Istoria Atletismului In Romania

1. 1. ISTORIA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA

Cu mii de ani în urmă, oameni stabiliți în teritoriul carpato-dunărean, ca și cei din alte zone ale globului, au fost nevoiți să alege, să sară și să arunce, pentru procurarea hranei sau în scop de apărare. Unele date atestă faptul, că acum 4000 de ani, oamenii foloseau la vânătoare, sulițe confecționate din lemn, cu vârful din piatră.

Serbări și întreceri sportive s-au organizat și pe teritoriul țării noastre, încă din perioada stăpânirii romane; din aceste întreceri, nu lipseau alergările și aruncarea suliței. Poetul latin Publius Ovidius Naso, aflat în exil la Tomis (Constanța), a asistat la concursuri muzicale și la diferite întreceri atletice, fiind numit “agonotet”, adică președinte al juriului concursurilor muzicale și atletice.

Date din secolul al IV-lea î.e.n. atestă faptul că pe teritoriul tării noastre, se desfășurau întreceri de atletism. Astfel, pe statuia lui Ares (numele unui cetățean din Tomis) se află inscripția „..jocurile au durat 6 zile..atleții au făcut exerciții în stadiu..”.

Tot din aceeași perioadă datează și un bazorelief care înfățișează un sulițaș în poziție de aruncare. Din secolul al II-lea se mai păstrează Monumentul din Tomis, dedicat unui alergător renumit, din vremea sa.

În Evul Mediu, exerciții de atletism sunt semnalate pe la curțile nobililor, dar și țărănimea iobagă le practica, sub formă distractivă, prin unele alergări, sărituri și aruncări cu pietre și bolovani, cu ocazia unor serbări, pe la iarmaroace.

Într-o cronică din anul 1271 este menționat un exercițiu denumit „halcala”, care includea și aruncarea suliței. Există descrieri din care reiese faptul că în anul 1591, la curtea domnitorului Aron Vodă, existau „jocuri atletice”.

În epoca feudalismului dominația și restricțiile bisericii în legătură cu practicarea exercițiilor fizice, a fost resimțită din plin și în România.

1. 2. ATLETISMUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ

Despre atletismul adevărat se poate vorbi abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Evoluția a fost lentă și a fost stimulată de tinerii care studiau în străinătate și se întorceau acasă, cât și de unii străini care veneau pentru demonstrații atletice, în România.

Prima manifestare cu caracter atletic a avut loc în anul 1815, când austriaca Paukert Karolina a aleargat, în schimbul unei taxe, pe distanța cuprinsă între Piața Victoriei și Calea Moșilor.

“Pioneratul” atletismului românesc a început cu adevărat în anul 1882, când s-a organizat la București, primul concurs de atletism cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab; în program au figurat alergări pe plat și peste obstacole.

Tot în acest an, Louis Schmetau, farmacist cu studii la Viena, a înființat “Societatea română de alergări pe jos”, care a rezistat, doar 3 ani. În anul 1893 s-au organizat în parcul Cișmigiu, din București, concursuri de alergări, iar în anul 1896, pe Velodromul de la șosea, situat între Arcul de Triumf și Casa Presei Libere, s-au desfășurat concursuri de alergări, aruncări și sărituri, cu participarea elevilor de la liceul Gh. Lazăr.

Așadar, atletismul organizat a fost practicat inițial de elevi, în școli, primele probe fiind cele de alergări.

Tot în anul 1896 s-a organizat ”cursa pedestră”, pe distanța, București – Pitești – București; au luat startul 335 de concurenți, au terminat cursa 22 și a câștigat trompetistul militar, Gh. Ilie.

Între anii 1906-1912 consemnăm întreceri atletice organizate cu ocazia serbărilor școlare în orașele: București, Galați și Ploiești. Probele de concurs erau: alergări pe distanțe între 100-2000m, sărituri în lungime, înălțime, prăjină, triplusalt și aruncarea greutății “cu avânt” și “fără avânt”.

De semnalat că în această etapă adepții sistemului de gimnastică suedez (Ling) nu încurajau și dezvoltarea altor ramuri sportive în școli. Dar, Federația Societăților de Gimnastică includea în programul său și probe atletice, între care săritura cu prăjina, săriturile în lungime și în înălțime, cât și alergări de „iuțeală”, la care comenzile erau: “Băgați de seamă!”, “Gata!”, “Marș!”.

În anul 1912 s-a înființat „Comisia de alergări pe jos și concursuri”, care s-a transformat în “Comisiunea de Atletism”, de fapt Federația Română de Atletism (F.R.A.) de azi. Tot în acest an s-a organizat și primul campionat școlar. Înființarea Comisiunii de Atletism, a însemnat o revigorare a concursurilor care, în etapa următoare, s-au înmulțit, în ciuda regimului de austeritate.

FRA a fost afiliată la IAAF, în anul 1923.

În anul 1914 au avut loc primele Campionate Naționale ale României pentru atleții amatori, la numai 16 probe. Atletul Seceleanu I. a câștigat 3 probe, respectiv: 100m, 200m și 400 m.

La dezvoltarea atletismului a contribuit substanțial existența primul stadion cu pistă de atletism, inaugurat în anul 1915, sub denumirea de Stadionul Federațiilor Societății Sportive din România – azi Stadionul “Iolanda Balaș”.

1.3. ATLETISMUL ROMÂNESC ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

În România, din cauza războiului, în anii 1917, 1918, 1919 nu s-au organizat Campionatele naționale. Totuși, în anul 1920 s-a elaborat primul Calendar competițional și un Regulament al concursului de atletism. Primul Campionat național, recunoscut oficial, a fost cel din anul 1921 organizat la Cluj, când atleții din Transilvania și Banat s-au dovedit a fi net superiori. Primele Campionate Naționale pentru femei și juniori au avut loc în anul 1924.

Prima participare a atleților români, la cea mai importantă competiție mondială, respectiv la Jocurile Olimpice, a fost la ediția de la Amsterdam, din anul 1928, cu 10 atleți și 2 atlete, a căror prezență a fost simbolică și rezultatele modeste. Tot în acest an se inaugurează prima ediție a Campionatelor Universitare în Romănia.

Între cele două războaie mondiale, orașele cu cea mai bogată activitate atletică au fost: București, Brașov, Cluj, Arad, Sibiu, Timișoara și Petroșani.

După cel de al doilea război mondial, educația fizică și sportul s-au dezvoltat în concordanță cu ritmul impus de țările europene cu tradiție în aceste domenii, atletismul păstrând pasul cu această evoluție. Potrivit concepțiilor moderne, atletismul a fost inclus în toate programele de educație fizică școlare, universitare sau militare. Formarea treptată a specialiștilor a permis înființarea multor secții de atletism la cluburi, precum și diversificarea calendarului competițional. Astfel, s-au organizat concursuri la diferite nivele, finalizate prin campionate naționale, pentru seniori, tineret și juniori, cât și campionate școlare, universitare.

Atletele din România, care au impresionat prin performanțele obținute, în calitate de campioane olimpice, sunt:

♦ Iolanda Balaș-Soter, campioană olimpică în anii 1960 și 1964, având și 2 titluri de campioană europeană. În cariera sa a stabilit 14 recorduri mondiale.

♦ Mihaela Peneș medaliată cu aur în anul 1964 și argint în 1968, la aruncarea suliței, fiind la vârsta de 17 ani, cea mai tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.

♦ Lia Manoliu participantă la 6 ediții ale Jocurile Olimpice; campioană olimpică în 1968, la aruncarea discului; la edițiile din 1960 și 1964 a obținut medalii de bronz.

♦ Viorica Viscopoleanu campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu performanța de 6,82m, reprezentând un nou record mondial.

♦ Anișoara Cușmir-Stanciu campioană olimpică în anul 1984, la săritura în lungime, deținătoarea recordul mondial în anul 1983, cu performanța de 7,43m.

♦ Doina Melinte campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m și medalie de argint la 1500m.

♦ Maricica Puică campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m și medalie de bronz la proba de 1500m.

♦ Paula Ivan campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m și medaliată cu argint la proba de 3.000m.

♦ Gabriela Szabo campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.

Dintre rezultatele masculine de succes mondial se poate aminti numele aruncătorului de suliță Gheorghe Megelea, deținătorul medaliei de bronz la Jocurile Olimpice de la Montreal, din anul 1976. Ionuț Pungă este primul campion mondial (de juniori) în proba de triplusalt Annecy, 1998, iar Marian Oprea este medaliat cu argint la Jocurile olimpice de la Atena, în anul 2004.

2. CONȚINUTUL – CARACTERISTICILE ȘI ORGANIZAREA ATLETISMULUI

2. 1. DEFINIȚIA ȘI PARTICULARITĂȚILE

ATLETISMULUI

Atletismul este o activitate practică în care exercițiile diferă prin modul de execuție, dar și prin influențele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex și dinamic.

Atletismul este o ramură a educației fizice și a sportului care, prin numărul mare și diferit de exerciții, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar și întrecerea.

Scopul acestei activități, care se desfășoară în anumite forme de organizare, după reguli și prevederi exacte, este:

– adaptarea complexă a organismului;

– realizarea unor performanțe sportive superioare.

În literatura de specialitate, termenul de atletism este definit ca un “sistem de exerciții realizat sub forma alergărilor, aruncărilor și săriturilor naturale și stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităților fizice și obținerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii anticii “atleții” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câștiga un premiu, într-o întrecere.

Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) și track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track – alergări) și probe de teren (field – sărituri și aruncări).

Concursurile de atletism cuprind grupe de probe și probe care au caracteristici specifice, în funcție de cele 3 categorii fundamenale de exerciții, respectiv alergări, sărituri și aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciții, ele nu își schimbă sensul general și esențial motric, pe care îl exprimă noțiunile de alergare, săritură și aruncare.

– În probele de alergări și marș se urmărește parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanțe precizate.

– În probele de aruncări se urmărește trimiterea unor obiecte cu forme și dimensiuni speciale, standardizate (greutatea, discul, sulița, ciocanul) la o distanță cât mai mare.

– În probele de sărituri se urmărește obținerea unui zbor cât mai lung (la săritura în lungime și la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălțime și la săritura cu prăjina).

În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin “Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte și stabilesc condițiile materiale și de desfășurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spațiul și timpul, cât și cu ceilalți competitori. Regulamentul prevede și criterii de stabilire a clasamentelor, a situațiilor de egalitate, a condițiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea și sancționarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât și cea competițională a atleților.

2. 2. ATLETISMUL – SPORT FORMATIV

Utilizarea rațională a exercițiilor de atletism, prin alergări, sărituri, și aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generație, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele.

Ca mijloc formativ al educației fizice și sportive, atletismul țintește spre următoarele obiective generale:

– optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiției fizice, respectiv: creșterea rezistenței organismului la agenții patogeni, tonicitate troficitate și suplețe musculară, rezistență cardio-respiratorie, greutate corporală optimă;

– favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ținută corporală corectă și prevenirea/corectare deficiențelor fizice;

– ameliorarea motricității generale și ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs;

– stimularea senzorio-motricității generale și a proceselor psihice cognitive, afective, motivaționale, volitive;

– activarea capacității de relaționare cu mediul fizic și comunicare socială.

Astfel, în școală în lecțiile de educație fizică, o serie de alergări, sărituri și aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcție de potențialul elevilor și de condițiile materiale ale școlii.

La alergări, în lecțiile de educație fizică, predomină ștafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanțele fiind în funcție de mărimea spațiului sau a terenului școlii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime și în înălțime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la țintă sau la distanță, cât și aruncările cu mingea medicinală cu ambele brațe și cu un braț.

Adăugăm, la această succintă prezentare și faptul că exercițiile de atletism sunt valoroase și utile în dezvoltarea calităților motrice de bază, precum: viteza, forța, rezistența, contribuind substanțial la întărirea sănătății și la fortificarea organismului.

În programele școlare, la toate clasele, cât și în activitatea sportivă a studenților și militarilor, atletismul este prezent în lecțiile de educație fizică sau de antrenament sportiv.

2. 3. ATLETISMUL – SPORT COMPETIȚIONAL

Atletismul, prin probele sale, este un sport individual (excepție fac alegările de ștafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate edițiile Jocurilor Olimpice antice și moderne. Numărul probelor și al concursurilor a crescut treptat.

În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciții (alergări, aruncări și sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii.

Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile și condițiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon).

În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spațiul este atât de perfecționată încât nu se poate greși (foarte precise au fost și mai sunt ruleta și cronometrul).

Regulile de concurs și condițiile organizatorice sunt concepute de așa manieră, încât departajarea atleților să se realizeze în funcție de performanța individuală, în cadrul aceleași probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli și de organizare propriu.

Clasamentele pe echipe (între țări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleți la prestația echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduiește să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun.

Clasamentele, în competițiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcție de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câștigă echipa care acumulează cele mai puține puncte.

Probele atletice considerate a fi cele mai importante, sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naționale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice.

Există și concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate școlare, Campionate universitare, Campionate de juniori și mai ales, Grand Prix -urile.

În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde și alte probe, care în țările anglo-saxone se organizează pe distanțe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri.

F.I.A.A. păstrează evidența rezultatelor și la aceste probe.

Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în primul rând în grupe de probe, respectiv:

– grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond, mare fond, garduri, obstacole, ștafetă;

– grupa probelor de marș;

– grupa probelor de sărituri;

– grupa probelor de aruncări;

– grupa probelor combinate.

Tabel 2.1. Grupele și probele clasice din atletism

În atletism există și probe speciale de concurs, cum ar fi alergările în timp 1 și 2 ore, cât și crosurile care se organizează la toate categoriile de vârstă și pregătire, până la nivelul de Campionatului mondial, atât pentru băieți, cât și pentru fete.

Pentru copii și juniori sunt prevăzute probe, precum: alergarea de viteză pe 50-60-80m; alergarea de semifond, de la 500m până la 1000m; alergarea de garduri pe distanțe de 60, 80, 90, 200, 300m; alergarea de obstacole pe distanțe de 1500-2000m; poliatloane cu un număr mai redus de probe (triatlon, pentatlon, hexatlon, octatlon). Obiectele de aruncat sunt și ele adecvate vârstelor, respectiv 3; 4; 5; 6 kg pentru greutate și 1 – 1 ½ kg pentru disc.

O altă categorie de întreceri se organizează în cadrul Concursurilor naționale de probe neclasice, în care distanțele de parcurs, sunt de 80m, 300m, 500m, 600m, 1000m, 3000m, 300m gd, 1milă, precum și ștafete, ca de exemplu:

– 800m + 400m + 200m + 100m ”ștafeta balcanică”;

– 400m + 300m + 200m + 100m “ștafeta suedeză”;

– 4 x 200m; 4 x 400m; 4 x 800m; 4 x 1500m.

În ultimii ani, tineri de pe toate continentele, din țări mari și mici, cunoscute sau necunoscute, s-au afirmat prin efort propriu sau sprijiniți de cei cu posibilități materiale, în toate probele de atletism. Supremația nu mai aparține unor țări consacrate, căci rezultatele de valoare pot surprinde oricând, atleți deosebiți existând în toate statele lumii.

2. 4. ORGANIZAREA INTERNAȚIONALĂ A ATLETISMULUI

Activitatea atletismului în plan internațional este dirijată de Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înființat în anul 1912, la Stockholm și alcătuit din reprezentanți ai unor Federați Naționale. Numărul țărilor afiliate la Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism, a depășit în prezent cifra de 200. Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism urmărește și coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial, promovând prietenia, respecul, fair-play între țări și atleți, cât și spiritul olimpismului.

Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism este un organism eligibil, care are organisme (comitete și comisii) proprii care activează în direcții metodice, financiare, organizatorice, medicale (inclusiv antidoping), tehnice, etc. În sistemul competițional internațional sunt cuprinse foarte multe competiții, dintre care le menționăm pe cele mai importante, la care participă și România:

▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani, în anii pari, începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). Nu s-au desfășurat 3 ediții (în anii 1916, 1940, 1944), din cauza războaielor mondiale.

▪ Campionatele Mondiale de Atletism, care se desfășoară din 2 în 2 ani, în anii impari; prima ediție s-a desfășurat în anul 1983, la Helsinki.

▪ Campionatele Mondiale de cros se desfășoară anual.

▪ Cupa Mondială de marș se desfășoară în anii impari.

▪ Campionatele Europene de Atletism, care se organizează începând din anul 1934 (Torino), din 4 în 4 ani, în anii pari, la mijlocul intervalului dintre două ediții ale Jocurilor olimpice.

▪ Jocurile Mondiale Universitare, au loc din 2 în 2 ani, în anii impari.

▪ Cupa Mondială se organizează anual.

▪ Cupa Europei se desfășoară în fiecare an.

▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) și Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani.

▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an.

▪ Campionatele mondiale și europene pe teren acoperit (indoor).

▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe la care pot participa atleții clasați în primii 50, în topul mondial. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în orașe și țări diferite. Concurenții se califică (primii 8 pe probe și primii 8 la general), luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri, pentru Finala Grand Prix-ului, pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. Se alcătuiește și un clasament general. Premiile substanțiale atribuite de F.I.A.A. și organizatori reprezintă o serioasă motivație pentru participare.

▪ Finala Grand Prix se desfășoară anual.

2.5. ORGANIZAREA ATLETISMULUI ÎN ROMÂNIA

În țara noastră, atletismul este coordonat de Federația Română de Atletism (F.R.A.), înființată în anul 1912 și alcătuită din specialiști ai domeniului. Acest for își desfășoară activitatea în concordanță cu prevederile Federației Internaționale a Asociațiilor de Atletism la care este afiliată. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal și Biroul Executiv. Președintele federației coordonează activitatea secretarului general, a secretarilor federali și antrenorilor federali. La nivelul federației își desfășoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii, Comisia medicală, Comisia de disciplină, Comisia de juniori, Comisia de cenzori, Comisia de cros, Comisia veteranilor, Comisia mass-media.

Federația Romănă de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secțiilor de atletism din Cluburile și Asociațiile sportive din România.

Federația Română de Atletism este persoană juridică, care își desfășoară activitatea în conformitate cu Statutul și Regulamentele proprii. Ea urmărește: organizarea, îndrumarea și conducerea activității de atletism din România, afilierea tuturor secțiilor de atletism din Cluburi și Asociații sportive, promovarea atletismului românesc în competițiile internaționale sub egida Federației Internaționale a Asociațiilor de Atletism și Asociația Europeană de Atletism.

Federația Română de Atletism are atribuții în strategia participării atleților români la competiții internaționale oficiale (Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale, Campionatele europene, etc), sprijină buna organizare și dezvoltare a Centrelor olimpice, elaborează calendarele competiționale și regulamentele concursurilor naționale, alcătuiește loturile naționale la toate categoriile de vârstă, îndrumă, controlează și acordă sprijin metodic, tehnic, organizatoric și material secțiilor din Cluburi și Asociații sportive, precum și Comisiilor județene de atletism. De asemenea stabilește și întreține relații cu Federații de atletism din alte țări, cu Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism și Asociația Europeană de Atletism, Asociația Balcanică de Atletism, participă la Conferințe și Congrese organizate de acestea.

Federația Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate, având în vedere faptul că atletismul se practică, în:

▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo, Olimpia, Rapid, Steaua;

▪ cluburi sportive școlare: C.S.S. 4 București, C.S.S. 7 București, C.S.S. Roman, C.S.S. Dâmbovița etc;

▪ învățământul de specialitate la nivel preuniversitar și universitar: clase speciale de atletism, cluburi universitare.

În secțiile cluburilor sportive de la toate nivelele, procesul instructiv-educativ vizează performanța sportivă, activitatea fiind organizată pe grupe valorice și de vârstă:

– începători – sunt cuprinși copiii până la 14 ani;

– avansați – sunt cuprinși juniori III și II;

– performanță – sunt cuprinși juniori I și tineret;

– înalta performanță – atleți care ating excelența sportivă.

Sistemul competițional intern cuprinde următoarele concursuri de atletism:

▪ Campionatele Naționale de seniori și tineret anual.

▪ Campionatele Naționale de juniori în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale Universitare în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale Școlare în fiecare an.

▪ Campionatele Naționale de copii, categoria I-a anual.

▪ Concursuri Naționale “Grand Prix Castrol” pentru seniori, tineret, juniori care se organizează anual pe etape.

▪ Concursuri Naționale de sală pentru seniori, tineret, juniori și copii, în fiecare an.

Verificați-vă cunoștințele!

▪ Definiți termenul de atletism.

▪ Traduceți termenul de atletism, conform limbii engleze britanice și americane.

▪ Care sunt cele trei categorii fundamentale de exerciții din atletism ?

▪ Care este scopul exercițiilor de marș și alergare ?

▪ Care este scopul exercițiilor de sărituri ?

▪ Care este scopul exercițiilor de aruncări ?

▪ Numiți documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial ?

▪ Argumentați caracterul formativ ale disciplinei atletism.

▪ Care sunt exercițiile de alergări utilizate în lecția de educație fizică ?

▪ Care sunt exercițiile de sărituri exersate în lecția de educație fizică ?

▪ Care sunt exercițiile de aruncări practicate cel mai frecvent în lecția de educație fizică ?

▪ Precizați la ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice.

▪ Specificați probele din grupa de alergări de viteză.

▪ Specificați probele din grupa de alergări de semifond.

▪ Specificați probele din grupa de alergări de fond și mare fond.

▪ Specificați probele din grupa de alergări de garduri și obstacole.

▪ Specificați probele din grupa de alergări de ștafetă.

▪ Specificați probele din grupa de marș.

▪ Specificați probele din grupa de sărituri.

▪ Specificați probele heptatlonului.

▪ Specificați probele decatlonului.

▪ Care este forul ce manageriază activitatea atletică pe plan mondial și când a fost înființat ?

▪ Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ?

▪ Care este intervalul de timp dintre două ediții ale Campionatelor mondiale ?

▪ Care este ritmicitatea organizării Campionatelor europene ?

▪ Precizați ce sunt competițiile Grad Prix.

▪ Precizați categoria de atleți care participă în competițiile Grand Prix.

▪ Numiți forul și anul înființării lui, care manageriază activitatea atletică în România.

▪ Care sunt documentele care reglementează activitatea Federației Române de Atletism ?

▪ Prezentații principalele concursuri de nivel național organizate de Federația Română de Atletism.

3. ȘCOALA ATLETISMULUI

Școala atletismului reprezintă perioada inițierii în atletism, pe parcursul căreia, încă din primii ani de școală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. Acestea sunt importante pentru influența pe care o au atât în dezvoltarea calităților motrice de bază, dar și în dezvoltarea motricității generale a copilului pentru activitatea cotidiană, datorită caracterului natural pe care îl au exercițiile atletice.

Ca atare atletismul este una dintre diciplinele de bază în educația fizică școlară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puțin una din mișcările specifice atletismului. Pentru aceasta însușirea corectă a exercițiilor și deprinderilor din școala atletismului trebuie învățate cât mai corect, și ne referim aici la alergări, sărituri și aruncări, sub toate tipurile lor de manifestare.

Înainte de a învăța oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exercițiilor cuprinse în sfera școlii atletismului.

Exercițiile din școala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice, astfel:

▪ școala alergării;

▪ școala săriturii;

▪ școala aruncării.

3.1. ȘCOALA ALERGĂRII

Obiectivele școlii alergării:

– însușirea deprinderii de a alerga, corect și relaxat;

– ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare și a membrelor inferioare;

– formarea capacității de control a respirației în timpul alergării;

– formarea capacității de a percepe corect viteza de deplasare;

– ameliorarea tonusului muscular;

– dezvoltarea capacității generale de efort.

Mijloacele școlii alergării:

– alergare ușoară sau “alergare de coordonare”;

– alergare în tempo moderat uniform;

– alergare în teren variat;

– alergare cu joc de glezne;

– alergare cu genunchii sus;

– alergare cu pendularea gambelor înapoi și înainte;

– alergare accelerată;

– alergare ritmată (“alergare cu ritm de 3 pași, 5 pași … peste obstacole joase”).

Alergarea fiind o deprindere naturală și cunoscută, impune perfecționarea tehnicii de execuție. La copii problemele apar în perioadele de creștere și mai târziu, la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticității musculare și a tendoanelor, cauzate de creșterea în lungime a sistemului osos, conduc la rigiditate și implicit la o eficiență scăzută a mișcărilor.

Un efect negativ asupra eficienței tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciții de dificultate scăzută, care favorizează instalarea unor automatisme greșite din punct de vedere tehnic.

Se poate spune că, pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos și lansarea de la start.

Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate, putem stabili, în funcție de dificultate, următoarea ordine a exercițiilor din școala alergării și care au următoarele sarcini:

Formarea deprinderii de alergare corectă în funcție de diferitele sarcini și abordări ale acesteia. Prin alergare corectă se înțelege deprinderea de a alerga economic și relaxat.

Dezvoltarea calităților motrice necesare învățării și perfecționării tehnicii exercițiilor de alergări, a vitezei de deplasare, a forței și rezistenței specifice alergării.

Din școala alergării cele mai folosite exerciții sunt:

– alergarea ușoară (a.u.) – “alergare de coordonare”- se caracterizează prin naturalețe, ușurință, tempo moderat-uniform de deplasare. Tehnica de alergare urmărește stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforțată și eliminarea mișcărilor inutile ale capului, trunchiului și brațelor.

– alergarea ușoară constituie prima etapă în învățarea alergării;

– acestă variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea organismului pentru efort, prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcțiuni ale organismului și prin încălzirea musculaturii și articulațiilor membrelor inferioare;

– alergare ușoară este elastică, cu amortizarea șocului la contactul piciorului cu solul;

– alergarea respectă coordonarea corectă a acțiunii membrelor superioare și a membrelor inferioare;

– ținuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală, ușor înclinat spre înainte, capul în prelungirea trunchiului.

– alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u.) – este o alergate cu un tempo mai scăzut, care poate fi executată pe diferite distanțe, pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempouri prestabilite. Alergarea formează simțul tempoului;

– această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenței de alergare și se realizează prin gradarea timpului sau distanței de alergare.

– în prima fază crește alternativ timpul sau distanța păstrând tempoul constant;

– în faza a doua scade distanța dar crește tempoul.

– alergarea în teren variat (a.t.v.) – se realizează în afara stadionului, prin parcuri și păduri. Datorită multitudinii situațiilor pe care le creează acest gen de alergare este un exercițiu foarte util, deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură și consistență. Ca probă de concurs, acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. Acest tip de alergare se învață după ce s-au însușit celelalte tehnici de alergare.

– această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenței generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puțin accidentate pe distanțe mai scurte; O dată cu obișnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanțele și se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe asfalt), crescând astfel dificultatea alergării.

– alergare cu joc de glezne (a.j.g.) se execută printr-un pas scurt cu contact pe pingea, membrul inferior fiind în flexie din articulația gleznei, genunchiului și șoldului, urmat de extensia rapidă a celor trei articulații, simultan cu derularea piciorului de la pingea spre vârf. Trunchiul are poziție verticală, capul sus, cu privirea înainte, iar brațele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi, coordonate cu mișcarea picioarelor. Efectele exercițiul se referă la:

– coordonarea simplă a membrelor;

– dezvoltarea elasticității musculaturii posterioare a membrelor inferioare;

– dezvoltarea mobilității și flexibilității articulației gleznei;

– dezvoltarea vitezei de execuție (în tempo maxim) pe loc și în deplasare;

– cu sprijin oblic înainte la perete;

– împingând un partener din spate.

– alergarea cu genunchii sus (a.g.s.) se efectuează printr-o succesiune de pași, cu zboruri scurte, cu accent pe perioada pasului anterior, în care coapsa se ridică la orizontală, cu gamba perpendiculară pe sol. Trunchiul se află la verticală, brațele execută pendulări active, iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii.

– realizează dezvoltarea forței mușchilor ridicători ai coapsei în plan anterior;

– realizează prelucrarea mobilității articulațiilor gleznelor și a genunchilor;

– ajută la dezvoltarea amplitudinii pasului alergător;

– se execută pe loc și din deplasare;

– se execută cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri.

– alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.p.gb.înap.) se efectuează printr-o succesiune de pași scurți, cu accent pe pasul posterior, în care se realizează flexia completă a gambei pe coapsă. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii, poziția trunchiului fiind ușor aplecată, brațele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi. Exercițiul are efecte pozitive în îmbunătățirea coordonării acțiunilor membrelor, forței gleznelor și mobilității articulației genunchiului.

– prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare;

– dezvoltă mobilitatea articulației genunchiului;

– prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului pendulant;

– se execută pe loc și din alergare.

– alergarea accelerată – formează simțul accelerării prin:

– alergări individuale exectate pe distanțe scurte (20-60-80 m);

– alergări accelerate în grup;

– accelerări în linie dreaptă și curbilinie.

– alergarea peste obstacole joase este un exercițiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simțului ritmului, simț implicat cel puțin în alergările de garduri și în elanurile diferitelor sărituri atletice, dar prin extindere, Alergările de garduri sunt mai dificile, prin componenta tehnică, dar în inițiere folosesc alergările peste obstacole joase. Prezintă două etape:

– prima etapă este învățarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei pași între obstacole;

– a doua etapă este învățarea verigii de bază reprezentat de pasul peste obstacol, care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard.

Exerciții folosite:

– alergarea peste obstacole joase așezate la distanțe egale, favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant impar de pași (3 sau 5);

– alergarea peste obstacole joase așezate la distanțe inegale, trecând obstacolele cu un număr variabil de pași.

– este recomandată montarea mai multor trasee, cu diferite distanțe pentru a fi accesibile tuturor executanților.

O serie de variante de alergare pot fi utilizate în școala alergării:

– alergarea cu pas adăugat înainte (a.p.ad.înai.) se efectuează în deplasare înainte, prin apropierea și depărtarea picioarelor, într-o mișcare de impulsie, în care deplasarea piciorului dinapoi nu depășește piciorul dinainte.

– alergarea cu pas adăugat lateral (a.p.ad.lat.) se efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta), prin apropierea și depărtarea picioarelor, într-o mișcare de impulsie, în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depășit de celălalt picior. Exercițiul ameliorează coordonarea simplă și forța membrelor inferioare și favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului.

– alergarea laterală cu pas încrucișat, pas care poate fi executat înainte, înapoi și alternat (a.p.încr.înai./înap./alt.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare, în care un picior este depășit de celălalt, printr-o mișcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. Alergarea ameliorează mobilitatea articulației coxo-femurale și tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.

Notă: Toate variantele de alergare se pot executa:

– individual, în perechi, câte 3, 4,

– liber, de mâini, de coate încrucișat, de umeri apucat; în față-la spate încrucișat apucat;

– pe traiectorie liniară dreaptă, frântă, curbilinie, circulară;

– în deplasare cu fața, cu spatele sau lateral;

– cu diferite poziții simetrice sau asimetrice ale brațelor: libere, pe șolduri, la ceafă, pe cap, sus, înainte, lateral; întinse, îndoite.

– individual cu diferite acțiuni simultane sau alternative ale brațelor: mișcare obișnuită, pendulare, rotare, forfecare;

– cu acțiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept – alergare cu genunchiul sus, cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi; cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte;

– prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne, intercalând la 3 sau 4 pași un genunchi sus; alergare cu genunchi sus, intercalând la 3 sau 4 pași o pendulare înainte;

– în tempo-uri diferite;

– prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare:

a.j.g. (20m) + a.g.s.(15m) + a.p.gb. înai (15m).

3.2. ȘCOALA SĂRITURII

Obiectivele școlii săriturii:

-formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un picior);

– învățarea aterizării amortizate, elastice și echilibrate;

– educarea echilibrului și a coordonării dinamice în faza de zbor;

– formarea simțului elanului;

– dezvoltarea forței și detentei.

Mijloacele școlii săriturii:

– sărituri cu desprindere și aterizare pe ambele picioare;

Figura 3.1. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălțimea desprinderii

Figura 3.2. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii

– sărituri în adâncime;

Figura 3.3. Săritură în adâncime de pe suprafață înălțată

– săritura în lungime cu desprindere și aterizare pe ambele picioare, de pe loc la groapa de nisip;

Figura 3.4. Săritura în lungime de pe loc

– sărituri cu bătaie și aterizare pe diferite obiecte:

Figura 3.5. Sărituri pe obiecte

– sărituri peste obstacole așezate în serie și în „urcare", cu înălțimi în progresie continuă și cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas;

– sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior;

– sărituri în înălțime, la înălțimi accesibile, cu elan perpendicular pe ștachetă, în ghemuit;

– sărituri în lungime, la groapa cu nisip, plecând de pe un picior, aterizând în groapă pe același picior, pe celălalt picior sau pe ambele picioare;

Figura 3.6. Săritură de pe loc cu desprindere pe un picior

– sărituri cu desprindere și aterizare pe același picior – pas săltat;

Figura 3.7. Pas săltat

– sărituri cu desprindere pe un picior și aterizare pe celălalt: pasul sărit;

– sărituri pe obstacole, de pe obstacole și peste obstacole;

– săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) și săritura în înălțime cu elan (perpendicular pe ștachetă). Din acestea au derivat o serie de procedee care au devenit probe de concurs cum ar fi:

– săritura în lungime, – are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în lungime.

În programa școlară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele:

– săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a și a VI-a; și

– săritura în lungime cu 1 1/2 pași în zbor, pentru clasele a VII-a și a VIII-a.

– săritura în înălțime, – are ca mecanism de bază : bătaia pe un picior cu desprindere în înălțime.

În școală, în funcție de condițiile diferite existente în teritoriu, se folosește unul din procedeele:

– săritura în înălțime cu pășire;

– săritura în înălțime cu răsturnare dorsală.

3.3. ȘCOALA ARUNCĂRII

Obiectivele școlii aruncării

– însușirea deprinderii de a arunca obiecte la distanță prin azvârlire, împingere și lansare;

– formarea capacității de angrenare treptată în aruncare a întregului corp, prin acțiunea membrelor inferioare, a trunchilui și a brațelor;

– dezvoltarea capacității de accelerare a acțiunii de aruncare;

– formarea capacității de a păstra controlul bilateral în timpul efortului final;

– formarea capacității de a depăsi obiectul, avansând partea inferioară a corpului în raport cu partea superioară;

– dezvoltarea forței trunchiului și a membrelor superioare.

Mijloacele școlii aruncării:

▪ Aruncarea tip azvârlire presupune o trațiune liniară, dinapoi-înainte și de jos în sus. Sulița și mingea de oină se eliberează prin azvârlire.

– aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte, înainte cu latura opusă brațului de aruncare), pe un genunchi, pe genunchi, așezat, culcat dorsal- cu ambele brațe și cu un braț;

– aruncări din deplasare cu 2 sau 3 pași de mers/alergare cu ambele brațe și cu un braț;

Figura 3.8. Aruncare tip azvârlire cu ambele brațe

– aruncarea mingii de oină.

Figura 3.9. Aruncarea mingii de oină cu un pas încrucișat

Exercițiile din școala aruncării tip azvârlire se efectuează cu mingi medicinale de 1kg, 2kg, 3kg și mingii de oină.

▪ Aruncarea tip împingere presupune o presiune de jos în sus, dinapoi-înainte. Greutatea (sfera metalică) se eliberează prin împingere de la umăr.

– aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziții, cu ambele brațe și cu un braț;

– aruncări din deplasare cu 2 sau 3 pași de mers/alergare cu ambele brațe și cu un braț;

– împingeri cu un braț din stând lateral și cu spatele spre direcția de eliberare.

Exercițiile din școala aruncării tip împingere se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.

▪ Aruncarea tip lansare presupune o tracțiune de jos în sus, dinapoi-înainte, pe o traiectorie curbilinie. Discul și ciocanul (cu ambele brațe) se eliberează prin lansare. Exercițiile din școala aruncării tip lansare se efectuează cu mingi medicinale de 2kg, 3kg, 4kg.

– aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu fața pe direcția de lansare, prin tracțiune de jos, din lateral-înapoi (dreapta și stânga);

– aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcția de lansare, cu ambele brațe și cu un braț;

– aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcția de lansare, prin tracțiune pe deasupra umărului;

Verificați-vă cunoștințele!

▪ Precizați conținutul școlii atletismului.

▪ Care sunt obiectivele școlii alergării?

▪ Precizați principalele mijloace ale școlii alergării.

▪ Descrieți execuția alergării cu joc de glezne.

▪ Descrieți execuția alergării cu pendulare.

▪ Care sunt obiectivele școlii săriturii?

▪ Numiți exercițiile din școala săriturii.

▪ Descrieți execuția tehnică a pasului săltat.

▪ Descrieți execuția tehnică a pasului sărit.

▪ Alcătuiți structuri de exerciții care să conțină variante de sărituri.

▪ Care sunt obiectivele școlii aruncării?

▪ Enumerați tipurile de aruncări.

▪ Precizați cum acționează forțele la aruncarea tip azvârlire.

▪ Care sunt obiectele care se aruncă prin azvârlire?

▪ Precizați două exerciții de aruncare azvârlită.

▪ Cum acționează forțele la aruncare tip împingere?

▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin împingere?

▪ Descrieți două exerciții de aruncare prin împingere.

▪ Cum acționează forțele la aruncarea tip lansare?

▪ Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare?

▪ Care este obiectul care se lansează cu ambele brațe?

▪ Care este obiectul care se lansează cu un singur braț?

▪ Descrieți două exerciții de aruncare prin lansare.

▪ Care sunt obiectele utilizate în școala aruncării?

4. TEHNICA ȘI REGULAMENTUL PROBELOR DE ALERGĂRI

4.1. BAZELE TEHNICII ALERGĂRILOR

Tehnica exercițiilor fizice în general și ca atare a alergării de viteză în mod special, nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mișcărilor pasului) ci, și mai ales, după forțele care intervin în desfășurarea ei, adică după dinamica acestora.

Ca atare, evoluția cinetică a mișcărilor, urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spațio-temporal, în timp ce exercițiile de atletism (alergarea de viteză spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice, procese integrate de altfel evoluției cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica înseamnă în esență, exploatarea rațională și economică a posibilităților cinetice și dinamice.

Când analizăm tehnica, luăm în considerare două aspecte importante care influențează rezultatul final, în funcție de cât de bine sunt stăpânite și anume: tehnica pasului și tehnica probei.

4.1.1. Analiza tehnicii pasului alergător

Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea și perfecționarea deprinderii motrice specialității respective și la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiționată de cerințe concrete ale desfășurării probei de concurs.

Alergarea este un mijloc de locomoție, care se realizează prin mișcări ciclice, de treceri succesive de pe un picior pe celălalt, în așa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul.

Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător.

În analiza tehnică, pasul alergător poate fi luat în considerare în doua forme și anume:

– Pasul alergător simplu.

– Pasul alergător dublu.

– Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două contacte

– Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două momente identice ale aceluiași picior, considerat ciclu complet (doi pași simpli). Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior, prin:

– perioada de sprijin;

– perioada de pendulare.

În timpul fiecărei perioade, mișcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante, astfel:

Perioada de sprijin (Figura 4.1.) este analizată prin trei faze sau momente. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul, moment în care proiecția C.G.G. este în punctul cel mai depărtat spre înapoi față de punctul de contact.

– Faza de amortizare sau aterizarea (Figura 4.1.A); luarea contactului cu solul se face pe partea exterioară a piciorului și apoi suprafața de sprijin crește cuprinzând toată pingeaua până când corpul trece peste momentul verticalei.

Segmentul inferior cedează, îndoindu-se în momentul impactului, realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puțin de articulația gleznei și în principal de articulația genunchiului și a bazinului, care nu trebuie să fie blocate.

În momentul contactului cu solul, corpul alergătorului acționează asupra solului cu o forță (F), care se descompune în forța tangențială (Ft) paralelă cu solul și forța normală (Fn) perpendiculară pe sol (Figura 4.1.A). În același timp, solul (reazemul) acționează asupra corpului alergătorului cu o forță egală dar de sens contrar, care se numește forță de reacție (R) a reazemului, care la rândul ei se descompune în: forța de reacție normală (Rn), perpendiculară pe sol și în sus și forța de reacție tangențială (Rt), paralelă cu solul și egală cu forța tangențială (Ft), dar de sens contrar.

În acest moment, forța de reacție a reazemului R, îndreptată în sus și înapoi, are o acțiune negativă asupra vitezei de alergare. Așadar, amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării și care trebuie depășită prin măsuri de execuție tehnică. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecția pe sol a centrului de greutate, pentru a reduce cât mai mult posibil acțiunea negativă a forței de reacție tangențială.

A B C

Figura 4.1. Analiza perioadei de sprijin și a perioadei de pendulare

– Momentul verticalei (Figura 4.1.B) corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. În această fază, cele două forțe F și R acționează pe aceeași linie verticală, dar în sensuri contrare și este momentul în care au valoarea cea mai mare. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate, raportată la secvența fiecărui pas este cea mai mică.

– Faza de impulsie (Figura 4.1.C) se raportează la momentul în care piciorul se pregătește să părăsească solul la terminarea impulsiei, mai exact în momentul în care centrul de greutate depășește verticala; această fază este pozitivă în acțiunea piciorului de sprijin, prin aplicarea forței asupra solului și efectul acesteia determinat de rezultanta reacției normale și reacției tangențiale, care este forța de reacție. Efectul de accelerație crește treptat odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a alergării, pe care o putem influența prin reducerea unghiul de impulsie sau/și mărirea forței de impulsie (forța membrelor inferioare).

Perioada de pendulare începe din momentul în care piciorul părăsește solul, după finalizarea impulsiei. Ca și în cazul perioadei de sprijin se distind trei faze sau momente de referință în analiza tehnică.

– Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia), cât mai rapid și economic spre înainte. Pentru a realiza această acțiune, trebuie să se realizeze o scurtare a pendulului, îndoind genunchiul piciorului pendulat, prin flexia gambei pe coapsă.

A B

Figura 4.2. Poziția piciorului pendulant în momentul verticalei

(A – corect; B – incorect)

În pendularea posterioară se realizează la nivelul genunchiului o flexie naturală și una forțată, astfel încât unghiul dintre gambă și coapsă se închide maxim posibil în momentul în care genunchiul trece spre înainte în plan vertical de piciorul de sprijin.

Unghiurile și amplitudinile sunt maxime, în funcție de caracteristicile morfologice ale alergătorului și funcție de tempoul de alergare.

– Momentul verticalei (Figura 4.2.) se formează când piciorul pendulant încrucișează piciorul de sprijin, flexia gambei pe coapsă ajungând la amplitudinea maximă. Pentru ca faza următoare să fie eficientă, în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depășească genunchiul piciorului de sprijin destul de mult Numai astfel, în faza următoare, avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în același timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin.

– Faza de pendulare anterioară (Figura 4.3.) începe din momentul în care centrul general de greutate, și o dată cu el genunchiul piciorului pendulant, depășește în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin și se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Unghiul dintre coapsă și gambă începe să crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerție care se adaugă forței de impulsie a piciorului de sprijin. Și aici coapsa urcă, cu atât mai sus cu cât viteza alergării este mai mare.

Figura 4.3. Momentul finalizării impulsiei

La viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, și începe faza de zbor, coapsa ajunge aproape de orizontală, astfel încât planul vertical al gleznei să nu depășească spre înainte planul vertical al genunchiului.

Faza de zbor în alergare se defășoară între două perioade de sprijin, respectiv între sprijinul pe un picior și sprijinul pe celălalt picior, corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul, ceea ce înseamnă că acesta se află în perioada de zbor. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăsește solul, iar membrele inferioare acționează în direcții opuse. Este un moment foarte important al alergării, care cere o foarte bună coordonare a mișcărilor brațelor și picioarelor. Piciorul care tocmai a terminat impulsia se deplasează spre înainte față de bazin și ca urmare a accelerării din finalul impulsiei, realizează tripla flexie, scurtând la maxim pendulul acestuia, pentru a putea fi dus foarte repede spre înainte, unde va trebui să realizeze avântarea pentru pasul următor.

Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi față de bazin prin întinderea genunchiului într-o mișcare de “călcare agățată” din înainte spre înapoi foarte activă, spre următoarea fază de amortizare.

Pentru a avea acțiune cât mai eficientă a membrelor inferioare, acestea trebuie să acționeze simultan folosind la maximum, mișcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă celălalt coboară, când unul este dus înainte, celălalt trece înapoi). Dacă la aceasta se adaugă și mișcarea voluntară și selectivă a segmentelor, atunci eficiența este maximă.

4.1.2. Oscilațiile corpului

Aceste mișcări ale corpului apar în urma acțiunilor segmentelor corpului în diferite planuri și anume: verticale, laterale, transversale (Figura 4.4).

– Oscilațiile verticale se formează în plan sagital și sunt datorate momentelor de amortizare și impulsie ale piciorului, în perioada de sprijin și sunt mici la viteze mari și mai mari la viteze mici. Diferența de nivel dintre aceste două faze (înălțimea zborului și momentul verticalei) indică amplitudinea oscilațiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză și până la 12 cm în alergarea de semifond și fond. Creșterea amplitudinii oscilațiilor verticale determină o “alergare sărită”, situație nefavorabilă deplasării rapide.

Figura 4.4. Oscilațiile corpului în alergare

– Oscilațiile laterale se formează în plan frontal și sunt produse de trecerea greutății corpului de pe un picior pe altul; ele se evidențiază în alergare, în momentul verticalei, când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin; trohanterul mare și genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleași puncte ale piciorului opus. În practică, aceste oscilații se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilațiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg), dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează; aceste oscilații nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin.

– Oscilațiile transversale se formează în plan orizontal și sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie, când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin; ele au loc în plan transversal și sunt considerate utile în alergare, în anumite limite, pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. Oscilațiile transversale prea mari, cauzate de prelungirea impulsiei și implicit a avântării piciorului pendulant, duc la scăderea frecvenței mișcărilor membrelor inferioare în alergare și în consecință, a vitezei. Echilibrarea acestor oscilații este efectuată de axa umerilor care acționează în sens opus (braț și picior opus).

4.2. ALERGĂRILE DE VITEZĂ

Amintim faptul că probele de viteză sunt: 100m, 200m, 400m, cât și cele două ștafete de 4x100m și 4x400m. Probele sunt valabile pentru participarea masculină și feminină. Alergările de viteză urmăresc parcurgerea distanței precizate, prin probă, într-un timp cât mai scurt. În timpul desfășurării cursei se pot atinge viteze între 9m/s – 12m/s, în unele cazuri chiar mai mari, de regulă după 30m, adică după lansarea de la start, când se obține viteza maximă.

Timpul realizat într-o cursă de viteză, depinde în principal, de:

– valoarea timpului de reacție la start;

– calitatea lansării de la start (atingerea vitezei maxime pe o distanță cât mai scurtă de la plecare);

– realizarea unui raport cât mai bun între frecvența și lungimea pașilor, asigurând astfel o viteză de deplasare maximă;

– capacitatea alergătorului de a menține viteza maximă de deplasare cât mai mult timp posibil.

Pe parcursul acestui capitol vom lua ca punct de reper proba alergare pe distanța de 100m plat, probă reprezentativă pentru scopul nostru.

4.2.1. Tehnica alergării de viteză

Proba se desfășoară în succesiune cronologică și tehnică în următoarele faze:

– startul de jos și lansarea de la start;

– alergarea pe parcurs;

– sosirea.

– Startul reprezintă începutul alergării și este foarte important în probele de viteză. În probele de viteză startul se execută obligatoriu de jos, conform celor trei comenzi ale starterului: „Pe locuri!”…. „Gata!” …. pocnetul pistolului!

Pentru efectuarea startului de jos, se folosesc blocurile de start, în care atletul fixează tălpile picioarelor distanțate, în așa fel încât să asigure alergătorului poziția cea mai comodă în momentul pocnetului. În „varianta clasică”, primul bloc de start se așază la o distanță de aproximativ o lungime de gambă față de linia de plecare. Cel de-al doilea bloc de start se așază înapoia primului, la o distanță de aproximativ o lungime de gambă sau ceva mai puțin.

Figura 4.5. Poziția corespunzătoare comenzii "Pe locuri!"

În poziția corespunzătoare comenzii "Pe locuri!" (Figura 4.5.), tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de start, astfel încât genunchiul piciorului din spate să atingă solul, undeva lângă piciorul din față; trunchiul este aplecat înainte și se sprijină pe brațe; brațele sunt paralele, cu mâinile așezate la linie, dar fără să o atingă; proiecția umerilor pe sol variază în funcție de individ, fiind înaintea liniei, pe linie, sau înapoia ei, noi recomandăm prima variantă.

Poziția corespunzătoare comenzii "Gata!" (Figura 4.6.) este premergătoare pocnetului de pistol; atletul încearcă să fixeze corpul într-o poziție care să-i permită realizarea unei mobilizări și echilibrări cât mai bune a întregului corp. Aceasta se realizează prin modul de repartizare egală, a greutății corpului, în puncte de sprijin.

Pentru aceasta, bazinul se ridică, genunchiul piciorului dinapoi părăsește solul și se întinde ușor, până când planul orizontal al bazinului depășește destul de mult planul orizontal al umerilor. Axa umerilor se deplasează ușor înainte, astfel încât proiecția pe sol să cadă în fața liniei de plecare, asigurând un echilibru relativ stabil, foarte important în momentul plecării.

Tot în această poziție, se realizează unghiurile optime între coapse și gambe: aproximativ 90º pentru piciorul dinainte și între 120-140º pentru piciorul dinapoi. Între coapsa piciorului dinainte și trunchi, unghiul este de 60º.

Figura 4.6. Poziția corespunzătoare comenzii "Gata!”

– Lansarea de la start se realizează după pocnetul pistolului și urmărește ca din prima mișcare să se asigure impulsia în blocurile de start. Lansarea se efectuează cu pașii de alergare accelerată, în care primii 2-3 sunt lipsiți de amortizare. Pașii de alergare se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10, urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării.

Viteza de deplasare crește treptat, atingând valori aproape maxime, după 25-30m, până la 50-60m înregistrându-se creșteri mici, după care se urmărește menținerea alergării lansate și implicit, a vitezei obținute.

– Alergarea pe parcurs urmărește câștigarea vitezei maxime, ceea ce aduce atletului beneficii importante din punct de vedere mecanic al randamentului de forța, prin reducerea timpului de contact cu solul, a timpului de zbor și implicit a îmbunătățirii eficienței în deplasare. Specific acestei alergări este pasul lansat de viteză. Important este ca viteza de alergare să fie cât mai constantă, prin păstrarea lungimii pașilor. La alergările de viteză, contactul piciorului de sprijin cu solul se face pe pingea și foarte aproape de proiecția verticală a centrului de greutate, în scopul reducerii reacțiunii care apare în momentul amortizării.

Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între 2,30m și 2,60m. În fiecare pas se urmărește transferul bazinului cât mai rapid peste punctul vertical de sprijin, fapt ușurat de piciorul pendulant, care în faza de pendulare anterioară, antrenează și bazinul, proiectându-l spre înainte, determinând astfel o poziție ușor arcuită a corpului din articulația coxo-femurală. Acest lucru obligă și trunchiul la o poziție verticală, favorabilă succesiunii contracției și relaxării musculare.

Extensia rapidă în articulația gleznei favorizează viteza de alergare, lucru care se observă foarte bine la marii sprinteri; scăderea lungimii pasului, micșorează forța de impulsie, și viteza piciorului pendulant. Brațele se mișcă amplu, din articulația umerilor, cu un unghi de 90º când sunt pendulate înainte și circa 140º când sunt pendulate înapoi. Menținerea vitezei, se identifică cu scăderea gradată a vitezei, cauzată de obosela indusă de efortul fizic.

– Sosirea sau finișul (Figura 4.7.) constituie încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu pieptul (nu cu capul, gâtul, mâinile sau picioarele) firul sau planul vertical dus prin marginea interioară a liniei de sosire.

Figura 4.7. Trecerea liniei de sosire

Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a trunchiului înainte, pe ultimul pas, cel mult pe ultimii doi pași de alergare, fapt care nu stânjenește viteza de alergare. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător, respectiv așezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului, coborârea centrului de greutate a corpului și prin ducerea trunchiului ușor înapoi. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finișului.

Particularitățile alergării în turnantă

În probele de 200m și 400m, cheltuiala de energie este mai mare pentru a învinge forța centrifugă. Pentru a contracara această forță, care poate ajunge până la 20 kg, la alergările pe 200m (la o turnantă semicirculară, cu rază de 36,50m), alergătorul se înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în turnantă; în același timp se intensifică acțiunea energică a brațului și piciorului drept. Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe îndreptarea trunchiului.

Având în vedere faptul că două probe de viteză au parcursuri în turnantă (o turnantă la proba de 200m și două turnante la 400m), așezarea blocurile de plecare se adaptează, în scopul obținerii unei lansării din start, pe o traiectorie tangentă la linia curbă interioară a propriului culoar de alergare. În aceste condiții, blocurile de start se așază spre marginea laterală dreapta a culoarului, respectându-se avansul de turnantă al culoarelor începând de la cel de-al doilea.

4.2.2. Prevederile regulamentului de concurs

Toate alegările de viteză, se desfășoră pe pista de atletism, mai exact pe culoare. Pista de alergare (turul de pistă), de formă ovală, are lungimea de 400m și este formată din două porțiuni rectilinii și două porțiuni curbilinii.

Pista de alergări este împărțită în culoare. În stadion, culoarul are lățimea de 1,22 (4 picioare), iar în sală de atletism de 0,90-1,10m fiind delimitat de linii late de 5cm; linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lățimea culoarului său. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior, culoarul 1, fiind primul de lângă bordura pistei. Alergarea se efectuează în sens invers mișcărilor acelor de ceasornic, respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.

În probele de alergări de viteză, plecarea se efectuează cu start de jos, fiecare alergător fiind obligat să-și păstreze culoarul până la sfârșitul cursei. Locul de plecare este diferit, în funcție de lungimea cursei, dar sosirea pentru toate probele, se efectuează în același loc, respectiv la sfârșitul liniei drepte, la linia de sosire.

Când alergarea se desfășoară în linie dreaptă și un concurent se abate pe moment de la culoarul său, aceasta nu se consideră o infracțiune, mai ales dacă concurentul în cauză, nu a jenat un altul; dacă alergarea se desfășoară în turnantă, călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracțiune și concurentul respectiv este descalificat, apreciindu-se că prin aceasta și-a creat avantaj (a alergat o distanță mai scurtă decât ceilalți participanți).

Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorți; în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanțelor obținute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3, 4, 5 și 6.

La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos, cu ambele picioare în contact cu blocurile.

Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”, „Gata!” și când toți concurenți sunt nemișcați, starterul va declanșa focul de pistol sau semnalul de plecare. Dacă un concurent începe mișcarea sa de plecare, înainte de pocnetul pistolului, aceasta este considerată o plecare greșită; „o singură plecare greșită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleți, ce au făcut plecarea greșită; ulterior, indiferent ce atlet face o plecare greșită în alergare, va fi descalificat, pentru acea alergare”.

Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm, trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Concurenții vor fi clasați în ordinea în care o parte a trunchiului, atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire.

4.3. ALERGĂRILE DE SEMIFOND ȘI FOND

În aceste alergări este necesară o dozare cât mai rațională a efortului, pentru a se reuși parcurgerea unor distanțe medii, mari și foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru aceasta este necesar ca mișcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în același timp.

Tehnica de alergare urmărește stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforțată și eliminarea mișcărilor inutile ale capului, trunchiului și brațelor. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistență, îl are respirația, respectiv ritmul respirator.

La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină și feminină în următoarele curse: 800m și 1500m (semifond); 5000m și 10000m (fond); 42,195km (mare fond-maraton).

4.3.1. Tehnica alergării de semifond-fond

Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare fond se ordonează tehnic în:

– startul și lansarea de la start;

– alergarea pe parcurs;

– finișul și sosirea.

– Startul și lansarea de la start

În aceste probe regulamentul de concurs obligă participanții la abordarea startului “de sus”; în această fază se urmărește obținerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un loc în pluton. La alergarea pe distanțele anterior enunțate, comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” … „pocnetul pistolului!”

La comanda “Pe locuri!”, alergătorul așază piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai aproape de aceasta), trecând și cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior; celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea.

Trunchiul este aplecat înainte; brațul opus piciorului dinainte se află în fața trunchiului, îndoit din cot, în așa fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului, în dreptul coapsei; privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcție de alergare.

În această poziție alergătorul așteaptă pocnetul pistolului; plecarea este realizată de pendularea activă și energică a piciorului dinapoi și impulsia puternică a piciorului dinainte. Acțiunea picioarelor este secondată de cea a brațelor care, pendulează energic, susținând lansarea prin alergare accelerată spre o poziție cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spațiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m).

– Alergarea pe parcurs

În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin „pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate și constanță; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică și uniformă a mișcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie și pendulare mai puțin energice.

Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcție de particularitățile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micșorarea forței tangențiale, respectiv prin așezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecția verticală a centrului general de greutate a corpului. Așezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulți alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători așază piciorul pe pingea, alții pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond și mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă.

În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate.

În alergările de rezistență, trunchiul este păstrat la verticală (ușor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxați, iar brațele îndoite la 90º și ușor depărtate de corp, pendulează înainte și înapoi degajate și cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziția trunchiului, a brațelor și a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respirația; este de subliniat rolul respirației care trebuie să fie ritmică și profundă, accentuându-se expirația, care va angrena automat și inspirația.

– Finișul și sosirea

În această fază viteza de deplasare crește, apropiindu-se de alergarea de viteză. Finișul se declanșează în funcție de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanțe mai modeste la 100m și 200m încep finișul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt și buni sprinteri își valorifică viteza pe finalul cursei, la ieșirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeași abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii pași, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire.

4.3.2. Prevederile regulamentului de concurs

Alergările de fond și semifond se desfășoară pe pista stadionului.

Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toți concurenți sunt nemișcați și în poziție corectă de plecare. La start concurenții sunt obligați să-și ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greșită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greșit, dar repetarea greșelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia.

În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 și 2) .

La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m și 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeași distanță de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start.

Orice alergător care îmbrâncește un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucționează, în așa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond și fond, depășirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spațiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în față, fapt ce ar atrage descalificarea.

Când intenția de depășire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în față se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuințând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat.

În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieșirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depășirea căreia concurenții vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări.

4.4. ALERGAREA DE CROS

4.4.1. Tehnica alergării de cros

Întrecerile de cros sunt frecvente atât pe plan național, cât și pe plan internațional.

Tehnica alergării de cros se abordează după însușirea tehnicii alergării de semifond și fond. Pasul de alergare este identic cu cel de la fond, dar obstacolele care se ivesc pe parcurs ca și relieful terenului îl determină pe alergător la variații de tempo și la așezări diferite ale piciorului pe sol. Având în vedere faptul că traseul de deplasare prezintă configurație diferită a solului, prin natura și profilul acestuia, alergarea se adaptează la condițiile terenului urmărindu-se:

– păstrarea echilibrului general al corpului;

– modificarea minimă a pasului lansat în tempo moderat, în scopul economisiri

– trecerea obstacolelor cu efort minim.

Structura alergării de cros respectă aceeași succesiune tehnică:

– startul și lansarea de la start;

– alergarea pe parcurs;

– finișul și sosirea.

– Startul și lansarea de la start

Alergarea începe cu startul de sus, identic cu cel descris la alergarea de semifond-fond, urmat de o alergare accelerată care durează până la ocuparea unui loc convenabil în pluton. Distanța de lansare este în funcție de numărul concurenților și de valoarea lor.

– Alergarea pe parcurs

Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează, astfel:

– la urcușuri pasul este scurt, contactul cu solul se face pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult sau mai puțin în funcție de înclinarea pantei;

– la coborâre contactul este pe călcâie, pasul se lungește, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se “purtat” de viteza obținută prin alergare la vale;

– trecerea obstacolelor se execută după o accelerare în prealabil, pe distanțe cât mai reduse în raport cu obstacolul; obstacolele se depășesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai economic și mai sigur.

– în teren moale, nisipos trunchiul este vertical, contactul cu solul se ia pe toată talpa, derularea labei piciorului nu este completă, iar impulsia nu va fi forțată;

– Finișul și sosirea

Ca și la alergările de fond pe pistă și la crosuri, distanța pe care se execută finișul este în funcție de posibilitățile atletului și de poziția pe care o ocupă în pluton în acel moment; această fază începe de obicei cu 200m – 300m înainte de sosire.

4.4.2. Prevederile regulamentului de concurs

Având în vedere circumstanțele foarte variate în care se desfășoară probele de cros, este dificilă elaborarea unei standardizări precise, care să vizeze regulile pentru această probă. Parcursul este stabilit pe terenuri deschise, câmpii, izlazuri cu obstacole naturale și dacă este posibil, acoperite cu iarbă; traseul va evita obstacolele foarte grele (gropi adânci, urcușuri sau coborâri periculoase, fruzișuri groase), traversarea drumurilor publice fiind redusă. Cu excepția plecării și sosirii, parcursul nu va cuprinde linii drepte lungi; crosul se va desfășura pe un traseu ușor ondulat, cu viraje largi și linii drepte scurte.

Semnalul de plecarea în alergare este pocnetul pistolului, apelându-se la comenzile de la probele de alergări de rezistență; locurile la linia de start vor fi trase la sorți, membri fiecărei echipe aliniindu-se apoi în șir.

În toate alergările, apă și alte răcoritoare vor fi dispuse la plecarea și sosirea în cursă.

În stabilirea clasamentului pe echipe, câștigătoare este cea care însumează cel mai mic număr de puncte.

Distanțele recomandate de Federația Internațională a Asociațiilor de Atletism, pentru alergările de cros, sunt în jur de:

– 12 km pentru seniori;

– 8 km pentru juniori;

– 6 km pentru senioare;

– 4 km pentru junioare.

4.5. ALERGAREA DE GARDURI

Alergarea de garduri este de fapt o alergare de viteză, în care succesiunea obișnuită a pașilor este întreruptă de pasul de trecere peste gard. Probele clasice de alergare de garduri sunt 100m și 400m-feminin și 110m și 400m-masculin; indiferent de lungimea cursei numărul gardurilor dispuse pe pistă, aferente unui culoar este de zece, așezate conform prevederilor oficiale de concurs. Pentru a realiza un rezultat cât mai bun, trecerea peste gard trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– atacul gardului să se facă fără pierdere de viteză;

– timpul de zbor peste gard să fie cât mai scurt;

– trecerea peste gard să fie razantă cu gardul, pentru ca traiectoria centrului de greutate să aibă oscilații verticale cât mai reduse;

– aterizarea după gard să se facă într-o poziție cât mai favorabilă alergării.

4.5.1. Tehnica alergării de garduri

Fazele tehnice ale alergării de garduri se succed în următoarea ordine:

– startul și lansarea de la start;

– pasul peste gard;

– alergarea între garduri;

– finișul și sosirea.

– Startul și lansarea de la start determnină în măsură majoră eficiența alergării de garduri, aceste elemente determinând trecerea în condiții optime a primului gard, fapt de care depinde întreaga desfășurare a cursei.

Plecarea este obligatorie cu start de jos și respectă succesiunea pozițiilor și mișcărilor ca în cazul alergărilor pe plat, cu mențiunea că în poziția “gata”, bazinul este mai ridicat decât la alergarea de viteză, pentru a ușura îndreptarea trunchiului, aspect necesar pentru trecerea primului gard. Ca o caracteristică a startului la alergările de garduri este poziția mai înaltă a bazinului la poziția "gata", pentru ca atletul să ajungă în poziție optimă de trecere la primul gard.

Numărul pașilor până la primul gard, impune așezarea în primul blocstart a unui anumit picior. Numărul de pași alergători până la primul gard, este în medie de 8, dar poate fi și de 7 pași (pentru alergătorii foarte înalți) sau de 9 pași (pentru alergătorii mai scunzi). Pentru un număr de 8 pași, piciorul mai puternic se plasează la start pe blocul dinainte.

Această primă fază a alergării de garduri se deosebește de celelalte alergări, deoarece alergătorul trebuie să atingă viteza optimă trecerii gardului, pe o distanță fixă și scurtă, reprezentată de spațiul dintre linia start și primul gard. Foarte important, în economia alergării este atingerea pe această distanță a unei poziții înalte în alergare, înaintea trecerii primului gard. Distanța de la start până la primul gard influențează lungimea pașilor în spațiul de lansare, ultimul pas dinaintea gardului fiind mai scurt pentru a reduce momentul de frânare în momentul atacului.

– Pasul peste gard trebuie să fie executat cu o pierdere minimă de viteză. Acest element tehnic reprezintă veriga de bază a alergării de garduri; aici corpul trebuie să treacă razant deasupra gardului, pentru a pierde cât mai puțin timp în faza de zbor. În plus, corpul trebuie să aibă un echilibru cât mai bun, asigurat de mișcările segmentelor, în anumite planuri (mișcările compensatorii).

Pasul peste gard are lungimea între 3,40-3,65m la alergătorii consacrați și 3,00-3,25m la alergătoarele consacrate; din această mărime 60% revine “atacului” (distanța de la care se atacă gardul) și 40% aterizării (distanța de la gard până la contactul cu pista). Pasul peste gard poate fi analizat prin momentele care îl compun: atacul gardului; trecerea gardului; aterizarea după gard.

Atacul gardului se execută de la o distanță de 1,90m (alergătoare) – 2,15m (alergători); în această fază apare o prelungire a timpului de sprijin, a impulsiei, iar întinderea piciorului de atac va începe abia când trunchiul se înclină accentuat spre gard, peste coapsă, pe direcția alergării. Impulsia se execută puternic pe o direcție mai înaltă, decât în alergarea de viteză. La terminarea impulsiei, genunchiul piciorului de atac are înălțimea maximă, gamba se extinde, iar trunchiul se apleacă și mai mult peste piciorul de atac. Brațul opus piciorului de atac este dus înainte – lateral. În prima fază, piciorul de atac se avântă energic spre înainte, cu genunchiul îndoit și gamba flexată pe coapsă. După ce coapsa se ridică deasupra orizontalei, laba piciorului este proiectată înainte în flexie dorsală, cât mai razant cu gardul. Când călcâiul piciorului de atac ajunge în planul vertical al gardului (deasupra stinghiei) se consideră terminat atacul.

Trecerea gardului (Figura 4.7.) obligă aplecarea evidentă a trunchiul pe coapsa piciorului de atac. Celălalt picior (de impulsie) este adus “remorcat” înapoi, cu talpa în flexie dorsală. Acest picior trebuie să fie relaxat și să aibă un timp “inactiv” în tragerea lui înainte, aspect esențial pentru o trecere eficientă a gardului.

Figura 4.7. Atacul gardului

Aterizarea după gard este momentul în care se ia din nou contact cu pista, dincolo de gard. Alergătorii așază piciorul de atac la o distanță de gard, în jur de 1,40m, iar alergătoarele la aproximativ 1,30m.

Șocul aterizării este amortizat de articulații, în special de articulația gleznei; proiecția C.G.G. al corpului trebuie să se afle în baza de sprijin pentru a menține echilibrul general al corpului și pentru a relua fără întârziere alergarea.

Aterizarea depinde de corectitudinea atacului: dacă în această fază proiecția C.G.G. al corpului se află înapoia sprijinului, viteza va fi frânată; în cazul în care proiecția este înaintea sprijinului, se va produce o dezechilibrare spre înainte, alergătorul fiind în pericolul de a cădea.

Piciorul “remorcat” (piciorul de impusie) va avea talpa orientată spre exterior, pentru a nu agăța gardul și va fi tras înainte-sus, pe sub axilă, urmând să facă primul pas după aterizare (Figura 4.8.).

Figura 4.8. Aterizarea după gard

– Alergarea între garduri

Distanța între garduri fiind aceeași (9,14m pentru bărbați și 8,50m pentru femei), este parcursă în trei pași foarte precis ritmați:

– primul pas este cel mai scurt: cam 1,60m pentru bărbați și 1,50m pentru femei;

– al doilea pas este cel mai lung, în jur de 2m pentru bărbați și 1,90 m pentru femei;

– al treilea pas este scurt, dar mai lung decât primul, în jur de 1,90m la bărbați și 1,80m la femei.

Acest ritm, în care al doilea pas este cel mai jos, dar cel mai lung, iar al treilea pas este cel mai scurt, favorizează obținerea unei poziții optime de trecere peste gard.

– Alergarea după ultimul gard

Spațiul rămas de parcurs de la ultimul gard până la sosire se aleargă în viteză maximă; pentru realizarea acestei faze în cele mai bune condiții, se impune o trecere atentă și echilibrată a gardului al zecelea (chiar dacă este ultimul), cât și o aterizare sigură și fermă după gard. În această ultimă fază atletul participă cu toate resursele de care mai dispune, “atacând” sosirea pe ultimii doi pași.

Figura 4.8. Pasul peste gard

O variantă de alergare de viteză deosebit de antrenantă și care induce efecte cumulative favorabile în pregătire, o constituie alergarea peste obstacole joase. Acest tip de alergare este de fapt, o alergare de viteză, în care succesiunea obișnuită a pașilor este întreruptă de trecerea peste obstacole. Prestația în acest mod de deplasare include o componentă de bază, care tine de perceperea ritmului de execuție.

4.5.2. Prevederile regulamentului de concurs

Alergările de garduri se desfășoară pe culoare. Sunt dispuse zece garduri pe fiecare culoar, conform indicațiilor din tabelul 4.1.

Tabelul 4.1. Distanțele regulamentare la alergarea de garduri

(masculin/feminin – seniori)

Toate alergările de garduri se desfășoară pe culoare și fiecare concurent trebuie să-și păstreze culoarul de la un capăt la altul al alergării. Toți concurenții încep cursa cu start de jos, conform comenzilor specifice alergărilor de viteză.

Dacă un concurent trece piciorul sau gamba mai jos de planul orizontal al gardului sau dacă după părerea judecătorului arbitru, el răstoarnă intenționat un gard, cu mâna sau cu piciorul, atletul va fi descalificat. Se înțelege că în acest caz un alergător poate răsturna toate gardurile de pe culoarul său și rezultatul obținut să fie valabil, dar doborârea gardurilor, cu intenție vădită, atrage după sine descalificarea. Alte prevederi sunt identice cu cele de la alergarea de viteză.

4.6. ALERGĂRILE DE ȘTAFETĂ

Ștafetele sunt singurele probe din atletism care se desfășoară pe echipe. Fiecare echipă are patru alergători, care au misiunea de a primii, purta și transmite „bățul de ștafetă”, un obiect cu formă și dimensiuni stabilite prin regulamentul concursurilor de atletism. Alergătorul care poartă și urmează să ofere bățul de ștafetă celui mai apropiat partener are rol de aducător, iar alergătorul se află în așteptarea obiectului de schimb, pentru a-l primi și purta-oferi la rândul său, are rol de primitor.

Probele clasice de ștafete sunt atât pentru participare masculină, cât și pentru cea feminină: 4x100m și 4x400m.

Alte ștafete, numite neclasice, se desfășoară cu:

– schimburi egale: 4x200m; 4x400m; 4x800m;

– schimburi inegale: – 400m+300m+200m+100m;

– 800m+400m+200m+100m.

În probele de ștafetă, performanța depinde de omogenitatea membrilor echipei, în ceea ce privește valoarea vitezei de deplasare. În echipă, toți alergătorii trebuie să fie foarte buni sprinteri și să „comunice” eficient, respectiv să realizeze cele mai sigure și eficiente manevre de predare-primire a bățului de ștafetă. Apreciind analitic, valoarea rezultatului în probă depinde, de:

– viteza aducătorului și a primitorului, care să fie viteză maximă;

– vitezele celor doi alergători de schimb proxim, care pot fi cel puțin egale; ideal este ca viteza aducătorului să fie mai mare decât a primitorului;

– mărimea distanței dintre cei doi alergători, în momentul efectiv al manevrei de predare-primire, care trebuie să fie egal cu lungimea brațelor întinse, ale celor doi sprinteri, respectiv 1-1,5m.

Analiza tehnicii predării bățului de ștafetă se face sub anumite aspecte și anume:

– conform modului în care este purtat bățul pe parcursul alergării de fiecare alergător, schimbul făcându-se de partea brațului care ține bățul (schimbul de aceiași parte/schimbul alternat);

– conform modului în care se realizează predarea – primirea (de jos în sus/de sus în jos).

După modul în care se ține bățul pe parcursul alergării schimbul făcându-se pe partea brațului în care este purtat bățul, se folosesc doua procedee și anume: schimbul de aceiași parte și schimbul alternativ.

4.6.1.Tehnica schimbului de aceiași parte

Schimbul de aceiași parte se poate efectua în două moduri:

– schimbul de aceiași parte – exterior;

– schimbul de aceiași parte – interior.

Schimbul de aceiași parte – exterior – se bazează pe predarea bățului de ștafetă de către aducător, cu mâna stângă, în mâna dreaptă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece bățul din mâna dreaptă, în mâna stângă. Așadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în exterior (pe partea dreaptă a primitorului).

Schimbul de aceiași parte – interior – se bazează pe predarea bățului de ștafetă de către aducător, cu mâna dreaptă, în mâna stângă a primitorului. Imediat după preluare, primitorul trece bățul din mâna stângă, în mâna dreaptă. Așadar, schimbul efectiv se realizează, totdeauna în interior (pe partea stângă a primitorului).

Pentru începători se recomandă schimbul de aceiași parte – exterior, deoarece primirea se efectuează în mâna dreaptă, mână predominant mai îndemânatecă.

O problemă ce produce dificultăți în siguranța și cursivitatea prestației echipei este modaliatatea de manevrare a bățului de ștafetă, la momentul predării-primirii acestuia. Avînd în vedere faptul că schimbul se produce cu control vizual parțial, respectiv primitorul este mereu cu spatele spre aducător, modalitatea propriu-zisă se poate efectua, astfel:

– schimbul de jos în sus (Figura 4.9.) – primitorul întinde brațul înapoi cu palma orientată în jos, cu unchiul format de degetul mare și celelalte patru degete lipite și întinse orientat în jos.

Aducătorul oferă bățul de ștafetă de jos cu mâna opusă celei în care se face primirea.

Dezavantajul acestui mod de predare este acela că de cele mai multe ori trebuie mutată priza pe băț în timpul alergării, în cazul în care schimbul nu se realizează mână lângă mână.

Figura 4.9. Predarea bățului de ștafetă „schimbul de jos în sus”

– schimbul de sus în jos – rezolvă dezavantajul arătat mai sus, deoarece de fiecare dată primitorul apucă bățul de celalalt cap. La acest procedeu primitorul întinde brațul înapoi sus, cu palma orientată în sus, cu unchiul dintre degetul mare și celelalte patru lipite și întinse orientat spre aducător, care îi oferă bățul de sus în jos. Acest procedeu de schimb este folosit mai mult de alergătorii cu experiență în alergările de ștafetă.

La ștafetele cu schimbul de aceeași parte – exterior (Figura 4.10.):

– primul sprinter pornește (cu start de jos) în alergare pe turnantă, cu bățul de ștafetă în mâna stângă, urmând să-l predea, în mâna dreaptă, celui de-al doilea alergător, aflat în partea interioară a culoarului său.

– al doilea alergător, după primire, trece imediat bățul în mâna stângă, continuând să alerge în linie dreaptă și predă bățul de ștafetă, în mâna stângă, celui de-al treilea sprinter, care se află în interiorul culoarului;

– al treilea alergător primește bățul în mâna dreaptă, urmând ca să procedeze la fel, respectiv să treacă repede bățul de ștafetă, în mâna stângă. Acesta după parcurgerea traseului său, va oferi bățul în mâna dreaptă, ultimului sprinter;

– al patrulea alergător primește bățul în mâna dreaptă și îl păstrează în aceiași mână, până la capătul cursei.

Figura 4.10. Schimbul de aceeași parte – exterior-

cu predarea de jos în sus

Cu excepția primului alergător, care pornește în alergare cu start de jos, în vederea începerii alergării, ceilalți sprinteri adoptă o poziție relativ înaltă, pe partea interioară a culoarului, (Figura 4.11.) cu trunchiul ușor răsucit înapoi, pentru a observa apropierea aducătorului. Subliniem faptul că primitorul se lansează în alergare, atunci când aducătorul se află la o oarecare distanță de el, respectiv la atingerea „semnului de control”, aflat pe pistă la o depărtare corelată cu viteza de deplasare a aducătorului și viteza de accelerare a primitorului.

Figura 4.11. Schimbul de aceeași parte – exterior poziția și traseul alergătorilor –

Predarea-primirea se efectuează, conform regulamentului, numai în zona sau spațiul de schimb. După predarea bățului de ștafetă, aducătorul decelerează alergarea păstrându-și culoarul de deplasare.

Schimbul de aceeași parte prezintă avantaje, deoarece:

– este sigur în condițiile în care bățul se primește în mâna dreaptă, care este mai îndemânatică, fapt pozitiv la oferire-primire;

– este accesibil pentru începători;

– este menținută viteza bățului și în zona de schimb;

– este „păstrată” lungimea bățului pe parcursul schimburilor, prin trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă.

Schimbul de aceeași parte prezintă dezavantaje, deoarece:

– schimbarea bățului dintr-o mână în alta în timpul alergării, poate constitui un pericolul, prin scăparea în momentul transferului.

Calitățile necesare unor buni alergători de ștafetă sunt următoarele:

Primul alergător trebuie să posede un foarte bun și sigur start, capacitate de accelerare și o foarte bună alergare în turnantă. Sarcina acestuia este predarea următorului schimb, în condiții optime, a bățului de ștafetă.

Al doilea alergător trebuie să aibă o bună rezistență specifică și să fie un bun alergător în linie dreaptă. Acțiunile sale sunt concentrate spre preluarea sigură a bățului de ștafetă, de la primul schimb și oferirea eficientă a bățului următorului schimb.

Al treilea alergător trebuie să aibă abilități complexe, legate de o bună tehnică de alergare în turnantă, cât și manipulare precisă la primirea și oferirea bățului de ștafetă. De asemenea, acest sprinter are o bună capacitate de lansare, calitate necesară în finalul cursei sale, când oferă bățul de ștafetă, ultimului schimb de alergare.

Al patrulea alergător trebuie să fie cel mai bun sprinter, excelând în alergarea lansată, deoarece el poate decide soarta cursei. Nu este de neglijat nici capacitatea acestuia de concentrare asupra preluării sigure a bățului de ștafetă, de la al treilea schimb.

Un schimb eficient se realizează în situația în care aducătorul și primitorul aleargă cu viteze maxime, care sunt cel puțin egale sau aducătorul să posede viteză mai mare decât aducătorului, iar distanța între ei să fie de 1 metru.

4.6.2. Tehnica schimbul alternativ

Acest schimb (Figura 4.11.) este cel mai folosit în ștafetele de 4x100m, de sprinterii consacrați și presupune predarea-primirea bățului de ștafetă cu aceiași mână. Procedeul este util deoarece în timpul desfășurării acestei probe alergătorii trebuie să dezvolte viteze, maxime iar schimbarea bățului dintr-o mână în alta poate afecta motricitatea alergării. În acest procedeu:

– primul sprinter, plasat la marginea interioară a culoarului său, începe alergarea cu brațul de ștafetă în mâna dreaptă, aleargă pe turnantă și îl predă schimbului următor în mâna stângă;

– al doilea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primește bățul de ștafetă în mâna stângă și aleargă în linie dreaptă, până ajunge la al treilea sprinter, căruia îi predă în mâna dreaptă;

– al treilea sprinter, plasat spre marginea interioară a culoarului său, aleargă în turnantă cu bățul de ștafetă în mâna dreaptă și îl predă celui de-al patrulea alergător, în mâna stângă;

– al patrulea sprinter, plasat spre marginea exterioară a culoarului său, primește bățul de ștafetă în mâna stângă și aleargă în linie dreaptă până la capătul cursei.

Figura 4.12. Schimbul alternativ – poziția și traseul alergătorilor –

4.6.3. Prevederile regulamentului de concurs

Locul de desfășurare a alergărilor de ștafetă este pista de atletism. În proba de 4x100m, toți componenții echipei alergă pe același culoar pe parcursul întregii curse.

Precizăm faptul că locul regulamentar în care se transmite bățul se numește “spațiu” sau “zonă de schimb” și măsoară 20m (Figura 4.13.). Transmiterea bățului de ștafetă în afara zonei atrage descalificarea. (Figura 4.14.). Locul este marcat de linii de 5 cm lățime, trasate pe latul fiecărui culoar. Alergătorii care primesc bățul, de ștafetă pot să înceapă alergarea cu cel mult 10m înainte de această zonă de schimb, dar transmiterea bățului se face numai în spațiul de schimb.

Figura 4.13. Schimb reușit Figura 4.14. Schimb nereușit

(în zona de schimb) (în afara zonei de schimb)

În probele de 4x100m și 4x400m primul alergător este obligat să efectueaze plecare cu start de jos. O plecare greșită, respectiv începută înainte de comanda starterului, efectuată de un alergător, impune un avertisment adresat tuturor alergătorilor; o eventuală nouă greșală înseamnă descalificare pentru oricine o produce.

La ștafeta de 4×400 m, primul sprinter alergă pe culoar, iar cel de al doilea (primitorul bățului) se deplasează pe același culoar, numai până la ieșirea din turnantă, după care se poate îndrepta spre “bordură”.

Bățul de ștafetă are forma unui tub sau bastonaș din lemn, metal sau alt material rigid, cu lungimea de 28-30cm, circumferința de 12-13cm și greutate de aproximativ 59 de grame. Este indicat ca acesta să fie de culoare cât mai vizibilă, pentru a putea fi bine observat.

Bățul de schimb va fi purtat în mână pe toată durata alergării și schimbat fără a fi aruncat; aducătorul bățului va rămâne pe culoarul său până la degajarea pistei. Dacă bățul de ștafetă cade, trebuie să fie ridicat de atletul care l-a scăpat. El poate părăsi culoarul său pentru a recupera bățul, cu condiția de a nu scurta distanța de parcurs și a nu deranja deplasarea altor alergători. Aducătorii nu au voie să-i împingă pe primitori, după ce au predat bățul.

Verificați-vă cunoștințele!

▪ Definiți termenul de alergare.

▪ Definiți pasul alergător simplu.

▪ Definiți pasul alergător dublu.

▪ Care sunt fazele perioadei de sprijin ?

▪ Descrieți faza de amortizare din perioada de sprijin.

▪ Specificați cum acționează reacția reazemului asupra corpului alergătorului.

▪ Descrieți momentul verticalei.

▪ Descrieți faza de impulsie din perioada de sprijin.

▪ Precizați care este faza pozitivă a alergării.

▪ Care sunt fazele perioadei de pendulare ?

▪ Descrieți pendularea posterioară.

▪ Descrieți momentul verticalei din faza de pendulare.

▪ Descrieți pendularea anterioară din perioada de pendulare.

▪ Precizați conținutul fazei de zbor.

▪ Descrieți oscilațiile verticale ale corpului în alergare.

▪ Descrieți oscilațiile orizontale ale corpului în alergare.

▪ Descrieți oscilațiile transversale ale corpului în alergare.

▪ Care sunt probele de alergări de viteză ?

▪ Care variabilele de care depinde timpul realiat în probele de alergare de viteză

▪ Precizați care sunt comenzile la startul de jos.

▪ Descrieți mișcările pe care le efectuează alergătorul la comanda „Pe locuri!”

▪ Care este poziția umerilor la comanda „Gata!”

▪ Precizați mărimea unghiurilor care se formează la nivelul membrelor inferioare, în poziția „ gata” de plecare din start.

▪ Descrieți conținutul lansării de la start.

▪ Care este specificul alergării pe parcurs ?

▪ Precizați lungimea pasului lansat de viteză.

▪ Descrieți tehnica sosirii în alergarea de viteză.

▪ Cum se execută alergarea în turnantă ?

▪ Care sunt probele de alergări de semifond ? Dar de fond ?

▪ Care este lungimea probei de mare fond și cum se mai numește?

▪ Care sunt fazele alergării de semifond ?

▪ Precizați comenzile starterului la alergările de smifond, fond ?

▪ Descrieți startul din picioare.

▪ Care este specificul alergării pe parcurs în probele de fond ?

▪ Precizați lungimea pasului lansat în tempo moderat.

▪ Descrieți tehnica pasului lansat în tempo moderat.

▪ Precizați momentul declanșării finișului la probele de semifond și fond.

▪ Descrieți startul și lansarea de la start în alergarea de cros.

▪ Care sunt adaptările pasului alergător în urcușurile din traseul de cros ?

▪ Care sunt adaptările pasului alergător în coborâșurile din traseul de cros ?

▪ Care sunt adaptările pasului alergător pe ternul moale al traseului de cros ?

▪ Care sunt adaptările pasului alergător la apariția obstacolelor din traseul de cros ?

▪ Precizați care sunt probele de alergări de garduri ?

▪ Care sunt fazele tehnice ale alergării de garduri ?

▪ Care este particularitatea startului la alergarea de garduri ?

▪ Descrieți pasul peste gard.

▪ Precizați lungimea celor trei pași de alergare dintre garduri.

▪ Care sunt structurile care preiau șocul aterizării după gard ?

▪ Descrieți alergarea după ultimul gard până la sosire.

▪ Care sunt singurele probe colective din atletism ?

▪ Cum se numește obiectul care se transmite între alergători ?

▪ Precizați „rolurile” alergătorilor din ștafetă.

▪ Specificați elementele determinante ale performanței în alergarea de ștafetă.

▪ Precizați conținutul schimbul de aceiași parte – exterior.

▪ Precizați conținutul schimbului de aceiași parte – interior.

▪ Descrieți predarea – primirea în schimbul de „ jos în sus”

▪ Care sunt avantajele schimbului de aceeași parte ?

▪ Care sunt dezavantajele schimbului de aceeași parte ?

▪ Descrieți calitățile primului alergător din ștafetă.

▪ Descrieți calitățile celui de-al doilea alergător din ștafetă.

▪Descrieți calitățile celui de-al treilea alergător din ștafetă.

▪ Care sunt calitățile necesare ultimului alergător din ștafetă ?

5.TEHNICA ȘI REGULAMENTUL PROBELOR DE SĂRITURI

Săriturile sunt deprinderi motrice, care prin interacțiunea forțelor interne și externe, cât și prin acumularea unei anumite inerții, autoproiecteză corpul pe o traiectorie de zbor orizontală sau verticală. Scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie orizontală este de a realiza un zbor cât mai lung, iar scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie verticală este de a realiza un zbor cât mai înalt.

Sarcina atletului în realizarea unei sărituri este aceea de a trasforma traiectoria vitezei orizontale, acumulată în alergare, în traiectorii mai mult sau mai puțin verticale, în urma unui impuls, obținându-se o viteză de desprindere.

Săriturile sunt acțiuni motrice aciclice (singulare), fiind precis definite, printr-un început, conținut și un sfârșit.

În atletism, sunt studiate de regulă, săriturile care figurează ca probe de concurs. Acestea se ordonează (Tabel 5.1.) în funcție de complexitatea lor, determinată aspecte legate de fazele de bătaie și de zbor:

Tabel 5.1. Clasificarea de bază a săriturilor

5.1. BAZELE TEHNICII SĂRITURILOR

În ordinea succesiunii actelor motrice, săriturile atletice sunt compuse din patru faze, care compun mecanismul de bază, respectiv: elanul, bătaia, zborul și aterizarea. În probele derivate apar unele alternări ale acestor faze, cum ar fi la triplusalt, unde apar trei zboruri și trei bătăi succesive, iar la săritura cu prăjina, faza de zbor este condiționată de folosirea prăjinii, care determină o fază de zbor în atârnare de prăjină și o alta de zbor liber.

Toate fazele au o anume determinare în valoarea săriturii integrale, dar cea mai importantă fază este bătaia, celelalte realizându-se pentru a eficientiza la maximum bătaia.

– Elanul este fază săriturii în care se realizează acumularea de viteză orizontală, necesară pentru executarea bătăii și transformată în viteză ascensională.

Lungimea elanurilor variază în funcție de viteza dezvoltată pe elan și capacitatea de trasformare în momentul bătăii. Elanurile sunt mai lungi la săriturile în lungime și triplusalt; la săritura în înălțime elanul este mai redus comparativ cu exemplele anterioare, deoarece viteza orizontală dobândită pe elan terbuie direcționată spre o traiectorie verticală.

Lungimea elanului este direct proporțională cu mărimea vitezei ce urmează a fi dezvoltată și se desfășoară pe 33-45m (19-24 pași la bărbați și 18-21 pași la femei) pentru săritura în lungime și 15-20m (9-13 pași) pentru săritura în înălțime.

Viteza de deplasare pe elan variază de la o săritură la alta, determinată de mărimea unghiului de desprindere, pe care se va transforma în viteză ascensională.

La săritura în lungime, la triplusalt și la săritura cu prăjina, viteza de alergare pe elan tinde să fie maximă, dar la înălțime este mai mică. Valorile vitezei, în elan, la săritorii de elită, sunt superioare:

– la săritura în lungime 10,5-11m/sec la bărbați și 9,5-10m/sec, femei;

– la triplusalt 10-10,5m/sec la bărbați și 9-9,5m/sec la femei;

– la săritura cu prăjina 9,5-10m/s la bărbați și 8-9m/sec la femei.

– la săritura în înălțime 7-8m/sec la bărbați și 6-7m/sec la femei.

În general, viteza de elan trebuie să fie mare, dar controlabilă și compatibilă cu posibilitatea săritorului de transformare a ei în momentul bătăii. Aceasta se numește "viteza optimă" care, ideal ar fi să se apropie cât mai mult de viteza maximă.

Traiectoria elanurilor este diferită. În principal este rectilinie, cu excepția săriturii în înălțime cu răsturnare dorsală.

Astfel, elanul la sărituri poate avea o traiectorie:

– liniară și perpendiculară pe pragul de bătaie ca la săritura în lungime și la triplusalt;

– liniară și perpendiculară pe ștachetă, ca la săritura cu prăjina;

– liniară și oblică față de ștachetă, la săritura în înălțime cu pășire și rostogolire ventrală;

– curbilinie în raport cu ștacheta, la săritura în înălțime cu răsturnare dorsală;

Finalul elanurilor, prin ritmul ultimilor pași, prezintă o deosebită importanță dată de modificarea lungimii pașilor și coborârea, în limite variabile, a centrului general de greutate. Pregătirea bătăii se realizează pe ultimii doi pași, prezenți în raportul: "lung" – "scurt". Pe pasul lung (penultinul) centrul general de greutate ajunge în punctul cel mai jos al traiectoriei pe elan, începând urcarea pe pasul scurt (ultimul) și continuat cu bătaia. Prin coborârea centrului de greutate se lungește drumul pe care acționează forțele în momentul bătăii.

– Bătaia este faza fundamentală a săriturilor atletice, deoarece valorifică viteza acumulată pe elan, în viteză ascensională. Bătaia se consumă într-un timp foarte scurt de 0,10-0,20 secunde (Figura 5.1.) fapt ce crează dificultate în menținerea corectitudinii în execuție.

În momentul bătăii, care în atletism se execută întodeauna pe un picior (Figura 5.2.), deosebim două aspecte distincte de terminate de forțele de:

– impulsie pe sol a piciorului de sprijin, care reprezintă în jur de 70% din acțiunea de bătaie;

– avântarea celorlalte segmente ale corpului: picior liber, brațe, umeri, trunchi.

Figura 5.1. Bătaia la săritura în lungime

Ambele momente se execută în strânsă legătură unul cu celălalt. În timp ce piciorul de bătaie execută amortizarea, în momentul contactului cu locul de bătaie, segmentele celelalte pregătesc avântarea, care începe o dată cu impulsia, realizată de piciorul de bătaie. Această avântare se execută cu mare viteză, pentru a ajunge la amplitudinea maximă, în momentul în care piciorul de bătaie întins la maxim, părăsește solul. Dacă în prima fază a bătăii, se produce o pierdere a vitezei, în partea a doua apare o creștere a acesteia, în aceleași limite.

Figura 5. 2. Forțele care acționează în faza de bătaie

Eficiența bătăii este condiționată de cantitatea de forță dezvoltată de săritor și de lungimea traiectoriei pe care forța acționează asupra săritorului. Inerția pe care o capătă corpul în momentul desprinderii, este direct proporțională cu viteza acumulată.

Elementele caracteristice (Figura 5.3.) fazei de "bătaie" sunt:

– Unghiul de contact – format de orizontala locului de bătaie cu dreapta, care unește locul de bătaie și centrul general de greutate:

– la săritura în lungime are 63-68;

– la săritura în înălțime are 45-60.

– Unghiul de bătaie – (în momentul desprinderii) format din orizontala locului de bătaie și dreapta care unește punctul de desprindere cu centrul general de greutate:

– la săritura în lungime are 73-76;

– la săritura în înălțime are sub 90.

– Unghiul de desprindere – unghiul format de orizontală, cu traiectoria

reală a centrului general de greutate:

– la săritura în lungime are 20-24;

– la săritura în înălțime are 60-65.

Figura 5.3. Unghiurile formate în faza de bătaie la săritura în lungime și săritura în înălțime

– Zborul începe în momentul în care piciorul de bătaie părăsește locul de bătaie.

Modalitatea de efectuare a zborului a evoluat de-a lungul timpului. Acest fapt a determinat apariția unor procedee tehnice tot mai elaborate; de la cea mai simplă și naturală fază de zbor, respectiv zborul „ghemuit”, s-a trecut la faza cu zbor „extins” sau”întins”.

Tehnicile și mai evoluate utilizează pași în zbor, respectiv „1 ½”, ”2 ½” și „3 ½”. Pentru începătorii se practică procedeu ghemuit sau cu „1 ½”, pe când săritorii experimentați, preferă pașii în zbor sau combinții ale procedeul cu extensie, cu cel cu pași în zbor.

După bătaie, traiectoria centrului general de greutate nu mai poate fi schimbată, indiferent de mișcările pe care le face săritorul în zbor. Traiectoria centrului general de greutate depinde de: mărimea vitezei de deplasare și de unghiul de desprindere.

În zbor, mișcările care stau la baza tuturor tehnicilor sunt mișcări de rotație care sunt reale și compensatorii.

Rotațiile compensatorii sunt mișcări care se execută în jurul centrului general de greutate, fără a influența traiectoria reală a acestuia: rotațiile compensatorii sunt determinate de forțele interne (contracția musculară), care în lipsa unui sprijin fix, se compun în rezultantă nulă și, ca atare, nu pot modifica traiectoria reală a centrului general de greutate. Aceste rotații au rolul de menținere a echilibrul general al corpului în timpul zborului. Dacă rezultanta forțelor de bătaie se aplică excentric, apar rotațiile reale. Acest tip de rotații acționează tot timpul zborului și nu pot fi modificate de forțele interne.

Luând în considerare cele două sărituri fundamentale, putem aprecia că la săritura în lungime, tehnicile de zbor sunt rotații compensatorii, care favorizează păstrarea vitezei dobândite pe elan și menținerea echilibrului general al corpului, cât și realizarea unei aterizări eficiente. La săritura în înălțime, mișcările compensatorii construiesc de fapt, tehnica de trecere peste ștachetă și anume, trecerea succesivă a segmentelor corpului peste ștachetă, pentru ca traiectoria centrului general de greutate să treacă cât mai aproape de nivelul ștachetei.

Dacă la săritura în lungime, rotațiile reale sunt nefavorabile, la săritura în înălțime formarea lor este obligatorie.

– Aterizarea este momentul în care săritorul reia contactul cu solul (Figura 5.4.). Faza aterizării se formează în finalul zborului, la reluarea contactului cu solul; importanța ei trebuie marcată prin faptul că valorifică la maximum zborul traiectoriei C.G.G. al corpului și amortizează șocului aterizării. În cazul în care după aterizare urmează o nouă fază de bătaie (triplusaltul), amortizarea se face prin lucru rezistent al musculaturii membrelor inferioare.

Figura 5.4. Aterizarea la săritura în lungime și triplusalt

Există unele modalități de abordare a tehnicii aterizării:

– trecerea rapidă spre înainte, a centrului de greutate, cu întârzierea flexiei genunchilor, fapt ce determină ducerea bazinului și trunchiului peste locul de contact cu nisipul;

– trimiterea călcâielor înainte și indoirea rapidă a genunchilor cu aducerea șezutei lângă călcâie;

– trecerea rapidă a centrului de greutate spre stânga sau spre dreapta, efectuând o „eschivă” de la locul de aterizare.

La săriturile în lungime, aterizarea trebuie să se efectueze în așa fel încât, semnul lăsat pe suprafața de aterizare, să depășească pe cât posibil mai mult punctul de incidență al traiectoriei reale a centrului general de greutate cu suprafața de aterizare. La săriturile în înălțime, datorită instalațiilor de ultimă oră, aceasta a devenit cea mai puțin importantă fază a săriturii.

5.2. SĂRITURA ÎN LUNGIME

5.2.1. Tehnica săriturii în lungime

Una dintre cele mai naturale probe de atletism poate fi considerată săritura în lungime. Progresul în această probă se datorează valorificării vitezei elanulului și îmbunătățirii tehnicii bătăii. Lungimea săriturii este condiționată de variabile precum:

– viteza de deplasare pe elan;

– viteza de desprindere;

– unghiul de desprindere;

– înălțimea centrului general de greutate în momentul desprinderii (în condiții egale, sunt avantajați săritorii cu membre inferioare lungi).

Fazele săriturii în lungime, în succesiune tehnică sunt:

– Elanul este prima fază a săriturii și are scopul principal de a acumula viteză orizontale optime. Aceasta reprezintă 95% din capacitatea maximă a săritorului, ajungând la 10,0-10,7 m/s. Lungimea elanului este condiționată de aspecte legate de particularități ale săritorului, precum: calitățile de forță și viteză, lungimea membrelor inferioare, nivelul însușirii tehnicii, experiență.

Lungimea elanului este o preocupare permanentă a săritorilor, deoarece acesta trebuie să fie foarte precis, în așa fel încât întodeauna să-l conducă pe atlet cât mai exact la prag, la fiecare încercare. La săritori, lungimea elanului este cuprinsă între 40-45m, ceea ce reprezintă 20-24 de pași, iar la săritoare lungimea elanului atinge 35-45m, ceea ce înseamnă 19-24 de pași.

Elanul se desfășoară sub forma unei alergări progresiv accelerate, cu trunchiul ușor înclinat și lucru activ al brațelor. Viteza de deplasare crește continuu spre viteza maximă, până când săritorul ajunge la 8-10m înaintea pragului, urmând ca el să păstreze această viteză până în momentul bătăii; pe parcursul elanului săritorul dezvoltă o alergare în care coapsa piciorului pendulant ajunge aproape de orizontală, după care coboară activ, determinând gamba să acționeze cât mai rapid. Contactul cu pista se efectuează pe pingea, cât mai aproape de proiecția verticală a centrului general de greutate. Ultimii trei pași au un aspect caracteristic, determinat de lungimea lor: astfel, antepenultimul este scurt, penultimul este lung și ultimul este scurt (mediu). Important este ca ultimul pas să fie mai scurt decât penultimul. Diferențele de lungime ale celor trei pași depind de particularitățile săritorilor, cei mai rapizi având deosebiri mici între pași, comparativ cu cei mai lenți.

Redresarea corpului se încheie la penultimul pas, când trunchiul săritorului se află la aproxmativ 90, permițând piciorului de bătaie să ia contact pe toată talpa pe prag, înaintea proiecției centrului general de greutate, fapt ce favorizează efectuarea unei impulsii înainte-sus eficiente. Coborârea centrului general de greutate are loc pe penultimul pas și se datorează alungirii acestuia; limitele optime se află între 5-7cm.

Eficiența elanului este determinată în mod evident de capacitatea săritorului de a atinge viteza optimă în apropierea pragului. Precizia elanului este un factor decisiv în prestația sportivă, fapt pentru care săritorii folosesc repere pe pista de elan, tocmai pentru a avea un control mai exact asupra dozării vitezei în timpul deplasării.

– Bătaia este cea de-a doua fază a săriturii și este foarte scurtă, respectiv 0.12-0.13 secunde, adică exact atât timp cât talpa se află pe prag. Este unanim recunoscut faptul că bătaia este cea mai importantă fază a săriturii în lungime. În acest sens sarcinile acestei faze constau în obținerea înălțării verticale și menținerea vitezei orizontale.

Bătaia se poate analiza prin prisma a trei momente, respectiv:

– contactul piciorului de bătaie cu pragul;

– amortizarea și depășirea verticalei;

– impulsia și avântarea activă.

În momentul așezării pe prag, piciorul de impulsie este relativ extins din toate articulațiile cu unghiuri de 165-170 în articulația coxo-femurală și 175-178 în articulația genunchiului. Proiecția pe sol a centrului general de gretate se află la 30-40 cm înapoia locului de contact.

Așezarea piciorului se face activ, suplu, de sus în jos și dinainte spre înapoi, pe toată talpa (în nici un caz pe pingea). Unghiul de contact care se formează este de 63-68. Când piciorul de impulsie a luat contact cu pragul, cel de avântare se află aproape de acesta, unghiul dintre coapse fiind de aproximativ 38-40.

Amortizarea șocului de contact se realizează din articulația genunchiului care cedează ușor, până la un unghi de 142-148, favorizând orientarea bătăii înainte-sus. Această îndoire a genunchiului pune mușchii extensori într-o stare de pretensiune, care trebuie să fie maximă, când centrul general de greutate se află deasupra piciorului de sprijin.

În acest moment:

– amortizarea este cât mai scurtă în timp, pentru ca extensia piciorului de impulsie să înceapă mai devreme, înaintea momentului verticalei;

– timpul de bătaie este prea scurt, reduce desfășurarea integrală a acestui moment;

– întinderea prematură a piciorului de impulsie, când corpul se află în urma punctului de sprijin, va crea un unghi de desprindere mai mare și un zbor mai înalt, dar va scădea viteza orizontală și mișcarea de translație se va diminua.

Impulsia și avântarea – constă în extinderea relativ simultană în articulațiile genunchiului și coxofemurală, fiind finalizată de articulația gleznei. Concomitent coapsa piciorului oscilant și brațul opus sunt orientate energic înainte-sus, în timp ce brațul din partea piciorului de avântare are rol de echilibrare.

Piciorul de impulsie se întinde pe măsura avansării centrului general de greutate, talpa se rulează spre vârf și va părăsi pragul printr-o impulsie energică, centrul general de greutate aflându-se în față la aproximativ 30-40 cm.

În acest moment:

– piciorul de impulsie este extins perfect din toate articulațiile, bazinul este avântat spre înainte sus, trunchiul este vertical sau înclinat înainte cu 3-5;

– coapsa piciorului oscilant și brațul opus se află în punctul maxim de avântare;

– brațele sunt trase sus spre orizontală, cu coatele ușor depărtate, fapt ce favorizează ridicarea umerilor și echilibrarea corpului;

– unghiul de bătaie cuprins între 73-76;

– unghiul dintre coapse este cuprins între 100-114.

– forță de desprindere este aplicată central (coincide cu centrul general de greutate), fapt ce determină o bătaia eficientă. Aplicarea forței de desprindere înapoia centrului de greutate determină formarea rotațiilor reale, spre înainte, fapt ce impune săritorului coborârea forțată a unui picior, pentru a evita căderea sa înainte.

În momentul în care piciorul de bătaie părăsește pragul, mișcarea de avântare a celorlalte segmente se oprește brusc.

– Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag, până la reluarea contactului cu solul.

În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mișcări, care au scopul în scopul menținerii echilibrului corpului și pregătirea aterizării. Aceste mișcări trebuie se caracterizează prin amplitudine, suplețe și coordonare.

Procedeul utilizat se diferențiază în funcție de experiența subiecților. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire și 1 ½ pași în zbor, deoarece este cel mai simplu și accesibil zbor și asigură baza de învățare pentru procedee mai evoluate, datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu impulsie completă și avântarea activă a celorlalte segmente.

Zborul este faza care diferențiază procedeele tehnice (Tabel 5.2.) ale săriturii în lungime, respectiv:

Tabel 5.2. Procedee tehnice ale săriturii în lungime

▪ Săritura în lungime cu ghemuire (Figura 5.5.) este recomandată școlarilor mici sau celor care se inițiază în atletism, începătorilor.

Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciții din școala săriturii. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus și menținerea lor în această poziție, până în apropierea momentului aterizării.

La aterizare picioarele coboară spre sol, cu întinderea lor, pentru valorificarea maximă a zborului.

Figura 5.5. Săritura în lungime cu ghemuire

▪ Săritura în lungime întinsă sau cu extensie (Figura 5.6.) este un procedeu mai elaborat decât precedentul, care presupune participarea mai activă a practicantului, având în vedere faptul că în timpul zborului, corpul își schimbă poziția printr-o mișcare mai puțin obișnuită, poziție de extensie la nivelul marilor articulații.

Din inerția forței de desprindere, săritorul se află în partea ascendentă a zborului, cu piciorul de avântare înainte îndoit, în poziția de pas sărit.

În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară și se întinde, lângă piciorul de bătaie, care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul desprinderii.

Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte, printr-o mișcare de extensie din articulația șoldului, cu gambele flectate și călcâiele spre înapoi.

Ulterior picioarele sunt aduse înainte, coapsele ridicate, urmând extensia gambelor, în vederea aterizării.

Figura 5.6. Săritura în lungime cu extensie

▪ Săritura în lungime cu 1 ½ pași în zbor (Figura 5.7.) este ușor de practicat de către începători, avansați și elevi din clasele gimnaziale.

Pregătirea fazei de bătaie, aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală și asigură o desprindere mai lină.

După desprindere săritorul se află în poziție de pas sărit, în care piciorul de bătaie este menținut înapoi, prin extensie din articulația șoldului, iar piciorul de avântare este îndoit, cu coapsa la orizontală, formând unghi de 90° în articulația genunchiului.

În prima parte a zborului, trunchiul se află pe verticală, iar în partea a doua trece în ușoară extensie

Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menține cât mai mult posibil. Lucrul brațelor se desfășoară coordonat cu cel al picioarelor. Brațul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. Pentru a realiza o aterizare cât mai eficientă, brațele coboară rapid spre înapoi, concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării.

La contactul cu solul, membrele inferioare, cu tălpile în flexie dorsală se îndoaie, iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. Tălpile săritorului trebuie să atingă nisipul, în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de greutate, trece prin planul suprafeței de aterizare.

Figura 5.7. Săritura în lungime cu 1 ½ pași în zbor

▪ Săritura în lungime cu 2 ½ pași în zbor (Figura 5.8.) presupune o tehnică mai elaborată decât cele anterior prezentate și se diferențiază prin numărul de pași executați de săritor în timpul zborului.

După efectuarea bătăii, bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la orizontală, apoi pendulează înapoi jos, în timp ce piciorul de bataie pendulează înainte cu genunchiul îndoit. Pendulările descrise sunt rotații compensatorii, care realizează echilibrul general al corpului. În același timp brațele, aflate de asemenea în acțiune compensatorie, pendulează alternativ cu membrele inferioare, consolidând echlilibrul general. În faza descendentă a zborului, săritorul aduce înainte piciorul dinapoi și îl alătură celui dinainte, ridicând genunchi spre orizontală. În finalul porțiunii descendente a zborului, gambele sunt extinse energic înainte pentru a valorifica la maximum traiectoria de zbor. Brațele participă la efortul de aterizare, efectuând o acțiune de pendulare spre înainte.

Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi, prin aplecarea trunchiului cu brațele înainte. Pentru un zbor cât mai lung, călcâiele iau contact cu nisipul, în așa fel, încât să fie înaintea proiecției verticale a centrului de greutate, dar nu exagerat de înclinat.

Avantajele utilizării procedeului cu pași în zbor constau în:

– continuarea acțiunii membrelor inferioare, prin pașii de alergare în zbor;

– consolidarea echilibrului general, prin rotațiile compensatorii efectuate de membrele inferioare, coordonate cu membrele superioare

– valorifică acțiunea piciorului de bătaie, prin avântarea energică a piciorului liber spre înainte.

Figura 5.8. Săritura în lungime cu 2 ½ pași în zbor

5.2.2. Prevederile regulamentului de concurs

Concursurile se desfășoară condiții materiale standard, în care pista de elan are lungimea minimă de 40m și maxim de 45m, iar lățimea de 1,22-1,25m fiind marcată de două benzi late de 5cm.

Zona de aterizare, respectiv groapa cu nisip (Figura 5.9.) are o lățime minimă de 2,75m și maximă de 3,00m fiind așezată cu ax longitudinal, în prelungirea pistei de elan. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin și umed, a cărui suprafață este la același nivel cu pragul de bătaie.

Figura 5.9. Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime

Bătaia se efectuează la pragul de bătaie (Figura 5.10.) construit din lemn, la nivelul pistei de elan, lung de 1,21-1,22 m și lat de 20 cm, plasat la o distanță de cel puțin 10m față de extremitatea zonei de aterizare; marginea pragului dinspre groapa cu nisip, numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat de 10cm și lung de 1,21-1,22m ridicat față de nivelul pragului de lemn, la o înălțime de 7mm, sub un unghi 30º, în direcția alergării.

Figura 5.10. Pragul de bătaie

Ordinea desfășurării săriturilor în concurs este trasă la sorți, fiecare atlet având dreptul la trei sărituri. Acestea se măsoară (Figura 5.11.) de la urma față de prag, cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei), perpendicular până la linia de bătaie a pragului.

Figura 5.11. Măsurarea lungimii săriturii

Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanțelor obținute; în caz de egalitate, se ia în considerare următoarea performanță ca valoare; primii opt săritori, în ordinea performanțelor au dreptul la trei încercări suplimentare.

Se consideră o greșită o încercare a unui săritor, dacă acesta:

– depășește linia de bătaie;

– atinge solul dincolo de linia pragului, înainte de zona de aterizare, cu orice parte a corpului;

– efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităților laterale ale pragului de bătaie, fie în fața sau în spatele liniei de bătaie prelungită;

– în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare, mai aproape de linia de bătaie, decât urma cea mai aproape rămasă în nisip (Figura 5.12.);

Figura 5.12. Săritură nereușită

(ultima urmă – mai aproape de prag – în afara zonei de aterizare)

– părăsește zona de aterizare, iar primul său contact cu solul la exteriorul zonei este mai aproape de linia de bătaie, decât decât semnul cel mai aproape făcut în nisip;

– depășește timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii, respectiv 1 minut.

5.3. SĂRITURA ÎN ÎNĂLȚIME

Scopul săriturilor în înălțime este de autopropiectare a corpului pe o traiectorie preponderent verticală, cât mai înaltă. Structura tehnică a săriturilor respectă mecanismul de bază, respectiv legarea logică și legică a fazelor: elan, bătaie, zbor și aterizare.

Toate fazele săriturii sunt strâns legate între ele și se condiționează reciproc. În această relație, faza cea mai importantă este bătaia, urmată de fazele de zbor, elan și în final aterizarea, care de fapt nu mai influiențează prestația săritorului după epuizarea zborului. Veriga de bază în tehnica săriturilor se constituie în modalitatea de trecere peste ștachetă, respectiv pășire, rostogolire sau răsturnare.

Săriturile în înălțime impun învingerea forței gravitaționale, pentru trecerea peste un anume reper înălțat, respectiv ștacheta. Acest fapt este realizabil în condițiile unei desprinderi dinamice, efectuate pe un singur picior, în parametrii optimi de forță și viteză. Zborul astfel produs are forma unei parabole abrupte, determinată de bătaia necentrată, zbor pe o traiectorie ce nu mai poate fi modificată de mișcările săritorului. Mișcările de rotație pot fi accelerate sau încetinite prin acțiunile compensatorii ale segmentelor corpului.

Procedeele tehnice (Tabel 5.3.) au evoluat de-a lungul timpului:

Tabel 5.3. Procedee tehnice ale săriturii în înălțime

Procedeul actual utilizat de toți săritorii este cel cu răsturnare dorsală. Celelalte procedee sunt folosite ca mijloace de consolidare a bătăii pregătitoare a zborului pe traiectorie asccendentă înaltă, a forței membrelor inferioare, a coordonării generale a corpului, a coordonării segmentare, cât și ca mijloace auxiliare de pregătire sportivă, de deconectare și refacerea activă (în urma solicitării aceluiași picior de bătaie).

5.3.1. Tehnica săriturii în înălțime cu pășire sau cu forfecare, numită astfel datorită aspectului pe care îl are acțiunea membrelor inferioare în timpul zborului, este un procedeu impus de programă în activitatea școlară și folosit cu atleții începători. Argumentele care îl recomandă sunt:

– procedeul este simplu, natural, accesibil;

– procedeul poate fi utilizat în condiții materiale minime;

– procedeul consolidează formarea la practicanți a deprinderii de bătaie blocată, cu desprindere pe traiectorie verticală.

– Elanul constă într-o alergare accelerată de 5-7 pași, efectuată în linie dreaptă, dar sub un unghi de 35°- 45°, oblic față de planul ștachetei. Alergarea cu viteză controlabilă se efectuează degajat, angrenând și brațele în acțiune. Ultimii doi pași ai elanului respectă ritmul lung-scurt, în scopul combinării forțelor interne și externe spre proiectarea verticală a corpului. Dacă săritorul bate pe piciorul stâng, elanul se efectuează din partea dreaptă a ștachetei, iar dacă săritorul bate pe piciorul drept, elanul se efectuează din partea stângă a ștachetei.

– Bătaia se efectuează pe piciorul puternic, aflat depărtat de ștachetă, la 2-3 lungimi de talpă sau 70-90cm de proiecția acesteia pe pista de elan. Bătaia se execută puternic, pe toată talpa, cu vârful pe direcția elanului. Piciorul de avântare efectuează o mișcare înainte-sus, cu genunchiul întins și talpa în flexie dorsală. Piciorul rămâne întins până la depășirea planului superior al ștachetei, după care se îndoaie ușor. În același timp cu avântarea piciorului liber, acționează brațele și umerii, care se avântă energic, dinapoi spre înainte.

– Zborul începe din momentul întreruperii contactului piciorului de bătaie cu solul și se încheie la primul contact al piciorului de avântare cu nisipul gropii. Zborul are aspectul unei pășiri în care piciorul de avântare urcă întins, urmat de piciorul de bătaie, care întârzie liber în jos. După depășirea ștachetei, piciorul de avântare coboară rapid, iar trunchiul se apleacă înainte și se răsucește ușor spre piciorul de bătaie, fapt ce favorizează depărtarea bazinului de ștachetă. Zborul efectuat prin trecerea succesivă (pășire) a membrelor superioare peste ștachetă se constituie în veriga principală a tehnicii săriturii în înălțime cu pășire.

– Aterizarea este faza care începe din momentul în care piciorul de avântare ia contact cu solul, prin flexie controlată a gleznei, genunchiului, și a șoldului. Aceste articulații preiau greutatea și amortizează șocul produs de coborârea corpului de la o anumită înălțime.

Figura 5.13. Săritura în înălțime cu pășire

5.3.2. Tehnica săriturii în înălțime cu răsturnare dorsală

În toate concursurile de atletism, în prezent atleții practică procedeu de săritură cu răsturnare dorsală. Procedeul a fost inventat de către săritorul american Richard Douglas „Dick” Fosbury, fapt pentru care tehnica se numește „Fosbury-Flop”.

Structura tehnică a procedeului este aceeași, respectiv: elan, bătaie, zbor și aterizare, dar conținutul se particularizează radical, comparativ cu celelalte procedee. Veriga de bază se constituie în totalitatea mișcărilor efectuate de săritor în timpul zborului, respectiv răsturnarea înapoi a trunchiului, implicit a corpului

– Elanul se compune din două părți dinstincte, respectiv:

– fază de accelerare constituită din 4-5 pași de alergare rectilinie sau ușor arcuită, cu punct de plecare 4-6 m, în exteriorul sâlpului care sprijină ștacheta;

– curba de impulsie cu o rază de curbură de 5-10m, constituită din 3-5 pași de alergare.

Plecarea pe elan se efectuează de pe loc sau cu elan preliminar de 4 pași de mers; intrarea în elan se face la un semn de control. Viteza optimă atinsă în alergarea pe elan atinge valori de peste 8,5 m/s la săritori și de peste 8,0 m/s la săritoare.

Curba de impulsie, parte care pregătește bătaia are următoarele caracteristici tehnice:

– alergarea este activă, fără oscilații verticale evidente;

– contactul cu solul se efectuează cât mai activ, pe pingea;

– axa umerilor este înclinată spre interiorul curbei;

– ultimii 3-4 pași sunt egali ca lungime, fapt ce favorizează menținerea vitezei acunulate în pașii anteriori;

– penultimul pas proiectează corpul în cea mai mare înclinație în plan frontal, cu centrul general de greutate cu 10-12 cm mai coborât; rezultă faptul că centrul de greutate coboară nu atât datorită amortizării genunchilor, cât mai ales depășirii proiecției acestuia de către picioare, printr-o înclinare accentuată a trunchiului înapoi;

– urmele pașilor trebuie să urmeze traiectoria elanului fără a călca cu piciorul de bătaie spre exterior (în partea piciorului de bătaie).

– piciorul de bătaie se așază pe sol la o distantă de 80-120 cm față de planul ștachetei și pe aceiași direcție cu traiectoria elanului.

– Bătaia Poziția inițială de declanșare a bătăii este cea pe care o are săritorul în momentul în care talpa piciorului de bătaie a realizat contactul pe toată talpa pe ultimul pas, sublinind faptul că rularea se efectuează, de pe călcâi pe toată talpa instantaneu.

Caracteristici ale bătăii (Figura 5.14.):

– genunchiul piciorului de bătaie este flexat realizând înaintea începerii amortizării un unghi de 175 o-178 o;

– contactul pe toată talpa începe momentul de amortizare (pretensiune) flexia genunchiului ajungând până la un unghi de 1400-1430;

Figura 5.14. Săritura în înălțime cu răsturnare dorsală – bătaia

Figura 5.15. Săritura în înălțime cu răsturnare dorsală – zborul

– elanul brațelor începe pe ultimul pas și poate fi: simultan cu ambele brațe sau asimetric când brațul dinspre ștachetă este blocat sus fiind segmentul care trece primul dincolo de ștachetă;

– piciorul de atac cu genunchiul îndoit este avântat înainte sus și interior, spre partea piciorului de bătaie; acțiunea genunchiului angrenează după sine și șoldul de aceiași parte, determinând totodată rotația trunchiului în axul longitudinal, favorizând întoarcerea cu spatele spre ștachetă;

– concomitent cu acțiunea de descărcare favorizată de avântarea segmentelor pendulante, piciorul de bătaie începe accelerarea mișcării de impulsie printr-o extensie rapidă a genunchiului și finalizată de impulsia completă a gleznei;

– desprinderea săritorului trebuie să imprime corpului atât o rotație în axul longitudinal, cât și în axul transversal – ambele fiind rotații reale.

– Zborul (Figura 5.15.) începe în momentul în care piciorul de impulsie părăsește solul. Și la acest procedeu zborul trece prin faza ascensională și trecerea peste ștachetă.

În prima fază săritorul așteaptă liniștit cu piciorul de avântare îndoit din genunchi până când „simte” că inerția generală se apropie de punctul maxim al traiectoriei.

În momentul în care săritorul simte că începe să piardă din viteza ascensională și capul, umerii și uneori brațul dinspre ștachetă depășesc nivelul ștachetei, începe mișcarea de ridicare a bazinului deasupra planului genunchiului piciorului de avântare, astfel încât coapsa piciorului de impulsie să se apropie de coapsa piciorului de atac. Dacă se insistă pe ridicarea genunchiului piciorului de bătaie lângă cel de atac apare pericolul ca săritorul să nu mai efectueze impulsia completă și să nu mai poată realiza nici extensia, tendința fiind de ghemuire.

Figura 5.16. Poziția de „punte dorsală” în zbor

După ce au depășit ștacheta, capul, umerii și brațul de pe partea piciorului de atac basculează peste aceasta spre înapoi în jos, realizând poziția de “punte” (Figura 5.16.) și urcarea bazinului deasupra ștachetei. In acest moment se realizează punctul maxim al arcuirii. Lăsând mișcarea să curgă, bazinul trece de planul ștachetei și printr-o flexie a articuației coxo-femurale bazinul coboară sub nivelul ștachetei permițând ridicarea genunchilor printr-o acțiune compensatorie și apoi a gambelor deasupra ștachetei.

În această fază deosebim două tipuri de abordări:

– În prima abordare se folosește așa-zisa “eschivă” cu o bruscare a mișcării de extensie – flexie a bazinului la trecerea peste ștachetă folosită mai ales de săritorii care au o viteză mai mică pe elan, bat mai aproape de ștachetă și au o traiectorie a zborului mai scurtă.

– În a doua abordare săritorul așteaptă cu răbdare ca segmentele corpului să treacă succesiv peste ștachetă fără a brusca mișcarea, folosită în special de săritorii cu o viteză mare de elan, care bat mai departe de planul ștachetei și au o traiectorie de zbor mai lungă.

– Aterizarea se efectuează pe partea superioară a trunchiului, cu un tonus controlat al flexiilor articulare ale membrelor inferioare. Datorită materialelor de calitate superioară, din care sunt confecționate sectoarele nu se ridică probleme în legătură ce aterizare săritorilor la acest procedeu tehnic.

5.3.3. Prevederile regulamentului de concurs

Concursurile se desfășoară în condiții materiale standardizate în care pista de elan are de 20-25m, locul de bătaie este orizontal și doi stâlpi sprijină ștacheta. Aceasta este din fibre de sticlă sau alt material potrivit; nu se recomandă ștacheta de metal. Lungimea totală a ștachetei este de 4m (+/- 2cm), cu o greutate de 2 kg.

Zona de aterizare nu este mai mică de 5m lungime și 3m lățime. Între stâlpi și zona de aterizare este un spațiu de cel puțin 10cm, pentru a evita ca ștacheta să fie deplasată printr-o mișcare a zonei de aterizare care atinge stâlpii. Stâlpii sunt suficient de înalți și vor depăși cu cel puțin 10cm, înălțimea maximă la care va putea fi ridicată. Pe suporți, între extremitățile ștachetei și stâlpi este un spațiu de cel puțin 1 cm. Stâlpii nu se deplasează în timpul probei, decât dacă judecătorul probei consideră că este necesar.

Ordinea efectuării încercărilor se stabilește prin tragere la sorți. Săritorul este obligat să execute bătaia pe un singur picior. Un concurent poate opta pentru intrarea în concurs, bineînțeles, conform înălțimii minime fixată și anunțată de arbitrul șef și va putea sării după cum dorește, la orice înălțime care urmează, adică poate renunța la o încercare de la o anumită înălțime. După fiecare tur de câte trei încercări, ștacheta se ridică conform prevederilor regulamentare de ridicare succesivă, cu 3, 4, 5, 10 cm.

După trei greșeli succesive, un atlet va fi eliminat din concurs, oricare ar fi înălțimea la care s-au produs încercările ratate.

Spre exemplu, un atlet sare la 1,80m și ratează prima încercare, după care renunță să mai sară la 1,80m și abia la 1,85m își face a doua săritură, dar și aici doboară ștacheta. În cazul de față, săritorul mai are dreptul la o singură încercare, pe care o poate efectua unde dorește: fie tot la 1,85m, fie la 1,90m sau mai sus, în funcție de înălțimile succesive la care se ridică ștacheta după terminarea fiecărui tur. Dacă săritorul greșește și a treia oară, el va fi eliminat din concurs. Desigur că cele trei încercări greșite se puteau produce și la 1,80 m, soarta atletului fiind aceeași.

Se consideră a fi ratată o săritură în cazul în care atletul doboară ștacheta de pe suporți sau intră în planul vertical al stâlpilor cu mâna, cu piciorul sau cu orice parte a corpului, fără a trece ștacheta.

Înainte de începerea concursului, săritorii sunt anunțați de un arbitru care este înălțimea la care începe concursul și înălțimile succesive la care se va ridica ștacheta, după terminarea fiecărui tur.

Clasamentul se întocmește în ordinea performanțelor.

În cazul egalităților, care se ivesc destul de des, se procedează astfel:

– când doi sau mai mulți concurenți au terminat concursul la aceeași înălțime, săritorul care a efectuat cel mai mic număr de încercări la înălțimea respectivă, este clasat înaintea celorlalți; dacă egalitatea se menține, atunci concurentul care are în toată proba, cele mai puține încercări greșite, inclusiv la înălțimea la care a trecut ultima oară, este clasat înaintea celorlalți.

– în cazul în care egalitatea se menține și numai dacă este vorba de locul I, se va proceda la „concursul de baraj”; acesta începe prin acordarea unei încercări la ultima înălțime la care concurenții au doborât ultima oară ștacheta; dacă nici în acest caz nu se rezolvă egalitatea, ștacheta va fi coborâtă sau urcată câte 2cm, fiecare concurent are dreptul la câte o singură încercare la înălțimea respectivă, până când egalitatea va fi rezolvată. Dacă nu este vorba de locul I, concurenții aflați la egalitate vor ocupa același loc în clasament.

Verificați-vă cunoștințele!

▪ Definiți termenul de atletism.

▪ Precizați scopul deprinderii de săritură.

▪ Numiți săriturile fundamentale din atletism.

▪ Numiți săriturile derivate specifice atletismului.

▪ Enumerați fazele săriturilor din atletism.

▪ Specificați scopul elanului în sărituri.

▪ Care sunt săriturile cu cele mai lungi elanuri ?

▪ Precizați lungimea elanului la săritura în lungime.

▪ Precizați lungimea elanului la săritura în înălțime.

▪ Care este forma elanului la săritura în lungime ?

▪ Numiți săritura care are elan curbiliniu.

▪ Care este forma elanului la săritura în înălțime cu pășire ?

▪ Specificați forțele care se fomează în bătaie la sărituri.

▪ Care sunt componentele forței de bătaie ?

▪ Numiți și descrieți unghiurile care se formează în faza de bătaie ala săriturii.

▪ Enumerați modalități de zbor la săritura în lungime.

▪ Descrieți rotațiile compensatorii și precizați rolul lor.

▪ Specificați tipul de rotații care se formează la săritura în lungime.

▪ Specificați tipul de rotații care se formează la săritura în înălțime cu răsturnare dorsală.

▪ Precizați care este ultima fază a săriturilor.

▪ Descrieți modalitățile de abordare a tehnicii de aterizare la săriturile cu traiectorie de zbor orizontală.

▪ Care sunt factorii care determină lungimea unei sărituri ?

▪ Descrieți elanul la săritura în lungime cu elan.

▪ Descrieți zborul la săritura în lungime ghemuit.

▪ Descrieți zborul întins la săritura în lungime.

▪ Descrieți zborul de 1 ½ pași la săritura în lungime.

6. TEHNICA ȘI REGULAMENTUL PROBELE DE ARUNCĂRI

6.1. BAZELE TEHNICII ARUNCĂRILOR

Aruncările atletice sunt componente motrice executate cu obiecte specifice, cu formă și dimensiuni precis determinate, în scopul proiectării lor pe o traiectorie cât mai lungă. Regulamentul competițional aduce precizări în legătură cu:

– modul de ținere și executare a mișcărilor înainte de aruncare;

– caracteristicile de construcție ale obiectelor de aruncat;

– dimensiunile spațiului de elan.

Respectând aceste prevederi, atletul poate aplica forța sa, asupra obiectului în trei moduri, determinând trei tipuri de aruncare:

Aruncarea tip azvârlire (Figura 6.1.) în care forța atletului este aplicată asupra obiectului, deasupra umărului, prin tracțiune liniară, dinapoi spre înainte. Brațul care efectuează tracțiunea, se află înaintea obiectului de aruncat, până în momentul eliberării (aruncarea mingii de oină și a suliței).

Figura 6.1. Aruncarea tip azvârlire

Aruncarea tip împingere (Figura 6.2.) în care forța atletului este aplicată sub forma unei presiuni, ce se exercită asupra obiectului dinapoi spre înainte și de jos în sus, mâna aruncătorului fiind situată înapoia și dedesubtul obiectului (aruncarea greutății).

Figura 6.2. Aruncarea tip împingere

Aruncarea tip lansare (Figura 6.3.) în care forța atletului este de asemenea, o tracțiune dinapoi spre înainte, dar pe o traiectorie curbilinie. De aceea, brațul (la aruncarea discului) sau brațele (la aruncarea ciocanului) aruncătorului întinse lateral, se află înaintea obiectului de aruncat, până în momentul eliberării.

Figura 6.3. Aruncarea tip lansare

Precizăm faptul că, în probele de aruncări din atletism, conform regulamentului de concurs, obiectele se eliberează cu un singur braț (mingea de oină, sulița, greutatea și discul) și cu ambele brațe (ciocanul).

Traiectoria descrisă de obiecte în timpul zborului este o parabolă, a cărei lungime depinde de mai mulți factori, respectiv: viteza inițială, unghiul de lansare, înălțimea de eliberare, rezistența aerului.

– Viteza inițială (Vo) este cel mai important factor care determină lungimea aruncării, se constituie în viteza cu care obiectul părăsește mîna aruncătorului și este condiționată de următoarele variabile:

– numărul forțelor – ce intră în acțiune și care trebuie să fie cât mai mare. Mișcarea de aruncare trebuie să angreneze toată masa musculară a picioarelor, trunchiului și brațului (brațelor). În practică, angrenarea simultană a forțelor este greu de realizat datorită particularităților corpului omenesc.

– compunerea forțelor – trebuie să se efectueze într-o anumită ordine. În primul rând acționează grupe musculare cele mai mari și mai puternice, apoi succesiv grupele musculare mai mici, care se pot contracta cu o viteză mai mare.

– lungimea drumului – pe care forțele acționează asupra obiectului – trebuie să fie cât mai mare. Obiectul primește o viteză cu atât mai mare, cu cât forța acționează asupra lui timp mai îndelungat.

– intensitatea forțelor – viteza obiectului crește proporțional cu intensitatea forțelor aplicate.

O valoare crescută a vitezei inițiale, poate fi obținută și prin angrenarea succesivă, pe fracțiuni de parcurs, dacă:

– forțele intră în acțiune, în ordinea descrescătoare a intensităților (forțele mari mai întâi și apoi cele mici);

– forțele cele mai intense acționează pe traseul cel mai lung.

Foarte important în activitatea practică este ca aruncarea, o dată începută să se execute armonios și continuu, „în val” căci orice întrerupere face ca efortul precedent să devină inutil, iar cel următor să fie îngreuiat.

– Unghiul de lansare are vârful la nivelul mâinii aruncătorului, o latură este formată de dreapta dată de direcția obiectului aruncat, cealaltă fiind paralelă cu solul. Teoretic, unghiul cel mai favorabil pentru obținerea unei distanțe cât mai lungi (toate celelalte condiții fiind egale) este cel de 45. Orice unghi mai mare creează o traiectorie mai înaltă, care reduce distanța pe orizontală. În condiții normale, de concurs, traiectoria de zbor a obiectului se modifică din cauza rezistenței aerului și a calităților aerodinamice ale obiectelor de aruncat. Astfel, se formează unghiuri de lansare cu următoarele valori, pentru:

– aruncarea suliței 34º – 36º;

– aruncarea discului 36º – 38º;

– aruncarea greutății 38º – 42º;

– aruncarea ciocanului 42º – 44º.

– Înălțimea de eliberare este distanța de la sol până la mâna atletului. Obiectul trebuie să părăsească mâna aruncătorului de a o înălțime cât mai mare față de sol. Momentul eliberării suliței și greutății, coincide cu punctul cel mai înalt, la care ajunge mâna aruncătoare.

În aruncările cu piruetă (disc, ciocan) este mai eficace eliberarea materialului la o înălțime apropiată de nivelul umerilor.

Obiectele sunt eliberate de la înălțimi variabile, în funcție de înălțimea aruncătorului. Dacă se unește punctul de eliberare a obiectului, cu punctul de cădere a acestuia și cu picioarele atletului, rezultă un unghi, numit „de teren”, a cărui mărime depinde de lungimea zborului. Cu cât aruncarea este mai scurtă, cu atât unghiul de teren este mai mare. Teoretic aruncarea cea mai lungă se obține în cazul în care valoarea unghiului de lansare plus jumătate din valoarea unghiului de teren au ca rezultat valoarea de 45.

Aruncătorii mai înalți au un avantaj asupra celor scunzi, pentru că ei pot obține cu mai multă ușurință unghiul favorabil de lansare, apropiat de valoarea de 45.

– Rezistența aerului este un factor determinant al lungimii zborului obiectului, ca efect al legilor aerodinamicii. Astfel, rezistența aerului este direct proporțională cu mărimea suprafeței secțiunii dominante. În acest caz:

– discul opune cea mai mică secțiune, atunci când diametrul lui se află în același plan cu traiectoria zborului.

– sulița are secțiunea dominantă cea mai mică.

– greutatea și ciocanul, datorită formei sferice a obiectelor, opun tot timpul aceeași suprafață.

Fazele (etapele) aruncărilor atletice

Probele de aruncări din atletism sunt componente motrice aciclice și se compun din două părți:

– elanul;

– efortul final (de aruncare).

– Elanul reprezintă deplasarea aruncătorului, pentru a imprima o viteză prealabilă obiectului și a realiza o poziție favorabilă efectuării efortului final.

Scopul mișcărilor care alcătuiesc elanul este:

– de a asigura o viteză anume obiectului ce urmează a fi aruncat;

– de a pune aruncătorul într-o poziție favorabilă efectuării cu maximă eficacitate a efortului final.

Elanul aruncărilor se caracterizează prin formă și viteză.

– Forma elanului este determinată de tehnica de aruncare, de forma obiectului cât și de prevederile regulamentare. Astfel, se disting două forme de elan:

– elan liniar efectuat în practică sub formă de alergare (exemplu la aruncarea suliței) și săltare (exemplu la aruncarea greutății).

– elan circular efectuat în practică sub formă de piruete (exemplu la aruncarea ciocanului, a discului și a greutății).

– Viteza elanului depinde de capacitatea aruncătorului de a stăpâni efortul de aruncare pe fondul unei anumite viteze de alergare; în general viteza trebuie să fie optimă, pentru ca atletul să poată controla mișcările pe care le efectuează în efortul final.

Pentru ca un elan să fie corect efectuat, trebuie să se respecte următoarele cerințe:

– deplasarea pe sol să fie rapidă, cu timp de sprijin pe sol cât mai scurt;

– trenul inferior să devanseze trenul superior al corpului;

– viteza de deplasare să permită controlul asupra mișcărilor și acțiunilor.

– Efortul final are ca scop principal adăugarea la viteza dobândită în timpul elanului, a unei viteze pe care o imprimă atletul (brațul, brațele). Astfel efortul final implică trei forme de mișcare:

– mișcarea de ridicare prin care corpul aruncătorului și obiectul trec din poziție joasă în poziție înaltă;

– mișcare de translație (înaintare) prin care masa corpului și a obiectului trec de pe piciorul drept pe piciorul stâng (pentru dreptaci);

– mișcarea de rotație prin care axa bazinului și a umerilor se rotesc de la dreapta la stânga (pentru dreptaci).

Pentru ca efortul final să fie eficient este necesar să se respecte următoarele cerințe:

– viteza acumulată de obiect în faza de elan, trebuie păstrată (nu va fi micșorată prin pauză, înainte de începerea efortului final);

– deviația unghiulară cât mai mică, creează premize favorabile unei accelerări maxime a obiectului.

– traiectoria obiectului aruncat, nu trebuie prelungită în defavoarea unghiului optim și a înălțimii maxime de lansare;

– mișcarea de rotație are loc o dată cu mișcarea de ridicare –translație;

– forțele care intră în acțiune sunt produse în ordine de: contracția maselor musculare mari ale membrelor inferioare, ale bazinului și trunchiului. Efectul lor crește, în măsura în care atletul reușește „să depășească” mai mult obiectul (trenul inferior depășește trenul superior);

– mișcarea de aruncare propriu-zisă, începe din poziții de sprijin pe un picior îndoit, dar acest moment trebuie redus cât se poate de mult, iar atletul să realizeze trecerea cât mai rapidă în sprijin bilateral, sprijin corect pentru efortul final.

Acțiunea sinergică, (însumată, sincronizată, cooperantă) a tuturor forțelor, determină caracterul exploziv al efortului final, efort care are o influență de 70%-80% în valoarea aruncărilor.

6.2. ARUNCAREA MINGII DE OINĂ

Această aruncare este probă de concurs pentru micii atleții de categoria “copii I” și “copii II” în cadrul poliatloanelor, ea fiind cuprinsă și în cadrul activității de educație fizică școlară. Azvârlirea, act motric natural și accesibilității, este cel mai frecvent procedeu de aruncare. Aruncarea mingii de oină presupune o acțiune de tip azvârlire, unde forțele declanșează o tracțiune, pe direcție liniară, cu sens dinapoi spre înainte.

6.2.1. Tehnica aruncării mingii de oină

Descriem aruncare a mingii de oină, procedeul cu patru pași specifici, procedeu accesibil începătorilor și elevilor. Aruncarea mingii de oină se desfășoară în următoarele faze tehnice:

– pregătirea (priza și poziția inițială);

– elanul (elanul preliminar și pașii specifici de aruncare);

– efortul final – de aruncare.

– Pregătirea

Priza sau ținerea mingii poate aplica două prize în funcție de mărimea (volumul) mingii: ținută pe rădăcina degetelor, cu ajutorul degetului mare, al arătătorului și al mijlociului cât și cu degetului mare, arătătorului, al mijlociului și al inelarului, care se așază pe minge.

Poziția inițială După fixarea prizei, atletul se așază cu piciorul stâng înainte pe toată talpa, celălalt sprijinit înapoi, controlând cu vârful solul și duce brațul drept sus, cu cotul înainte și mingea deasupra umărului.

Poziția corpului este verticală, iar brațul opus relaxat înainte.

– Elanul

Lungimea totală a elanului este în jur de 20 m și se desfășoară sub formă unei alergării accelerate (elanul preliminar) și a unei suite de pași specifici de aruncare (pașii de aruncare), pe fondul cărora se execută anumite mișcări ritmice și precise.

Elanul preliminar Se execută între două semne de control și constă dintr-o alergare liberă, urmărindu-se o accelerare gradată, până la un semn de control; în acest timp, mingea rămâne deasupra umărului executând mișcări oscilatorii, reduse ca amplitudine, în scopul relaxării.

Pașii specifici de aruncare (Figura 6.4.) se desfășoară sub forma unei alergării aciclice, compusă din 4 pași specifici tehnicii de aruncare; pe pasul 1 și 2 se duce înapoi brațul aruncător, pasul 3 este „încrucișat”, iar pasul 4 este de „blocaj” sau de „aruncare”. Pașii specifici încep la semnul de control, la care aruncătorul (dreptaci) ajunge cu piciorul stâng:

– primul pas, care este mai lung (2-2,20m) se execută cu piciorul drept, brațul cu mingea începe să se ducă înapoi; concomitent cu începerea ducerii mingii înapoi, are loc și răsucirea ușoară a axei umerilor spre dreapta, iar brațul liber (stângul) este adus îndoit în fața pieptului, fapt ce relaxează centura scapulo-humerală.

– al doilea pas, de 1,50-2,00m, se execută cu piciorul stâng, atletul ajungând cu axa umerilor paralelă cu direcția de aruncare, fapt ce permite întinderea completă a brațului cu mingea; trunchiul se înclină spre înapoi, formând un unghi de 30-35º cu verticala.

– al treilea pas, pasul încrucișat, se execută cu piciorul drept, printr-o pendulare activă a coapsei, peste piciorul stâng, cu care se încrucișează; pasul se execută “razant” și suficient de lung (1,80-2,10m), fiind determinat și de forța de impulsie a piciorului stâng; C.G.G. al corpului coboară cu 5-6 cm, iar brațul cu mingea se menține întins, cu palma în supinație. Prin acest pas se urmărește devansarea (depășirea) trenului superior, pasul fiind “veriga” de legătură a elanului cu “efortul” de aruncare.

– al patrulea pas, pasul de aruncare, sau pasul de blocaj este executat cu piciorul stâng, el fiind suportul pe care se desfășoară efortul final.

Figura 6.4. Pașii specifici de aruncare a mingii de oină

– Efortul final

Este cea mai importantă fază, când are loc “marea accelerare” a brațului cu mingea. Prin mișcările executate în efortul de aruncare, mișcări bazate pe contracții musculare “în val”, începând cu grupele musculare mari, se crează o viteză suplimentară, astfel că, la eliberare mingea atinge o viteză foarte mare.

Deși efortul de aruncare cuprinde mai multe acțiuni ale segmentelor corpului, datorită vitezei de execuție imprimată de aruncător, el apare ca o unică și continuă mișcare.

Sprijinul unilateral După executarea pasului încrucișat, atletul ajunge în sprijin pe piciorul drept, care preia și continuă activ mișcarea: rotarea genunchiului (fără tendința de ridicare), la care este angrenată și rotarea șoldului drept, propulsând bazinul înainte. Astfel, se asigură și intrarea aruncătorului în “arc întins”, moment care precede tracțiunea finală (azvârlirea).

Sprijinul bilateral (pasul de blocaj) Reprezintă pasul final, unde se produce un sistem foarte complex de acțiuni în scopul obținerii eficienței maxime a brațului drept.

Așezarea piciorului stâng se face foarte rapid, contactul cu solul se ia pe călcâi, ajungându-se foarte repede pe toată talpa; acest picior se așază lateral-stânga față de direcția de aruncare (la 20-30cm), fapt ce favorizează rotarea șoldului drept, contribuind la extensia corpului și realizarea “arcului întins”, soluția optimă efectuării unei mișcări de azvârlire cu eficiență mare. Urmează extensia explozivă a antebrațului pe braț și biciuirea mâinii și a degetelor.

Oprirea inerției se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor, trecând dreptul înainte, semiflexat și coborând C.G.G. al corpului, prin grupare pe piciorul drept.

6.2.1. Precizări regulamentare în aruncarea mingii de oină

Proba face parte din componența poliatloanelor specifice categoriei de vârstă, rezervată copiilor. Greutatea mingii de oină folosită în concurs este de 120-150 grame; regulamentul impune aruncarea la distanță a acestei mingi pe deasupra capului, tehnica fiind cea de azvârlire. Sectorul (Figura 6.5.) din care se practică proba este cel specific aruncării suliței, fapt ce impune unele precizări de respectat.

Figura 6.5. Sectorul de aruncare a mingii de oină

Fiecare participant are dreptul la trei aruncări neconsecutive. Toate cele trei aruncări sunt măsurate și înregistrate până la finalul competiției. Lungimea aruncării este măsurată de la zona de aterizare a mingii, respectiv cota “0” a ruletei, la marginea pistei de elan cota de citire pe ruletă. Cea mai lungă aruncare, dintre cele trei încercari, este reținută pentru întocmirea clasamentului și acordarea punctajului.

6.3. ARUNCAREA GREUTĂȚII

6.3.1. Tehnica aruncării greutății

Scopul prestației aruncătorului de greutate este de a proiecta sfera metalică, pe o traiectorie de zbor cât mai lungă.

Structura tehnică a aruncării cu elan, respectiv mecanismul de bază, constă în:

– pregătirea pentru aruncare (priza, poziția, gruparea);

– elanul (pași adăugați, săltare, piruetă)

– efortul final de aruncare;

– redresarea după aruncare.

Veriga de bază a structurii tehnice a aruncării greutății o constituie, aruncarea de pe loc, respectiv totalitatea mișcărilor ce se dezvoltă în timpul efortului final.

– Pregătirea pentru aruncare conține următoarele acțiuni:

Priza – sau ținerea greutății. Se cunosc trei moduri de a realiza priza pe greutate, în funcție de așezarea degetelor pe ea:

– degetul mare și degetul mic se află în lateral, celelalte răsfirate lejer pe greutate, egal depărtate între ele (Figura 6.6.);

– cele trei degete uneori și cel mic, sunt lipite și așezate pe greutate, cel mare lateral, priză aplicată mai ales de fetele (Figura 6.6);

– degetele arătător, mijlociu și inelar sunt răsfirate pe greutate, iar degetul mic îndoit este „sub” greutate.

Figura 6.6. Priza aplicată pe sfera metalică

Presiunea sferei metalice este resimțită la baza degetelor. După fixarea fermă a prizei, mâna se flectează din articulația pumnului sub presiunea greutății și este dusă sub bărbie în spațiul clavicular, cu degetele orientate spre gât; cotul se află sub nivelul umerilor, (Figura 6.7.) asigurând astfel relaxarea brațului.

Figura 6.7. Așezarea greutății la nivelul umărului

(A – poziționare corectă B – poziționare incorectă)

Poziția inițială a aruncătorului este stând pe toată talpa piciorului drept, cu spatele spre direcția de aruncare, la marginea depărtată a cercului față de terenul de aruncare. Piciorul stâng, puțin în urma celui drept, "controlează" solul cu vârful și asigură echilibrul general; trunchiul este în ușoară extensie, iar brațul stâng semiîntins este dus oblic-sus, relaxat.

Gruparea se realizează din poziția inițială: aruncătorul apleacă trunchiul înainte iar piciorul stâng cu genunchiul flexat ajunge lângă piciorului de sprijin (drept), care preia greutatea sistemului aruncător-greutate, în acest fel realizându-se "gruparea", din care începe acțiunea de impulsie.

În aceasta fază sfera metalică se află în punctul cel mai jos al traiectoriei sale, iar unghiul format de trunchi și de coapsa piciorului drept, este de aproximativ 50. Axa umerilor este paralelă cu solul și perpendiculară pe direcția de aruncare, iar mâna stângă, are rol de echilibrare.

– Elanul este o săltare razantă, executată pe piciorul drept, spre mijlocul cercului de aruncare și are două faze, respectiv: Impulsia- avântarea și săltarea.

Impulsia și avântarea reprezintă faza în care, se produce prima accelerare. Aceasta se realizează printr-o împingere în sol, efectuată de piciorul drept si susținută de piciorul stâng, care se avântă pe direcția elanului. Impulsia o execută piciorul de sprijin și se face printr-o extensie energică din articulația genunchiului, evitând însă ridicarea excesivă a centrului de greutate. Trebuie subliniat faptul că, acțiunea de impulsie are rol mai mare decât avântarea. În această fază, are loc o rulare de pe pingea pe călcâi.

Impulsia se realizează sub un unghi de aproximativ 60. Axa umerilor rămâne paralelă cu solul, iar bustul se ridică progresiv. Unghiul traiectoriei pe care se mișcă greutatea este crescut cu 15o-25o. Greutatea parcurge un drum de 70-90 cm.

Săltarea începe din momentul în care aruncătorul întrerupe contactul cu solul, prin piciorul drept (terminarea rulării) și ține până la reluarea contactului cu solul tot pe piciorul drept.

Săltarea trebuie să fie cât mai scurtă și razantă, pentru a micșora la maximum oscilațiile pe verticală. În această fază, aruncătorul urmărește trimiterea trenului inferior înainte (depășind obiectul) și menținerea greutății la distanță. Reluarea contactului cu solul are loc pe pingea.

Traiectoria greutății se ridică în continuare, față de faza de impulsie cu circa 15-20. Greutatea mai parcurge un drum de aproximativ 35-45cm. Piciorul drept execută o mișcare de rotație spre interior, piciorul stâng este avântat spre direcția de aruncarea, dar axa umerilor se menține perpendiculară pe direcția de aruncare.

– Efortul final (de aruncare) are loc al doilea moment de accelerare a vitezei greutății. Începutul efortului se realizează din sprijin unilateral, când are loc o mișcare complexă de ridicare-rotare-înaintare, în direcția aruncării.

Sprijinul unilateral se realizează pe pingeaua piciorului drept care "aterizează" pe sol, cu vârful răsucit spre interior. Sprijinul unilateral trebuie să dureze cât mai puțin și se termină o dată cu așezarea piciorului stâng pe sol.

Axa umerilor se menține relativ perpendiculară pe direcția de aruncare; axa bazinului bazinului este întoarsă evident spre direcția de aruncare. Talpa piciorului drept este în pronație și formează un unghi de aproximativ 120 cu direcția de aruncarea. Unghiul dintre trunchi și coapsa piciorului drept este de aproximativ 90. Brațul stâng "acoperă" pieptul, controlând poziția închisă. Capul și privirea rămân orientate spre înapoia cercului.

Sprijinul bilateral (Figura 6.8.) constituie faza în care are loc "marea accelerare", în care se imprimă 80-85% din viteza inițială a greutății.

Figura 6.8. Sprijinul bilateral în efortul final

Piciorul drept continuă acțiunea de impulsie, concomitent cu rotarea genunchiului și a șoldului, în timp ce piciorul stâng printr-o acțiune de "blocare", contribuie la creșterea substanțială a accelerării mișcărilor, executate de partea dreaptă.

Bustul se ridică și se rotează treptat, dar rapid, în timp ce brațul stâng "deschide" pieptul. Axa umerilor și a șoldurilor continuă rotarea de la dreapta la stânga, până ajung perpendiculare pe direcția de aruncare.

Sfera metalică rămâne lipită de gât, până când atletul "simte" trecerea greutății corpului pe piciorul stâng, urmează ridicarea umărului drept și apoi întinderea foarte energică a brațului aruncător.

În ultima parte a efortului final, înaintea întinderii brațului aruncător, corpul atletului trebuie să se afle într-o extensie completă, în așa fel, încât o linie imaginară dreaptă să unească piciorul stâng, bazinul, umărul drept și mâna cu sfera.

Caracteristicile spațio-temporale ale fazei finale:

– distanța între punctele de sprijin este de 0,70-0,90m;

– piciorul stâng se așază lateral-stânga la 0,15-0,20m și aproape simultan cu "aterizarea" piciorului drept (la diferență de 0,02-0,1s);

– lungimea traseului de acționare asupra greutății este de 1,65-1,99m;

– înălțimea de eliberare este cu 0,20-0,30m mai mare decât înălțimea atletului;

Figura 6.9. Aruncarea greutății cu elan liniar – prin săltare

– unghiul optim de eliberare este de aproximativ 42;

– viteza de eliberare a greutății este de 13,67-14,19m/sec; modificarea vitezei inițiale cu 0,1 m/s poate influența lungimea aruncării cu 0,25m.

– Redresarea după aruncare constă în oprirea inerției aruncătorului. În finalul efortului de aruncare, aruncătorul execută o schimbare rapidă a sprijinului pe picioare și coboară centrul de greutate, pentru a evita ieșirea din cerc (depășirea). Piciorul stâng este tras razant spre înapoi, iar dreptul este dus înainte lângă prag prin săritură, dar numai după ce greutatea a părăsit mâna aruncătorului.

6.3.2. Prevederile regulamentului de concurs

Aruncările se efectuează dintr-un cerc betonat (Figura 6.10.) având un diametru de 2,135m; în jumătatea dinainte a cercului este plasată o opritoare (prag) care măsoară 1,21-1,23m. Sfera din metal (greutatea) cu care se execută aruncarea este netedă și cântărește 7,260kg la bărbați, respectiv 4kg la femei. Greutatea este eliberată în sectorul de aruncare, format în spațiul delimitat de un unghi de 34,92º, care are vârful în centrul cercului. Sectorul de aruncare poate fi iarbă, zgură sau orice material pe care obiectul lasă o urmă.

Figura 6.10. Cercul pentru aruncarea greutății

Ordinea în care se desfășoară aruncările este stabilită prin tragere la sorți; concurentul își începe aruncarea dintr-o poziție statică și părăsește cercul după ce sfera a atins sectorul de aterizare, ieșind prin partea posterioară a cercului.

Fiecare concurent are dreptul la 3 încercări; după un tur de trei aruncări, primii 8 atleți au dreptul la trei încercări suplimentare. Timpul acordat efectuării unei încercări este de 1 minut.

Cea mai lungă aruncare, incluzându-le și pe cele suplimentare, este luată în considerare în alcătuirea clasamentului final.

Măsurarea fiecărei aruncări (Figura 6.11.) se efectuează imediat după efectuare, de la urma cea mai apropiată de cerc, lăsată de obiect (cota “0”), până la marginea internă a circumferinței cercului, dar trecând banda ruletei prin centrul cercului.

Figura 6.11. Măsurarea lungimii aruncării greutății

Aruncările sunt valabile dacă obiectul cade în interiorul sectorului de aterizare; călcarea sau atingerea (Figura 6.12.) cu orice parte a corpului a părții superioare a opritoarei, a solului sau a părții superioare a cercului de metal se va considera o greșeală.

Figura 6.12. Situații de aruncări nereușite

Verificați-vă cunoștințele!

▪ Specificați definiția aruncărilor atletice.

▪ Precizați cum acționează forțele în cazul aruncării tip azvârlire.

▪ Precizați cum acționează forțele în cazul aruncării tip împingere.

▪ Precizați cum acționează forțele în cazul aruncării tip lansare.

▪ Enumerați factorii care determină lungimea traiectoriei descrise de obiecte în timpul zborului.

▪ Care sunt obiectele utilizate în probele de aruncări în atletism ?

▪ Care sunt obiectele aruncate prin azvârlire ?

▪ Precizați tipul de aruncare aplicat, dacă obiectul este ciocanul ?

▪ Precizați tipul de aruncare aplicat, dacă obiectul este greutatea ?

▪ Care este obiectul care se aruncă cu ambele brațe ?

▪ Care este cel mai important factor care detrmină lungimea unei aruncări ?

▪ Definiți viteza inițială a obiectului aruncat.

▪ Care sunt variabille care influențează vitaza inițală ?

▪ Specificați componentele unghiului de lansare.

▪ Care este valoarea ideală a unghiului de eliberare la aruncările atletice ?

▪ Precizați valoarea unghiului de eliberare la aruncarea greutății.

▪ Care este aruncarea cu cel mai mic unghi de eliberare ?

▪ Care este aruncarea cu cel mai mare unghi de eliberare ?

▪ La ce se referă înălțimea de eliberare a obiectului ?

▪ Care este variabila dependentă de rezistența aerului ?

▪ Definți elanul, ca fază în probele de aruncări.

▪ Care este scopul utilizării elanului în probele de aruncări ?

▪ Precizați formele pe care le poate avea elanul în probele de aruncări.

▪ Specificați cerințele care se impun a fi respectate pentru realizarea unui elan corect.

▪ Enumerați mișcările ce se produc în efortul final, la aruncări.

▪ Descrieți mișcarea de ridicare din efortul final.

▪ Descrieți mișcarea de translație din efortul final.

▪ Descrieți mișcarea de rotație din efortul final.

▪ Specificați cerințele care se impun a fi respectate pentru realizarea corectă a efortului final.

▪ Care este procentajul de participare a efortului final în valoarea întregii aruncări ?

▪ Care este tipul de aruncare aplicat la eliberarea mingii de oină ?

▪ Enumerați fazele tehnice ale aruncării mingii de oină.

▪ Prezentați modalitatea de ținere a mingii de oină.

▪ Precizați componentele elanului la aruncarea mingii de oină.

▪ Care este conținutul elanului preliminar la aruncarea mingii de oină ?

▪ Specificați acțiunile aruncătorului pe primii 2 pași „specifici”.

▪ Cum se numește pasul al treilea pas „specific” ?

▪ Precizați denumirea și descrierea ultimului pas specific de aruncare.

▪ Care este greutatea mingii de oină ?

▪ Care este tipul de aruncare aplicat asupra greutății ?

▪ Care este structura tehnică în aruncarea greutății ?

▪ Precizați conținutul fazei de pregătire a aruncării greutății.

▪ Precizați conținutul fazei de elan a aruncării greutății.

▪ Prezentați conținutul sprijinului bilateral în aruncarea greutății.

▪ Specificați caracteristicile spațio-temporale ale fazei finale, în aruncarea greutății.

▪ Care este diamentrul cercului de aruncare a greutății.

▪ Precizați mărimea unghiului sectorului de aruncare.

▪ Precizați greutatea sferei metalice cu care aruncă atleții seniori.

▪ Precizați greutatea sferei metalice cu care aruncă atletele senioare.

▪ Specificați câte aruncări poate efectua în concurs, un atlet.

▪ Care este timpul acordat efectuării unei încercări ?

▪ În ce condiții atleții au dreptul la trei încercări suplimentare ?

▪ Precizați locul de părăsire a cercului după efectuarea aruncării.

▪ Specificați în ce situație aruncările sunt considerate ca nereușite.

îndeplinească ca acesta să îmbunătățească calitatea motrică forța ?

Care sunt principalele metode și mijloace ce conduc la dezvoltarea forței în atletism ?

Descrieți din punct de vedere teoretic calitatea motrică rezistența.

Care sunt parametrii efortului de rezistență ?

Enumerați metodele și mijloacele principale de dezvoltare a rezistenței în atletism.

Specificați exercițiile folosite pentru dezvoltarea calităților motrice la alergători.

Specificați exercițiile folosite pentru dezvoltarea calităților motrice la săritori.

Specificați exercițiile folosite pentru dezvoltarea calităților motrice la aruncători.

6.4. ARUNCAREA SULIȚEI

Aruncarea suliței este considerată cea mai veche probă atletică, utilizată în scopuri practice, încă din cele mai vechi timpuri. În Grecia Antică întrecerile vizau aruncarea cu sulița, la țintă și la distanță.

6.4.1. Tehnica aruncării suliței

Scopul prestației aruncătorului de suliță este de a proiecta obiectul, pe o traiectorie de zbor cât mai lungă.

Tehnica de aruncare a suliței se raportează la detaliile aruncării tip azvârlire, unde forțele trenului superior acționează asupra suliței, prin tracțiune liniară, de jos în sus, dinapoi spre înainte. Tehnica este determinată de caracteristicile suliței și se desfășoară conform mecanismul de bază, respectiv:

– faza de pregătire pentru aruncare;

– faza elanului (preliminar și a pașilor specifici);

– faza efortului final de aruncare;

– faza de restabilire după eliberarea suliței.

Veriga de bază a structurii tehnice a aruncării suliței o constituie, modalitatea tehnică de eliberare a suliței, respectiv tracțiunea liniară aplicată asupra axului longitudinal al obiectului.

► Pregătirea pentru aruncare

Priza sau ținerea suliței cea mai răspândită (Figura 6.13.), în practica masculină și feminină o constituie ceea în care manșonul suliței se află în palma (jgheabul palmei), iar degetul mare și cel mijlociu cuprind capătul posterior al manșonului. Degetul arătător se fixează oblic sub corpul suliței, menținându-i echilibrul, iar cel inelar și cel mic învăluiesc manșonul.

Figura 6.13. Priza suliței

Poziția inițială (Figura 6.14.) se stabilește la primul „semn de control” al elanului și se abordează după fixarea prizei pe manșon, când atletul duce sulița deasupra umărului, fixând-o într-o poziție paralelă cu solul sau într-o poziție cu o ușoară deviere a vârfului suliței în jos (sau în sus), cu manșonul la nivelul frunții.

Aruncătorul aflat în sprijin bilateral, pe toată talpa piciorul dinainte, celălalt fiind dus ușor înapoi, în sprijin pe vârf. Poziția corpului este verticală, iar brațul opus este ușor flexat și relaxat.

Figura 6.14. Poziția inițială

► Elanul se execută liniar pe o distanță precisă (în jur de 30m la aruncătorii consacrați), și urmărește realizarea unei viteze de deplasare controlabilă, pe fondul căreia să se poată executa mișcările specifice aruncării suliței.

Elanul preliminar se derulează de la primul semn de control și constă dintr-o alergare accelerată, până la cel de al doilea semn de control. În acest timp, sulița rămâne deasupra umărului, preluând mișcările oscilatorii (reduse ca amplitudine), induse de alergarea pe elan.

Caracteristicile elanului preliminar

numărul pașilor este cuprins între 8-12;

viteza de deplasare este de 6,6 – 7,6 m/s la masculin și 6,2 – 7 m/s la feminin.

Pașii specifici (4 pași pentru varianta recomandată la inițiere) încep de la al doilea semn de control de pe pista de elan și decurg sub forma unei alergări, structurate în 4 pași specifici tehnicii de aruncare a suliței.

În cadrul pașilor specifici primii doi sunt rezervați retragerii suliței spre înapoi, al treilea pas este de „încrucișare”, iar ultimul este consacrat aruncării efective.

Odată ajuns la al doilea semn de control cu piciorul stâng (în cazul unui subiect dreptaci), aruncătorul efectuează primul pas cu piciorul drept, începând si ducerea suliței spre înapoi. Concomitent cu începerea ducerii suliței înapoi, are loc și răsucirea axei umerilor spre dreapta, iar brațul liber (stângul) este adus îndoit în fața pieptului, fapt ce induce relaxarea umerilor.

Al doilea pas este efectuat cu piciorul stâng, brațul cu sulița

și axa umerilor devenind paralelă cu direcția de aruncare, fapt ce permite (impune) întinderea completă a brațului cu sulița, care se află cu palma în supinație (orientată în sus).

Axa bazinului se răsucește spre dreapta cu 90° și chiar peste 90°. Vârful suliței ajunge la nivelul liniei ochilor sau mai jos (cel mult sub bărbie), iar manșonul se află la înălțimea umărului drept.

Al treilea pas sau pasul încrucișat se execută cu dreptul, „razant” și suficient de lung, fiind determinat și de forța de impulsie a piciorului stâng. Prin acest pas se urmărește devansarea (depășirea) trenului superior. Pasul încrucișat se execută printr-o pendulare activă a coapsei piciorului drept peste cea stângă, cu care se încrucișează vizibil, în momentul când stângul se află în extensie la terminarea impulsiei.

Contactul cu solul este activ pe partea externă a tălpii spre călcâi, realizând, astfel înclinarea („depășirea”) înapoi a corpului. În momentul următor, acest picior va prelua greutatea corpului într-o poziție flexată, care va genera energie pentru efortul de aruncare ce va urma.

Caracteristicile pasului încrucișat:

lungimea lui este de 1,80 – 2,10 m;

centrul general de greutate coboară cu 5-6cm;

vârful piciorului la contactul cu solul este orientat înspre exterior cu 30-45°;

flexia din genunchi este de 150-160°;

sulița este paralelă cu axa umerilor;

viteza de deplasare este de 6,6 – 7,6 m/s masculin și 6,2 – 7 m/s la feminin.

Al patrulea pas sau pasul de blocaj (Figura 6.15.) se efectuează cu piciorul stâng și reprezintă debutul fazei de desfășurare a efortului final.

► Efortul de aruncare se constituie în cea mai importantă fază a aruncării suliței.

Sprijinul unilateral al efortului final debutează după executarea pasului încrucișat, când aruncătorul ajunge în sprijin pe piciorul drept, care preia și continuă printr-un „lucru motor” accelerarea sistemului (aruncător-suliță).

Efortul de aruncare începe atunci când centrul general de greutate trece de verticala sprijinului pe piciorul drept.

Axa umerilor și brațul cu sulița se păstrează în urmă față de axa bazinului. Brațul stâng rămâne întins pe direcția de aruncare.

Figura 6.15. Pasul de blocaj

Sprijinul bilateral derulat în pasul de blocare se realizează în pasul final, când înaintarea aruncătorului este blocată de piciorul stâng.

Așezarea piciorului stâng în sprijin se efectuează foarte rapid, contactul cu solul se efectuează inițial pe călcâi, trecând rapid pe toată talpa; apoi se produce înaintarea bazinului și rotarea șoldului drept, care favorizează formarea „arcului” încordat sau întins al corpului. Urmează eliberarea suliței, prin tracțiunea finală, biciuire, efectuată din umăr, braț și mână. Prin degetul arătător, se imprimă suliței o mișcare de rotație în jurul axei longitudinale, de la stânga la dreapta.

Eliberarea suliței se efectuează sub un unghi de 28°-32°.

„Arcul” se destinde din momentul în care segmentele corpului care au contribuit la încordarea lui (șold, coapsă dreaptă, abdomen și piept) își încetează înaintarea accelerată (se blochează) și începe tracțiunea rapidă, a suliței spre înainte-sus.

Brațul stâng, care, în sprijin unilateral, se afla înainte, coboară și se fixează ferm, cu antebrațul îndoit în dreptul ultimelor coaste din partea stângă. Capul se află pe spate, iar privirea pe viitoarea traiectorie a suliței.

Caracteristicile pasului de aruncare

lungimea pasului de blocare (ultimul) este cuprinsă între 142 cm și 157 cm, la cei mai buni aruncători;

unghiul de eliberare format între traiectoria centrului de greutate a suliței și planul orizontal este între 31° și 37°;

viteza de eliberare la cei mai buni aruncători este de 27-30 m/s.

► Restabilirea după eliberarea suliței

Oprirea inerției se realizează printr-o schimbare rapidă a picioarelor, trecând dreptul înainte, semiflexat și coborând centrul de greutate al corpului prin gruparea deasupra piciorului semiflexat.

6.5. ARUNCAREA DISCULUI

6.5.1. Tehnica aruncării discului

Una dintre cele mai vechi și reprezentative probe atletice este considerată aruncarea discului. Cele mai sugestive imagini ale practicii exercițiilor atletice din antichitate sunt cele care reprezintă atleți discoboli.

Tehnica de eliberare a discului este una neobișnuită, fapt ce conferă probei o tehnică mai elaborată, care solicită pe lângă calități fizice și motrice de bază și exprimări ale aptitudini coordinative.

Mecanismul de bază al aruncării discului sau fazele succesiunii tehnice, sunt următoarele:

– faza de pregătire pentru aruncare;

– faza elanului (rotarea cu sprijin și rotarea fără sprijin);

– faza efortului final de aruncare;

– faza de restabilire după eliberarea discului.

Veriga de bază în aruncarea discului se constituie modalitatea tehnică de eliberare a discului, respectiv tracțiunea curbilinie, aplicată asupra obiectului.

►Pregătirea pentru aruncare

Priza sau ținerea discului se efectuează prin sprijinirea obiectului cu muchea pe ultimele falange ale degetelor, care sunt lejer depărtate între ele (arătătorul, mijlociul, inelarul și cel mic), degetul mare fiind mai depărtat pe corpul discului. Mâna este ușor flectată din articulația pumnului, astfel încât muchea superioară a discului să fie rezemată de fața internă a antebrațului. Priza trebuie să asigure o pârghie maximă a brațului, o bună relaxare și să asigure condiții de imprimare a rotațiilor discului, la momentul lansării.

Poziția inițială impune aruncătorului așezarea la marginea posterioară a cercului. cu spatele spre direcția de aruncare. Tălpile sunt depărtate la lățimea umerilor, trunchiul este drept sau ușor aplecat, iar brațul cu discul este liber relaxat pe lângă corp. Greutatea corpului este repartizată egal ambele picioare.

Balansul brațului aruncător se execută, de obicei, de la stânga spre dreapta, cu amplitudine mare, angrenând trunchiul atletului, cât și picioarele care participă printr-o „flexie arcuită”. La a doua balansare (căci de obicei, se efectuează două) spre dreapta, când brațul ajunge în punctul cel mai depărtat, se produce o tensionare evidentă a musculaturii rotatoare a trunchiului și a membrelor inferioare, care este favorabilă începerii mișcării de rotare pe piciorul stâng.

► Elanul (figura 6.17) este constituit din momente care propulsează sistemul aruncător – disc pe un drum circular și în direcția de aruncare.

Rotarea cu sprijin începe din sprijin pe ambele picioare. La terminarea balansării maxime spre dreapta, începe rotarea pe pingeaua piciorului stâng, trecând greutatea corpului pe acest picior care devine, pivot și care se flexează treptat. Această rotare spre stânga se execută „în bloc” (cu toată partea stângă), axul de rotație trecând prin piciorul și umărul stâng.

Discul rămâne înapoi sub nivelul umărului, brațul menținând o rază mare în raport cu axa de rotare. Datorită rotării spre stânga și tendinței de deplasare înainte a aruncătorului, piciorul drept se desprinde de sol și execută o mișcare de pendulare circulară din înapoi spre înainte, în timp ce piciorul stângul începe mișcarea de impulsie. În timpul impulsiei executată de piciorul stâng, atletul se află cu fața spre direcția de aruncare. Rotarea cu sprijin durează 0,35 – 0,37 secunde.

Rotarea fără sprijin începe la terminarea impulsiei piciorului stâng, când aruncătorul se desprinde de sol și trece într-o scurtă fază de zbor. În această fază se continuă rotarea, datorită inerției masei corporale în mișcare, dar și datorită piciorului drept, a cărui mișcare de pendulare se transformă în rotare. Acest picior coboară activ spre centrul cercului, unde urmează a se așeza pe pingea. În această rotire fără sprijin (zbor) are loc o încrucișare a picioarelor, stângul ajungând înaintea dreptului, avântat în direcția de aruncare, spre marginea anterioară a cercului.

Durata acestei rotări (în zbor) este de 0,27 – 0,31 secunde și impune o viteză optimă de execuție.

Figura 6.17. Aruncarea discului – elanul

► Efortul final de aruncare (Figura 6.18) începe din sprijin unilateral și se continuă în sprijin bilateral.

Sprijinul unilateral începe cu așezarea piciorului drept pe pingea, pe sol, aproximativ la jumătatea cercului. Aruncătorul este semigrupat pe acest picior flexat, care continuă rotarea (din genunchi) și înaintarea pe direcția de aruncare, realizând astfel începutul efortului de aruncare. Aruncătorul încă se află cu spatele spre direcția de aruncare, iar brațul cu discul este menținut înapoi. Brațul stâng „acoperă” bustul, contribuind la menținerea unei poziții „torsionate” între axa bazinului și axa umerilor.

Piciorul stâng prin pendulare înainte caută sprijin la marginea anterioară a cercului. Mișcarea de rotare și de întindere pe care o execută piciorul drept declanșează efortul de aruncare.

Sprijinul bilateral se formează prin așezarea piciorului stâng pe pingea, greutatea corpului fiind încă pe piciorul drept, ambele picioare fiind flexate. Axa bazinului este paralelă cu direcția de aruncare, iar axa umerilor este aproape perpendiculară pe acesta. Brațul cu discul este „remorcat” înapoia corpului și aproximativ la înălțimea umărului. Din această „poziție” se continuă tracțiunea finală, printr-o mișcare de rotație și de înaintare în jurul laturii stângi.

La mișcare participă glezna, genunchiul, șoldul, umărul și, în final, brațul, fapt ce imprimă discului o mare accelerare.

Figura 6.18. Aruncarea discului – efortul final

Lansarea discului se produce de la înălțimea umărului drept. În timpul efortului de aruncare, aruncătorul înclină capul înapoi, fapt ce ajută la proiectarea înainte a șoldului drept.

În finalul aruncării, picioarele se extind complet sau aproape complet, fapt ce determină eventual schimbarea picioarelor prin săritură, în scopul opririi inerției masei corporale în mișcare.

Caracteristicile efortului de aruncare:

tracțiunea discului în efortul de aruncare se realizează pe o distanță cuprinsă între 2,3 și 2,5 m și durează 0,40 – 0,50 s;

în momentul „intrării” aruncătorului în sprijin bilateral, discul se află la înălțimea axei umerilor sau mai sus;

distanța dintre tălpile picioarelor în sprijin bilateral este cuprinsă între 80-90 cm (măsurată de la marginea interioară a tălpilor);

viteza inițială (Vo) este de 25 m/s – 26 m/s, la cei mai buni aruncători și aruncătoare;

numărul rotațiilor imprimate discului, de ultima falangă a degetului arătător în momentul lansării este cuprins între 20 și 38 sec.

BIBLIOGRAFIE

Anuare atletice – Editate de FRA, București, 1960-2005

Ardelean, T. – Predarea atletismului în lecțiile de educație fizică școlară. București, Revista EFS, nr. 8-12/1978 și 1-7/1979

Ariile curriculare de educație fizică și sport pe cicluri de învățământ. M.Ed.C., București, 1999, 2001

Atletismul românesc – Revista FRA, București, 1997-2005

Barbu, C., Stoica, M. – Metodica predării exercițiilor de atletism în lecția de educație fizică. Editura Printech, București, 2000

Cârstea, Gh. – Educație fizică fundamente teoretice și metodice. Casa de editură Petru Maior, 1999

Dicționarul explicativ al limbii române. Editura Univers Enciclopedic, București, 1996

Dicționary of Contemporary English., Longman Groupled England, London, 1995

Dragnea, A. și colaboratorii – Teoria educației fizice și sportului. Editura Cartea Școlii, București, 2000

Entraineur – Fédération Française d’Athletisme, 1985

Gârleanu, D. – Curs de atletism. Universitatea Ecologică, București, 1995

Gevat, C., Larion, A., – Lecții de atletism. Editura Ovidius University Press, Constanța, 2003

Gheorghe, D. – Atletism. Lecții practice de inițiere. Editura Alexandru 27, București, 2002

Gheorghe, D. – Teoria antrenamentului sportiv. Editura Fundației România de Mâine, București, 2005

Homenkov, L. S. – Atletism. Editura Sport-Turism, București, 1977

KIRIȚESCU, C. – Palestrica. Editura UCFS, București 1964

Manno, R. – Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv. MTS, CPPS, București, 1996

Merriam-Webster Collegiate Dictionary – Merriam-Webster, Incorporated, Springfield, 2000

Mihăilescu, L., Mihăilescu, N., – Instruirea programată în atletism. Editura Universității, Pitești, 2002

Nicu, A. – Istoria exercițiilor fizice. Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Nicu, A și colab. – Enciclopedia educației fizice și sportului din România. Editura Aramis, București, 2002

Petrescu, T. – Tehnica probelor atletice. Editura Tehnoplast, București, 2005

Plocon, E. – Atletism. Metodica predării exercițiilor. Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

Rață, G., – Atletism Tehnică, Metodică, Regulament. Editura Alma Mater, Bacău, 2002

Rogers, J., L. – Manualul antrenorului de atletism din SUA. ANS, INCPS, București, 2004

Roman, D., Rugină, Gh. – Metodica predării exercițiilor de atletism. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Regulamentul concursurilor de atletism. – FRA, București, 2002

Sabău, E., Sabău, I. – Atletism – curs pentru studenții anilor I și II. Editura ANEFS, București, 1999

Sabău, E. – Eficiența unor programe formative utilizate în scopul îmbunătățirii fitness-ului fizic la elevi de 10-11ani în activitatea de educație fizică școlară. București, Teză de doctorat, 2001

Sabău, E. – Atletism Curs de bază pentru studenții Colegiului Universitar de Educație Fizică și Spor. ANEFS, București, 2002

Stoica, M. – Atletism Curs pentru studenții anilor III și IV. ANEFS, București, 1999

Stoica, M. – Capacitățile motrice în atletism. Editura Printech, București, 2000

Tatu, T. – Atletism Tehnica probelor. Editura Omnia Uni, Brașov, 1995

Tatu, T., Alexandrescu, D.C., Ardelean, T. – Atletism. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Tatu, T., Plocon, E., Atletism. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Tatu, T., Sabău, I., Stănescu, I. – Atletism – tehnica probelor. ANEFS, București, 1994

Terminologia Educației fizice și Sportului. Editura Stadion, București, 1974

Todea, S., F. – Metodica educației fizice și sportive. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Todea, S., F. – Teoria educației fizice și sportive. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001

Todea, S., F. – Exercițiul fizic în educație fizică, sport și Kinetoterapie. Editura Fundației România de Mâine, București, 2001