Istoria Bisericeasc ă Universal ă este cercetarea si expunerea [628302]

REZUMAT IBU

Defini ție.
Istoria Bisericeasc ă Universal ă este cercetarea si expunerea
metodic ă a vieții Bisericii cre stine în general, privite în dezvoltarea si
acțiunea ei intern ă si extern ă.
Împărțirea Istoriei Biserice sti.

Studiul Istoriei Biserice sti se poate împ ărți atât dup ă conținut cât si dup ă timp. Dup ă
conținut Istoria Bisericeasc ă este privit ă în răspândirea cre stinismului în raporturile cu
lumea. Dup ă timp, Istoria este împ ărțită pentru studiu în perioade mai mari sau mai mici. Ea
cunoa ste trei evuri: antic , mediu si modern .
În locul împ ărțirii în evuri, care sunt prea întinse, s -a adoptat împ ărțirea în perioade mai mici,
aplicat ă de unii istorici biserice sti mai noi.
Perioada I , de la Întruparea Mântuitorului pâna la 324, când Constantin cel Mare începe a
domni singur peste tot ImperiulBizantin . Perioada a II -a, de la 324 pâna la 787, perioada
Sinoadelor ecumenice si a Părinților biserice sti. Perioada a III -a, de la 787 pâna la 1054,
epocă de cristalizare a catolicit ății sau universalit ății Bisericii.
Perioada a IV -a, de la 1054 pân ă spre sfâr situl secolului al XV -lea,este o perioad ă de
confrunt ări între Ortodoxie si Romano -Catolicism,cu marile conflicte între papalitate si
suveranii din Apus, cu cruciade, scolastic ă, căderea Imperiului Bi zantin în anul 1453, etc.
Perioada a V-a, se întinde din secolul al XVI -lea pân ă la sfâr situl secolului al XVIII -lea,
fiind perioada marilor fr ământări aduse de Reforma protestant ă în sânul Bisericii Romano –
Catolice si a marilor nemul țumiri care vor preg ăti Revolu ția francez ă din 1789.
Perioada a VI-a, de la 1800 pân ă astăzi, este epoca critic ă a diviz ării crestinismului, a
întăririi curentului laicizant, a constituirii în R ăsărit a multor Biserici na ționale autocefale, a
apariției mi scării ecumenice.

IZVOARELE ISTORIEI BISERICE STI UNIVERSALE STIIN ȚE AUXILIARE.

Izvoarele Istoriei Biserice sti Universale se împart în divine
(cărțile Sfintei Scripturi ) si omene sti (cre stine si necre stine).
Dintre scriitorii cre stini greci din primele trei secole lucr ări cu caracter istoric ne -au lăsat:
Hegesip (+180?), care a scris Memorii ;
Iuliu Africanul (+240 -250), care a scris Cronografii.
Epifaniu (+403), episcop de Salamina, în Cipru, ne -a lăsat o lucrare despre istoria ereziilor,
Panarion (Cutiu ță cu medicamente ) sau Contra tuturor ereziilor , îndreptat ă contra a 80 de
erezii.
Părintele Istoriei Biserice sti este îns ă Eusebiu de Cezareea (+340). Acesta este autorul unei
Cronici a lumii , de la na sterea lui Avraam (2016 î.Hr.)pân ă la anul 302 d.Hr. O alt ă lucrare
important ă este Istoria Bisericeasc ă, în 10 c ărți, în care expune evenimantele cre stine de la
Nasterea lui Hristos pân ă la anul 324. Alte lucr ări sunt: Despre martirii din Palestina , în care
istorise ste persecu ția cre stinilor dintre anii 303 -311; si Viața Fericitului Constantin , în 5
cărți, scris ă în anul 337. Istoria lui Eusebiu de Cezareea a fost continuat ă de trei istorici
greci: Socrate, Sozomen si Teodoret al Cyrului, avoca ți din Constantinopol, autori si ei ai
unor Istorii Biserice sti.
Au mai scris lucrări cu caracter istoric:
Teodor Lectorul (pe la anul 530),

Evagriu Scolasticul (+către 600),
Filip de Side (sec.V),
Filostorgiu (+dup ă 425),
Gelasiu de Cizic (sec.V),
Zaharia Retorul sau de Gaza (+553),istoric monofizit,
Ioan Malalas , adic ă Retirul (+557).
Dintre istoricii bizantini care au scris în domeniul Istoriei Biserice sti Universale men ționăm
pe:
Nichifor Calist Xantopol (+1341);
Nichifor Gregoras (+1360).
Dintre scriitorii latini se eviden țiază în originalitate :
Lactan țiu cu lucrarea De mortibus persecutorum , care este o prim ă istorie a persecu țiilor
crestine sub împ ărații romani. Latinii au f ăcut traduceri după istoricii greci cre stini: Ferictul
Ieronim (+420), a tradus Cronica lui Eusebiu , Rufin(+410), a tradus 9 c ărți din Istoria
Bisericeasc ă a lui Eusebiu de Cezareea; Sulpiciu Sever (+420), a scris Historia Sacra , o
cronic ă universal ă în dou ă cărți; Paul Orosius, a scris Historiae adversus paganos , în 7 c ărți,
în anul 417 d. Hr.; M.A. Casiodor (+583)a întocmit dup ă istoricii greci : Socrate, Sozomen si
Teodoret, o Istorie tripartit ă, apoi a continuat pe Socrate pân ă la 518. Istoria lui Casiodor a
fost mult citit ă si a servit ca model istoricilor din Occident, în Evul mediu.

STAREA LUMII GRECO -ROMANE SI IUDAICE LA
APARI ȚIA CRE STINISMULUI
Lumea greco -roman ă la Na sterea Mântuitorului.
Țara Sfânt ă, Palestina, în care s -a petrecut si realizat mântuirea neamului omenesc, se afla
atunci sub ocupa ție roman ă, Întreaga lume civilizat ă, cu excep ția unor regate pu țin cunoscute
din Orientul îndep ărtat, era sub domina ția Romei. Roma, a sezarea originar ă din care a
crescut Imperiul, întemeiat ă la 753 î.Hr., a atins un grad avansat de organizare politic ă, pe la
începutul sec. V, în cadrul unei forme de guvern ământ republicane. romanilor. General ul
Pompei cucere ste Pontul si Caucazul, transform ă în 63 î.Hr. Siria în provincie roman ă, de
unde va cuceri imediat Iudeea cu Ierusalimul. În acela si timp, între 58 -57 î.d.Hr. Iulius Cezar
cucere ste Galia si o transform ă în provincie roman ă. Rivalitatea dintre cei doi generali se
încheie în anul 48 î.Hr. prin înfângerea lui Pompei.
În 44 Cezar este asasinat, izbucnind un nou r ăzboi civil. Brutus si Casius, principalii
exponen ți ai conspira ției căreia i -a căzut victim ă Cezar, se v ăd confrunta ți cu triumvir ii:
Marc Antoniu, Octavian, fiul adoptiv al lui Cezar, si marele pontif Lepidius. Triumvirii
câstigă, iar Octavian devine st ăpân si peste partea lui Lepidius.
Octavian câ stigă conflictul armat cu Antoniu, la Actium în 32 î.Hr., si rămâne singurul
stăpânito r al lumii romane, primind din partea Senatului, în anul 27 î. Hr., si supranumele de
Augustus. El r ămâne pân ă la 14 d.Hr. în fruntea celui mai puternic Imperiu pe care l -a
cunoscut vreodat ă Istoria. Succesorii lui Octavian August, în timpul c ărora s -a organizat
Biserica primar ă au fost:
Tiberiu (14 -37), Caligula (37 -41), Claudiu (41 -54), Nero (54 -68).
Orasele mai însemnate, care vor juca si un important rol în r ăspândirea cre stinismului, erau:
Roma ( caput mundi ),Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Cartagina.
Statul roman era condus de împ ărăt si de Senat (diarhie) si era împ ărțit în trei categorii de
provincii. Erau Provincii imperiale , conduse de un legat care reprezenta pe împ ărăt;
senatoriale , conduse de un proconsul; si unele provincii cu situa ție special ă (precum Egiptul,
Palestina,Mauritania) erau conduse de un procurator.

Armata, func ționarii si legile asigurau ordinea si linistea.Popoarele supuse erau mul țumite de
pacea ( pax romana ) care era asigurat ă si garantat ă, ceea ce crease o situa ție binef ăcătoare,
apreciat ă de către cre stini. Întinderea Imperiului, desfiin țarea grani țelor,u surința legăturilor
printr -o rețea de comunica ții rapide ( sunt renumite în Europa, spre exemplu a sa-zisele
drumuri: Via Apia , Via Aurelia, Via Flaminia,Via Augusta, Via Ignatia ), vor contribui din
plin la rapiditatea propov ăduirii Evangheliei lui Hristos .

Starea religioas ă

Amestecul de popoare si de culte a creat sincretismul religios, numit si theocrasie , adic ă
amestec de zei. Sincretismul tindea la formarea unei religii universale, cu idei luate de la mai
multe culte,înl ăturând pe cele ale unor popare locale. Unitatea religioas ă era asigurat ă în
Imperiu de cultul împ ărătului, de origine oriental ă.
Cu excep ția iudeilor, pop oarele vechi din Imperiu erau politeiste si idolatre. Fiecare popor
avea religia sa. Imperiul, dintr -o diploma ție abil ă, le tolera pe toate, cu excep ția unor culte
socotite periculoase Statului ( cel al druzilor în Galia, unele culte siriene si egiptene, si mai
târziu Cre stinismul).

Filozofia timpului.

Cugetarea filozofic ă de la începuturile cre stinismului era eclectic ă, ea împrumutând câte ceva
din toate sistemele. Într -o epoc ă în care filozofia î si asumase sarcina de a satisface trebuin țele
religioase a le omului, rena sterea filozofiei lui Pitagora era un efort absolut normal.
Pitagorismul era filozofia cea mai religioas ă a antichit ății. Dar influen ța neopitagorismului,
ca de altfel a tuturor celorlalte sisteme filozofice ale vremii a fost redus ă în raport cu rolul
considerabil pe care l -a avut în via ța intelectual ă a epocii elenistice .
Stoicismul si epicureismul .
Sprijinindu -se pe filozofia anterioar ă a lui Heraclit, stoicismul lui Zenon, întemeiat pe
materialism si panteism, urm ărea să descopere indi vidului binele suprem, precum si metoda
prin care s ă si-l însu sească. Socotea totodat ă că lumea este condus ă de necesitate,admitea
că răul este necesar, recomanda în moral ă apatia si justifica viciile si sinuciderile.
Epicureismul lui Epicur se fundamenta pe filozofia lui Democrit si profesa indiferentismul
religios si nega Providen ța.Morala lui Epicur, conform ă cu logica sistemului s ău, care reduce
totul la senza ție, plăcere, este arta de a dirija via ța omului spredobândirea fericirii.

Starea lumii iudaice.

Situa ția politic ă.

Civiliza ția ebraic ă s-a constituit si a durat timp de 14 secole pe un teritoriu foarte restrâns.
Denumirea de Palestina a fost dat ă de romani dup ă anul 70 d. Hr. (denumirea deriv ă de la
termenul Pelistim în ebraica veche desemna pe Filisteni). Din imensul rezervor de popula ții
semite au coborât triburi, venind dinspre Urul Caldeii, conduse de Abraham. Majoritatea au
rămas în Palestina, dar unele triburi, în c ăutare de p ăsuni, au migrat în Egipt.
Textele egiptene si akkadie ne îi numesc habiru -mercenari, asocia ți, iar cele ebraice ivri « de
dincolo », veni ți din r ăsărit, de unde si numele de evrei . În timpul domniei lui Ramses al II –
lea, condu si de Moise ( Masu în egiptean ă si Mosé în ebraic ă) au migrat din regiunea Deltei
Nilului spre r ăsărit, str ăbătând nordul Peninsulei Sinai, ocolind Marea Moart ă prin sud si
trecând Iordanul prin partea estică, au ajuns în Canaan ( Țara F ăgăduinței). În timpul acestei

migra ții, care a durat aproximativ 40 de ani, evreii s -au organizat int r-o confedera ție de
triburi, începând procesul de constituire a poporului Israel (nume schimbat dat lui Iacob,
succesorul lui Isac – Facerea XXXII, 29).
Împrăstierea poporului evreu a început odat ă cu căderea Regatului de Nord, în anul 722
î.Hr., când împ ăratul Sargon al Asiriei i-a deportat pe locuitorii lui Israel si i-a asezat în
colonii în Asia.
Urmeaz ă o altă period ă cauzat ă de căderea Regatului de Sud în timpul lui Nabucodonosor,
în anul 586 î.Hr. Diaspora iudaic ă s-a datorat si faptului c ă după Edictul dat de regele
persilor Cyrus, în 538 î.Hr.,numero si iudei au dorit s ă rămână în Babilon decât s ă profite de
măsurile edictului care d ădeau posibilitatea reîntoarcerii în patrie.
Iudeii întor si au rezidit templul sub Zorobabel si s-au reorganizat.Alexan dru cel Mare,
înving ătorul per silor, a favorizat pe iudei folosindu -i ca element colonizator în ora sele
înfiin țate de el, în special în Alexandria. Dup ă moartea lui Alexandru Macedon, care a fost
întru totul favorabil evreilor, Palestina a ajuns sub dinastia greac ă a Egiptului, iar în anul 198
î.Hr. a trecut sub dinastia greac ă a Seleucizilor din Siria. Sub st ăpânirea Seleucizilor, în
special sub Antioh IV Epifanius (174 -164 î.Hr.) evreii au fost supu si unei intensive eleniz ări.
Regele a interzis cult ul mozaic, a profanat templul din Ierusalim si a introdus pedeapsa cu
moartea pentru iudeii care cutezau a pr ăznui sabatul si a practica circumciziunea. Patrio ții
iudei, sub conducerea fra ților Macabei, din familia preo țească a hasmoneilor, s -au ridicat
împotriva intoleran ței si împil ării seleucide reusind s ă elibereze Țara Sfânt ă. Hasmoneii,
devin c ăpetenii -arhierei si regi – ale poporului iudeu, dominând cu oarecare schimb ări pân ă
în anul 37 î.Hr., când tronul davidic va fi ocupat abuziv de c ătre un rege străin de neam, Irod
Idumeul.
Frații Macabei au restabilit cultul la Templu, pe care l -au rezidit, si au reu sit să formeze un
stat teocratic, independent, condus de un sinedriu, un fel de senat, alc ătuit din 70 de membri
cu un presedinte.
În veacurile I î. si d.Hr., iudeii nu constituiau o unitate strâns legată din punct de vedere
religios, ci se aflau împ ărțiți, precum se stie, în mai multe grup ări sau secte politico –
religioase, care se luptau între ele. Nu era vorba numai de dispute orato rice. S -a ajuns pân ă la
dispute armate, care puneau în primejdie îns ăsi existen ța statului iudeu. Fariseii, care erau
dusmanii regelui hasmoneu Alexandru Ianeu(103 -76 î.Hr.), prieten si sus ținător al
saducheilor, au apelat la regele Demetrios III Eucairos din Siria (94 -88 î.Hr.). Dup ă
înfrângerea regelui din Siria, au fost r ăstigni ți pe cruce un num ăr de peste 800 de farisei.
Revan sa lor vine dup ă moartea lui Demetrios, când so ția acestuia, Salomea Alexandra (76 -67
î.Hr.) a fost favorabil ă fariseilor,care a u executat un num ăr mare de saduchei. Dup ă moartea
acestei regine, fariseii sus țin pe regele Hircan, iar saducheii pe Aristobul.
Războiul civil duce la ocuparea Ierusalimului de c ătre generalul roman Pompei, în anul 63
î.Hr. Luptele armate au încetat între cele două partide politico -religioase pe vremea domniei
lui Irod cel Mare (40 î.Hr. -4 d.Hr.), care i -a urm ărit cu o ur ă sălbatic ă atât pe farisei, cât si pe
saduchei. În schimb a protejat si cinstit în chip deosebit pe membrii altei secte iudaice,
esenien ii, pe care îi onora « mai mult decât pe o persoan ă muritoare », dup ă cum afirma Iosif
Flaviu.
Irod cel Mare rezide ste Templul, în anul 20 î.Hr., ridic ă orasul Cezareea la țărmul M ării
Mediterane, unde -si stabile ste capitala, introduce în Palestina jocuri păgâne si slăbeste
influen ța preoților iudei. La moartea lui Irod cel Mare romanii împart țara între cei trei fii:
Arhelau, Irod Antipa si Filip. Nepotul lui Iord cel Mare,
Irod Agripa, devine rege al întregii Palestine (41 -44 d.Hr.). Țara este condus ă apoi numai de
procuratori. Ap ăsarea st ăpânirii romane cre ste,certurile dintre partidele iudaice sl ăbesc
națiunea, zelo ții si profe ții falsi agită poporul si urmeaz ă revolte si interven ții sângeroase ale

trupelor de ocupa ție. Sub împ ăratul Nero (54 -68 d. Hr.) izbucne ste războiul iudaic. Trupele
noului împ ărat Vespasian (69 -79 d.Hr.),conduse de fiul s ău Titus, vor cuceri cetatea sfânt ă în
anul 70. La 10 august 70 a fost cucerit si ars Templul. Ultimile rezisten țe iudaice au fost
fortărețele Herodium, Macherus si Massada, care este cucerit ă abia în aprilie 73 d.Hr. Țara
Sfânt ă va deveni o provincie imperial ă autonom ă, condus ă de un legat . Legiunea a X -a a fost
asezată ca si garnizoan ă în Ierusalim. Țara îsi va pierde numele s ău oficial de Iudeea si este
înlocuit cu cel de Palestina. Sinedriul a fost suprimat si institu ția arhieriei dispare si ea.
Templul nu mai exist ă iar cultul național nu se va mai celebra. Toate institu țiile religioase ale
iudeilor se prăbusesc într -o catastrof ă națională. Se îm plineste astfel profe ția Mântuitorului
privind viitorul Ierusalimului ( Matei XXIV, 2).

Partidele si grup ările religioase iudaice

1. Fariseii « cei ale si », « cei separa ți », « cei
selecționați ».Fariseii au constituit cea mai mare si mai influent ă grupare religioas ă a
perioadei apari ției Cre stinismului. Sub acest nume ei intr ă în istorie la scurt ă vreme dup ă
epoca Macabeilor, în timpul lui Ioan Hircan (135 -105 î.d.Hr.), când au exercitat o mare
influen ță

2. Saducheii
Ca grupare organizat ă, saducheii apar destul de târziu în istorie, în timpul domniei lui Ioan
Hircan (135 -105 î.Hr.). Nu au format un partid compact si numeros, recruta ți fiind din
aristocra ția sacerdotal ă, respectiv din arhierei si marile familii preo țesti.

3. Esenienii.
Istoricul iudeu Iosif Flavius vorbe ste de esenieni ca de a treia dintre filozofiile sau scolile de
gândire evreie sti. Se pare c ă au ap ărut în istorie sub domnia lui Ionatan (160 -142 î.Hr.) si
probabil provenind dintre hasidimii epocii Macabeilor .

4. Zelo ții.
Aceast ă grupare întruchipa na ționalismul extremist iudaic,fiind produsul setei de eliberare
națională a poporului iudeu. Ei apar în Istoria iudeilor, desp ărțindu-se de farisei, în timpul
recens ământului organizat de Quirinius, în anul 6 d.Hr. Condu si de Iuda Galileanul si de
Sadoc fariseul au împins poporul la o r ăscoală împotriva romanilor.

5. Samaritenii .
Samaritenii sau samarinenii apar în trecutul îndep ărtat al istoriei evreilor, oprindu -se undeva
la momentul c ăderii Samariei în anul 722 î.Hr. sub stăpânire asirian ă. Ei erau descenden ți ai
coloni stilor adu si în diferite epoci pentru a repopula Samaria.

6.Terapeuții erau o sect ă iudaic ă din apropierea Alexandriei. Ei duceau o via ță
contemplativ ă si interpretau Vechiul Testament alegoric. Organizau agape religioase cu
cântece si dansuri.

IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII,
ÎN IZVOARELE ANTICE PROFANE

Izvoarele istorice ale vie ții lui Iisus sunt scrierile cre stine, în frunte cu scrierile
neotestamentare. Primele dintre ele au fost scrise îndată după anul 50 d.Hr., deci la numai 20
de ani de la r ăstignirea Mântuitorului. Dac ă ținem seama c ă autorul celor mai multe dintre
Epistolele neotestamentare, Apostolul Pavel, a fost, înainte de convertire (32 -36 d. Hr.) un
adversar al cre stinismului si că autorul uneia dintre Epistolele sobornice sti, Sfântul Apostol
Iacob, ruda Domnului, este de la sine în țeles cât de importante si incontestabile sunt datele pe
care le cuprind acestea.
Un num ăr de scrieri apocrife, completeaz ă sau contrafac scrierile canonice ale Noului
Testament, con țin poate unele elemente istorice, cunoscute de tradi ția cre stină, dar acestea
sunt tardive si tenden țioase.

Stiri din surse necre stine despre Iisus Hristos .

Stirile acestea sunt pu ține. Importan ța mărturiilor necre stine nu const ă atât în
informa țiile pe care le transmit, cât în faptul c ă vin să confirme datele neotestamentare,
fundamentând astfel valoarea istoric ă a scrierilor inspirate .
Ni s-a păstrat o Epistol ă, de o autenticitate îndoielnic ă, a unui sirian Mara c ătre fiul s ău
Serapion , redactat ă în sirian ă între anii 70 -170, în care se vorbe ste despre Înțeleptul rege al
iudeilor, a c ărui moarte a adus ruina poporului iudeu.
Un alt document ar fi Scrisoarea unui rege al Edesei Abgar V Ukama (cel Negru 4 -7, 17 -50
d.Hr.) către Iisus Hristos si Răspunsul Mântuitorului c ătre Abgar . Scrisoarea Îl invita pe
Iisus s ă-l vindece pe rege, dar Iisus îi r ăspunde c ă va trimite doar pe unul dintre ucenicii săi.
Persoana regelui este istoric ă, dar coresponden ța nu pare a fi autentic ă.
Acta Pilati si Epistola lui Lentulus , un pretins prieten al lui Pilat, adresate amândou ă
Senatului roman, cunoscute din sec. III, sunt apocrife. Dac ă prima vorbe ste batjocoritor la
adresa lui Iisus, cea de a doua face o descriere frumoas ă a chipului lui Iisus Hristos, dup ă
care s-au orientat pictorii reproducând chipul presupus real al Mântuitorului.

Mărturii iudaice.

Între m ărturiile iudaice despre Iisus Hristos, cea mai important ă este, desigur, cea a
istoricului Iosif Flaviu (37/38 -100d. Hr.) 1. Mărturia sa este extrem de important ă deoarece a
trăit în primul secol al erei cre stine, si a putut cunoa ste multe despre crestinismul primar.
Important este si faptul c ă acest istoric iudeu aduce mărturia necre stină cea mai amical ă
despre Iisus.
În două locuri în lucrarea sa Antichit ăți iudaice se refer ă la Iisus Hristos. La cap. XVIII, 3, 3
se găseste acel testimonium Flavianum , cu urm ătorul cuprins: « Cam în acea vreme a tr ăit
Iisus, un om în țelept, dac ă putem să-l numim om. El era f ăcător de lucruri minunate si
învățător al oamenilor care primesc cu pl ăcere cele adev ărate. Si a câ stigat de partea sa pe
mulți iudei si pe mul ți eleni. Acesta era Hristosul (  ). Si atunci când
Pilat, în urma denun țului din partea conduc ătorilor neamului nostru L -a condamnat la cruce,
cei care L -au iubit de la început n -au încetat a -i fi ata sați. Căci El s -a arătat iar ăsi viu a treia
zi, dumnezeie stii prooroci spunând despre El acestea si alte mii de lucruri minunate. Nici
chiar acum nu s -a sfâr sit cu neamul cre stinilor, care -si iau numele de la El ». Textul acesta a
fost socotit ca neautentic, mai ales datorit ă afirma ției directe: Acesta era Hristosul.

La cap. XX, 9, 1 Iosif Flaviu vorbe ste despre uciderea lui Iacob, ruda (fratele) Domnului. În
acest text îl identific ă pe Iacob, primul episcop al Ierusalimului, ca « fratele lui Iisus, Cel
numit Hristos ». Iisus, Cel numit Hristos este pentru Iosif Flaviu un personaj istoric foarte
bine cunoscut. Îl men ționeaz ă pentru mai precisa identificare a acelui Iacob, care a fost ucis
ilegal de nevrednicul arhiereu Ana al II -lea. Modul în care vorbe ste aici despre Iisus Hristos,
fără a sim ți nevoia unor preciz ări suplimentare, las ă să se înțeleag ă că Acesta a fost
prezentat mai pe larg cititoril or într -un alt text.
Talmudul (Misna si Ghemara – codificarea tradi ției vechilor rabini si comentariul acesteia)
constituie o alt ă categorie de m ărturii iudaice despre Iisus. În el se g ăsesc vreo 20 de
mențiuni despre Iisus,toate ostile si denigratoare. El este numit: acest om, Nazarineanul, cel
nebun, cel spânzurat pe lemn, Ben Pandera, Absalon. A urmat învățătura lui Iosua Ben
Perachia, pe care l -a urmat în Egipt, unde a învățat vrăjitoria. El a fost ucis cu pietre, apoi
spânzurat pe lemn ca hulitor, dup ă ce a fost judecat si vreme de 40 de zile nu s -a găsit nimeni
să dea o m ărturie în favoarea Sa.
Conținutul ostil si denigrator al acestor informa ții este explicabil datorit ă adversit ății
iudaismului fa ță de Cre stinism

Mărturii ale autorilor latini.

La mărturiile iudaice se adaug ă câteva m ărturii importante din scrierile unor autori latini.
a. Primul text latin este o Scrisoare a lui Plinius cel Tân ăr către împ ăratul Traian, pe la
anii 111 -113 d. Hr. Plinius fiind guvernator al Bitiniei în acest timp îl întreab ă pe împ ărat ce
atitudine trebuie s ă adopte fa ță de cre stini. Din scrisoare rezult ă că anchetarea si pedepsirea
crestinilor constituia o situa ție mo stenită din trecut. Pliniu mărturise ste că a pedepsit cu
moartea pe cre stinii care au st ăruit în credința lor, pe cei care au hulit pe Hristos i-a eliberat.
În continuare, mărturise ste că anchetarea cre stinilor i -a dezv ăluit caracterul cu totul
nevinovat al cultului lor, singura lor vin ă era aceea c ă « obi snuiau a se aduna într -o zi
anumit ă în zori, s ă înalțe pe rând cântare lui Hristos ca unui zeu… ».
b. O alt ă mărturie si mai explicit ă ne-a lăsat-o Tacitus (+120), în Analele sale (cartea a XV –
a, 44). Vorbind despre incendierea Romei în anul 64 d.Hr. si despre zvonul c ă vinovat de
catastrof ă este însu si împăratul Nero, adaug ă: « Hristos, c ăpetenia de la care î si luaser ă
numele fusese osândit pe vremea împ ăratului Tiberius de c ătre procuratorul Pontius Pilatus
». În textul citat, a c ărui autenticitate este neîndoielnic ă, Tacitus ne ofer ă două mărturii
importante: una prive ste incendiul Romei si persecutarea cre stinilor din porunca lui Nero, iar
cealalt ă se refer ă la Mântuitorul Hristos si la faptul c ă El a fost osândit de procuratorul
Ponțiu Pilat. M ărturia despre Iisus trebuie s ă fi fost preluat ă de Ta citus dintr -o surs ă
documentar ă, căci asa se poate explica exactitatea informa țiilor pe care le transmite.
c. Suetonius (+cc 160), în calitate de magistru epistolarum al împăratului Adrian, a avut acces
la arhive, din care si-a extras informa țiile pentru r edactarea Vie ților primilor 12 împ ărați
romani. În Viața lui Claudius XXV, 4, Suetonius vorbe ste incidental de expulzarea evreilor
din Roma, la care face aluzie si Faptele Apostolilor (18,2). Claudius, afirm ă el « expulz ă din
Roma pe evrei,care se agitau mereu, instiga ți de Chrestus » (Iudaeos, impulsore Chresto
continue tumultantes, Roma expulit ). Chrestus este f ără îndoial ă Hristos. În Vita Neronis 16,
2, Suetoniu vorbe ste despre torturarea cre stinilor la ordinele lui Nero, în anul 64, dup ă
incendiul Rom ei.

CONSTANTIN CEL MARE SI CRE STINISMUL

Părerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare sunt contradictorii. Biserica Ortodox ă îl
socote ste Sfânt , iar cea Romanocatolic ă consider ă că este mare. Protestan ții, în schimb, îl
consider ă un însemnat om politic, dar oportunist, condus de interese personale si de Stat, care
a sprijinit Biserica pentru a si-o aservi. Numero si istorici dintre cei mai obiectivi apreciaz ă
favorabil pe Constantin cel Mare ca om de convingere religioas ă.
Convertirea lui la cre stinism nu poate fi total ă dintru început, iar politica lui religioas ă nu
poate fi judecat ă numai dup ă unele acte.
Cât prive ste realitatea si sinceritatea convertirii lui la cre stinism, ea este evident ă, fiind
ulterior m ărturisit ă atât de el, cât si de contemporanii lui. Înainte de 312 religia lui era
păgână, fiind adeptul lui Sol Invictus , cultul sincretist al soarelui, si al lui Appolo, de la care
ar fi primit o viziune în templul din Nimes, în Galia, în 310. S -au făcut specula ții precum c ă
ar fi cunoscut cre stinismul, pân ă în 312, prin intermediul mamei sale Elena.
La 312, în timpul r ăzboiului cu Maxen țiu, schimbarea lui Constantin este mare,
surprinz ătoare si incontestabil ă. Potrivit informa țiilor lui Eusebiu de Cezareea si Lactan țiu,
în ajunul luptei ,datat ă la 28 octombrie 312, la Pons Milvius (Podul Vulturului) Constantin a
văzut pe cer o cruce luminoas ă, deasupra soarelui, cu inscrip ția in hoc signo vincens
(Lactan țiu, De mortibus persecutorum 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, Iisus Hrist os, cu
semnul Crucii, iar fi cerut s ă-l pună pe toate steagurile solda ților, pentru a le servi drept semn
protector. La ziu ă confec ționeaz ă un steag numit labarum , având monograma cre stină HP.
Relatarea lui Eusebiu de Cezareea, din Vita Constantini I, cap. 28-30 este potrivit cu cele
mărturisite lui de Constantin, a c ăror autenticitate a fost garantat ă de împ ărat prin jur ământ.
Față de Lactan țiu, relatarea din Vita Constantini, alc ătuită după moartea împăratului, este
mai bogat ă, datorit ă faptului c ă la o depărtare a sa de mare, evenimentul a fost îmbr ăcat în
legend ă si cuprinde, poate, si unele înfloriri. Nucleul evenimentului a fost îns ă real si nu
trebuie s ă ne îndoim de veracitatea lui. De altfel, unii cercet ători au subliniat faptul c ă, desi
apariția luminoas ă a crucii pe cer se înscrie printre fenomenele cere sti destul de rare, totu si ea
nu este necunoscut ă.
Relevant ă în aceast ă privin ță este comportarea sa fa ță de crestinism dup ă
eveniment.Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 precizeaz ă că după intrarea în Roma
împăratul n -a urmat drumul tradițional de triumf spre Capitoliu si n-a adus jertf ă lui Juppiter.
Autorul Panegiricului de la Trier nu men ționeaz ă nici o divinitate păgână care l -ar fi ajutat s ă
câstige lupta la Pons Milvius, ci face doar referiri la indica țiile divine -divina pracepta date în
taină lui Constantin, si care trebuie puse în leg ătură cu Dumnezeul cre stinilor.
Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre cre stinism si dovada cea mai clar ă a atitudinii
sale în aceast ă vreme a fost statuia sa din Forul de la Roma, care, dup ă instruc țiunile lui
trebuia s ă poarte în mâna dreapt ă o cruce. Potrivit lui Eusebiu ( Hist. Eccle . X, 4; VC I, 40;
Tricennalia 9,8) inscrip ția dedicatoare de sub statuie spunea: « Prin acest semn aduc ător de
mântuire, care este adev ărata dovad ă a puterii,eu am salvat ora sul vostru de sub jugul
tiranului, am eliberat Senatul si poporul roman, redându -i vechea demnitate si strălucire ».
Semnificative în privin ța simpatiei lui Constantin fa ță de crestinism, dup ă anul 312, sunt
două scrisori, una trimis ă lui Maximin,în Orient, prin care intervine în favoarea cre stinilor
(Lactan țiu, De mortibus persecutorum 37, 1) si cealalt ă expediat ă prefectului Anullius în
Africa de Nord, prin care -i cerea s ă redea bunurile confiscate (Eusebiu HE X, 5, 15 -17).
Dintr -un alt document afl ăm că tot atunci Constantin trimite o sum ă mare de bani
episcopului Caecilian de Cartagina, pe care acesta putea s -o foloseasc ă pentru « clerul
dreptm ăritului si prea sfântului cult ortodox » ( Ibidem X, 6, 1 -5). Este foarte posibil ca
orientarea aceasta atât de rapid ă să se fi datorat influen ței episcopului Hosius de Cordoba,
devenit consilier al împăratului în problemele religioase.

O altă luare de pozi ție față de cre stinism este a sa numitul Edict de la Milan . În februarie 313
Constantin împreun ă cu Liciniu, în ajunul nun ții acestuia cu sora împ ăratului, Constan ția,
hotărăsc să acorde deplina libertate de credin ță si de manifestare cre stinilor.
Crestinismul devine astfel o religie licit ă, egală în drepturi cu celelate culte p ăgâne. Nu
este sigur c ă aceste hot ărâri au fost sancționate printr -un decret în Occident. În Orient,
Liciniu l -a sancționat printr -un rescript la 13 iunie 313, a sa cum ni l -a transmis Lactan țiu, în
De mortibus persecutorum XLVIII si Eusebiu de Cezareea, Hist. Eccle . X,V, care îl red ă într-
o traducere greac ă.
Din tolerant fa ță de toate celelate culte, Constantin devine un protector al cre stinilor. A
început s ă înlăture din legile penale dispozi ții si pedepse contrare spiritului crestin:
răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea. S -a îmbun ătățit tratamentul în închisori, iar
preoții si episcopii au primit dreptul de a -i proclama liberi în Biseric ă.
La 3 iulie 321 la Cagliari, capitala provinciei Sardica, a fost proclamat ă o Constitu ție către
Helpidius, vicarul Romei, asupra observ ării zilei soarelui, din care ni s -au păstrat dou ă
fragmente în Codex Theodosianus si în Codex Justinianus . Prin aceasta se interzicea
activitatea judiciar ă si orice lucru în mediile urbane. Doar locuitorii din mediile rurale puteau
lucra la câmp.
După 317, Constantin a început a bate monede cu monogramul cre stin. Dup ă victoria asupra
lui Liciniu, din anul 323,emblemele p ăgâne încep s ă dispar ă, în func țiile înalte administrative
vor fi numi ți de p referin ță crestini.
O m ăsură important ă pentru lini stea Bisericii a constituit -o convocarea Sinodului I
Ecumenic, de la Niceea, în anul 325. De asemenea, o m ăsură important ă pentru Imperiu si
pentru Biseric ă, va fi aceea a construirii unei noi capitale, la Constantinopol, numit ă Noua
Romă.
Atât împ ăratul, cât si membrii familiei sale, mama sa Elena,so ția sa Fausta, sora sa Anastasia,
fiica sa Constantina, acordau episcopilor numeroase ajutoare materiale în vederea construirii
de locasuri de cult, biserici. La Ierusalim, la Antiohia, la Roma, în Tyr si la Nicomidia, s -au
ridicat biserici m ărețe.

Constantin ca episcop al celor dinafar ă.

Dacă am crede afirma țiilor Vieții lui Constantin cel Mare ,acesta s -ar fi considerat el -însusi ca
episcop:  ,expresie tradus ă prin episcop al celor dinafar ă. Expresia a
fost înțeleasă în mod diferit de c ătre istorici. Unii consider ă că împăratul avea în vedere
faptul c ă episcopii Bisericii se adunau în sinoade pentru a lua hot ărâri dogmatice si canonice,
iar el emitea legi pentru buna organizare material ă a Bisericii. Al ții, considerau c ă prin
aceast ă calitate împ ăratul încerca impunerea cre stinismului în afara grani țelor Imperiului,
cum ar fi fost cazul uneia dintre condi țiile păcii dintre bizantini si goți, din anul 332. Eusebiu
afirm ă că împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun –
 , si îl prezint ă sezând printre episcopii Bisericii,ca unul dintre ei .

ARIANISMUL. SINODUL I ECUMENIC

Rațiunile imediate si circumstan țele precise ale conflictului care va opune pe preotul
alexandrin Arie episcopului s ău Alexandru (312-328) nu sunt u sor de explicat, c ăci num ărul
elementelor din spatele disputelor teologice par ast ăzi mai pu țin înțelese. Se poate considera
aceast ă disput ă – care prive ste raportul dintre Logos sau Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu
Tatăl – ca împlinirea unei reflexii care s -a prelungit pe timp de mai multe secole, în special în
sânul crestinismului oriental.
În acest med iu, deschis unei culturi înfloritoare si speculative,au fost schi țate, în cursul
secolelor II -III, diverse încerc ări ale unei gândiri hristologice, care încerca s ă sistematizeze
datele Noului Testament, unde rolul jucat de Iisus Hristos în planul mântuirii era în raport cu
recunoa sterea ca Fiu al lui Dumezeu, preexistent. Dac ă Cel Răstignit, Cel Înviat era
recunoscut ca Logosul Însu si, în comuniune cu Tat ăl din Eternitate, si Împreun ă Creator al
lumii, trebuia s ă se explice termenii acestei rela ții. Printre diverse tentative, s -a impus
modelul hristologic, care adoptând ca si Evanghelia lui Ioan conceptul de Logos, recurgea la
o categorie fundamental ă a filozofiei eleniste.
Grație acesteia, s -a căutat a se rezolva problema raportului dintre Dumnezeu si lume,
introducându -se no țiunea de fiin ță intermediar ă, capabil ă să acopere bre sa care separa
realitatea divin ă, transcendent ă si imuabil ă, a cosmosului schimb ător si finit. În versiunea sa
crestină ideia de Logos identifica pe acesta cu Fiul, preexistent si med iator al Creației.
Teologia Logosului, f ără a compromite dogma unit ății lui Dumnezeu, tindea s ă vadă relația
Tatălui cu Fiul ca un raport de subordonare. Dar ideea Logosului, a sa cum era aplicat ă în
cosmologiile filozofice, unde ea fundamenta afirma ția eternit ății lumii, comporta o anume
dificultate pentru concep ția cre stină a creației. Pe de alt ă parte, dac ă lumea nu era etern ă,
acțiunea Logosului, în calitate de mediator si revelator, este limitat ă în timp, ca la orice
creatur ă. Si astfel, se punea înt rebarea dac ă Logosul mai poate fi considerat coetern cu Tat ăl.
Pentru a evita riscul sus ținerii non -eternit ății Logosului, Origen si-a imaginat doctrina
preexisten ței sufletelor, care implica noțiunea unei crea ții din ve snicie. În evolu ția doctrinelor
asupra Terimii, Origen merit ă să fie amintit pentru contribu ția pe care a aduso la fixarea unei
scheme si a unei terminologii trinitare. Aportul s ău consist ă în distinc ția dintre cele trei
ipostaze divine ale Tat ălui, Fiului si Duhului Sfânt.
Acest sistem de rela ții între ipostazele Treimii furnizeaz ă cadrul devzolt ării teologice a
Bisericii r ăsăritene si ofer ă antidotul pericolului antitrinitarismului (monarhianismului – care
afirtma: fie c ă Dumnezeu Fiul este un om peste care a coborât Logosul divin, sau că
Dumnezeu se manifest ă ca Tat ă, Fiu si Duh Sfânt) si variantelor sale (modalismul si
patripasianismul), care accentuau unitatea lui Dumnezeu, pân ă la a compromite distinc țiile
ipostatice. Pe de alt ă parte, doctrina origenist ă a celor trei ipostase compor tă o problem ă
terminologic ă, care anun ță, în parte, complica țiile posterioare ale Sinodului de la Niceea. Se
vorbe ste de trei ousiae , esen țe sau substan țe, care pot fi în țelese în sens generic sau
individualizat, sau trei pragmata , realit ăți sau fiin țe, dând astfel na stere unei suspiciuni a
triteismului, particular în ochii unei Biserici Apusene, foarte atente la o viziune unitar ă a
Divinit ății si deci, pu țin sensibil ă ispitelor unei teologii pluraliste, de nuan ță origenist ă.
Mai mult, distinc ția ipostati că ridică o problem ă: cum poate fi garantat ă unitatea lui
Dumnezeu? Dac ă se afirma ca principiu unic Dumnezeu Tat ăl (ceea ce corespundea în
acest sens cererii monarhianiste) era dificil de a se men ține unitatea Fiin ței divine f ără a se
recurge la un model subordina țianist: Tat ăl, Fiul si Duhul Sfânt dispu si într -o ordine
descrescând ă prin analogie cu modelele cosmologice ale filozofiei contemporane.
Schema triniatr ă elaborat ă de Origen, cu ipotetica subordina ționist ă, poate ar fi constituit o
bază de plecar e pentru Arie.

La o prim ă vedere, ideile sale ar fi putut apare ca o reluare a doctrinei extreme, pluraliste si
subordina țianiste, formulate la mijlocul secolului al III -lea de c ătre Dionisie al Aleandriei (
care nu ar fi manifestat rezerve fa ță de homouus ios, receptat apoi de Niceea). Acest episod
teologic este adesea considerat ca unul dintre precedentele imediate ale crizei ariene, dar
contururile sale precise sunt departe de a fi clare.
Arie, n ăscut în 256 în Libia, discipolul indirect al episcopului Antiohiei Pavel de Samosata,
eretic antitrinitar, a fost un cap r ăzvrătit si înfumurat, un temperament plin de vanitate si
mândrie, un b ărbat zgomotos, turbulent si ambi țios, stiind s ă-si ascund ă bine aceste defecte
printr -o pietate si sfințenie aparent ă. Instruit în teologie de către Lucian din Antiohia (+312),
aderent al lui Pavel de Samosata,Arie a avut colegi pe Episcopii Eusebiu de Nicomidia, Maris
de Calcedon, Theognis de Niceea si Leon țiu de Antiohia, care vor juca un rol important în
răspândirea ere ziei ariene. Dup ă studiile din Antiohia, Arie a venit la Alexandria, unde, dup ă
o perioad ă de diaconat, i s -a încredin țat, de c ătre episcopul Achilas, misiunea de paroh, la cea
mai însemnat ă parohie din ora s, Baucalis din port.Arianismul este o concep ție rațional –
omeneasc ă de înțelegere a crestinismului, o coborâre a lui de la în ălțimea de religie relevat ă
de Dumnezeu -Tatăl prin Fiul S ău, Iisus Hristos, la o simpl ă religie naturist ă. Erezia arian ă a
pus în circula ție teoria unui monoteism reționalist, bine construit si susținut cu argumente
sofistice ispititoare,spre a seduce spiritele de elit ă ale lumii greco -romane la concep ția unui
summus Deus . Asupra lui Arie s -a exercitat influen ța scolii de Antiohia, care interpreta Sfânta
Scriptur ă literal si istoric , în opozi ție cu scoala din Alexandria, care o interpreta alegoric si
spiritual. Se remarc ă în gândirea lui Arie elemente gnostico -filozofice care au circulat
anterior si mai circulau în timpul lui. Arie comb ătea egalitatea si consubstan țialitatea Fiului
lui Dumnezeu cu Dumnezeu Tat ăl, si nega astfel Dumnezeirea Fiului. Dumnezeu Tat ăl, este
singurul principiu necreat; Fiul este creat prin voin ța tatălui, dar nu din Fiin ța (ousia ) Lui, ci
din nimic ca o prim ă creatur ă, dar în timp, nu din vesnicie. Arie adu cea ca argument versetul:
« Fiul Meu e sti Tu, Eu astăzi Te -am născut » (Ps. II, 17; Evrei I, 5), precum si versetul din
Proverbe: « Domnul M -a creat cea dintâi dintre lucr ările Lui, înaintea tuturor veacurilor »
(VIII, 22), verset ce s -ar referi la Înțelepciunea divină.
Desi, dup ă opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu este dup ă ființă o creatur ă, mărginit,
schimb ător, imperfect, a cret, totu si, lumea,chiar si timpul. Acesta este de fapt si scopul
pentru care a fost creat de către Dumnezeu Tat ăl, acela de a creat lumea, c ăci Dumnezeu
Preaînalt nu putea crea universul decât prin intermediul unei fiin țe intermediare. Ideea este
clar gnostic ă, argumentat ă de afirma ția că materia este rea în sine. Fiul devine astfel un fiu
adoptiv al tat ălui,împrumutând si o divi nitate din divinitatea Tat ălui. Substan ța Fiului se
deosebe ste de cea a Tat ălui precum se deosebe ste finitul de infinit.
Hristos nu este deci adev ăratul Dumnezeu, ci a devenit un Dumnezeu prin participare.
Nu se stie când Arie a început a se certa cu episcopul s ău Alexandru. În anul 313 s -a trecut
peste persoana lui în alegerea ca episcop al Alexandriei, fiind ales Alexandru (313 -328).
Alături de o campanie def ăimătoare la adresa episcopului s ău, Arie a început a si predica
ideile sale din anul 318. Za darnice au fost eforturile episcopului Alexandru s ă-l conving ă a
renun ța la erezie. Încrez ător în succesul repurtat printre clerici, prieteni si admiratori,
încurajat chiar de păgâni, care g ăseau în ideile lui ra ționalismul religiei p ăgâne grecoromane,
Arie si-a continuat lupta pe fa ță contra înv ățăturii ortodoxe.
Episcopul Alexandru a încercat o rezolvare prin convocarea într-un sinod a episcopilor din
Libia, Egipt si Pentapole, în anul 320 sau 321, care a excomunicat atât pe Arie, cât si pe
susținătorii l ui.
Erezia lui s -a răspândit u sor în Egipt, Libia, Pentapole, Palestina, Siria precum si în
provinciile Asiei Mici.
Părăsind Egiptul, Arie a g ăsit sprijin la prietenul si colegul său episcopul Eusebiu de
Cezareea, mare istoric al Bisericii, dar mai puțin familiarizat cu problemele de interpretare

biblic ă si cu cele dogmatice. Din Cezareea Arie se îndreapt ă spre episcopul de Nicomidia,
Eusebiu, fost coleg si prieten la Antiohia, care si-a însu sit erezia. Mai mult, profitând de
calitatea de duhovnic al Co nstan ției, sora lui Constantin cel Mare, Eusebiu si-a câstigat
favoarea imperial ă.
Acest fapt i -a dat posibilitatea lui Eusebiu s ă convoace la Nicomidia un sinod, la care s -a
pronun țat împotriva excomunic ării episcopilor în sinodul de la Alexandria. Un nou sinod s -a
ținut la Cezareea, unde s -a stabilit ca Arie si adep ții săi să reia func țiile avute anterior.
Ideile sale le -a expus la Nicomidia în opera, format ă din imne si cânt ări, Thalia – Banchetul .
Puțin cunosc ător al problemelor de teologie, Constantin credea c ă este doar o neîn țelegere
între Arie si episcopul s ău, si prin urmare ar trebui s ă se înțeleag ă amândoi cerându -si unul
altuia iertare. În acest sens a si scris lui Alexandru o scrisoare, trimis ă prin Ossiu de Cordoba.
« Nu este vorba între voi – îi scria el lui Alexandru – de nici o porunc ă însemnat ă din legea
noastr ă,nici de vreo înv ățătură nouă referitoare la închinarea lui Dumnezeu;c ăci ave ți una si
aceea si gândire, încât pute ți să vă uniți în aceea si comuniune…. Voi stiți că filozofii în sisi,
care apar țin unui sistem de gândire, se deosebesc adesea în parte prin p ărerile lor, dar, de si ei
se separ ă în virtutea stiinței, se împac ă iarăsi unii cu al ții pentru p ăstrarea unității sistemului
lor doctrinar ». (a se vedea Vita Constantini, II, 71).
Încercarea împ ăratului de a -i împ ăca prin intermediul episcopului curții imperiale nu a dat
rezultatul scontat.
Pentru a pune cap ăt interminabilelor certuri în privin ța consubstan țialității Fiului cu Tat ăl, cât
si pentru stabilirea unei date fixe în pr ăznuirea Pa stilor, împ ăratul a hot ărât să convoace un
sinod general sau ecumenic, la care s ă participe episcopii Imperiului, spre a discuta si rezolva
ei problemele referitoare la doctrina Bisericii.
Eusebiu de Cezareea, Epifaniu de Salamina si Filostorgiu ne informeaz ă că împăratul a
convocat sinodul iar episcopii invita ți prin scrisori speciale s -au grăbit să participe la lucr ări.
Desi s-a gândit inițial pentru Ancira (Ankara), în Galatia, împ ăratul a ales, în cele din urmă,
Niceea, unde exista o re sedință imperial ă si unde putea participa mai u sor pentru a fi sigur
că hotărârile nu vor fi contestate.
Se pare c ă un sinod împotriva lui Arie s -a ținut la Antiohia,care a ales episcop pe Eusta țiu, în
locul defunctului Filogon, si care l -a condamnat pe Arie.
Pentru venirea episcopilor si a înso țitorilor lor, Constantin a luat m ăsuri s ă li se pun ă la
dispozi ție posta public ă si cele necesare de drum.

Participan ți

La sinod au participat episcopi din Europa, din Africa de Nord si din provinciile Orientului
Apropiat si Asia Mic ă. Eusebiu de Cezareea ne -a păstrat lista provinciilor de unde au venit
episcopii:Siria, Cilicia, Fenicia, Arabia, Palestina si Mesopotamia. Au participat si cei din
Egipt, Tebaida si Libia. De asemenea, nu lipsea din ceat ă nici scitul, cf. Eusebiu de Cezareea,
identificat cu Marcus Tomesis.
Persia, Capadocia, Asia Mic ă, Pont, Galatia, Pamfilia, Frigia, Asia Proconsular ă erau si ele
reprezentate. Europa a trimis pe episcopii de Tracia, Macedonia, Ahaia, dar a participat si
Teofil, episcopul go ților din regiunile dun ărene, rezident la Pietroasele -Buzău. Episcopul
Alexandru al Constantinopolului nu a putut participa direct, decât prin reprezentan ții preo ți,
iar episcopul Romei, Silvestru a delegat doi preoți: Vitus si Vincentius din Roma.
Bisericile din afara Imperiului au trimis episcopi la sinod: din Armenia, Persia si din Crimeea,
Cadmos de Bosphorus. Atât descrierea lui Eusebiu cât si tabloul prezentat de Sfântul Atanasie
subliniaz ă, în tot cazul, universalitatea Sinodului niceean, privit ă ca o nouă Cincizecime.
Numărul de participan ți nu a fost stabilit cu precizie. Lista membrilor sinodului, reconstituit ă
mai târziu, la sinodul de la Alexandria din anul 362, ne -a parvenit prin diverse surse.

Tradi ția bisericeasc ă consider ă că au fost prezen ți 318 episcopi, poate după numărul
servitorilor lui Avraam ( Facere 14, 14). Din a doua jumătate a sec. IV sinodul va fi considerat
drept sinodul celor 318 părinți (Hilarie de Poitiers, De synodis 86).

Derularea Sinodului .

Sinodul s -a întrunit în ziua de 20 mai 325 în palatul imperial de la Niceea. Sedința de
deschidere a Sinodului s -a desf ăsurat într -o atmosfer ă de mare solemnitate, fiind inaugurat ă
de însu si împ ăratul Constantin, de si era botezat si numai catehumen. Eusebiu descrie în
amănunt atmosfera s ărbătoreasc ă în care s -au inaugurat lucr ările oficiale ale Sinodului.
Episcopii s -a asezat pe scaunele a sezate în marea sal ă a Palatului Imperial, a steptând în
tăcere sosirea împăratului. La un moment dat li s-a anun țat venirea împ ăratului si toți cei de
față s-au ridicat, dup ă obicei, în picioare.
În ce prive ste starea sa sufleteasc ă, el manifesta st ăpânire de sine si demnitate, m ăsură,
modestie si respect fa ță de Dumnezeu, ținând ochii pleca ți cu smerenie î m jos, si nu se
asează pe micul scaun de aur, mai dinainte preg ătit decât dup ă ce episcopii i -au făcut semn
să sadă. Dup ă intrarea împ ăratului, episcopul care era a sezat în primul loc pe partea dreapt ă
a scaunelor, al c ărui nume Eusebiu nu ni l -a păstrat, a ținut o scurt ă cuvântare prin care a
elogiat pe împ ărat si a mulțumit lui Dumnezeu pentru întrunirea episcopilor.
Însusi împ ăratul a ținut un cuvânt în limba latin ă, păstrată de Eusebiu în greac ă, îndemnând
pe episcopi la pace si înțelegere: «Dori nța mea cea mai arz ătoare era s ă mă pot, cândva,
bucura de prezen ța voastr ă aici, dragi prieteni. Acum c ă lucrul acesta s -a împlinit, îmi voi
mărturisi f ățis recuno stința înaintea Împ ăratului întregii lumi pentru a -mi fi h ărăzit, pe lâng ă
atâtea alte faceri de bine,s ă-mi pot bucura ochii si de lucrul pentru mine mai presus decât
oricare altul, acela de a v ă putea g ăzdui pe to ți laolalt ă…. Începe ți prin a scoate la vedere
pricinile neîn țelegerii voastre, si despov ărați-le -sub semnul p ăcii – de cătusile ambiguit ății.
Si încheindu -si cuvântarea le-a dat împ ăratul cuvântul mai -marilor sinodului. Atunci au
început acestia să-i moraliceasc ă pe ceilal ți, care îns ă nu pregetau s ă se apere si să răspund ă
la rându -le cu învinuiri… Împ ăratul asculta pe to ți vorbitorii si cânt ărea temeiurile spuselor
lor cu luare -aminte si fără părtinire. » (Eusebiu, Vita Constantini , III, 12 -13, 1 -5; 1).
Nu se stie cu siguran ță cine ar fi prezidat lucr ările Sinodului.
Unii consider ă că presedinte ar fi Osius de Cordoba, iar a lții îi consider ă pe Eusta țiu al
Antiohiei.
Sinodul a luat o serie de hot ărâri cu caracter dogmatic si cu caracter disciplinar. Astfel, actul
cel mai important al sinodului a fost redactarea si aprobarea defini ției de credin ță sub form ă
de Simbol de credin ță. Simbolul a fost aprobat si semnat de to ți cu excep ția episcopilor:
Eusebiu al Nicomidiei, Teognis al Niceei, Maris de Calcedon, Teonas de Marmarica, Secund
de Ptolemaida, care nu au voit s ă aprobe termenul de omousios -consubstantialis . Ei au refuzat
să semneze, de asemenea, anatema împotriva lui Arie. Cu toate c ă Simbolul de credin ță a
devenit cea mai precis ă expunere a dreptei credin țe, arianismul nu a putut fi stârpit imediat.
Disputele ariene au tulburat Imperul bizantin înc ă o jum ătate de secol.
Între alte probleme care au încercat a fi solu ționate la acest sinod a fost si stabilirea datei
Sfintelor Pa sti. Neîn țelegerile anterioare au făcut ca Pa stele s ă fie săvârsite la date diferite
în Răsărit si Apus.
Acum s -a stabilit s ă se pr ăznuiasc ă în prima Duminic ă de dup ă lună plină ce urmeaz ă
echinoc țiului de prim ăvară. Dac ă se va întâmpla s ă cadă în aceea si zi cu Pa stele iudaic, se
va amâna cu o Duminic ă. Data urma s ă fie comunicat ă tuturor de c ătre episcopul de
Alexandria,deoarece aici era centrul astronomic cel mai important.
Pe lâng ă aceste probleme s -au mai discutat si alte probleme legate de schisma lui Novat, a lui
Meletie, erezia lui Pavel de Samosata. Cu privire la meletieni si nova țieni, Sinodul s -a arătat

mai indulgent, în sensul c ă Meletie putea s ă-si păstreze scaunul de episcop de Licopole, dar
îsi pierdea toate drepturile episcopale. Fa ță de novațieni, clemen ța a fost mai mare.
Sinodul a alc ătuit si 20 de canoane, care cuprind dispozi ții referitoare la organiza ția si
disciplina bisericeas că. Mai însemnate sunt canoanele 6 si 7. Canonul 7 confirm ă drepturile
scaunelor de Roma,Alexandria si Antiohia, fa ță de ceilal ți mitropoli ți. Canonul 7 acorda
episcopului de Ierusalim rangul de mitropolit, ca o recunoa stere a locului unde a predicat si
S-a jertfit Mântuitorul.
De asemenea, s -a discutat si despre moraliatatea clerului.
Unii sinodali au propus observarea celibatului, atât pentru episcopi,cât si pentru preo ți si
diaconi. Împotriva propunerii lui Osiu de Cordoba, s -a ridicat vestitul eremit Pafnutie la
Tebsaidei de sus (Egipt), care a ap ărat cinstea si vrednicia c ăsătoriei.
La 25 iulie 325, împlinindu -se 20 de ani de la urcarea pe tron a împ ăratului Constantin cel
Mare, acesta a oferit sinodalilor o recep ție. Iar la 25 august, a avut loc sedința festiv ă de
închidere a Sinodului, la care împ ăratul a invitat pe cei prezen ți să țină cu tărie la învățătura
formulat ă în Sinod. Hot ărârile Sinodului au fost confirmate de către Constantin si
promulgate în întreg Imperiu. Actele Sinodului I ecumenic s -au pierdut, dar hot ărârile lui se
cunosc din scrierile istoricilor contemporani, îndeosebi din scrierile lui Eusebiu.

EREZIA PNEVMATONAHILOR. APOLINARISMUL.
SINODUL II ECUMENIC

O nou ă erezie a ap ărut la jum ătatea secolului IV, erezie care pune în discu ție dumnezeirea
Sfântului Duh, egalitatea si consubstan țialitatea Duhului cu Tat ăl si cu Fiul, considerându -l
ca fi doar intermediar între Dumnezeu si creaturi. Cei care profesau aceast ă erezie au primit
numele de pnevmatomahi . În acelasi timp, s -au numit si macedonieni , dup ă numele
episcopului semiarian Macedoniu, depus din scaunul Constantinopolului în anul 360.
Conducerea acestora a avut-o apoi Maratoniu, episcop de Nicomidia, dând pnevmatomahilor
si numele de maratonieni .
Aceas tă erezie a ap ărut ca o prelungire a ereziei ariene, ca o nouă formă a arianismului, c ăci
negarea divinit ății lui Iisus punea de la sine în discu ție si Dumnezeirea Duhului Sfânt. Erezia
s-a răspândit în provinciile Tracia, Bitinia, Helespont si împrejurimi .
Părinții Bisericii s -au ridicat împotriva ereziei. Sfântul Vasile cel Mare i -a comb ătut temeinic
în lucrarea sa Despre Sfântul Duh ,compus ă între anii 374 -375. Sfântul Vasile afirm ă că
Duhul Sfânt se bucur ă de aceea si demnitate cu Tat ăl si cu Fiul. El est e egalul si nu inferiorul
lor. Dou ă sinoade au încercat s ă rezolve problema. În 376, la Cizic, pnevmatomahii au
adoptat o formul ă de credin ță, în care Duhul Sfânt era trecut în rândul creaturilor. Anemius
de Sirmium si Ambrozie al Milanului au convocat un sinod la Sirmium, în vara anului 378,
unde au condamnat erezia. Sfântul Grigorie de Nazianz combate si el erezia în Cuvântarea a
V-a teologic ă, rostită în Biserica Învierea din Constantinopol. De asemenea, Grigorie de Nisa
(Despre Sfântul Duh contra pnevma tomahilor macedoneni ) si Didim cel Orb (Despre Sfântul
Duh) stabilesc consubsta țialitatea Duhului cu Tat ăl si cu Fiul.
Apolinarismul era o alt ă erezie, care voind a explica modul unirii firii dumnezeie sti cu firea
omeneasc ă în persoana Mântuitorului pornea de la filozofia lui Platon. Astfel, omul fiind
compus din trup material, suflet animal si suflet ra țional si nemuritor, la Întrupare Iisus
Hristos a primit un trup omenesc cu suflet animal, iar în locul sufletului ra țional a primit
Logosul.
Prin ace asta Apolinarie din Laodiceea distrugea integritatea sau deplin ătatea firii umane a
Mântuitorului, primit ă la Întrupare si punea în primejdie întreaga sa oper ă de mântuire.
Sfântul Epifanie de Salamina a conb ătut erezia în lucrarea sa Panarion sau Contra t uturor
ereziilor . Apolinarie este autorul cunoscutei formule hristologice: « O singur ă fire întrupat ă a
lui Dumnezeu Cuvântul». În afara unor P ărinți ai Bisericii care l -au comb ătut personal, au
fost convocate si sinoade,în Apus între 374 -380, care l -au co ndamnat.
Teodosie cel Mare (379 -395), dorind a restabili lini stea în Imperiu, a convocat episcopii din
partea oriental ă a Imperiului, într -un sinod la Constantinopol. Sinodul si-a deschis lucr ările la
începutul lunii mai 381 si a durat pân ă la 9 iulie acelasi an. Au participat 150 de episcopi,
printre care: Meletie al Antiohiei, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nisa, Amfilohiu de
Iconiu, Chiril de Ierusalim, Diodor de Tars, etc. A participat si episcopul Tomisului Gerontius
sau Terentius (cf. Sozomen, Ist. Bis . VII, 7). Mai târziu au venit si episcopii egipteni si din
Iliric: Timotei al Alexandriei si Asholiu al Tesalonicului.
Episcopul Damasus al Romei nu a trimis delega ți, si de altfel nici nu a recunoscut hot ărârile
sinodului.
Presedenția a fost asigu rată de către Meletie al Antiohiei, ca cel mai în vârst ă dintre sinodali.
După moartea nea steptat ă a acestuia,pre sedinte a devenit Grigorie de Nazianz, recunoscut de
sinod drept episcopul cet ății, în ciuda faptului c ă egiptenii hirotoniser ă pe ascuns pe Ma xim
Cinicul ca episcop de Constantinopol.
Sfântul Grigorie de Nazianz a dorit s ă pună capăt schismei antiohiene, alegându -se drept
episcop Flavian. Neîn țelegerile cu episcopii egipteni au f ăcut ca Sfântul Grigorie s ă
demisioneze si, la propunerea lui Diodor de Tars, a fost ales episcop al Constantinopolului

Nectarie, fost senator, originar din Tars. Sub presedinția lui Nectarie sinodalii au redactat o
defini ție de credin ță prin care m ărturiseau consubstan țialitatea celor trei persoane divine.
Tomosul s inodal s -a pierdut.
Hotărârea dogmatic ă este men ționată în rezumat în Scrisoarea sinodului din Constantinopol
din 382, trimis ă episcopului Damasus si episcopilor occidentali. În ea se spune: « Noi am
rămas la credin ța evanghelic ă hotărâtă de cei 318 P ărinți de la Niceea. Voi si noi, si toți câți
nu răstălmăcesc cuvântul adev ăratei credin țe, trebuie s -o aprob ăm ca pe cea mai veche
credin ță în armonie cu Botezul, care ne înva ță să credem în numele Tat ălui si al Fiului si al
Sfântului Duh, adic ă într-o singur ă Dumnezeire, putere si ființă a Tat ălui si a Fiului si a
Sfântului Duh, de aceea si cinste si demnitate, a c ărei împ ărăție e ve snică, în trei ipostasuri,
adică în trei persoane des ăvârsite ».
Sinodalii au completat Simbolul niceean cu înc ă cinci articole de credin ță. De aceea el se mai
nume ste si Simbolul niceoconstantinopolitan .
Recitarea regulat ă a Simbolului a fost introdus ă mai întâi la Antiohia, în 471, de patriarhul
monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, ca o m ăsură împotriva hot ărârilor dogmatice ale
Sinodului IV.
Sinodul a dat si 7 canoane, dintre care cel mai important este canonul trei. Acesta hot ăra ca:
« Episcopul de Constantinopol s ă aibă întâietatea de onoare dup ă episcopul Romei, pentru c ă
de fapt este Roma cea Nou ă ».
La Heracleea, în 30 iuli e 381, Theodosie I d ă un edict prin care confer ă sub form ă de lege
hotărârile de la Constantinopol:
« Toate bisericile vor fi imediat date episcopilor care mărturisesc egala divinitate a
Tatălui, a Fiului si a Sfântului Duh, si care sunt în comuniune cu Ne ctarie al
Constantinopolului; în Egipt, cu Timotei al Alexandriei; în Orient cu Pelagie de
Laodiceea si Diodor de Tars; în Asia Proconsular ă si în dioceza Asiei cu Amfilohie de
Iconium si Optimus de Antiohia (în Pisidia),în dioceza Pontului cu Heladiu al Cezareei,
Otreius de Melitene,Grigorie de Nissa; în sfâr sit în Moesia si în Schitia cu
Terentius,episcopul Schitiei (Tomi), si cu Martirius, episcop de Marcianopolis (Preslav
în Bulgaria)… To ți cei care nu sunt în comuniune cu cei mai sus men ționați treb uie să fie
considera ți eretici declara ți si, prin urmare, sco si din Biseric ă » (SOZOMEN,
HE, 7, 9; SOCRATE, HE, 5,8; CTh, XVI, 1).
Edictul indic ă, pentru a se evita orice echivoc, episcopii considera ți ortodoc si, numind în
capul listei pe cel de Constantin opol.
Aceast ă indica ție a credin ței si modului de propov ăduire a ei de c ătre anumi ți episcopi locali
este criteriul de corectitudine si de universalitate a hot ărârilor dogmatice ale Sinodului.
Episcopii aveau o mărturisire ortodox ă recunoscut ă si beneficiau de m ărturia unui consensus
al credincio silor si de o recuno stință imperial ă. Aceast ă indica ție de nume de episcopi
acoper ă aria geografic ă oriental ă si este un element nou de ecclesiologie. În acela si timp
implic ă succesiunea apostolic ă în perso ane, succesiune care a fost totu si pusă la îndoial ă,în
unele locuri în sec. IV, prin hirotoniri discutabile. Implic ă aceast ă succesiune apostolic ă în
învățământ si adev ărata Tradi ție.