Istoria Arhitecturii In Romania

ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA

Note de curs

AȘEZARILE RURALE

1. Elemente generale:

– caracterul teritorial al satului, prin cele două componente fundamentale: intravilanul (vatra satului) și extravilanul (moșia – terenurile de cultură, pădurile, etc.)

– dinamica așezărilor rurale: deplasarea vetrei satului (spontană, prin voința proprietarului terenului sau prin măsuri administrative), dispariția și apariția așezărilor; ocuparea și exploatarea economică progresivă a teritoriului prin colonizare (internă și externă)

– menționarea satelor în documentele istorice: sec. XI în Transilvania, sec. XIV în Țara Românească și Moldova

2. Satul ca formă de viață socială:

– obștea sătească – organizare comunitară care a asigurat evoluția în virtutea obiceiului și a "legii pământului". Cauzele succesive care au dus la erodarea autorității obștii sătești: apariția proprietății private (în vatra satului și apoi în extravilan), pătrunderea unor elemente străine obștii, vânzarea terenurilor, intervenția administrativă în perioada modernă.

– satul devălmaș – expresia fizică a obștii sătești

3. Criterii de clasificare a satelor: istoric; statutul de existență – sate libere și sate aservite (domnitorului, boierilor, mănăstirilor); modul de apariție – spontană și de colonizare; geografic – sate de munte, de deal și de câmpie; mărimea; structura (relația spațială dintre gospodării, elementul fundamental constitutiv al satului) – cu gospodării izolate, răsfirate și adunate; forma – neregulată și regulată; dependența dintre satul (regulat) geometric, colonizarea teritoriului și existența planului prestabilit și. apoi, a proiectului; funcțiunea predominantă – sat pastoral, agricol și mixt; etnia populației preponderente

4. Tipuri principale de așezări rurale, având caracteristici rezultate din corelarea criteriilor:

a. până în secolul al XVII-lea

– sate cu gospodării izolate (risipite), considerate forma cea mai veche, din cauza structurii embrionare; situare în teritoriu, funcțiune etc.

– sate cu gospodării împrăștiate (răsfirate): situare în teritoriu, funcțiune etc

– sate liniare (de vale și de drum); situare în teritoriu, funcțiune etc. Cazul particular al satelor săsești din Transilvania.

– sate cu gospodării aglomerate: situare în teritoriu, funcțiune etc.

b. secolul al XVIII-lea

– colonizarea tereziană din Banat; importanța dispozițiilor imperiale (1766) privind întocmirea planurilor și a regulilor de construcție

c. epoca modernă

– Regulamentul Organic și perioada regulamentară în Principatele Române: măsuri pentru regularizarea satelor existente și apariția proiectelor de sate noi; proiecte-tip pentru clădirile comunitare.

– reformele agrare din 1864 și 1919-1921: colonizarea și proiectele de sate noi; caracteristicile acestora.

TRANSILVANIA ȘI BANATUL

Micile formațiuni statale românești existente in secolele X-XI în zona cuprinsă între răul Tisa și arcul Carpaților, au fost cucerite treptat de către ungurii instalați în Panonia spre sf. sec. IX. La sfârșitul veacului al XI-lea, are loc organizarea Transilvaniei ca voievodat și anexarea sa la regatul maghiar. Principat autonom sub suzeranitatea regilor unguri, apoi sub cea otomană (începând din 1541), provincie a Imperiului habsburgic (din 1699).

Banatul este inclus regatului, sec XIII –> comitatul de Timiș; după bătălia de la Mohacs,1526, Banatul formează împreună cu Transilvania un principat autonom sub suzeranitate turcească; 1552, cucerire otomană; 1716, cucerire de către habsburgi; în 1780.

CONSOLIDAREA CUCERIRII MAGHIARE

Cucerirea Transilvaniei se desfășoară în etape. Regatul maghiar nu are încă mijloacele și nici efectivele necesare consolidării cuceririi. Puținele puncte fortificate – cetăți sau castre regale – nu pot susține o poziție de forță în zonă. De aici –-> colonizarea altor populații la granițe

– cavalerii ioaniți (în Banat)

– cavalerii teutoni, 1211-1225

– populație de origine germană, "saxones" (nume colectiv pentru franconi, flamanzi, valoni), primul grup mai mare în sec. XII; stabiliți la început în sudul Ardealului și zona Bistriței; se extind către centrul Transilvaniei în sec. XIII; colonizarea se încheie la începutul sec. XIV

* Construcții de apărare

§ Cetăți sau castre regale

Dreptul de a construi cetăți – drept regal. Construcția lor avansează spre est pe măsură ce se încearcă consolidarea cuceririi. Multe dintre ele au dispărut sau au fost transformate de-a lungul timpului, purtând pecetea stilurilor care s-au succedat în Europa centrală (Renaștere, Baroc, etc.). Faza inițială, cea la care ne referim, îmbracă forme simple, destinate să adăpostească o garnizoană regală. Exemple: Deva, Odorhei, Ciceu, Hunedoara.

§ Cetățile Cavalerilor teutoni

Caracter tehnic, astilistic, determinat strict de evoluția armamentului de atac și de apărare; dimensiuni dictate de potențialul uman – o cât ami mare suprafață de teren înconjurată de ziduri cu perimetru cât mai scurt; amplasare cât mai greu accesibilă, ocupând în același timp puncte importante pe căile de acces. Exemple: Feldioara (Marienburg), Codlea, Cetatea Crucii.

§ Așezările sașilor din Transilvania

Bisericile fortificate sătești, cetățile țărănești

La început se construiesc cetăți de refugiu aparținând mai multor sate, în paralel cu reședințele fortificate ale "greavilor" (donjon înconjurat de val de pământ sau ziduri). Aceste construcții se dovedesc ineficiente la năvălirea tătarilor (1241) și sunt abandonate. Se trece la fortificarea mai vechilor biserici sătești sau la construirea unora noi, gândite de la început ca alcătuiri defensive (sec. XIV-XV).

Bisericile săsești – romanice la începutul colonizării, exemple

– gotice după mijlocul sec. XIV, exemple

Moduri de fortificare:

1. BISERICA

– transformarea turnului-clopotniță de la vest în donjon (turnul capătă acces separat, la parter –> depozit de arme și provizii, etajele au guri de tragere, drum de strajă cu machicouli-uri la partea superioară);

– ridicarea unui al doilea turn deasupra corului (la est), având aceeași funcțiune cu turnul de vest, adeseori comunicând prin pod cu acesta;

– supraetajarea navei cu un nivel folosit pentru apărare și refugiu, mai ales atunci când corpul bisericii este paralel cu drumul; coridor de apărare scos în consolă de-a lungul navei.

2. INCINTA DE ZID

* Cea mai veche formă –> circulară sau ovală, preluând forma valului de pământ, peste care sunt adeseori ridicate – avantaje –> eliminarea unghiurilor moarte; formă poligonală neregulată, obligată de neregularitățile terenului; formă rectangulară, în cazurile în care biserica era amplasată în mojlocul satului, pe teren plat.

– poartă cu turn și uneori tunel de intrare;

– alte turnuri amplasate în locuri expuse sau/și machicouli-uri cu acces din drumul de strajă sau/și din turnuri;

– dublarea zidului spre exterior cu un zid mai scund (zidul-scut);

– uneori șanț de apă cu pod ridicător.

Cetăți țărănești ca cele de la Prejmer sau Hărman, având un și mai pronunțat caracter defensiv, puteau adăposti în caz de pericol întreaga obște sătească și bunurile ei.

* ARHITECTURA POPULAȚIEI ROMÂNESTI DIN TRANSILVANIA

§ Curțile cneziale românești

Tara Hațegului și Maramureșul

Mici posesiuni feudale românești persistă și după cucerirea maghiară. Din alcătuirea curților unor juzi (cneji) români din Tara Hațegului, se mai păstrează doar bisericile (capele de curte): bisericile din Streisângeorgiu (a doua jumătate a veacului al XI-lea), Sântămărie-Orlea și Strei (cca. 1270), Densuș (sec.XIII), de relativ mici dimensiuni, sunt alcătuite pentru a servi ritualului ortodox. Turnurile-clopotniță situate pe fațada de vest, ca și înfățișarea generală – volume distincte adăpostind naosul și altarul – sugerează influențe ale arhitecturii romanice și gotice.

În Maramureș, numeroase mănăsturi și biserici ale cultului ortodox – azi dispărute – au fost ridicate de cnejii locali în secolele XIII-XIV.

În sec. XIII papalitatea interzice practicarea cultului ortodox în Ardeal, regii unguri interzic ridicarea de biserici ortodoxe de piatră.

§ Arhitectura de lemn, bisericile

Arhitectura sătească (case, anexe gospodărești, mori de vânt și de apă, biserici) – construită din lemn –> materialul de construcție cel mai la îndemână. De aici o întreagă artă constructivă se dezvoltă, se rafinează, iar cele mai spectaculoase exemple sunt cele ale bisericilor de lemn din Ardeal. De remarcat că volumetria acestora sugerează influențe ale arhitecturii bisericilor de zid romanice sau gotice – stiluri specifice bisericilor sătești catolice de pe teritoriul Transilvaniei. Exemple, Maramureș.

ORAȘUL MEDIEVAL

1. Condițiile generale istorice: organizările statale din Transilvania, Muntenia și Moldova; colonizarea sașilor în Transilvania și suzeranitatea otomană în teritoriile extracarpatice

2. Organizarea teritoriului

– structurarea proprietății asupra terenului: preeminența domnitorului (regelui) asupra teritoriilor fără stăpân, neorganizate din punct de vedere social și politic sau asupra celor cucerite. Formarea domeniilor feudale prin donații către nobili, clerici sau conducători militari. Proprietatea consolidată asupra terenului urban: domnitorul, nobilimea, orășenii, biserica și mănăstirile. Transferul terenurilor prin vânzare/cumpărare, condiționată de embatic și protimissis.

– organizarea administrativă a teritoriului: județe, în Țara Românească și Moldova, comitate (scaune, în zonele locuite de coloniștii sași), în Transilvania. Structuri de polarizare ale orașelor: suprafața urbană propriu zisă, hotarul, ocolul.

3. Caracteristicile generale ale orașelor

– modul de formare: pe amplasamentul unor așezări romane, dar marea majoritate s-a format spontan, prin dezvoltarea unor așezări rurale, prin coagularea populației pe lângă castele, în locuri consacrate de târg, la principalele vaduri etc.

– condițiile de dezvoltare ale orașelor

– administrația orașelor: structuri proprii de conducere, dublate, în zonele extracarpatice, de autoritatea domnitorului

– locuitorii (ocupații principale, componență etnică și socială)

4. Orașele din Transilvania

– etape ale evoluției:

– începând cu sec. IX – perioada prestatală: centrele voievodatelor și cnezatelor tind spre statutul urban.

– începând cu sec. X-XI, odată cu cucerirea traptată a teritoriului de către statul maghiar; organizarea Transilvaniei ca voievodat autonom. După atacul tătar din 1241 se consideră că începe istoria medievală a orașelor din Transilvania.

– majoritatea orașelor au fost fortificate, la început cu materiale perisabile, apoi incintele au fost refăcute din piatră.

Contribuția coloniștilor sași. Chemați de regele Ungariei pentru a asigura frontierele dinspre est și sud a regatului, aceștia s-au stabilit în Transilvania între a doua jumătate a sec. XII și prima jumătate a sec. XIV; fenomenul este contemporan cu o colonizare semnificativă în întregul centru și est al Europei.

– structura generală a orașului marcată de principiile și modelele spațiale aduse de coloniști, adaptate condițiilor de teren: divizarea regulată a terenului, în parcele alungite, nediferențiată în raport cu funcțiunea teritoriului urban; existența unei piețe centrale (Sebeș, Bistrița) sau a unui ansamblu de piețe (Brașov, Sibiu), ca elemente spațiale principale; locuințele sunt aliniate la stradă, unificate prin ziduri care disimulează curțile, asigurăndu-se unitatea spațială a străzilor și piețelor;

– principale programe de arhitectură: catedrala, mănăstiri, spitale, primăria, hale comerciale, uneori locuințe-turn (reconstituite, de exemplu, la Sibiu).

– structuri planimetrice particulare: orașe cu piață centrală cu biserică fortificată (Sebeș, Bistrița), orașe dezvoltate pe platforme diferite ale terenului (Sibiu, Mediaș, Sighișoara), orașe alcătuite din structuri spațiale și etnice variate (Brașov).

– configurațiile spațial-volumetrice marcate de existența fortificațiilor și de fronturile unitare ale spațiilor publice, iar silueta orașului este dominată de volumetria bisericii.

5. Orașele din Țara Românească și Moldova

– structura generală condiționată de absența limitelor fizice (fortificațiile), generând interpătrunderea zonelor urbanizate cu cele neocupate sau utilizate drept terenuri agricole; dezvoltarea tentaculară a urbanizării, de-a lungul principalelor căi de legătură în teritoriu. Sisteme defensive, în absența zidurilor de incintă.

– diferențierea funcțională a teritoriului – zona comercială și meșteșugărească, legată, de cele mai multe ori, de curtea domnească, pe de o parte, și zonele de locuit, pe de alta – este exprimată de parcelar: parcele de dimesiuni mici în zona târgului și terenuri de dimensiuni mai mari, crescând spre periferie, în restul orașului;

– zonele de locuit organizate în comunități grupate în jurul unei biserici (parohii, cartiere), ocupând suprafețe diferite de teren (centru – periferie); existența, în anumite cazuri a unor grupări comunitare pe criterii etnice

– programe de arhitectură: locuința, biserica, mănăstirea, hanul (începând cu sec. al XVII-lea), curtea domnească, locuința boierească.

– imaginea orașului este marcată, pe de o parte, de caracterul discontinuu al zonelor urbanizate, de abundența vegetației și de amplasarea foarte variată a locuințelor pe proprietate, în zonele de locuit și, pe de alta, de prezența fleșelor numeroaselor biserici.

– etape ale evoluției:

– perioada prestatală (până la mijlocul sec. al XIV-lea): se caracterizează, în general, prin atingerea unui grad incipient de urbanizare, și prin prezența modelelor de organizare din Transilvania în orașele colonizate (Baia, Siret, Câmpulung Muscel).

– perioada formării și consolidării statelor centralizate (până în a doua jumătate a sec. XVI.): apar curțile domnești, uneori decisive în organizarea localităților; are loc un salt spre urban, iar intervenția puterii centrale este sugerată de anumite structuri stradale coerente (liniară – Suceava, Roman, Țârgoviște, fusiformă – Pitești, Câmpulung, echer – Iași).

– până la începutul sec. XIX: interes redus al domniei pentru dezvoltarea orașelor; în consecință, are loc creșterea preponderent spontană, prin adaptarea la sit și la direcțiile de interes teritorial.

– comentarea unor exemple

*Programe de arhitectură din orașele transilvane

1.Conectată la arhitectura central europeană, arhitectura religioasă din orașele transilvane prezintă în general forme ale Goticului: Biserica Sf. Bartolomeu din Brașov (sec.XIII), Biserica Neagră (1384-1477), biserica evanghelică din Sibiu (sec.XIV-XV), ca și biserica "din deal" din Sighișoara (1345-1515) sau biserica Sf. Margareta din Mediaș (sec.XIV-XV).

Uneori aceeași construcție poartă amprenta unor stiluri diferite, rezultat al unor distincte etape de construcție. Astfel, biserica evanghelică din Sebeș (sec. XIII-XIV), începută în stil romanic, a fost continuată cu un splendid cor gotic; catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia (sec.XIII-XVII), cel mai valoros monument de artă medievală din Transilvania, îmbină forme ale Romanicului târziu cu unele ale Goticului, precum și cu completări de mică amploare din epoca Renașterii.

-1526, bătălia de la Mohacs, Ungaria tranformată în pașalâc,

-1541, Transilvania – voievodat independent sub suzeranitate turcească;

– întrerupere până la sf. sec.XVII a relațiilor cu lumea central europeană; cca. 150 de ani de evoluție proprie a formelor arhitecturale, contaminate deja de Renaștere, dar în domeniul construcțiilor civile;

-1556, Dieta hotărăște secularizarea averilor bisericii catolice – nu mai sunt fonduri pentru a realiza construcții religioase de amploare;

– protestantismul preia bisericile catolice existente.

Singura construcție religioasă transformată în stil renascentist – biserica evanghelică din Bistrița (sec. XIV-XVI), inițial bazilică gotică cu trei nave.

De-abia după ocupația habsburgică (1699), ofensiva catolică va determina ridicarea unor construcții religioase noi, de factură barocă. Ex. biserica romano-catolică din Timișoara (1736-1773), catedrala romano-catolică din Oradea (1750-1779) împreună cu palatul episcopal.

2. Locuințele – formă îngustă a lotului; până în sec. XV, locuințe cu caracter modest. Dezvoltarea orașelor modifică statutul social al unei pături importante – patriciatul urban – care își construiește, pe loturile existente, înglobând adeseori părți ale vechilor construcții de factură medievală, noi locuințe de factură renascentistă.

Caractere definitorii:

– la parter, spre stradă –> atelierul sau prăvălia, gang de trecere spre curte

– etaj cu dublu tract spre stradă

– uneori soluții constructive (sisteme de boltire) și elemente sculptate renascentiste – ancadramente, portaluri

– regim închis al fronturilor stradale; în zonele intens comerciale – piețe -, unde etajul este în parte susținut de arcaturi continue. Ex. Bistrița, Sibiu, Brașov

– fațade viu colorate, uneori pictate

In sec. XVIII, după ocuparea habsburgică, accesul nobilimii, până atunci fără drepturi în cadrul orașelor –> palate – construcții ample, ocupând mai multe loturi, organizate în jurul unor curți interioare cu decor baroc; proces de transformare a construcțiilor existente, sau chiar de demolare a lor, accelerat în a doua jumătate a sec. XIX, astfel încât s-au păstrat prea puține case renascentiste și cu atât mai puțin ale epocilor anterioare.

3. Alte construcții orășenești: casa sfatului – în afară de Brașov, amplasată într-unul din turnurile fortificației orașului, sau amenajate în foste construcții de locuit; la fel și hanurile; școlile – funcționau în construcții noi, asemănătoare locuințelor, fie în mănăstiri dezafectate.

*Construcții în afara orașelor

§ Castele și curii

Reședințe de țară ale nobilimii, principilor și guvernatorilor Transilvaniei.

Castelul – funcțiune de locuire, incluzând și ample spații gospodărești legate de exploatarea proprietății, precum și reduse amenajări defensive. Curia – mai modestă; fie locuință temporară a unui nobil de la oraș, fie reședință permanentă a unui nobil mai puțin înstărit; amplasată și ea în cadrul moșiei . Uneori o mai veche curie este amplificată și transformată în castel.

Primele realizări mai importante în domeniul rezidențial nobiliar în epoca Renașterii – transformări ale unor cetăți, sacrificându-se vechile rosturi militare în favoarea unor noi cerințe ale epocii: modificări și amplificări ale spațiilor interioare, amplificarea relației cu exteriorul prin mărirea golurilor ferestrelor, utilizarea unor spații deschise și acoperite – logii. Ex. Hunedoara, Făgăraș.

Castelele nou construite: configurație de plan – patrulater mai mult sau mai puțin regulat; 2-3 niveluri; dublu tract cu logii, turnuri de colț (amintire a funcțiunii defensive, transformată acum în decor). Materiale de construcție: piatră, piatră + cărămidă, uneori paiantă; sisteme de boltire diverse sau acoperirea încăperilor cu tavane de lemn pictat; ornamentația fațadelor – ancadramente de piatră sculptată ale ușilor și ferestrelor, portaluri de intrare cu steme și inscripții; grădini și chioșcuri (sau case de vară) accentuează relația cu exteriorul.

– 1620-1650 – perioadă de mare avânt constructiv în domeniul rezidențial: Ex. Aghireș, Buia, Dumbrăveni, Lăzarea, Vințu de Jos, Mănăstirea, Criș, Medieșul Aurit.

– după cucerirea habsburgică, reședințe de factură barocă sau cu transformări baroce: la Gornești, Bonțida, ș.a.

§ Arhitectura bisericii greco-catolice

Tot de factură barocă vor fi și bisericile zidite de românii trecuți la biserica unită greco-catolică, ce vor avea din 1699, dreptul de a-și zidi propriile lăcașe de cult în orașe.

§ Ctitorii ale domnilor din M și TR

Ctitorii ale domnilor din principatele române vecine – ca bisericile din Vad și Feleac zidite de Stefan cel Mare, biserica din Scheii Brașovului ridicată de Petru Cercel, mănăstirea de la Sâmbăta și bisericile din Făgăraș și Ocna Sibiului, construite din porunca și cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu.

ORAȘELE IN SECOLUL AL XVIII-LEA

1. Țara Românească și Moldova:

– orașele își continuă dezvoltarea lentă, spontană, de până atunci. Constantin Brâncoveau a anihilat total structura medievală a conducerii orașelor, centralizănd integral administrarea acestora.

– interesul aparte pe care-l prezintă proiectul de cod urban al lui Mihail Fotino, elaborat în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1775-1777). El reprezintă un prim ansamblu de reguli elementare ale construcției urbane, bazat pe preluarea unor vechi texte bizantine; proiectul de cod urban încearcă să introducă dreptul cutumiar românesc în dreptul scris.

2. Transilvania:

– contextul politic: înfrângerea turcilor la Viena (1683) a fost urmată de expansiunea austriacă spre răsărit și în 1686 Transilnvania trece sub protectoratul împăratului austriac. Diploma leopoldină (1691) și pacea de la Karlowitz (1699) consfințesc instaurarea stăpânirii habsburgice asupra principatului. Prin pacea de la Passarowitz (1718), imperiul habsburgic își asigură stăpânirea asupra Olteniei (pentru o perioadă de 20 de ani) și asupra Banatului.

– consecințețe asupra structurii defensive teritoriale. Introducerea, de către austrieci, a sistemului de fortificații de tip Vauban; caracteristici, materiale de construcție. Exemple de cetăți militare: Alba Iulia, Arad, Oradea.

– orașe noi:

a. Blaj, după un plan întocmit la Viena, la solicitarea episcopului Inocențiu Micu. Cea mai semnificativă parte este marea piață, având pe o latură clădirea barocă a catedralei mitropolitane greco-catolice și construcțiile care au adăpostit școlile Blajului.

b. Gherla, oraș fondat în primii ani ai secolului, de o colonie de armeni, după un plan întocmit, probabil, la Roma. Caracteristicile planului, a locuințelor și prezența elementelor decorative baroce.

c. Timișoara. Construcția noului oraș (în urma demolării orașului medieval, cucerit de la armatele otomane), se înscrie în vastele măsuri de amenajare a teritoriului (regularizarea și canalizarea râurilor, asanarea mlaștinilor, realizarea satelor pe plan prestabilit etc. Este proiectată o nouă fortificație și, după principii urbanistice noi, planul orașului din interiorul fortificațiilor (cetatea). Caracteristicile principale ale orașului: trama stradală ortogonală, insule regulate, fronturile continue, ponderea piețelor (ca reflex al spațialității baroce), regulile de construire a clădirilor, tipologia imobilelor de locuit etc.

– noua imagine a orașului: influența apariției noilor biserici baroce asupra siluetei urbane și importanța realizării marilor palate baroce asupra configurației spațiale, volumetrice și formale a spațiului urban.

MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ – sec XIV-XVIII

* Intemeierile

° TR –> pe locul unor voievodate și cnezate preexistente, localități săsești, Moldova –> dezvoltare și consolidare rapidă datorată drumurilor comerciale ("drumul moldovenesc" care îl înlocuiește pe cel "tătărăsc")

° Actul întemeierii

* act de autoritate, de insubordonare față de Regatul maghiar

* întemeiere de independențe locale ce-și afirmă existența prin înscăunarea unui principe și aderarea la cultul bizantin, cult care: este diferit de cel oficial din Regatul maghiar din care provin întemeietorii, este cultul populației existente, poartă aura imperială și are calitatea de a avea centrul la oarecare depărtare ce face grea sau imposibilă o intervenție din acea zonă

° permanențe – vecinătatea unor mari puteri

* nesiguranța zilei de mâine, conștientizarea pericolului permanent

* neatârnarea –> credință în valorile tradiționale, exprimarea atașamentului față de creștinismul ortodox (N.Iorga)

° structura socială

– țărănime – liberă (răzeși, moșneni)

– rumâni, iobagi, clăcași, poslușnici

– boieri – mari proprietari

– dregători

– căpetenii de oști alături de domni până la MV

– orășeni – orașul –> proprietate domnească, primește de la domnie privilegiul autonomiei admnistrative, autoritatea domnească și, din veacul XVII, cea boierească exercitându-se totuși destul de puternic, iar autoritatea orășenească rămâne cu prerogative minore

* meșteșugari, negustori, a căror ocupație este și aceea de cultivatori

* "burghezie de import" , negustorimea nu alcătuiește o stare socială ci este mai curând privită ca o posibilitate de ascensiune spre ranguri boierești

* primele înregistrări de bresle, târziu: sec. XVII –> 1641

* cler înalt și parohial

* boierime, mai ales din sec. XVII

*instituțiile

° forma de guvernământ –> domnie absolută; domnul "stăpânește întreg pământul țării, exercită funcția legislativă, administrează țara, împarte dreptatea, exercită funcția militară."

° sfatul domnesc, curtea domnească, dregătorii

° biserica –> structura și ierarhiile religioase bizantine

° oștirea – "de la întemeiere la fanarioți, armata a cunoscut … transformări radicale; oastea cea mare, singura care putea mobiliza țara întreagă împotriva pericolului extern, și-a pierdut treptat însemnătatea în favoarea oastei domnești și a steagurilor boierești". Si acestea își pierd importanța "crescând în schimb rolul trupelor recrutate din mica nobilime și din țărani liberi, dornici de a sluji în schimbul unor privilegii de ordin social și economic"

° școala

* Bizanț după Bizanț

*Programe de arhitectură –

arhitectura secolelor XIV-XVIII în TR și M, o "arhitectură de ansamblu" "

MOLDOVA

* Primele biserici

Curând după înscăunarea sa ca domn al voievodatului independent al Moldovei (1359), Bogdan I pune să se zidească biserica Sf. Nicolae din Rădăuți. Aceleiași epoci i se datorează zidirea bisericii Sf. Treime din Siret.

* Epoca lui Stefan cel Mare – programe de arhitectură

Spre deosebire de celelalte civilizații sud-est europene, devenite după cucerirea otomană civilizații precumpănitor țărănești, manifestările de cultură din Tările române au fost, în mare majoritate, inițiate și sprijinite material de către voievozi, boieri, de către înalte fețe bisericești. Intre acești "patroni ai artelor", figura lui Stefan cel Mare – domnitor al Moldovei între anii 1457 și 1504 – este una dintre cele mai strălucite. El este unul dintre marii conducători ai luptelor cu caracter de cruciadă duse împotriva puterii otmane, "atlet al creștinătății" – cum îl numește Papa Sixtus IV.

Sub patronajul și la îndemnul său, o activitate constructivă de mare amploare se desfășoară în Moldova. Cetăți noi sunt construite acum, cele vechi sunt mărite; împreună cu ele, mânăstirile întărite alcătuiesc un complex defensiv pe care se bizuie independența țării. Dar adevărata măsură a acestei activități o dau cele circa 30 de biserici zidite la porunca sau în epoca marelui domnitor. Bisericile de curte sau de mânăstire ridicate acum, fac mărturia unei arte constructive fără egal, îmbinând tradiția bizantină cu influențe occidentale într-o manieră ce va defini secole de-a rândul specificul arhitecturii moldovene.

* Bisericile

– arhitectura bisericilor lui Stefan – o arhitectură "a zidului"

––––––––––––––––––––––––––

* elemente cu care "lucrează" această arhitectură

– zidul + contrafortul

– arcele piezișe

– arce piezișe intersectate

– arce etajate

– multiplicarea încăperilor

–––––––––––––

* rezultate – componente ale unei spațialități dinamice *tipologie aparte

*diferențierea tratării încăperilor *lumina

*efecte sculpturale ale structurii *ansamblul naos-turlă

– Biserica de la Pătrăuți (1487), biserica Sf. Ilie de lângă Suceava (1488), Alte biserici, utilizând boltiri susținute de arce piezișe sunt zidite la curțile voievodului din Vaslui (1490), Bacău (1491), Hârlău (1492), Iași (1491-1492), Botoșani (1496), Piatra Neamț (1497), ca și la Dorohoi (1495), biserica mânăstirii Neamț (1497), în care spațiilor rituale li se mai adaugă un pridvor închis și o gropniță – încăpere între pronaos și naos, destinată mormintelor ctitorului și familiei sale.

* Bisericile secolelor al XVI-lea și al XVII-lea

* Cele două linii evolutive de deschidere a pridvorului

– Neamț

– Sf. Dumitru din Suceava

– Probota

–––––––––––––

– Arbora

– Humor

– Părhăuți

– Baia

– Moldovița

– Voroneț

De numele lui Petru Rareș – fiu al lui Ștefan și domnitor al Moldovei – și de veacul al XVI-lea se leagă o altă strălucită manifestare a geniului artistic românesc: bisericile cu pictură exterioară. La Arbora, Probota, Humor, Moldovița, Sucevița și Voroneț, splendide picturi îmbracă în totalitate pereții exteriori ai bisericilor, ilustrând scene din Vechiul și Noul Testament.

* Bis. mănăstirii Galata (sf. sec. XVI) – influențe ale arhitecturii religioase din Valahia

* Studii de caz sec XVII – păstrarea tiparului, modificări ale formei

– Golia

– Trei Ierarhi

– Dragomirna

–––––––––––––––––––––––––––-

* Evoluție în sec. XVIII

– reducerea lățimii pridvorului, surmontat acum de un turn-clopotniță (uneori cu rol de apărare)

– componente arhitecturale și decorative de influență muntenească (vezi Sf. Teodori din Iași )

– modificarea tiparului spațial-planimetric și renunțarea la elementele structurale și decorative tradiționale în favoarea preluării unor modele occidentale.

* Mănăstirile Moldovei

Un capitol aparte din arhitectura Moldovei îl constituie mânăstirile. Locuri de desfășurare a vieții monahale de tradiție bizantină, ele au fost în același timp gândite și realizate ca puncte de apărare și refugiu în vremuri de restriște. Ridicate în secolele XV-XVII, mânăstirile de la Neamț, Putna, Bistrița, Secu, Probota, Galata, Sucevița, Moldovița, Slatina, Solca, Cetățuia, Dragomirna își înalță și azi puternicele ziduri cu turnuri semețe, ca de cetate. La adăpostul lor, călugări caligrafi, întocmitori de cronici, miniaturiști, zugravi de biserici și pictori de icoane, mai târziu tipografi, au creat opere de valoare, expresie a originalei culturi românești.

ȚARA ROMÂNEASCĂ

* Arhitectura religioasă

§ "Bisericile începuturilor"

Sub conducerea lui Basarab I se întemeiază, la ~1330, primul stat independent românesc – Tara Românească (Valahia).

– biserica domnească Sf. Nicolae (terminată în 1352), plan "în cruce greacă înscrisă", tip constantinopolitan

– biserica mânăstirii Cotmeana (sf. sec. XIV) aduce elemente spațiale și decorative din lumea bizantino-balcanică. De plan dreptunghiular, cu cele două abside ale altarului de-abia sugerate, ea este îmbrăcată într-o haină monocromă de cărămidă aparentă, ale cărei unice accente coloristice sunt date de podoaba discurilor de ceramică smălțuită.

– biserica mânăstirii Cozia (1387-1388), ctitorie a lui Mircea cel Bătrân, are un plan treflat, cu turla rdicată deasupra naosului, asemănătoare cu modelul .

– biserica mânăstirii Dealu (1499-1501) aduce ca inovație sporirea numărului de turle și decorarea fațadelor placate cu piatră, prin registre de arcaturi inspirate din arhitectura caucaziană.

– biserica mânăstirii Argeșului (terminată la 1517), ctitorie a lui Neagoe Basarab, stabilește un nou tip de construcție, cu pronaosul lărgit incluzând o incintă interioară de coloane. Se adoptă acum o siluetă cu patru turle și o decorație care, deși inspirată după cea a bisericii mânăstirii Dealu, este cu mult mai fastuoasă.

– biserica mânăstirii Snagov (1517-1521) a fost înălțată de același ctitor, probabil după modelul bisericilor de la Muntele Athos. Naosul reia aici forma de "cruce gracă înscrisă", căreia i se alătură două abside laterale. Pronaosul, cu turlă proprie susținută de patru stâlpi centrali, a fost inițial un pridvor.

§ Cristalizarea stilului sf. sec. XVI – sec. XVII

– biserica mare a Curții din Târgoviște (pridvorul deschis)

– biserica mănăstirii Mărcuța

– biserica mănăstirii Mihai Vodă

– tipologie și parament

* Programe de arhitectură în secolul al XVII-lea

Promovată de domnitori cultivați, încurajată de condiții istorice favorabile, arhitectură cunoaște o înflorire fără precedent sub domniile lui Matei Basarab (1632-1654), Serban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Stefan Cantacuzino (1714-1716). Avântul activității constructive duce la zidirea unui mare număr de ansambluri și edificii, răspunzând unor funcțiuni diferite:

* mănăstiri (Brebu, Plumbuita, Căldărușani, ca și marile mănăstiri oltenești: Brâncoveni, Bistrița, Arnota, Duntr-un Lemn sunt doar câteva dintre ansamblurile monastice ale acestei epoci). Un suflu nou, cu vădite influențe ale Renașterii și Barocului occidental – primite pe filieră transilvană dar și direct, din zona Padovei și Veneției – animă zidirile mănăstirii Hurezi, ctitorie strălucitoare a lui Constantin Brâncoveanu. Mai mult decât oricare dintre construcțiile epocii, ansamblul de la Hurezi precum și edificiile care îl compun au constituit modele pentru realizările arhitecturale de până la jumătatea veacului al XVIII-lea.

* hanuri orășenești (mai ales hanurile din București, Craiova, Pitești)

* curți domnești și boierești (de la tipul de curte fortificată a veacului al XVII-lea, la reședințele brâncovenești de la Potlogi și Mogoșoaia – al căror model va fi preluat timp de circa 50 de ani -, urmate de construcții mai modeste, din nou cu caracteristici defensive, ale sfârșitului de veac XVIII).

– funcțiune și rezolvare arhitecturală

– "sinteza muntenească" (portice, pridvoare, cursive, foișoare, loggii – transparență interioară și exterioară

MOLDOVA ȘI TARA ROMÂNEASCĂ sf. sec. XVIII – înc. sec. XIX

*Nordul Moldovei – hanurile de drum

*Oltenia – Culele și bisericile pictate

Două caracteristici ale secolului al XVIII-lea au marcat semnificativ arhitectura din Valahia, mai ales în zona Olteniei. Cea dintâi este permanenta nesiguranță provocată de desele schimbări de domni și de și mai desele năvăliri în scop de jaf ale pașalelor de la Dunăre. Ea a determinat fortificarea multor reședințe boierești sau zidirea unor noi reședințe întărite. În zona Olteniei, această fortificare s-a manifestat mai ales prin construirea de cule. Fie izolate, fie făcând parte din ansamblul unei curți, culele românești au ca model construcțiile cu același nume și funcțiune din sudul Dunării. Spre deosebire însă de acestea, culele din Măldărești, Groșerea, Broșteni sau Curtișoara au la ultimul nivel un foișor sau o loggie – amprentă a tradiției deja constituite în Valahia.

Cea de a doua caracteristică a secolului al XVIII-lea se referă la apariția unei pături țărănești înstărite, a unor comunități rurale independente de marile latifundii, a căror vitalitate se manifestă prin ctitorirea unui mare număr de biserici sătești. Trăsătura definitorie a celor cca. 200 de astfel de biserici care se mai păstrează din această categorie o constituie picturile exterioare. La bisericile din Slătioara, Păușești-Măglași, Câinenii Mari și Câinenii Mici, la Neghinești-Cacova, Urșani, Horezu, registrul superior sau întreaga fațadă înfățișează în culori vii Apostoli și Sibile, scene laice reprezentând obștea ctitorilor. Pilde din cărțile populare care circulau în epocă sau motive vegetale alcătuind decorații luxuriante sunt de asemeni prezente. De cu totul altă factură decât picturile exterioare din Moldova secolului al XVI-lea, frescele ce împodobesc bisericilor oltenești pot fi socotite strălucite exemplare ale arhitecturii populare de zid.

SECOLUL AL XIX-LEA

1. Cadrul istoric general a fost marcat de contextul politic diferit al provinciilor românești. Transilvania a făcut parte, până la primul război mondial, din imperiul austro-maghiar, în timp ce Țara Românească și Moldova au urmat calea desprinderii de suzeranitatea otomană prin perioada guvernării rusești și a Regulamentelor Organice, a unirii principatelor și a Războiului de independență. Proclamarea regatului României, în 1881, prin care a debutat o perioadă de mare stabilitate politică, fapt care a avut influențe favorabile asupra dezvoltării economice.

– modernizarea treptată, a societății, s-a bazat (sub puternica influență occidentală) pe formarea structurilor capitaliste, pe elaborarea legislației statului burghez, pe creșterea economică, în special cea industrială etc. %n consecință, în mediul urban se modifică semnificativ componența populației, odată cu sporirea profesiunilor eminamente urbane.

2. Transformarea teritoriului: apariția și extinderea rapidă (după 1860) a rețelei de cale ferată, care a condus la urbanizarea unor teritorii și la scăderea rolului teritorial al unor importante localități de până atunci. Dezvoltarea accentuată a transportului pe Dunăre – în urma păcii de la Adrianopol și a înființării Comisiei Europene a Dunării – și maritim, prin creșterea importanței portului Constanța.

3. Modernizarea urbană revine administrațiilor locale, eligibile; principalul instrument de control al dezvoltării urbane sunt diferitele reglementări urbanistice și arhitecturale și, imediat după 1900, planurile de sistemartizare (Timișoara, Brașov, București). Modelele urbanistice aplicate sunt cele occidentale, în Vechiul Regat, și cele central-europene (ca până atunci), în Transilvania.

4. Categorii de intervenții urbanistice:

– orașe noi și restructurarea radicală a celor existente: porturile dunărene, din perioada regulamentară până în anii `50. Exemple de orașe noi (T. Măgurele, T. Severin, Oltenița etc.) și de restructurare ale fostelor raiale (Giurgiu, Brăila). Caracteristicile planurilor și importanța lor pentru urbanismul românesc.

– extinderea orașelor existente; semnificative sunt exemplele de extinderi regulate, prin parcelări de diferite dimensiuni: Galați, Constanța, Predeal.

– transformarea orașelor existente:

– modificări/rectificări ale tramei stradale: alinierea străzilor și raportarea clădirilor la aceasta; trasarea unor noi axe majore de circulație (bulevardele bucureștene) și aplicarea parțială a modelului haussmannian

– modificarea parcelarului – adaptarea (prin dimensiuni) pentru funcțiuni urbane; parcelarea marilor proprietăți funciare – apariția cartierelor (parcurilor), bazate pe modelul fizic al orașelor-grădină, însoțite de reguli de construcție (parcul Filipescu, parcul Ioanid din București), ca și a primelor cartiere de locuințe ieftine.

– unificarea organismului urban (zona intra-muros cu cea extra-muros), prin demolarea fortificațiilor în orașele din Transilvania; aplicarea limitată, parțială, a principiilor ringului vienez. Exemple: Timișoara, Brașov, Sibiu, Cluj.

– amenajarea spațiilor publice de agrement (parcuri, grădini); îmbinarea principiilor clasice de compoziție cu cele peisagere. Exemple.

– modificarea imaginii urbane, prin înlocuirea parțială a fondului construit anterior, prin arhitectura de factură occidentală a secolului al XIX-lea și prin ordonarea fronturilor stradale;

5. Programe de arhitectură

– apariția și consacrarea unor noi programe de arhitectură, în concordanță cu noua civilizație urbană; categorii de echipamente publice: clădiri pentru învățământ, pentru cultură, administrație, instituții bancare, piețe și hale alimentare etc., și exemplificare.

– locuința societății burgheze: ideea de confort modern; apariția unor noi tipologii a locuinței: de la reședința nobiliară la imobilul de raport – cazul Bucureștiului.

– independența relativă a programelor față de curentele arhitecturale.

6. Principalele orientări stilistice

– contextul cultural: orientarea din ce în ce mai accentuată spre civilizația și cultura europeană; modernizarea a fost sinonimă cu occidentalizarea. Apartenența Transilvaniei, a Banatului și a Bucovinei la sfera de influență culturală central-europeană a asigurat o asimilare firească a arhitecturii secolului al XIX-lea. %n Țara Românească și Moldova a avut loc însă o mutație radicală, arhitecturile occidentale reprezentând un import. Acest transfer cultural a fost facilitat de:

– prezența arhitecților străini (stabiliți temporar sau definitiv în România), veniți în special din Franța, dar și din Germania, Austria și Italia.

– formarea primilor arhitecțti români în școlile din străinătate

– înființarea, în 1891, a școlii de arhitectură din București, după modelul învățământului practicat la Ecole des Beaux Arts din Paris.

a. Clasicismul

– principalele caracteristici ale arhitecturii neo-clasice europene

– clasicismul din România, activ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-a situat departe de opțiunea formală clară și de dezbaterea doctrinară; el a avut un caracter "aplicativ", pragmatic, asociindu-se o nouă accepțiune a frumosului (simplitatea și rigoarea expresiei plastice) – legată și de deșteptarea sentimentului istoricității (latinismul Școlii Ardelene și elenismul Academiilor domnești din București și Iași) – cu noi cerințe funcționale.

– Țara Românească și Moldova. Bisericile și reședințele ample (palate, case domnești și boierești) au constituit domeniul principal de manaifestare al clasicismului. %n ambele cazuri, are loc o evoluție similară: într-o primă fază formele clasice au fost aplicate doar la exterior, pentru ca apoi să aibă loc și transformarea planimetrică. Analiza unor exemple de biserici (Ruset, din Botoșani, respectiv bisericile din Lețcani, Teiul Doamnei – cu plan central – și Frumoasa din Iași – pe plan longitudinal) și de reședințe (palatul de pe ziduri, Frumoasa și Universitatea veche, ambele la Iași, Casa Crețulescu din București, respectiv Casa Balș și Casa Bașotă din Iași, Palatul domnesc al lui Grigore Ghica, București). Activitatea lui Alexandru Orăscu (1817-1894) și principalele sale construcții clasiciste.

– Transilvania. %n general, clasicismul din Transilvania recurge la o simplitate și austeritate extremă, utilizând un număr redus de elemente esențiale. Analiza unor exemple semnificative: palatul Toldalaghi-Korda și Primăria din Cluj, Edificiul școalelor române din Brașov, biserica reformată din Cluj și Catedrala romano-catolică din Satu Mare.

b. Romantismul

– Arhitectura a fost reflexul marilor idei romanrice: originalaitatea și afirmarea geniului creator individual, libertatea absolută de creație, căutarea expresivității și a caracterului operei (în defavoarea frumosului), a pitorescului etc. Recuperarea trecutului (altul decât cel al antichității) a condus la descoperirea valențelor arhitecturii gotice, fără însă ca ahitecturile romantice să se identifice cu neogoticul.

– Realizările din România se înscriu, în majoritatea cazurilor, în direcția utilizării cu preponderență a fragmentului gotic, într-o compoziție în care acesta își pierde conotația originală. Analiza unor exemple semnificative: parcurile din perioada regulamentară, palatul Șuțu, transformările aduse de Schlatter mănăstirilor Tismana și Bistrița, casa Librecht, palatul de la Ruginoasa, castelul de la Bonțide, monumentele funerare etc. Romantismul tărziu al Palatului administrativ de la Iași.

c. Eclectismul

– curent cultural care cuprinde cele mai importante manifestări arhitecturale ale sec. XIX. Procedeul eclectic constă, în arhitectură, în concordanță cu spiritul pozitivist al secolului, în trei momente distincte: alegerea unor monumente ale trecutului și demontarea lor în elemente componente, clasificarea acestora și, apoi, remontarea lor după principii istorice (compoziție stilistică) sau după tipologii caracteristice destinației. Scopul operativ – crearea unui obiect arhitectural nou față de cele anterioare, coerent în părțile sale. Eclectismul a contribuit la lărgirea câmpului de observare și analiză, ca primă aplicare a metodei experimentale în arhitectură.

– arhitectura eclectică a fost în relație directă cu academiile de arhitectură și, implicit, cu academismul, înțeles ca încercare de verificare obiectivă a produsului artistic și ca metodă de învățare. Cea mai importantă academie a fost Ecole des Beaux Arts de la Paris; prin celebrul său tratat, Julien Guadet a propus o viziune unificată a teoriei și practicii, o metodă de lucru bazată pe utilizarea nediferențiată a exemplelor oferite de istorie.

– pătrunderea eclectismului în România (atât în Transilvania cât și în Vechiul Regat), spre sfârșitul secolului, a concis cu o perioadă de creștere economică și, prin urmare, de avânt constructiv. Eclectismul a devenit, cu mare rapiditate, un limbaj de consum, aflat la îndemâna arhitecților (români și străini), a constructorilor sau a proprietarilor înșiși. Această situație explică imensa cantitate de clădiri eclectice, de la cele mai reprezentative construcții administrative, până la locuințele modeste de serie, care au marcat decisiv configurația orașelor. Analiza unor exemple, cu semnalarea referințelor istorice.

ARHITECTURA NEO-ROMÂNEASCA

până la primul război mondial

1. Premise

– arhitectura neo-românească se înscrie în mișcarea romantismului european, de redeșteptare a spiritului și a identității naționale, care, în cazul particular al României, a dominat întregul secol al XIX-lea, nu numai în sfera ideologiilor artistice, ci în primul rând, pe aceea a politicului. %n privința arhitecturii nu mai era vorba de recuperarea istoriei, în general, ci pe aceea națională.

– precursori: Alexandru Odobescu și Dimitrie Berindei, care afirmă, la mijlocul secolului, necesitatea unei arhitecturi românești, ca și sursele principale ale acesteia: vechea arhitectură cultă și arhitectura populară.

– sporirea interesului pentru monumenele istorice și pentru protejarea lor; reacția la restaurările lui Lecomte de Nouÿ și prima lege pentru protecția monumentelor.

2. Ion Mincu (1850-1912)

– formația sa profesională; sursele sale de inspirație: importanța acordată bisericii Stavropoleos pentru proiectarea unei noi arhitecturi în forme naționale.

– lucrările – manifest: casa Lahovari (1886), Școala centrală de fete (1890), Bufetul de la Șosea (1892), proiectul pentru Primăria capitalei (1900-1904); analiza stilistică. Alte construcții ale lui I. Mincu.

3. Școala de arhitectură

– începuturile învățământului românesc de arhitectură (1891) și formarea studenților în spiritul arhitecturii inițiate de Mincu: proiectele în "stil neo-românesc" și releveele după vechile monumente naționale.

4. Principalii protagoniști ai perioadei: Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Nicolae Ghica Budești, Cristofi Cerchez. Analiza unor clădiri semnificative pentru căutările lor plastice.

CULTURA ARHITECTURALA A PERIOADEI INTERBELICE

1. Condițiile generale politice și economice: noua realitate a țării după Marea Unire – populația și suprafața tării; Constituția din 1923 și unificarea administrativă. Regimul politic. Dezvoltarea economică: criza de supraproducție din 1928-32 și momentul de vârf din 1938.

2. Contextul cultural: afirmarea noilor generații de intelectuali; pluralismul expresiei artistice. Disputa tradiționalism – modernitate și căutarea identității spirituale naționale; o perspectivă diferită asupra spațiului rural și asupra valorilor istorice.

3. Arhitectura și urbanismul:

– culturi diferite ale urbanului: Vechiul Regat și teritoriile care au aparținut imperiului austro-ungar

– dezbaterea de idei și protagoniștii; noutatea în peisajul arhitectural românesc. Rolul principalelor reviste de arhitectură: "Arhitectura" (1906-1944); "Urbanismul" (1932-1942); "Simetria" (1939-1947); "Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice" (1908-1945).

4. Urbanismul și evoluția orașelor.

– cadrul legislativ: prezența problemelor de sistematizare în legile administrative; "Instrucțiunile și normele pentru întocmirea planurilor de sistematizare" din 1939; legislația locuinței.

– teoria urbanismului: importanța lui Cincinat Sfințescu – "Urbanistica generală și specială", "Superurbanismul". Alte contribuții teoretice: Ion Davidescu, Duiliu Marcu, Alexandru Zamphiropol.

– amenajarea teritoriului: proiecte pentru amenajarea litoralului și a văii Prahovei

– importanța planurilor de sistematizare în comparație cu intervențiile propriu zise; analiza unor exemple de planuri de sistematizare: Sibiu, București, Iași

– categorii de operații urbanistice: localități noi (stațiuni maritime) și cartiere în orașele existente; proiecte și intervenții în zonele centrale: amenajări de spații publice urbane.

5. Curentele arhitecturale. A fost perioada cu cea mai mare varietate de orientări și căutări stilistice, existând diferențe notabile între Vechiul Regat și teritoriile alipite după primul război mondial. Arhitecții au practicat, deseori, arhitecturi diferite. Principale curente:

– permanența arhitecturii clasicizante: prelungiri ale eclectismului și, după 1935, manifestări ale clasicismului modern; corespondențe ale acestuia cu ideologia perioadei, arhitecți și exemple.

– arhitectura Art-Deco, ca primă fază a modernității. Caracterisitici principale, exemple semnificative.

– arhitectura modernă

– arhitectura neo-românească. Schimbarea de atitudine față de sursele tradiționale de inspirație: de la arheologia decorativă spre semnificațiile profunde ale arhitecturii populare; rolul decisiv al lui G. M. Cantacuzino în această modificare de optică. Protagoniști și realizări importante. Arhitectura neo-românească – stil oficial.

6. Arhitectura modernă

a. Asimilarea

– circulația ideilor și contactele cu mediile avangardiste europene: importanța lui Marcel Iancu și a revistei "Contimporanul" (în perioada 1924-1930).

– climatul cultural general al societății românești: noua arhitectură este asimilată noului spiritul al epocii. Principalii beneficiari: intelectualitatea cu deschidere culturală, diferite societăți și instituții și, în mai mică măsură, statul. Arhitectura modernă devine însă rapid un nou limbaj de consum, alături de arhitectura neo-românească.

– difuzarea arhitecturii moderne – favorizată de boom-ul economic al deceniului 4 – a fost diferită în regiunile țării: centre mai importante.

b. Principale caracteristici:

– o nouă interpretare funcțională și spațială a programelor de arhitectură: școli, clădiri de birouri, hale alimentare, sanatorii, locuințele sociale etc. Cristalizarea apartamentului și a imobilului de raport modern în București.

– expresia plastică și spațiul interior. Varietatea repertoriului formal concretizată prin realizările diferiților arhitecți. Atenția acordată detaliului. Limitele de asimilare a gândirii moderne, în absența discursului critic: raportul dintre fațada și volumetria, de factură modernă, și planul tributar tradiției compoziționale academiste. Influențele celorlalte curente arhitecturale. Principali exponenți.

– modificarea radicală a imaginii urbane; fragmente urbane unitare (bd. Magheru și cartierul Vatra Luminoasă din București, faleza de la Eforie Nord etc.) și importanța lor în noua configurație estetică.

c. Horia Creangă (1892-1943) – cel mai important reprezentant al arhitecturii moderne românești. Formația beaux-artistă (Paris, 1919-1924) și începuturile activității în România. Etape ale arhitecturii sale:

– până în 1929: căutări în direcția simplificării formei (cu puternice accente Art-Deco), și în direcția coerenței spațial-funcționale – vila dr. Petru Groza, Deva, 1927, vila Medrea și imobilul Pop-Gheorghiu din București.

– 1929 – cca. 1936: modernismul deplin, caracterizat prin raționalitatea organizărilor funcționale și prin utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern, însoțit de teme compoziționale proprii. Clădiri importante: imobilul ARO, bd. Magheru (1929-1931), vilele Miclescu, Bunescu și Cantacuzino, imobilele Davidoglu, Dumitrescu, Ottulescu, Burileanu-Malaxa etc.

– după 1936: reducerea severă a formei spre esențial având drept consecință dispariția poeticii etapei anterioare. Influența decisivă pe care a avut-o proiectarea clădirilor industriale de la Uzinele Malaxa. Alte construții importante: cele două ARO (Calea Victoriei, București și hotelul din Brașov), Palatul Culturala din Cernăuți, Halele Ober, pavilioanele de expoziții din parcul Herăstrău.

ARHITECTURA ȘI URBANISMUL DUPA AL DOILEA RAZBOI MONDIAL

1. Contextul:

– schimbarea regimului politic: dispariția statului democratic – ideologia comunistă domină integral societatea, iar statul totalitar devine proprietarul aproape absolut al tuturor domeniilor economiei (naționalizarea din 1948, colectivizarea agriculturii din 1962). %ntreaga economie este dirijată centralizat, are loc industrializarea forțată a economiei.

– efectele asupra arhitecturii și urbanismului:

– este desfiițată libera practică a arhitecților; aceștia devin funcționari ai statului în Institute de proiectare, controlându-se și limitându-se, astfel, în mod sever, posibilitățile de creație urbanistică și arhitecturală; relația arhitectului cu autoritatea statului.

– politica de industrializarea forțată a avut drept consecință creșterea rapidă a populației urbane (cu mari dificultăți de acomodare la modul de viață urban), impulsionarea dezvoltării orașelor, sporirea necesarului de locuințe (spații de cazare) și a dotărilor colective, realizarea unor numeroase noi zone industriale. Dirijarea investițiilor s-a făcut după un program strict centralizat.

– exercitarea dreptului de proprietate asupra terenului urban este simbolică, iar investiția particulară devine nesemnificativă. S-au creat astfel premisele proiectării și realizării unor intervenții urbanistice de foarte mari dimensiuni.

– statul a dispus de toate verigile actului de construcție: întocmirea temei, elaborarea proiectului, terenul, finanțarea, execuția.

2. Evoluția arhitecturii și urbanismului a fost rezultanta influenței, determinante, a politicii statului (și a pcr) și a curentelor epocii; evoluția simultană și divergentă cu acestea. Intervenția totală a politicului a avut loc prin hotărârile cc al pcr și a consiuliului de miniștri din 1952, prin care s-a decis reconstrucția socialistă a orașelor, înființarea Institutului de Arhitectură (după o perioadă de funcționare ca facultate a Politehnicii) și a tuturor structurilor organizatorice a domeniului.

– etape principale ale evoluției politice: cucerirea și consolidarea puterii politice, perioada stalinistă, `dezghețul` anilor `60 și începutului anilor `70, revenirea la regimul totalitar absolut până în 1989.

– etape ale arhitecturii și urbanismului:

a. prelungirea, în anii `50, a culturii arhitecturale interbelice, prin limbajul raționalist și căutările unei arhitecturi de factură națională

b. episodul arhitecturii realismului socialist (prima parte a anilor `50)

c. arhitectura ”funcționalistă”, spre sfârșitul anilor `50, și evoluția ei în următoarele 2 decenii – cea mai fertilă perioadă a arhitecturii românești postbelice

d. variante ale postmodernului și recrudescența arhitecturii clasicizante ca expresie a regimului totalitar, după 1977.

3. Urbanismul

– studiile de sistematizare teritorială; amenajarea litoralului

– teoria urbanismului

– practica profesională: dispariția de facto a dreptului la proprietatea funciară urbană a facilitat difuzarea principiilor Chartei de la Atena, aplicate în ansambluri urbanistice de dimensiuni mai mari sau mai mici, în interiorul localităților sau la extinderile acestora. Diferența principiilor urbanistice față de cele anterioare (bazate pe mica proprietate și pe parcelare) produce o ruptură radicală a morfologiei urbane. Relația dintre modernizare și distrugere. Planul de sistematizare apare la începutul anilor `60; caracterul sumar al schiței de sistematizare.

– succesiunea tipurilor de intervenții urbanistice: completări de fronturi, mici ansambluri de locuit sau de dotări; cvartalele staliniste; restructurarea unor artere importante ale orașelor; marile ansambluri de locuit realizate la periferia localităților sau în zonele slab construite – caracteristicile urbanistice ale acestora; legea străzilor din 1975 și recuperarea spațiului străzii; retorica monumentalului. Intervențiile asupra centrelor (istorice) ale orașelor. Exemplificări pentru toate categoriile..

4. Arhitectura – tipuri de programe de arhitectură

– locuința – cel mai important program de arhitectură realizat după război, din punct de vedere cantitativ; tipizarea și industrializarea și efectele asupra configurației orașelor.

– dotări de interes public: categorii, exemple, arhitecți importanți.

5. Restaurarea monumentelor: rolul Direcției Monumentelor Istorice; desființarea acesteia în 1977.

Sursa: Prof. dr. arh. Anca BRĂTULEANU, Conf. dr. arh. Nicolae LASCU

“ISTORIA ARHITECTURII ÎN ROMÂNIA” – Note de curs

UNIVESITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM “ION MINCU”