-Dumnezeu, Iisus Hristos.

Mai întâi, trebuie să precizăm faptul că venirea Sa în istorie a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, iar activitatea Sa răscumpărătoare premearsă de cea a lui Ioan Botezătorul. Cu Ioan Botezătorul se încheia șirul proorocilor Vechiului Testament și se predica pocăința pentru apropiata împărăție a cerurilor. El ducea viață de ascet și boteza în Iordan, în așteptarea celui mai mare decât el. Predica lui a făcut o puternică impresie asupra auditorului, compus din vameși, soldați, popor toți întrebându-se dacă nu cumva este el Mesia. Cu hotărâre și claritate, el spunea tuturor că are menirea să îndrepteze calea pentru venirea lui Hristos. Ioan era convins de venirea timpului mesianic și se considera vestitorul lui. Cu împărăția lui Dumnezeu, el anunța și judecata lui Dumnezeu. A fost arestat de Irod Agripa, pentru atitudinea sa necruțătoare cu păcatul și a fost închis în fortăreața Macherus și decapitat. Unii dintre ucenicii săi, precum Andrei și Ioan, au devenit apostoli ai Mântuitorului, iar alții au continuat să practice un botez al pocăinței, să aibă rugăciuni și posturi proprii, timp de câțiva ani după aceea, fiind numiți creștinii lui Ioan. Și Iosif Flavius are cuvinte de apreciere la adresa lui Ioan Botezătorul.

Dacă omenirea este încă împărțită, în ceea ce privește perceperea lui Iisus Hristos, pentru creștini El este o persoană divino-umană, Fiul lui Dumnezeu Întrupat în istorie din Fecioara Maria. A viețuit ca persoană istorică în timpul împăraților romani Octavian Augustus (31 î.d.Hr.- 14 d.Hr.) și Tiberiu(14-37 d.Hr.). Mântuitorul nu a scris nimic. Evangheliile lăsate de cei patru Apostoli, epistolele pauline și sobornicești și Faptele Apostolilor sunt singurele documente canonice, care de dau știri despre viața, activitatea, învățătura, patimile, moartea, învierea și înălțarea la ceruri a Mântuitorului Hristos. Apostolii nu și-au propus să scrie lucrări pentru cei de astăzi sau pentru posteritate, cu atât mai mult cu cât Hristos nu a scris nimic și scopul misiunii Sale a fost acela de a-i descoperi omului cum trebuie să trăiască în această lume pentru a rămâne în veci fiu al lui Dumnezeu. Mesajul lui Hristos s-a adresat minții dar și inimii, iar cunoașterea însemna viață. În acest sens menționăm cuvântul Mântuitorului din Rugăciunea arhierească: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3). Deci, când cei ce credeau în Hristos au uitat modul de viață descoperit de Mântuitorul, ori au pus la îndoială anumite aspecte din viața sau învățătura Sa, unii dintre Apostoli s-au simțit datori să facă corecturile, precizările sau completările de rigoare. Așa s-au născut Evangheliile, epistolele și Faptele Apostolilor. Ele sunt, chiar dacă ne este greu să acceptăm, semnul vădit al slăbirii credinței și urmării modului de viață descoperit de Hristos. Pentru Istoria bisericească ele sunt însă surse de primă mână, mărturii istorice contemporane cu secolul în care s-a născut și a viețuit Hristos pe pământ. Prima Evanghelie, a lui Matei, s-a scris în jurul anului 40, iar ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa, s-a scris în jurul anului 100 d.Hr. Concomitent cu acestea, și ulterior secolului întâi al erei creștine, s-au mai scris unele Evanghelii apocrife. Aceste producții sunt bune de citit și de cultivat pioșeniacreștină, dar nu sunt acceptate drept canonice de către Biserică. Asupra vieții Mântuitorului s-au scris mii de cărți. Prin anii 1960, un autor estima la cca. 60000 numărul acestora, scrise numai în ultima sută de ani, cu siguranță din unghiuri diferite de vedere. Nu au lipsit cei care au negat existența Mântuitorului Hristos. Dar lucrurile sunt mult mai clare și sigure astăzi, decât în urmă cu patruzeci de ani. Este sugestiv faptul că și un evreu, și nu unul oarecare, recunoaște existența istorică a lui Hristos, derobând pe evrei de orice responsabilitate, în actul răstigniri, și aruncând-o asupra romanilor.

Cronologia vieții Mântuitorului

După cuvântul Sf. Vasile cel Mare, nașterea Mântuitorului este singurul lucru nou sub soare de la facerea lumii și până la sfârșitul ei. Deși este cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii, totuși data nașterii nu se cunoaște cu precizie. Șe știe doar că s-a născut în timpul domniei împăratului roman Octavian Augustus(31 î.d.Hr. – 14 d. Hr.). Era creștină, calculată de Dionisie cel Mic-Exigul (+540), are o întârziere de calcul de 4-5 ani. Când Dionisie, la începutul secolului al VI-lea, s-a gândit să raporteze toate evenimentele istoriei umane la cel mai important dintre ele – nașterea lui Iisus -, a luat ca punct de plecare întemeierea Romei. El a considerat că Mântuitorul s-a născut la anul 753 de la întemeierea Romei –a.U.c. Ulterior s-a constatat că a făcut o eroare de calcul, deoarece s-a descoperit că Irod cel Mare, ucigașul pruncilor, a murit în anul 750 a.U.c. Ori, Sf. Scriptură mărturisește că el „a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi”(Matei II, 16). Deci, dacă Irod a murit în anul 750 a.U.c, înseamnă Hristos nu se putea naște după această dată, iar după relatarea Sf. Scripturi, la uciderea pruncilor El ar putut să aibă chiar doi ani. De aceea putem accepta ca date pentru nașterea Mântuitorului anii 748 sau 749 a.U.c. Deși astăzi se știe că era creștină are o eroare de calcul de câțiva ani, nimeni nu și-a propus să facă corectura de rigoare și anii ei se numără de la 753 a.U.c, care a devenit anul 1 d.Hr. Mai târziu, tradiția creștină a fixat nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, fie și pentru faptul sugestiv că la 24/25 decembrie, după calendarul solar, alcătuit de Sosigene din Alexandria, în anul 44 î.d.Hr, era solstițiul de iarnă, cu noaptea cea mai mare. Și omenirea a trăit în noaptea păcatelor, iar odată cu nașterea lui Hristos, Soarele dreptății, lumina a răsărit. Pentru prima dată 25 decembrie, ca zi a nașterii lui Hristos, s-a serbat la Roma, apoi și în Răsărit, mai întâi în Antiohia, la anul 377 și apoi la Constantinopol, în anul 379. Să mai precizăm că până la părinții capadocieni Crăciunul și Boboteaza se serbau înpreună.

La vârsta de 30 de ani Mântuitorul și-a început activitatea pe malul Iordanului, acolo unde boteza Sf. Ioan, la Betabara. Timpul activității pământești răsumpărătoare, a Mântuitorului Hristos, datorită deosebirii dintre Evangheliștii sinoptici, Matei, Marcu și Luca, care vorbesc de un Paște și Evanghelistul Ioan, care vorbește de trei Paște, este greu de precizat în ani, luni și zile. Evangheliștii nu ne dau date, ei dau fapte din viața Mântuitorului. Ei ne dau în schimb repere istorice, legate de unele personaje din aparatul administrativ roman al timpului. Istoricii mai noi sunt de acord că Mântuitorul și-a început activitatea publică, după ce a fost botezat de Sf. Ioan, în râul Iordan, la 6 ianuarie anul 780 a.U.c, adică anul 27 al erei creștine(neîndreptate), la vârsta de 31 – 32 de ani. El a petrecut Pasha anilor 781 și 782 a U.c.(adică 28 și 29 ai erei dionisiene, cf. Ioan V, 1 și VI, 4), săvâeșind de fiecare dată câte o minune, iar înaintea Paștelui din anul 783 sau 30 al erei creștine, a ținut cu Sf. Apostoli Cina cea de taină. Sf. Ap. Ioan redă cu multă generozitate acest ultim Paști serbat de Mântuitorul cu ucenicii săi, precum și ceea ce a urmat după Cina cea de taină: prinderea, judecarea, răstignirea, îngroparea, învierea și înălțarea(cap. XIII – XXI). Răstignirea Mântuitorului a avut loc în ziua de, vineri, 14 Nisan sau 7 aprilie, a anului 783 a.U.c. sau anul 30 al erei creștine. Este data acceptată de cei mai mulți istorici deși au fost și alți ani susținuți ca fiind ai morții și învierii Mântuitorului Hristos. Pentru calculul datei pătimirii Mântuitorului pot fi luate în calcul și alte evenimente, precum: moartea Sf. Ioan Botezătorul, care a avut loc cu cel puțin doi ani înainte; martiriul Sf. Arhid. Ștefan și convertirea lui Saul, cel din Tars (Sf. Ap. Pavel), la câțiva ani(1-4) după moartea Mântuitorului.

Evenimente mai însemnate din viața Mântuitorului. Despre copilăria Mântuitorului Hristos, Sf. Evangheliști nu ne dau prea multe amănunte. Ei redau, plasând în context istoric, nașterea Sa, ce a avut loc pe vremea recensământului ce s-a făcut sub împăratul Agustus, în timpul proconsulului Quirinius, fuga în Egipt și întoarcerea în Galileea, precum și episodul de la 12 ani, când s-a rătăcit de părinții Săi în templul din Ierusalim(Luca II, 42-51). Apocrifele ne dau și alte amănunte, despre aceeași perioadă, iar unii raționaliști au lansat ipoteza că Iisus ar fi fost în Egipt și India, pentru inițiere în cele religioase și unde ar fi învățat ceea ce a predicat mai apoi. Sunt pure fantezii, dovedite și de faptul că nimeni nu-L revendică de ucenic dar și pentru tăcerea tuturor surselor sau izvoarelor istorice. Iar mai presus de toate, cei care susțin astfel de aberații fac abstracție de un lucru elementar: Hristos a fost Om adevărat și Dumnezeu adevărat și nu avea nevoie să învețe ceva pentru că El era Învățătorul.

Din activitatea Sa mesianică, aceeași Evangheliști au reținut multe amănunte, care pot dovedi atât umanitatea cât și divinitatea Sa( plânge, ca om, pentru prietenul Său Lazăr, dar îl înviază, ca Dumnezeu; flămânzește ca un om, dar satură mulțimile, înmulțind pâinile și peștii, ca un Dumnezeu ș.a.m.d.), precum și întreita slujire: ca profet descoperă voia lui Dumnezeu și-i învață pe oameni cum să se poarte pentru a deveni și rămâne în veci fiii Lui; ca arhiereu se jertfește pentru păcatele omenirii; ca împărat înviază și-i conduce pe oameni spre împărăția Lui Dumnezeu. El a vorbit și a lucrat în numele, cu autoritatea și cu puterea Lui Dumnezeu, mărturisind misiunea dar și dumnezeirea Sa, în fața Apostolilor și a oamenilor. Evenghelia – vestea cea bună -, a fost un mesaj religios și moral, nu politic sau social. Ideea centrală a misiunii Sale a fost Impărăția lui Dumnezeu sau Împărăția cerurilor, unde i-a invitat pe toți oamenii, arătându-le și cum pot ajunge acolo: prin respecatrea Legii de aur a noului legământ – iubirea -. Hristos a pornit de la ideile religioase ale Vechiului Testament, criticând formalismul și ritualismul, și a arătat că a venit să plinească Legea (Matei V, 17). El a descoperit că religia este un mod de viață, în care omul este invitat să ajungă asemenea lui Dumnezeu, și i-a arătat cum să se poarte, pentru ca acest deziderat să devină realitate: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău…să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”( Matei XXII, 37-40). A descoperit, în același timp, că toți oamenii sunt egali în fața Lui Dumnezeu și invitați la ospățul Stăpânului, privilegiul de fiu al lui Avraam încetând să mai ofere statutul de ales. Dar propovăduirea Mântuitorului Hristos a neliniștit și iritat pe farisei și saduchei. Pentru cei dintâi libertatea lui Iisus față de Torra era periculoasă, periclitându-le statutul în societatea iudaică, iar pentru ceilalți ideile mesianice erau suspectate de răzmeriță în popor. În schimb, „Împărăția lui Dumnezeu propovăduită de Iisus corespundea cu dorința zeloților de a fi fiii Dumnezeului ceresc în Împărăția veșnică”. Iisus a scos în evidență spiritualitatea noului mod de viață și a arătat că cel mai valoros lucru pe pământ este sufletul omului. De altfel, în convorbirea cu Nicodim, El a arătat că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan III, 15). Altfel spus, pentru sufletul fiecărui om, Hristos S-a jertfit, iar mântuirea este o datorie și fericirea cea mai mare, spre care tinde omul, învitat să devină partenerul de dialog în iubire veșnică a lui Dumnezeu. Cunoașterea lui Dumnezeu este estențială, pentru că înseamnă viață, iar viața fără Dumnezeu este moarte, de aceea Hristos a unit strâns credința și fapta, religia și morala. Din nefericire, conducătorii iudei ai vremii, orbiți de orgoliul, ipocrizia și formalismul lor religios-moral, demascați și biciuiți de cuvântul Lui, stăpâniți de o concepție mesianică denaturată, L-au socotit înșelător, agitator, blasfemator, L-au acuzat în mod fals și L-au târât la judecata procurorului roman Ponțiu Pilat ca răufăcător(Ioan XVIII, 30), ca hulitor(Marcu XIV, 64), ca răzvrătitor contra împăratului de la Roma, dorind să se proclame rege al iudeilor( Ioan XIX, 12), adică tocmai ceea ce doreau ei, dar nu ceea ce gândea și voia Iisus. Fariseii și saducheii i-au făcut opoziție pătimașă, iar arhiereul, care era saducheu, a declarat uciderea Lui ca o necesitate politică. S-au opus prea puțini dintre farisei(Iosif și Nicodim) pentru ca să poată să oprească execuția. Și a fost executat în chip infamant, prin răstignire, care era moarte rușinoasă de sclavi, dar a murit pe dreptate, pentru că luase păcatele lumii asupra Sa și a înviat cu dreptate căci El nu avea păcat. A venit în cea mai mare noapte a omenirii, în cel mai sărăcăcios loc,o peșteră, a fost răstignit, expresia maximei umiliri, dar a Înviat și de pe cruce Hristos vrea să ne spună: „Oricât m-ați urâ, Eu vă îmbrățișez cu iubire jertfelnică în veci. Primiți iubirea Mea ! Și Apostolii au primit iubirea Lui, și-au înveșmântat existența cu ea și au dus Vestea cea bună până la marginile pământului, organizând Biserica și schimbând cursul istoriei.

Pe lângă Sfânta Scriptură, scrierile apocrife ori mărturiile bărbaților apostolici, despre Mântuitorul Hristos avem știri și izvoarele necreștine ale vremii.

Știri din izvoare necreștine despre Iisus Hristos

Știrile din izvoarele necreștine nu sunt numeroase și nici prea generoase, dar sunt valoroase pentru că vin să confirme informațiile din Noul Testament și în special cele legate de istoricitatea Mântuitorului Hristos.

Cel dintâi izvor necreștin, care amintește despre existența Mântuitorului Hristos este o Epistolă a unui sirian, Mara, către fiul său Serapion, redactată în limba siriană. În epistolă se vorbește despre înțeleptul rege al iudeilor, a cărui moarte a adus ruina poporului iudeu, iar el continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o. Deși autenticitatea epistolei este îndoielnică, faptul că a fost scrisă între anii 70 – 170 d. Hr. mărește greutatea informației.

Un alt document necreștin, tot de autenticitate îndoielnică, este Scrisoarea unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama ( Cel Negru – 4 î. d. Hr. – 7 d. Hr.; 13 – 50 d. Hr.) către Iisus Hristos și Răspunsul Mântuitorului către Abgar. Autenticitatea este pusă la îndoială și pentru faptul că Mântuitorul nu a scris nimic. Regele Abgar al Edesei îl chema pe Mântuitorul, printr-o scrisoare, să vină la el, pentru a-l vindeca de o boală grea, oferondu-i în schimb ospitalitate în cetatea Edesei. Iisus îi răspunde că nu poate veni la Edesa, dar îi va trimite pe unul dintre ucenicii Săi

Acta Pilati și Epistola lui Lentulus sunt alte două documente, ale antichității creștine, care dau mărturie despre persoana istorică a Mântuitorului Hristos. Acta Pilati este un apocrif tardiv, poate din secolul al III-lea, în care se vorbește în chip batjocoritor despre condamnarea, suferințele, moartea și învierea Mântuitorului. În schimb, Epistola lui Lentulus face o frumoasă descriere a chipului lui Hristos, descriere după care s-au orientat pictorii, la mai toate popoarele creștine, pentru zugrăvirea Mântuitorului.

Mărturii documentare iudaice

Între mărturiile iudaice despre Mântuitorul cea mai importantă este cea a istoricului Iosif Flavius (37/38 – 100 d. Hr.), deoarece el a trăit însecolul apostolic și a putut cunoaște nemijlocit creștinismul primar. Pe de altă parte el aduce mărturia necreștină cea mai amicală asupra lui Iisus. Importanța mărturiei lui Iosif Flavius este amplificată, dacă ne gândim că el, pe lângă faptul că ne dă referințe explicite asupra lui Hristos, pe care-L prezintă ca pe un personaj istoric, ne prezintă și alte numeroase informații despre viața iudeilor din sec. I al erei creștine. El ne vorbește pe larg despre domnia lui Irod cel Mare și a fiilor săi, despre situația Iudeii sub procuratori, printre care-l menționează și pe Ponțiu Pilat, despre moartea Sf. Ioan Botezătorul și cea a Sf. Iacov, primul episcop al Ierusalimului etc.

În lucrarea sa, Antichități iudaice( XVIII, 3, 3 și XX, 9, 1), se referă la Mântuitorul Hristos.

Primul text, din cartea a XVIII-a, 3, 3, cunoscut și sub denumirea de Testimonium Flavianum, citim următoarele:”Cam în acea vreme a trăit Iisus, un om înțelept(σοφος ανηρ), dacă putem într-adevăr să-L numim om. El era făcător de lucruri minunate și învățător al oamenilor care primesc cu plăcere cele adevărate. Și a câștigat de partea Sa pe mulți iudei și pe mulți eleni. Acesta era Hristosul – ο Χριστος ουτος ην. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzațiilor aduse de fruntașii poporului noastru, L-a țintuit pe Cruce, n-au încetat să-L iubeascăcei ce L-au îndrăgit de la început. Căci li S-a arătat a treia zi iarăși viu, așa cum au pretins profeții trimiși de Dumnezeu, înfăptuind și o mie de alte miracole. De atunci și până astăzi dăinuie neamul creștinilor(των χριστιανων το φυλον), care își trag numele de la Dânsul”.

Deși până în secolul al XVI-lea nimeni nu a pus la îndoială autenticitatea textului, astăzi cercetătorii sunt în general de acord că el conține interpolări creștine, dar că, în ansamblu, este scris de mâna istoricului iudeu.

Al doilea text este din cartea a XX-a , 9, 1 și redă martiriul primului episcop al Ierusalimului, Sf. Ap. Iacov cel Mare: „Deci Cezarul, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis ca procurator în Iudeea pe Albinus. Iar regele l-a scos din arhierie pe Iosif, dându-i această demnitate fiului lui Anna(Hanan), care și el se numea Anna. Despre bătrânul Anna se spune că a fost omul cel mai norocos; căci a avut cinci fii, care toți au deținut funcția de arhiereu al lui Dumnezeu și, înaintea lor, el însuși s-a bucurat multă vreme de această demnitate, ceea ce nu s-a mai întâmplat vreodată cu nici unul din ceilalți arhierei. Însă acest Anna cel Tânăr care, precum am spus, a fost făcut arhiereu, era un om violent și insolent; el aparținea partidei saducheilor care, așa cum am arătat deja, erau foarte duri în judecarea ofenselor, mai mult decât toți ceilalți iudei. Așa fiind deci, Anna a crezut că a găsit acum prilejul potrivit, căci Festus murise, iar Albinus era pe drum. Astfel, el a adunat sinedriul și a adus înaintea judecătorilor pe fratele lui Iisus, Cel numit Hristos, al cărui nume era Iacov, și pe alți câțiva și acuzându-i că sunt călcători ai Legii, i-a dat să fie uciși cu pietre. Ceea ce s-a făcut nu le-a fost însă pe plac cetățenilor celor mai moderați și mai atașați Legii; aceștia s-au adresat regelui(lui Irod Agripa al II-lea), cerând să-i atragă atenția lui Anna să nu mai facă așa ceva în viitor, căci săvârșise un act nejustificat. Unii dintre ei au ieșit în întâmpinarea lui Albinus, care venea dinspre Alexandria, și l-au informat că nu era legal ca Anna să întrunească sinedriul fără aprobarea sa. Dându-le dreptate, Albinus a scris plin de mânie lui Anna și l-a amenințat că-l va pedepsi pentru ceea ce a făcut. Pentru care, regele Agripa i-a și luat arhieria, după ce o deținuse numai trei luni, și l-a făcut arhiereu pe Iisus, fiul lui Damneus”.

În acest text, Iosif Flavius îl identifică pe Iacov, primul episcop al Ierusalimului , ca fratele lui Iisus, Cel numit Hristos – ο αδελφος Ιησου του λεγομενου Χριστου. Este un lucru cunoscut că Ap. Iacov apare și în Noul Testament cu supranumele de fratele Domnului( Gal. I, 19; Mat. XII, 46, 48-49; Fap. I, 14; I Cor. IX, 5), deoarece era rudă – văr -, al Mântuitorului. Iisus, Cel numit Hristos, era pentru Iosif Flavius și implicit pentru cititorii săi, un personaj istoric bine cunoscut, și îl menționează aici pentru o mai ușoară și precisă identificare a lui Iacov, care a fost ucis ilegal de nevrednicul arhiereu Anna al II-lea. Felul în care este menționat Iisus Hristos lasă să se înțeleagă că era un personaj binecunoscut în epocă și fusese prezentat cititorilor într-un alt text mai complet. Cunoașterea circumstanțelor în care și-a redactat Iosif Flavius opera sa, ne face să înțelegem mai ușor reticența acestuia, atât în ceea ce privește creștinismul cât și asupra persoanei Lui Hristos. În anul 66 d. Hr., Iosif a fost unul dintre capii revoltei iudaice. Înfrânt și luat prizonier de generalul Vespasian, devine un favorit al acestuia, după care își ia și numele de Flavius. Urmându-l pe împărat, se va stabili la Roma, unde își va redacta scrierile. Pentru a nu deranja pe romani, nu a pomenit în lucrările sale nimic despre mesianismul iudaic, care constituia centrul preocupărilor iudeilor în secolul I d. Hr. Începând cu împăratul Nero, creștinismul era tratat ca o religio ilicita. A vorbi mai mult despre creștinism însemna expunerea iudaismului la o solidaritate compromițătoare. Dacă la aceasta mai adăugăm și faptul că, cu cât împrejurările îi cereau mai mult lui Iosif Flavius să păstreze tăcerea asupra lui Hristos și a creștinismului, cu atât mai valoroasă este măsturia sa. El Îl menționează totuși pe Iisus Hristos pentru că nu putea să facă altfel, date fiind importanța și amploarea mișcării generate de Mântuitorul.

O a doua categorie de mărturii iudaice despre Iisus sunt cele păstrate în scrierile rabinice, dintre care, pentru problema noastră, interesează mai ales Talmudul, ale cărui materiale, codificate în primele veacuri creștine, sunt în general mult mai vechi. În Talmud se cuprind : 1. Mișna, tradiția vechilor rabini, codificată de Hillel în sec. I d.Hr. și redactată în cursul sec. al II-lea, și 2. Ghemara, un comentar al Mișnei.

În Talmud găsim vreo 20 de mențiuni ale lui Iisus, toate ostile și denigratoare. Astfel, găsim expresii ca acestea: acest om, Nazarineanul, cel nebun, cel spânzurat(pe lemn), Absalom, Ben Pandera ș.a. Iisus a avut cinci ucenici: Matei Tadeu, Nazarineanul, Booni și Niki. A urmat învățătura lui Iosua Ben Perachia, pe care l-a și însoțit în Egipt, unde a învățat vrăjitoria. El a fist ucis cu pietre, apoi spânzurat pe lemn ca hulitor, după ce mai înainte a fost judecat și vreme de 40 de zile nu s-a găsit nimeni să dea o mărturie în favoarea Sa. Conținutul ostil și denigrator al acestor informații este explicabil, dată fiind adversitatea iudaismului față de creștinism. Surprinde însă puținătatea acestora, și asta dacă raportăm la volumul imens al literaturii talmudice. Explicația este dată de condițiile istorice în care s-au transmis aceste scrieri, mai mult decât în conținutul lor, căci, în evul mediu și chiar mai târziu, cenzorii ecleziastici nu admiteau circulația textelor blasfematorii la adresa Mântuitorului și toate explicațiile rabinice despre Iisus se încadrau în această categorie. Cele câteva mențiuni păstrate se datorează ilicitei supravețuiri a câtorva manuscrise necenzurate, care au putut fi publicate mult mai târziu, în secolul al XVIII-XIX-lea.

Din textele talmudice reținem numai pe cel mai important, anume o baraitha, cu următorul cuprins: „În ajunul Paștilor a fost spânzurat Iisus (din Nazaret). Timp de 40 de zile un crainic a mers înaintea lui, strigând cu glas tare: Iisus va fi ucis cu pietre, deoarece a practicat vrăjitoria și a amăgit și a rătăcit pe Israel; oricine are ceva de spus în apărarea lui să vină și să-l apere ! Nimeni n-a venit să-i ia apărarea, astfel încât l-au spânzurat în ajunul Paștilor. Ulla a întrebat: socotiți că el a fost un om pentru care să trebuiască să fie chemați apărători ? N-a fost el, oare, un amăgitor, la care se aplică porunca dumnezeiască : să nu-l cruțe ochiul tău și nici să nu-ți fie milă de el ?(Deut. XIII, 8-9). Dar ei au răspuns: Cu Iisus lucrurile erau deosebitepentru că el era protejat de puterea romană”. Nu facem apreiceri asupra conținutului textului sau învinuirilor ce i se aduceau lui Hristos, unele preluate de literatura păgână a secolelor II-III d. Hr., ci ne mulțumim să evidențiem importanța informației, dată de o sursă iudaică și confirmată de un cercetător-jurist și istoric, contemporan, evreu, Haim Conh.

Mărturii ale autorilor latini

La mărturiile iudaice referitoare la Mântuitorul Iisus Hristos se adaugă câteva importante mărturii din scrierile autorilor latini.

1) Primul text latin, în ordine cronologică, în care este menționat Mântuitorul este Scrisoarea lui Plinius cel Tânăr către împăratul Traian. Fiind guvernator al Bitiniei(pe la anii 111-113), Plinius îl întreabă pe înpărat ce atitudine să adopte față de creștini.

Din scrisoare rezultă că anchetarea și pedepsirea creștinilor constituia o situație moștenită de noul guvernator și nu inițiată de el în Bitinia. După ce arată că a șovăit în ce privește sentințele date în procesele împotriva creștinilor, neștiind dacă trebuie dată tuturor aceeași pedeapsă, sau dacă pedepsele trebuie aplicate diferențiat, în funcție de vârsta sau de atitudinea celor aduși la judecată, Plinius înfățișează modul în care a procedat până acum: a pedepsit cu moartea pe creștinii care au stăruit în mărturisirea credinței lor, iar pe aceia dintre ei care erau cetățeni romani i-a notat spre a fi trimiși la Roma; pe cei pârâți ca fiind creștini, dar care au tăgăduit, i-a eliberat. „Celor care negau că sunt, sau că au fost creștini, învocând zeii după formula rostită de mine și aducând ofrande cu vin și tămâie statuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop împreună cu statuile divinităților, dacă pe lângă acestea au hulit pe Hristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliți în nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creștini, am socotit că pot să le dai drumul. Deosebit de important este faptul că Plinius mărturisește, ceea ce a dedus din derularea anchetelor asupra creștinilor, anume caracterul cu totul nevinovat al cultului lor, singura lor vină fiind că „obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în fața justiției dacă au primit ceva spre păstrare. După toate acestea, obiceiul era să despartă și să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-au mai făcut-o după edictul meu prin care, conform instrucțiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spunea cî sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat altceva decât o superstiție lipsită de judecată, exagerată”. De aceea, Plinius a suspendat ancheta socotind necesar să ceară lămuriri cezarului, dat fiind și „numărul mare al celor implicați…căci …sunt oameni de toate vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei, care sunt și vor fi cuprinși de acest pericol…” încât templele păgâne”erau aproape părăsite”, iar ceremoniile păgâne multă vreme întrerupte.

Împăratul îi răspunde că a procedat bine: creștinii nu trebuie căutați cu tot dinadinsul, dar dacă sunt denunțați și dovediți vinovați, trebuie pedepsiți; cel ce tăgăduiește că este creștin și dovedește acest lucru aducând jertfe zeilor, să fie iertat; denunțurile anonime nu trebuie luate în seamă, căci nu sunt demne de veacul nostru. Mărtuira lui Plinius este importantă atât pentru faptul că ne arată răspândirea creștinismului, la începutul sec. II d. Hr., cît și pentru faptul că ni-l prezintă pe Hristos ca un personaj istoric. Dacă la aceasta mai luăm în calcul și informația conform căreia conduita creștinilor, în societate, era ireproșabilă atunci ne dăm seama de importanța mărturiei pentru istoria creștinismului.

2). O altă mărturie și mai explicită ne-a lăsat-o istoricul latin Tacitus (+ 120). În lucrarea sa Analele, cartea a XV-a, 44, unde vorbește despre incendierea Romei, în anul 64 d.Hr. și despre zvonul că vinovat de catastrofă ar fi fost chiar împăratul Nero, el adaugă:”De aceea, pentru a înăbuși zvonurile, Nero a căutat niște vinovați anume, cărora le-a dat cele mai crunte osânde; pe aceștia norodul îi numea creștini; datorită nelegiuirilor lor , ei erau urâți de toată lumea. Hristos, căpetenia de la care își luaseră numele (creștinii) fusese osândit pe vremea împăratului Tiberius de către procuratorul Pontius Pilatus. Credința lor dăunătoare, înăbușită pentru un moment, începu din nou să se răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui rău, ci chiar și în Roma, unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile și unde tot ce e condamnabil capătă faimă”. Au fost pedepsiți mai întâi cei ce își mărturiseau apartenența la creștinism, apoi, în urma denunțurilor, o uriașă mulțime, fiind batjocoriți și chinuiți în fel și chip, martiriul lor fiind transformat de Nero(54-68)în adevărate spectacole, pentru care pusese la dispoziție chiar și parcurile sale. Din această cauză „lumea începu să-i compătimească pe cei osândiți, ca și cum aceste pedepse nu ar fi fost date în interesul obștesc, ci datorită cruzimii unei singure ființe: Nero” . Informația lui Tacitus este deosebit de importantă, întâi pentru că ne vorbește despre incendierea Romei de către Nero și persecutatea creștinilor, apoi pentru faptul că, referindu-se la Mântuitorul, ne scrie clar că a fost osândit de procuratorul Ponțiu Pilat, în timpul împăratului Tiberius(14-37 d.Hr.). Celelalte amănunte despre creștinism și Mântuitorul, în scrierea lui Tacitus, le lăsăm pe seama ermineuților biblici.

3). Cea de a treia sursă latină, referitoare la istoricitatea Mântuitorului Hristos, ne-o dă istoricul Suetonius(+ cca 160), care a fost magister epistolarum al împăratului Adrian(117-138) și care a avut acces nemijlocit la arhivele imperiale. În lucrarea sa Viața lui Claudius(XXV,4), Suetonius vorbește cu totul incidental de expulzarea evreilor din Roma, la care face aluzie și Faptele Apostolilor (XVIII, 2). Claudius – scrie Suetonius-, expulză din Roma pe evrei, care se agitau mereu, instigați de Chrestus. Din text aflăm că sub împăratul Claudius (41-54 d.Hr.), creștinismul ajunsese la Roma și era pus de toată lumea în raport direct cu persoana Mântuitorului Hristos. Forma de Chrestus, în loc de Christus, i—a derutat pe unii cercetători, care au presupus că Suetonius s-ar referi la un agitator necunoscut care ar fi activat chiar în capitala imperiului în vremea lui Claudius. Mult mai probabil este faptul că la Roma creștinii erau numiți uneori χρηστιανοι – chrestiani în loc de χριστιανοι – christiani, și că schimbarea aceasta a lui ι în η a afectat și numele pe care păgânii îl dădeau lui Hristos. Faptul că Suetonius vorbește despre Chrestus ca despre un personaj bine cunoscut, fără a simți nevoia să-i adauge vreo lămurire, dă tărie și importanță informației sale.

Același autor, în Viața lui Nero (cap. XVI) menționează și persecuția creștinilor de către acest împărat, fără a face vreo aluzie la numele întemeietorului noii religii. El spune că Nero „aplică torturi creștinilor, un soi de oameni cu suprestiții noi și vătămătoare”. Încă o dată dovedită aria de răspândire a creștinismului la jumătatea primului secol al erei creștine. Cât privește atitudinea, deloc favorabilă, față de creștinism, este de înțeles, datorită faptului că în ochii păgânilor creștinismul apărea ca o sectă iudaică sau superstiție orientală, apoi datorită ignoranței asupra persoanei Mântuitorului și învățăturii Sale.

Deși puțin favorabile creștinismului, mărturiile antice păgâne și cele iudaice, despre istoricitatea Mântuitorului sunt deosebit de importante și ne mărturisim convingerea că sunt departe de a fi fost exploatate în întregime. Rămâne o datorie a generațiilor următoare să nuanțeze, să aprofundeze și să interpreteze, cu simț critic, orice altă măstrurie veche, legată de istoricitatea Mântuitorului Hristos.

Bibliografie:

Flavius Isephus, Antichități iudaice, vol. II, De la refacerea templului până la răscoala împotriva lui Nero, trad. Note și indice de nume de Ioan Acsan, ed. Hasefer, București, 2001.

F.Prat, Jesus – Christ, Sa vie, Sa doctrine, Son oeuvre, 2 vol., Paris, 1933.

M. Goguel, La vie de Jesus, Paris, 1932

Dr. Ioan D. Fruma și Dr. Grigori T. Marcu, Procesul Mântuitorului, Suceava 1997.

Cairns, Creșinismul de-a lungul secolelor, Dallas, 1992.

Sterie Diamandi, Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului, 3 vol., București, 1943.

Pr. prof. Irineu Mihălcescu, Istoricul cercetărilor despre Viața lui Iisus, în BOR, XLI (1922), nr. 1, p. 49-63.

Pr. prof. Milan Șesan, Cronologia vieții Mântuitorului, în Altarul Banatului, 1947, p. 4-15.

Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Iisus Hristos în izvoarele antice profane, în ST, XIL, nr. 1, p. 7-24.

Pr. prof. Ioan Rămureanu, pr. prof. Milan Șesan, pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, București, 1975, p. 34-41.

Pr. lect dr. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole, București, 2003, p.33-42.

Haim Cohn, Arestarea, procesul și moartea lui Iisus Hristos, ed. Tess Expres, București, 1995.

Întemeierea Bisericii. Activitatea Sfinților Apostoli și a ucenicilor lor

Când vorbim despre Biserică ne gândim la două realități: 1. locașul de cult și 2. comunitatea tuturor credincioșilor care mărturisesc aceași credință, se împărtășesc din aceleași taine, și, prin acestea, intră în comuniune cu Dumnezeu; putem spune că este o comunitate teandrică. Cel de al doilea sens premerge celui dintâi și este prefigurat încă din Vechiul Testament, când omul, de curând creat, era în comuniune cu Creatorul. După căderea în păcat a protopărinților, comuniunea omului cu Dumnezeu s-a alterat și nu a putut fi restabilită complet decât de Fiul lui Dumnezeu. Acesta S-a întrupat, la plinirea vremii, i-a descoperit omului cine este Dumnezeu și cine este el, ce valoare are sufletul lui și cum poate să redevină fiu al lui Dumnezeu în veci. El a vindecat firea umană, bolnavă de trufia primordială și de toată decăderea de până atunci, fire asumată în persoana Sa și i-a arătat unicul drum posibil al întoarcerii la Dumnezeu – ascultarea până la moarte -. Dacă în rai s-a rupt legătura omului cu Dumnezeu, prin neascultare, pe Golgota aceasta a fost refăcută prin ascultarea maximă. Potențial, Biserica s-a născut la întruparea Mântuitorului, s-a sfințit pe Golgota și a luat chip văzut în istorie la Cincizecime.

Învierea Mântuitorului a schimbat sensul istoriei și a luat prin surprindere chiar pe ucenicii Săi, cu atât mai mult pe evrei și ceilalți oameni; dar a dovedit că nu moartea are ultimul cuvânt asupra existenței, în general și asupra omului, în special, ci viața. El a arătat că ura, răutatea, invidia, pizma, minciuna și toate răutățile lumii acesteia nu pot fi biruite decât prin iubire, dar o iubire care să izvorască din Iubirea jertfită a lui Dumnezeu – adică Hristos Domnul. Și jertfa Sa a fost traducerea în practică și pecetluirea învățăturii pe care o descoperise oamenilor, în timpul celor trei ani și jumătate de propovăduire. Dacă în propovăduire și jertfă Hristos și-a împlinit misiunea de profet și slujirea de arhiereu, în înviere și-a descoperit demnitatea de împărat. A zăbovit pe pământ timp de patruzeci de zile, după înviere, pentru a-i încredința pe ucenici, și nu numai, de realitatea învierii. De aceea s-a arătat femeilor mironosițe, apostolilor fără Toma, în ziua învierii și, la opt zile după aceea, apostolilor cu Toma, ca la 500 de frați deodată(I Cor., XV, 16) și altora. La 40 de zile după înviere, ducându-i pe apostoli până spre Betania, El s-a înălțat la cer.

După acest eveniment, apostolii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare(Lc. XXIV, 52), trăind în rugăciune, în așteptarea Mângâietorului promis(Ioan XV, 26) și a botezului lor cu Sf. Duh. Ei au completat numărul lor, alegând prin tragere la sorți, în locul lui Iuda, pe Matia, dintre credincioșii care, ca și ei, urmaseră tot timpul cuvântul și activitatea Mântuitorului. După zece zile de la Înălțare, făgăduința făcută de Iisus s-a împlinit, prin pogorârea Sf. Duh, care a întărit pe Apostoli cu puteri și cu daruri supranaturale pentru misiunea lor în lume(Fap. Ap. II).

Cincizecimea și intrarea Bisericii, în chip văzut, în istorie

Autorii manualelor de Istorie bisericească susțin la unison că Biserica a fost întemeiată la Cincizecime de Sf. Apostoli după învățătura și puterea Mântuitorului. Adevărul dogmatic este altul și anume temelia Bisericii s-a pus întâi în trupul lui Hristos, prin Întrupare, Răstignire, Înviere și Înălțare. Prin aceasta Biserica ia ființă virtual, iar prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte ființe umane se actualizează virtualitate și acest act începe la Rusalii. Acum Biserica intră, în chip văzut, în istorie, când pogorându-se Sf. Duh peste Sf. Apostoli i-a îmbrăcat cu putere de sus și i-a întărit, „transformându-i într-o comunitate eshatologică a cărei deschidere universală se va vedea repede”. Actul Cincizecimii, analizat cu atenție, ne destăinuie adevăratul chip al Bisericii. Fiecare element își are înțelesul sau mesajul său, căci „pogorârea Sf. Duh este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umnaitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane”. Duhul ipostatic Se pogoară în chip de limbi de foc împărțite peste toți apostolii, arătând voința lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiască și sfințenia firii Sale omenești peste toată creația umană, ca să împace cu Sine prin Duhul toată lumea împărțită. Și cel ce se deschide infinității dumnezeiești în Hristos, participând la această infinitate, nu poate să nu tindă a se uni cu toți ceilalți în această iubire de care se umple. Dar pogorârea Sf. Duh în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos de a cuprinde în Biserica, adică în iubirea Lui, toată lumea, unificată în această iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină identitatea fiecărei persoane. Hristos și Duhul nu desființează varietatea creației. „Și s-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie (într-o simfonie) cele dezbinate”. Și „Logosul din care au derivat rațiunile tuturor oamenilor, a voit să le împace acum nu numai în Sine, ca Rațiune unitară, ci și în Duhul, ca putere și iubire dumnezeiască…de aceea limbile au chipul focului, pentru că focul arde tot ce e rău, tot ce dezbină; pentru că focul susține entuziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni…”. Pe de altă parte, numai în armonia dintre ființele umane în Dumnezeu se arată că ele au părăsit egoismul ca chip general al păcatului sau al mărginirii în ele însele.

Dar faptul că Duhul apare în chipul limbilor de foc, peste toți apostolii, arată că Duhul nu e cu adevărat decât în comuniunea Bisericii, sau unde este Biserica. Dacă pe lângă aceasta mai reținem și faptul că Duhul nu s-a coborât numai în chip de limbi de foc, ci a fost însoțit și de „un vuiet ca de vijelie, care a umplut toată casa unde ședeau apostolii”(F.Ap. II, 2), „împreună cu femeile, cu Maria, mama lui Iisus și cu frații Lui”(F. Ap. I, 4), atunci înțelegem că noua realitate ce se năștea în istorie, Biserica, își lua puterea de sus. Pe de o parte, primii membri ai Bisericii au fost umpluți cu putere de sus, pe de alta, dacă orice realitate, din lumea aceasta se naște dintr-o putere, pe care o poartă în ea, și Biserica se năștea dintr-o putere nouă din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeiești, pe care o va purta cu ea, sau din care va sorbi fără să o epuizeze și o va comunica lumii în toate timpurile, mereu împrospătată, după cum mărturisește marele nostru dogmatist. Biserica se năștea ca o realitate nu dintr-o putere măsginită din lume și cu putere trecătoare din lume, ci dintr-o putere din cer, pe care o va purta în ea, comunicând-o lumii. Se năștea o comunitate umană care avea ca fundament și ca purtător al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, prin Care se comunică lumii iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu; lua ființă o realitate a unei comuniuni care nu-și va epuiza puterile, pentru că le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta cerul pe pământ, pe Cuvântul întrupat, sălășluit în ea cu puterea Lui continuu îndumnezeitoare și unificatoare.

Și prima comunitate din Ierusalim s-a format în urma predicii Ap. Petru, când s-au convertit și botezat ca la trei mii de suflete, afară de copii(F.Ap. II, 41), comunitate care trăia o viață nouă, stăruind în învățătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni(F.Ap. II, 42). Acești trei mii de primi creștini, iudei și prozeliți, din Palestina și din împrăștiere, martori ai evenimentului din ziua pogorârii Sf. Duh, dovedesc atât succesul deosebit al predicii lui Petru, cât și caracterul supranatural al evenimentului care stă la începutul Bisericii. Primii creștini au continuat să meargă la templu pentru rugăciune, dar constituiau o comunitate proprie, având un cult special, frângerea pâinii și un nou mod de viață. Numeric creștinii sporeau zilnic, și datorită predicii apostolilor, deoarece cuvântul lor era întărit de minuni. Succesul lor aducea și mai multă neliniște conducătorilor, cărora le părea rău „că învățau poporul și vesteau în Iisus învierea morților”(F.Ap. IV, 1-2). Apostolii Îl propovăduiau pe Hristos cel înviat, adeverind cu mărturia lor această realitate, fapt care îi înfuria pe iudeii care-l condamnase la moarte. Curând numărul creștinilor a crescut ca la cinci mii de bărbați( F.Ap. IV, 4). După ce au fost arestați și duși înaintea sinedriului, apostolii au fost cercetați asupra puterii și numelui lui Hristos, în care vorbesc. Curajul mărturisirii lui Hristos cel răstignit și înviat a fost susținut și de minunile ce se făceau prin ei. Sinedriștii s-au mulțumit să-i amenințe, interzicându-le să mai vorbească despre și în numele lui Hristos. Eliberarea apostolilor a fost motiv de bucurie pentru creștini și Evanghelistul Luca, autorul Faptelor Apostolilor, ne descrie prima comunitate din Ierusalim, care avea ceva specific și anume practica comunitatea bunurilor : cei care aveau case sau țarini le vindeau și le aduceau prețul la picioarele Apostolilor, pentru ajutorarea tuturor, dându-se fiecăruia după trebuință. În acest sens, este menționat cazul lui Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barnaba(fiul mângâierii), cel care va deveni unul dintre cei mai activi și prețioși colaboratori ai Apostolilor. Din nefericire, constatăm că, chiar din primele zile ale viețuirii comunitare, a credincioșilor din Ierusalim, diavolul a ispitit iarăși unii dintre membrii ei. Aceștia au fost soții Anania și Safira, care, voind să se supună rânduielii observată de creștinii din Ierusalim, au vândut o țarină, în folosul comunității și au tăinuit o parte din prețul ei, spunând Apostolilor că au depus totul. Deși nu era nimeni obligat să aducă tot ce are la picioarele Apostolilor, Anania și Safira au mințit Sf. Duh și au primit pedeapsă exemplară, murind pe loc, ceea ce a impresionat adânc pe cei de față. Era prima măsură disciplinară în Biserică luată de Dumnezeu însuși(F.Ap. V, 1-11). Apostolii au fost iarăși arestați, dar au scăpat prin intervenția divină și au fost readuși în fața sinedriului, dar nu cu forța, de teama mulțimii care-i asculta. Ei sunt certați cu și mai mare asprime și amenințați cu moartea. Intervenția înțeleptului și venerabilului rabin Gamaliel le scapă viața. Apostolii sunt bătuți și lăsați liberi, cu condiția să nu mai vorbească despre Hristos(F.Ap. V, 12-42). La Ierusalim s-a organizat și un serviciu social, cum i-am spune întermenii de astăzi, de asistență a săracilor(F.Ap. VI, 1). Dar creșterea numărului credincioșilor era urmată de unele greutăți în viața comunității. Iudeii eleniști se plâng Apostolilor că de văduvele lor sunt trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor. Acum are loc o primă schimbarea în activitatea comunității de aici și anume, în urma alegerii celor șapte diaconi, cei șapte bărbați destinați să ajute la slujirea meselor. Aici avem nu numai mărturia scripturistică pentru treptele ierahice ci și dovada clară a faptului că preoția, ca și diaconia, trepte ale aceleiași slujiri preoțești, sunt dobândite prin acte sacramentale, căci după ce i-au ales pe cei șapte, apostolii și-au pus mâinile cu rugăciune, adică i-au hirotonit. Apostolii și-au rezervat slujirea cuvântului, sacerdoțiul, iar diaconii slujirea la mese, adică cele sociale. Cei șapte diaconi au fost: Ștefan, Filip și Prohor, Timon și Nicanor, Parmena și Nicolae, prozelit de Antiohia(F.Ap. VI, 1-6). Trebuie să precizăm și faptul că diaconii nu se limitau la asistența săracilor ci aveau dreptul și la predică. Dintre ei s-au remarcat Sf. Ștefan și Filip, dar au activat și ceilalți. S-a remarcat, dintre cei șapte, în mod special Ștefan și Filip. Ștefan vorbind cu curaj despre credința cea nouă, și-a atras mânia unor iudei din diasporă(din sinagoga ce se zice a libertinilor, și a cirinenilor, și a alexandrinilor, și a celor din Cilicia și din Asia, cf. F. Ap. VI, 9). Acesta este primul conflict al creștinismului cu iudaismul, care a avut drept victimă, prin lapidare, pe Ștefan, cel care a devenit primul martir al Bisericii creștine(în anul 36 d. Hr.). Acum, un tânăr, numit Saul, a păzit hainele ucigașilor și se bucura de uciderea diaconului creștin.

Prigoana se întinde asupra întregii comunități; mulți credincioși părăsesc Ierusalimul și se răspândesc în împrejurimi, singuri Apostolii rămân în cetate. Saul prigonește cu patimă pe cei ce se declarau ucenici ai lui Hristos, căutându-i și deferindu-i judecății. Evanghelia se vestește, prin creștinii ce fugeu din fața persecutorilor, prin Samaria, Fenicia, Cipru și Antiohia. În Samaria Petru și Ioan întâlnesc pe Simon Magul, care se botează dar care oferă Apostolilor bani, pentru a primi în schimb puterea cu care aceștia întăreau în Duhul Sfânt pe cei ce primeau botezul. Petru îl ceartă cu asprime(F.Ap. VIII). Simon Magul este cunoscut ca primul eretic al Noului Testament. Urmele lui se pierd în paginile Scripturii dar se regăsesc în literatura apocrifă, unde aflăm că a ajuns până la Roma și având pretenția că este trimisul lui Dumnezeu, a încercat să demonstreze acest lucru. Și-a confecționat aripi, s-a ridicat pe o clădire spunând tuturor că se va înălța la cer, dar sfârșitul pote fi imaginat, s-a sfîrâmat cu aripi cu tot. De atunci, în istorie păcatul său, și a celor ce vor să cumpere cele sfinte cu bani, se numește simonie.

Și activitatea diaconului Filip este de excepție. Îl găsim în paginile Scripturii, făcând misiune în Samaria, unde întâlnește un prozelit, eunuc, demnitar la curtea reginei Candachia a Etiopiei, citind din proorocul Isaia, dar neînțelegând mesajul. După ce îl încredințează de împlinirea profețiilor în persoana Mântuitorului, enucul se botează și se întoarce creștin în țara sa(F. Ap. VIII, 26-39). Biserica din Ierusalim primește o lovitură puternică prin uciderea primului episcop al său, anume Sf. Iacob cel Mare, fratele Domnului.

Predica Evangheliei la păgâni

Deși Mântuitorul Hristos s-a născut din mijlocul poporului ales, opera Sa, de răscumpărare a omului de sub puterea răului și a morții, viza întregul neam omenesc. Pronia divină a rînduit ca, chiar în spița genealogică a Mântuitorului, popoarele păgâne să-și aibă partea lor de contribuție. Așa ne explicăm intrarea celor patru femei, străine de poporul ales, anume Tamara, Rut, Rahab și Batșeba, în genealogia lui Mesia. Răscumpărătorul nu a venit să-i mântuie doar pe iudei și acest fapt a fost anunțat prin predica Sa. Dar felul în care primii păgâni au intrat în Biserică, redat în cartea Faptele Apostolilor, s-a făcut, de cele mai multe ori, în mod miraculos: viziuni, intervenții divine, etc. Abia la anul 49-50, la sinodul apostolic de la Ierusalim, s-a reglementat concret modul în care păgânii puteau veni la Hristos. Atunci, Apostolii au reactivat legile noahitice sau cele date de Dumnezeu lui Noe după Potop. În consecință, pentru că se punea problema ca păgânii, dornici să intre în Biserică, să respecte circumciziunea mai întâi, care era semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, cel din care s-a născut poporul ales, Apostolii au hotărât să respecte legământul anterior, încheiat de Dumnezeu cu Noe, cel din care a renăscut omenirea după Potop. Astfel, ei au cerut păgânilor, dornici să devină creștini: să se ferească de pângăririle idolilor și de desfrâu și de animale sugrumate și de sânge(F.Ap. XV, 20 și 29). Prima intrare spectaculoasă, a unui păgân în Biserică, a fost a romanului Corneliu, centurion în cohorta Italica, cucernic și temător de Dumnezeu, care s-a botezat împreună cu toată casa lui(F.Ap. X). El avea misiunea păzirii reședinței guvernatorului roman, care era la Cezarea Palestinei, cetate ridicată de Irod cel Mare și care atunci era capitala politică a țării.

Un centru puternic creștin s-a format foarte de timpuriu la Antiohia, unde cei ce l-au urmat pe Hristos s-au numit pentru prima dată creștini(F.Ap. XI, 26). Aici, Sf. Ap. Pavel și Barnaba au pus bazele unei comunități atât de viguroase, încât în timpul foametei de la Ierusalim, a fost capabilă să organizeze o colectă pentru ajutorarea celor nevoiași. De aici Sf. Ap. Pavel și Barnaba au pus bazele misiunii creștine pentru neamuri și au plecat în prima călătorie misionară, la sfârșitul căreia au prezentat un raport Bisericii întrunite. Tot de aici a plecat întrebarea, dezbătută la sinodul apostolic, cum să fie primiți ne-evreii în Biserică. Sf. Ap. Pavel a scris, de aici, Epistola către Galateni, în ajunul sinodului. Antiohia a fost punctul de plecare în cea de a doua și a treia călătorie misionară, pentru Sf. Ap. Pavel.

O altă comunitate creștină însemnată s-a format tot în Siria, anume la Damasc, chiar din primele zile ale creștinismului, dovadă că Saul cel din Tars, adică Sf. Ap. Pavel, înainte de convertire, căuta să găsească, după părerea lui, trupul Mântuitorului Hristos, furat de Apostoli.

Biserica din Ierusalim

După uciderea Sf. Ap. Iacob cel Mare, primul apostol martir, numit de Iosif Flavius fratele lui Iisus cel numit Hristos, în timpul și din porunca lui Irod Agripa al II-lea(41-44 d.Hr.), Biserica din Ierusalim a suferit o grea lovitură, dar nu a încetat să fie puternică și să-și facă simțită prezența, în peisajul religios. După ce Petru a fost închis și, în mod miraculos, scos din temniță, a părăsit Ierusalimul, ducându-se foarte probabil în Antiohia, unde-l vom întâlni împreună cu Ap. Pavel. La anul 50 d. Hr., când a avut loc Sinodul, Apostolii erau în Ierusalim. În fruntea lor era acum Iacob cel Mic, numit fratele Domnului, care se bucura de mare autoritate morală, nu doar în fața creștinilor ci și a evreilor din Ierusalim și diasporă. Tradiția l-a numit mai târziu episcop, iar Sf. Ap. Pavel îl cinstea în mod deosebit și-l numea stâlp al Bisericii(Gal. II, 9). El nu pare a fi aceeași persoană cu Apostolul Iacob al lui Alfeu, iar autoritatea sa provenea atât din gradul de rudenie, ce-l avea cu Mântuitorul, cât și din exemplul vieții sale personale, fiind un recunoscut ascet. El a rămas în Ierusalim până la moartea sa(cca 60-62 d. Hr), prezentată de Iosif Flavius ca martirică, prin lapidare, în urma instigării marelui preot Ananus

Activitatea Sfinților Apostoli în lumea păgână

Cartea Faptele Apostolilor încetează a ne mai da știri despre activitatea Apostolilor, după uciderea lui Iacob cel Mare și plecarea Sf. Ap. Petru din Ierusalim. Pe scena creștină rămâne dominantă, mai mult de două decenii, figura Sf. Ap. Pavel, cu minunile și misiunea sa. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, preluând informații de la Origen(potrivit unei Tradiții – παραδοσις ), amintește de faptul că după Cincizecime Apostoliii au plecat la evanghelizarea lumii, împărțindu-și spațiul geografic de misiune. Astfel”lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parția, lui Andrei în Sciția, lui Ioan în Asia, unde a și petrecut vreme mai îndelungată, murind în orașul Efes. Petru pare a fi predicat la început între evreii împrăștiați prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia și Asia, iar la urmă a venit și la Roma, unde, la dorința lui, a fost răstignit cu capul în jos. Ce să mai zicem de Pavel, care, începând din Ierusalim și până-n ținuturile Iliricului, a plinit Evanghelia lui Hristos și a murit apoi martir pe vremea lui Nero la Roma? Așa ne spune textual Origen în a treia carte a Comentariului său la Cartea Genezei”.

Din scrierile patristice, din cele apoctife, din tradiția creștină scrisă putem reface aria de misiune a fiecărui apostol, după cum urmează:

Petru( în greacă – stâncă, în aramaică – Kephas), nume onorific sau cognomen al lui Simos-Simeon, este cel ce se detașează printre ceilalți ucenici ai Mântuitorului, fără să fie vorba de vreun primat de putere. Originar din Betsaida-Galileii, trăiește în Capernaum, lângă Marea Galileii, unde era casa soacrei lui și unde sunt astăzi mărturiile arheologice, ce dovedesc existența așezării de odinioară. Pe locul unde se presupune că a fost casa soacrei lui Petru a fost construită o biserică catolică, având forma de farfurie zburătoare. Nu departe de Capernaun se află locul pescuirii minunate și al înmulțirii pâinilor. Aici, Petru se îndeletnicea cu pescuitul și găsindu-l, Mântuitorul îl cheamă să devină pescar de oameni. Face parte din grupul restrâns de trei apostoli, care este prezent lângă Mântuitorul în momentele cele mai delicate ale activității sale. Se leapădă de trei ori de Hristos, după ce-L mărturisise, în Cezareea lui Filip, ca Fiu al lui Dumnezeu și-i promisese că-L va urma până la moarte. După înviere, Hristos îl repune în apostolat, prin întreita chemare, tot pe malul Mării Galileii. După Înălțare, în ziua Cincizecimii, la predica lui Petru se botează ca la trei mii de suflete afară de copii (F. Ap. II, 41). Arestat în două rânduri și eliberat miraculos, Petru părăsește Ierusalimul și se îndreaptă către neamuri. Din Sf. Scriptură reținem doar episodul de la Antiohia, când Petru, deși se stabilise la Sinodul din Ierusalim cum să fie primiți păgânii în Biserică, se ferea să fie văzut de iudaizanți alături de păgâni. Atunci Pavel i-a stat pe față împotrivă, certându-l pentru atitudinea lui șovăielnică(Gal. II, 11). Avem aici dovada netemeiniciei primatului de putere al lui Petru, pe care o invocă frații noștri catolici. Sf. Ap. Petru este asociat îndeaproape cu creștinii din partea de nord a Asiei Mici și este posibil ca Pavel să nu fi putut intra în regiunea Bitiniei, deoarece aici activa Petru. Din epistola sa, aflăm că Petru ar fi predicat și în Babilon(I Petru V, 13). Tradiția a reținut și regiunile Pont, Galatia și Capadocia, Asia Proconsulară, Macedonia și chiar Corint unde ar fi făcut misiune Sf. Ap. Petru(I Cor. I, 12-13, unde creștinii se numeau ai lui Petru). Tot din Sf. Tradiție aflăm că Petru ar fi călătorit la Roma, unde a primit cununa de martir, în ziua de 29 iunie a anului 67, odată cu Sf. Ap. Pavel, cu care a și întemeiat Biserica din cetatea eternă. Se pare că și atunci Petru a r fi vrut să fugă din fața persecutorilor, ca și în Ghetsimani sau la judecata Mântuitorului, dar la ieșirea din cetate l-ar fi întâmpinat Mântuitorul, pe care l-a și întrebat Unde Te duci Doamne? Quo quadis Domine? Mă duc la Roma să mă răstignesc în locul tău Petre! Din această tradiție pioasă s-a născut Quo Quadis ?

Facem aici mențiunea că Biserica Romano-Catolică susține învățătura conform căreia papalitatea este întemeiată pe cuvântul lui Hristos despre Petru, ca stâncă a Bisericii. Ca episcopi romani, papii ar fi urmașii Ap. Petru, dar primatul lor de jurisdicție, față de alți eparhioți va fi dezvoltat, în expresie și conținut, abia în cursul istoriei. Ipoteza lui Oscar Cullman, bazată pe contextul din Epistola I Clement 5 și pe aluziile lui Pavel din Filipeni la tensiunile care existau în Biserica Romei, anume că Petru, la sugestia lui pavel, ar fi venit la Roma ca să reconcilieze părțile și că ostilitatea creștinilor a dus la moartea ambilor merită a fi luată în considerare. Se crede că de la Roma și-a scris Petru prima sa epistolă, iar tradiția, după care mormântul lui se află sub biserica Sf. Petru din Roma, este consemnată pentru prima dată în secolul al II-lea.

Ioan, fiul lui Zevedeu, se traduce Iahve este binevoitor și a avut un rol însemnat între cei 12 Apostoli. Alături de Petru și Iacob a fost în cercul restrâns al Mântuitorului, participând la evenimentele importante (Schimbarea la față, Grădina Ghetsimani, organizarea Cinei celei de Taină). Împreună cu fratele său Iacob a fost numit de Mântuitorul Boanerghes – fiii tunetului. Sf. Ap. Pavel îl numește stâlpul Bisericii(Gal. II, 9). Din Sf. Tradiție știm că el a rămas în Ierusalim, până la adormirea Maicii Domnului, pe care i-o încredințase Mântuitorul, pe când era răstignit, sau poate până la începrea războiului iudaic, în anul 66 d. Hr. L-a însoțit pe Petru în Samaria. A organizat comunitățile bisericești din zona Efesului, numind episcopi prin cetăți. În anul 96 d. Hr. a fost exilat, de un tribunal roman, în insula Patmos, unde a scris Apocalipsa. Astăzi se păstrează peștera unde și-a redactat scrierea și unde se află o biserică ortodoxă. Aici a fost cu diaconul Prohor, conform tradiției locale, ce se păstrează până astăzi în insulă. A murit în jurul anului 100, mormântul lui aflându-se la Efes, după o mărturie ce urcă până în secolul al II-lea și este consemnată de Eusebiu de Cezareea. În secolul al VI-lea împăratul Justinian (527-565) a ridicat o monumentală biserică, ale cărei urme se văd și astăzi. Mormântul Apostolului este placat cu marmură albă și este încadrat de un baldachin. Dintr-o tradiție, ce datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Efes s-a organizat și o casă a Sf. Fecioarei Maria, tradiție cultivată și de turci, care au și ei oarece evlavie față de Maica Domului.

Iuda, fiul lui Iacob și fratele lui Iacob cel Mic, care la evangheliștii Marcu și Matei este menționat sub numele de Tadeu sau Levi, se crede că a predicat în Palestina și a scris o Epistolă. Fiii lui au fost aduși la Roma, în timpul lui Domițian(81-96), fiind suspectați că, în calitatea lor de urmași ai lui David, ar dori ocuparea tronului regal. Văzând că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă, împăratul i-a eliberat. Fericitul Ieronim spune că Tadeu a fost numit de asemenea Lebbaeus și Iuda, fiul lui Iacob și că a fost trimis în misiune la Abgar, regele Edessei.

Și mai puține știri avem despre apostolul Simon Zilotul, Cananeanul, care ar fi fost unul dintre frații lui Iacob al lui Zevedeu și ar fi primit moartea martirică, alături de Iuda Tadeu, tocmai în Persia, unde au fost tăiați cu fiersătrăul. Alte știri despre Apostolul Simon Zelotul au caracter legendar.

Despre Matia, cel care l-a înlocuit pe Iuda Iscarioteanul, se crede că a predicat în Etiopia și a făcut parte din cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului. Din lucrarea apocrifă Faptele lui Andrei, aflăm că ar fi fost eliberat de cel întâi chemat la apostolat din mâinile canibalilor. În sec. IV, Sf. Elena a mutat moștele Sf. Matia de la Roma la Trier, fiind venerate în Biserica lui Eicherius și mai târziu în mănăstirea Sf. Matia. Este venerat, în Apus, ca patron al măcelarilor și constructorilor.

Toma (geamăn-în aramaică; Didimos-în greacă)ar fi întemeiat comunități creștine în nordul Siriei. Potrivit tradiției, consemnată de Eusebiu, a fost trimis pentru misiunea de încreștinare a Indiei, unde ar fi murit după anul 67 d. Hr., fiind decapitat și străpuns cu sulița. Localitatea Lailapur, din India, este cinstită pentru că ar fi păstrat moștele sale, după moartea martirică și până în secolul al III-lea când au fost aduse la Edesa. De numele lui Toma sunt legate mai multe apocrife, unele traduse și în limba română, dintre care amintim: Faptele lui Toma, Evanghelia lui Toma, care datează din secolul al III-lea și Apocalipsa lui Toma, care datează din secolul al V-lea. El este Apostolul îndoielii dar și al mărturisirii dumnezeirii Mântuitorului Hristos. În Apus este venerat ca patron al zidarilor și arhitecților.

Vartolomeu-Bartolomeu – fiul lui Talmai sau fiul lui Ptolemeu, era din Cana Galileii și socotit de Mântuitorul un „israelit în care nu este vicleșug”(Ioan I, 47). După o legendă, se crede că mirele de la Nunta din Cana, la care a participat și Mântuitorul cu ucenicii săi, a fost tocmai Vartolomeu. Tot în această versiune, se relatează despre misiunea, întreprinsă de Vartolomeu, în Asia Mică, Armenia, Mesopotamia și în cele din urmă în India. Biserica Apuseană îl are ca patron al pescarilor. Capul său s-ar afla, încă din anul 1328, în biserica din Frankfurt. Asocierea lui Vartolomeu cu Filip în toate listele cu cei 12 Apostoli, cu excepția ultimei, le-a sugerat multora, începând cu secolul al IX-lea , că ar putea fi identic cu Natanael – darul lui Dumnezeu-, cel din Cana Galileii (Ioan I, 45, XXI, 2).

Matei vameșul a fost identificat cu Levi, căci Marcu menționează că era fiul lui Alfeu. Este autorul primei Evanghelii, ce-i poartă numele și nu avem știri care să ne confirme moartea sa martirică.

Andrei este mult mai bine cunoscut astăzi, datorită studiilor recente de istorie bisericească, în special ale cercetătorilor români, cunoscut fiind faptul că el a adus sămânța Evangheliei la strămoșii noștri. În limba greacă ανιρ – ανδρος = bărbat, Andrei însemnând cel bărbătos și este cel dintâi chemat la apostolat. El era fratele lui Simon Petru, originar din Betsaida Galileii. Potrivit Evangheliei după Marcu, Andrei și Petru sunt chemați de către Iisus la apostolat împreună. După mărturia lui Ioan Evanghelistul, Andrei a petrecut un timp în pustia Iudeii, alături de Ioan Botezătorul și a recunoscut în Iisus pe Mielul lui Dumnezeu, pe Mesia. El este cel ce a căutat, la Tabha, în mulțimea ce-l ascultase până spre seară pe Iisus, pe cineva care să aibă ceva de mâncare și găsise un băiat cu cinci pâini și trei pești. A urmat înmulțirea pâinilor și peștilor și săturarea celor cinci mii de ascultători ai Cuvântului. Împreună cu Filip, Andrei mijlocește unor evrei elenizați o întâlnire cu Iisus, care tocmai intrase în Ierusalim, înainte de Paști. Evanghelistul Ioan ni-l prezintă ca fiind primul misionar în țara sa(Ioan I, 41—42) și primul misionar pentru străini(Ioan XII, 21-22). În cele mai vechi liste ale celor 12 Apostoli, Andrei este menționat al doilea sau al patrulea.

În afară de Eusebiu de Cezareea, un izvor important pentru viața și activitatea Apostolului Andrei este lucrarea apocrifă Falpele lui Andrei, menționată de Eusebiu. Conform acestora, Apostolul a predicat Evanghelia la sciți, în sudul Rusiei și în Dobrogea, și la mirmidoni, un trib din sudul Tesaliei. Eusebiu de Cezareea preia aceste informații de la Origen, din Comentariul la Geneză, cartea a III-a. Mărturia este întărită și de Ipolit al Romei, care a murit martiric, în timpul persecuției lui Maxim tracul, la anul 235 d. Hr., în lucrarea Despre cei doisprezece Apostoli, în care spune că „Andrei a vestit sciților și tracilor. El a fost răstignit la Patras, în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin și este înmormântat acolo”.

Mai târziu, în Pătimirea Sf. Andrei de la 30 noiembrie, păstrată în limba greacă, în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitani(sec. X), citim că după înălțarea Domnului la Cer s-a tras la sorți, unui apostol căzându-i o țară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei și astfel lui Andrei i-a căzut toată regiunea Bitiniei și Pontului, provinciile romane Tracia și Sciția, apoi a mers la Sevastopolis cea mare (în Crimeea). Această variantă a stat la baza afirmațiilor mitropolitului Dosoftei al Moldovei, despre Sf. Andrei, de pe 30 noiembrie, din Viața și petrecerea sfinților. Același sinaxar dă amănunte și despre activitatea Sf. Ap. Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor și la neamurile alanilor și abasgilor. Referitor la activitatea desfășurată la Dunăre, este subliniat faptul că Ap. Andrei a hirotonit la Odessos-Varna de astăzi-, pe unul dintre ucenicii săi, Amplias, cinstit ca sfânt la 30 octombrie, foarte probabil aceeași persoană cu cea menționată de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Romani, XVI, 8.

O altă tradiție veche este consemnată de Epifanie Monahul, în secolul al VIII-lea, în Viața, faptele și sfârșitul Sfântului și lăudatului Apostol Andrei, cel dintâi chemat. Și aici se redă aria de misiune și se precizează că la Odessos a hirotonit episcop pe Apion. Știrea că a propovăduit în zona sciților este întărită și de doctrina syriacă a Apostolilor, de Pseudo-Anastasius, în secolul al XIV-lea.

Din lucrarea apocrifă Faptele lui Andrei aflăm că Apostolul a creștinat în Ahaia, la Patras, pe soția guvernatorului roman al provinciei, Aegeas, și prin urmare acesta poruncește răstignirea lui (60 d. Hr.) O legendă ulterioară afirmă despre Crucea lui Andrei că era din bârne încrucișate ca un X. Biserica primară a stabilit încă din secolul al II-lea ca dată de cinstire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. La 3 martie 357 cinstitele sale moaște au fost mutate de la Patras la Constantinopol, în biserica Sf. Apostoli, împreună cu moaștele Sf. Ap. Luca și Tadeu(Iuda).

Sf. Ambrozie al Milanului(339-397) scria că părticele din moaștele Sf.Andrei au fost oferite bisericilor din Milano, Nola și Brescia. În timpul împăratului Vasile I Macedoneanul(867-886) capul Sf. Ap. Andrei a fost adus la Patras. După Cruciada a IV-a, din anul 1204 moaștele Sf. Andrei au fost duse în Italia și așezate în catedrala din Amalfi. În 1461 despotul Toma Paleologul dătuia papei Pius al II-lea Capul Sf. Andrei(aflat la Patras). Aceasta a fost una dintre comorile cele mai apreciate și invidiate ale bazilicii Sf. Petru din Roma. Capul a revenit la Patras la 26 septembrie 1964, dăruit de papa Paul al VI-lea, și așezat în catedrala orașului, ca semn al reconcilierii și împăcării dintre cele două Biserici, patriarh ecumenic fiind Atenagoras. În timpul celor doi ierarhi s-a ridicat și anatema dintre cele două Biserici surori. Astăzi Sf. Ap. este cinstit ca patron al Rusiei, al Scoției și al României. Capul Sf. Ap. Andrei a fost adus în anul 1996, între 12 și 19 octombrie, la Iași și Galați, cu ocazia prăznuirii Sf. Cuv. Paraschiva, în urma înțelegerii dintre mitropolitul Nicodimos de Patras și Daniel al Moldovei și Bucovinei.

Filip, confundat uneori cu diaconul Filip, era tot din Betsaida Galileii, adică aceeași localitate din care erau Andrei și Petru. La intrarea în Ierusalim, fiind împreună cu Andrei, singurii Apostoli cu nume grecesc, mijlocesc evreilor de obârșie greacă o întâlnire cu Iisus( Ioan, XII, 21).

Preotul Nicolae Dănilă a pus recent în lumină textul latin și traducerea privind misiunea Apostolului Filip în Sciția, extrase din lucrarea lui Pseudo- Abdias(care a trăit în secolul al VI-lea în Galia) Despre istoria luptei apostolice în zece cărți, păstrată într-un manuscris din veacul al IX-lea, provenind de la mănăstirea Ossiach(Austria). Manuscrisul se păstrează în Biblioteca națională din Viena(Codex Vindobonensis latinus, 534). Conform acestui text, Apostolul Filip, consătean cu Petru și Andrei, a predicat cu ardoare Evanghelia timp de 20 de ani neamurilor din Scythia. Prins de autorități, a fost dus înaintea statuii zeului Marte și obligat să sacrifice. De sub baza statuii a ieșit însă un demon și i-a ucis fiul preotului care servea la focul sacrificiului și pe doi tribuni, ai căror ofițeri îl țineau pe Apostol în lanțuri. Suflul său a provocat suferință și celor din jur. La îndemnul Apostolului de a răsturna și a distruge statuia și de a așeza în locul acestuia Crucea lui Hristos și la trimiterea demonului de către Apostol în pustiu, cei morți au înviat și cei bolnavi s-au însănătoșit. Persecutorii au cerut îndurare și au început a-l adora pe Apostolul Filip, iar acesta, timp de un an, i-a învățat dogmele credinței. Autorul ne informează că în urma predicii au crezut cu toții și s-au botezat multe mii de oameni. Apostolul, după ce a hirotonit preoți și diaconi și le-a consacrat chiar un episcop, s-a reîntors în Asia și s-a stabilit în cetatea Hierapolis. O serie de Martirologii occidentale, redactate de Adon, Usuard, Beda Venerabilul, datate secolele VII-IX, reiau aceste informații. De asemenea Legenda Aurea, din sec. al XIII-lea(redactată între anii 1263 și 1288, de către Iacobos de Voragine, lângă Genova) povestește că Filip ar fi propovăduit timp de 20 de ani în țara Sciția, mai înainte de a ajunge la Hierapolis, în Asia Mică, unde este crucificat la vârsta de 87 de ani, adăugând că a combătut erezia ebioniților. Cel mai vechi izvor care atestă predica lui Filip în Sciția este Calendarul gotic, alcătuit în Thracia, unde goților refugiați de teama hunilor li s-a acordat azil de către împăratul Teodosie, în anul 380. Data cea mai târzie a redactării paote fi începutul sec. V (anii 407-419).

Apostolului Filip îi este atribuită o Evanghelie gnostică apocrifă, corespunzând unui text în limba coptă, găsit abia în anii 1945-1946, la Nag Hamadi. Despre faptele și moartea lui mărturisesc Faptele lui Filip, o lucrare apocrifă de la sfârșitul secolului al IV-lea. Moaștele sale sunt venerate în Biserica Dodeci Apostoli din Roma, dar mormântul se află deasupra Cetății bumbacului – Pamukale, din Turcia, la Hierapolis. În Apus este invocat ca patron al pălărierilor și piuarilor.

Pavel este cel mai cunoscut dintre toți Apostolii, atât datorită epistolelor sale, cât și cărții Faptele Apostolilor, scrisă de ucenicul său, Evanghelistul și medicul Luca. Din propriile-i informații, știm că s-a născut într-o familie de iudei, din diasporă, „israelit, din urmașii lui Avraam, din semniția lui Veniamin(Rom. XI, 1), evreu din evrei, după lege fariseu”(Filip. III, 5), primind numele de Saul – „cel dorit”. Cunoaștem și locul nașterii – Tarsul Cilicie, fără a ști cu precizie anul venirii sale pe lume. În general, se admite că s-a născut între 10 –15 d. Hr., părinții săi fiind iudei cu oarecare bunăstare, având un atelier de țesut stofe din păr de capră, din care se făceau mai ales mantale și corturi. Apostolul s-a întreținut din confecționarea corturilor. Tarsul, oraș important al Ciliciei, era marcat de stoicism, care a avut un rol important în instaurarea unui climat de înaltă moralitate, de cultivare a virtuților civice, de adâncă seriozitate și chiar austeritate.

Atenodoros (74 î.d.Hr. – 7 d. Hr.), unul dintre filozofii stoici reprezentativi, era originar din regiunea Tarsului. El a devenit educatorul împăratului Octavian, precum și a succesorului său, Tiberiu. „Atenodor își va petrece ultimii 22 de ani din viață la Tars, unde va participa la viața orașului”. El spunea: „poartă-te cu oamenii ca și când te-ar vedea Dumnezeu și vorbește cu Dumnezeu ca și când te-ar asculta oamenii”și „Pentru fiecare om, conștiința este Dumnezeul său”. Asemnea percepte circulau intens în Tarsul copilăriei Sf. Ap. Pavel, influențând și orientând existența morală și spirituală a contemporanilor”.

Nu știm la ce școală a studiat Saul în Tars, dar știm că s-a format în acest mediu spiritual și numai o simplă citire a epistolelor sale ni-l înfățișează ca pe un bun mânuitor al condeiului, stăpân pe metaforă, cunoscător al literaturii și culturii grecești. El va ști foarte bine să se folosească de toate aceste cunoștințe sau să le pună în slujba propovăduirii Evangheliei lui Hristos. El cunoștea foarte bine firea grecilor, ceea ce-i va permite să scrie:”iudeii cer semne, iar elinii înțelepciune. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală, pentru neamuri, nebunie”(I. Cor. I, 22-23). Starea decadentă a lumii păgâne, cunoscută și din realitățile de la Tars, va fi, nu odată ci, de mai multe ori punctul de plecare al cuvântărilor sale. A avut, în același timp, cunoștințe filozofice și literare, citând, de mai multe ori, din autorii antici(I.Cor. XVI, 33, din Menandru, autor din sec. III, î.d. Hr. ; F.Ap. XVIII, 28 – dă un citat din Aratus, cilician din sec. III, î.d.Hr.; Tit, I, 12 – un citat din Epimenides, De oraculis, III, î.Hr.). De aceea putem spune că, tocmai pentru aceste calități, Mântuitorul l-a ales pe Saul să-i poarte numele și mesajul înaintea neamurilor și a regilor”(F.Ap. IX, 15), pentru experiența sa și pentru cunoașterea aspirațiilor păgânilor, care, prin morala stoică, ajunseseră până la cea mai înaltă limită a moralei naturale. Deloc neglijabilă este și componenta iudaică, ce a marcat prima parte a existenței lui Saul. În familie și la școala sinagogii, el a primit ample cunoștințe prin studiul Vechiului Testament(cu comentarii în limba greacă a Septuagintei) și a limbii aramaice. La Ierusalim avea o soră, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba. Studiile, în cele ale iudaismului, și le desăvârșește la celebra școală a lui Gamaliel, din Ierusalim, renumit rabin al epocii(F.Ap. V, 34), bărbat înțelept și având o concepție mult mai liberală în ceea ce privește aplicarea Legii, nu atât în literă, cât în duh. Gamaliel era mult mai deschis spre neamuri decât oricare alt rabin. Vedem acest lucru din intervanția sa memorabilă din Sinedriu, când a luat apărarea apostolilor și învățăturii creștine(F.Ap. V, 38-39): „Și acum vă zic vouă: Feriți-vă de oamenii aceștia și lăsați-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici, iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu”. Aici Gamaliel nu exclude originea divină a învățăturii creștine, ceea ce dovedește orizontul său, mult mai larg decât al altor sinedrini.

Dar Saul nu L-a cunoscut direct pe Mântuitorul. Pe timpul activității publice a lui Hristos, el își terminase studiile la Gamaliel și trăia la Tars, unde, probabil, era rabin. La Ierusalim l-a adus Purtarea de grijă a lui Dumnezeu și la început el apare ca un persecutor, fiind râvnitor pentru legea mozaică și păzind hainele celor ce-l ucideau cu pietre pe arhidiaconul Ștefan. După acest episod, ucenicul său de mai târziu, evhanghelistul Luca, ne spune că el „pustia Biserica, intrând prin case și, târând pe bărbați și pe femei, îi preda la temniță”(F.Ap. VIII, 3). El avea conștiința că se află în slujba lui Dumnezeu, conportându-se în felul acesta(II Tim. I, 3), cu atât mai mult cu cât avea acceptul și îndemnul arhiereilor (F.Ap. XXVI, 10). Era, prin faptele sale, apreciat de conaționali și iubit de sinedrini, toți sperând că va fi motorul de renaștere a iudaismului. El avea sentimentul că Hristos a fost furat de Apostoli. Nu putea să înțeleagă și să accepte învierea Nazarineanului. De aceea a pustiit Ierusalimul, sperând că va descoperi trupul lui Iisus. Negăsindu-l, cu scrisori de la arhierei către sinagogile din Damasc, a plecat într-acolo, și pentru a-i persecuta pe creștini(F.Ap. IX, 1-2). Nu era pentru prima dată cănd Saul persecuta pe creștini. El singur avea să mărturisească mai târziu:”Și îi pedepseam adesea prin toate sinagogile și-i sileam să hulească, și mai mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până și prin toate cetățile de din afară”(F.Ap. XXVI, 11). El îl căuta pe Iisus. Și Providența divină a fost cea care-l mâna spre aceasta, căci, într-adevăr, l-a descoperit pe Hristos, dar nu furat de ucenici, ci înviat.

Convertirea lui Saul

La porțile Damascului viața lui Saul s-a schimbat complet, deoarece l-a întâlnit pe Hristos, dar nu furat de Apostoli ci înviat. Aici a avut loc convertirea lui, prin apariția, ziua, în amiaza mare, într-o lumină strălucitoare, a lui Iisus Hristos(F.Ap. IX, 3-6). Dialogul ce a avut loc între Saul și Hristos este deosebit, fiecare cuvânt având o profunzime de nebănuit. Traducerea textului este mai importantă decât ne putem imagina. Astfel, în Biblia lui Șerban Cantacuzino, de la 1688, p. 838, avem următorul text:”Și mergând fu el apropiindu-se de damasc, și îndată l-au strălucit pre el lumină den ceriu. Și, căzând pre pământ, auzi glas grăind lui: Saul, Saul ce Mă gonești? Și zise: Cine ești, Doamne? Iar Domnul zise: Eu sunt Iisus, pe Carele tu gonești; greu iaste ție spre bolduri a lovi cu piciorul”. În Noul Testament de la Bălgrad, din anul 1648, p. 327, textul este următorul:”Saule, Saule, ce Mă gonești? Și zise: Cine ești, Doamne? Iar Domnul zise: Eu sunt Iisus pre carele tu gonești. Cu greu ți-e în sămceaoa strămutării a zvârli”(F.Ap. IX, 4-5). Părintele Gala Galaction traduce astfel pasajul:”Dar pe când călătoreau și erau aproape de damasc, o lumină din cer l-a învăluit deodată, ca într-un fulger și Saul, căzând la pământ, a auzit un glas care îi zicea în limba evreiască: Saule, Saule de ce Mă urmărești ?El a zis: Cine ești Tu, Doamne? Iar Domnul: Eu sunt Iisus, pe care tu îl cauți cu înverșunare!” (F.Ap. IX, 3-5). Ediția Sf. Sinod, a Scripturii, din anul 1968, are următoarea traducere, a textului: „Dar pe când călătorea el și se apropia de damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și, căzând la pământ a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”(F.Ap. IX, 3-5). În sfârșit ultimul text, al Sf. Scripturi, în traducerea I.P.S. Bartolomeu, are următorul conținut:”Și a fost că pe când mergea el și se apropia de Damasc, deodată o lumină din cer a strălucit împrejurul lui. Și, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și glasul i-a zis: Eu sunt Iisus, Cel pe care tu Îl prigonești. Greu îți este să îzbești cu piciorul în țepușă”(F.Ap. IX, 3-5). Din analiza acestui text comparat constatăm că sensul s-a schimbat la ultimile două traduceri, cea a Sf. Sinod și a I.P.S. Bartolomeu. Dacă primele trei vorbesc de gonire și urmărirea lui Hristos, ultimile două corbesc de prigonire. Sensul real al dialogului, dintre Iisus și Saul, credem că este exprimat de primele treduceri, și anume: De ce Mă urmărești și nu de ce Mă prigonești; Eu sunt Iisus pe care tu îl cauți cu înverșunare și nu Eu sunt Iisus pe care-L prigonești. Cu adevărat, Saul nu-L prigonea pe Iisus, ci răscolea casele ca să găsească trupul Lui. Înțelesul urmăresc, alerg după, este înțelesul revelator. Luca a păstrat această divină interpelare, a prigonitorului Saul, în limba greacă: Σαυλ, Σαυλ, τι με διωκεις… Εγο ειμι Ιησους ον συ διωκεις. Τι με διωκεις a evoluat de la înțelesul special și propriu al situației, „de ce gonești după Mine”, la înțelesul general ”de ce Mă prigonești? În Itala διωκεις devine persequeris. Deși cuvintele Mântuitorului, adresate lui Saul la porțile Damascului, și-au pierdut sensul strict istoric, au rămas generale, solemne și pline de sens. Astfel, dacă ne-am opri doar asupra cuvintelor „Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă”!, ne-am da seama că oricine lovește în Adevăr se rănește, așa cum cel ce ar întâlni pe drum, înfiptă în glod, o țepușă și ar încerca să o lovească cu piciorul s-ar răni el însuși și ar fixa și mai bine țepușa. Nu țepușa se rănește ci omul se micșorează; nu Adevărul se rănește ci omul se micșorează! Constatăm din text că și Saul a fost chemat la apostolat ca și ceilalți apostoli.

Surprins, uimit, mustrat de conștiință, profund schimbat, Saul este dus la Damasc, unde primește botezul de la preotul Anania. Nu știm ce s-a petrecut cu însoțitorii lui Saul, de la porțile Damascului, în schimb, iudeii, surprinși de schimbarea persecutorului, au plănuit să-l ucidă. Saul a părăsit Damascul, ajutat de creștini, și s-a retras pentru trei ani în Arabia, timp în care s-a pregătit pentru misiune. Din textele epistolelor sale, putem susține că acum I s-a arătat Hristos direct( Gal. I, 11-12; F.Ap. XXII, 14; XXVI, 16; II Cor. XII, 1 etc). În acest sens înțelegem și următorul text:”Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”(Gal. I, 11-12). Demn de remarcat este și faptul că Evanghelia propovăduită de Ap. Pavel i-a fost descoperită în chip suprafiresc și nemijlocit de Mântuitorul, căci”nu am primit sfat de la trup sau de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinaite de mine”(Gal. I, 15-17). După trei ani de ședere în Arabia a venit la Ierusalim, unde a fost primit de Petru și Iacob. Aici a stat puțin timp pentru că s-a întors în Antiohia. Cronologic vorbind, perioada de pregătire a lui Saul cel din Tars, pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, a durat între anii 36 și 44 d.Hr., perioadă ce corespunde cu răspândirea Evangheliei, prin Apostoli și ucenicii lor, în afara Ierusalimului: Samaria, Iudeea și Galileea(F.Ap. VIII, 4), iar după aceea, în Fenicia, Cipru și Antiohia, prin cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ștefan(F.Ap. XI, 19)Perioada uceniciei lui Saul, în vederea deplinei atestări ca misionar creștin, se încheie în timpul șederii sale în Biserica Antiohiei, biserică întemeiată de misionarii creștini plecați din Ierusalim după martiriul Sf. Ștefan. Aceștia au avut mari mari succese aici în privința convertirii păgânilor, Biserica Antiohiei demonstrând prima că neamurile vor răspunde, în număr mare, chemării Evangheliei. Saul va călători din nou la Ierusalim cu ajutoare pentru frații de aici, în urma foametei proorocite de Agav(F.Ap. XI, 27-30).

În cursul șederii în Antiohia, aflându-se alături de vestiți misionari precum Barnaba, Simeon, cel numit Niger, Luciu Cirineul și Manain, cel ce fusese crescut cu Irod Tetrarhul(F.Ap. XIII, 1), Saul își va desăvârși pregătirea de misionar, din punctul de vedere al practicii misionare și pedagogice, al artei de a expune adevărul evanghelic pentru păgâni. Aici, prin cuvintele „Osebiți-mi pe Barnaba și pe Saul, pentru lucru la care i-am chemat”(F.Ap. XIII, 2), rostite de Sf. Duh, în timp ce slujeau Domnului (adică săvârșeau Frângerea pâinii sau Sf. Liturghie), cei doi au fost aleși misionari pentru păgâni. A urmat consacrarea oficială sau hirotonia lor, așa cum citim în versetul următor:”Atunci, postind și rugându-se, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece”(F. Ap. XIII, 3). Acest moment reprezintă hirotonia lui Saul ca misionar pentru neamuri. De acum vor începe călătoriile misionare ale Apostolului neamurilor, iar Biserica din Antiohia va deveni centrul activității sale misionare pentru lumea păgână. Este demn de reținut că, în misiunea sa, Sf. Ap. Pavel se adresa, de regulă, comunităților iudaice, prozeliților, dar pătrundea și în lumea greco-romană, preferând orașele mai însemnate, unde interesul pentru noutate era crescut. În misiune era însoțit și ajutat atât de colaboratori proveniți dintre iudei, cât și de cei proveniți dintre păgâni convertiți, dintre care pe unii, precum pe Timotei și Tit, i-a așezat episcopi.

Prima călătorie misionară o întreprinde între anii 45 și 48 d.Hr., (F.Ap. XIII, 2- XIV, 28), împreună cu Barnaba. Iudeii le-au pus viața în pericol prin agitarea mulțimilor. Păgânii însă, uimiți de puterea și de cuvântul lor, i-au crezut zei coborâți din cer, pe Barnaba – Zeus, iar pe Pavel – Hermes, adică purtătorul cuvântului, voind la Listra să le aducă jertfă. Întorși în Antiohia Siriei, au prezentat un raport comunității care i-a mandatat în această misiune. A urmat sinodul de la Ierusalim, unde Ap. Pavel precizează că a prezentat Apostolilor: „Evanghelia – pe care o propovăduise – la neamuri, îndeosebi celor mai de seamă(Gal, II, 2), ca nu cumva – să alerge sau să fi alergat în zadar -…, iar cei ce sunt mai de seamă, n-au adăugat nimic la Evanghelia lui”(Gal. II, 6). Dimpotrivă, cunoscând Harul ce i-a fost dat lui Pavel, „Iacob, Chefa și Ioan, cei socotiți a fi stâlpi, – i-au dat lui și lui Barnaba – mâna spre unire cu ei, pentru ca cei doi să binevestească la neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur”(Gal. II, 9).

A doua călătorie misionară o întreprinde între anii 51 și 54 d. Hr., împreună cu Sila, în timp ce Barnaba și Marcu pleacă din nou în Cipru(F.Ap.XV, 36 – XVIII, 22). De data aceasta, Pavel a mers pe uscat, vizitând comunitățile înființate în prima călătorie. La Listra l-a convertit pe Timotei și ajungând la Troia, unde-l convertesc pe medicul Luca, Sf.Ap. Pavel are o vedenie:”Un bărbat macedonean sta rugându-l și zicând : Treci în Macedonia și ne ajută!”(F. Ap. XVI, 9). Și creștinismul este vestit pentru prima dată în Europa, prin predica Sf. Ap. Pavel. Din Troia l-au luat și pe Luca, cel care avea să scrie Evanghelia și cartea Faptele Apostolilor, și trecând prin insula Samotrace au ajuns la Neapolis, în Macedonia, trec la Filipi, unde înființează prima comunitate creștină pe pământ european, dar sunt și închiși și bătuți cu biciul. De aici au trecut, prin Amfipolis, Apolonia și au ajuns la Tesalonic, unde au convertit un mare număr de prozeliți greci și romani și chiar pe unii dintre iudei. Și aici s-a produs tulburare și misionarii au plecat la Atena, unde Sf. Ap. Pavel a ținut o interesantă și originală cuvântare, în Areopag, convertindu-l pe mai marele instituției, Dionisie Areopagitul,- care va deveni primul episcop al Atenei – și pe o femeie, cu numele Damaris și alții împreună cu ei. Grecii s-au arătat curioși dar au rămas sceptici, când le-a vorbit despre înviere. Mai îndelungă și mai rodnică a fost activitatea Apostolului la Corint, unde a lucrat împreună cu soții iudeo-creștini, Aquila și Priscilla, timp de un an și jumătate. Aceștia erau expulzați din Roma de împăratul Claudiu, încă din anul 49 d. Hr. La Corint a fost convertit Crispus, mai marele sinagogii, ceea ce a stârnit mânia evreilor, care l-au dus pe Pavel în fața proconsului Ahaei, care nu era nimeni altul decât Galion, fratele filozofului Seneca. Proconsulul însă nu s-a amestecat în disputele religioase și i-a trimis pe toți la casele lor. Din Corint Ap. Pavel a scris primele epistole, pe cele două către Tesaloniceni. Din cauza agitației iudeilor, Pavel a plecat din Corint, însoțit de Aquila și Priscilla și s-au dus la Efes, unde făcea propagandă creștină un iudeu alexandrin, învățat, Apollos. Din Efes, pe mare au ajuns la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim, de unde s-au întors la Antiohia.

A treia călătorie misionară s-a desfășurat între anii 54 și 58 d. Hr.(F.Ap. XVIII, 23 – XXI, 15) și Ap. Pavel, cu însoțitorii săi, au vizitat mai întâi comunitățile creștine înființate în Galatia și Frigia, după care au rămas, timp de doi ani și jumătate la Efes. Aici, cetatea zeiței Artemis, activitatea lui a provocat o mișcare contra creștinilor, cauzată de argintarul Dimitrie, care-și vedea meseria periclitată, prin răspândirea creștinismului și înlăturarea cultului zeilor. Mai târziu, Efesul va deveni reședința Ap. Ioan, care avea jurisdicție asupra celor șapte Biserici din Asia, cărora le este adresată Apocalipsa. Pavel a fost nevoit să plece din Efes și s-a dus în Macedonia, a ajuns până în Iliria, cum spune el însuși, în Epistola către Romani, XV, 19, iar din Iliric a venit la Corint, de unde a scris Epistola către Romani. S-a întors prin Macedonia, prin Troia și ocolind Efesul s-a oprit la Milet, unde a chemat preoții Bisericii, și din Efes, de care s-a despărțit cu duioșie, pe țărmul mării, presimțind că nu-i va mai vedea(F. Ap. XX, 15-38). De o importanță deosebită este cuvântul Apostolului, redat de Luca la F.Ap. XX, 28: „Drept aceea luați aminte de voi înșivă și de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, pe care El a câștigat-o cu însuși sângele Său”. Avem aici textul clar pentru existența treptei harice a episcopatului, prin venirea și lucrarea Sf. Duh. Literal, grecescul episcopos – επισκοπος înseamnă supraveghetor. Imaginea de totdeauna a episcopului a fost aceea a unui păstor care veghează asupra turmei sale. În Biserică preotul și episcopul nu au delegație, precum protestanții și derivații lor, ci sunt puși de Sfântul Duh, pentru că Biserica nu este Adunare și nici Casă de Adunare, ci este Casa lui Dumnezeu pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său. Dar aceasta este misiunea exegezei biblice, noi urmărind activiatea lui Pavel, reținem că de la Milet a plecat pe mare la cezareea palestinei și de aici a ajuns la Ierusalim, în anul 58, aducând cu sine darurile celor din Grecia și Macedonia, pentru creștinii de acolo. El relatează lui Iacob cel Mic despre rezultatele misiunii sale.Cunoscând ura iudeilor împotriva lui, Iacob îl sfătuiește să împlinească un act prevăzut de legea mozaică și anume, suportă prețul pentru curățirea unor nazirei, dar în Templu este recunoscut, prins și atacat de iudei. Doar intervenția comandantului gărzii, ofițerul roman Claudius Lysias, l-a scos pe Pavel din mâinile iudeilor. A fost închis în fortăreața Antonia și, sub paza ostașilor romani, i s-a îngăduit să se apere în fața Sinedriului și a mulțimii. Este salvat de la o conspirație a iudeilor, descoperită de nepotul său de soră, și dus în Cezareea, unde, deși cetățean roman, este închis doi ani de procuratorul Felix. Urmărit de iudeii din Ierusalim, care s-au jurat să-l vadă mort(F.Ap. XXIII, 14), Pavel se apără în fața noului procurator, Festus, și în fața regelui Irod Agripa II. În cele din urmă, face apel la judecata împăratului.

Drumul spre Roma a fost făcut pe apă, sub pază, pe timp de toamnă și iarnă(F.Ap. XXVII – XXVIII). Se pare că în același corabie au mers și acuzatorii săi, după cum ne relatează istoricul Iosf Flavius, în Autobiografia sa, el însuși fiind unul dintre pasagerii corabiei. După Iosif Flavius, călătoria ar fi avut loc în anul 63 d. Hr., când istoricul iudeu împlinise 26 de ani. La Roma prezența creștinilor este atestată documentar încă din timpul împăratului Tiberiu, de aceea Sf. Ap. Pavel vine la cei cărora le scrisese deja o epistolă și s-a bucurat de o detenție ușoară, permițându-și să vestească Evanghelia și să-i întărească pe creștini. De aici, datele pe care le avem despre Sf. Ap. Pavel sunt din alte surse decât Faptele Apostolilor, care-și opresc relatarea aici. Din Epistolele sobornicești se poate deduce că Apostolul a întreprins noi călătorii misionare în Răsărit și probabil și în Spania, cum dorea și cum afirmă Sf. Clement Romanul în prima sa Epistolă către Corinteni, scrisă spre sfârșitul secolului I.

Nici împrejurările sfârșitului Apostolului nu sunt prea clare. Se pare că s-a întors la Roma, unde, după o nouă detenție, a fost martirizat, foarte probabil în anul 67 d. Hr., în timpul domniei și persecuției lui Nero, la aceeași dată, după cum susține Sf. Tradiție, cu Ap. Petru. A fost îngropat pe Via Ostia, la Roma, unde pelerinii creștini vin continuu de secole, să se închine la mormântul lui. Meritele Ap. Pavel sunt considerabile pentru răspândirea creștinismului și în special în lumea greco-romană. El a eliberat creștinismul de servitutea Legii iudaice și a asigurat universalismul lui. Este cel mai însemnat scriitor și gânditor între Apostoli, urmat de Sf. Ioan. Prin epistolele sale, Sf. Ap. Pavel a făcut început teologiei creștine, a scos din viața și învățătura Mântuitorului învățături de o neasemuită frumusețe, a lăsat Bisericii universale o neprețuită experiență în misiune, organizare și viață creștină.

Deși nu toți istoricii sunt de comun acord, redăm, pentru o mai ușoară orientare în timp, cronologia vieții Sf. Ap. Pavel:

1-5 – d. Hr.: nașterea lui Saul.

– anul morții Mântuitorului.

– uciderea arhid. Ștefan; convertirea lui Saul.

36–39 – șederea lui în Arabia.

39 – prima călătorie la Ierusalim, după convertire.

40-42 – șederea la Tars.

42 – sosirea la Antiohia.

44 – foamete, călătorie la Ierusalim.

45-58 – prima călătorie misionară.

50 – Sinodul apostolic; discuția cu Petru la Antiohia.

51-54 – a doua călătorie misionară.

52-53 – la Atena și Corint; în 52, cele două Epistole către Tesaloniceni, scrise din Corint.

– a treia călătorie misionară.

56 – fuga din Efes; misiune în Macedonia și Iliria; Epistola a doua către Corinteni.

– iarna la Corint; Epistola către Romani.

58 – ultima călătorie la Ierusalim.

– în închisoare la Cezareea Palestinei.

– călătoria spre Roma.

– captivitate ușoară la Roma; Epistolele scrise din Roma.

63-67 – activitate misionară în Creta, Efes, Epir, sau poate Spania.

67 – a doua captivitate la Roma și moartea lui martirică.

Bibliografie:

Sf. Scriptură.

Flavius Isephus, Antichități iudaice, vol. II, De la refacerea templului până la răscoala împotriva lui Nero, trad. Note și indice de nume de Ioan Acsan, ed. Hasefer, București, 2001.

Viața și activitatea Sf. Ap. Pavel, în Studii Teologice, III(1951), nr. 7-8, număr special, în care bibliografia românească este alcătuită de pr. Olimp Căciulă.

Daniel Rops, L’Eglise des Apotres et des martyrs, Paris, 1948

Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. prof. Milan Șesan, Pr. prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), ed. a II-a, București, 1975.

Pr. Lect. dr. Adrian Gabor, Biserica și Statul în primele patru secole,București, 2003.

Pr. Emanuel Băbuș, Introducere în Istoria Bisericească Universală, București, 2003.

Persecuțiile

Creștinismul, ca mod de viață teandrică, descoperit de Hristos, a avut de înfruntat, în primele patru secole de existență, nu doar mentalitatea iudaică triumfalistă și pe cea sincretistă păgână, ci, în egală măsură, probleme interne, precum erezia și probleme externe, precum persecuțiile. Manualele și tratatele mai vechi, atunci când abordează problema persecuțiilor, fac trimitere numai la persecuțiile îndurate de creștini din partea statului roman. În realitate, creștinismul a fost persecutat, în diverse moduri, în aproape întreaga sa existență: că s-au numit perși sau arabi, otomani sau migratori, chinezi ori japoneji, naziști ori comuniști, persecutorii și-au adaptat ori schimbat instrumentele de persecuție, dar, în esență, toți au fost ostili creștinilor. Numărul și numele martirilor creștini îl cunoaște, cu adevărat și complet, numai Dumnezeu. Noi am reținut numai unele nume, ale celor ce, la începuturile creștinismului ori mai aproape de timpurile moderne, au avut curajul să mărturisească: mie a viețui este Hristos, și să dovedească faptul că s-au identificat cu mesajul hristic: „Ce ar folosi omului de ar dobândi lumea întreagă dar își va pierde sufletul său sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?”. Mântuitorul îi atenționase pe ucenici, încă din timpul activității sale pământești: „Veți fi urâți de toți pentru numele Meu”(Mt. X, 22) și le arăta că „Dacă voi ați fi din lume, lumea ar iubi pe ai săi; dar fiindcă nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea vă urăște pe voi lumea”(Ioan, XV, 19). Și cuvintele Mântuitorului s-au adeverit curând, căci în ciuda atașamentului arătat templului, comunitatea din Ierusalim, a avut de suferit din partea conducătorilor religioși ai lui Israel: Sf. Ap. Petru și Pavel au fost arestați și aduși în fața sinedriului(F.Ap.IV), arhidiaconul Ștefan a fost ucis cu pietre, iar la anul 44 a fost ucis chiar conducătorul Bisericii, Sf. Iacob, fratele Domnului. Tensiunea între Biserica din Ierusalim și iudaism a durat până la cucerirea Ierusalimului și dărâmarea Templului, din anul 70 d. Hr. Până atunci creștinii încă mai veneau și se rugau la templu. Dar separarea ceștinilor de iudei, sau de sinagogă a generat și mai multă ură din partea acestora. Persecuții sângeroase, calomnii, batjocuri la adresa lui Iisus Hristos ori blesteme, precum în rugăciunea Șmone-esre, au fost doar unele din formele în care s-a manifestat ura evreilor față de creștini. Analiza situației revoltei iudaice, condusă de Bar-Cochba, împotriva romanilor, dezvăluie, în același timp, și altă față a adversității evreilor la adresa creștinilor. În acest sens, Tertulian numea sinagogile fontes persecutorum. Și atacurile, împotriva creștinilor, nu au venit numai din partea iudeilor, căci păgânii, care trăiau din speculația superstițiilor poporului, își vedeau spulberate veniturile. În ceea ce privește autoritatea romană, la început a procedat legal, fie că nu a dat urmare cererilor iudeilor contra creștinilor(la Corint), fie că i-a scos pe Apostoli din pericol(la Filipi, Efes și Ierusalim). Persecuțiile propriu-zise, cele îndurate de creștini din partea mulțimii păgâne și a autorității romane, au fost mult mai grele, de lungă durată și au pus uneori Biserica în grea cumpănă. În ceea ce privește Imperiul, acesta a devenit conștient în mod progresiv de pericolul pe care îl reprezenta pentru el existența și dezvoltarea rapidă a creștinismului, un corp străin, susceptibil să reprezinte un pericol pe termen lung pentru liniștea și coeziunea internă. Reacțiilor imprevizibile, venite din partea unei opinii publice avizate de prezența acestei secte ciudate – până în jurul anului 200 d. Hr.-, i-au urmat o serie de decrete imperiale, care vizau slăbirea și dezorganizarea noii religii(până în jurul anului 250 d. Hr.). În sfârșit, măsurile de persecuție generală și sistematică au căutat să elimine creștinismul din lumea romană și aceasta spre sfârșitul secolului al III-lea și începutul celui de al IV-lea. Din fericire pentru creștini, măsurile draconice imperiale au eșuat lamnetabil iar Sf. Constantin a fost nevoit să recunoască existența Bisericii și să caute în ea un aliat, deschizând calea către recunoașterea și, mai apoi, proclamarea ca religie oficială a creștinismului. Ele au început în timpul domniei împăratului Nero(54-68) și au durat până la începutul secolului al IV-lea. Istoricii au reținut diferit numărul persecuțiilor; unii le-au denumit după împărați, alții după perioade. Astfel, Eusebiu de Cezareea, în Istoria Bisericească și Cronica sa, Fericitul Ieronim, în versiunea latină a Cronicii lui Eusebiu, Paul Orosius, și Fericitul Augustin vorbesc despre zece persecuții; Supliciu Sever susține că au fost nouă, iar Lactanțiu numai șase.

După caracterul și gravitatea lor, persecuțiile pot fi împărțite în două sau trei perioade. Prima perioada începe cu Nero și ține până la Deciu(249-251), când persecuțiile au fost incidentale și locale; a doua perioadă începe cu Deciu, când persecuțiile au devenit sistematice și generale, adică se aplicau printr-un edict imperial, în tot imperiul roman. A treia perioadă începe cu domnia lui Dioclețian(284-305) și marchează dorința statului roman de a distruge Biserica. La începutul primei perioade, de la Nero și până la Domițian(81-96), creștinii au fost socotiți o sectă iudaică și confundați cu iudeii. De la Domițian înainte, ei sunt deosebiți de iudei și persecutați ca religie nouă și nepermisă(religio illicita). Pe de altă parte, domnia lui Septimiu Sever(193-211) poate fi socotită ca un nou moment de răscruce din viața Bisericii, deoarece a fost interzis misionarismul creștin, adică propovăduirea Evangheliei, prozelitismul creștin. Până la Deciu creștinii au fost urmăriți mai mult din inițiativa păgânilor sau a unor guvernatori zeloși; începând cu Deciu persecuțiile au un caracter general. În ceea ce privește legislația, în secolul I nu se poate vorbi de așa ceva; de la Traian(98-117) se aplică, ca regulă de judecată pentru creștini, rescriptul imperial. De la Deciu, creștinii sunt urmăriți pe baze de edicte speciale și statul, cu întregul său aparat administrativ, încerca să distrugă Biserica. În toată perioada persecuțiilor, creștinismul a fost socotit religie nepermisă – religio illicita. Trebuie precizat faptul că în acest interval de timp au fost și unii împărați favorabili creștinilor, precum Galienus (260-268).

Cauzele generale ale persecuțiilor au fost multiple. Pentru studiu, ele pot fi împărțite pe categorii, în realitatea cauzele se întrepătrund și nu au fost delimitate, așa cum ne-a învățat scolastica s-o facem. Dar să le enumerăm, pe cele mai importante:

Cauze religioase: Creștinismul era o religie nouă, monoteistă, morală, absolută, pe când păgânismul era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută. Între cele două credințe era un contrast evident și esențial, în același timp, deoarece păgânii nu-și puteau explica o religie fără idoli, fără zei, fără jertfe și, în ultimă instanță, fără temple. Pe de altă parte, preoții păgâni, negustorii de animale de jertfă, sculptorii și turnătorii de statui aveau interesul ca noua religie să fie interzisă și ațâțau poporul la vărsare de sânge, susținând că toate calamnitățile naturale, cutremure, inundații, vreme rea, furtuni, secetă, foamete, epidemii, invazii dușmane, erau provocate de mânia zeilor față de creștinii atei. Nici atitudinea romanilor nu poate fi ignorată, în ceea ce privește întreținerea climatului de represalii împotriva creștinismului, deoarece aceștia tolerau toate religiile, și chiar iudaismul, dar socoteau pe creștini „un soi de oameni cu superstiții noi și vătămătoare”. Credința creștină era socotită o apostazie față de religia strămoșilor , ateism sau nelegiuire. Necunoașterea și neînțelegerea învățăturii creștine duceau la răstălmăciri și acuzații grave, ceea ce făcea din creștinism un cult secret și periculos, suspectat de magie și farmece, o caricatură religioasă. De aceea Tertulian, celebrul apologet, în apologia adresată senatului roman scria: „Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă, din contră, Nilul nu se revarsă pe ogoare, dacă cerul nu plouă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se ivește vreo molimă, voi strigați îndată: Creștinii – la leu ! – Christianos ad leonem!. Atâția la unul singur? Vă rog, îninte de împăratul Tiberiu, adică de venirea lui Hristos, câte nenorociri nu au lovit imperiul și cetatea Romei ? …Dar și marea Corintică a secat în urma unui cutremur de pământ , iar puterea apelor a despărțit Lucania de Italia și i-a dat o viață aparte, sub numele de Sicilia. Toate acestea, cu suguranță că, nu s-au putut întâmpla fără vătămarea locuitorilor. Unde erau așadar atunci, nu voi zice creștinii, disprețuitori ai zeilor voștri, ci zeii voștri înșiși, când potopul a acoperit pământul întreg sau, cum spune Platon, numai câmpiile ? Căci e lucru dovedit că orașele în care ei s-au născut și au murit, și chiar acelea pe care le-au întemeiat, au luat ființă în urmă, după potop, deoarece n-ar fi fost cu putință existența lor până astăzi, dacă n-ar fi fost în urmă, după acea mare nenorocire. Palestina nu primise încă din Egipt pe urmașii iudeilor și nici începutul religiei creștine nu se ivise încă prin acele ținuturi, când ploaia de foc a nimicit regiunile vecine Palestinei și anume Sodoma și Gomora. Până în zilele noastre pământul acesta miroase a foc și puținii pomi ce mai cresc pe acolo fac niște fructe pe care doar le vezi, căci la atingerea cu mâna se prefac pe dată în cenușă ”.

Cauzele politice: Contrastul dintre creștinism și păgânism era scos și mai mult în evidență de strânsa legătură, ce exista între religie, stat și viața publică. Misionarismul creștin și justificarea mesajului evanghelic, precum și combaterea politeismului și a idolatriei, erau percepute ca atitudini dușmănăase față de stat și față de societate. Pe de altă parte, politeismul era prezent în toate manifestările publice și de stat. Obligațiile religioase, precum participarea la unele serbări, acte de cult sau manifestări religioase, erau adevărate datorii civice, și cu precădere pentru funcționarii publici și militari. Neparticipând la aceste manifestări, creștinii erau socotiți dușmani ai statului și cei ce ofensau pe zei, pentru care uneori aceștia își revărsau mânia asupra statului. În acest context, s-a născut ideea că statul, care era ajutat și protejat de zei, cărora le datora puterea și gloria, era în pericol, deoarece păgânii îngăduiau existența dușmanilor zeilor și inclusiv ai statului, existența creștinilor. Răspândirea creștinismului era privită ca un pericol public.

Nu numai poporul ci și conducătorii, preoții păgâni și filozofii timpului vedeau în creștinism o religie funestă pentru stat, pentru societate și cultură. Oameni inteligenți și culți, precum filozofii Cels(sec. II) și Porfiriu(sec. III), nu au depășit prejudecățile mulțimii, în aprecierea creștinismului, și cereau combaterea și chiar distrugerea creștinismului. Incapacitatea de a deosebi o religie revelată, precum este creștinismul, de fabulațiile minții, imposturii sau minciunii, care au generat religiile politeiste și idolatre, îi făcea, pe cei mai sus menționați, să creadă că ar fi posibilă o practicare a religiei creștine, dar în particular, cu condiția ca adepții săi să respecte cultul public păgân. Critica spră, pe care creștinii o făceau păgânismului, socotindu-l rătăcire, înșelăciune a demonilor, corupție, întărâta și mai mult pe păgâni.

Cultul împăratului a fost o altă cauză, destul de importantă, generatoare de persecuții și aceasta deoarece el constituia o adevărată religie de sta și era o obligație cetățenească. Apărut în provinciile Asiei Mici, în epoca lui Octavian Augustus, cultul împăratului va juca un rol important în viața publică și privată, încă din secolul I d. Hr. Statul se folosea de cultul împăratului pentru a verifica loialismul provinciilor supuse. Secolul al II-lea a cunoscut amplificarea acestui cult. De la Nerva(96-98 d. Hr.) și până la Septimiu Sever(193-211) toți împărații defuncți au fost divinizați. Cultul imperial devine o ruină a administrației; are bugetul său, funcționari și calendar propriu. Comod (180-192) a obținut de la Senatul aservit, încă din viață, ca și Nero, dreptul de a fi trecut printre zeii publici. El preia diferite titluri divine și se va preznta rând pe rând drept Hercule, Mercur, Jupiter.

Deși creștinismul a recunoscut de la început necesitatea organizării statale, a societății și, credincios preceptelor Mântuitorului, a învățat să se dea „Cezarului cele ce sunt ale Cezarului” și „ca tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri”, el nu a putut aduce un cult împăratului, ca lui Dumnezeu. Refuzul creștinilor de a participa la cultul împăratului era socotit ca un act de impietate(sacrilegium – ασεβεια) și o ofensă a majestății imperiale – crimen lesae majestatis -, maiestate mai augustă decât a zeilor înșiși, zicea ironic Tertulian. Dacă la aceasta mai adăugăm și faptul că adepții învățăturii lui Hristos, creștinii, se abțineau de la anumite meserii și refuzau anumite funcții, incompatibile cu credința lor, a întărit și mai mult convingerea păgânilor că ei, departe de a fi cetățeni loiali, gata de orice jertfă pentru patrie, erau inutili și primejdioși, într-o continuă stare de conspirație.

Cauze moral-sociale. Prejudecățile și ura păgânilor se manifestau în aprecierile lor asupra vieții morale a creștinilor. Acestea sunt poate cele mai curioase și mai periculoase: zvonuri necontrolate, calomnii absurde, care căutau să compromită pe creștini și să-i facă odioși societății. Creștinii erau acuzați de canibalism, că ucid copiii la cultul lor și se hrănesc cu sângele și carnea lor (ospețe thyestice – θσεστεια δειπνα), neînțelegând ei Taina Sfintei Împărtășanii, în care pâinea și vinul sunt prefăcute, prin harul sfințitor al Sf. Duh, în Trupul și Sângele Domnului Hristos; erau socotiți imorali, fiind acuzați că la ospețele lor comune se dedau la desfrâu, comit chiar incesturi, ca Oedip, neînțelegând rostul și sensul agapei creștine, că adoră soarele sau un asin(onolatrie), sau un cap de măgar că săvârșesc și alte fapte rele. Gravitatea și pericolul acestor acuzații calomnioase de crime secrete (oculta facinora) era foarte mare pentru creștini. Faptul că la început creștinii proveneau din clasele modeste i-a făcut pe cei de sus, din societatea sclavagistă, în care s-a născut noua religie, să-i privească cu dispreț și să-i socoată pure elemente vulgare. „Creștinismul era socotit o religie de sclavi, de ignoranți, de oameni inferiori, de ignoranți, de oameni inferiori. Prin viața lor retrasă, prin abținerea lor de la anumite meserii, și funcțiuni, prin critica pe care o făceau vieții păgâne, prin refuzul unora de a primi funcțiuni sau de a se supune serviciului militar, creștinii păreau păgânilor ca inutili societății, buni de nimic(infructuosi negotiis)”. Nu putem să nu recunoaștem și unele cauze ce depind chiar de creștini, care au declanșat persecuții din partea păgânilor. Astfel, deși nimeni nu crede că adepții lui Hristos ar fi săvârșit toate acele cruzimi, atribuite lor de opinia publică, ori, subtil, aruncate asupra lor de unii filozofi, faptul că ei făceau unele lucruri, ce puteau să-i irite pe păgâni, este o certitudine. De exemplu, înconjurau celebrarea cultului lor cu o anumită discreție, am putea spune chiar mister, fapt ce-i făcea pe păgâni și mai curioși. Tertulian scrie că, de obicei, plebea încerca să-i surprindă pe creștini în timpul celebrării Sfintei Liturghii. Este cazul masacrătii lui Tarcițiu, pentru că nu a vrut să le dea Euharistia. La fel, îi irita răspândirea silențioasă a creștinismului. Peste tot puteau fi întâlniți creștini și nimeni nu știa de unde vin. Și viața creștinilor, atât de morală și retrasă, reprezenta pentru mulți o acuză tacită. Iustin Martirul și Filozoful ne redă un caz semnificativ: o femeie romană, dintr-o familie nobilă, avusese până la un anumit timp o viață dezordonată; aceeași comportare o avusese și soțul ei. Devenind creștină, ea a cerut fidelitate conjugală soțului ei, amenințându-l că, în caz contrar, se va separa de el. Neputând să-i facă nici un rău, soțul îl va denunța ca fiind creștin pe catehetul care o instruise. Și astfel, Tolemeu, catehetul va fi martirizat. Dar exemplele, de acest fel, sunt mult mai numeroase.

Putem spune că „pentru toate aceste motive, creștinii erau urâți de păgâni, socotiți periculoși, mizantropi, îndărătnici, nebuni, subversivi, conspiratori, trădători; creștinismul o religie odioasă(odium generis humani – Tacit), o superstiție rea(supertitio exitiabilis, superstitio parva et immodica – Pliniu), creștinii, un neam de oameni superstițioși și răufăcător(genus superstitiosum ac malefificum – Suetonius), dușmani publici(hostes publici). Chiar și unii împărați sau guvernatori, care nu socoteau pe creștini periculoși, din punct de vedere al ordinii morale și de stat, cedau presiunii mulțimii și persecutau pe creștini, iar mulțimea, pentru un motiv sau altul, pe care nu-l cunoșteau totdeauna, izbucnea ușor în strigăte contra lor(tolle sacrilegeos; christianos ad leonem).

Legislația și procedura de judecată

Creștinismul a fost privit de la început cu reținere, din partea lumii păgâne, din varii motive, care nu fac obiectul analizei noastre. Facem precizarea că, până la Constantin cel Mare, creștinismul a fost o religie prohibită, ilicită, deoarece, nu numai că nu a fost admis prin lege, așa cum se cerea oricărui cult, ci a fost scoasă în afara legii. De aceea a fost urmărit, pe baza unor legi și decrete existente, cu apicare generală sau specială la religii. Legea celor 12 table interzicea cultele străine(religiones peregrinae, religiones illicitae) și pedepsea magia. Un decret al Sematului din anul 189 d. Hr. – De bacchanalibus și Legea lui Traian contra asociațiilor nelegale – eteriilor-, interziceau adunările nocturne; Lex Julia de maiestate pedepsea manifestările dușmănoase față de poporul roman. Creștinii puteau fi acuzați, urmăriți și pedepsiți pe baza unor asemenea legi și decrete. Au fost date și unele legi speciale, referitoare la interzicerea creștinismului sau urmărirea adepților săi. Care a fost prima lege și ce procedură s-a urmat în judecarea creștinilor, este încă greu de spus, deaorece nu există un punct de vedere comun, pentru istorici. Unii consideră că erau urmăriți ca niște delicvenți de drept comun, pe baza unor măsuri administrative polițienești –coercitio-, pentru acuzațiile amintite mai sus. După alții însă, creștinii erau socotiți tulburători ai ordinii publice și, în judecarea lor, se putea urma procedura regulată – judicatio – a procesului de crimă, cu pedepse capitale(pierderea libertății, a dreptului de cetățenie, a vieții), prevăzute de legi, pentru cetățenii romani. Împotriva unor astfel de păreri pot fi invocați apologeții, care susțin, la unison, că erau urmăriți pentru simpla calitate de creștini.

Bazându-se pe informațiile culese din scrierile lui Tertulian și Supliciu Sever, unii istorici consideră că au exista legi speciale contra creștinilor încă de la început. Astfel, se vorbește despre un decret al lui Nero, din anul 64 d. Hr., concretizat în formula Non licet esse vos – nu este permis ca voi să existați, decret numit Institutum Neronianul, dar primul decret, dat de Senatul roman, datează din timpul domniei lui Comod(181-192), prin care se interzicea creștinismul, prin formula Non licet esse christianos – nu este permis să existe creștini. Deși nu au fost persecutați continuu, creștinii, fiind scoși de sub protecția legilor, erau ținuți în stare de nesiguranță legală și de alarmă. În ceea ce privește autoritatea care îi judeca, la Roma era reprezentată de prefectul orașului, iar în provincii de guvernatori, care aveau puteri polițienești și judecătorești.

Pedepsele

Situația socială era determinantă, în ceea ce privește pedeapsa aplicată creștinilor. Astfel, nobilii erau deportați, cei de jos erau decapitați – honestiores deportantur, humiliores capite puniuntur; în ambele cazuri erau confiscate averile. Pedeapsa capitală nu însemna întotdeauna moartea, căci tot așa erau considerate pierderea libertății și a drepturilor civile. Moartea îmbrăca diverse aspecte și putea fi provocată prin decapitare-bona mors-, prin ardere, prin răstignire-moarte infamantă-, aruncare la fiare sau în lupte de gladiatori, date la sărbători populare, în circuri, la Roma sau în alte orașe ale imperiului. Pedepsele pe viață îmbrăcau diverse forme: exilul sau deportarea în locuri nesănătoase și sub pază, condamnarea la munci în mine și în cariere, în condiții grele de trai. Creștinii erau adesea ținuți în lanțuri ca și sclavii, iar femeile și fecioarele, de cele mai multe ori, erau vândute la casele de toleranță. Înainte de judecată creștinii erau închiși în condiții inumane: erau îngrămădiți în încăperi subterane, fără lumină, fără aer, într-o atmosferă sufocantă, cu hrană puțină și rea; uneori erau prinși în butuci de lemn. Judecarea creștinilor era însoțită de torturi, pentru a-i sili să se lepede de credință; cei ce se lepădau se numeau lapsi – căzuți. Pedepsele erau foarte grele și de multe feluri: flagelarea(pedeapsă infamantă), bătaia cu vergi, lapidarea, sfâșierea corpului cu unghii sau ghiare de fier sau cioburi ascuțite, arderea cu fier înroșit sau cu torțe, înțeparea corpului sau înțeparea sub unghii cu obiecte ascuțite, turnarea de plumb topit pe spate, întinderea membrelor sau a corpului prin diferite mijloace, legarea de cai fugăriți, sugrumarea, sfărâmarea picioarelor, spânzurarea cu capul în jos, înecarea, tăierea limbii, a nasului, a urechilor, scoaterea ochilor și multe altele. Spre sfârșitul perioadei persecuțiilor, adică sub domnia lui Dioclețian(284-305) și a unora din urmașii lui, torturile au fost și mai grele.

În aceste condiții dificile pentru existența Bisericii dar și a creștinilor, în același timp, apar apologeții, adevărați candidați la moarte, așa cum au fost caracterizați uneori. Aceștia au avut curajul să arate în scris, lumii păgâne și nu numai, că noua religie, creștinismul, nu era o erezie iudaică sau de altă factură, ci era o religie Revelată, în care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, pentru a-i redescoperi omului drumul spre veșnicie. Apologeții au lăsat culturii universale adevărate capodopere, astăzi neprețuite surse de informare despre începuturile creștinismului și lupta pe care a dus-o cu lumea păgână, până la biruința crucii.

Persecuțiile de la Nero la Comod (64-192)

Deși cei mai mulți istorici îl socot pe Nero(54-68) ca fiind primul împărat persecutor, trebuie să facem precizarea că, sângele martirilor a început să curgă încă din timpul domniei lui Tiberiu(14-37). Între evrei și creștini au fost, cel puțin până la căderea Ierusalimului ( anul 70 d. Hr.), relații tensionate dar și de apropiere. Tensionate, deoarece iudeii au făcut primul martir, Sf. Arhid. Ștefan și tot ei l-au ucis pe Iacob cel Mare și nu numai; dar și de apropiere, deoarece până la anul 70, creștinii au continuat să frecventeze templul. Abia cu această dată comunitatea creștină se desparte de cea iudaică. În ceea ce-l privește pe împăratul Tiberiu, am putea spune că a fost favorabil creștinilor. Tertulian, în Apologeticum V, 2, ne relatează despre el următoarele: „Astfel Tiberiu, în timpul căruia numele de creștin a apărut pe lume, a supus senatului faptele care-i fuseseră aduse la cunoștință din Siria-Palestina, fapte care descoperiseră adevărul despre divinitatea lui Iisus. Senatul, neverificând el însuși acest adevăr, a votat contra. Cezarul a rămas la părerea lui, amenințând cu primejduirea vieții pe cei ce învinuiau pe creștini”.

Nu cunoaștem care a fost situația creștinilor, cel puțin la Roma, în timpul domniei urmașului lui Tiberiu, anume Caligula(37-41). Știm numai că a fost un împărat vicios și capricios, ridiculizând rostul senatului prin faptul că și-a declarat propriul cal senator. Știri indirecte avem despre creștini în timpul domniei lui Claudiu(41-54). Acesta, a alungat din Roma pe iudei, în anul 49, pentru tulburările ce se produceau între ei, din cauza lui Chrestus, în care s-a văzut permanenet persoana lui Hristos – Judeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit . Erau de fapt discuțiile ce se iscau între iudei și creștini, legate de persoana lui Hristos. Dar, iată care au fost împărații persecutori, reținuți de cele mai multe manuale de istorie bisericească:

Nero – 54-68 –, despre care Tertulian ne-a lăsat primele știri, a fost cel dintâi care a mânuit sabia lui imperială împotriva acestei credințe(creștinismului s.n.), care începuse să se răspândească foarte mult la Roma. Și același Tertulian precizează că:”cine știe câte ceva despre acest împărat, poate înțelege că n-a fost condamnat de Nero decât ceea ce era mare și bun”. El, socotindu-se un geniu, vrând să scrie un poem despre Cucerirea Troii, a încercat să-și procure material informativ pentru bolnăvicioasa-i imaginație și a dat foc Romei. Se pare că chiar a declamat câteva versuri, la vederea flăcărilor ce mistuiau casele de lemn, înghesuite, ale cetății eterne, ce era suprapopulată. Unii istorici cred că împăratul dorea să construiască o nouă capitală și de aceea i-ar fi dat foc. Incendiul a izbucnit în noaptea de 18 spre 19 iulie, anul 64 și a ținut șase zile și șase nopți. Nu mai puțin de 14 cartiere ale Romei fusese atinse de flăcări, dintre care 4 complet distruse, 7 mai aveau doar urmele pereților caselor, iar alte trei se puteau considera privilegiate, purtând totuși urmele prăpădului, îngrozind și revoltând populația. Era încă o revoltă, căci, în cei 14 ani de domnie, Nero a avut parte de multe comploturi și revolte, toate înăbușite în sânge. Dezastrul, ce se abătuse asupra Romei, era greu de evaluat, căci imense bogății, strânse de romani din toate colțurile lumii, pe unde-și întinsese stăpânirea lor, fuseseră distruse: opere de artă elenistice, trofee orientale, îngropate sub dărâmături și cenușă, moșteniri de secole, toate se năruisereă în numai câteva zile. Dacă la acestea mai adăugăm și sanctuarele păgâne, precum templul Lunei, construit de Servius Tullius, marele altar și sanctuarul lui Hercule, ridicat de arcadianul Evandres, templul lui Jupiter, ridicat chiar de Romulus, capela Vestalei, ne dăm seama că, de fapt, catastrofa era ireparabilă, se părea că zeii ar fi vrut să distrugă, nu doar Cetatea ci, chiar rădăcinile trecutului său. Cert este că, focul nu a fost întâmplător, de vreme ce a izbucnit în opt puncte diferite, deodată, iar vântul a ajutat, din plin, la întinderea lui. Furia mulțimii nu a fost potolită de câteva gesturi de bunăvoință, făcute de împărat, ci a fost nevoie de o diversiune și anume aruncarea responsabilității incendiului pe spatele creștinilor. Ce mică este lumea și cum se repetă istoria iară și iară! Nici în plan personal împăratul nu a avut mai multă liniște, căci el și-a executat soția legitimă, Octavia, după ce a calomniat-o sistematic și s-a apropiat de Popeea, pe care și-o dorea consoartă. Numai revolta populară a zădărnicit planul dictatorului. Deși vinovăția creștinilor nu a fost dovedită, ei au fost condamnați ca dușmani publici, oameni periculoși prin superstiția lor( august 64). Persecuția a fost de o cruzime înspăimântătoare, după nebunia împăratului și fanatismul păgân.

Nero nu s-a limitat la a tortura, a decapita și a răstigni pe creștini, în circul său, care se găsea pe locul unde se ridică astăzi biserica Sf. Petru, ci a organizat o adevărată vânătoare, în parcurile imperiale, creștinii fiind îmbrăcați în piei de animale. Noaptea de 15 august, a anului 64, va rămâne înscrisă cu litere de sânge în istoria creștinismului, căci împăratul a dorit să se plimbe cu carul său, printre torțele, aliniate de-a lungul aleelor, care nu erau altceva decât corpurile umane, unse cu rășină și incendiate. Sf. Clement Romanul și istoricul Tacitus, martori oculari la acest macabru spectacol, ne-au lăsat mărturii cutremurătoare. Dar persecuția s-a extins în timp și spațiu; în timp până la moartea împăratului și în spațiu, căci Sf. Ap. Petru, scriind comunităților din Asia, Pont, Galatia, Capadocia și Bitinia, în numele „Bisericii celor aleși, care este la Babilon”, adică la Roma, face aluzie la diverse suferințe sau torturi, dar pentru puțină vreme. Un lucru este cert, că printre numeroșii mărturisitori ai adevărului morții și învierii lui Hristos, în timpul persecuției lui Nero, nu putem să nu-i pomenim pe apostolii Petru și Pavel. Nu se cunoaște data exactă a martirizării lor, dar plecându-se de la informația dată de Eusebiu de Cezareea, cei mai mulți istorici sunt de părere că ar fi pătimit în același timp, adică în anul 67 sau 68, la 29 iunie. Cel dintâi, adică Petru, a fost răstignit, după dorința sa, cu capul în jos, pe colina Vaticanului, iar cel de-al doilea, fiind cetățean roman, a fost decapitat.

Unii scriitori cred că Nero ar fi dat un decret, prin care interzicea creștinismul, concretizat în formula”non licet esse vos”, numit „Institutum Neronianum”, ceea ce echivala cu nimicirea oricărei forme de manifestare. Deși persecuția lui Nero nu a cuprins întreg imperiul, adversitatea față de creștini a continuat și s-a extins treptat pretutindeni.

Domițian – 81-96, năsut în anul 51, a fost fiul lui Vespasian, cuceritorul Ierusalimului, din anul 70 d. Hr. A fost primul împărat roman care s-a autodivinizat, cerându-le supușilor să i se adreseze cu titlul de Dominus ac Deus – Domn și Dumnezeu. Orgolios, egoist, autoritar, gelos, el a cultivat suspiciunea, devenind maniac, urmărind și persecutând pe oricine i-ar fi lezat vanitatea. Ajuns la putere, înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, în anul 81, prin moartea prematură a fratelui său Tit, Domițian nu a întârziat să suspecteze o mare categorie de subiecți și, rău condus de propriile neliniști, a generat organizarea unui mănunchi de violenți opozanți, care, în anul 96, l-au și decapitat. Suspectă era aristocrația romană, pentru care el nu reprezenta decât un parvenit fără titlu, fiul mai mic al unui comandant de provincie, fratele mai șters al unui general victorios și de care el se temea, considerând că în războiul epigramelor se ascundeau cele mai sigure și subversive intenții; suspectă era clasa intelectualilor și filozofilor, cea a lui Epictet și Dion Chrisostom, care-și permitea să apere drepturile unei gândiri libere și să răspândească mentalitatea în toate mediile sociale; suspecți erau iudeii, care, în ciuda distrugerii cetății Ierusalimului de către Tit, nu încetau să se răspândească peste tot în lume și chiar în anturajul imperial, precum prințesa irodiană Berenice, și istoricul Josephus Flavius; suspecți, în sfârșit, creștinii, a căror propagandă împânzise, nu doar cartierele de jos, ale Cetății Eterne, ci se infiltrase în aristocrație și chiar în familia imperială. Într-adevăr, membrii ai aristocrației romane îmbrăcase veșmântul creștin, precum un Acilius Glabrio, consul pentru anul 91, Titus Flavius Sabinus, prefect al Romei sub Nero și frate al lui Vespasian, Flavius Clemens, fiul său și vărul lui Domițian, precum și soția acestuia, Flavia Domitila, împreună cu cei doi fii ai lor – prezumtivii moștenitori ai tronului imperial. Furia lui Domițian s-a declanșat în anul 88, când aristocrația, condusă de Saturnin, și cu ajutorul unor triburi germanice, a încercat îndepărtarea lui de la tron, dar fără succes. Oricine se opunea autorității imperiale, sau nu era pe linie, era condamnat la moarte (Epictet) sau deportat(Dion Chrisostom). Cauzele persecuției creștinilor au fost numeroase. Cea mai cunoscută este legată de refuzul creștinilor de a plăti fiscus judaicus, adică impozitul perceput de la iudei, după dărâmarea templului din Ierusalim(70). Cu acest refuz, creștinii se arătau a nu fi iudei și astfel pierdeau dreptul de toleranță, de care se bucurau aceștia. „De la istoricul Dio Cassios, se mai știe că persecuția a lovit pe unii acuzați de ateism, acuzație adusă de obicei creștinilor, sau de moravuri iudaice, de inerție, de urzire de lucruri noi – molitores rerum novarum-„. Deși a fost de scurtă durată, mai mult izvorâtă din capriciul împăratului și mai puțin din rațiuni ideologice, persecuția lui Dioclețian a făcut victime chiar în casa princiară; au pătimit acum vărul său, Flavius Clemens cu soția sa Flavia Domitilla, fostul consul Acilius Glabrio și mulți alți reprezentanți ai aristocrației, pe care împăratul îi ura sau îi bănuia de opoziție. Domițian se temea și de o eventuală revoltă a creștinilor și inlocuirea lui cu un reprezentant al lor. După o informație, furnizată de Eusebiu de Cezareea, pe care și el o ia de la Hegesip, Dioclețian îi suspecta atât de mult pe creștini, încât auzind vorbindu-se despre „Împărăția lui Hristos”, „Împărăția cerurilor, ce va să vină”, despre „Împăratul Hristos”, a căutat în Palestina pe descendenții celui ce i se spusese regele iudeilor, pe umilii fii ai lui Iuda Apostolul, poruncind să fie aduși la Roma pentru a fi interogați. Convingându-se că sunt oameni muncitori și simpli, văzându-i cu mâinile îngroșate de muncă, Domițian s-a liniștit și le-a dat voie să se întoarcă la ale lor. Tot spre sfârșitul domniei lui a pătimit și Sf. Ioan Evanghelistul, care se afla la Efes și care a fost exilat în insula Patmos, în anul asasinării împăratului, unde a primit descoperirea Apocalipsei. Peștera unde Sf. Ioan a primit mesajul divin, consemnat în Apocalipsă, se păstrează până astăzi, fiind amenajată o biserică. Aici el a fost însoțit de unul din cei șapte diaconi, anume Prohor.

Sfârșitul lui Domițian a fost cumplit și puterea a fost preluată de Nerva – 96-98, despre care Eusebiu de Cezareea ne spune că „a votat o lege care îngăduia revenirea din exil a celor surghiuniți pe nedrept și restituirea averilor lor”. Nerva nu a mai luat în seamă acuzațiile ce se aduceau creștinilor, ba chiar a fost favorabil acestora. Domnia lui a durat ceva mai mult de un an și a urmat la tron Traian, iar Biserica Romei avea în fruntea ei pe Clement Romanul.

Traian – 98 – 117, pe numele său întreg Marcus Ulpinus Traianus, s-a născut în anul 53, în sudul Spaniei, în municipiul Italica, fiind primul provincial care a ocupat ronul imperial din Roma. A fost un excepțional militar și un bun administrator, poate cel mai însemnat cuceritor roman după Caesar, extinzând la maximum granițele Imperiului, din Peninsula Iberică până la Tigru și Eufrat, din Scoția și până în deșertul Saharei și prima cataractă a Nilului. El a inaugurat o nouă dinastie, a antoninilor, care a ținut până la Comod(180-192) și care este considerată cea mai glorioasă sau cea mai fericită din istoria Imperiului Roman. Cu toate acestea el a fost un împărat persecutor, reînoind legea contra eteriilor și dând cel dintâi rescript care se păstrează, privitor la procedura ce trebuia urmată, în ceea ce-i privea pe creștini. Actul a fost, de fapt, un răspuns la o cerere. Guvernatorul Pontului și Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, îngrijorat de situația provinciei sale, s-a adresat lui Traian, cerându-i lămuriri cum să procedeze cu creștinii. Această corespondență are o importanță deosebită, pentru Istoria bisericească, deoarece în ea găsim pentru prima dată definită poziția juridică a creștinismului în Imperiu.

În 112, la un an după numirea sa ca guvernator al Pontului și Bitiniei, Pliniu a adresat o scrisoare lui Traian, legată de situația creștinilor. Din scrisoare aflăm că aceștia erau numeroși, răspândiți chiar în sate, că datorită lor templele se goleau, că nu se mai vindeau animale pentru sacrificii, că erau neglijate sărbătorile. Aici activase Sf. Ap. Pavel și comunitățile creștine erau înfloritoare, așa cum putem deduce și din scrierile pauline. Pliniu a arestat mai mulți creștini, însă după anchetarea lor i-a eliberat negăsindu-i vinovați de încălcarea legilor. El a constatat că singura lor vină era aceea că „obișnuiau să se adune într-o anumită zi în zori, pentru a cânta psalmi spre slava lui Hristos, să jure că niciodată nu vor fi hoți, ucigași, nici adulterini, și să ia în comun cina, cel puțin în măsura în care autoritățile nu le interzic adunările lor”. De aceea cerea împăratului instrucțiuni legate de procedura pe care s-o aplice lor, mai ales că erau denunțați prin scrisori anonime. Traian i-a răspuns prin acel faimos rescript, care a căpătat valoare de fundament juridic pentru toate procesele ce au urmat.

Rescriptul lui Traian

În rescriptul lui Traian, deciziile normative sunt următoarelel:

1. Creștinii nu trebuie să fie urmăriți din oficiu, ci numai pedepsiți atunci când sunt denunțați. Este necesar ca denunțarea să nu fie anonimă.

2. Dacă un acuzat refuză să aducă sacrificii zeilor să fie pedepsit;

Dacă un acuzat declară că nu mai vrea să fie creștin și demonstrează aceasta prin adorarea zeilor, în acest caz nu-i trebuie imputat trecutul suspect, pe motivul schimbării opțiunii sale;

Denunțurile anonime să nu fie luate în seamă, pentru că nu sunt demne de secolul nostru;

Primul punct corespundea dreptului penal roman. În dreptul roman lipsea cu desăvârșire funcția acuzatorului public sau a procurorului de stat. Oricât de publică ar fi fost o faptă punibilă, judecătorul nu era totuși obligat să o prezinte în tribunal dacă o a treia persoană nu ar fi denunțat-o. Cu aceasta, datoria de a demonstra acuza revenea acuzatorului însuși. Traian explică, așadar, că toți creștinii trtebuiau tratați conform procedurii penale și că nu trebuia acționat pe cale administrativă, luîndu-se împotriva lor măsuri polițienești. În afară de aceasta, el presupune starea de creștin ca un fapt demn de pedeapsă, aici urmând simplu practica judiciară introdusă în timpul lui Nero.

Mai important este al treilea punct: un creștin ce-și reneagă credința trebuie pus în libertate. Este probabil ca Traian să-și fi propus prin aceasta o atitudine îngăduitoare. Decizia sa presupune o oarecare cunoaștere a creștinismului. Un adorator al lui Jupiter, care aducea sacrificii zeiței egiptene Isis sau care se iniția în misterele eleusiene nu înceta prin aceasta să fie un adorator al lui Jupiter. Traian știa că nu era acesta și cazul creștinilor. Cel ce accepta să săvârșească un rit necreștin, automat abjura creșinismul.

Această clauză a lui Traian a dat naștere clasicului conflict al martirilor. Pe ea s-a bazat, o lungă perioadă de timp, toată greutatea procedurii. Din punct de vedere juridic, procesul penal era foarte simplu și, în consecință, foarte scurt: dacă acuzatul recunoștea că este creștin procesul se termina. Ceea ce urma după aceea era efortul judecătorului de a-l elibera sau a-l pedepsi. El încerca să-l convingă sau chiar să-l constrângă pentru a îndeplini ceremonia cerută. Pentru a obține aceasta, se putea ajunge la arbitri grotești sau acte de cruzime, care, de altfel, sunt străine procedurii penale romane, cruzimi pe care unii critici ar dori să le nege, dacă nu ar fi numeroasele probe care să le confirme. Au fost voci care au susținut că procesul împotriva creștinilor nu era un proces penal, ci o procedură administrativă de constrângere. În realitate, procesul penal putea fi terminat în câteva minute, după care urma procedura constrângerii, ce putea dura până la câteva luni sau chiar mai mult. Procesul era un fel de duel între judecător și acuzat; important era să se știe cine va rezista mai mult. Bazându-ne pe relatări autentice, de epocă, puten spune că judecătorul considera rezistența îndelungată a creștinului ca o înfrângere a sa. În general, judecătorii romani nu erau setoși de sânge. Mulți dintre ei își făceau o onoare din faptul că pe parcursul oficiului lor nu au fost obligați să pronunțe o sentință capitală. Tertulian, în lucrarea sa Ad Scapulam, ne povestește o serie de exemple caracteristice. Un proconsul al provinciei Asia îi apostrofa pe creștini astfel: „Canalii, dacă într-adevăr ați decis să crăpați, aruncați-vă atunci de pe o stâncă sau spânzurați-vă”. La Tistrum, în Africa, Cincius Sever sugera acuzaților răspunsuri evazive pentru a-i pune în libertate. Vespronius Candidus intenționat denunța un creștin în fața tribunalului local ca instigator la rebeliune și, deoarece acel creștin nu putea fi acuzat de astfel de fapte, tribunalul se vedea nevoit să-i redea libertatea. În fața unui alt judecător, Asprus, un creștin se declară gata de a aduce sacrificii zeilor. Asprus îl lase să plece fără a mai aștepta să facă cele spuse, după care și-a declarat, în fața colegilor, nemulțumirea că i-a fost adus un astfel de caz. Reiese clar că el nu dorea astfel de victorii. După actele martirice, putem afirma că, de cele mai multe ori, vox populi, adică vocea lumii păgâne, și zelul unor funcționari au făcut să curgă sânge de creștin, mai mult decât dorința unor judecători sau chiar a unora dintre împărați. Nu contestăm excepțiile. Constatăm, în consecință, că persecuțiile, în timpul domniei primului antonin, erau locale și sporadice și nicidecum universale.

Au plătit, totuși, cu viața lor, pentru simplul fapt că au fost creștini, Sf. Ignatie al Antiohiei, Sf. Simeon al Ierusalimului. Condamnat la Antiohia, împreună cu doi ucenici ai săi, Ruf și Zosim, Sf. Ignatie a fost trimis la Roma pentru a pieri de dinții leilor. Cunoscând ceea ce-l aștepta la Roma, el manifestă o fervoare și un entuziasm, ce-și pot găsi explicația numai în rațiuni supranaturale. De aceea, el care ne-a lăsat atâtea cuvinte de duh, le scria, în preajma supliciului, creștinilor sin Smirna: „Sub ascuțișul fierului sau printre fiarele sălbatice te simți aproape de Dumnezeu, așa cum am fost întotdeauna”. Fiecare oprire a sa, până la locul de jertfă, era încă o posibilitate de a-L vesti pe Hristos cel înviat. La Smirna s-a întâlnit cu episcopul Policarp, care-i va urma exemplul, iar înainte de a ajunge la Roma le-a trimis creștinilor din Cetatea Eternă o scrisoare, o perlă a literaturii creștine primare, prin care îi ruga să nu facă nimic pentru a-l elibera:„Lăsați-mă să fiu pradă fiarelor sălbatice. Căci prin ele voi ajunge la Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu: pentru a deveni pâine albă a lui Hristos trebuie să fiu măcinat de dinții fiarelor”. Sf. Ignatie a murit sfâșiat de fiare, în Coliseum, cu ocazia sărbătorilor date de împăratul Traian, ca urmare a victoriei purtată asupra dacilor, din anul 107. Atunci au fost trimiși la moarte 10.000 de gladiatori și folosite 11.000 de fiare sălbatice. În ceea ce privește pe Sf. Simeon al Ierusalimului, precizăm că era fiul lui Cleopa, despre care ne vorbesc Evangheliștii Luca XXIV, 18 și Ioan, XIX, 25. El a fost al doilea episcop al Ierusalimului, L-a cunoscut direct pe Mântuitorul și a suferit martiriul la vârsta de 120 de ani. Eusebiu de Cezareea ne spune că „a fost pârât de eretici și osândit…pe vremea consuluilui Atticus. Cu toate că timp de mai multe zile a fost chinuit în așa fel încât toată lumea se mira, în frunte cu consulul, cum de mai poate răbda atâtea chinuri un om de 120 de ani! La urmă a fost osândit să fie răstignit”.

Adrian – 117 – 138, pe numele său Publius Aelius Hadrianus, născut în anul 76, era tot din municipiul hispanic Italica și a făcut carieră militară pe lângă împăratul Traian. Pe patul de moarte, la insistențele soției sale Plotina, împăratul Traian l-a desemnat pe Adrian succesor la tron. Fire sensibilă și pasionat de cunoaștere, Adrian nu s-a rezumat numai la simpla conducere a Imperiului din capitală, ci a călătorit în toate provinciile. A îmbunătățit sistemul administrativ, a reorganizat provinciile și a reprimat răscoala evreilor(132-135), conduși de Bar Cochba(Fiul Stelei), un pretins Mesia, reconstruind Ierusalimul ca cetate romană, dându-i numele Aelia Capitolina. Până târziu în istorie, Biserica din Ierusalim este întâlnită sub denumirea de Biserica din Aelia. Împăratul Adrian a fost un mare iubitor de cultură și de ordine, el însuși fiind poet și filozof. În ceea ce privește politica religioasă, trebuie să precizăm că Adrian s-a înscris pe aceeași linie ca și înaintașul său. El a primit o scrisoare de la un guvernator de provincie, Serenius Granianus, referitoare la creștinism și a răspuns urmașului acestuia, Minucius Fundanus, în sensul rescriptului lui Traian. Din cuvintele scrisorii ne putem da seama, cu ușurință, de poziția lui Adrian, față de creștinism. „Socotim că această chestiune(urmărirea și cercetarea creștinilor s.n.) trebuie să rămână necercetată, pentru ca nici oamenii să nu se tulbure și nici să nu se dea calomniatorilor prilej de a-și manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susține în chip lămurit plângerea lor împotriva creștinilor, în așa fel încât să poată răspunde pentru ea și înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceștia, dar nu numai cu simple pretenții și doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzație, să te informezi dacă aceasta este întemeiată. Deci dacă cineva aduce vreo învinuire și arată că unii au săvârșit ceva împotriva legilor, să dispui așa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva din calomnie, fii atent asupra răutății acesteia și caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine.” Cu toate acestea, nu au lipsit martirii în timpul glorioasei domnii a lui Adrian. Papa Telesfor (125-138 ?) se pare că a fost unul dintre aceștia. Trebuie reținut faptul că împăratului și Senatului roman li s-au adresat acum primele apologii, prin care se dorea luarea unei poziții ferme împotriva calomniilor ce se aduceau Bisericii creștine, de către lumea păgână, dar și prezentarea sistematică, logică și coerentă a istoriei și învățăturii Mântuitorului Hristos. Autorii acestor lucrări apologetice au fost Quadratus și Aristide din Atena.

Antonin Piosul – 138 – 161. Antoninus Pius, născut în anul 86, descindea dintr-o familie senatorială din Galia. Dacă Adrian s-a plimbat în tot imperiul, Antonin nu a părăsit niciodată Italia. În anul 148 a sărbătorit împlinirea a 900 de ani de la întemeierea Cetății Eterne. A asigurat statului o bună administrație, bogăție financiară și a protejat vechiul cult roman. A întărit sistemul de apărare al granițelor Imperiului. Deși a fost un împărat pașnic și onest, nu a putut opri poporul și guvernatorii de provincii în a nu respecta rescriptul lui Adrian. Deși a reînviorat vechile culte și pietatea antică, în timpul domniei lui are loc o întoarcere spre astrologie și cultele orientale, precum Isis, Cibele, Attis, Mitra, etc. „Creștinismul profită de această nouă sete de religiozitate, dar administrația publică declanșează mișcări ostile, stimulată de indignarea poporului. În provinciile asiatice, prospere, loiale, dar superstițioase în același timp, particularismul creștinilor este resimțit ca o provocare”. Domnia lui Antonin a fost martoră la o activitate seismică deosebită, în perioada anilor 142 – 155, fapt ce a dat, încă o dată, posibilitatea păgânilor să interpreteze aceste cutremure ca semn al dezlănțuirii mâniei zeilor.

Cea mai cunoscută persecuție, din timpul domniei lui Antonin Piosul, a fost cea de la Smirna, când au suferit martiriul 11 creștini și a fost eliberar un apostat. La cererea mulțimii a fost arestat și judecat bătrânul episcop Policarp, al Smirnei, străpuns pe un rug cu un pumnal și ars în circul din cetate. Tot acum au pătimit doi patricieni, la Roma, anume Sf. Praxedius și Sf. Prudențius. După mărturia Sf. Justin Martirul și Filozoful și a lui Eusebiu de Cezareea, Antonin Piosul ar fi scris grecilor din provincia Ahaia(Larisa, Tesalonic și Atena), cerându-le să oprească persecuția creștinilor. Sf. Justin Martirul și Filozoful a adresat, între 150-160, împăratului Antonin Piosul, fiilor săi adoptivi, Marcus Aurelius și Lucius Verus, precum și Senatului cele două Apologii ale sale. La finalul primei sale apologii, Sf. Justin reproduce textul rescriptului lui Adrian, către Minucius Fundanus.

Marcu Aureliu – 161 – 180. Marcus Aninus Verus, născut la Roma, în anul 121, provenea dintr-o familie senatorială, originară din Peninsula Iberică. În anul 138 a fost adoptat de Antonin Piosul, cu numele Marcus Aelius Aurelius Verus. În anul 145 s-a căsătorit cu fiica lui Antonin Piosul, Faustina. Marcu Aureliu a beneficiat de o aleasă educație, având profesori renumiți în epocă, precum Marcus Cornelius Fronton și Herodes Atticus. A fost marcat de filozofia stoică și în special de filozoful Iunius Quintus Rusticus, iar începând din anul 146 și până la sfârșitul vieții sale a devenit reprezentantul sau ideologul acestui curent filozofic, fixându-i principiile în lucrarea Εις εαυτον – Către sine însuși, gen literar imitat mai târziu și de reprezentanții creștinismului. S-a remarcat ca un om foarte cult, meditativ, preocupat, pe lângă filozofie, de drept și în general de educație și învățământ, înscriindu-se ca o mare personalitate în galeria împăraților romani. Din punct de vedere militar a făcut eforturi deosebite pentru a respinge atacurile împotriva Imperiului în Orient dar mai ales de la nordul Dunării și pe Rin. Echilibrul și stabilitatea relativă a principatului cunosc sub Marcu Aureliu perioada de sfârșit, întrevăzându-se criza care a dominat Imperiul în secolul al III-lea. Cu marcu Aureliu se mai petrece o schimbare în mentalitatea și acțiunea împăraților romani, căci el este cel dintâi care își asociază, cu titlulde coimperator,pe Lucius Aurelius Verus, în anul 161.

Petru rațiuni de stat și pentru faptul că filozofia stoică era condamnată de creștini Marcu Aureliu a declanșat persecuția, folosindu-se de legea de excepție, atribuită lui Nero: Non licet esse vos! În acest demers a fost influențat atât de unii scriitori păgâni ostili creștinismului (Fronton, Cels etc.), cât și de mulțimile agitate din cauza calamităților naturale(inundații, foamete, epidemii, războaie) care au afectat unele provincii ale Imperiului.

Numărul martirilor, înscriși în calendarul creștin în urma persecuției lui Marcu Aureliu este impresionant. Acum au pătimit la Roma: – Sf. Cecilia fecioara, a fost condamnată la moarte, pentru că nu a vrut să aducă sacrificiu zeilor, odată cu cel care se pregătise să-i devină soț, Valerian și fratele său Tiburs. Tot atunci a primit cununa martirică și sergentul Maxim, care s-a convertit văzând tăria credinței celor doi frați; apologetul și filozoful Justin Martirul, urât de rivalii săi păgâni(în special filozoful Crescens), a fost condamnat împreună cu alți șase creștini, adică:Hariton, Harit, Evelpist, Hierax, Peon și Liberian. Evelpist era sclavul împăratului. Mult mai virulentă a fost persecuția în Galia, unde facem, cu această ocazie, cunoștință cu primele comunități creștine, ce existau la Vienne(Vienna) și Lugdanum(Lyon). La Lyon au suferit martiriul 48 de creștini, în frunte cu bătrânul lor episcop Pontion, care avea vârsta de 90 de ani. Eusebiu de Cezareea(Istoria Bisericească, V, I,1-63) ne relatează pe larg despre cele petrecute la Lyon. Aflăm că persecuția a izbucnit în anul 177 sau 178, cu prilejul unor sărbători păgâne, date aici, unde se în conferință administrativă anuală(1 august) delegații celor trei Galii. Populația păgână a prins, a maltratat și a batjocorit cu puțin mai înainte un număr de creștini. Guvernatorul a ordonat sau a permis arestarea acestora. Unii s-au lepădat de credința creștină, alții au mărturisit-o cu mult curaj. Au fost puși la tortură și sclavi păgâni, cărora li s-au smuls acuzații false contra creștinilor. Aceștia au suferit chinuri îngrozitoare, pentru a fi siliți să apostieze. Chiar unii dintre cei căzuți au mărturisit însă până la urmă credința creștină. Martirii erau din toate clasele sociale, însă cei mai mulți erau de origine orientală, probabil misionari. O sclavă Blandiana și fratele ei Ponticus erau copilandri încă. Cunoaștem și alte nume, din scrisoarea redată de Eusebiu de Cezareea. Astfel, diaconul Sanctus, medicul Alexandru, Vettius Epagathus, Maturus, Attalus, Vivliada. Trupurile martirilor au fost lăsate câteva zile în văzul tuturor, apoi arse și cenușa lor aruncată în Ron(Rodanus). În toiul persecuțiilor guvernatorul Galiei a cerut împăratului unele lămuriri la modul cum să se comporte cu creștinii. Răspunsul a fost dat în sensul rescriptului lui Traian, adică să-i elibereze pe apostați și să-i condamne pe ceilalți. Mai mult, el a înăsprit legislația contra creștinilor, lăsând frâu liber urii poporului, introducând sistemul căutării lor și făcând parte denunțătorilor din averea creștinilor condamnați. Contrar legilor romane, sub Marcu Aureliu s-au primit mărturiile sclavilor împotriva stăpânilor lor.

Se cade să mai amintim că în timpul domniei lui Marcu Aureliu au mai pătimit episcopii Publius al Atenei, Sagaris al Laodiceii, Carpus al Pergamului, împreună cu diaconul său Papylus și creștina Agatoniki.

Din scrierile lui Justin Martirul și Filozoful și Tertulian, aflăm că Marcu Aureliu, în urma victoriei pe care a avut-o împotriva quazilor și marcomanilor din Germania, cu ajutorul rugăciunilor făcute de creștinii înrolați în armata romană, când Dumnezeu a adus o ploaie rece în zona armatei romane și grindină în zona adversarilor, ar fi dat un edict de toleranță (174 d. Hr.). Tațian Asirianul și Atenagora Atenianul i-ar fi adresat lui Marcu Aureliu apologiile lor: Cuvând către greci, respectiv Solie în favoarea creștinilor, probabil spre sfârșitul domniei acestuia(177-180). Tot o Apologie i-a adresat și Meliton, episcopul Bisericii din Sardes, din care Eusebiu de Cezareea redă un fragment.

La 17 martie 180 împăratul Marcu Aureliu părăsea lumea aceasta, probabil răpus de ciumă, în castrul de la Vinolobona(Viena), romanii ridicându-i la Roma o columnă de 30m înălțime, ce avea unele scene din primul război purtat cu marcomanii.

Comod 180-192. Pe numele său întreg Lucius Aelius Comodus Antonius, a fost fiul lui Marcu Aaureliu și al Faustinei(130-176) și s-a născut la Roma, în anul 161, ca „primul moștenitor al tronului născut în purpură”. În anul 161 a primit titlul de cezar, iar în 177 pe cel de august și coregent. Renunțând la planul de ofensivă contra marcomanilor, fixat de tatăl său, s-a întors din Galia la Roma, pe care nu a mai părăsit-o niciodată.

Deși era fiul lui Marcu Aureliu și primise o educație aleasă, Comod a fost complet diferit de acesta, ducând o viață scandaloasă, imorală, amintind de nebuniile și capriciile lui Nero. Historia Augusta îl caracterizează în termenii cei mai duri, afirmând că era „nerușinat, necinstit, spurcat la gură, murdar și desfrânat, mai crud decât Domițian, mai necurat decât Nero”. Sprijinindu-se pe garda pretoriană și pe armată , a condus imperiul după modelul moharhilor orientali, inițiind un regim absolutist. Socotindu-se a fi o întrupare a zeului Hercules, apărea în public îmbrăcat ca atare și participa personal la luptele de gladiatori din amfiteatru. Conducerea imperiului a lăsat-o pe seama unor favoriți, corupți și abuzivi( Tigidius Perennius 182-185 și Marcus Aurelius Cleander- 185-189). Sub protecția lui cultele orientale(Mithra, Serapis, Isis) au cunoscut o largă răspândire. Față de creștini s-a arătat tolerant, totuși persecuția inițiată de tatăl său a continuat și în timpul lui. Atfel, la Scili, în Numidia proconsulară, la 17 iulie 180, au primit moartea 12 martiri scilitani. Martirii, cetățeni romani, au fost condamnați la moarte prin decapitare, sentința fiind citită de pe o tăbliță de proconsulul P. Vigellius Sturninus. Actul martirilor scilitani – Acta Sanctorum Scillitanorum – este cel mai vechi act martiric autentic în limba latină. Tot sub Comod, l-au mai mărturisit pe Hristos, cu viața lor, mulți creștini din Asia Proconsulară, Frigia și Siria, cel mai cunoscut dintre ei fiind senatorul roman Apollonius, denunțat de un sclavul său, Severus, și judecat de prefectul pretoriului, Tigidius Perennis. A fost decapitat la Roma la 21 aprilie 184, actul martiric având o mare valoare istorică, deoarece înfățișează, sub forma unui proces-verbal, modul în care a fost judecat un creștin aristocrat și instruit, în fața unui public select de sematori și bărbați culți. Datorită influenței binefăcătoare a soției sale Marcia, care era creștină și a intervenit în favoarea creștinilor, spre sfârșitul domniei, Comod a avut o atitudine binefăcătoare față de aceștia. Eusebiu de Cezareea ne spune că la Roma, mulți dintre bărbații cei mai distinși, prin bogăția și nașterea lor, mergeau în același timp la mântuirea lor cu toată casa și familia lor.

În anul 192, Comod a fost asasinat și astfel lua sfârșit dinastia Antoninilor. Urmașii nu l-au cinstit, ci dimpotrivă i-au șters numele de pe inscripțiile publice(damnatio memoriae), dar Imperiul a cunoscut o schimbare generală, „prin venirea la tron a împăraților neromani, din provincii, deschizându-se astfel o lungă criză politică, care a durat tot secolul al III-lea”.

Persecuțiile de la Septimiu Sever până la Aurelian(193-275)

După moartea lui Comod Imperiul roman a cunoscut o puternică criză, ce a a fectat atât viața politică și militară, cât și pe cea economică, financiară, culturală, socială și religioasă. Cronologic vorbind, această criză a cunoscut două faze: una latentă, încheiată cu dispariția dinastiei Severilor(235) și una acută, marcată de anarhia militară dintre anii 235-284, care punea în pericol chiar existența impeiului. Sfârșitul crizei a însemnat și înlocuirea sistemului de conducere – principatul – cu un altul – dominatul -, sub împărații Domițian și Constantin cel Mare finalizându-se procesul transformării Imperiului într-o monarhie absolută de drept divin, după modelul oriental.

Din punct de vedere religios secolul al III-lea a însemnat o impunere, tot mai vizibilă, a curentului sincretist, cultele orientale ocupând tot mai mult spațiu în religiozitatea populației romane. Se răspândește tot mai mult cultul lui Mithra (Soarele), ajungându-se sub împăratul Aurelian(270-275) ca el să ocupe locul principal, în panteonul roman. Acum se ridică la Roma templul Mithriacum, purtând inscripția: Soli invicto – Soarele invincibil. Creștinismul continuă să fie persecutat. Cu împăratul Septimiu Sever, creștinismul primește încă o lovitură: este interzis prozelitismul creștin, fiind lovită instituția divino-umană și nu doar persoana, următoare modului de viață adus de Hristos. Cu persecuția lui Deciu(249-251) persecuțiile, desfășurate pe bază de edict, primesc un caracter deneral și sistematic, ceea ce înseamnă că inițiativa persecuției aparține acum puterii imperiale, deși furia mulțimii față de creștini nu dispare total.

Septimiu Sever – 193-211, a ajuns împărat după ce au fost eliminați, prin asasinare, o serie de pretendenți la tron. El a intrat triumfal în Roma, la 9 iunie 193, sprijinit de legiunile de la Dunăre, inaugurând un regim riguros și autoritar. Era născut în anul 146 , în orașul african Leptis Magna, într-o familie puternic romanizată. Căsătorit cu fiica unui preot sirian din Emesa, Iulia Domna, s-a remarcat ca o personalitate energică, ambițioasă și activă, femeile și cultele orientale jucând un mare rol. A extins granițele Imperiului, cucerind Seleucia, Babilonul și Ctesifonul, Mesopotamia transformând-o într-o provincie romană cu reședința la Nisibe.

Față de creștini, la început, Septimiu Sever s-a arătat indiferent sau chiar tolerant. După măturia lui Tertulian, Septimiu Sever avea în palatul său un creștin, anume Proculus Torpacion, care-l vindecase de o bolă, cum făcuse și cu fiul său mai mare, Caracalla. De asemenea în senat se găseau creștini, iar episcopii puteau ține sinoade, legate de controversa pascală.

Persecuția a izbucnit în anul 197, în Africa, datorită ostilității populației păgâne și a guvernatorului, dar și datorită faptului că împăratul însuși devine persecutor. Acum este dat un decret imperial ce oprea convertirea la creștinism și prozelitismul creștin, adică misiunea. A interzis, datorită unor revolte sociale, ce au avut loc în Palestina, și prozelitismul iudaic. La Alexandria, a suferit martiriul bătrânul Leonida, tatăl lui Origen, „căruia i s-a tăiat capul, lăsându-și copilul foarte tânăr…”. După mărtuia părintelui istoriei bisericești, încă de pe atunci, Origen nutrea o mare dragoste pentru cuvântul lui Dumnezeu. Acum este închisă Școala catehetică din Alexandria, conducătorul ei, Clement Alexandrinul(+215-216), părăsind Egiptul. Ceva mai târziu, cu mari eforturi, școala avea să fie deschisă, chiar de Origen, și să joace un rol important în istoria creștinismului. Mai mult, dintre elevii săi, unii și-au înscris numele în calendarul creștin, plătind cu viața calitatea de creștin. La Cartagina, în 202/203, au fost martirizate o tânără nobilă romană, în vârstă de 20 ani, Perpetua, dimpreună ci sclava sa Felicitas, care a născut în închisoare cu puțin timp înainte de moarte. Odată cu ele au mai suferit martiriul și Saturninus, Secundus, Saturus, și Revocatus. Facem precizarea că actul martiric, întocmit de Perpetua și încheiat de un autor necunoscut, este unul dintre cele mai frumoase și interesante scrieri de acest gen, din literatura creștină. Tot sub Septimiu Sever au mai pătimit creștinii și în Capadocia și Frigia, unde montaniștii cultivau zelul profetic, înfierbântând spiritele creștine. În același timp persecuția a atins și părțile de apus ale imperiului. La Lugdanum, Lyonul de astăzi, a pătimit Sf. Irineu, în urma valului de persecuții ce a atins întreaga comunitate de aici, probabil în anul 202. Tăria credinței creștinilor în fața persecutorilor i-a impresionat până și pe păgâni

Septimiu Sever a murit la 4 f4bruarie 211 la Eburacum, York-ul de astăzi, din Britania, urmându-i la tron cei doi fii ai săi, Caracalla( Marcus Aurelius Severus Antoninus Caracalla) și Geta( Publius Septimius Geta), caractere complet diferite, măcinați de ură reciprocă, sfârșită cu asasinarea lui Geta, în palatul imperial și în brațele mamei sale, din ordinul lui Caracalla, la 26 februarie 212. În același an, Caracalla a acordat dreptul de cetățenie romană tuturor cetățenilor liberi ai Imperiului, cu unele mici excepții. Măsura a avut urmări importante, deoarece a desființat deosebirea dintre romani și provinciali, a adus egalitatea în drepturi și a contribuit la nivelarea populației. De altfel în timpul dinastiei Severilor, Italia a pierdut privilegiile sale iar senatului i s-au diminuat competențele. Sub domnia lui Caracalla persecuția a reizbucnit în Africa, datorită faptului că un subofițer creștin a refuzat să poarte o coroană de lauri, cu prilejul unei ceremonii în cinstea celor doi auguști. Persecuția s-a extins și în Apus, iar „proconsulul Domitiu Ulpian a întocmit o colecție de ordine imperiale împotriva creștinilor”.

Caracalla a avut aceeași soartă cu fratele său, Geta, urmându-i la domnie Macrin(217-218), nepotul Iuliei Domna, un african, primul împărat care nu era de rang senatorial. A fost și el înlăturat din scaun, în urma unei mișcări militare, pusă la cale de principesele siriene, una dintre ele reușind să-și impună fiul, Avitus Bassianus, cunoscut sub numele de Heliogabal sau Elagabal (El gabal ; 218-222). După numele său, ne putem da seama că el era preot al zeului solar și a militat pentru introducerea și generalizarea Mithraismului în Imperiu. A fos asasinat, înainte de a reuși să-și pună planul în practică și i-a urmat, la tron, un văr al său, Alexandru Sever (222-235), care a domnit cu ajutorul mamei lui Julia Mammaea și al unui consiliu de juriști, dintre care se remarcau Domitiu Ulpian și Paulus Modestinus. Alexandru Sever era originar din Asia Caesareea(Fenicia) și fuse ridicat la rangul de cezar în anul 221, deși avea numai 12 ani, câștigând simpatia Romei și a pretorienilor, care l-au declarat împărat, la 13 martie 222, în urma asasinării lui Heliogabal.

Dacă în plan interm, Alexandru Sever a avut bune raporturi cu senatul, iar cu armata și garda pretoriană momente tensionate, în plan extern, a fost nevoit să facă față presiunii perșilor, conduși de sasanizi, care devenise un real pericol pentru Imperiu.

În plan religios, deși a păstrat linia înaintașilor, de favorizare a pătrunderii cultelor orientale, putem spune că sincretismul religios caracterizează domnia sa. Astfel, Hristos era perceput ca un zeu, alături de alți zei sau împărați romani divinizați, într-o sală de rugăciune, închinată zeilor, numită lari – lalarium (protectori ai casei, spre deosebire de zeii mani, care erau percepuți ca divinități răufăcătoare). Mai erau prezenți aici, printre alții, Orfeu, Apoloniu de Tyana, Avraam, Alexandru Macedon. Pe peretele sălii de rugăciune, unde împăratul se închina în fiecare dimineață, era scris un cuvânt al Mântuitorului: „precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”(Lc. VII, 31). Se pare că Alexandru Sever ar fi dorit să ridice chiar un templu în cinstea lui Hristos și să-L admită oficial între zeitățile Imperiului. În acest sens, este adus un argument simplu: corporația cârciumarilor intrase în dispută cu creștinii, pentru un teren, pe via Apia, pe care voiau să ridice un han. Pe același loc se dorea ridicarea unei biserici. Cum nu s-au putut înțelege, ei au ajuns la arbitrajul imperial, care a dat câștig de cauză creștinilor. Cu acest prilej, împăratul ar fi declarat că „vreau mai bine ca Dumnezeu să fie adorat într-un chip oarecare pe acest loc, decât să-l dau cârciumarilor”. Dacă Nero ar fi dat un decret prin care nu le era îngăduită existența creștinilor, se crede că Alexandru Sever ar fi acordat creștinilor o recunoaștere legală Christianus esse pasus est. O influență, cu totul deosebită, a avut asupra împăratului mama sa, Julia Mammaea, care era apropiată creștinilor și a audiat teologi de seamă ai timpului, precum Ipolit al Romei, care-i dedică și o lucrare – Despre Înviere -, și Origen, chemat special pentru ea la Antiohia.

În ciuda acestei deschideri, a casei imperiale, față de creștinism, persecuțiile au continuat, folosindu-se edictele și rescriptele imperiale anterioare, date împotriva sau în problema creștinilor.

Invazia alamanilor în Galia l-a obligat pe Alexandru Sever să părăsească frontul oriental, unde lupta împotriva perșilor, pentru a face față noii amenințări. La 19 martie 235, pe când se afla la Mogontiacum, Mainz-ul de astăzi, Alexandru Sever a fost ucis, împreună cu mama lui, de legiunile din Germania, datorită nemulțumirilor față de politica filosenatorială a curții imperioale. Odată cu uciderea lui, se stingea dinastia Severilor, tronul imperial fiind ocupat de Maxim Tracul.proclamat împărat de armată.

Maxim Tracul(235-238), pe numele său, Caius Iulius Verus Maximianus a inaugurat epoca anarhiei militare, așa numita epocă a celor 30 de tirani, cea mai decadentă, din secolul al III-lea. Timp de 50 de ani s-au succedat la tronul imperial 50 de împărați și coîmpărați, majoritatea fiind asasinați. Politica imperiului se schimbă, dintr-una ofensivă devine defensivă, în fața deselor atacuri de la granițe, uneori cu invazii avansate până în Italia. Puterea era asigurată de armată. În ceea ce privește atitudinea lui față de Biserică, Eusebiu de Cezareea ne spune că „ a pus la cale o persecuție, poruncind să fie nimiciți numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovați de rapida răspândire a învățăturii evanghelice”. Același istoric, crede că persecuția a izbucnit „dintr-o ură fața de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioși”. În timpul acestei persecuții victimile au fost, cu precădere, dintre preoți, diaconi și episcopi. Acum au pătimit cei doi rivali episcopi ai Romai, Ponțian și Ipolit (+ 235), care erau exilați în insula Sardinia. În Orient au fost întemnițați Ambrozie și Protoctet preotul comunității din Cezareea, pentru care Origen a compus cartea Exortație la martiriu.

După domnia lui Gordianus III(238-244), la cârma Imperiului ajunge Filip Arabul-244-249, un împărat tolerant față de creștini, după mărturia Fer. Ieronim, „primul dintre conducătorii romani ce a fost creștin…”. Eusebiu de Cezarea ne spune, și el, că Filip „era creștin și …în ziua ultimei săptămâni din Postul Paștilor el ar fi dorit să ia parte, împreună cu mulțimea la slujbele făcute atunci în Biserică, dar că întâistătătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de fi făcut mărturisire publică și de a se fi înscris el însuși în rândul păcătoșilor care formau categoria penitenților…”. Penitența la care face aluzie Eusebiu, era cerută de episcopul Vavila pentru faptul că-l ucisese pe Gordian III. Și Filip Arabul s-a supus de bunăvoie, „ arătându-și și prin fapte sinceritatea și evlavia rânduielilor împreunate cu frica de Dumnezeu”. De altfel, atât el cât și soția sa, Otacilia, erau în corespondență cu Origen. În timpul domniei lui Filip Arabul s-a consumat un eveniment important pentru Imperiul roman: Mileniul de la întemeierea Romei. Deoarece s-a desfășurat sub auspicii favorabile creștinilor, fanatismul roman s-a dezlănțuit sub urmașul lui, anume Deciu. Trebuie să mai precizăm că și în timpul domniei lui Filip Arabul au fost unele persecuții răzlețe, așa cum s-a întâmplat în Egipt, când un mag și un preot păgân au instigat autoritățile împotriva creștinilor.

Generalizarea persecuțiilor sau persecuții generale

Odată cu urcarea pe tronul cezarilor romani a lui Deciu – 249-251, pe numele său întreg Caius Messius Quintus Decius, persecuțiile împotriva creștinilor sunt declanșate și susținute pe baza unor legi, cu aplicabilitate în întreg Imperiul. În dorința consolidării interne a Imperiului, Deciu a numit pe Valerian, viitor împărat(253-260), cenzor al moralei. Reformele sale pot fi suspecte de încercarea de distrugere a creștinismului. Ca și Maxim Tracul, el a reacționat față de politica religioasă a înaintașului său, de favorizare a creștinismului, în care el vedea un element dizolvant al unității Imperiului.

Dacă în timp de pace Biserica se întărise mult, acum era chemată să dea examenul sângelui. Pericolul fusese intuit de Origen, care în lucrarea Contra lui Cels – Κατα Κελσου, răspundea învinuirilor aduse creștinismului, de filozoful păgân Cels, și presimțea pericolul ce avea să se abată asupra Bisericii. Deciu, din rațiuni de stat, voia să nimicească creștinismul și pentru aceasta s-a folosit de puterea legii; în anul 249 el a dat un edict de persecuție, cu aplicabilitate pe tot cuprinsul Imperiului. Deși nu se cunoaște textul acestui edict, se cunosc formele de aplicare ale acestuia. Creștinii, indiferent de vârstă ori starea lor socială sau chiar dacă erau numai bănuiți că sunt creștini, pe baza unor liste, întocmite de autoritățile romane, erau obligați să se prezinte personal în fața unei comisii de stat și să facă act de adeziune la păgânism: sacrificii, libațiuni, participare la ospețe sacre. Celor ce făceau acestea li se elibera un certificat – libeli, iar celor care fugeau li se confisca averea și când se întorceau acasă erau uciși. Cei care refuzau erau aduși cu forța, iar funcționarii indulgenți erau amenințați cu pedepse grave. Au fost loviți, de măsurile luate, mai ales clericii și creștinii mai de seamă, dar sunt consemnate și numeroase apostazii. Mărturisitorii credinței erau închiși și torturați, iar uciderile urmăreau intimidarea celorlalți creștini. Biserica trecea printr-o încercare fără precedent; mulți creștini apostaziau, unii oferindu-se singuri să sacrifice, alții erau biruiți de torturi groaznice. Și apostaziile veneau din toate stările sociale, chiar și din rândul clerului. Spre exemplu, la Smirna(Izmirul de azi, din Turcia), episcopul Evdemon a apostaziat cu un număr apreciabil de creștini și gestul a smintit pe mulți, chiar dacă actul lor era pur formal, pentru a scăpa de chinuri sau de moarte.

După trecerea prigoanei, apostații – lapsii –constituiau o mare problemă pentru Biserică. După gravitatea actului de apostaziere erau patru categorii de apostați:

sacrificati – cei care au sacrificat zeilor;

thurificati – cei care au adus, ca sacrificiu, numai arderea de tămâie;

libellatici – cei care au obținut, pe bani, un certificat –libellus –, că au sacrificat zeilor, dar în fapt nu au făcut acest lucru;

acta facientes – cei care au declarat la interogatoriu că nu sunt creștini.

Revenirea în Biserică, a tuturor apostaților, s-a făcut după acte de penitență, potrivit cu gravitatea căderii lor.

Numărul martirilor și mărturisitorilor a fost foarte mare. Cei mai cunoscuți dintre ei sunt: episcopul Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei, preotul Pionius din Smirna și mulți alții din Egipt, Grecia și alte ținuturi. Tot acum a fost închis și torturat marele scriitor creștin, originar din Alexandria și trăitor la Cezareea Palestinei, anume Origen. Au fost și cazuri în care episcopii, unor Biserici locale, au fost ajutați de credincioși să se salveze, să se ascundă în fața valului de persecuții, și au condus comunitărțile prin scrisori. Avem cazurile: Sf. Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei, Grigorie al Neocezareii ș.a. După un an de persecuții îngrozitoare, lucrurile s-au mai atenuat, și pentru faptul că împăratul, cu autoritățile romane, și-au dat seama că Biserica era o instituție foarte puternică, ce nu poate fi distrusă, dar, și pentru problemele pe care Imperiul le avea pe plan extern. La 21 noiembrie 251 Deciu cădea pe câmpul de luptă, în luptele purtate cu goții, la Abrittus, în Moesia, fiind primul împărat roman, ce cădea pe câmpul de luptă, pentru apărarea Imperiului.

Sub urmașul său, Trebonius Gallus, 251-253, persecuțiile au fost reluate și datorită fanatismului roman influențat de diferite calamități, cu care se confrunta Imperiul. Printre cei ce au pătimit acum se numără și episcopul Corneliu al Romei, care a fost deportat, mai întâi, și la numai câteva luni a trecut la cele veșnice. Ceea ce trebuie remarcat, este faptul că cei persecutați au dat dovadă de mai mult curaj, acum.

Valerian, 253-260, pe numele său întreg Publius Licinius Valerianus, cenzor al moralei, pe timpul guvernării lui Deciu, a fost ales împărat de armată și și-a asociat la tron pe fiul său Publius Egnatius Licinius Gallienus, căruia i-a încredințat apărarea provinciilor din Europa, în timp ce el și-a rezervat aceeași obligație, pentru Orient. Acum s-a făcut prima divizare geografică a Imperiului. Deși era un om bun și onest, avea și slăbiciuni, fiind foarte influențabil și nestatorinic. El venea într-un moment accentuat de criză economică. Dacă la început a fost favorabil creștinilor, sub influența unui fanatic păgân, conducătorul suprem al magilor egipteni, șeful finanțelor, anume Macrian, Valerian a pornit persecuția, crezând că din averile creștinilor va reface deficitul financiar al statului. Prin edictul din august 257 el a declarat război deschis creștinismului. Creștinii erau, iarăși, obligați să aducă sacrificii zeilor, erau confiscate bunurile Bisericii, erau interzise adunările. Mulți clerici și credincioși au fost închiși, exilați sau condamnați la mine. Având sentimentul că edictul nu și-a atins scopul, Valerian a mai dat unul, în anul 258, de data aceasta împreună cu senatul, prin care erau accentuate măsurile celui dintâi. Exilul, degradarea, confiscarea averii și moartea erau mult mai ușor de aplicat creștinilor. Din nefericire, pentru persecutori, aplicarea legislației anticreștine nu a refăcut economia statului, ci, mai mult, a accentuat problemele Imperiului. Și sfârșitul împăratului a fost pe măsură.

Totuși, Biserica și-a plătit tributul de sânge, și în timpul domniei lui Valerian. Astfel, au pătimit, printre alții: Sixt al II-lea al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus al Tarragonei, cu cei doi diaconii ai săi, diaconul Laurențiu, al papei Sixt al II-lea, iar la Alexandria, episcopul Dionisie a pătimit foarte mult. La Utica, în Africa, un număr de 153 de creștini au fost aruncați într-o groapă cu var nestins, din ordinul proconsulului Valerius Maximus, iar alții, necunoscându-se numărul lor, au fost aruncați în arenă și sfâșiați de fiare. Eusebiu de Cezareea, care acordă, în istoria sa, un spațiu apreciabil lui Valerian, ne vorbește și despre martirii din Cezareea Palestinei, aruncați să fie hrană fiarelor sălbatice, anume: Priscus, Malhus și Alexandru; a mai pătimit, tot atunci, și o femeie,”despre care se spunea că ar fi aparținut ereziei lui Marcion”

Imperiul era în pragul scindării, atât datorită anarhiei militare cât și din cauza persecuțiilor, de aceea, fiul lui Valerian, Gallienus – 260-268, influențat și de soția sa Salonina, a dat un rescript de toleranță, comunicat prin scrisori episcopilor. Era primul împărat care făcea un asemenea gest. Textul rescriptului s-a pierdut, deși Eusebiu de Cezareea are pretenția că ne redă textul lui, care ar fi fost următorul:”Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit și cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas și Demetriu precum și către ceilalți episcopi. Am poruncit să fie propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive pentru ca să se redea peste tot locașurile de cult și ca să vă puteți bucura și voi de dispoziția decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceți a și fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întâi stătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanța pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire”. Se poate constata, cu ușurință, că nu este textul rescriptului, cum are pretenția Eusebiu, ci numai o scrisoare, ce însoțea, probabil, edictul. Facem precizarea că, în ciuda toleranței arătate, în timpul domniei lui Gallien, la Cezareea Palestinei a pătimit Marin, „un bărbat cinstit cu înalte funcții în armată și care era vestit pentru neamul din care se trăgea și pentru înalta lui situație socială”

Începea o perioadă de pace pentru Biserică, tulburată doar de Aurelian- 270-275, care era un „ilirian destoinic, soldat auster, împărat capabil, fiul unei preotese păgâne din Sirmium”. Sub Claudiu al II-lea (260-270), el a ajuns comandantul cavaleriei imperiale. Sunt cunoscute reformele administrative și faptul că, în fața atacurilor migratorilor de la nord de Dunăre, Aurelian a retras administrația din Dacia. A creat, la sud de Dunăre, Dacia Aureliană, împărțită în două: Dacia Ripensis – de-a lungul Dunării, cu capitala la Ratiaria, și Dacia Mediterranea, interioară, în munții Haemus-Balcani, cu reședința la Sardica, Sofia de astăzi.

În paln religios, el a adoptat cultul soarelui, făcând din el religia împăraților, până la victoria creștinismului. Era monoteismul solar, pe care avea să încerce, mai târziu, Iulian Apostatul (361-363) să-l reînvie. Mithra, reprezentantul lui Sol invictus pe pământ, a devenit zeul principal al Imperiului roman(sfârșitul sec. III, începutul sec. IV) La Roma, s-a ridicat un templu, în cinstea zeului soare, numit Mithriacum, pe care s-a pus inscripția: Soli invicto – Soarele neînvins. Față de creștini împăratul Aurelian s-a arătat, la începutul domniei, favorabil. Un eveniment petrecut în Asia Mică, vine să ne arate acest lucru. Episcopul Antiohiei, Pavel de Samosata, „iubitor de renume, fast și glorie, a ajuns ministrul reginei Zenobia, care înființă în 271 regatul Palmyra- Siriei, dezlipindu-l de Imperiul roman”. Pavel de Samosata, adept al ereziei antitrinitare, a fost depus din scaunul Antiohiei și înlocuit printr-un sinod, în 268, cu episcopul Domnus. Pentru că el a refuzat să părăsească tronul episcopal, fiind ajutat de regina Zenobia, creștinii din Antiohia au cerut ajutorul împăratului Aurelian. Provocat de creștini, în anul 272, Aurelian a distrus regatul Palmyriei, iar scaunul episcopal de Antiohia a fost dat lui Domnus, Pavel de Samosata fiind îndepărtat. A fost recunoscut Domnus și pentru că în favoarea lui se pronunțase și episcopatul dinItalia și Roma. Totuși, în anul 274 împăratul Aurelian a da un edict de persecuție împotriva creștinilor, edict care s-a aplicat diferit diferit în provinciile Imperiului. S-a aplicat diferit și pentru faptul că la puțin timp, adică în decembrie 275, împăratul Aurelian a fost asasinat la Caenophrurium (castrul nou), aproape de Bizantion, de un grup ofițeri, datorită uneltirilor unui secretar, care săvârșind grave incorectitudini fiscale urma să fie pedepsit. A urmat o perioadă de lupte interne pentru tron, lupte curmate odată cu venirea lui Dioclețian la tron(284), care a inaugurat o nouă formă de guvernare – Dominatul.

Persecuția lui Dioclețian și urmașii lui

Dioclețian 284-305, pe numele său întreg, Caius Aurelius Valerius Diocletianus, a fost proclamat împărat la Nicomidia de către armata din Orient, fiind unul dintre cei mai importanți împărați ilirieni. S-a născut în Dalmația, pe la 240, într-o familie foarte săracă. A început cariera militară ca soldat, ajungând, înainte să fie proclamat împărat, comandantul gărzii imperiale.

Primii ani de domnie ai lui Dioclețian au fost liniștiți, în ceea ce privește atitudinea sa față de Biserică. Mai mult, în aparatul administrativ avea și creștini, precum Dorotei și Gorgoniu, cameriștii săi, cum ne semnalează părintele istoriei bisericești. Dar împăratul și-a canalizat întreaga energie în procesul de restaurare a puterii imperiale, a reformării armatei, administrației și finanțelor.

În ceea ce privește puterea imperială, Dioclețian a înlocuit sistemul politic al principatului, inaugurat de August, cu unul nou, dominatul, în care împăratul avea întreaga putere în stat, anihilând puterea senatului și a instituțiilor romane tradiționale. Imperiul roman devine un stat monarhic absolut. Pentru o mai ușoară conducere, Dioclețian a acordat fostului său tovarăș de arme, generalului Maximian, titlul de cezar și apoi de august. Dioclețian își păstra o poziție prioritară, cu titlul de protoaugust, chiar și după ce, în anul 292, fiecare și-au luat cîte un ajutor, cu titlul de cezar, astfel: Dioclețian pe ginerele său Galeriu, numit Maximian Galeriu, iar Maximian Herculis pe Constantius Chlorus, care s-a înrudit cu augustul său, prin căsătorie, fiind nevoit să se despartă de soția lui, Elena, de la care avea un fiu, Constantin, pe când era general în Iliric.

Din punct de vedere administrativ, facem precizarea că au fost reorganizate provinciile(aproximativ 100) și au fost grupate în 12 dioceze, conduse de câte un vicar. La rândul lor, diocezele erau organizate în patru prefecturi: Orient, cu capitala la Nicomidia; Illyricum, cu capitala la Sirmium; Italia, cu capitala Mediolan și mai apoi la Roma și în cele din urmă la Ravena; Galia, cu capitala la Treveri.

În ceea ce privește armata, efectivele militare au crescut la aproximativ 500000 de soldați, organizate în 60 de legiuni. Armata era formată din două categorii de trupe: armata centrală mobilă, de intervenție, comitatenses și trupele de graniță, limitanei, care în paralel cultivau și loturi de pământ.

Reforma financiară începea printr-un nou sistem fiscal, plata impozitelor făcându-se în natură, corespunzător cu noile unități fiscale, iugo și capita, ceea ce a dus la pierderea autonomiei exercitate de orașe și obligarea diferitelor categorii sociale să-și mențină meseriile lor. Haosul economic, instaurat în timpul anarhiei militare, a fost învins prin introducerea noilor monede de aur și de argint, ce aveau o valoare economică sporită.

Se crede că, persecuția a început datorită cezarului Galeriu, un fanatic dușman al creștinilor, a cărui mamă provenea din cetatea Romula-Reșca, capitala Daciei Malvensis, Oltenia de astăzi și care în anul 248 a migrat la sud de Dunăre, datoirtă invaziei carpilor. În anul 297, Galeriu a repurtat o strălucită victorie împotriva perșilor, după care a declanșat prigoane împotriva creștinilor, sub pretextul curățirii armatei de elementele periculoase. La Durostorum(Silistra) au pătimit acum veteranul Iuliu și soldații Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrate și Valentinian. În jurul anului 300, au pătimit la Halmyris, pe brațul Sf. Gheorghe al Dunării, preotul Epictet și tânărul Astion, fiul unui judecător convertit de curând la creștinism, ambii refugiați din Asia Mică. Cu această ocazie aflăm și despre episcopul Evangelicus, primul episcop atestat documentar la Tomis.

Asemenea lui Galeriu proceda, în Apus, și împăratul Maximian Herculis, politica sa anticreștină fiind susținută de unii guvernatori și filozofi neoplatonici, printre care amnintim pe guvernatorul Bitiniei, Hierocles. Ei socoteau creștinismul periculos pentru armată și stat, iar comandanții armatei și preoții păgâni susțineau că în prezența creștinilor nu se putea ghici. Învitat să adere la această politică religioasă, Dioclețian a cerut să fie consultat oracolul de la Milet, închinat lui Apollo, care a dat câștig de cauză colaboratorilor împăratului. Influențat și de filozoful neoplatonic Porfiriu, care scrisese, în jurul anului 300, o lucrare în 15 cărți, împotriva creștinilor, Dioclețian a declanșat persecuția împotriva creștinilor, sub radicala lozincă:”nomen cristianorum deleto – numele creștinilor să fie nimicit”. Eusebiu de Cezareea, contemporan și martor la evenimente, avea să consemneze, printre altele:”Era anul al nouăsprezecelea de domnie a împăratului Dioclețian, în luna Dystros, care la romani se numește martie, în preajma praznicului patimilor Mântuitorului, când s-au publicat pretutindeni niște decrete împărătești, care porunceau ca toate bisericile să fie dărâmate până la temelii, Scripturile(creștinilor n.tr.) să fie aruncate în foc, iar cei ce dețin o slujbă publică să fie destituiți din ea și cei aflați în serviciiparticulare să fie lipsiți de libertate, dacă ar rămâne credincioși credinței creștine. Primul decret, contra creștinilor, a fost dat de protoaugustul Dioclețian la 24 februarie 303. Era promulgat la o zi după prădarea catedralei din Nicomidia, unde împăratul își avea reședința de vară și unde îi plăcea să zăbovească mai mult. Pe 23 februarie 303, cărțile, mobilierul, obiectele de cult au fost distruse, iar biserica distrusă. Din informațiile furnizate de Eusebiu de Cezareea, constatăm că dorința puterii era să-i facă pe creștini să apostazieze și în ultimă instanță să desființeze Biserica. Nu s-au putut evita vărsările de sânge, deoarece cezarul Galeriu învinuia pe creștini de orice rău întâmplat lui ori Imperiului. Diversiunea funcționa și-n acea perioadă și motive de persecuție puteau fi găsite foarte ușor. Un incendiu, pus la cale de Galeriu în palatul imperial de la Nicomidia, își găsea țapul ispășitor între creștini; un text, al edictului imperial, distrus de un oarecare, o revoltă populară din Armenia sau din Siria, constituiau tot atâtea motive pentru persecuție. Sacrificiile aduse zeilor au devenit acte de loialitate față de putere. Chiar și membrii casei imperiale au fost obligați la acest gest, cu atât mai mult cu cât, se știa că împărătesele Prisca, soția lui Dioclețian și fiica ei Valeria, soția lui Galeriu, aveau simpatii creștine. Edictul a fost aplicat cu strictețe de împăratul Maximian Herculius și de cezarul Galeriu. Nimeni nu va putea vreodată să evalueze pagubele, produse de aplicarea acestui edict. Cărți, arhive, obiecte liturgice, toate de mare valoare, au dispărut pentru totdeauna. Catacombele din Roma au fost umplute cu nisip, pentru a opri adunările creștinilor.

În aprilie 303 a fost dat un al doilea edict și mai aspru, care viza, în special, clerul. Se urmărea arestarea episcopilor, preoților, diaconilor, lectorilor și exorciștilor, forșarea lor să apostazieze, iar care refuza era ucis.”Cu miile i-am putea arăta pe cei care au dovedit un curaj demn de admirat pentru credința în Dumnezeu cel peste toate…”avea să spună, impresionat, Eusebiu.

În toamnă, cu prilejul serbării vicenaliei( 20 de ani de domnie a lui Dioclețian), s-a acordat o amnistie tuturor răufăcătorilor, fără să se extindă asupra creștinilor, ci dimpotrivă, la 27 septembrie 303, s-a dat un al treilea edict, ce viza tot clerul, cu sancțiuni și mai aspre.

În primăvarea anului 304 apare un al patrulea edict, care imita pe cele date de Deciu(249-250) și Valerian(258), declarându-se război creștinismului. Acum s-au aplicat pedepse foarte aspre, chiar și fără temei legal. Mulți creștini au fost uciși, sub diverse forme. Spre exemplu la Nicomidia au fost arși de vii, sau înecați, 1003 creștini; în Numidia, mai mulți creștini au fost obligați să aducă, timp de 10 zile, sacrificiu de tămâie; peste tot erau distruse cărțile de cult, dar au existat și cazuri când, unii creștini, au predat cărțile eretice spre a le salva pe cele bune.

Numărul martirilor este impresionant, cei mai mulți pătimind în Orient, în special în provinciile dunărene, unde acționa Galeriu. Nu putem să nu amintim dintre ei, pe cei mai cunoscuți: Antim, episcopul Nicomidiei, căruia i s-a tăiat capul, în anul 303, fiind cinstit pe 3 septembrie în Răsărit și pe 17 apilie în Apus; Sf. Varvara, a pătimit la Eliopol, în Egipt; Sf. doctori fără de arginți, Cosma și Damian, au pătimit în Cilicia, unde practicau medicina gratuit; Margareta fecioara a pătimit în Antiohia Pisidiei; Sf. Gheorghe și Doroteea, în Capadocia; iar la Tesalonic au plătit cu viața lor, pentru că erau creștine sfintele Agapia, Irina și Hionia.

După edictul din 304, creștinii au fost urmăriți și mai sever. La Sirmium, unde își avea reședința cezarul Galeriu, au pătimit episcopul Irineu(6 aprilie 304) și diaconul său, Dimitrie(9 aprilie 304), Secundus(15/20 aprilie 304), Basila, Anastasia (25 octombrie 304). La Singidum(Belgrad) au pătimit preotul Montanus și soția sa Maxima(26 martie 304). La Poetovio(Pettan, în Austria) a pătimit episcopul Victorin(2 noiembrie 304). În apropiere de Dirmium, la Fruska Gora, au pătimit cei patru încoronați – quattuor coronati, în realitate cinci, care erau pietrari, sculptori în piatră.

Nici teritoriile de la nord de Dunăre, sau dintre Dunăre și Mare, nu au scăpat de ochii persecutorilor. Astfel, la Axiopolis(Cernavodă) au suferit, probabil acum, martiriul Chiril, Chindeas și Tasios (Dasius). Dintre ei, mai cunoscut este Dasios, care a fost înmormântat, mai întâi, la Durostorum, iar la sfârșitul sec. IV a fost dus la Ancona, în Italia. De curând(nov. 2003) moaștele sale au fost redate Bisericii Bulgare și au fost așezate la Silistra. Deși nu se știe exact, cei mai mulți istorici sunt de acord că, tot acum, au pătimit și cei patru martiri de la Niculițel, Zoticos, Attalos, Kamasis, Filipos, descoperiți în anul 1971 și așezați la mănăstirea Cocoș (Tulcea).

La 1 mai 305, după 20 de ani de domnie comună, Dioclețian și Maximian s-au retras de la tron, potrivit unei mai vechi înțelegeri, iar locul lor l-au luat cezarii: Galeriu devine august peste Orient, iar Constantius Chlorus peste Occident. La rându lor, cei doi auguști și-au ales câte un cezar, astfel: Galeriu pe Maximian Daia, ofițer crud, violent, viclean iar Constantius Chlorus pe Flavius Valerius Sever. Spre deosebire de prima tetrarhie, acum s-a adoptat adopțiunea și nu principiul eredității, ceea ce a creat nemulțumiri din partea lui Constantin, fiul lui Constantius Chlorus și a lui Maxențiu, fiul lui Maximian Herculius.

Moartea lui Constantius Chlorus, la Eboracum(York) în Britania, la 25 iulie 306, a făcut ca o parte din trupele din Occident să-l proclame pe fiul său, Constantin, împărat. Constrâns de situația deloc favorabilă, Galeriu l-a recunoscut pe Constantin, dar numai cu titlul de cezar, numindu-l august pe Flavius Sever.

Intervine acum, pe scena politică, fiul lui Maximian Herculis, anume Maxențiu, care, profitând de anumite neînțelegeri și de poziția, deloc favorabilă, a lui Galeriu în Italia, datorită politicii sale fiscale, este proclamat de pretorieni principes, impunându-și autoritatea asupra Spaniei și Africii. Augustul Flavius Sever încercă să-l înlăture, dar, trădat de propriile-i trupe, este predat lui Maxențiu, la Ravena, unde este și ucis, în toamna lui 307.

În acest timp, reintră în viața politică Maximian Herculis, care se autoproclamă împărat, căutând să-l câștige de partea sa pe Constantin, căruia îi dă de soție pe fiica lui, Fausta. În acest context, cei trei reprezentanți ai primei tetrarhii, Dioclețian, Galeriu și Maximian Herculis s-au întrunit într-o conferință la Carnuntum. Dioclețian refuză să reintre în viața politică, iar Maximian Herculis este obligat să renunțe la titlul de august. Galerius, care era augustul Orientului, numește pe Valerius Licianus Licinius, un ofițer din Illyricum, august pentru Occident. Maximian Daia(în Răsărit) și Constantin(în Apus) sunt recunoscuți cezari. Cei doi cezari protestează și Galeriu se vede nevoit să retracteze, și să-i recunoască auguști, în anul 310. Dar Maximian Herculis nu renunță la dorința lui, proclamându-se pentru a treia oară împărat la Arelate(Arles). La puțin timp, a fost învins de Constantin și silit să se sinucidă, la Massalia(310).

În tot acest timp, persecuțiile nu au încetat. Mai mult, în anul 305, Galeriu și Maximian Daia au dat un nou edict, ce prevedea, în principal, obligativitatea sacrificiilor păgâne. Cei care nu se supuneau prevederiloedictului erau cumplit pedepsiți. O situație, cu totul deosebită, întâlnim acum, femeile creștine erau dezonorate, batjocorite, pângărite. Multe s-au sinucis pentru a nu cădea pradă călăilor. Printre cei mai cunoscuți creștini care au mărturisit pe Hristos, în această perioadă, amintim pe Sf. Ecaterina, care era de neam împărătesc și care a fost martirizată la Alexandria, în anul 307.

O primă schimbare, în politica religioasă a imperiului, se pare că a adus-o intrarea în scena politică a lui Maxențiu. Se pare că domnia lui trebuie reevaluată, căci „după cei mai mulți istorici, uzurpatorul care a domnit la Roma, între 28 octombirie 306 și 28 octombrie 312, ar fi fost înaintemergătorul lui Constantin, în privința recunoașterii creștinismului de către statul roman… se crede, după o analiză atentă a surselor, că portretul, trasat mai târziu de Eusebiu, a fost conform intereselor propagandei constantiniene. Cuvântul tiranus, care se găsește la Eusebiu și la alți scriitori romani, semnifică calitatea de uzurpator. De mortibus persecutorum se acordă cu Historia Ecclesiastica, asupra faptului capital, că Maxențiu a fost creștin. Ceea ce se știe, e faptul că după moartea episcopului Marcellinus, al Romai, în anul 304, scaunul roman a rămas vacant. Odată cu venirea lui Maxențiu la putere, prin încetarea persecuției și prin intervenția directă în problema Bisericii romane, scaunul episcopal a fost ocupat. Dar liniștea era departe de a se așterne peste comunitaea romană, care era mistuită de problema reintegrării celor căzuți-lapsilor. În acest context, Maxențiu a exilat doi dintre episcopii rivali, Marcel și Eusebiu, punând capăt disensiunilor interne, după care a fost ales Miltidate, la 2 iulie 310, sub păstoria căruia renaște viața spirituală și materială a Bisericii din Roma. Pentru prima dată în istoria Bisericii, la 15 mai 309, Maxențiu convoacă sinodul de la Elvira, din Spania, cel care va marca profund evoluția ulterioară a dreptului canonic. Să nu uităm că este sinodul care a impus celibatul preoților în Biserica Apusului.

În primăvara anului 311, Galeriu s-a îmbolnăvit foarte grav, medicii neputând să-l ajute. În această stare de disperare, cu acordul lui Constantin și Liciniu, el a dat la Sardica(Sofia) un edict de toleranță, la 30 aprilie 311, prin care persecuțiile încetau, iar cei condamnați se puteau întoarce la casele lor.

În ciuda edictului lui Galeriu, persecuția a continuat în Orient. Maximian Daia a încercat să organizeze păgânismul, iar populația manifesta o vădită opoziție anticreștină. Sunt cunoscuți și unii martiri, din această perioadă, printre care menționăm pe cei cinci episcopi egipteni(Petru al Alexandriei, Phileas de Thmuis), preotul Pamfil din Cezareea Palestinei și preotul Lucian din Nicomidia. Încercare lui Maximian de a cuceri regatul creștin armean, condus de Tiridate, s-a soldat cu un rușinos eșec, pentru romani.

La 5 mai 311 Galeriu a murit. Conducerea Imperiului rămânea în mâna a patru auguști: Liciniu și Maximian Daia – Răsărit și Constantin (Galia, Spania, Britania) și Maxențiu (Italia, Africa) – Apus. Un conflict între Constantin și Maxențiu era inevitabil. După ce Constantin s-a asigurat de neutralitatea lui Liciniu, a pornit împotriva lui Maxențiu, învingându-l la Turin și Verona. Lupta decisivă s-a dat însă aproape de Roma, la Pons Milvius(Podul Vulturului), la 28 octombrie 312. Maxențiu a fost învins și, pe când voia să scape cu fuga, podul Vulturului s-a prăbușit în apa Tibrului și odată cu el împăratul cu o parte din însoțitorii lui. Istoricii contemporani evenimentului atribuie această victorie, a lui Constantin, ajutorului divin. În ajunul luptei, în ziua mare, i s-a arătat pe cer semnul Sf. Cruci și inițialele XP, cu cuvintele in hoc signo vinces – întru acest semn vei învinge. Din acel moment Constantin a fost convins de victorie și a pus să se coase pe armura ostașilor și pe steagul de luptă – labarum -, semnul Sf. Cruci. Eusebiu chiar relatează că împăratul i s-a jurat că aceste lucruri sunt reale.

Între timp, Licinius intrase în conflict cu Maximian Daia, pe care l-a și învins, la 30 aprilie 313, la Adrianopol. Retăgându-se în Asia Mică, în vara aceluiași an, Daia a trecut la cele veșnice. Situația se schimbase și Liciniu era singur împărat al Orientului, iar Constantin al Occidentului.

Întâlnindu-se la Mediolan, Milanul de astăzi, din Italia, cei doi auguști au dat un edict de toleranță, pentru creștini, pe care îl redăm după versiunea lui Eusebiu de Cezareea: „Socotind încă de mai demult că nu se cade să oprim libertatea religiei, ci că ar trebui să se îngăduie fiecăruia după cugetarea și după voința sa să hotărască liber, din punct de vedere religios, de aceea am decis încă de mai înainte ca și creștinilor să li se îngăduie să-și păstreze credința sectei lor și a religiei lor.

Dar întrucât în rescriptpare că ar fi fost adăugate numeroase și variate condiții, potrivit cărora această permisiune era dată și pentru creștinii înșiși, poate că s-a întâmplat ca unii dintre ei să fi fost între timp respinși ori împiedecați de a aplica acest cult.

Întrucât, dar, eu, Constantin Augustul, și eu Liciniu Augustul ne-am întâlnit în chip fericit la Milan și am căutat să împlinim tot ce interesa binele și folosul poporului, între alte lucruri pe care le credeam utile tuturor în multe privințe, am hotărât în primul rând și să asigurăm respectul și cinstea cuvenite divinității înainte de toate, adică ne-am hotărât să acordăm creștinilor și tuturor celorlalți șibera alegere la cinstirea religiei pe care o vor, cu gândul ca orice divinitate sau putere cerească ar fi aceasta să ne poată fi de folos și nouă și tuturor ce trăiesc sub ascultarea noastră.

Drept aceea, cumpănind lucrurile în chip salutar și drept, am hotărât că voința noastră este că nu trebuie să oprim pe nimeni de a urma și alege respectarea sau ținerea religiei creștine și că fiecăruia să i se lase libertatea de a-și da consimțământul și a alege acea formă de religie pe care o crede cea mai potrivită pentru el, pentru ca divinitatea să ne arate în toate ocaziile providența și bunăvoința sa.

De aceea ne exprimăm dorința noastră în acest edict, ca respectivele condiții conținute în scrisorile noastre anterioare trimise Domniei Tale în legătură cu creștinii să fie complet suprimate și înlăturate pentru că păreau cu totul nedrepte și străine de blândețea noastră și ca de acum înainte fiecare din cei la care se referă această alegere să pată să aleagă liber religia creștină și să o practice fără nici o supărare.

Și am mai hotărât să-ți facem cunoscute, în toată întinderea lor, aceste măsuri ca să știi că am dat creștinilor amintiți putere liberă și fără piedică de a-și practica religia lor.

Iar întrucât Domnia Ta vede că noi le acordăm această libertate, fără nici o restricție, prin aceasta tot așa înțelege Domnia Ta că și altora li s-a dat îngăduința să urmeze cum doresc religia lor proprie, lucru cerut și de liniștea vremilor actuale, că fiecare e liber să-și aleagă și să practice religia care-i place. Am hotărât acest lucru pentru ca să nu lăsăm impresia că am nesocotit cultul sau religia cuiva.

Mai hotărâm totodată, în legătură cu creștinii, că locașurile în care obișnuiseră să se adune până acum și despre care stabilisem, într-o epistolă anterioară, pe care ți-am trimis-o, că lor lor li s-a dat altă destinație, de acum înainte dacă apar oameni care par că ar fi cumpărat aceste locașuri de la fiscul nostru, fie de la altcineva, să le înapoieze fără amânare și fără echivoc zișilor creștini fără plată.

Iar dacă cineva a primit acele locașuri sub formă de daruri și cer ceva în schimb de la bunăvoința noastră, aceia să se prezinte la tribunalul magistratului local, pentru ca prin mărinimia noastră să li se plătească o compensție. Prin grija Domniei Tale toate aceste bunuri vor trebui restituite neîntârziat și în înttregime creștinilor.

Și deoarece aceiași creștini nu posedau numai locașuri de cult, unde aveau obiceiul să-și țină întrunirile, ci întrucât se știe că avuseseră și alte bunuri care nu aparținuseră persoanelor singuratice, ci comunității întregi, vei da porunci ca, potrivit legii anunțate mai înainte, toate aceste bunuri să fie restituite, absolut fără nici o împotrivire, creștinilor, adică totalității sau comunității lor.

Dispozițiile amintite trebuie să fie clar respectate, pentru ca cei care vor înapoia sau vor primi în schimb prețul lor să aibă, cum am spus, nădejdea că vor fi răscumpărați potrivit mărinimiei noastre.

Oricum, trebuie să acorzi toată atenția față de comunitatea creștinilor, în sensul ca porunca noastră să fie dusă la îndeplinire cât mai repede, pentru ca, după blândețea noastră, să avem convingerea că liniștea publică e în felul acesta asigurată.

Fie ca, după cum s-a mai spus mai sus, prin această rânduială, bunăvoința dumnezeiască, pe care am simțit-o de atâtea ori, să rămână nedezmințită față de noi!

Iar pentru ca textul prezentei legi și a bunătății noastre să poată fi adus la cunoștința tuturor, e bine ca ceea ce am scris să fie afișat prin dispoziția ta, să fie publicat pretutindeni și să ajungă la cunoștința tuturor, pentru ca legea pornită din bunătatea noastră să nu rămână ascunsă nimănui”

Facem precizarea că, după felul cum este redactat, acest text nu vine de la Constantin ci de la Liciniu, care se căsătorise cu sora lui, Constantia, așa cum s-a specificat la nota 248.

Importanța edictului a fost nebănuită, întâi, pentru că a recunoscut Biserica drept o instituție organizată, sprijinită, de această dată, pe interesul împăratului pentru creștinism. Astfel, creștinismul devenea din religio ilicita o religio licita. Statutul acordat de edictul de la Milan religie, indiferent de particularitățile ei, nu este depășit de legislația civilă actuală, dimpotrivă, unele libertăți au fost îngrădite.

Din nefericire, la puțin timp, între cei doi auguști au apărut disensiuni. În 314, învins în Illyric de Constantin, el se răzbună pe creștini, persecutându-i. Acum pătimesc cei 40 de mucenici din Sevasta Armeniei, care au înghețat în lacul cu același nume. O nouă confruntare a avut loc, în anul 324, la Chrysopolis, când, în urma unei trădări, Liciniu a fost prins și condamnat la moarte, fiind executat la Tesalonic, în același an. Constantin rămânea singurul august al Imperiului, ceea ce nu se mai întâmplase din anul 285. Deși nu avem știri directe, se pare că el a reînoit edictul de toleranță, favorizându-i pe creștini. De aici înainte, creștinismul, cu excepția lui Iulian Apostatul (361-363), este favorizat în Imperiul Roman, ajungând, în anul 380, să fie proclamată religie de stat. Eronat s-a împământenit ideea că cel care a decretat creștinismul religie de stat a fost Constantin cel Mare. El a pus creștinismul pe picior de egalitate cu toate celelalte religii, ba uneori l-a favorizat, dar creștinismul a fost decretat religie de stat de Teodosie I cel Mare(379-395), la 20 februarie 380.

Convertirea lui Constantin cel Mare la creștinism a însemnat momentul unei împăcări între cultura romană și spiritualitatea răsăriteană.

Constantin cel Mare și creștinismul

Personalitatea lui Constantin cel Mare este diferit receptată și prezentată de istorici, după confesiunea căreia ei aparțin. Biserica Ortodoxă îl consideră Sfânt, Biserica Catolică îl consideră cel Mare, în timp ce protestanții îl percep ca pe un însemnat om politic, condus de interese personale și de stat, care a servit Biserica pentru a și-o aservi. Cei mai mulți istorici sunt obiectivi, în a-l aprecia pe Constantin cel Mare ca pe un om de convingere religioasă. Cea ce trebuie să înțelegem, este faptul că, el nu s-a convertit deodată, spectaculos, ci întreaga sa atitudine religioasă, în care, înr-un crescendo, a sprijinit creștinismul, trebuie astfel înțeleasă. Cât privește realitatea și sinceritateaconvertirii lui la creștinism, ea este evidentă, fiind ulterior mărturisită atât de el, cât și de contemporanii lui. Înainte de 312 religia lui era păgână, fiind adeptul lui Sol invictus, cultul sincretist al soarelui, și al lui Appolo, de la care ar fi primit o viziune în templul din Nimes, în Galia, în 310. S-au făcut speculații precum că ar fi cunoscut creștinismul până în 312, prin intermediul mamei sale Elena.

În anul 312, în timpul războiului cu Maxențiu, schimbarea lui Constantin este majoră, surprinzătoare și incontestabilă. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea și lui Lactanțiu, în ajunul luptei, dată la 28 octombrie 312, la Pons Milvius(Podul Vulturului), împăratul Constantin a avut o vedenie, în plină zi. A văzut pe cer semnul Fiului Omului, adică o cruce luminoasă, deasupra soarelui, ce avea ourmătoarea însemnare: în hoc signo vinces. Vedenia a fost lămurită noaptea, când împăratul a avut iarăși o viziune, în care Mântuitorul Hristos i s-a arătat, cu același semn al crucii, cerându-i să cose pe steagurile ostășești semnul biruinței asupra morții, semn care să le fie protector împotriva vrășmașilor. Înțelegând mesajul, a doua zi, Constantin a dat ordin ca să fie confecționat un steag special, care avea imprimată monograma creștină XP, sau hrismoniul. Stagul s-a numit labarum, iar semnul Sf. Cruci s-a cusut și pe armura soldaților. Dar iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea despre acest evenimet: „Către Acesta și-a înălțat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui și implorându-l să-i descopere cine este El și să-și lase dreapta Sa asupra țelului care-i șade înainte. Și, cum ședea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva- poate nu ne-ar fi tocmai ușor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuși împăratul, purtătorul de biruință, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înșine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiți vrednici de cunoștința și de prezența sa(iar el adăugase spre încredințarea vorbelor sale /puterea / jurămintelor), cine-mă întreb- ar mai putea pune la îndoială exactitatea mărturisirii, ami ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuși mărturie despre adevărul ei ? Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începea să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei Cruci întocmite din lumină și că odată cu ea putuse desluși un scris glăduind: Să biruiești întru aceasta !; după care, la vedera unei asemenea priveliști, fuseseră cuprinși de uimire și el și întreaga oaste (care, cum mărșăluia pe drum, venea pe urmele sale, și de aceea asistase și ea la minune). Această arătare povestea Constantin că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea și adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Și, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu, cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu dușmanul. În zori, trezindu-se, le împărtășise și prietenilor săi taina; după care chenase la sine meșteri în prelucrarea aurului și a nestematelor, se așezase el însuși în mijlocul lor și le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească și ei la rândul lor așa, din aur și din pietre scumpe. Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuși să privim chiar cu ochii noștri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei cozi de lance înalte și poleite cu aur era prinsă pieziș o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur și bătută cu pietre nestemate, de toate culorile, prinse des, care în lumina zilei scânteiau – o lucrătură de o frumusețe nespusă – la privit. Bucata aceea de pânză prinsă de stinghie avea înălțimea egală cu lungimea ei; iar partea întinsă a lancei – care era foarte înaltă – avea îndată sub biruitorul semn al crucii( chiar în sulul fâșiei de pânză descrise de noi) imaginea – închipuită până la piept , și din aur – a de – Dumnezeu – iubitului nostru împărat, precum și pe aceea a fiilor săi. Ei bine, de acest însemn mântuitor s-a folosit împăratul necurmat, în chip de semn ocrotitor împotriva a toată puterea potrivnică și vrășmașă. Și a trimis poruncă tuturor unităților sale să poarte în fruntea lor câte un însemn alcătuit după modelul acela…Așadar – cam în aceeași vreme – tulburat de viziunea avută și nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu decât Celui ce i Se arătase, a chemat Constantin la sine pe inițiații în învățăturile Lui, pe care i-a întrebat ce fel de Dumnezeu era acela și care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei i-au răspuns că Acela era Însuși Dumnezeu, Fiul Unul-Născut al singurului Dumnezeu, și că semnul era simbolul văzut al nemuririi și însemnul triumfal al biruinței pe care El o avusese asupra morții, într-o vreme când sălășluise în treacăt pe pământ. După aceea, l-au mai învățat ei arătându-i care fusese pricina acestei veniri pe pământ și chipul anume în care se petrecuse iconomia Lui față de oameni. Cam în acest fel a fost el învățat atunci. Pe de altă parte, dumnezeiasca arătare, pe care într-un chip atât de neobișnuit o putuese el vedea chiar cu ochii săi, îl umplea de uimire. Și comparând el cereasca viziune cu tâlcuirea cuprinsă în învățătura lor, se întărea în gândurile lui, din ce în ce mai încredințat că Însuși Dumnezeu îl adusese la cunoașterea ei. Drept aceea a și cerut Constantin să cerceteze Sfintele Scripturi, iar dintre preoții lui Dumnezeu și-a făcut sfetnici, adăugând că Dumnezeul Cel văzut de el se cerea slujit cu toată osârdia. În fine, o dată încins cu platoșa acestor semne prevestitoare de bine, a purces și el la luptă să înăbușe amenințarea focului tiraniei”. Față de cea a lui Lactanțiu, relatarea lui Eusebiu, din Viața lui Constantin, alcătuită după moartea împăratului, este mai bogată, evenimentul fiind îmbrăcat și într-o aură de legendă, ceea ce nu pune la îndoială veridicitatea actului în sine. De altfel, apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cerești destul de rare, totuși menționate de istoria bisericească. Biserica Ortodoxă chiar pomenește un astfel de eveniment la 7 mai, în amintirea arătării Sf. Cruci la Ierusalim, în anul 351. Ceea ce trebuie remarcat, este comportamentul împăratului, față de creștinism, după acest eveniment. „Panegiricul de la Trier, din toamna anului 313, precizează că după intrarea în Roma împăratul nu a urmat drumul tradițional, de triumf, spre Capitoliu și n-a adus jertfă lui Jupiter. Autorul Panegiricului de la trier nu menționează nici o divinitate păgână, care l-ar fi ajutat să câștige lupta la Ponce Milvius, ci face doar referiri la indicațiile divine – divina praecepta-, date în taină lui Constantin, și care trebuie puse în legătură cu Dumnezeul creștinilor”. Din ce în ce mai mult, Constantin s-a apropiat de creștinism, ajustând uneori și încreștinând mărturii ale trecutului său. Spre exemplu, după indicațiile sale, propria-i statuie, din Forul de la Roma, a fost modificată, așezându-i-se în mâna dreaptă o cruce. Eusebiu de Cezareea nu trece neobservat acest gest și ne redă inscripția adăugată atunci:”Prin acest semn aducător de mântuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat orașul vostru de sub jugul tiranului, am eliberat Senatul și poporul roman, redându-i vechea demnitate și strălucire”. Din două scrisori, trimise de Constantin, una în Orient, lui Maximin, prin care-i cerea să adopte o atitudine binevoitoare față de crștini, și alta în Africa, adresată prefectului Anullius, prin care-i cerea să redea creștinilor bunurile confiscate, putem deduce simpatia pe care împăratul o nutrea față de creștinism. Dar nu doar la stadiul simpatiei s-a mărginit Constantin, ci a ajutat efectiv Biserica. Așa înțelegem gestul său, prin care trimite o sumă mare de bani episcopului Caecilian de la cartagina, spre a o folosi pentru „clerul dreptmăritului și prea sfântului cult ortodox”. Istoricii cred că o influență deosebită, asupra comportamentului procreștin al împăratului, l-a avut episcopul Osiu de Cordoba, care i-a fost consilier personal, în problema religioasă. În aceleași coordonate se înscrie și faimosul Edict de la Milan. Împrejurările în care s-a dat acest act normativ, ce schimba statutul creștinismului, sunt astăzi mai bine cunoscute. În februarie 313, Constantin și Liciniu cad de acord asupra acordării libertății depline de credință și manifestare a creștinilor. Era ajunul nunții lui Liciniu cu Constanția, sora lui Constantin. Până de curând se credea că edictul a fost promulgat în Occident. Astăzi se susține că el a fost promulgat, printr-un rescript, la 13 iunie 313, de către Liciniu, la Nicomidia. Creștinismul devenea o religie licită, egală cu toate celelalte culte păgâne, dar atitudinea lui Constantin depășește stadiul de toleranță, trecând la cel al simpatiei și protecției față de acesta. Astfel, a început să înlăture din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, precum răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea, etc. S-a îmbunătățit situația celor întemnițați, iar preoții și episcopii au primit dreptul a-i proclama liberi în Biserică. Au avut loc și alte reforme, dintre care menționăm: la 3 iulie 321 la Cagliari, capitala provinciei Sardica, a fost proclamată o Constituție către Helpidius, vicarul Romei, asupra observării zilei soarelui, din care nu s-au păstrat două fragmente, în Codex Theodosianus și în Codex Justinianus. Prin aceasta se interzicea activitatea judiciară și orice lucru în mediile urbane. Numai locuiitorii din mediile rurale puteau lucra la câmp.

După 317, Constantin a început să bată monete, pe care erau imprimată monograma creștină și abia după victoria spupra lui Licinius, din anul 323, emblemele păgâne sunt îndepărate, de pe acestea. Tot după această dată, în funcțiile administrative sunt preferați creștinii. Pentru liniștea și unitatea Imperiului, împăratul Constantin a convocat cel dintâi sinod ecumenic, de la Niceea, din anul 325, iar din 324 și până în 330 a construit o nouă capitală, pe locul vechii cetăți Byzantion, pe care a inaugurat-o la 11 mai 330, și care i-a luat numele, orașul lui Constantin sau Constantinopolis, numit și Noua Romă. Era o copie a Cetății Eterne, pe care a execcutat-o cu scopul de a putea atrage administrația și a-i oferi aceleași condiții. Dacă ar fi să luăm în calcul cele relatate de Eusebiu de Cezareea, atunci ar trebui să spunem că împăratul a construit și 50 de biserici în noua capitală. În acest scop el comanda un număr de 50 de evanghelii la Cezareea Palestinei. În aceeași atmosferă ctitoricească, de locașuri sfinte, se înscrie activitatea celorlalți membri ai familiei sale, mama sa Elena, sora Anastasia, soția Fausta, fiica Constantina. La Antiohia, Roma, Tyr, Nicomidia și Ierusalim s-au ridicat numeroase locașuri de cult, unele existente până astăzi. La Ierusalim Sf. Elena, împreună cu patriarhul Macarie au descoperit Crucea Răstignirii Mântuitorului(14 septembrie 321). Clerului și credincioșilor le-au fost retrocedate bunurile confiscate în vremea persecuțiilor, iar episcopii au primit numeroase ajutoare financiare și materiale, atât pentru construirea de locașuri sfinte cât și pentru bunul mers al misiunii creștine.

Constantin – episcop al celor din afară și Pontifex maximus

Este un lucru îndeobște cunoscut, că Sf. Constantin s-a botezat pe patul de moarte și și-a păstrat caliatatea de Pontifex Maximus toată viața. Întâi, la vremea respectivă, încă mai era o practică primirea botezului spre sfârșitul vieții. Omul știa că botezul șterge păcatul strămoșesc și toate păcatele săvârșite până atunci. Evlavia avea forme de manifestare diverse și dorința de a dobândi veșnicia poate fi invocată în argumnetarea acestei practici. În ceea ce-l privește pe împăratul Constantin cel Mare, dacă ar fi să dăm crezare celor afirmate de Eusebiu de Cezareea, atunci trebuie să precizăm că el și-a rezervat și o responsabilitate în Biserică, considerându-se episcop al celor din afară –επισκοπος των εκτος -. Departe de a fi luată ca atare, expresia episcop al celor din afară, a fost tălmăcită și răstălmăcită de istorici, în decursul timpului, Astfel, „unii consideră că împăratul avea în vedere faptul că episcopii Bisericii se adunau în sinoade ecumneice, iar el emitea legi pentru buna organizare a Bisericii. Alții considerau că prin această calitate împăratul încerca impunerea creștinismului în afara granițelor imperiului, cum ar fi fost czul uneia din condițiile păcii dintre bizantini și goți , încheiată în anul 332”. Părerea lui Eusebiu de Cezareea era alta, și anume, că împăratul Constantin a fost ales și rânduit de Dumnezeu ca un episcop comun – κοινος επισκοπος, de aceea îl și prezintă șezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei.