Istoria Administratiei Romanesti

Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Ioana Panagoreț 2008-2009 UVT ISTORIA ADMINISTRAȚIEI ROMÂNEȘTI Suport de curs – învățământ la distanță SEMNIFICAȚIA PICTOGRAMELOR  = INFORMAȚII DE REFERINȚĂ/CUVINTE CHEIE = TEST DE AUTOEVALUARE = BIBLIOGRAFIE = TEMĂ DE REFLECȚIE = TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECȚIUNE = INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTEȚI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro . Tematica cursului 1. Capitolul I. Administrația pe teritoriul României în perioada veche. 2. Capitolul II. Vechi așezări teritoriale în Evul mediu. 3. Capitolul III. Structuri administrative în statul medieval. 4. Capitolul IV. Organizarea administrativ-teritorială și fiscală. Dregătoriile locale. 5. Capitolul V. Administrația Țărilor Române în perioada guvernării absolutiste. 6. Capitolul VI. Administrația în constituționale și a regimului parlamentar. perioada monarhiei 7. Capitolul VII.Organizarea administrativă a României în perioada interbelică . 8. Capitolul VIII. Administrația în perioada restaurarii regimului democratic și parlamentar. 9. Capitolul IX.Administrația publică a României în perioada regimului socialist. Capitolul I ADMINISTRAȚIA PE TERITORIUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA VECHE 1 2 31. Cuprins 42. Obiectiv general 53. Obiective operaționale 64. Bibliografie selectivă 75. Temă de reflecție 86. Teste 97. Răspunsuri și comentarii la teste Cuprins  Organizarea social-teritorială și politică a geto-dacilor  Dacia, provincie a Imperiului Roman  Administrația în Dacia după retragerea aureliană  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind organizarea socialteritorială, politică și administrativă în Dacia  Obiective operaționale: Preocupări în legătură cu cercetarea fenomenului administrativ au existat din cele mai vechi timpuri, gândirea umană abordând acest domeniu din momentul în care, în existența socială și-a făcut apariția activitatea și structurile administrației de stat, cercetări care s-au intensificat odată cu dezvoltarea fenomenului administrativ statal. = 3 ore 1. Organizarea social-teritorială și politică a geto-dacilor Numele de geți și daci, la origine nume de triburi, s-au impus treptat ca denumiri colective, generice pentru întregul neam al tracilor de la nord de Dunăre. Încă din secolul IV î.e.n., societatea geto-dacă a fost organizată în puternice formațiuni militare pe fondul dispariției obștii bazate pe legăturile de rudenie, obștea Organizareasoci devenind o colectivitate formată din totalitatea familiilor care locuiau pe un anumit al-teritoriala si teritoriu. politica a getodacilor Uniunile de triburi, organizate pe baza democrației militare, în care atribuțiile 1. Organizareade conducere sociale reveneau adunării generale a războinicilor, ulterior unor socialcăpetenii, șefi militari, „regi” ca: Oroles, Rubobostes, Dromichaites, care au creat teritori premisele trecerii de la organizarea gentilico-tribală, la cea politico-statală. La venirea primilor coloniști pe țărmurile Dobrogei, geto-daci trăiau în așezări nu prea mari, uneori fortificate (oppida, arces). În regiunile de șes nu existau Organizarea social-teritorială și politică a geto-dacilor fortificații de piatra, apărarea acestor așezări se făcea cu șanțuri și valuri de pământ întărite cu palisade, în regiunea de munte, întrucât materialul se găsea mai ușor, zidurile se făceau din piatra. Reședințele fortificate ale uniunilor de triburi, prin contopire cu centre meșteșugărești și de schimb devin treptat, odată cu statornicirea relațiilor sociale, „orașe”. În astfel de așezări de tip urban, pe care dacii le numeau „dave” s-au înmulțit vertiginos, cele mai multe fiind centre economice, producătoare de mărfuri, târguri unde se găseau mărfurile negustorilor străini, în principal greci și romani, dar în același timp și centre militare, politice și religioase. Deși populația orașelor era relativ numeroasă, majoritatea populației getodace locuia în sate, așezate pe cursuri de apă și în locuri mai adăpostite. Geograful grec, Ptolemaios din Alexandria relatează în lucrarea „Geografia” că pe teritoriul locuit de geto-daci existau anterior statului dac a lui Burebista, precum: Piroboridava (Poiana), Petrodava (Piatra Neamț), Buridava (Ocnița), Ziridava (Pecica), Sucidava, etc. Numerosul popor al geto-dacilor, divizat în triburi și uniuni de triburi a înlocuit definitiv raporturile gentilice, prin locuirea unui teritoriu care devine unic și unitar din punct de vedere politic, unificat din punct de vedere economic militar și religios prin intermediul acestor așezări de tipul „davelor”, statul geto-dac luând naștere în primele decade ale secolului I î.e.n., reprezentând prima organizare politică superioară care a apărut pe teritoriul României și una dintre cele mai importante forțe politice și militare pe care le-a cunoscut Europa în antichitate. Despre statul dac al lui Burebista și despre elementele sale ne vorbește geograful grec Strabon, care amintește de „marea stăpânire” a regelui Burebista a cărui domnie, începe potrivit istoricului Iordanes cu puțin înainte ca Sylla să fi luat la Roma titlul de dictator, în anul 82 î.e.n., stăpânire ce s-a întins spre apus la Dunărea de mijloc și Moravia, spre nord la Carpații Păduroși, spre răsărit la gurile Bugului iar spre sud la lanțul munților Haemus (Balcani). Consolidarea puterii de stat a fost ajutată la geto-daci, ca și la alte popoare, defactorul religios, religia geto-dacă devenind comună mai multor triburi și uniuni de  triburi, fiind interesată în asigurarea unității de stat, marele preot fiind totodată și vicerege. Ca și la alte popoare trei elemente au marcat la geto-daci calea parcursă de la structura gentilico-tribală la cea statală: organizarea pe baze teritoriale, constituirea unei forțe armate desprinse de comunitate și instaurarea unui sistem de impozite destinate păturii sociale superioare și mai ales nevoilor sale militare. Existența statului presupunea un aparat menit să îi asigure funcțiile interne și externe, la curtea regelui, organizată probabil după model elenistic se afla viceregele ales uneori din rândul clerului, cum a fost cazul lui Deceneu sau Vezina, despre care Dio Cassius spune că „avea al doilea loc după Decebal”, dând configurația unui sistem dual de deținere a puterii supreme preluat din faza de destrămare a organizării gentilico-tribale, un consiliu format din rude, ca de pildă Diegis, fratele lui Decebal, prieteni apropiați, comandanți militari, șefi de fortificații și căpetenii religioase. Forma de guvernământ era cea monarhică, în stadiul ei incipient asemănător basileilor greci sau primilor regi ai Romei, regimul politic democratic și adunările populare cedând treptat locul consiliului regal. Conducerea triburilor politice și administrația erau încredințate unor dregători aleși dintre nobili sau oamenii de arme. Atribuțiile dregătorilor, potrivit lui Suidas erau grupate în două categorii: civile și militare. Existau deci două categorii de dregători, cei care exercitau atribuții de ordin administrativ, iar alții care dețineau comanda armatelor de pe teritoriu, de aici rezultând ca teritoriului statului dac era împărțit în unități administrativ teritoriale. Josephus Flavius vorbind chiar de apariția „a unui fel de preceptori ai veniturilor și ai roadelor ce le produce pământul aleși prin vot”, fapt ce marchează și o specializare a funcțiilor publice. Divizarea funcțiilor sociale nu a însemnat însă o împărțire în caste de felul celor din vechea Indie, ci o distribuire de roluri administrative, ca în vechiul Egipt. Caracterul de stat unitar al statului dac condus de Burebista era mai mult de ordin instituțional, structura sa semănând mai mult cu o federație, fapt care a dus la fragmentarea sa ulterioară în patru sau cinci organisme politice, fiecare cu un conducător propriu, așa cum a fost Decebal pentru supunerea căruia împăratul Traian a trebuit să poarte două războaie. 2. Dacia, provincie a Imperiului Roman  Dacia – provincie a Imperiului Roman Cucerirea Daciei în urma războiului din 105-106 e.n. a însemnat nu numai supunerea dacilor, ci și colonizarea acestei provincii cu elemente romane sau romanizate aduse din tot Imperiul roman. Noua provincie imperială cuprindea în hotarele sale, după informațiile lui Claudius Ptolemaios, Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei și o parte din Moldova. Provincia Dacia era condusă de un guvernator numit „legatus Augusti pro praetore”, iar în timpul împăratului Hadrian, acesta conducea numai provincia Dacia Superior, respectiv partea de miazănoapte, cealaltă parte Dacia Inferior, fiind sub autoritatea, inițial a unui prefectus iar apoi a unui procurator prezidial, guvernatorul Daciei Suprior având rang mai înalt, senatorial, îndeplinind și functia de comandant al Legiunii a XIII Gemina. Același împărat avea să împartă Dacia, la mijlocul secolului II, în trei părți: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis și Dacia Porolissensis, fiecare sub autoritatea unui procurator care avea și atribuții administrativ-financiare. Organizarea Daciei, ca provincie romană era totuși unitară, împărțită numai pentru o mai eficientă administrare, în trei subdiviziuni. Administrația centrală a provinciei avea în frunte pe guvernator, care după împărat avea „cea mai mare competentă” asupra locuitorilor din provincie, el îngrijindu-se ca provincia ce o administra să fie „potolită și liniștită”. Un rol însemnat în organizarea centrală de stat o avea „concilium provinciae Daciarum trium”, care era prezidat de preotul provinciei, și care, pe lângă cultul împăratului se mai îngrijea și de ridicarea de monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulțumiri guvernatorului, la ieșirea din funcție, pentru modul cum administrase provincia. În Dacia, ca în întreg Imperiu Roman au existat așezări orășenești, colonii și municipii precum și așezări rurale. Coloniile se bucurau de o situație mai bună decât municipiile, fiind alcătuite, de obicei, din foști ostași romani stabiliți în provincie, pe când municipiile erau așezări care dobândeau acest statut ca urmare a îndeplinirii sarcinilor impuse și a integrării în viața politică a Imperiului. În coloniile și municipiile din Dacia exista un sfat orășenesc „ordo decurionum”, decurionii fiind aleși de către magistrați superiori dintre persoanele care exercitaseră, anterior, în orașul respectiv o magistratură. Potrivit legilor municipale, decurionii aveau, în principal, sarcini administrative: se îngrijeau de încasarea contribuțiilor impuse de autoritățile imperiale orașului și de perceperea la timp a impozitelor ordinare, supravegheau îndeplinirea lucrărilor edilitare, controlau gestiunea financiară a orașului, stabileau prestațiile ce urmau a fi efectuate de cetățeni etc. Cei mai de seamă magistrați orășenești erau duumvirii întâlniți în colonii, și quatuorviri, în municipii. În exercițiul atribuțiilor lor, aceștia puteau fi înlocuiți vremelnic de un prefect. Duumvirii și quatuorviri prezidau alegerile municipale, organizau jocuri și serbări, adjudecau lucrările publice, arendau proprietățile comunale și supravegheau gestiunea financiară a orașului Ierarhia funcționărească din orașe era alcătuită din magistrați inferiori, aedili și quaestori. Aedili aveau ca atribuții: întreținerea în bunăstare a drumurilor și canalelor, arendarea băilor publice, supravegheau ca înhumarea celor morți să nu se facă în interiorul orașelor, exercitau poliția piețelor și erau datori să organizeze jocuri publice pentru cetățeni. Quaestorii aveau funcția de casieri comunali și alcătuiau treapta inferioară a ierarhiei funcționarilor. În subordinea magistraților orășenești se aflau diferiți slujbași: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc. Uneori împăratul putea fi ales de locuitorii orașelor în calitate de duumvir sau quatuorvir, caz în care era reprezentat în orașul respectiv de un delegat numit praefectus quinquennalis, care administra treburile orașului fără să aibă vreun coleg de magistratură. În jurul orașelor se aflau diverse unități teritoriale ce depindeau administrativ de acestea, cum ar fi forurile și conciliabulele, târguri cu magistrați proprii, aleși de locuitori, satele, numite vici sau pagi, și așezări rurale întărite, numite castella. Cele mai importante unități administrative ce depindeau de orașe erau ținuturile numite „teritoria”. Unele dintre acestea se bucurau de oarecare autonomie, conducerea lor fiind încredințată unui sfat de consilieri comunali în fruntea căruia se găsea un „quinquenalisales”, ales dintre conducătorii satelor din ținut. Satele, în care locuia mare majoritate a populației locale, numite mai rar pagi și mai frecvent vici, erau conduse de doi magistrați, ajutați în problemele financiare de un questor. Satul putea avea și un singur conducător, ales de săteni fie numit de autoritățile superioare, denumit în acest caz „princeps loci”. Conducătorii satelor erau ajutați în treburile administrative de către un consiliu sătesc, „ordo”, care funcționa într-o clădire special amenajată, numită „auditorium”. Un rol important în Dacia l-au avut „colegiile”, asociații de persoane unite prin activitatea și profesiunea lor comună, care, pentru a avea existență juridică, trebuiau să fie alcătuite dintr-un număr minim de membrii care sa contribuie cu o cotizație bănească la fondul social comun. Colegiile erau administrate de un președinte, „magister”, de un ajutor al acestuia „comagister” și de un consiliu, colegiile din Dacia fiind de regula împărțite în decurii și mai rar în centurii. Pentru o bună și eficientă organizare se percepeau de la locuitorii Daciei, impozite, care erau de două feluri: directe, cum ar fi impozitul funciar care greva toate proprietățile particulare din Dacia și capitația, un impozit personal plătit de toți, indiferent dacă erau sau nu cetățeni; negustorii plăteau un impozit special, numit „aurum negotiatiorum” și indirecte, pe moșteniri, eliberări sau vânzări de sclavi etc. Un venit important era asigurat de taxele vamale, „portoria”, care se percepeau la intrarea sau ieșirea din circumscripțiile vamale, și care grupau două sau mai multe provincii, Dacia făcând parte din circumscripția vamală a Iliriei. Din punct de vedere administrativ, vămile au fost la început concesionate, ulterior sistemul fiind înlocuit cu regia. Pentru problemele financiare, fiecare dintre cele trei subdiviziuni ale Daciei aveau câte un procurator având în subordine funcționari inferiori care colectau diferitele categorii de impozite. 3. Administrația în Dacia după retragerea aureliană  Administratia in Dacia dupa retragerea aureliana Retragerea autorităților romane din Dacia a avut, printre alte urmări și desființarea administrației centrale a fostei provincii; cum însă Dacia nu a intrat în componența altui stat, o noua administrație centrală nu s-a putut substitui celei anterioare. Deși a reprezentat pentru autohtoni o eliberare de forță, de constrângere romană, retragerea autorităților romane a dus la dispariția coeziunii organizării, a ruralizării modului de organizare, care va continua sa ființeze, în vremea tulbure a migrațiilor popoarelor barbare, numai prin forme locale, nesubordonate autorității centrale. Orașele din Dacia au continuat să existe încă multa vreme și să-și desfășoare activitatea ca și mai înainte, în numeroase orașe constatându-se arheologic prezența monedelor, sarcofagelor și necropolelor de factură romană. Spre a se apăra de barbari, orașele își construiesc fortificații și turnuri de apărare și au continuat să aibă în subordine satele din „teritoria” din jurul lor, situație explicată prin transmiterea denumirii și atribuțiilor administrative a duumvirilor și quatuorvirilor, numiți „judices”, către satele românești, sub forma de jude, județ etc. Decăderea treptată a orașelor a dus la o ruralizare a acestora, numele originare se pierd, așezările întemeiate pe ruinele lor primind noi denumiri. Satele vor continua să se organizeze și să se dezvolte liber, fără vreo presiune de sus; obligațiile lor fată de migratori erau numai de natură economica. În comparație cu orașele, satele parcurg un proces de creștere a numărului lor, datorită sporului demografic, satul rămânând după retragerea administrației și armatei romane din Dacia, forma predominantă de organizare administrativă. Termenul de sat este preluat de autohtoni de la cuvântul latin „fossatum”, ce denumea o așezare întărită, apărată cu șanțuri și palisade. Vechile denumiri ale așezărilor geto-dace de tipul davelor s-au pierdut, ajungând până la noi doar termenul de cătun ce desemna așezările mai mici. Satul poate fi privit ca unitate administrativă, ca totalitate a locuitorilor săi și ca teritoriu aparținând colectivității ce-l locuiește. În totalitatea sa, satul era, încă înainte de cucerirea romană o obște, adică o comunitate de muncă organizată în vederea desfășurării existenței în comun, pe baza unor puternice relații de solidaritate între membrii ei, formă de organizare socială și administrativă care a continuat să existe și după retragerea autorităților romane din Dacia.. Caracterul teritorial al obștii este dat de stăpânirea în comun a unui anumit perimetru determinat, în care nucleul populației autohtone l-a constituit familia individuală (pereche). Mai multe asemenea familii, cu gospodarii proprii și înrudite între ele se grupau în „cete de neam”, spre a munci în comun și alcătuiau un fel de subdiviziuni ale obștii teritoriale. Dată fiind omogenitatea socială a membrilor ei, obștea era o „democrație”, ce funcționa pe baze elective, care se autoadministra și își alegea singură organele de conducere, cum au fost: adunarea megieșilor, membrii stăpânitori de-a valma a teritoriului obștii, cu o competență generală în rezolvarea problemelor obștii, oamenii buni și bătrâni, aleși dintre megieși și juzii, șefi militari ai satului, însărcinați cu paza, apărarea și păstrarea ordinii interioare în comunitate. În perioada migrațiilor, obștile se înșirau de obicei pe valea unui râu, sau într-o depresiune montana, de-a lungul unor importante drumuri, formând uniuni de obști. Necesități economice, cum ar fi interesul de a se pune în valoare întreaga zonă sau de a se obține terenuri suplimentare de cultură, determinau fenomenul de expansiune, de „roire” a unei obști, în vedere întemeierii unei noi așezări sătești și a unei noi obști. În cadrul uniunilor, obștile sătești își păstrau autonomia și organizarea proprie, dar prin reprezentanții lor, alcătuiau un sfat al uniunii pentru rezolvarea problemelor curente. Această aptitudine a obștilor de a se încadra în formațiuni teritoriale mai mari se va accentua în secolele următoare, obștea pătrundu-și individualitatea în cadrul unor mari formațiuni politice. În secolele IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor și s-a creat organizarea specifică a satelor românești devălmașe și a normelor corespunzătoare. La nivelul obștilor și chiar a confederaților se naște fenomenul de autoritate care implica două categorii de relații: de comandă și de supunere, situație ce a generat desprinderea unei persoane sau a unui grup care va conduce, de grupul majoritar care va fi condus și guvernat, creând premisele formării, sub autoritatea acestora a unor formațiuni sociale puternice din care se vor naște viitoarele state feudale. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E.Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2.L.Marcu , Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, Iulian Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V. Popa, A. Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Administrația în Dacia Romană MODELE DE TESTE 1. Dacia ca provincie a Imperiului Roman a fost împărțită de împăratul Hadrian în: 1 a. 3 provincii 2 b. 2 provincii 3 c. 4 provincii 2. Așezările omenești din Dacia Romană erau: 1a. orașe și comune 2b. colonii și municipii 3c. municipii și orașe 3. Retragerea administrației romane din Dacia a avut loc în: 1a. sec. V e.n. 2b. sec IV e.n. 3c. sec. III e.n. RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul a 2. Punctul b 3. Punctul c Capitolul II VECHI AȘEZĂRI TERITORIALE ROMÂNEȘTI ÎN EVUL MEDIU 1 0 1 2 3 4 5 0 2 1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste Cuprins  Organizarea teritorială în cadrul obștilor sătești  Originalitatea instituțională a „țărilor”, cnezatelor și voievodatelor  Întemeierea statelor feudale românești  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind organizarea teritorială în cadrul obștilor sătești, precum și întemeierea statelor feudale românești  Obiective operaționale: Activitatea organelor și structurilor din sistemul administrației apariția, funcțiile și evoluțiile acestora în diferite etape ale organizării societății românești, de-a lungul istoriei este preocuparea principală a disciplinei de față.  Organizarea teritoriala in cadrul obstilor satesti 1. Organizarea teritorială în cadrul obștilor sătești Continuitatea obștilor sătești pe teritoriul vechii Dacii, după retragerea romană până la formarea statelor feudale a însemnat, potrivit lui P.P. Panaitescu, continuitatea poporului român în Dacia, ca popor așezat teritorializat, permanent legat de pământ. În cadrul obștii, teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul nu avea numai o funcție economică, dar și o semnificație nouă, socială, de determinare a aparenței la obște. Aceasta formă de organizare teritorială, a dobândit posibilitatea de a se încadra în organizarea de stat a Daciei romane și de a se menține apoi veacuri întregi, în lipsa unor organisme suprapuse, criteriul teritorial al acestor obști fiind primul pas spre organizarea de stat. Acest proces de teritorializate implică prezența unor structuri de administrație, cel puțin pentru a efectua lotizările și distribuirile de terenuri în cadrul obștii, cât și alocarea unei părți din venitul obștii pentru a se putea întreține asemenea organe. Caracterul străvechi al acestor forme de organizare socială, anterior statului feudal este relevat de un mare număr de sate amintite în documente, cât și menținerea în unele regiuni, locuite de dacii liberi și unde procesul de destrămare a relațiilor gentilico tribale a fost mai lent, într-o prima perioadă a feudalismului, a „judeciilor gemelare”, rămășițe ale vechii organizări pe baze duale a comunităților. Comunitățile românești, agricole, sedentare au putut dăinui în spațiul carpatodanubian, atât în perioada migraților cât și ulterior, tocmai datorită faptului că aveau propria lor organizare teritorială, administrativă și militară, organizare întemeiata pe îndeletniciri agricole exercitate în comun. Comunitățile gentilice ale popoarelor nu au avut nici o influență asupra organizării social-economice a autohtonilor, dimpotrivă, modul de organizare în comunități teritoriale a populației localnice a grăbit sedentarizarea și asimilarea noilor veniți, așa cum a fost cazul slavilor, pe care autohtonii nu numai că i-au asimilat dar au dobândit și preponderența politica, păstrând de la vechii slavi numai denumirile unor instituții sau realități sociale. Deși își păstrează forma tradițională, se remarcă o apropiere între ele sub forma constituirii unor organizații mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune, văile râurilor, depresiuni montante, câmpii, alcătuind adevărate „românii populare” cum le-a numit Nicolae Iorga. Unirea mai multor sate devălmașe în „obști de obști”, confederații sau uniuni de obști pe teritorii mai vaste a făcut necesară folosirea unor termeni care să le numească deosebit, așa a apărut denumirea de „țară” sau „câmpulung”, luată ca bază teritorială acum mai larg decât „moșia” unui sat izolat. Ridicarea din rândurile membrilor obștii a unor vârfuri ale societății chemate să îndeplinească sarcini de conducere în noile organizații teritoriale a dus la nașterea în cadrul uniunilor de obști a unei societății politice, statale. Deși obștea teritorială, sătească, cu autoconducera ei democratică se aseamănă cu statul prin faptul că avea, ca și acesta un teritoriu pe baza căruia se determina apartenența membrilor obștii, îi lipsea însă acel aparat specific statului, profesionalizat, compus din slujbași funcționari, cu sarcini permanente răsplătite corespunzător. Acest mod de organizare teritorial al obștilor sătești, a făcut ca procesul de trecere la feudalism să capete la populația autohtonă o serie de particularități față de cel petrecut la popoarele vecine și unde trecerea s-a făcut direct din organizarea gentilică și a dat posibilitatea persistenții denumirii de „roman”, „romanus”, al autohtonilor. Organizarea străveche a obștilor teritoriale a fost înlăturată odată cu cristalizarea raporturilor feudale, încetul cu încetul, de către alte forme ale administrației și justiției, impuse de vârfurile conducătoare ale obștilor care au constituit elementele constitutive ale unui aparat specializat prin care obștea teritorială a putut realiza trecerea spre constituirea unor organizații politice prestatale și ulterior a statelor feudale. Noile formațiuni politice au purtat diverse denumiri, având în vedere fie teritoriul: Bârsa, Hațeg, Vrancea, fie caracterul etnic al locuitorilor: Vlașca, Romanați, fie conducătorul politic, denumiri ce nu au implicat nici o diferențiere calitativă între aceste formațiuni. 2. Originalitatea instituțională a „țărilor”, cnezatelor și voievodatelor Concomitent cu afirmarea personalității etnice a romanilor a avut loc și organizarea lor în formațiuni politice proprii răspândite pe întreg teritoriul locuit Originalitatea de ei. institutionala a,,tarilor Spre deosebire de obștile sătești tradiționale, noile organisme politice poartă “, cnezetalelor si denumiri diverse: țară, cnezat, voievodat, câmpulung, „țară” fiind denumirea voievodatelor predominantă, generică, aplicabilă și tuturor celorlalte formațiuni purtând alte denumiri. În sânul acestor noi formațiuni prestatale, vechile așezări teritoriale, obștile, au avut autonomie administrativă și judiciară, structuri care au reprezentat primele forme de administrație românească, specifice epocii în care dominau normele juridice consuetudinare. Cuvântul latinesc „terra” a intrat în limba română sub forma „țară”, cu sensul politic de organizare statală, fiind denumirea generică, predominată pentru celelalte formațiuni prestatale. În arcul Carpaților sunt semnalate Țara Crișanei, a voievodului Menumorut, Țara voievodului Glad, Țara Ultrasilvana a voievodului Gelu, dar și Țara Bârsei, a Făgărașului, a Hațegului, a Zarandului. La răsărit de Carpați sunt menționate Țara Bolohovenilor, Țara Brodnicilor, și mai vechile organizării, Câmpulung, Vrancea și Tigheci. Pe lângă Vlachenlant amintită în Niebelungenlied, mai exista în nordul Dunării, Vlașca, cu codrul Vlăsiei Romanați, Paradunavon sau Paristrion între Dunăre și Marea Neagră, țările lui Litovoi și Seneslau în regiunea Jiu, Olt și Argeș. În Dobrogea, sunt semnalate nuclee statale de tip feudal având în frunte „jupani”, căpetenii feudale ca „jupan Dimitrie” amintit în inscripția de la 943, Sesthlav în regiunea Vicina și Satzos în nord-vest, care aveau atribuții administrative, militare și fiscale.  Cnezatul era o organizație politică aflată sub conducerea unui cneaz. Este tot o țară denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cneaz” este de origine vizigota-kunig, și a dobândit în feudalismul dezvoltat, când acesta instituție a dispărut, un înțeles social, acela de sătean liber. În spațiul carpato-dunărean termenul de cneaz a dublat și apoi a înlocuit termenul latin de judec sau jude, instituția nu poate fi considerata ca un împrumut de la popoarele slave vecine, fiind continuarea vechii „judecii” romane, de altfel a avut și o evoluție diferită față de slavi, la aceștia fiind domn și stăpân cu drepturi depline, voievodul a avut un rol secundar, însărcinat cu conducerea oștirii, pe când la români cneazul era subordonat voievodului. Cnezii au reprezentat autoritatea supremă în cadrul obștilor și confederaților de obști, coordonând activitățile administrative, economice și militare, autoritate sporită odată cu transformarea lor din electivi în viageri și apoi în ereditari. În colectivitățile agropastorale românești, cnezii apar documetar pe o arie vastă, de la cnezatele lui Ioan și Farcaș, amintite de Diploma cavalerilor Ioaniți (1247), la cnezatele de sat și cnezate de vale în Maramureș, ce cuprindeau mai multe sate situate pe valea Izei sau Vișeului, până la chinejii din Banat, căpetenii militare și administratori locali ai comunităților sătești chiar și la începutul secolului al XVIII-lea, îndeplinind funcția de jude sătesc. Cnezatul a fost o instituție general românească, izvorâtă din aceleași necesități de organizare a populației; cneazul avea largi atribuții fiscale și administrative: repartiza și percepea dările, repartiza obligațiile în muncă ale țăranilor, reprezenta populația autohtonă pe lângă autorități, aresta răufăcătorii și menținea ordinea în cadrul comunității. Voievodatul este o instituție de origine slavă și este ca și cnezatul tot o „țară”, și a existat în toate teritoriile locuite de romani. Deși poartă denumirea de origine slavă, voievodatul este o instituție românească, având o origine unică, dar care a evoluat în moduri diferite de o parte și alta a Carpaților. Cele mai vechi voievodate sunt semnalate în Transilvania de Anonymus, precum cele conduse de Glad, Gelu și Menumorut. La români, voievodul nu a fost numai conducător militar, ci și conducătorul unei confederații de obști, cu atribuții politice și administrative, cum au fost voievodatele lui Litovoi și Seneslanu aflate sub suzeranitatea regilor Ungariei. Instituția voievodatului este o instituție anterioară venirii slavilor și ungurilor, constituită în vremea descompunerii puterii avare, denumirea fiind influențată de coabitarea româno-slavă. Ungurii nu au cunoscut această instituție, au găsit-o în Ardeal ca o creație a românilor și au trebuit să accepte existența ei în continuare timp de secole. Voievodul la români a continuat în plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnezilor, situație neîntâlnită la slavi și după ce instituția voievodului a dispărut, aceasta titulatură a fost alăturată celei de domn. O altă denumire similară cu ceea de „țară” este „Câmpulung” cuprinzând mai multe obști sătești cu țărani liberi, Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldova, Câmpulung de pe Tisa. Termenul de „câmp” indică în evul mediu o obște, Câmpul lui Dragoș și Câmpul Perilor în Moldova, iar „câmpulung” o uniune de mai multe obști sătești, denumire păstrată mai târziu ca nume al centrului fostei uniuni, devenit, târg sau oraș. Conducătorii acestor formațiuni politice ajung cu vremea ereditari funcția lor trecând din generație în generație în cadrul aceleiași familii. În exercitarea puterii acești cârmuitori erau ajutați de „mai marii țării” proveniți din vechile căpetenii ale confederaților vicinale, precum și de un număr de oameni de arme de profesie alcătuind o ceată militară, nucleul oștirii din acea vreme. Pe acești războinici de profesie conducătorul îi întreținea, le făcea daruri și stabilea o oarecare ierarhie între ei, fiind utilizați în menținerea și consolidarea puterii de stat și a aparatului administrativ, ceea ce permitea strângerea dărilor, de a împărți dreptatea, de a exercita autoritatea polițienească pe domeniile lor. Odată cu forța publică, se creează și se dezvoltă și o bază materială special constituită pentru întreținerea ei, bazată pe contribuția cetățenilor, pe impozite, care pe măsura întăririi puterii feudale capătă caracter regulat. Închegarea acestor elemente feudale s-a produs printr-un proces îndelungat, cu o serie de particularități regionale. Sistemul fiscalității și administrației, bazat pe contribuția benevolă a membrilor obștilor în folosul conducerii acesteia este treptat înlocuit de mijloace specifice de constrângere, cete de oameni înarmați, închisori de care dispuneau conducătorii formațiunilor politice prestatale. O asemenea evoluție a organizării politice și administrative a românilor demonstrează pe plan instituțional originalitatea, statornicia, continuitatea și dezvoltarea în condiții proprii a așezămintelor sale. 2. Întemeierea statelor feudale românești  Intemeierea statelor feudale romanesti Constituirea statelor medievale românești a avut loc prin reunirea formațiunilor politice autohtone, cu caracter regional ce constau din uniuni de obști teritoriale; în urma asocierii acestora în scop de apărare, căpeteniile lor militare, voievozi, duci, și chiar cele civile, cnezi, juzi, și-au permanetizat atribuțiile transformând autoritatea cu care fuseseră investiți în putere politică. Fondurile comune au fost preluate și administrate de aceste căpetenii pentru rațiuni militare, iar ostașii de rând au început să depindă necondiționat de cei care îi întrețineau. Statul medieval la români s-a format prin închegarea elementelor constitutive în cadrul unui proces intern, printr-o subordonare voluntară. Aceste elemente: populație, teritoriu, conducere proprie, existau în cadrul comunităților vicinale românești, având posibilitatea de a deveni realități politice ori de câte ori s-au ivit condiții prielnice, care au imprimat statelor medievale românești o serie de particularități. În primul rând formarea statelor feudale românești a pornit de la o bază preexistentă și nu de instituții gentilice, ca în alte state medievale, elementul de trecere fiind nu uniunile de triburi, ci confederațiile de obști sătești. În al doilea rând, centralizarea puterii a avut loc la scurt timp după întemeierea lui, fără o întreagă perioadă de „fărâmițare feudală”, iar împărțirea administrativă în județe, nu a avut la bază teritoriile străvechilor clanuri, demult disolute, ci cele corespunzând marilor confederații de obști teritoriale, existența în primele veacuri a unor căpetenii de districte teritoriale și nu a unei aristocrații gentilico-tribală, constituind o dovadă în acest sens. Dreptul de proprietate a domnului asupra pământului prezenta aspecte particulare, ceea ce a făcut ca imunitățile feudale să aibă caracteristici distincte de alte țări, și, în sfârșit, ideea statală, după cum apreciază L.P. Marcu, ca formă superioară de organizare politică, preconizată de marii regi daci și dezvoltată în cadrul imperiilor roman și bizantin, a constituit o permanență în viața politică a vechii populații românești de pe teritoriul Daciei, găsindu-și concretizarea în statele medievale românești. Procesul complex de constituire a formațiunilor statale în Transilvania a fost substanțial îngreunat de migrația popoarelor și în special, de unguri. Etapele parcurse în constituirea voievodatului Transilvaniei au fost două: într-o primă etapă, triburile ungare cuceritoare, aflate în stadiul organizării gentilice nu au reușit să-și asigure dominația asupra autohtonilor, decât înglobându-i pe aceștia din urmă, multe formațiuni locale păstrându-și autonomia până în secolul al XIVlea, cum ar fi Țara Făgărașului, Țara Bârsei, Țara Maramureșului etc. În a două etapă, care a debutat, în primii ani ai secolului al IX-lea, cu înfrângerea căpeteniilor locale și constituirea unui stat de tip feudal sub autoritatea regelui ungur, deși au continuat să existe secole de-a rândul puternice forme de autonomie politică și administrativă a localnicilor. În Dobrogea, căpeteniile locale Tatos, Satza, Sestlav își afirmă, la sfârșitul secolului al XII-lea, o autonomie pe care bizantinii n-o pot desființa. În secolul următor, în partea de sud, se remarcă stăpânitorii Dobrotita și Ivancu, acesta din urmă dobândind titlul de despot, bătând monedă și încheind tratate cu genovezii. Grupurile compacte de români din sudul Dunării s-au răsculat în secolul al XII-lea împotriva bizantinilor și au fondat o formațiune politică, condusă de Petru și Asan, cunoscută ca Statul Asăneștilor. Urmașul acestora, Ioniță Caloian, fiind recunoscut în anul 1204, la Tivornovo, ca rege al bulgarilor și vlahilor, aceștia din urmă fiind asimilații de bulgari, după cum, la rândul lor, bulgarii au fost asimilați de slavi. Unificarea politică la sud de Carpați s-a făcut de către voievozii locali cu ajutorul unor căpetenii, ce nu mai erau simplii fruntași ai confederaților de obști teritoriale, ci stăpâni de domenii, majores terrae, unificare ce s-a realizat prin recunoșterea unuia dintre marii conducatori, drept căpetenie, pe „basarabă”, fiul lui Tihomir, din familia voievozilor olteni. Acest proces de constituie se va sfârși sub domnia lui Basarab I, care învinge oștile maghiare la Posada în anul 1330, consolidând independența tânărului stat care își extinsese hotarele dincolo de Prut, noua provincie luând numele de Basarabia. La răsărit de Carpați, alături de puternica formațiune politică independentă existentă pe văile Siretului și Prutului, mai exista în nord o „Țara a Sepenitului”, condusă de voievozi locali. După moartea voievodului Ștefan între fii săi, Ștefan și Petru se ajunge la un conflict. În anul 1354, un detașament de români maramureșeni, conduși de Dragoș, vine în sprijinul acestuia din urmă, și învingându-l pe Ștefan ajunge, prin recunoașterea căpeteniilor locale, conducător al acestei formațiuni politice. Urmașii lui Dragoș au fost alungați de Bogdan, care în anul 1359, împreună cu fii săi și mai mulți fideli cărora li s-a alăturat locuitorii Moldovei cuceresc tronul, atacurile ulterioare ale maghiarilor pentru a-l pune pe tron pe urmașul lui Sas, Balc, au fost respinse, Moldova constituindu-se ca stat centralizat și independent. Întemeierea unor state proprii de câtre români în evul mediu, printr-un excepțional efort de despresurare de sub dominația străină, a fost factorul decisiv al istoriei naționale, care a salvat însăși existența poporului român. Astfel societatea românească a înfăptuit pasul ireversibil în direcția afirmării sale ca entitate autonomă, organizată politic de sine stătător, asigurând poporului român un cadru propriu de organizare politică superioară, un cadru de afirmare a energiei sale pe plan politic, economic, bisericesc și cultural. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, I.Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Originalitatea instituțională a voievodatelor și cnezatelor românești MODELE DE TESTE 1.Cnezatele și voievodatele din Țara Românească au fost menționate pentru prima dată de: a. cronica lui Anonimus în anul 1247 b. cronica pictată de la Viena din 1330 c. în letopisețul Țării Românești 2. Întemeierea Țării Românești are ca dată de referință: a. domnia lui Tihomir I b. bătălia de la Posada c. domnia lui Mircea cel Bătrân 1 2 3 3. Moldova a fost înainte de a fi stat feudal: a. provincie a Ungariei b. provincie a Poloniei c. „marcă” a statului maghiar RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul a 2. Punctul b 3. Punctul c Capitolul III STRUCTURI ADMINISTRATIVE ÎN STATUL MEDIEVAL 1. Cuprins 12. Obiectiv general 2 3. Obiective operaționale 3 4. Bibliografie selectivă 4 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste 5 Cuprins  Prerogative administrative ale domniei  Sfatul domnesc. Consiliul principelui guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulică  Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind prerogativele administrative ale domniei, sfatul domnesc, dregătoriile centrale  Obiective operaționale: Drumul parcurs de administrația românească de la primele forme de organizare statală, evoluția sa din prima epocă, impregnată de ideile politicojuridice elenistice, la administrația discreționară a jurisdicției feudale, la noua ordine administrativă impusă treptat în secolul al XIX-lea, până la administrația modernă constituie un util și eficient tablou al administrației pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri până în perioada contemporană. 1. Prerogativele administrative ale domniei  Prerogativele administrative ale domniei În Moldova și în Țara Românească, domnia a folosit modelul bizantin în multe din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea absolută, concepția teocratică asupra puterii domnești, asocierea la domnie etc. Domnia a reprezentat o instituite fundamentală și centrală a dreptului cutumiar românesc. Regimul domnesc se întemeia pe un aparat administrativ central puternic, subordonat domnului, care folosea un corp de dregători și ostași care depindeau direct de acesta. Odată cu consolidarea statelor medievale, puterea politică s-a instituționalizat obiectiv, aparte de persoana domnitorului, disociindu-se de persoana sa pentru a se atașa definitiv unei entități care îi servește drept suport, adică un aparat statal, situație în care domnitorul, sfatul domnesc și ceilalți dregători nu sunt decât depozitari provizorii, agenți de exercițiu al competentelor acestui aparat care în realitate desemnează statul ca atare, și care își are drept centru de greutate instituția domniei. Puterea domnului a fost personală, indivizibilă și netransmisibilă în plenitudinea sa. Prerogativele domnești erau vaste, corespunzând celor obișnuite în întreg ev mediu. Toate puterile erau concentrate în mâinile monarhului, el era șeful întregii administrații a țării și șeful puterii executive, putând lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii feudale. Domnul numea și revoca pe toți dregătorii atât ai țării cât și ai curții. Tuturora el le dădea porunci, verbal sau în scris, prin „cărți de poruncă”, pitace, hrisoave, prin care impunea implicarea dărilor, constrângerea țăranilor să execute muncile datorate domniei și stăpânilor de moșii. Domnul țării avea dreptul de a acorda ranguri și privilegii boierești, de a încuviința întemeierea de sate și târguri, de a împroprietări un străin, de a încuviința căsătoria fiilor și fiicelor de boieri, precum și dreptul de a percepe dările, regula înrădăcinată în obiceiul pământului. Domnul avea dreptul să așeze dările, stabilind cât se cuvenea să plătească fiecare colectivitate, să fixeze contribuția la plata haraciului, să înființeze dări noi, să acorde scutiri de dări prin imunități și slobozii, prerogativă exercitată, de obicei, consultând sfatul domnesc sau chiar adunarea stărilor. Domnii au exercitat efectiv dreptul de a bate monedă. În Țara Românească, Vladislav I (1364-1377) a bătut prima monedă iar în Moldova, Petru I Mușat. După accentuarea dominației otomane, turcii nu au mai îngăduit Țărilor Române baterea de monedă proprie. În calitatea sa de șef suprem al administrației, domnul hotăra și împărțirea teritorial-administrativă a statului și era capul oștirii. Așadar, domnul exercită o multitudine de prerogative, într-un sistem bazat pe confuzia de atribuții, dar firește, activitatea lui era controlată de către boieri, care își promovau interesele prin sfatul domnesc și prin dregători. Numit de regele Ungariei, voievodul Transilvaniei exercita numai o parte din prerogativele suveranității regale. Avea dreptul de a numi vicevoievodul și pe comiții comitatelor. Era administratorul veniturilor regale din care își reținea o treime, și șeful armatei care se recruta din Transilvania. Avea și dreptul de a convoca congregațiile generale și de a le conduce lucrările. Teritoriile locuite de sași și de secui nu erau supuse jurisdicției voievodale, însă din secolul al XIV-lea, voievodul devenind și comite al secuilor administrează și ținuturile acestora. După despărțirea Transilvaniei de regatul ungar și organizarea sa ca principat sub suzeranitate turcească (1541), Transilvania a fost condusă de principe, care era ales de dietă, și mai rar impus de turci. Principelui nu i s-a recunoscut decât inițiativa legislativă, însă, în calitate de șef al statului deținea puterea executivă; numea persoane în funcții publice, atribuia titluri de noblețe, numea și revoca din funcții pe marii prelați ai țării, putea acorda grațierea și amnistia și avea vocația generală de a moșteni patrimoniul magnaților decedați fără erezi, de a organiza iarmaroace și târguri. Când Transilvania a trecut sub stăpânire habsburgică, potrivit Diplomei Leopoldine din anul 1691, împăratul de la Viena era și principe al Transilvaniei, situație în care desemna un locțiitor al sau, un guvernator, ales dintre nobilii țării. Guvernatorul cât și locțiitorul său trebuiau să aparțină în același timp unei din cele patru religii recepte, fiind excluși cei de religie ortodoxă, care în mare majoritate erau români. Guvernatorul avea numai atribuții administrative, căci puterea legiuitoare aparținea Dietei, iar cea executivă aparținea în fapt împăratului. În perioada stăpânirii habsburgice, în Banat exista o înaltă autoritate, Administrația imperială și regală a țării, compusă dintr-un președinte și șase consilieri cu un număr corespunzător de secretari, conceptiști și din alt personal de cancelarie necesari registraturii, contabilității și caseriei regale. 2. Sfatul domnesc. Consiliul principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulică  Sfatul domnesc.Consiliul principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulica Încă de la constituirea statelor independente a luat ființă un „corp” de boieri cu care domnul se consulta în problemele cârmuirii. Așa după cum au evoluat lucrurile și în alte state medievale europene, la constituirea sfatului domnesc s-a ajuns pe două cai: pe de o parte, boierii, vasali ai domnului, erau obligați față de acesta să-i acorde „consilium” și în plus având grija ca domnul ales să conducă țara conform intereselor lor, iar pe de altă parte, domnul, ca orice suveran feudal, avea nevoie de dregători pentru întreținerea fastului curții sale. Ca organ colegial și consultativ al domnitorului este amintit în documentele anilor 1400, intitulat „sfatul boierilor mari și credincioși”, pentru ca în secolul al XVII-lea să se folosească termenul de „svat”, mai frecvent în Moldova și termenul de „sfatul țării”, mai ales în Țara Românească. Odată cu accentuarea dominației otomane, termenul „divan”, care însemna consiliul sultanului, înlocuiește treptat termenul „sfat”, fără ca acesta din urmă să dispară cu totul. Ca denumiri mai rare, întâlnim în documente singlit, sfat de obște, sobor, pretoriu, iar membrii sfatului erau denumiți generic: boieri, dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, etc. Termenii cei mai obișnuiți de „boier”, care la origine desemna stăpânul de domeniu feudal, mai târziu dregător, care, cu timpul, dintr-o poziție inferioară, a devenit sinonim cu titulatura de „boier”. Inițial, sfatul domnesc a fost alcătuit din boieri care nu dețineau nici un fel de dregătorii, apoi din majoritatea boierilor cu funcții (dregătorii), pentru ca începând cu sec. al XVI-lea, sfatul domnesc să fie compus numai din boieri ce dețineau dregătorii. Dregătorii care intrau în compunerea sfatului, în secolele XVI – XVIII, au fost în Țara Românească: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger și marele pitar. În Moldova, de la Ștefan cel Mare au intrat în sfatul domnesc și pârcălabii cetăților, marele vornic al Țării de Jos și marele vornic al Țării de Sus, hatmanul, marele postelnic, marele paharnic, marele vistiernic, în total opt, împreună cu cei patru ierarhi ai bisericii, sfatul ajungând la doisprezece membrii, care se menține de-a lungul a trei secole cu o semnificație simbolică și o valoare tradițională respectată în tot timpul evului mediu. Numărul membrilor sfatului a fluctuat mereu, variațiile cele mai relevante fiind între 5 și 39 de membrii. Spre deosebire de sfatul domnesc, divanul avea o componentă mai largă, în divan intrau, în afară de membrii sfatului și dregători de rangul doi (votri) și foști dregători, ajungând la un total de 53 de membrii, întruniți în ședința după nevoile domniei. Sfatul a avut atribuții corespunzătoare tuturor prerogativelor domnești, fiind consultat de domn în toate problemele importante de ordin fiscal și administrativ. Domnul era obligat să consulte sfatul când voia să așeze o dare nouă, să evite evaziunea perceperii unor dări deja stabilite, sfatul neavând atribuția de a controla cheltuielile din vistieria țării. Vistierul ținea catastifele de venituri și cheltuieli, fiind răspunzător numai față de domn. Sfatul domnesc participa la înființarea unei eparhii, la mutarea unei mitropolii de la o reședință la alta, și putea da valoare de act autentic oricărei învoieli pe care părțile o prezentau boierilor sfatului, printr-un zapis, sau carte de mărturie. Până în secolul al XVII-lea, domnitori se strămutau pe la târguri și curți domnești, împreuna cu boierii, ocazie cu care rezolvau chestiuni administrative și judecătorești. Ședințele sfatului se țineau în una din sălile curții, numită divan, erau solemne, domnul intrând precedat de aprozi și spătar, așezându-se pe un jilț pe treapta cea mai înaltă a podelii. De la întemeiere, pentru întocmirea documentelor, domnii au avut o cancelarie. Personalul acesteia, compus din gramatici, dieci sau logofăți în Țara Românească, și dieci, gramatici, pisari sau uricari în Moldova, era condus de marele logofăt, care avea ca atribuții redactarea documentelor și păstrarea marelui sigiliu. Acesta era și referent al sfatului, cunoștea toate pricinile și dădea recomandării subalternilor cum să redacteze documentele. Voievodul Transilvaniei era ajutat la îndeplinirea atribuțiilor sale de mai mulți subalterni, cunoscuți sub numele de „familiares”, legați de el prin raporturi de vasalitate. În situații mai importante, erau convocate congregațiile generale, un fel de adunări ale comitatelor, în componența cărora intra nobilimea din cele șapte comitate, reprezentanți ai sașilor și secuilor. Dietele ținute în Transilvania între anii 1542-1545, au hotărât ca principele să chibzuiască și să conducă treburile statului cu ajutorul unui „consiliu” alcătuit din 21 de persoane, câte 7 pentru fiecare națiune privilegiată. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magister curiae, prefectul curții, care avea în competență administrarea curții principelui; gladifer, spătarul, șeful gărzii personale a principelui și comandantul oștilor transilvănene, secretarul sau logafatul, șeful justiției și alți dregători care corespundeau celor din celelalte două țări românești, stolnic, comis etc. la care se adăugau un itendent care se ocupa cu aprovizionarea și un căpitan de aprozi ce se ocupa cu educația militară a fiilor principelui. Prin Aprobatae et Compilatae Constitutiones, numărul membrilor consiliului este stabilit la 12, fiind obligați, ca la numirea în funcție să depună jurământ de credință față de principi și să îi consilieze principii în conformitate cu legile în vigoare. După instaurarea stăpânirii austriece, pe lângă guvernator, funcționa un Consiliu intim alcătuit inițial din 12 persoane, care ulterior se transforma, în anul 1693 într-un organ mai cuprinzător, „gubernium”, având în frunte pe guvernatorul Transilvaniei, fiind alcătuit din comandantul trupelor, șeful cancelariei, tezaurarul, președintele Dietei și un număr de 12 consilieri intimi. Guberniul era organul executiv al puterii centrale de la Viena, menit să administreze țara în numele acesteia. Pentru a-și asigura dominația și controlul asupra Transilvanei, habsburgii au înființat în anul 1694 o cancelarie aulică, cu sediul la Viena, organ prin intermediul căruia era supravegheată activitatea guvernatorului și a guberniului. În fruntea cancelariei se găsea un cancelar, purtător de cuvânt al politicii imperiale, care avea în subordine, consilieri aulici, referenți, secretari, dieci, notari și alți funcționari. În secolul al XVIII-lea cancelaria aulică devine cel mai important organ constituțional și administrativ al Transilvaniei, Împărăteasa Maria Tereza îl autorizează chiar să dea ordine nemijlocite guberniului și guvernatorului, fără o încuviințare prealabilă a împăratului. 3. Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei  Dregatoriile centrale. Bania Craiovei După întemeierea statelor feudale, aparatul central de stat era redus, fiind compus din organele esențiale pentru existența statului și din dregători care serveau curtea domnească și persoana domnului. Atribuțiile fiecărui dregător nu erau limitate rigid, domnul delega adesea unui dregător o sarcină care intra în atribuțiile altui dregător, întâlnindu-se o anumită specializare a dregătorilor. Până la reforma lui Constantin Mavrocordat, aceștia nu erau retribuiți, ci răsplătiți prin mila domnească, prin danii domnești de sate și ocine, scutire de dări, daruri de la subalterni sau de la oaspeții străini, concederea unor venituri domnești dintr-un ținut, taxe de judecată sau cote din veniturile domniei strânse de ei. Între dregători exista o ierarhie, ierarhie care a variat în timp și nu a fost identică în Țara Românească și Moldova, dregătorii servind deopotrivă și interesele țării și ale domnitorului. Dregătorii erau numiți și revocați de domn. La numire sau confirmare, dregătorii depuneau jurământ de credință față de domn și primeau, odată cu însemnele dregătoriei și un caftan. Specialiștii în arhondologie au propus mai multe clasificări ale dregătoriilor centrale, fie după importanța dregătoriei, mari și mici, fie după dreptul de a participa la sfatul restrâns al domnului, boieri de sfat și boieri de divan, fie după natura atribuțiilor, în serviciul personal al domnitorului și al curții sale, în administrația țării, care la rândul lor erau dregători cu atribuții militare și dregători cu atribuții civile. 1A. Dregătorii cu atribuții privind administrația țării. Bănia Craiovei, s-a impus ca dregătorie datorită autonomiei de care s-a bucurat Oltenia în perioada feudalismului. „Marea bănie a Țării de peste Olt” constituia după domnie și sfatul domnesc cea mai importantă dregătorie cu atribuții administrative și judecătorești. Marele ban al Craiovei avea calitatea de guvernator al Olteniei, „locțiitor” al domnului, fiind dregătorul cel mai însemnat după domnitor. Banul avea la Craiova o adevărata curte în miniatură, unele dregătorii corespundeau celor de la curte, iar cancelaria reproducea pe cea domnească, iar banul avea, ca și domnitorul, un ispravnic înlocuitor. Banul sau caimacanul Olteniei avea o competență generală și supremă lucrând, în secolul al XVIII, cu divanul Craiovei, ca și domnitorul cu divanul său. În secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea Ungariei în aceea a Țării Românești. În timp ce Vladislav I se intitula el însuși ban de Severin, Mircea cel Bătrân își spunea „domn al Banatului Severinului”, iar dregătoria a încredințat-o unui boier al său, Radu. Între 1421 și 1486, cât timp Severinul a fost pierdut, banul a continuat să existe ca dregător domnesc al unui județ: Gorj, cu reședința la Tismana, sau Mehedinți cu reședința la Strehaia. Bănia Mehedinților a câștigat importanță prin ocuparea ei de către Neagoe, boier cu moșii întinse, a reușit să transmită fiului său Barbu, bănia, ca o dregătorie de familie a Craioveștilor. Sub domnia lui Vlad Călugărul, în anul 1491 reședința băniei de la Strehaia a fost mutată la Craiova, Radu cel Mare a ridicat-o în rang, făcând din ea, marea bănie a Craiovei. Sarcina originară a băniei a fost apărarea graniței, marele ban comanda oastea Olteniei, formată din cetele boierilor și țărani liberi, la care se adăuga oastea sa personală de curteni și slugi. Pentru oastea sa marele ban avea un steag, numit „grapă”. Deși organ suprem în Oltenia, banul era încadrat în ierarhia domniei era numit și destituit de domn, primea porunci obligatorii de la acesta, căruia îi raporta situația din această regiune. Ca și domnitorul, banul emitea cărți de volnicie sau autorizare pentru înființarea de sate, și dispunea de o închisoare bănească la Craiova, avea ca și domnul un drept propriu de a judeca. Sub ocupația austriacă a Olteniei, între 1718-1739, titlul de mare ban a fost interzis, fiind creat un consiliu alcătuit din 4 boieri ca organ de legătură dintre boierime și administrația imperială. Sfatul domnesc de la București continua să cuprindă un mare ban, ca semn al drepturilor asupra Olteniei. După încetarea ocupației austriece, pe modelul consiliului celor patru boieri, domnia a creat la Craiova o căimăcănie, iar din anul 1775, un singur caimacan numit de domn conducea efectiv, ajutat de Divan, bănia Craiovei fiind desființată în 1831 prin Regulamentele Organice. Au existat și alte provincii românești cu asemenea statut, cum ar fi Țara de Sus și Țara de Jos în Moldova, conduse fiecare de un mare vornic, cu reședința la Bârlad și respectiv, la Dorohoi. Dregătoria de „mare ban” a fost instituită în anul 1695 în Moldova de către domnitorul Constantin Duca, primul mare ban fiind Teodosie Dubau și a crescut ca importanță în vremea lui Antioh Cantemir și Matei Ghica, din secolul al XIXlea, marele ban era în Moldova numai un dregător onorific „fără funcție”. Marele vornic, avea ca atribuțiune principală administrarea justiției, în sensul că ținea evidența cazurilor, dar și judeca, fie direct, fie delegând cu judecata pe un alt dregător. În materie penală judeca furturi, călcări de hotare, răniri, stricăciunile vitelor de pripas, vinile cele mari, pedepsite cu moartea le trimitea la domnie, iar în materie civilă judeca, mai ales, pricini de stăpânire de pământ, de țigani și de rumâni. Veniturile lui proveneau din globirea celor ce comiteau delicte, cum ar fi: stricarea recoltelor, sau din încasarea dușegubinei, adică a gloabei pentru moarte de om sau tâlhărie, ce se cuvenea domniei, dacă autorul faptei grave nu era prins. În Țara Românească, între secolele XIV-XVIII a existat un singur mare vornic. În anul 1716 Constantin Mavrocordat, a mai instituit un mare vornic, împărțindu-le competența asupra Țării Românești, număr care a fost sporit de către Alexandru Moruzii cu încă doi. În timpul lui Constantin Brâncoveanu marele vornic numea în fiecare județ câte un vornicel. Ca subalterni îi avea pe vornicei, globnici, sugubinari, iar la reședința sa avea o temniță. În Moldova, până în secolul al XVI-lea, vornicul a fost principalul dregător, înaintea logofătului. Din anul 1569 existau 2 vornici, al Țării de Sus cu reședința la Dorohoi având sub jurisdicție 7 ținuturi, și al Țării de Jos cu reședința la Bârlad având sub jurisdicție 12 ținuturi, pentru ca din secolul al XVIII-lea, numărul acestora să se dubleze. Începând cu acest secol competența marelui vornic în privința pricinilor supuse judecații sale, multe dintre ele intrând în competența Departamentului Criminalicesc. În Moldova există și vornicul de aprozi, funcție creată de Alexandru Mavrocordat, care avea sarcina de a înfățișa pe împricinații la judecată, de a executa măsurile procedurale în cursul proceselor și executarea hotărârilor, cu rol deosebit în procedura mezatului, adică a vânzării prin licitație a imobilelor. Depășindu-și atribuțiile, el judeca uneori și pricini fără însărcinarea divanului și comitea numeroase abuzuri în executarea creanțelor, luând două zeciueli, și de la creditor și de la debitor, având sub ordinele sale o închisoare corecțională. Dregătoria a fost menținută și prin Regulamentele organice, limitându-i competența numai la executări de hotărâri judecătorești civile și comerciale. Timp de patru secole au funcționat și vornicii de poartă, ce aveau ca sarcină inițială să trieze pricinile în fața porții domnești, urmând ca pricinile minore ale oamenilor din popor, gloată, să le judece dregătorii. Ei nu erau subalternii vornicului, primind ordine de la domn și de la marele logofăt. Ca auxiliari ai justiției făceau expertize și aduceau pe împricinați, „după catastif” de la poartă la judecata domnească. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea, li s-au accentuat atribuțiile privind hotărnicia moșiilor, li s-au fixat tarife pentru expertizele și stâlpirea hotarelor moșiilor hotărnicite de ei. Marele logofăt, a existat în preajma domnitorului încă de la întemeiere, statele feudale neputându-se lipsi de o cancelarie. Prin natura atribuțiilor, el era obligat să știe carte și să cunoască limba cancelariei. Denumirea sa vine din limba greacă, logos, însemnând atât „cuvânt” cât și „vorbire”, „discurs”. Ca șef al cancelariei domnești avea obligația de a redacta documentele și aplica pe ele sau a atârna pe ele, pecetea domnească. El era și păstrătorul sigiliului domnesc. În Țara Românească este amintit în documente începând cu anul 1390, ca redactor și semnatar al documentelor domnești. Era totodată și referentul domnului și al divanului asupra pricinilor. În Moldova, este menționat în anul 1403 și avea atribuții asemănătoare omologului său din Muntenia, în plus el judeca pricini privind stăpânirile de moșii sau hotărniciile sau în materie penală infracțiunile de fals în documente, de strămutare de hotare. Avea și atribuții de notariat, actele juridice încheiate în fața sa având valoare de acte autentice. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, marele logofăt era de obicei ispravnic al documentului, însărcinat cu executarea lui. Avea ca subalterni doi dregători, al doilea și al treilea logofăt și un număr de slujbași ai cancelariei, dieci și gramatici care cunoșteau limba slavă, turcă și greacă, și mai mulți logofeți mărunți. Poziția marelui logofăt în ierarhie a fost în Moldova mai însemnată decât în Țara Românească, fiind, datorită competentelor pe care le avea, cel mai important dintre toți dregătorii. Marele logofăt și-a păstrat atribuțiile și după reformele lui Constantin Mavrocordat. Atât în Țara Românească, cât și în Moldova, funcționau un logofăt de taină, sau logofăt de divan, ca subalterni ai marelui logofăt, ei trebuiau să cunoască legile și obiceiurile, fiind secretari intimi ai domnitorilor le citea acestora „în particular” jalbele și plângerile adresate acestuia. Marele vistier, sau vistiernic, este cel mai vechi dintre dregători, fiind menționat în anul 1392 în Țara Românească, unde a avut un rang mai mare decât în Moldova, unde, deși amintit în anul 1400, era printre ultimii dregători ai sfatului domnesc. Până la despărțirea vistieriei țării de cămara domnească, vistierul avea în afară de sarcina strângerii veniturilor țării, și pe aceea a procurării și păstrării pentru domn a obiectelor de lux vestimentar, blănuri, mătăsuri, pentru uzul sau ori pentru daruri necesitate de protocol, atribuite ce s-a menținut până la mijlocul secolului al XVII-lea când s-a creat dregătoria de cămară. După despărțirea vistieriei de cămara domnească, avea ca atribuții: să așeze impozitele asupra țării; să primească banii de la cei ce strângeau dările; să păstreze acești bani și să elibereze din ei sumele necesare cheltuielilor poruncite de domn. Vistiernicul ținea socoteală tuturor sumelor primite și plătite spre a putea să dea oricând seama domnului și boierilor de gestiunea lui. El avea plenitudinea de competență asupra tuturor pricinilor legate de așezarea și perceperea dărilor. Era ajutat de al doilea și al treilea vistier, și avea în subordine birari, globnici, dieci de vistierie, cămărași de vistierie și logofeți de vistierie, ce erau deasupra tuturor acestora. Din secolul al XVII-lea au funcționat atât în Țara Românească cât și în Moldova, răspândiți în județe, ca sublaterni ai marelui vistiernic, cete de vistiuernicei, organizate militărește, sub comanda unui căpitan în Țara Românească și a unui vătaf în Moldova. Aceștia se ocupau cu colectarea și transportarea la vistierie a banilor strânși de la contribuabili. Marele postelnic, a fost inițial un dregător de curte, prestând servicii personale domnitorului, avea grijă de patul și camera de culcare a acestuia. Datorită faptului că putea intra oricând la domn i s-a dat ulterior atribuția de a primi pe trimișii străini și de a-i introduce în audiență la domn. Rolul său de mijlocitor între domn și boieri, între domn și trimișii statelor străine i-a sporit importanța, devenind din dregător personal, dregător al țării. Marele postelnic ținea corespondența domnului cu Poarta și cu pașalele din raiale și serhaturi. Astfel, atribuțiile sale inițiale, confortul domnitorului, grija față de așternuturile acestuia, au trecut la subalterni, la al doilea și al treilea postelnic. De anul nou el chema pe boieri la domn și celor confirmați sau numiți în dregătorii le înmâna caftanul și avea sarcina să ducă, în numele domnitorului, negocieri cu reprezentanții puterilor străine, atribuțiile sale judecătorești și administrative fiind reduse, și limitate doar la curtea domnească. Începând cu secolul al XVII-lea, postelnicul a ajuns, treptat tălmaci al domnului, un adevărat ministru de externe în statul feudal. Marele portar, a existat în Țara Românească încă din secolul al XV-lea, cu atribuții de primire a turcilor și a altor oameni de seamă la curtea domnitorului, servind și ca interpret, trebuind să cunoască cel puțin limba turcă. El îndeplinea la curtea domnească rolul de maestru de ceremonii: primea agalele turcești, precum și alți soli străini, se îngrijea de găzduirea acestora, de tainurile cuvenite și de înmânarea darurilor trimise de domn acestora. El avea în subordine un al doilea și apoi un al treilea portar. În secolul al XVII-lea hotărniciile se făceau numai în prezenta sa. Marele portar avea împuternicirea sa ia măsuri împotriva boierilor hotarnici care lipseau de la lucrările încredințate lor de domn. Din însărcinarea domnului lua jurământul jurătorilor și, uneori, era însărcinat să cerceteze pricini legate de stăpânirea pământului. În Moldova, cu aceleași atribuții, a existat marele portar până în vremea lui Ștefan cel Mare, când portarul Sucevei preia comanda oștilor, vechile atribuții trecând în sarcina altui dregător, marele ușar, amintit în documente începând cu anul 1482. Atribuțiile lui erau primirea și găzduirea turcilor la curte, el trebuind să știe limba turcă, de aceea dregătoria a fost încredințată uneori de domn unor greci. Deși avea un rang modest, el era socotit boier de divan. În vremea lui Dimitrie Cantemir, care îl numește și mare ușar și mare portar, era socotit al doisprezecelea din starea întâi a boierilor. Din secolul al XVII-lea, crescând frecvența vizitatorilor turci, a trebuit să aibă ajutoare, un al doilea și un al treilea ușar, un vătaf de ușerei și o ceată de ușerei, ceea ce a făcut ca însemnătatea dregătoriei să crească, el fiind nelipsit la curtea domnească. Vătaful de aprozi în Țara Românească și Moldova, aprozii, cu înțelesul de paji au fost slujitori domnești, la început recrutați dintre tinerii boieri. Atestați documentar în Moldova din secolul al XV-lea, ei au avut ca atribuții de curieri iar mai târziu de agenți judecătorești. Aprozii au fost organizați militărește și puși sub comanda unui vătaf de aprozi, care avea ca atribuții: chemarea și aducerea efectivă a pârâților la judecată; executarea hotărârilor civile date de domn sau de către divan; urmărirea debitorilor și închiderea lor pentru a-i constrânge la plata, precum și executarea oricărei porunci domnești. Aprodul avea la dispoziție o închisoare specială, deosebită de cea a infractorilor, pentru debitorii insolvabili, numită în Moldova, warta. B. Dregatorii de stat cu atributii militare. Marele spătar este menționat pentru prima dată în Țara Românească în anul 1415 dar exista ca dregător și în Moldova. Inițial, a fost un dregător de curte, cu atribuția principală să poarte spada domnului la marile ceremonii. În secolul al XVII-lea este comandant al armatei, iar mai târziu al cavaleriei. Rangul său era foarte înalt, fiind al treilea mare dregător, participând în această calitate la sfatul domnesc. El avea ca subalterni pe spătarul doi, iar din secolul al XVIII-lea și un al treilea spătar, precum și funcționari numiți spătărei, răspândiți în județe, organizați militărește în cete sau bresle, atât în Moldova cât și în Țara Românească. Marele spătar avea și atribuții judecătorești, în sensul că judeca subalternii după dreptul disciplinar ostășesc, primind cu timpul atribuții de politie și justiție penală în Țara Românească, iar în Moldova, în afară de comanda slujitorilor spătăriei și a spătăreilor, avea și starostia Cernăuților, judecând pricini în acel ținut. Dregătoria de mare spătar s-a menținut și după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, având atribuții de ordin judecătoresc și administrativ. Hatmanul este un dregător exclusiv moldovenesc, până în secolul al XVIII-lea acesta dregătorie neexistând în Țara Românească. Denumirea de hatman a fost împrumutată de la polonezi, iar dregătoria avea un caracter predominant militar, el comanda întreaga armată. De la început, hatmanul a fost un mare dregător, cu rang imediat după marii vornici, membru al sfatului domnesc. Ca toți marii dregători a avut și atribuții administrative, cum au fost: oblăduirea Sucevei, supraveghind pârcălabul și ulterior ispravnicul Sucevei; semna hrisoavele domnești în absența și în locul marelui logofăt; avea în grijă țiganii domnești, care aduceau importante venituri domniei, iar mai târziu a fost însărcinat cu supravegherea menzilurilor, adică a poștelor, pentru ca în a două jumătate a secolului al XVIII-lea rolul său militar să fie redus, sporind în schimb cel de poliție, hatmanul răspunzând de liniștea întregului ținut, să prindă pe răufăcători și să facă primele cercetări. El era șeful jandarmeriei, dar și comandant al grănicerilor. El judeca pe toți cei aflați sub comanda sa, pentru orice faptă, afară de trădare, avea o competență specială în privința robilor țigani, pe care îi judeca chiar și pentru fapte deosebit de grave, omor, tâlhărie etc. Avea la dispoziție și o închisoare, numită „grosul hatmaniei”. În Țara Românească nu a existat o dregătorie corespunzătoare, comandantul armatei fiind aici marele spătar. Alexandru Ipsilanti a creat dregătoria de „hatman al divanului”, echivalent cu cea de vornic de aprozi, având sub ordinele sale pe zapcii divanului, un sameș, un logofăt, un ceuas, un stegar și pe toți bumbașirii. Dregătoria a fost menținută prin Regulamentele Organice, păstrându-i-se atribuțiile polițienești, dublate de atribuțiuni de ordin militar. Pârcălabii au existat ca dregători în toate provinciile românești, sensul și importanța lor au variat după epoca și provincie. În Moldova sunt atestați în anul 1411, fiind printre cei mai vechi dregători, comandanți ai cetăților cu însemnate atribuții militare și administrative. De aceea, participau la sfatul domnesc poate de la Alexandru cel Bun, sigur sub domnia lui Ștefan cel Mare. Aceștia erau câte doi de fiecare cetate și în mod excepțional câte unul. În afară de apărarea cetății și a zonei încredințate, ei asigurau ordinea feudală și judecau orice pricini civile sau penale, având la dispoziție o închisoare și dreptul de a pronunța pedeapsa capitală. Câtre sfârșitul secolului al XVII-lea ei nu au mai făcut parte din sfatul domnesc, rămânând conducători de ținut. În a două jumătate a secolului al XVII-lea s-au numit pârcălabi la toate târgurile și cetățile, astfel ca fiecare ținut avea cel puțin doi pârcălabi. În ținuturile de margine, pârcălabii purtau denumirea de staroste. În Țara Românească, pârcălabii au jucat un rol mai mic, acolo fiind mai puține cetăți. Cel mai însemnat pârcălab din Țara Românească fiind cel al cetății Poienari, ca și în Moldova, exercitând atribuțiuni nu numai militare, dar și administrative și judecătorești, și la fel, în secolul al XVII-lea, aceasta dregătorie a decăzut, titlul de pârcălab fiind dat unor dregători mărunți, locali. În Transilvania ca și în celelalte provincii românești, dregătoria de pârcălab a avut mai ales un caracter militar, pârcălabii fiind comandanți de cetate, cum a fost Veres, pârcălab la 1677 al cetății Deva. Denumirea de pârcălab s-a utilizat ulterior pentru a desemna conducătorii satelor. Marele armaș este menționat ca dregător pentru prima dată în Muntenia în anul 1478, iar în Moldova în anul 1489, având ca atribuții principale: să execute hotărârile care pedepseau cu moartea sau cu mutilarea, prin intermediul călăului, sau personal la porunca domnitorului; să prindă, să întemnițeze și să cerceteze pe vinovații de crime, de la boieri trădători, până la răufăcătorii de rând, avea dreptul să supună la cazne pe cei cercetați, pravila asigurându-i imunitate în caz de deces a cercetatului. A abuzat atât demult de aceste mijloace, încât chiar și numele lui răspundea teroare. Marele armaș avea în subordine închisorile, comanda artileria și veghea în Țara Românească ca ostenii să nu fugă de la bătălie, țiganii domnești fiind în grija sa. În Moldova se îngrijea și de steaguri, de tunuri și de muzica militară. Subalternii săi erau: al doilea și al treilea armaș, ispravnicul de armaș, vătaful temniței, condicarul temniței, precum și armășei răspândiți în teritoriu, comandați în Moldova de un vătaf de armășei și în Țara Românească de un căpitan de armășei, fiind organizați militărește și participând adesea la războaie. Veniturile lor proveneau mai ales din „gloaba grosului”, o sumă fixă plătită de cel întemnițat în momentul eliberării. Marele aga este menționat documentar în anul 1567, comandant de dorobanți în Țara Românească, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, aga devenind mare dregător, participând la sfatul domnesc. În secolul al XVII-lea comanda pedestrimea, fiind al doilea, după spătar la comanda armatei, ulterior sarcinile sale au evoluat, în secolul al XVIII-lea, fiind șeful poliției capitalei, cu competență generală asupra piețelor, cârciumilor și a stingerii incendiilor. În Moldova, marele aga este menționat prima dată în anul 1592, el comanda pedestrimea, hatmanul fiind comandantul călărașilor. Încă din secolul al XVII-lea, avea ca sarcină „paza Iașilor”, judeca pricinile mici și contravențiile din Iași, pedepsea desfrânarea și beția pe ulițe. Atribuțiile polițienești le exercita prin intermediul bulucbașilor de sub comanda sa și asupra târgurilor, putând judeca pricini civile ale târgoveților și închide pe debitorii rău platnici în „grosul agiei”, temniță pe care o avea la dispoziție. Marele serdar, era în Țara Românească primul subaltern al marelui spătar și comanda pe mazili, foștii dregători. Participa la sfatul domnesc și avea dreptul să judece, ca orice demnitar feudal, pricinile celor aflați sub comanda sa și prin delegație domnească orice pricini. El avea totodată și însărcinări administrative și politice, fiind mare dregător. În Moldova, primul serdar a fost Ștefan, în anul 1653 fiind executat de Vasile Lupu pentru hiclenie. El avea sarcina să apere granița răsăriteană și comanda călăreții „de margine” și pe mazilii din ținuturi ca: Orhei, Lapușna și Soroca, fiind până la reformele lui Constantin Mavrocordat un mare dregător, atribuțiile sale fiind preluate de ispravnici. Marele serdar, în Țara Românească, atestat în anul 1520, avea ca atribuție principală, grija corturilor domnești și încartiruirea armatei. Era recrutat de obicei din rândul boierilor cu experiența în războaiele cu otomanii. În Moldova, cu atribuții similare este amintit în anul 1517, în plus, în caz de război era comandantul artileriei. Sarcina de a se îngriji de armamentul greu, îl face pe Dimitrie Cantemir să îl numească mare general de artilerie și itendent al armatei. Spre deosebire de Țara Românească, în Moldova exista și un al doilea serdar, ca subaltern al marelui serdar. C. Dregători în serviciul domnului sau ai curții domnești. Marele stolnic, este consemnat ca dregător în ambele țări române extracarpatice, el purtând grija mesei domnești, „stol” în limba slavă însemnând masă. Servea personal la mesele oficiale, gustând mâncărurile pentru a arăta oaspeților că nu sunt otrăvite. Se ocupa de aprovizionarea curții domnești cu alimente și strângea dijma de pește cuvenită domniei. Era mai mare peste bucătărie în subordine avea un mare sufăr. În Țara Românească apare ca dregător în sfatul domnesc începând cu anul 1392, în Moldova această funcție va fi atestată documentar la 18 noiembrie 1393. Ca mare dregător, înaintea vornicului unde, în plus de atribuțiile omologului său muntean, era „mai mare peste grădinari, pescari, dar și peste, toate bălțile formate de brațele Prutului și ale Nistrului”. În subordinea sa se aflau stolniceii care aveau sarcina să servească bucatele la masa domnească. Această dregătorie a dispărut odată cu reformele lui A.I. Cuza. Paharnicul, a existat ca mare dregător la curtea domnilor români, ca la toate curțile monarhilor feudali: francezi, unguri, bizantini etc. El a avut două denumiri: paharnic, care a circulat mai intens în Țara Românească și ceașnic care a circulat mai intens în Moldova, dregători ce datează din secolul al XIV-lea, respectiv al XV-lea. Atribuțiile care au determinat apariția dregătoriei au fost grija de băutura domnului, atât pentru aprovizionarea pivnițelor domnești, cât și ca aceasta să nu fie otrăvită, paharnicul și subalternii săi trebuind să guste în prealabil băutura domnului, să ia „credință”. Cu timpul, atribuțiile s-au înmulțit, paharnicul administra viile domnești, supraveghea pe cele particulare, percepea dijma vinului cuvenită domniei și avea competența de a judeca pricinile ivite în legătură cu viile. Comanda cetele de păhărnicei, în special în Țara Românească, iar din a două jumătate a secolului al XVII-lea comanda pe roșii sau curteni. Subalternii paharnicului erau: al doilea paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova și al treilea paharnic. Marele paharnic nu servea pe domn la masă, decât în zilele de sărbătoare, în restul zilelor era înlocuit de subalterni. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea a pierdut caracterul de dregător la curte, atribuțiile sale fiind exercitate de alt dregător, și anume cuparul, paharnicul rămânând un dregător fără atribuții, un boier fără dregătorie. Comisul, atestat în anul 1415 în Țara Românească, era mai marele peste grajdurile domnești, el se îngrijea de procurarea furajelor necesare cailor domnești sau ai oaspeților străini. El ținea evidența cailor și se ocupa de transportul cailor trimiși de domn sultanului. Comisul însoțea pe domn când acesta ieșea calare și participa la ceremoniile unde erau prezenți caii domnești, inclusiv „tabla basa”, calul dăruit de sultan domnului. Ca mare dregător avea în subordine un al doilea comis, fiind printre puținii boieri care și-au păstrat efectiv atribuțiile. În Moldova, pentru procurarea vinului, marele comis administra braniștea de la Prut și alte braniști domnești, ajutat de subalterni rânduiți special în acest scop, „branistari”. Comisul avea în supraveghere harnașamentele și podoabele cailor, meșterii potcovari și rotari, precum și transportul prin țară a oaspeților străini, fiind ajutat de al doilea comis și de comisei, care erau răspândiți pe întreg teritoriul țării, alcătuind cete de comisei, organizați militărește, sub comanda unui vătaf. Medelnicerul era un dregător care avea sarcina să toarne apă domnitorului ca să se spele pe mâini, înainte de masă. El mai servea la masă de sărbători, făcea parte din sfatul domnesc, și avea ca subalterni pe al doilea și al treilea medelnicer, care puneau masa domnului în fiecare zi. În secolul al XVIII-lea slujba pe care o făcuse medelnicerul era îndeplinita de matargiu, care dădea domnului prosopul să se șteargă. Clucerul se ocupa de aprovizionarea cu grâu, vin și alte alimente necesare pentru curte și oaspeți. În lipsa jitnicerului, care a existat numai în Moldova marele clucer avea ca sarcină strângerea zeciuieli cuvenite domniei din grâu. El a avut ca subalterni pe clucerii de jitniță sau de arie, și un clucer de pivniță. Marele clucer avea dreptul de a participa la divan sau putea fi delegat să judece anumite pricini. Slugerul, ca dregător, atât în Țara Românească cât și în Moldova avea sarcina de a aproviziona curtea domnească și oastea cu carne. În Țara Românească era socotit „șeful măcelarilor” și era „împărțitor de tainuri”. Din cauza atribuțiilor sale multiple, el devine mare sluger, având în subordine un al doilea și un al treilea sluger. Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el primea bani de la vistierie, pentru a cumpăra vite, ținea evidența consumului și distribuia carnea. Către sfârșitul perioadei medievale, funcția își pierde din importanță, slugerul rămânând numai cu rangul și cu 10 scutelnici. Pitarul, avea sarcina să se îngrijească de pâinea care trebuia servită proaspătă, domnului și curții. Din secolul al XVII-lea atribuțiile lui s-au amplificat, el avea în grijă și carele și caleștile domnești, precum și caii de ham ai domnului. Ca mare dregător avea în subordine un al doilea pitar, uneori primea și misiuni diplomatice. După despărțirea vistieriei țării de cămară domnească, apare ca dregătorie cea de cămăraș, cu atribuții de a strânge și administra sumele de bani provenite din averile domnului sau din banii afectați din veniturile țării domnului, ca și procurarea obiectelor de lux pentru fastul curții. În sarcina sa era și controlul instrumentelor de măsură ale negustorilor și amendarea contravenienților. El locuia la palatul domnesc, avea și atribuții de protocol, fiind unul din sfetnici de taină ai domnului. Mai existau ca dregători în serviciul curții: marele căminar, care aduna dijmele de ceară cuvenite domniei, dările pe cârciumi și prăvălii, pe cazanele de horincă etc; marele vameș care centraliza și contabiliza toate veniturile provenite din vămuire; acesta depindea ierarhic de marele cămăraș. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E.Cernea, E.Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4.D.Țop, I.Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5.V.Popa, A.Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Prerogativele domnitorului MODELE DE TESTE 1. Prerogativele administrative ale domnitorului erau: a. de a înființa dări noi; b. de a bate monedă c. de a judeca pricini 2. În conducerea treburilor țării, domnitorii erau ajutați de: a. adunarea stărilor b. sfatul domnesc c. divanul boierilor 3. Șeful cancelariei domnești era: a. stolnicul b. postelnicul c. logofătul RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctele a și b 2. Punctul b 3. Punctul c Capitolul IV ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ ȘI FISCALĂ. DREGĂTORIILE LOCALE 1 2 3 0 4 1. Cuprins 52. Obiectiv general 6 3. Obiective operaționale 7 4. Bibliografie selectivă 8 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste 11 Cuprins  Unități teritoriale  Organizarea locală a orașelor și satelor Trăsăturile generale ale fiscalității medievale românești. Categorii de dări 9 10    Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind apariția unităților teritoriale, organizarea locală a orașelor și satelor precum și trăsăturile generale ale fiscalității medievale românești  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază privind conceptul de unitate teritoriala, dare, categorii de dări  Unitati teritoriale 1. Unități teritoriale Pentru stingerea veniturilor și asigurarea ordinii feudale domnia a avut în Țara Românească și Moldova, încă de la întemeiere, organe locale și regionale. Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt județul în Țara Româneasca și ținutul în Moldova. Județele și ținuturile sunt unități administrativ-teritoriale așezate pe unități geografice naturale, văi de râuri. Originea lor pare să fie asocierea satelor în uniuni de obști, anterioară întemeierii, inițial având un caracter local, spontan, patriarhal, ulterior fiind complet subordonate statului feudal. În Țara Românească, denumirea de „județ” provine de la latinescul „judicium” – scaun de judecată, ce arată atribuția judecătorească străveche a acestor unități administrative. Cele mai vechi județe apar în documentele din Oltenia: Jaleș, în 1385, Vâlcea, în 1392, Gorj, în 1406, Motru, în 1415, cele din Muntenia, au fost menționate ceva mai târziu, Prahova și Ilfov în 1482, Brăila în 1487, Pădureț în 1498 etc. Denumirea conducătorilor de județe a variat. Cea mai veche și cea mai răspândită, pe care o întâlnim și în Moldova este cea de sudeț, care își exercita funcțiile atât la orașe cât și la sate, conducând activitatea obștească timp de un an, putând fi reales. Era ajutat în îndeplinirea funcțiilor sale de 12 pârgari, împreună cu aceștia emite și zapise de proprietate sau întărea stăpâniri de ocine și lua parte la hotărnicii. Treptat atributele lor se reduc, ajungând în cele din urmă să fie înlocuit cu dregători domnești ca: vătaful sau vornicul. În Țara Românească, exista instituția banilor de județ, băniile fiind unități administrative analoge județelor, instituția care s-a generalizat. Căpetenia județului strângea dările și slujbele cuvenite domniei, judeca pe locuitorii satelor libere; pentru a apăra ordinea feudală avea la dispoziție globnici, birari, podovnicari și cete înarmate sub conducerea vătafilor. În Moldova, ținuturile s-au format tot pe baza unităților geografice iar, uneori în legătura cu orașele și cetățile. Prima mențiune despre ținut este din anul 1399. Diferențierea etimologică a circumscripțiilor administrative este caracteristică, în Țara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicție, iar în Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domnești în regiunea „ținută” pentru domnie, mai ales prin cetatea locală. Termenul de ținut de la latinescul „tenutum” a fost probabil introdus după modelul documentelor polone de limbă latină. Primele ținuturi au apărut în documente la scurtă vreme după moartea lui Alexandru cel Bun, iar în anul 1566, diplomatul polon N. Brezski, afirma că la acea dată existau 24 de ținuturi, același număr fiind menționat și de Dimitrie Cantemir, cu descrierea lor statistică și cu mențiunea că patru ținuturi au fost rășluite de turci și de tătari: Chilia, Akerman, Bugeac și Ismail. În fruntea ținuturilor care aveau în raza lor cetati se aflau pircalabi, iar în celelalte sudeti. Ținuturile cu cetati, aveau, în secolele XVI – XVII, unul sau doi pâr-călabi. La Hotin, Soroca și Roman, pârcălabii de cetate erau și pârcălabi de ținut; conducătorii ținuturilor de graniță, Putna, Cernăuți, se numeau starosti. Atribuțiile conducătorilor de ținuturi erau judecătorești, administrative, militare și fiscale. În secolul al XVI-lea, pe lângă pârcălabii de ținuturi, au apărut mari vătafi de ținuturi, ca șefi ai unităților de curteni. Sub domina lui Vasile Lupu, marii vătafi sunt înlocuiți cu căpitanii de ținut, care comandau curteni de ținut, situație ce le-a atras denumirea de căpitani de curteni. În secolul al XVII-lea au fost înlocuiți cu marii căpitani care comandau slujitorii de ținut, cu atribuțiuni judecătorești, militare și administrative. Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1741, pârcălabii de ținut au fost înlocuiți cu ispravnici. În ținutul Putna, ispravnicii au păstrat titlul de starosti, la Covurului, titlul de pârcălabi, iar în ținutul Botoșani, titlul de vornic. Organizarea teritorial-statală a voievodatului Transilvaniei, având la bază vechile structuri autohtone românești, au căpătat, datorită cuceririi ungare trăsături specifice. Diviziunile administrative ale teritoriului transilvănean, statornicite de regalitatea maghiară erau: comitatele, districtele și scaunele. Instituirea comitatelor s-a făcut de către Ștefan I, țelul urmărit de rege fiind înlocuirea vechilor formațiuni gentilice locale, cu conducere ereditară prin circumscripții administrative supravegheate și coordonate de rege, prin demnitari, numiți în documentele latine, comites, iar în cele maghiare ispani. Primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor, în anul 1111, urmează Crasna și Dabica la 1164, Cluj, Timiș și Alba, în anul 1177. Nucleul din care s-au dezvoltat aceste comitate a fost, cetatea din ținut „castrum”. Conducătorul cetății, castelanul, era la început și conducătorul comitatului. Comitatele nu s-au format în jurul tuturor cetăților regale, multe dintre ele fiind organizate pe un fond preexistent, adică pe districtele românești. Configurația acestor comitate a fost mereu schimbată, în funcție de modul în care administrația maghiară a reușit să se organizeze. În prima perioadă a existenței lor, comitatele erau sub autoritatea totală a regelui, fiind comitate regale. Comitele era desemnat de rege, și după anul 1526 de către principele Transilvaniei. Comitatele devin treptat instrumente de apărare a privilegiilor nobilimi și organisme de control asupra țărănimii care cădea vertiginos în stare de iobăgie. Comitele numea pe vicecomite, în anul 1435, Sigismund hotărând ca vicecomitele să fie ales de către nobilimea din comitat. Comitele și vicecomitele erau ajutați la îndeplinirea sarcinilor de juzii nobililor și alți funcționari, aleși de obștea nobilimii comitatului ce se întrunea în adunările proprii „congregatio comitatensis”. Alegerea funcționarilor comitatului se făcea din trei în trei ani, funcționari comitali fiind realeși, cu excepția comitelui care era numit de rege, uneori cu titlu ereditar, dintre marile familii aristocratice. Un rol administrativ tot mai important va căpăta „alispanul”, care, fiind ales de nobilime, va fi reprezentantul acestora în fața comitelui, el prezidând și ședințele tribunalului comital. Adunarea nobilimii din comitat alegea și delegații la dieta, cu mandat imperativ, ce putea fi retras dacă delegatul își depășea mandatul, sistem prin care nobilii comitatului determinau hotărârile dietei. Comitatele erau împărțite în plasi conduse de un fel de pretor, numit la început de autoritățile centrale, și după anul 1435, ales de nobilimea comitatului. Treptat, comitatele încep să asigure tot mai eficient interesele nobilimii locale, Matei Corvin dispunând ca atât comitele, cât și vicecomitele, să posede proprietari funciare, iar vicecomitele să fie din părțile comitatului. Cu timpul, comitatele devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale, proces ce exprima tendința clară și evidentă a Transilvaniei de a se autonomiza de sub regalitatea maghiară. Românii din Transilvania își aveau propriile lor organizații teritoriale numite districte, ce cuprindeau un număr de voievodate și cnezate locale, anterior formate cuceririi maghiare. Menționate încă din secolul al XIII-lea, districtele s-au dezvoltat paralel cu comitatele regale și cu scaunele săsești și secuiești, asigurând autonomia locală a obștilor românești. Districtul se conducea după vechiul obicei al pământului, „jus olachorum”, pe care regalitatea maghiara a respectat-o și după cucerirea Transilvaniei. Ele aveau scaune proprii de judecată, formate din jurați, cnezi și preoți, iar crainicii erau intermediari între populație și autoritari, aceștia în schimbul scutirii de dări îndeplineau o serie de atribuții administrative și judecătorești, ajungând să conducă uneori mai multe sate și fiind mai marele peste slugile și iobagii unei curți nobiliare. Cele mai importante districte românești erau districtele din Banat. Față de regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat totdeauna de o largă autonomie, a fost condus de un ban, înalt demnitar la regelui, numărând în secolul al XVI-lea opt districte: Lugoj, Sebeș, Mehadia, Almaj, Iladia, Comiat, Crasova și Birzava. Aceste districte erau conduse de un comite sau castelean și de locțiitorul acestuia, ce purta denumirea de crainic. Forul principal al acestor districte era Sebeșul. Țara Făgărașului sau Țara Oltului, ca și Banatul s-a bucurat de oarecare independență în cadrul statului feudal ungur, constituind ducatul sau voievodatul Făgărașului, menționat prima dată în anul 1222 ca terra Blachorum, apoi în 1372 ca terra Fogaras, iar cu denumirea de district din anul 1428. Împreună cu Țara Almășului s-a aflat sub stăpânirea neîntreruptă a Țării Românești între 1350 și 1462. Țara Făgărașului era alcătuită din mai multe sate, conduse de boierii acestora, care alcătuiau o organizație obștească permanentă, cu atribuții atât judecătorești, alcătuind scaunul de judecată, cât și administrative. Districtele din regiunea Hunedoara, districtul Hațegului, menționat documentar în anul 1360, districtul cetăților Deva și Hunedoara, al râului Dobra și al râului Strei. În frunte, aceste districte aveau „obștea boierilor și cnezilor”, care se conducea după „jus valachicum”, împotrivindu-se permanent tendințelor maghiare de a aplica alte legi și de a o lipsi de vechile norme ce dăinuiau din timpuri imemoriale. Ținutul Valea Rodnei a avut în cadrul statului feudal ungar o poziție privilegiată, bucurându-se de drepturi și imunitate. Orașul Rodna era condus de un jude și de mai mulți jurați aleși de comunitatea orășenească. Satele aveau în fruntea lor cnezi, numiți mai târziu juzi. Ținutul Maramureșului, este pomenit în documente în anul 1199, fiind unu dintre cele mai vechi, s-a bucurat de deplina autonomie sub conducerea voievozilor români, deși regalitatea ungară a încercat adesea să-l subordoneze. Ținutul era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora de afla un cneaz. Acesta strângea dările în natură datorate de țărani regelui, o parte oprind-o pentru el. Ca o consecință a folosirii pământului, care potrivit concepției feudale aparținea regelui, țărani erau obligați la servicii militare față de rege. Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărțit inițial în șapte, apoi în douăsprezece scaune. Numele de „scaun” deriva din termenul de „scaun de judecată”, care desemna instanța supremă, organizată în orașul de frunte al respectivului ținut. În fruntea unui scaun se găseau doi dregători: un căpitan și un jude pământean, din secolul al XVI-lea, judele scaunal, fiind mai mic ca funcție. Autoritatea supremă o avea asupra secuilor o avea comitele secuilor, sub președinția căruia se întrunea obștea secuilor la Odorhei. Începând cu anul 1426, a fost numit în fiecare scaun un jude regal, care în calitate de reprezentant al regelui, controla administrația și justiția scaunală. Teritoriile pe care locuiau sașii erau organizate și ele, conform diplomei Andreanum din anul 1224, în scaune care apar atestate documentar între 1302 și 1349 pe rând: Sibiu, Sebeș, Cincu, Rupea, Sighișoara, Orăștie, Nochrich și Miercurea. În fruntea fiecărui scaun se găsea, începând cu vremea lui Carol Robert un jude regal, cu același prerogative ca și comitele comitatelor. Pe lângă judele regal mai funcționa și un jude scaunal. Orașele săsești nu s-au separat ca la secui de organizarea scaunală, ci au preluat încetul cu încetul conducerea scaunelor. Satele ce făceau parte din scaun erau conduse de un jude „richter”, funcție ce devine ereditară. Scaunele săsești erau conduse de comitele Sibiului, care deși reprezenta puterea regală centrală, a fost pus sub autoritatea voievodului Transilvaniei. După domnia lui Matei Corvin, comitele Sibiului devine un funcționar ales de obștea săsească, care se întrunea la Sibiu. În linii mari, organizarea local teritorială a Transilvaniei din epoca voievodatului s-a menținut și în perioada Principatului și a stăpânirii habsburgice până la reformele lui Iosif al II-lea. 2. Organizarea locală a orașelor și satelor  Organizarea locala a oraselor si satelor Orașele și târgurile erau unități administrative, compuse dintr-o colectivitate complexă, așezată pe un teritoriu cu regim special, bucurându-se de un statut juridic privilegiat care le dădea oarecare autonomie. Orașele medievale s-au format prin urbanizarea treptată și lentă a unor așezări rurale care beneficiau de condiții geografice și economice favorabile. Unele din acestea s-au născut prin aglomerarea unor categorii de meșteșugari care satisfăceau prin produsele lor necesitățile populației din zonă, altele s-au format din dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, sau pe drumurile principale de comerț, sau în jurul unor cetăți sau curți domnești fortificate. Centru politico-administrativ al țărilor Românești a gravitat în jurul reședinței domnești. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din rațiuni politice și administrative, niciodată la întâmplare. Pe lângă reședința domnească statornică, au existat și altele, secundare, de unde domnul administra țara. Prima reședință a Țării Românești a fost la Câmpulung, de aici a fost mutată la Curtea de Argeș în ultimii ani de domnie a lui Basarab Întemeietorul. În timpul lui Mircea cel Bătrân, din rațiuni geografice și politice a fost mutată la Târgoviște până în secolul al XVII-lea când Bucureștiul, atestat documentar în anul 1459, i-a luat definitiv locul. În Moldova, prima reședință a fost Baia, apoi s-a mutat la Suceava iar din secolul al XVI-lea, Iașiul luându-i definitiv locul. În documente apar curții domnești și în alte localități Roman, Bistrița, Neamț, Bârlad, explicație găsită în călătoriile lungi pe care le făceau domnitorii și necesitatea rezolvării unor probleme politice și administrative din aceste localități. În Transilvania reședința voievodală sau princiară nu a fost stabilă, voievozii și pricinii conduceau de la curțile lor. Totuși Alba-Iulia poate fi considerată principala reședință a evului mediu. Au mai existat reședințe și în alte orașe: Oradea, Deva, Bistrița, Turda, Sibiu și chiar Lipova. Orașele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale românești și începând cu secolul al XIII-lea a fost stimulată de dezvoltarea economică și a comerțului. Ca unitate administrativă, orașul cuprindea trei zone: vatra târgului, adică centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, ulițe; hotarul târgului format din terenul înconjurător cultivat de târgoveți cu vii, livezi, islaz, mori, iazuri și ocolul târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească și care ascultau de dregătorii domnești ai târgului, nu ai ținutului. Toate satele din ocolul târgului erau domnești, administrate de reprezentantul domnitorului care rezida în târg. Orașele constituiau colectivități închise, așezarea unui nou venit pe teritoriul lor era interzisă, fără învoială conducerii orașelor și uneori a domniei. Domnitorii acordau privilegii orașelor prin hrisoave, de obicei scutiri de dări. În Țara Românească și Moldova, administrația orășenească era caracterizată prin coexistența a două categorii de organe administrative: unele alese de colectivitatea orășenilor, altele numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase târgul. Prima categorie cuprindea pe județ și pe pârgari în Țara Românească și pe șoltuz sau voit și pârgari în Moldova, iar în ambele țări, ca organ suprem, adunarea generală a orășenilor. A două categorie cuprindea pe vornicul de târg, pârcălabul de oraș și alți dregători cu caracter administrativ și fiscal, aleși de locuitorii statornici pe timp de un an. Șoltuzul sau județul, împreună cu pârgarii, repartizau între orășeni după averea fiecăruia, dările așezate global asupra orașului, precum și locurile de muncă în țarina târgului. Șoltuzul avea atribuții de poliție în oraș, el răspundea de liniștea publică, și împreună cu pârgari avea dreptul de judecată în unele pricini. Ei țineau catastihul târgului în care intabulau toate actele juridice, translative de proprietate, privitoare la bunurile imobile din vatră și hotarul târgului. Un alt organ administrativ orășenesc a fost adunarea generală a orășenilor, compusă din toți locuitorii orașului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puțin o dată pe an, când alegea conducătorii orașului. Era convocată și în cazuri grave, de exemplu când era cerută o contribuție nouă orașului sau când domnitorul înstrăina o parte din hotarul târgului. În afară de organele alese, în orașe a existat un vornic de târg, cu atribuții fiscale și judecătorești. Ca reprezentant al domnului strângea dările cuvenite acestuia, cisla birului, dijma de la produsele agricole, vama târgului etc. și supraveghea ca oamenii din satele ocolului să exercite muncile și slujbele cuvenite domniei. Pentru îndeplinirea acestor atribuții, vornicul de târg avea ca ajutor în Țara Românească, în primul rând pe pârcălabul de oraș, care lua vama, venitul ocolului și organiza târgul și oborul de vite și bâlciurile. Vornicul de târg mai avea ca subalterni pe globnici, ilisari, bezmenari, podvodari etc. În Moldova, vornicul avea ca subaltern imediat pe posadnic. Vornicul judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive. Prin reformele lui C. Mavrocordat, atribuțiile administrative ale vornicului de târg au fost trecute asupra ispravnicului. În orașele în care o parte a populației era de origine străină, funcționau câte doi șoltuzi, unul ales pentru populația românească și altul pentru populația străină, cum au fost germanii sau armenii. Pe baza de înțelegere, în unele orașe, de exemplu, în Bacău, șoltuzul era ales într-un an dintre români, iar în anul următor dintre străini. Dregătorul care funcționa în administrația orașului și reprezenta domnia, a început să fie numit, din secolul al XVI-lea, ureadnic. În Transilvania orașele se bucurau de oarecare autonomie pe care puterea centrală le-o recunoscuse în diverse acte scrise, cunoscute sub numele de „charta”. Orașele s-au format și pe alte căi decât în cele două țări românești, și anume din așezările miniere în care erau aduși specialiști pentru extragerea minereurilor, cum au fost: Baia Mare, Turda, Dej, Rodna, sau în jurul unei reședințe episcopale, cum au fost: Oradea, Cenad, Alba-Iulia. Orașele din Transilvania erau conduse de un consiliu municipal alcătuit din doisprezece cetățeni, fruntași aleși din paturile bogate ale orășenimii. În fruntea acestui consiliu, se afla un primar sau jude. În regiunile din nordul Transilvaniei și în Bistrița, acesta se numea șoltuz și de regulă primarul era ales pe timp de un an, pe lângă el existând și un administrator. Chestiunile importante erau soluționate de comunitatea orășenească adunată în plen, întrunirea ei făcându-se destul de greu, s-a creat la mijlocul secolului al XVlea un consiliu, alcătuit din o sută de membrii pentru rezolvarea unor asemenea probleme. Comunitățile orășenești se bucurau de anumite drepturi și libertăți recunoscute de rege prin diverse acte de privilegii, inclusiv de a trimite un reprezentant în dieta, scutiri de dări etc. În schimbul acestor privilegii, orașele erau obligate să recruteze un anumit contigent de ostași pentru trupele regale și să plătească anumite ajutoare bănești, să construiască ziduri fortificate de apărare, lucru ce a contribuit la prosperitatea lor economică. Autoritățile orășenești aveau în interiorul orașelor atribuții de ordin administrativ și judecătoresc. Printre atribuțiile cu caracter administrativ se remarcă: controlul măsurilor și greutăților, încasarea impozitelor, controlul circulației bănești, supravegherea producției meseriașilor etc. Jurisdicția orășenească era uneori împărțită împreună cu dregători regali, sau în orașele episcopale împreună cu episcopiile. Nobilii feudali nu erau supuși jurisdicției orășenești, decât numai cu privire la bunurile ce le posedau în perimetrul orașului. Cel care locuia mai mult de un an într-un oraș, scăpa de sub dependența feudalului. Orașele au jucat un rol de seamă în viața economică a țărilor românești, structura lor fiind modificată substanțial de meșteșugari mai iscusiți care au înființat manufacturi, încep să se instaleze în orașe mori, topitorii de in și ceara, se înmulțesc prăvăliile, care erau în același timp și mici ateliere meșteșugărești, se formează centre sau piețe cu caracter permanent, bazare. Treptat, pe măsura dezvoltării lor, orașele capătă autonomie administrativă și jurisdicție proprie, dezvoltarea orașelor înscriindu-se pe linia continuei lupte pe care patriciatul și mai apoi burghezia orășenească a dus-o împotriva feudalității. Satul reprezintă o formă de așezare omenească, ai cărei locuitori se îndeletnicesc, în principal, cu agricultura. Originea satelor se pierde într-un trecut îndepărtat. Cea mai veche formă de proprietate a satelor românești fiind stăpânirea pământului în devălmășie, obștea cârmuind satul sub toate aspectele lui de viață, ea fiind instituția administrativă ce reprezenta cu plenitudine satul față de domnie, de boieri sau de mănăstiri. Din cauză că obștea absorbea întreaga ființă colectivă a satului, deseori satul se identifica cu obștea, termenii fiind sinonimi. Cele mai multe sate românești poarta un nume la plural: Cândești, Bănești, Voinești, Bădești etc., ceea ce dovedește caracterul de comunitate al așezării, precum și vechimea ei. Numele satului este legat fie de un conducător feudal, fie al unui fruntaș bătrân din comunitate. Primele sate au fost așezări omenești foarte modeste, începând de la trei ajungând până la 120 de case. Pe măsura creșterii economice a așezării, satele aveau în medie 20 de case. În toate cele trei țări românești casele satului erau răspândite, nu adunate, „la linie”, dovadă incontestabilă a vechimii lor. După relatările călătorilor străini, în secolul al XVII-lea numărul satelor în Țara Românească era de cca. 4000, în Moldova numărul lor fiind și mai mare, iar în Transilvania, la mijlocul secolului al XIV-lea erau 2552 de așezări. Având rosturi mult mai largi decât sfera administrației locale, obștiile țărănești și-au păstrat ființa și după aservirea majorității lor de către feudali, unele dintre ele devenind sate domnești, iar altele sate boierești sau mănăstirești. Satele libere erau locuite în Țara Românească de moșneni și în Moldova de răzeși, constituiți în obști teritorializate, rămășite din epoci străvechi, care au reușit să supraviețuiască epocilor istorice. Asupra acestora domnitorul exercita numai o autoritate de drept public, conducerea administrativă aparține obștii care își păstrează autonomia. Organul colectiv de conducerea îl reprezenta „oamenii buni și bătrâni”, adunarea sfatului obștii avea loc de obicei în zi de sărbătoare. Competența acestui organ fiind foarte largă: de a reglementa folosința averii devălmașe; de a dispune prin vânzare sau donație de părți din patrimoniul obștii; de a se vinde pe sine însuși, cu sau fără oameni unui stăpân feudal; de a urmări averea obșteanului care nu își plătește datoria; de a prinde pe răufăcători și de a judeca pricini penale și civile. Obștea mai avea dreptul să asiste ca martor și ca instanță de autentificare la actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei, când luând cunoștință de act renunța la dreptul de protimisis. Sfatul obștii, prin oamenii buni și bătrâni avea dreptul să repartizeze dările, sumele neplătite de cei morți, fugiți sau insolvabili se repartizau între obșteni, răspunderea fiind solidară față de fisc. Satele rămase libere, deși aveau organe proprii, erau subordonate sub raport administrativ, fiscal și militar, județului sau ținutului, ele fiind puse sub controlul căpeteniei de aici, sudețul în Țara Românească și pârcălabul în Moldova. Pentru legătura dintre sat și domnie era ales ca reprezentant al obștii, un pârcălab de sat în Țara Românească și un vătăman în Moldova. Satele aservite erau: domnești, boierești și mănăstirești. Satele domnești erau de două feluri: unele aparținând domnului personal, dobândite prin moștenire sau cumpărare, față de care domnul se comporta ca orice stăpân feudal, altele proveneau din confiscări pentru hiclenie sau de la stăpâni morți fără moștenitori, numită și „prădalnică”. În secolele XIV-XVI, domnitorii au grupat satele domnești, în special în Moldova, alcătuind ocoale, în jurul unui târg, oraș, cetăți, dar cu sarcini asemănătoare celorlalte sate din ținuturi, fiind puse sub autoritatea unui dregător numit de domn, vornic sau ureadnic. Fiind total scoase de sub jurisdicția ținutului, erau reprezentate de un vătăman ales de săteni. Celelalte sate domnești, aveau câte un pârcălab care strângea veniturile și administra satul, în colaborare cu obștea. Satele boierești. Unele aparținuseră stăpânilor feudali anterior întemeierii și fuseseră donate de domnitor în virtutea lui „dominium eminens”, altele fuseseră dobândite prin cumpărare, moștenire, donație, cotropire, stăpânire întărita de domn. Prin hrisov de imunitate dat de domn se interzicea anumitor dregători sau slugilor domnești să-și exercite autoritatea asupra acestor sate. Stăpânul feudal al satului avea un organ al sau, pârcălab în Țara Românească și vornic sau ureadnic în Moldova. Acesta se ocupa de administrarea satului, strângea veniturile cuvenite stăpânului, transmitea poruncile lui, repartiza țăranilor muncile și îi silea să le execute, urmărindu-i când aceștia fugeau. Acest organ exercita și dreptul de judecată al stăpânului asupra țăranilor dependenți, în pricini mărunte, putând aplica și pedepse, gloabe sau bătaie. În satele din Moldova exista și un reprezentant al obștii, numit vătăman, recrutat ca și reprezentantul stăpânului feudal dintre țăranii dependenți, recompensați cu scutire de dări și de munci, care erau suportate de ceilalți. Satele mănăstirești aveau o administrație foarte asemănătoare cu aceea a satelor boierești; ele erau administrate de egumenul mănăstirii care avea un reprezentant în sat, pârcălab, respectiv vornicel și vătăman, ca reprezentant al obștii. Egumenul împreună cu soborul judeca pricinile mărunte și se ocupau de problemele administrative. Existau și sate, care deși așezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc și populate cu țărani aserviți, aveau un regim special – sloboziile, întemeiate pentru a popula un ținut sau a repopula un sat, prin hrisov domnesc. Scutite de dări și munci, de obicei pe o perioadă limitată, bucurându-se de un regim administrativ și juridic asemănător obștilor libere, primele slobozii fiind atestate documentar începând cu secolul al XV-lea. Hrisoavele care consfințeau sloboziile, pe lângă avantajele fiscale, mai cuprindeau clauze privitoare la judecata locală ce revenea „bătrânilor aleși”, și a hotărâri asupra asimilării străinilor în cadrul slobozeniei. După expirarea termenului de scutire, slobodnicii treceau „în rând cu țara”, fiind asimilați sub raportul obligațiilor fiscale cu ceilalți contribuabili. Privilegiile puteau fi reînnoite printr-un nou hrisov, sau din motive de echitate fiscală puteau fi retrase. Organizarea administrativă a satului transilvănean poarta pecetea vechii organizări a obștii sătești în care a trăit de secole populația autohtonă. În fruntea comunității sătești se găsea un jude sau un cneaz cu atribuții legate de repartizarea pământurilor și dărilor între membrii obștii, de soluționarea diferendelor dintre aceștia, de a-i reprezenta în fața autorităților etc. Unii dintre aceștia primind privilegii de la rege intrau în rândurile micii nobilimi sau căpăta din partea principelui și a regelui diferite atribuții administrative asupra mai multor sate, atribuții pe care le exercitau potrivit vechiului drept românesc. Aceștia judecau pricinile mărunte dintre țărani, ridicau birurile, erau șefii oștilor de la sate, administrau pământurile fiscului în numele regelui sau al principelui. Cneji neprivilegiați au intrat, după cotropirea obștilor de nobili, în subordinea acestora, devenind reprezentanții lor față de țărănimea aservită. Ei reprezentau satul în fața autorităților. Figura centrală a administrației sătești în toată perioada voievodatului și a principatului a reprezentat-o judele. Fiecare sat avea un jude propriu, pe lângă care erau jurați aleși de obște. În Banat, judele satului și păstrează vechea denumire de cneaz, sau chinez. Dregători mai mari peste juzi și cnezi erau crainicii a căror autoritate se întindea asupra mai multor sate. Ei erau funcționari de district cu competente fiscale și administrative. 3. Trăsăturile generale ale fiscalității medievale românești. Categorii de dări  Trasaturile generale ale fiscalitatii medievale romanesti. Categorii de dari Până la constituirea Țărilor Române nu se poate vorbi de o organizare fiscală, cu toate că anterior constituirii acestora, locuitorii erau datori față de căpeteniile cnezatelor și voievodatelor cu anumite dări în natură și în muncă. Necesitățile de organizare și funcționare a statelor feudale, de apărare a hotarelor și păstrarea independenței, impuneau în mod obiectiv, ca toți locuitorii țării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective, necesitățile statului impunând în principal organizarea fiscalității în Țările Române, fenomen caracteristic și altor societăți medievale. Veniturile statului la începuturile sale au provenit, în general, din domeniul domnesc, din dări ocazionale ale supușilor, din vămi și din amenzi. La sfârșitul secolului al XIV-lea, dar mai cu seamă în secolul următor, aceste venituri, dări în natură, munci și amenzi încep să capete caracter regulat și să ia diferite denumiri. La începutul secolului al XV-lea o obligație nouă a antrenat locuitorii, generalizându-se și căpătând caracter permanent, numită bir în Țara Românească și dare în Moldova. Impozitul în bani la români s-a născut sub imperiul întreprinderilor militare, al cerințelor războaielor pentru apărarea țării. Domnia, atunci când acorda imunități, scutiri de dări și slujbe, nu renunța aproape niciodată la bir și la oaste în favoarea privilegiaților, așa cum proceda cu unele obligații în natură și în muncă, ceea ce arată importanța celor dintâi pentru veniturile statului. De-a lungul întregului ev mediu fiscalitatea s-a dovedit excesivă, fapt ce a generat numeroase mișcări sociale, dominația otomană asupra Țărilor române și răspunderea solidară în cadrul unităților fiscale, influențând cuantumul dărilor. Abuzul și arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce privește stabilirea dărilor cât și încasarea acestora. Tezaurul era o formă primitivă a finanțelor statului, într-o epocă în care nu exista buget, cu prevederi de încasări și cheltuieli. Ca și în cazul altor state medievale, tezaurul constituia o rezervă de metale prețioase și obiecte de mare valoare, aflată la dispoziția domnitorilor, la care se recurgea numai în cazuri extreme, când mijloacele bănești furnizate de cămara domnească sau vistieria statului nu acopereau necesitățile, fiind epuizate. Tezaurul s-a constituit mai ales prin retragerea din circulație a unor sume de bani, provenite din dări, transformate apoi în lingouri de aur și alte obiecte de mare preț. Pentru valoarea lor excepțională, ca și pentru rosturile pe care le îndeplineau, tezaurele erau depozitate în locuri ascunse, bine păzite, în turnuri sau pivnițe de cetăți. Creșterea economiei bănești, intensificarea circulației monetare la sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea fac ca tezaurele să cadă în desuetudine, domnii Țărilor române își vor depune averile, constând din monede și lingouri de aur, începând cu Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la bănci din străinătate, la Viena sau Veneția. Instituția centrală și cea mai importantă în organizarea fiscală și financiară a statului feudal românesc a constituit-o vistieria. Numele acestei instituții, de origine bizantină se explică tocmai prin sarcina ei de a păstra vesmintele de preț ale conducătorilor statului, vestis, însemnând în limba latină haină. Fiind considerata inima finanțelor statului, unde se concentrau toate datele de constatare privitoare la contribuabili și la materia impozabilă, și unde se ține evidența cheltuielilor statului, vistieria a fost creată odată cu formarea statelor, sub o formă rudimentară fiind atestată documentar, atât în Moldova cât și în Țara Românească la începutul veacului al XV-lea, în frunte cu un protovistier, iar apoi, pe toată durata orânduirii feudale, dregătorul cel mai înalt în rang fiind marele vistier. La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiție, adică din dările ce vizau și se aruncau pe întreaga avere a contribuabililor. Toate acestea erau consemnate într-un catastif central, realizat în funcție de catastifele întocmite în fiecare județ sau ținut, în două exemplare, unul rămânând la vistieria centrală, unde se consemnau și reducerile sau scutirile de dări. Unele încercări ale domnitorilor din secolul al XVIII-lea de a o reuni cu cămara domnească au eșuat, dat fiind importanța financiar-fiscală pentru stat. Spre deosebire de vistierie, cămara constituia o instituție particulară personală a domnitorului, și era mai veche decât vistieria, fiind alimentată la început din veniturile de pe domeniul domnesc, de la ocne, vămi, ulterior adăugându-se amenzile și dările de cotitate: oierit, dijmărit, goștină, vinărici etc. Atât vistieria cât și cămara domnească, care avea în frunte pe marele cămaras erau găzduite de palatul domnesc. Veniturile vistieriei erau menite a servi  necesități publice, de întreținere a oastei și cetăților, de a achita obligațiile bănești către puterile suzerane iar mai târziu lefurile dregătorilor, pe când veniturile cămării erau destinate domnului și familiei sale. Această situație a impus o separare, începând cu a două jumătate a secolului al XV-lea a veniturilor cămării de cele ale vistieriei, în realitate, domnii țărilor române, și cu deosebire cei fanarioți cheltuiau deopotrivă pentru ei și pentru țară bani din vistierie. Ca în toate statele epocii feudale, după principiul așezării lor dările se împărțeau în: a) dări de repartiție, la a căror așezare se ținea seamă de potențialul fiscal al contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale. Inițial a existat o singură asemenea dare, birul sau darea, pe măsură înaintării în timp, ea s-a diversificat, ajungându-se la sfârșitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări. Era principala obligație fiscală, în sarcina tuturor claselor și categoriilor sociale, cu excepția beneficiarilor de scutiri. Până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, adică până la instaurarea dominației otomane, birul se plătea în două trei rate anuale, apoi aceste rate se înmulțesc ajungându-se să fie chiar rate lunare sau bilunare, fără scădere a cuantumului ratei în următoarele două secole. Ca dări de repartiție mai sunt atestate documentar și birul slujitoresc, birul de haraci, birul de fum, birul de lună, în Țara Românească și darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească, ughii de casă, în Moldova. Dările de repetiție erau percepute direct de organele fiscale domnești prin intermediul unor dregători numiți birari. b) dările de cotitate sunt mai vechi decât dările de repetiție și apar în documente începând cu secolul al XVI-lea. Ele au durat toată perioada orânduiri feudale, mai importante fiind: oieritul, numit în Țara Românească și vama oilor iar în Moldova goștina de oi, era darea pe oi, plătită proporțional cu numărul lor iar din secolul al XVII-lea, se plătea câte 10-15 bani de fiecare oaie. Goștina sau darea de porci, era numită și vama porcilor, ajungând și ea să fie plătită în bani, 8-12 bani de porc, după perioada și categorie socială. Dijmăritul era darea de stupi numită și albinărit în Țara Românească și deseatina de albine în Moldova. Se dă unul din zece stupi, iar de la sfârșitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani de stup. Vinăriciul, numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin era darea de vin, inițial o zecială, iar mai târziu, ca și celelalte a devenit bănească. Cotitatea din cereale, găleata, iliș, ajung din dări în natura, dări plătibile în bani. Între obligațiile locuitorilor țărilor române erau și unele cu caracter special, cum ar fi, prestațiile în munca în interes public sau al domniei, la cetăți, iazuri, mori, drumuri, poduri, cărăușii și slujbe legate de oaste: straja, paza, posada, găzduirea și întreținerea diferiților dregători ai domniei, dar mai cu seamă a celor în slujba fiscului, conace sau mertice, sau obligația pentru populația birnica de a da cai de olac pentru serviciul de transmitere a veștilor sau a solilor. Cea mai mare parte a slujbelor și muncilor puteau fi convertite de domn în obligații bănești sau puteau fi răscumpărate cu bani, maiale în secolul al XVIIIlea. Categoriile fiscale erau identice cu clasele și categoriile sociale, cu stările, obligațiile fiscale fiind invers proporționale cu categoria socială a contribuabilului; cu cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât era supus la mai puține obligații fiscale. Țărănimea era supusă tuturor dărilor, marii boierii, clerul înalt, mănăstirile fiind scutite de unele dări, iar categoriile sociale de mijloc, curteni, slujitori, târgoveți, preoți, beneficiau de un sistem fiscal avantajos. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, în ambele țări, fiscul împarte populația în două mari categorii: breslele fiscale, categorie eterogenă care reunea peste 30 de grupuri social-economice, de la marii boieri împărțiți după criterii administrative în două bresle, cei cu slujbe și cei fără slujbe, la negustori divizați pe bresle după origine, la preoții de mir, sutași și slujitori, alcătuind fiecare o breaslă fiscală, și birnicii, categorie care cuprindea țărănimea atât cea liberă cât și cea aservită, fiscul nefăcând distincție între ele, cu o contribuție masivă la veniturile statului feudal românesc. În Transilvania, trei categorii de obligații apăsau țărănimea dependentă: față de stat, față de stăpân, de moșie și față de biserică. Obligația țărănimii față de stat era determinată, de obicei, de „venitul cămării”, plătită la început în natură, ea s-a transformat într-o dare în bani al cărui cuantum a fost fixat prin diverse diplome regale. Tot statului țărani mai plăteau și o dare de pământ numită „terragium”, ce se achita fie pe gospodării, fie global pe unități administrative. Treptat, darea funciară se va transforma într-un fel de cens, pe care cu timpul avea să-l plătească și comunitățile orășenești. Uneori regii obligau, în cazuri de primejdii excepționale, pe țărani să plătească unele dări extraordinare, cunoscute sub numele de „ajutoare sau subsidia”. Țăranii români plăteau cămării regale o dare în oi, iar țăranii secui o dare în boi. În epoca principatului, obligațiile față de vistieria principelui au continuat să crească, acum făcându-se distincția între venituri camerale și venituri provinciale. De primele, principele putea uza fără nici un control, ele proveneau din batere monedelor, exploatarea minelor și salinelor, dări și dijme, taxe din importul de mărfuri etc. Cea de a două categorie, veniturile provinciale se substituie subsiilor, devenind impozite permanente, erau fixate de diete în conformitate cu cererile principelui, urmând a fi strânse pe „națiuni”, proporțional cu numărul de gospodari, urcând simțitor datorită raporturilor de vasalitate față de turci. Obligațiile fiscale ale Transilvaniei față de poartă erau susținute de o dare specială, plătită de locuitori în monedă, după fiecare „poartă”. Dijma bisericească a fost plătită în parte principelui, care de obicei o arenda stăpânilor de moșie, iar de ceea ce mai rămânea beneficia clerul. Datorită arendării dijmei bisericești nobililor, aceasta devine începând din secolul al XVIIlea o obligație a tuturor țăranilor, inclusiv a ortodocșilor, țărani români. Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era „poarta iobăgească” care desemna potențialul economic al gospodăriei iobăgești, care servea drept criteriu pentru stabilirea impozitelor, indiferent de numărul persoanelor, număr ce a fost stabilit la zece prin Aprobatae Constitutiones. Strângerea dărilor era încredințată în Transilvania, unor mici dregători numiți dijmuitori, care primeau un procent din acestea, iar în cele două țări române, birarilor, înlocuiți ulterior cu dregători specializați în strângerea diferitelor categorii de dări. Ca organe de impunere existau: birari de județ, samnicii, zlotașii, iar ca organe de percepere birarii sau dăbilarii în Moldova, precum și alți slujitori mai mărunți: vistiernicei, găletari, fumari, dijmari, goștinari, olăcari etc. Începând cu a două jumătate a secolului al XVI-lea, dregătorii fiscului intrau și pe teritoriile de imunitate feudală. Ca o compensație dată stăpânilor de moșii de către domnie pentru încălcarea vechilor lor privilegii, se creează instituția județelor de bir, prin care domnul concedă unor mari dregători sarcina impunerii și colectării dărilor în câte un județ, în schimbul a 10% din încasări. Satele în care se așezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare județ. Strângătorii de dări, fie de repartiție, fie de cotitate aveau întreținere gratuită pe perioada colectării și beneficiau de o cotă în bani de la fiecare gospodărie, în cuantumul fixat de domnie și variabil de la obligație la obligație. Această cotă purta numele de cusur sau răsură la dările de repartiție și plocon la cele de cotitate. În fiecare județ funcționau câte unul sau doi birari de județ, precum și mai mulți birari. În anul 1653, domnitorul Matei Basarab dispune înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunțit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal și averea de care dispuneau. Acest recensământ poartă numele de „seama talerului”, după suma convențională la care era evaluată puterea de contribuție, suma care era apoi repartizată pe județe, sate, categorii sociale și gospodarii. Un sistem similar a existat și în Moldova, cota convențională purtând numele de „potronic” tot o monedă, subdiviziune a talerului. Acest sistem al cotelor convenționale a fost perfecționat ulterior atât în Țara Românească cât și în Moldova, urmărindu-se simplificarea sistemului fiscal. La începutul secolului al XVIII-lea, toate dările de repartiție au fost concentrate într-una singură, care urma să fie achitată în patru rate anuale, numite în Moldova sferturi, iar în Țara Românească, seamă mare, haraci, seama a doua, seama a treia, corespunzând unor trimestre. Acest sistem impus de Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și de Antioh Cantemir în Moldova, avea avantajul restrângerii numărului de obligații și înlăturării numărului mare de organe fiscale și desființării parțiale a răspunderii solidare. Sistemul acesta a fost când părăsit, când reluat, după cum li s-a părut domnitorilor fanarioți că este mai potrivit pentru ei de a strânge din țară în cât mai scurt timp cât mai multe venituri. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. M.Liviu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4.D.Țop, I.Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. TEMĂ DE REFLECȚIE Orașele și satele medievale MODELE DE TESTE 1. Cine avea dreptul de a înființa târguri și orașe: a. proprietarul moșiri pe care se înființa târgul sau orașul b. domnitorul țării c. se constituiau prin simpla așezare a locuitorilor 2. Organizarea administrativ-teritorială tradițională în Evul Mediu a. județe și comune; b. județe, orașe și sate; c. ținuturi, orașe și comune. 3. Obligațiile fiscale în Evul Mediu erau constituite din: a. dări de cotitate b. dări de repartiție c. dări de cotitate și repartiție RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctele a și b 2. Punctul a 3. Punctul c Capitolul V ADMINISTRAȚIA ȚĂRILOR ROMÂNE ÎN PERIOADA GUVERNĂRII ABSOLUTISTE 1 3 4 6 7 1. Cuprins 22. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 5 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste       Cuprins Destrămarea structurilor medievale și apariția celor Reforme și noi structuri în administrație Organizarea administrativă. Orașele și satele. Dregătoriile centrale și locale Organizarea fiscală. Dări și contribuabili. Modul de impunere. Aparatul fiscal moderne  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind destrămarea structurilor medievale și apariția celor moderne, aspecte privind organizarea administrativă și organizarea fiscală  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază privind conceptul de dregătorie, organizare fiscală, reformă 1. Destrămarea structurilor medievale și apariția celor moderne  Destramarea structurilor medievale si aparitia celor moderne Începând cu secolul al XVIII-lea în toate cele trei Țări Române a fost instaurată monarhia de tip absolutist, care a îmbrăcat forme variate, în funcție de particularitățile dezvoltării fiecăreia din aceste țări, dar în toate cazurile a impus transformarea nobilimii în funcționari publici, limitarea privilegiilor sociale și înlocuirea monarhiei de drept divin prin guvernare pe bază de drept natural și contract social, încurajarea forțelor productive din cadrul societății. Monarhia de tip absolutist a cunoscut într-o primă perioadă forma regimului politic fanariot în Moldova și Țara Românească, căruia în Transilvania i-a corespuns regimul politic iosefinist, urmat apoi de regimul regulamentar și de cel post-iosefinist, cu trăsături distincte. În speranța că va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul numirii unor domnitori, de regulă din rândul grecilor fanarioți. Regimul fanariot se caracterizează prin întărirea puterii centrale cu ajutor turcesc. Domnitorii fanarioți cârmuiau în general, după „moda turcească”, adică autoritar, desființând dreptul de plângere a boierimii la Poartă. Ei admit să restrângă suveranitatea țărilor române în relațiile lor externe, dar fără a înlătura, pe plan extern calitatea acestora de subiect de drept și, încercând în același timp, reforme cu caracter luminist pentru țară. În evoluția sa regimul turco-fanariot cunoaște două faze: din anul 1711 până în anul 1774, și de la pacea de la Kuciuk-Kainardji până în anul 1821. Dacă în prima fază dominația otomană a adus grave încălcări autonomiei celor două țări românești, în cea de a două fază reușesc să-și dobândească treptat unele drepturi politice și economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia și Rusia. Regimul iosefinist instaurat în Transilvania își propunea, în principal, reforme cu caracter iluminist, reforme care nu urmăreau înlăturarea vechii orânduiri, ci consolidarea acesteia prin promovarea forțelor de producție, satisfăcând în mod aparent interesele generale, dar paralizând în fapt tendințele de transformare radicală a vechii societăți. În anul 1756 Transilvania a fost proclamată Mare Principat, de la această dată împăratul Austriei a devenit și mare principe al Transilvaniei, exercitând conducerea centrală a Transilvaniei prin intermediul Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia funcționa Cancelaria Aulica Transilvana, încă din anul 1695 complet separată de cea a Ungariei. Principele exercita puterea executivă, având dreptul de a conduce activitatea tuturor organelor administrative centrale din Transilvania. Celui mai înalt dregător, care îl reprezenta pe împărat purta titlul de guvernator, fiind ales de Curtea de la Viena dintre candidații votați, aleși în Dieta Transilvaniei. În fruntea Banatului, ajuns în anul 1718 în stăpânirea austriecilor era numit de Curtea de la Viena, dintre înalți funcționari de la Curte, un președinte, de obicei un general, care cumula atribuții civile și militare. Domnii fanarioți care guvernau în Principatele române erau numiți direct de către Poartă din rândul familiilor grecești bogate și influente, care se aflau în serviciul sultanului. Ca o expresie a dominației otomane, instituția domniei se transforma într-un instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a țărilor române, scop în care Turcia a instituit sistemul confirmării domnitorului la câțiva ani după numire, confirmare condiționată totdeauna de îndeplinirea unor obligații economice împovărătoare și al mutării domnului dintr-o țară românească în cealaltă. Prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji, ca și printr-o serie de firmane s-a dat curs, în parte, cererilor privind stabilitatea domniei, iar prin pacea de la Iași din anul 1792, durata domniei a fost fixată la șapte ani, domnul putând fi schimbat numai pentru greșeli grave. Din anul 1802, aprecierea acestor greșeli precum și a abuzurilor domnitorilor fanarioți revenea Rusiei, care putea interveni în favoarea țărilor române. Principalele atribuții administrative ale domnitorului constau în numirea dregătorilor, înființarea de târguri sau sate, eliberarea de pașapoarte etc. Regulamentele organice, alături de unele tendințe de modernizare a Statului, cuprind și încercarea de revenire la „regimul nobilar”, ca urmare a presiunii boierimii, pentru a limita puterea domnului și de a redobândi dreptul de a înainta plângeri la Poarta. Aceste regulamente prevedeau ca domnul să fie ales pe viață de Obșteasca adunare extraordinară dintre marii boieri, cu o vârstă minimă de patruzeci de ani. Regimul regulamentar nu a fost un regim constituțional propriu-zis, deoarece Regulamentele erau simple acte fundamentale, iar Adunarea obștească nu avea caracterul unui organ reprezentativ, ci al unuia pe stări. Teoretic domnul își păstra prerogativele suverane, fiind șeful administrației, calitate în care numește sau destituie pe dregători, acorda titluri nobiliare, dregătorii, fiind și șeful finanțelor. În exercitarea atribuțiilor ce le reveneau, domnii erau ajutați de un Sfat restrâns, constituit din marii dregători, pe lângă care mai funcționau „Divanurile”, adică adunări mai largi, formate din dregători mari și mici și din dregători personali ai domniei. În Transilvania, guvernatorul era ajutat de un guberniu alcătuit din 12 consilieri, aflați ca și guvernatorul sub autoritatea Cancelariei Aulice. Sub Leopold al II-lea, urmașul lui Iosif al II-lea, marea nobilime încearcă să recapete pozițiile pierdute și impun împăratului revenirea la vechea organizare dinainte de legea urbarială din anul 1764, dar pe baza noilor idei ale vremii: principii constituționale, contract social, suveranitatea poporului, drepturile omului și cetățeanului. Deoarece nu exista o categorie socială capabilă să dea un conținut nou acestor aspirații politice, nobilimea a înțeles să le aplice în interesul ei, reducând poporul suveran la stările privilegiate, „egalitatea” la egalitatea nobilimii de rând cu cea de rang, iar „contractul social” la contractul dintre nobilime și împărat. În felul acesta, împăratul Leopold al II-lea și nobilimea au ajuns la un compromis în vederea restabilirii vechilor instituții, a imunităților nobiliare și la înăsprirea regimului aplicat păturilor productive. 2.Reforme și noi structuri în administrație  Reforme si noi structuri in administratie În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, procesele de criză au îmbrăcat forme mai grave în toate sectoarele vieții sociale. Ideologia reformistă de factură naturalistă și iluministă, reprezentată în țările române prin varianta conservatoare, numită și despotism luminat, a antrenat o serie de schimbări și îmbunătățiri ale mecanismelor socio-politice. Timp de aproape zece ani, între anii 1739 și 1749, Constantin Mavrocordat a făcut eforturi susținute, asemănătoare în ambele țări române, pentru a realiza o largă reformă în câteva sectoare principale ale vieții sociale și de stat. Baza reformei o reprezintă „Constituția” publicată în anul 1741, pe care domnul o va aplica în aceiași formă atât în Țara Românească, după reîntregirea Olteniei, cât și în Moldova, atunci când a ajuns domnitor aici. În Țara Românească rumânia a fost desființată și înlocuită cu starea de clacas, măsură prin care moșiile rămâneau boierilor ca un drept de proprietate ereditar, iar rumânii au dreptul de a se răscumpăra, fie că stăpânul moșiei era sau nu de acord. Eliberați de vecinie, dar fără pământ, ne mai putând fi strămutați de stăpân sau vânduți odată cu moșia, pentru a putea folosi pământul trebuiau să lucreze stăpânului moșiei câte 12 zile pe an, devenind deci clacași. Desființarea veciniei în Moldova s-a făcut abia în anul 1749, foștii vecini neavând însă dreptul de a se muta când ar fi voit, iar zilele de clacă fiind stabilite la 24, dublu deci, față de Țara Românească. Țăranii fiind în continuare lipsiți de pământ au rămas grevați de o serie de servituți față de stăpânii de moșii, care au căutat să le mărească numărul zilelor de clacă. În fruntea unităților administrative principale, județ și ținut, locul pârcălabilor a fost luat de ispravnici, cărora li s-au fixat clar atribuțiile. Noii dregători ai administrației publice locale au fost supuși unei supravegheri permanente din partea domnului. Ispravnicii aveau îndatorirea de a explica locuitorilor măsurile luate de domn, care citea în mare parte rapoartele ispravnicilor și chiar le răspundea, aprobându-i sau mustrându-i. Rapoartele trebuiau să fie redactate în limba română. Ispravnicii au mai primit instrucțiuni cu privire la străinii care voiau să se așeze în orașe sau sate, la obligațiile proprietarilor de moșii și ale clăcașilor, la zaherele, adică la măsuri pentru aprovizionarea oastei otomane aflată în campanie, conace, cai de olac etc. În județe sau ținuturi, nici un „om gospod” nu putea intra fără voia ispravnicului, orice misiune ar fi avut. În cazul înlocuirii din funcție, ispravnicii erau obligați să lase înlocuitorilor toate instrucțiunile pe care le primiseră anterior. În felul acesta, prin reforma administrativă, Constantin Mavrocordat a urmărit să curme abuzurile slujbașilor locali, să desființeze suprapunerile de atribuții, să întărească autoritatea ispravnicilor care erau reprezentanți ai puterii centrale în județe și ținuturi. A fost reformat și sistemul de impunere și de percepere a dărilor, în locul multiplelor dări care se percepeau a fost introdusă o dare anuală plătibilă în patru rate trimestriale. Pentru aceasta, toți locuitorii impozabili urma să ia „pecetea”, adică fișa de impunere, care era personală. Slujbașii încasatori ai dărilor vistieriei primeau listele locuitorilor cu sumele de plată fixate de obștea satului după starea materială a acestora, operațiune numită „cisluire”. Pentru fiecare așezare rurală se întocmeau câte două asemenea liste semnate de slujbașul local al vistieriei, de vătăman și vornicel, dintre acestea una se trimitea la vistierie și alta revenea agentului încasator. După operația de impunere, așa numita „cecatură”, adică controlul spre a verifica dacă fiecare locuitor impozabil își primise „pecetea”, cei găsiți fără, urmau să plătească dublu. Se desființează obiceiul ca slujbașii statului aflați în deplasare să fie întreținuți de locuitori, obligându-i să plătească, în bani masa și casa, sau „conacul”. Ispravnicii, ca șefi ai administrației județelor și ținuturilor, au fost obligați să realizeze recensămintele fiscale, ce trebuiau să fie clare și detaliate. Ei trebuiau să informeze pe domn despre „starea lucrurilor”. Existau și „inspectori fiscali”, numiți zapcii, care trimiși pe teren aveau obligația de a grăbi încasarea dărilor, ei erau întreținuți pe cheltuiala agenților fiscali locali. În Transilvania, încercările unor suverani luminați de a salva perimata orânduire feudală prin reforme nu au dus la rezultatele așteptate. Decretul de toleranță religioasă acordat de Maria Tereza românilor din Transilvania în anul 1759, efect al luptei de aproape două decenii a lui Inochenție Micu a fost urmat de o răscoală a acestora cu caracter antifeudal, anticatolic și antihabsburgic, condusă de Sofronie din Cioara. Situația grea a țărănimii sub raport social, creșterea robotei, dări și munci nelimitate, deposedarea de pășuni și păduri, îngrădirea dreptului de cârciumărit etc., precum și sub raport național, a dus la marea răscoală țărănească din anul 1784. Condusă de Horia, Cloșca și Crișan, a avut ca urmare, prin patenta imperială din anul 1785, desființarea dependenței personale și legării de glie a țăranilor, ca și dreptul de a dispune de bunuri și de a-și alege o meserie, libertatea pășunatului, limitarea obligațiilor de cărăușie. Absolutismul, care la început a avut un rol progresist a devenit cu timpul, și în țările române, din cauza tendinței sale de tutelă și control asupra tuturor laturilor vieții sociale o frână în calea dezvoltării forțelor de producție. În timpul administrației ruse, care a durat până în anul 1834, ca efect al Tratatului de la Adrianopol din 1829 și a Convenitei de la Ackerman, comisii formate din patru boieri și un secretar, atât în Țara Românească cât și în Moldova au procedat la întocmirea Regulamentelor Organice, care nu au reprezentat o constituție, nefiind expresia voinței poporului, ci primele legi fundamentale de organizare a țărilor române prin care, înlocuindu-se în parte sistemul feudal, s-a stabilit o organizare de stat întemeiată formal pe principiul separației puterilor, stipulând și norme referitoare la organizarea administrației. Conducerea administrației era încredințată sfatului administrativ, format din ministrul de interne, ministrul de finanțe și marele postelnic, și care delibera sub președinția ministrului de interne, probele deosebite erau rezolvate de sfatul administrativ extraordinar, convocat de domn și prezidat de acesta. Regulamentele Organice au înființat ministerele, alături de alte organe de stat, cum erau: Departamentul vorniciei dinlăuntru, care conducea afacerile interne, lucrările publice, învățământul, agricultura, sănătatea și asistența socială; Departamentul finanțelor, având în sarcină: vistieria, finanțele, industria și comerțul; Ministerul Justiției, condus de marele logofăt al dreptății; Secretariatul de stat sau postelnicia, condus de marele postelnic, șeful cancelariei domnitorului. S-a organizat totodată și învățământul în limba română, limbă care a fost declarată limba oficială a țării. Regulamentele Organice cuprindeau importante dispoziții privitor la organizarea financiară, stabilind un nou sistem de așezare a impozitelor. S-a stabilit condiția juridică a funcționarilor publici, care deveneau salariați ai statului, primind leafă fixă, interzicându-li-se a mai realiza venituri din slujbe, ca anterior. În pofida caracterului limitat al reformelor introduse, Regulamentele organice au marcat, sub raportul organizării centralizate, un însemnat pas înainte în procesul de creare a statului român modern. 3. Organizarea administrativă. Orașele și satele. Dregătoriile centrale și locale  Organizarea administrativa. Procesul de destrămare a feudalismului și încurajarea dezvoltării unor noi forțe de producție a antrenat și eforturi de modernizare a administrației de stat, în primul rând prin lărgirea obiectivelor administrative, care în feudalism erau reduse la menținerea ordinii și la fiscalitate. Primul pas în acest sens l-a făcut Alexandru Ipsilanti în anul 1775 prin crearea Obșteștii epitropii, iar cel următor l-a realizat Regulamentele organice prin separarea administrației de justiție, interzicerea organelor administrative de a mai judeca, salarizarea organelor administrative și stârpirea abuzurilor. Structura administrației locale a păstrat, în general, schema diviziunilor teritoriale din perioada precedentă, cu unele modificări intervenite asupra diferitelor diviziuni administrative regionale. Împărțirea din punct de vedere administrativ și judecătoresc în două părți a Moldovei a fost păstrată și adoptată și în Țara Românească. În anul 1761 fiind dublată de către domnitorul Constantin Mavrocordat dregătoria de mare vornic și s-a împărțit Muntenia în: Țara de Sus și Țara de Jos, fiecare conduse de câte un vornic. În componența Țării de Sus au fost încadrate și județele din Oltenia, importanța acesteia fiind mai mare decât a Țării de Jos. Corelativ cu aceasta împărțire s-a dublat și marea logofeție, în vremea lui Alexandru Ipsilanti fiind numiți doi vel-logofăți. Aceiași dublare a dregătoriei de vornic și de logofăt o întâlnim și în Moldova, anaforaua din 1776 amintind de cei patru vornici, câte doi pentru Țara de Sus și doi pentru Țara de Jos, precum și de doi vel-logofăți. Județele și ținuturile au rămas în toată această perioadă lipsite de personalitate jurdică. În Țara Românească, numărul județelor a fost de optsprezece până în anul 1844, când s-a desființat județul Săcuieni. În Moldova, din 23 de ținuturi, câte erau în vremea lui Dimitrie Cantemir, au rămas 16 în timpul Regulamentelor Organice, iar în anul 1835, desființându-se ținuturile Herta, Hârlău și Cârligătura au rămas numai treisprezece. Până la adoptarea Regulamentelor Organice, județele și ținuturile au fost conduse de ispravnici, după regulile stabilite prin reforma lui Constantin Mavrocordat. Numirea ispravnicilor se făcea la înscăunarea domnitorului odată cu numirea marilor dregători și depindeau de marele vistier. La început erau numiți câte doi numai în unele județe sau ținuturi, mai târziu la fiecare dintre acestea având ca sarcină de a reprezenta domnia în ținut, să execute toate poruncile domnești și să asigure apărarea orânduirii feudale. Atribuțiile ispravnicilor au fost până la adoptarea Rgulamentelor Organice foarte largi: fiscale, administrative, judecătorești și polițienești. Principala lor atribuție a fost aceea de a strânge dările cuvenite domniei și vistieriei, de a constrânge populația să facă muncile și slujbele datorate după obicei, fie domniei, fie boierilor sau mănăstirilor. În fiecare județ sau ținut pentru evidența contabilă funcționa un sameș, numit de marele vistier. Pentru executarea hotărârilor și constrângerea populației, ispravnicii aveau la dispoziție o unitate militară, care purta diverse denumiri: panțiri și călărași în Moldova, dorobanți în Țara Românească. În anul 1775, domnitorul Alexandru Ipsilanti a mai înființat în fiecare județ câte o polcovnicie compusă din polcovnic, care depindea de marele spătar, și slujitori numiți poterași, folosiți și pentru prinderea răufăcătorilor, purtând generic denumirea de „zapcii”, având și sarcina de agenți de executare. Regulamentele Organice au modificat denumirea, modul de numire și atribuțiile ispravnicilor. În Țara Românească ei au fost numiți „ ocârmuitori de județe”, iar în Moldova „ispravnici-administratori”. Ei erau numiți pe termen de trei ani de către domn dintre candidații propuși de sfatul administrativ, atribuțiile lor rămânând numai administrative, fiindu-le retrase cele judecătorești și nu au mai depins de marele vistier ci de ministrul treburilor dinlăuntru. Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, atât în Țara Românească cât și în Moldova s-a creat o nouă subdiviziune administrativă a județului, și anume plasa. Cu sensul de subdiviziune administrativă și cu această denumire de „plasa” a apărut inițial în Oltenia în timpul stăpânirii austriece între anii 1718-1739, fiind apoi extinsă în toată Țara Românească și în Moldova sub denumirea de „ocol”.  Orasele si satele În Țara Românească denumirea de plasa a fost păstrată numai pentru zonele de șes, în zonele de munte, plașile s-au numit plaiuri. Plaiul își are o origine mai veche, el grupa sate de munte sub conducerea unor vătafi de plăieși. De la Constantin Mavrocordat plaiul a devenit unitate administrativă subordonată județului, condusă de un vătaf de plai, care alături de sarcinile vechi a primit și atribuții noi: să strângă dările de la plăieși, să numească pe pârcălabii satelor din plai și să judece pricinile mărunte dintre plăieși. Vătafii de plai erau numiți inițial de domn, apoi numai confirmați în funcție de acesta și erau plătiți în natură, câte un miel și un caș de la fiecare stână, câte o zi de clacă pe an de la plăieși și beneficiau de scutiri de dări. Plasa era condusă în Țara Românească de zapciul de plasă, iar ocolul în Moldova era condus de ocolaș, ambii numiți de ispravnici. Alexandru Ipsilanti a dispus ca aceștia să fie numiți de domn, și față de vătafii de plai nu aveau ca sarcină paza marginilor, nu judecau pricini și nu erau retribuiți în natură, ci primeau simbrie în bani. Regulamentele Organice au modificat structura plășii. Funcția de vătaf de plai a fost desființată, plăieșii care slujeau la paza marginilor au intrat în rândul dajnicilor, fiind înlocuiți cu jandarmeria. Plaiul și plasa erau conduse de subocârmuitor, iar în Moldova, ocolul era condus de un „privighitor de ocol”, ei erau aleși de locuitori pe trei ani, dintre boierii sau mazilii ce aveau o proprietate nemișcătoare în plasă și erau întăriți de către domn. Erau plătiți cu leafa și au avut ca sarcini: păstrarea ordinii și liniștii, sănătatea publică, prevenirea secetei și a incendiului, dreptul de a-i aresta pe răufăcători etc. La începutul secolului al XVIII-lea, orașele și târgurile au început să își piardă autonomia prin substituirea unor dregători numiți de domn, organelor orășenești alese – șoltuz și pârgari, și prin pierderea privilegiilor vechi acordate de domnie orașelor prin înlocuirea lor cu raporturi feudale între orășeni și stăpânii domeniilor pe care se aflau târgurile sau orașele. Noile orașe sau târguri se creau cu autorizații domnești pe domenii boierești, astfel că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, 85% din satele din Moldova și 60% din cele ale Țării Românești erau, total sau parțial, în dependența feudală. În orașele așezate pe domenii domnești, vechii târgoveți, beneficiind de principiul ca „aerul orașului îl face pe om liber”, își consolidează poziția față de domnie, putând dispune de locul lor prin moștenire sau prin constituire de drepturi reale, pe când în orașele dependente feudal, boierii aveau tendința ca prin controlul actelor de dispoziție, mai ales a celor cu privire la terenurile din afara vetrei târgului, să transforme pe târgoveți în clăcași. Boierii cereau domnului să limiteze așezarea țăranilor în oraș, numai cu privire la cei ce nu aveau loc de hrană pe moșie, și să li se respecte vechile privilegii în privința morăritului și al cârciumăritului. Autonomia orașelor nu a fost suprimată dintr-o dată, ci treptat, documentele arătând că în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), titlul de județ și de pârgar au dispărut în privința Bucureștiului și a altor orașe, atribuțiile lor fiind preluate de marele aga, iar în Moldova, în locul șoltuzilor și pârgarilor, pentru îndeplinirea unor acte cu caracter public s-a apelat la „orășenii bătrâni”, rol însemnat având în administrația orașelor și adunarea generală a orășenilor. Pârcălabii și ispravnicii, aveau cel mai înalt grad în administrația locală de stat, ei putând interveni, chiar dacă nu erau solicitați în administrația orașului și la judecarea unor pricini. Au fost obligați să pună la dispoziția slujitorilor vistieriei forțe pentru încasarea dărilor, și să facă publice, prin citare, în orașe, în zilele de târg și în biserici, prin preoți, toate măsurile și dispozițiile domnitorului. Datorită instrucțiunilor pe care le aveau, ispravnicii erau împuterniciți să ia măsuri cu caracter sanitar în oraș, puteau obliga pe locuitori să facă transporturi de lemne pentru construirea podurilor și străzilor, să lucreze la secarea mlaștinilor, iar în caz de epidemii să instituie carantina. La cererea obștii orășenești puteau dispune scoaterea la mezat a bunurilor celor ce nu își achitau dările. Toți agenții puterii locale de stat și centrale ce activau în orașe erau subordonați ispravnicilor, aceștia din urmă dacă comiteau abuzuri puteau fi reclamați de către cetățeni domnitorului. Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se introduce o formă nouă de administrație orășenească în principate – epitropia obștii orașului, termen împrumutat de la organizarea bisericească, colectivul de epitropi, deși dependent de puterea centrală, reprezenta obștea locuitorilor orașului. Atribuțiile epitropiei priveau gospodărirea, edilitarea și asistența socială a orașelor. Ele se creau din inițiativa obștilor locale, cu încuviințare domnească, cu scopul principal de a răscumpăra moșiile târgurilor sau târgurile. Epitropiile au continuat să existe și după adoptarea Regulamentelor organice, și să funcționeze sub o nouă denumire, cea de eforii. Prin Regulamentele Organice, orașele ce nu erau proprietatea unui stăpân feudal, au dobândit personalitate juridică și dreptul de a se administra de către un sfat orășenesc ales de locuitorii orașului. Alegerea trebuia întărită de domn, care alegea dintre membri, un președinte, numit primar. Eforiile ce reprezentau și administrau celelalte orașe, sub tutela și supravegherea statului, erau alese de locuitori, indirect în Țara Românească și direct în Moldova. În această perioadă, când orașele se înmulțesc și se dezvoltă a apărut o bogată legislație de tip urban, cum ar fi hrisovul lui Alexandru Scarlat Ghica din anul 1768, prin care se reglementa construcțiile noi în orașe, cum ar fi, texte de drept urban din manualul lui M. Fotino din anul 1777 sau textele din Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti și din Legiuirea Caragea. Din a două jumătate a secolului al XVIII-lea s-a organizat sistemul de pază în orașe. În Moldova șefii acestor servicii au fost numiți căpitani, aflați sub comanda unui vel-căpitan, subordonați cu toți marelui hatman, care îndeplinea, printre alte atribuții și funcția de șef al politiei din toate orașele tarii. Administrația fiecărui oraș avea o cancelarie și o arhivă proprie, iar comunitățile urbane aveau sigilii ce serveau la întărirea și garantare autenticității actelor emise de administrație, acestea erau încredințate periodic dregătorilor aleși, la data preluării funcției, în cadrul unor solemnități.  Dregatoriile centrale si locale Breslele au continuat să participe la actele de administrație ce interesau întreaga comunitate, în special, privind apărarea intereselor producătorilor și distribuitorilor de bunuri. Instituția de bază a satului în toată această perioadă a rămas tot obștea sătească, care și-a menținut organele ei vechi, la care s-au adăugat vechili, cu sarcina de a repartiza birul prin cisla, de a judeca pricini mărunte și de a sta în justiție ca mandatari aleși. Pentru a se asigura legătura dintre obște și domnie sau stăpânul feudal, a continuat să funcționeze și în această perioadă în fiecare sat organe existente și în perioada precedentă, pârcălabul de sat în Țara Românească și vornicul în Moldova, organe care au fost păstrate în administrație și prin Regulamentele Organice, care a stabilit ca aceștia să fie aleși pe o perioadă de un an, putând fi realeși. Conducerea colectivă a satului era formată din șase locuitori, preotul și proprietarul, căreia i se încredința „cârmuirea banilor obștii” și „cutia obștii” în care se strângeau și se păstrau veniturile rezultate, și din care se plătea simbria pârcălabului sau vornicelului, plata dorobanților, a birului pentru cei ce decedau sau fugeau din obște. Regulamentele Organice, deși au realizat un oarecare progres prin legiferarea alegerii conducerii colective a satului, dar păstrând pe proprietarul feudal, ca membru de drept în conducere, forma nouă de organizare nu a putut să facă satul, în lipsă și de mijloace materiale, să progreseze, comuna rurală fiind lipsită în continuare de personalitate juridică. Până la adoptarea Regulamentelor Organice, pentru păstorii români din Transilvania veniți în Țara Românească și Moldova au funcționat isprăvnicia de ungureni sau de „străini”, în Țara Românească existând în anul 1776 una în Oltenia și alta în Muntenia. Prin aceste ispravnicii, celor statorniciți prin migrație li se acorda un regim special, precum plata birului pe cap, nu pe cisla către ispravnicul lor, pastorii erau judecați de ispravnicul lor, nu de cel de județ. Dregătoriile centrale și-au păstrat în linii mari trăsăturile din perioada precedentă. Dregătorii era numiți și revocați de domn, numirea se face la înscăunare și la începutul fiecărui an, când toți dregătorii depuneau însemnele dregătoriei și depuneau jurământul față de domnitor. Dregătorii erau aleși dintre boieri, însă domnul avea dreptul să numească întro dregătorie și un om din popor, înnobilându-l. Accesul grecilor la marile dregătorii fiind în creșterea până la mișcarea socială din anul 1821, fiind înlăturată și regula ca fii domnitorului să nu poată fi numiți în dregătorii. Către sfârșitul secolului al XVIII-lea s-a creat, în ambele principate, un organ nou, logofătul de obiceiuri, care a primit sarcina permanentă de a ține evidența tuturor dregătorilor, cu arătarea precisă a atribuțiilor fiecăruia. Până la Regulamentele Organice, ca și perioada precedentă, dregătorii puteau cumula diferite sarcini, administrative, fiscale, judecătorești, prin noua reglementare s-a interzis acest cumul cât și acordarea vreunui titlu fără slujba corespunzătoare și nu mai erau răsplătiți cu „mila domnească”, ci cu leafă fixă. Statutul boierimii consacrat de reforma lui Constantin Mavrocord a împărțit boierimea în două categorii: dregători mari, de la marele ban până la clucerul de arie și ceilalți dregători. Coborâtorii dregătorilor erau și ei de două categorii, coborâtori din veliți, „neamurile” și ceilalți coborâtori, mazilii, aceștia din urmă nu erau scutiți decât în privința unor dări minore. În perioada fanariotă, bănia sau caimacania Craiovei menține trăsăturile feudale, atenuată de creșterea vizibilă a legăturii administrative și juridice cu puterea domneasca. Banul avea divan la Craiova și avea în subordine un polcovnic, un iuzbașă, un armaș al doilea și un portar al doilea și logofeți de divan. Din anul 1765, la Craiova funcționa numai un caimacan. Banul era rezident la București ca simplu mare dregător onorific, cel mai important din divan. Caimacanul nu mai era decât umbra vechiului ban. El primea ordine direct de la domn, lucra împreună cu subalterni numiți vătafi. Numirea caimacanului era adusă la cunoștința ispravnicilor prin cărți de înștiințare, caimacanul fiind considerat un vechil al domnului în județele din Oltenia. În anul 1831, când marea bănie numai corespundea nevoilor vremii, desființarea ei prin Regulamentul Organic are loc fără nici un fel de zguduire socială. În anul 1761, dregătoria de mare vornic în Țara Românească s-a dublat prin împărțirea țării în două regiuni administrative, iar sub domnia lui Alexandru Moruzi (1793-1796) s-au creat încă doi mari vornici în cadrul judecătoriei veliților. Și în Moldova numărul vornicilor s-a dublat, atât în Țara de Sus cât și în Țara de Jos. Atribuțiile vornicului au început să scadă în această perioadă, prin Regulamentele Organice, dintre marii vornici cu atribuții generale a fost păstrat numai unul, ca ministru de interne, cu titlu de mare vornic al treburilor dinlăuntru. Dintre marii vornici cu atribuții speciale, amintim, vel vornicul de poliție, dregătorie creată de Alexandru Moruzi, în anul 1794, și de Scarlat Calimah în Moldova în anul 1813, ambele dregătorii dăinuind până la Regulamentele Organice. Vel vornicul obștirilor, în Țara Românească a funcționat începând cu anul 1797, având în competență: asistența socială, tutelele și moștenirile, funcție creată și în Moldova în anul 1803, având în plus și atribuții administrative și judecătorești, funcții care au durat până la instaurarea regimului regulamentar. Marele logofăt și-a păstrat atribuțiile din trecut; el era păstrătorul sigiliului statului, semna documentele domnești, era referentul domnului și al divanului. În secolul al XVIII-lea, în ambele principate, această funcție s-a dublat, fiind numit câte un logofăt pentru fiecare regiune administrativă, Țara de Sus și Țara de Jos. Fiind deseori rânduit de domnitor să judece, el avea sarcina de a supraveghea și coordona activitatea instanțelor judecătorești, prin Regulamentul Organic, acest mare dregător a fost menținut ca ministru al justiției cu titlul de mare logofăt al dreptății. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Țara Româneasca sub domnia lui Alexandru Ipsilanti în 1797 și în Moldova în vremea lui Alexandru Calimah în anul 1799 s-a creat dregătoria de vel-logofăt de obiceiuri, dregătorie ce a dăinuit până la Regulamentele Organice. Atribuțiile lui erau foarte importante: întocmea istoria și cronologia domnilor și a caimacanilor, păstra hrisoavele ce priveau hotarele țării, ținea evidența dregătorilor mari și mici și a atribuțiilor lor, trecându-le pe toate în condica de obiceiuri, se ocupa de ceremoniile domnești. Din cauza reducerii armatei, în ambele țări românești atribuțiile militare ale marelui spătar au scăzut, crescând în schimb atribuțiile sale polițienești ceea ce face ca după adoptarea Regulamentelor Organice, în Țara Românească să fie șef al miliției pământene, făcând parte din sfatul miniștrilor, iar în Moldova a rămas fără dregătorie, aici sarcina de comandant al miliției pământene revenind marelui hatman. În Țara Românească până în secolul al XVIII-lea nu a existat dregătoria de hatman, care avea atribuții asemănătoare vornicului de aprozi în Moldova, de a introduce pe împricinați la judecată, de a executa hotărârile, având în subordine zapcii de divan, funcție desființată de regimul regulamentar. În Moldova, hatmanul a suferit o reducere a atribuțiilor militare, însă i-au sporit însărcinările pe linie polițienească, devenind comandantul miliției pământene, și ulterior, cu grad de general comanda garda teritorială. În anul 1818, domnitorul Scarlat Calimah a creat hatmania de menziluri, pentru eliberarea pașapoartelor de trecere a Prutului și conducerea poștelor (menziluri). În ambele principate, atribuțiile marelui vistier au crescut, atât cele financiare de strângere a veniturilor țării, evidența cheltuielilor, scutirea de dări, numirea ispravnicilor și sameșilor la județe, cât și cele judecătorești, de competența să fiind toate pricinile legate de impunere fiscală, iar în Moldova putea judeca pe negustorii pământeni. Avea în subordine pe vistierul al doilea, pe logofătul de vistierie care avea sub ordinele sale pe copii de casă, iar în ținuturi avea în subordine pe sameși. Prin Regulamentele Organice a fost menținut ca dregător, ca ministru de finanțe, făcând parte din sfatul administrativ (ocârmuitor) dar fără atribuții de numire a ispravnicilor sau de a judeca pricini. În Țara Românească și în Moldova, marele postelnic a continuat să exercite atribuții importante. El primea reprezentanți statelor străine, introducea pe boieri la domn, ținea corespondența cu capuchehaiele de la Poartă și cu pașalele de la Dunăre. Fiind un sfetnic intim al domnului, mijlocindu-i legătura cu consulii puterilor străine, a fost menținut ca dregător, cu titlu de ministru de externe, fiind membru al sfatului ocârmuitor. În ambele principate, atribuțiile militare ale marelui aga au scăzut în favoarea celor polițienești și jurisdicționale. Marele aga avea ca sarcină principală asigurarea ordinii în capitală. Ca șef al politiei el trebuia să combată specula cu alimente, falsificarea măsurilor și greutăților, depășirea prețurilor maximale, exercita poliția moravurilor, asigura paza contra incendiilor, supraveghea cârciumile, controla pe străini și se îngrijea de straja pe străzi. Putea judeca pricini mărunte de furt sau contravenții, putea executa creanțele debitorilor rău platnici, avea la dispoziție o închisoare „grosul agiei” în care îi putea închide pe aceștia ca și pe infractori. Sub Regulamentele Organice, marele aga a rămas în ambele țări românești, șef al poliției capitalei, având sub comanda sa pe dorobanți la București și pe seimeni la Iași, atribuțiile judecătorești încetând. În ambele principate, marele cămăraș a avut ca atribuție administrarea generală a cămării domnești, el strângea toate veniturile curții, făcea cumpărături pentru domn și pentru daruri destinate turcilor, nu avea voie să participe la divan. El a avut și atribuții administrative și judecătorești, în legătură cu controlul măsurilor cu care se vindeau mărfurile și cu pricinile dintre negustori, în special străini, atribuții care au încetat odată cu Regulamentele Organice, cămărașul rămânând „cârmuitorul casei domnești și cel dintâi șambelan”, iar rangul sau a fost echivalat cu cel de aga. Marele clucer, în Țara Romaneasca, după reforma lui Constantin Mavrocordat și-a pierdut atribuțiile, dar și-a păstrat privilegiile, rangul, leafa, locul în divan și 40 de scutelnici. În anul 1778 era încă boier de prim rang, apoi decade treptat, în Moldova fiind chiar boier de rangul III, cu opt scutelnici. Și marele paharnic și-a pierdut atribuțiile dregătoriei, dar și-a păstrat titlu și rangul devenind boier de rangul doi. În același mod, își pierd atribuțiile, devenind dregători de rangul doi și marele stolnic, marele comis, marele sluger, marele medelnicer, marele pitar și marele armaș, care a fost singurul care și-a păstrat atribuțiile până la adoptarea Regulamentelor Organice, când administrarea temnițelor a fost încredințată în Țara Românească unui vornic al temnițelor, iar în Moldova a dus mai departe administrarea temnițelor în colaborare cu președintele tribunalului criminal. Toți acești dregători au continuat să aibă subalterni, iar dintre dregătorii curții domnești, importanță are marele cămăraș de care depindeau: marele vameș, marele cupar, paharnicul de toată ziua al domnitorului, marele caftangiu care supraveghea garderoba domnitorului și îmbrăca pe boieri în caftan la investirea în funcție, marele ciohodar, care avea grijă de încălțămintea domnitorului și a boierilor curții, ispravnicul curții și cămărașul al doilea. 4. Organizarea fiscală. Dări și contribuabili. Modul de impunere. Aparatul fiscal  Organizarea fiscala În această perioadă, statul continua să își tragă principalele venituri din exploatarea fiscală a țărănimii, să păstreze inechitatea și inegalitatea în repartiția sarcinilor, iar aparatul fiscal comitea aceleași nenumărate abuzuri. Ca urmare a reformelor lui Constantin Mavrocordat, apar și elemente noi, cum ar fi: evidente mai amănunțite a populației dajnice, repartiția dărilor în funcție de așezarea geografică, de fertilitatea solului, instituirea unor unități fiscale ideale de impunere, numite „liude”, salarizarea dregătorilor etc.  Darile Regulamentele Organice au separat veniturile țării de pe lista civilă a domnitorului și acordă Obsteștei adunări dreptul de a hotărî asupra perceperii dărilor și asupra cheltuielilor. Vistierul a continuat să prezinte domnitorului situația generală, situație ce era verificată de șase boieri, desemnați de Adunare, în Moldova existând și un „Sfat administrativ” care cerceta socotelile anului expirat, înainte să fie prezentate Adunării. În privința regimului vamal, Regulamentele organice, pe lângă impozitele indirecte, au înființat și taxe vamale externe, ca venituri ale statului, și nu ale domnitorului; perceperea lor se face tot prin sistemul arendării, vama dintre cele două Principate fiind suprimată în anul 1847. Un venit important al statului în Transilvania l-a constituit minele, al căror monopol de exploatare aparținea statului, organizându-se statul austriac exploatări miniere model și înființându-se la Zlatna, atât un oficiu montanistic cât și o școală montanistică pentru pregătirea de cadre specializate miniere. În perioada 1750-1830, sursa principală de venituri a statului a continuat să fie în Țara Românească și Moldova, dările de repartiție, concentrate în general, întrunul singur, birul, plătit într-un număr de rate. Dările de cotitate rămân aceleiași ca în perioada anterioară: dijmărit pentru stupi și porci, oierit, vinărici și vădrărit, numite global în Țara Românească „huzmeturi” și „rusumături” în Moldova. Se mai percepeau dări și de pe urma cârciumilor, dughenilor și pivnițelor, și anume: fumărit, cămănărit, cepărit și dări pe cap de vite, văcărit. Marii stăpâni de moși, boierii, episcopiile, mănăstirile continua să beneficieze de scutiri totale de dări. Negustorii plăteau fie individual „cu rupta”, fie grupați în anumite unități fiscale. Țărănimea liberă și clăcașa era supusă la toate dările de repartiție și de cotitate. Drept compensație acordată clasei stăpânitoare pentru desființarea șerbiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a desprins țărănimea în două categorii: scutelnici și poslușnici, pe care îi scutește de dări în schimbul unor obligații către stările privilegiate. Numărul acestora a fost în continua creștere, împovărând și mai mult pe cei rămași în categoria birnicilor. În Transilvania, principalele categorii de obligații față de stat rămân dările după porți, după animale, pentru întreținerea armatei, dări în bani și obligații în muncă. În anul 1745, Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe față de stat: impozitele pe avere, percepute pentru bunuri nemișcătoare, inclusiv animale, impozitul pe cap, numit „taxa capitis”, variabil pe categorii de contribuabili, mai mic pentru țărani. Nobilimea era scutita de dări. Veniturile graniței militare, numite „povente”, erau formate din impozite directe pe terenuri, industrii și persoane, apoi cele produse de proprietățile statului: păduri, clădiri, și în fine, veniturile poștelor, vămile la poduri, taxele pentru târguri și iarmaroace și cele pentru dezinfecție la carantine. În anul 1801 s-a luat măsura desființării totale a impozitului pe pământ și animale. La granița năsăudeană, la inițiativă administrației, s-a trecut la fonduri constituite, formate prin capitalizarea anumitor categorii de venituri, fonduri al căror produs servea la acoperirea unor dintre nevoile locale: fondul de povente, fondul de mondire, denumit ulterior de stipendii și fondurile școlare comunale. În anul 1775, o schimbare importantă intervine în Țara Românească și probabil și în Moldova, domnia hotărând alcătuirea unor unități fiscale ideale în care să intre toată masa birnicilor pe care apoi vistieria să arunce dările liuda, ca rezultat al estimării puterii de contribuție a țăranilor. Numărul de liude pe județe, plăși și plaiuri, ca și în sate, era fixat de dregătorii vistieriei, zlotași, în urma recensămintelor fiscale. Țărănimea birnică a fost împărțită în trei categorii: fruntașă, mijlocașe și săracă. Într-o liude intrau un anumit număr de gospodării fruntașe, altul mai mare de gospodări mijlocașe și unul și mai mare de gospodării sărace. În anul 1804, existau în Țara Românească 40.000 de liude. Celelalte categorii fiscale, în care nu intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meșteșugari, plăteau birurile fie individual, fie în unități fiscale numite „cruci”. Și la aceste categorii ca și la birnici, contribuția personală era proporțională cu averea. Organele fiscale centrale erau marele vistier, vistierul al doilea și al treilea, ajutați de o cancelarie a vistieriei, complexă și bine organizată, compusă din logofeți specializați pe servicii: logofăt de bresle, de scutelnici, de slujitori, de poslușnici, de condici, cărora li se adăugau sameșii. În teritoriu exercitau funcții fiscale: sameșii, care țineau evidența în județe a liudelor de birnici și a crucilor de bresle și supravegheau pe dregătorii locali să nu facă abuzuri; ispravnicii, care aveau în grijă lor stabilitatea contribuabililor în județ, repartiția judicioasă a dărilor pe sate și bresle, pe care o raportau vistieriei, precum și supravegherea zapciilor, a vătafilor și vameșilor; zapcii și vătafii de plai, numiți pe câte un an, care se îngrijeau ca în sate să se facă „cisle drepte”, după puterea contribuabililor, și primeau dările pe care le strângeau de la săteni pârcălabii de sat; așezământări, câte doi de fiecare județ, unul la centru, altul local, în orașe fiind doar câte unul, care aveau ca sarcină repartiția judicioasă a birnicilor în liude, după categorii și putere. Regulamentele Organice au desființat dijmele, iar în materie comercială, în locul lor se introduce „patenta”, dare unică datorată numai statului. În Transilvania, organul local superior ce se ocupa cu administrarea veniturilor era Tezaurariatul, cu reședință la Sibiu, condus de un tezaurar, care avea în subordine patru inspectori cu competențe în diverse domenii fiscale: mine, vămi, dijme fiscale, domenii fiscale. Ulterior modificat să funcționeze în două secțiuni, din care una se ocupă de mine și păduri, iar cealaltă de sare, vămi, dijme și domenii fiscale. Veniturile privind districtele grănicerești intrau în „casele militare”, cele privind comunele în „casele comunale”. Gestiunea celor dintâi era efectuată exclusiv de organele militare, a celorlalte se făcea de organele comunale, însă cu autorizarea organelor militare. Înregistrarea, verificarea veniturilor și cheltuielilor în cadrul districtului militar erau de resortul cancelariei de conturi a regimentului ce avea conducător pe ofițerul de contabilitate. Repartiția veniturilor în Țara Românească și Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, era următoarea: 41% mergea spre folosul clasei stăpânitoare în special sub formă de leafă, 35% în folosul turcilor și restul de 24% reveneau domniei. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E.Cernea, E.Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, I.Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V.Popa, A. Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Reformele administrative ale lui Constantin Mavrocordat MODELE DE TESTE 1. Separarea atribuțiilor administrative de cele judecătorești a avut loc prin reformele lui: a. Constantin Mavrocordat b. Alexandru Ioan Cuza c. Constantin Brâncoveanu 2. Cizla reprezenta: a. o modalitate de înregistrare a populației b. o modalitate de plată a obligațiilor fiscale către domnie c. desemna o așezare din mai multe sate 3. Ministerele au fost înființate pentru prima dată în Romania prin: a. reformele lui Constantin Mavrocordat b. regulamentele organice c. legislația reformatoare a lui A.I. Cuza 1 2 RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctele a 2. Punctul b 3. Punctul b Capitolul VI ADMINISTRAȚIA ÎN PERIOADA MONARHIEI CONSTITUȚIONALE ȘI A REGIMULUI PARLAMENTAR 1 1 2 4 5 1. Cuprins 2 2. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 3 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste Cuprins  Începuturile sistemului constituțional în Țările Române  Legislația reformatoare a lui Al. I. Cuza.  Constituția din 1866 și administrația publică  Administrația publică în România până la făurirea statului național unitar  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind începuturile sistemului constituțional în Țările Române, legislația reformatoare a lui Al. I. Cuza, precum și aspecte privind administrația publică din România până la făurirea statului național unitar.  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază privind conceptul de sistem constituțional, stat național 1. Începuturile sistemului constituțional în Țările Române Revoluția de la 1848, desfășurată concomitent în cele trei țări române a fost condusă de burghezie, care nu era nici suficient de puternică și nici unitară, astfel Istoricul sistemului încât programul pe care l-a elaborat a avut limite și inconsecvente. constitutional in Tarile Programul revoluției de la 1848 a fost expus în mai multe documente oficiale, Roamane cum ar fi: Petiția – proclamație și Dorințele partidei naționale; Petiția națională adoptată la marea adunare de la Blaj și Proclamația de la Islaz. Din toate aceste documente străbat principalele obiective pe care revoluția le-a urmărit în domeniile social, național, politic și economic. Pe primul plan s-au aflat ideile privind realizarea unui stat unitar și independent, ideea unirii devenise dominantă în epocă, deoarece de înfăptuirea ei depindea întreaga dezvoltare socială. Această idee este exprimată indirect în programul expus în luna martie la Iași, care preconiza menținerea Regulamentelor Organice în vigoare, pe temeiul că în cuprinsul lor figurează un capitol în care se scrie despre necesitatea și temeiurile unirii Principatelor, iar în programul „Dorințele partidei naționale”, Mihail  Kogălniceanu sublinia cu tărie ideea unirii, arătând că ea constituie cheia de boltă a întregului edificiu național. În programul revoluției din Transilvania, așa cum a fost formulat la Blaj, s-a pus un puternic accent pe necesitatea obținerii egalității în drepturi a națiunii române, spre a forma un stat bazat pe principii democratice, iar poporul adunat la Blaj a formulat ideea unirii cu Țara Românească și Moldova, idee preluata apoi în numeroase documente. De asemenea, proclamația de la Islaz formulează idei privitoare la autonomia, la neamestecul în treburile interne, la drepturile românilor de a-și organiza singuri țara, conform cerințelor și nevoilor. Programele revoluționare au cuprins și revendicări cu caracter social economic, cum ar fi: desființarea clăci, împroprietărirea țăranilor, desființarea privilegiilor, desființarea corvezilor, contribuție fiscală generală, respectarea principiilor privind libertatea și egalitatea, desființarea rangurilor feudale, egalitatea politică, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administrației, justiției și armatei, aplicarea principiului egalității în exercitarea funcțiilor publice. Cât privește modernizarea vieții politice, programul revoluției de la 1848, în special Proclamația de la Islaz, cuprinde principii constituționale burgheze: monarhie constituțională, principiul separației puterilor în stat, principiul responsabilității ministeriale, egalitatea tuturor în fața legii și a sarcinilor fiscale. Imediat după revoluție, prin Convenția de la Balta-Liman, Rusia și Turcia au impus Principatelor un sistem tipic feudal, cu unele particularități. Regulamentele Organice rămâneau în aparență legea fundamentală a celor două țări românești, domnia nu mai era viageră, nici electivă, dar păstra caracterul nobiliar, adunările obștești au fost desființate și înlocuite cu Adunările ad-hoc, în perioada 18501856, funcționând Divanuri obștești, compuse din reprezentanți ai boierilor și clerului. Deși principalele ramuri administrative au rămas aceleași, s-a introdus o terminologie nouă, vechile dregătorii numindu-se departamente sau ministere. Cel mai important organism administrativ era Ministerul de Interne care se ocupa nu numai de asigurarea ordinii publice, dar și de agricultură, sănătate și lucrări publice. În anul 1855, din dispoziția domnitorului Grigore Ghica a fost elaborat un Cod administrativ care, practic, cuprindea aproape toate reglementările de natură administrativă din perioada 1832-1855. Organizarea administrației locale s-a menținut, dar conducătorii județelor și ținuturilor sunt numiți pârcălabi sau ocârmuitori. În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desființate, iar hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene au fost trimise reprezentanților puterilor garante, care s-a întrunit în luna mai a anului 1858 la Paris. În urma dezbaterilor s-a elaborat o convenție în care se înfățișau statutul internațional și viitoarea organizare internă a Principatelor. Potrivit Convenției, cele două țări române rămâneau sub suzeranitatea Porții, ele se bucurau de autonomie internă, în condițiile stabilite prin capitulații, și de modificările aduse de Convenție. Deși se folosea denumirea de „Principatele Unite Moldova și Valahia”, acestea au fost menținute ca două state distincte, cu doi domni, două guverne, cu două adunări elective, cu administrație și cu legi deosebite. Existau în Convenție și elemente de apropiere între cele două Principate: Comisia Centrală de la Focșani care urma să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casație unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotație din cele două țări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat. Convenția organiza Principatele pe baza principiului separației puterilor; puterea executivă era exercitată de domn, puterea legiuitoare se exercita de domnitor împreună cu Adunarea obștească și Comisia centrală, iar puterea judecătorească era încredințată magistraților numiți de domn. Deși Convenția de la Paris nu a răspuns așteptărilor îndreptățite ale forțelor progresiste, ea a constituit totuși un punct de plecare, o recunoaștere internațională a dreptului românilor de a trai uniți în cadrul statului lor național. Voința și dorința poporului român de a se uni și trăi în hotarele aceluiași organism politic s-au manifestat și mai puternic prin îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în pofida atitudinii ostile a unora dintre Marile Puteri, la 24 ianuarie 1859, alegere ce a constituit un act de mare curaj și de demnitate națională și a dus la crearea statului național român. Trecând peste dispozițiile Convenției de la Paris, Cuza a procedat mai întâi la unificarea treptată a organelor statului. În acest scop în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iași au fost transformate în directorate ale ministerelor corespunzătoare de la București, iar în adunările elective ale fiecărui principat erau aleși deputați din ambele țări. Unificarea administrativă s-a realizat și prin alte modalități, cum ar fi: crearea unei rețele comune de poștă, de telegraf, sanitară și de transport, iar între organele administrației corespondența se făcea direct și nu prin intermediul ministerului de externe. 2. Legislația reformatoare a lui Al. I. Cuza. Constituția din 1866 și administrația publică În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a constituit sistemul de drept burghez s-a creat cadrul necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, Legislatia lui Cuza introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă din vremea sa a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație. În același timp, opera sa legislativă a creat cadrul juridic necesar organizării pe baze moderne a statului și a vieții sociale. Legea electorală din anul 1864 prevedea ca alegătorii să fie primari sau direcți, cinzeci de alegători primari numeau un alegator direct, desființându-se totodată împărțirea alegătorilor pe colegii. Deosebit de importante au fost legile cu privire la organizarea judecătorească, elaborarea codului civil și de procedura civilă și a codului penal și de procedura penală, sistemul jurisdicțional fiind alcătuit, potrivit acestor legi din judecătoriile  de plasă, tribunalele județene, curțile de apel, curțile cu juri și Înalta Curte de Casație și Justiție, înființată prin legea din 24 ianuarie 1861. Au fost elaborate legii și în alte domenii ale vieții economice și sociale, cum ar fi legea privind instrucțiunea publică, legea cu privire la pensii, la contabilitate și legea privind înființarea unui Consiliu de Stat, care urma a fi consultat cu privire la proiectele de legi. Pe plan administrativ în anul 1864 sunt de menționat legea pentru consiliile județene și legea comunală prin care s-a reglementat modul de constituire, funcționare și organizare a comunelor și județelor. Potrivit acestei legi, județul căpăta personalitate juridică și își statornicește un consiliu care se aduna periodic și reprezenta interesele locale, colective, economice ale județului. Consiliul era alcătuit din 17 membrii, din rândul cărora se alegea un președinte, cu atribuții principale asupra bugetului de venituri și cheltuieli al județului alături de alte probleme de interes local. Pe lângă acest Consiliu județean s-a înființat delegațiunea județeană, alcătuită în fiecare județ din 3 membrii și 3 supleanți, cu atribuții în privința validării alegerilor de consilieri la comunele rurale și urbane, nereședință de județ, aprobarea bugetelor acestor comune și a cheltuielilor făcute de acestea. Pe lângă Consiliul județean și Delegațiunea județeană funcționa un secretar numit prin decret regal, la recomandarea ministrului de interne, el era și referent statistic al județului. În fruntea administrației județene, potrivit acestei legi, se afla prefectul numit „cap al administrației județului” care avea controlul asupra tuturor lucrărilor și organelor cu caracter administrativ din județ, el executând toate hotărârile consiliului județean. În intervalul dintre sesiuni, prefectul reprezenta, consiliul județean, și pregătea toate lucrările ce urmau a fi dezbătute în sesiunea următoare. În caz de absență sau de imposibilitate de a exercita funcțiile, prefectul putea delega directorul prefecturii sau înlocuitorul său în acest scop. În caz de dizolvare a consiliului județean, prefectul rămâne singurul însărcinat cu administrarea intereselor locale ale județului, până la instalarea noii delegațiuni județene, față de care răspundea pentru administrarea intereselor locale. Înlocuitorul prefectului, subprefectul era însărcinat nu numai cu executarea hotărârilor consiliului județean și ale prefectului, el mai avea ca atribuții și de a vizita toate comunele plașii sale, să verifici registrele de stare civilă și starea caselor comunale, de cel puțin două ori pe an, și să facă un raport amănunțit cu privire la starea plașii. Adoptarea unei Constituției în anul 1866 a fost un act de suveranitate, care încheia un lung și complex proces de emancipare. Această Constituție, elaborată de Consiliul de Stat, își găsea originea într-un text redactat în anul 1859 de către Comisia centrală de la Focșani. Ea era larg inspirată din Constituția belgiană, aceasta, la rândul ei, destul de marcată de Carta franceză din 1830. Foarte detaliată, Constituția se baza pe principiul separării puterilor, dar, spre deosebire de legile constituționale franceze, ea conținea un număr de articole care, având legătură cu dreptul privat, în special cu dreptul de proprietate, nu privea propriu-zis structurile constituționale. Potrivit Constituitei din 1 iulie 1866, teritoriul României este împărțit în județe, județele în plăși, iar plășile în comune, diviziunile și subdiviziunile teritoriale nu puteau fi schimbate sau rectificate decât prin lege. Puterea executivă, potrivit art. 35 aparținea regelui care o exercita potrivit Constituitei, care în art. 93, arăta că regele: numește și revocă pe ministrii; sancționează și promulgă legile; numește și confirmă în toate funcțiile publice; acordă amnistia și grațierea; face regulamente necesare executării legilor, fără a le modifica; era capul armatei; avea drept de a bate monedă și putea încheia conveniții de comerț și navigație cu state străine. Articolul 96, arătând că regele nu poate avea alte puteri decât cele acordate lui prin Constituție. Miniștrii nu puteau fi decât cetățean român sau „împământenit” român; nici un membru al familiei regale nu putea fi ministru. Nici un act legislativ al regelui nu putea avea forță juridică, dacă nu era contrasemnat de un ministru, care devenea răspunzător de acel act, persoana regelui fiind inviolabilă. În capitolul V se arată că instituțiile județene și comunale sunt reglementate prin legi, legi care vor urmări descentralizarea administrației și independența comunală. Orice impozit urma a fi așezat numai în folosul statului, al județului sau comunei și se percepea numai în baza unei legi. Nici un impozit sau sarcină la nivel de județ nu se putea așeza decât cu învoirea consiliului județean, iar la comună cu aprobarea consiliului comunal, instituit potrivit legii din iulie 1865. Impozitele votate de consiliile județene sau comunale, trebuiau să primească confirmarea puterii legiuitoare și întărirea regelui. Orașul București este declarat capitala țării și reședința guvernului. Ideea care a călăuzit legislația reformatoare a lui Cuza și reluată de prevederile Constituției din 1866, prin care s-a stabilit că legislația ce urma a reglementa instituțile comunale și județene să aibă la bază descentralizarea administrației și independență comunală, au rămas la stadiul de deziderat, dovadă concludentă a acestei realități fiind instituțiile cunoscute sub denumirea de „control ierarhic” și „tutelă administrativă”. Domnia lui Cuza, căruia conservatorii îi reproșau că și-a atribuit printr-o lovitură de stat puteri depline și că a lezat grav interesele lor, a fost de scurtă durată. Marii boieri moldoveni și valahi erau conștienți că rivalitățile personale care îi opuneau pe unii împotriva altora erau atât de puternice, încât ei nu ar fi ajuns să se pună de acord asupra alegerii unuia dintre ei, pentru a urca pe tron și că, dacă vreodată unul dintre ei ar fi fost ales, cei care nu l-au votat nu ar fi încercat să-i facă misiunea imposibilă. Ei credeau că alegerea unui prinț dintr-o familie domnitoare într-o țară din Europa, nevecină, ar conferi prestigiu tânărului stat și i-ar fi adus un meritat sprijin din partea curților suverane. De aceea, după refuzul contelui Philippe de Flandra, un membru al dinastiei de Saxa-Cobourg, al doilea fiu al regelui Leopold al Belgiei, guvernul provizoriu născut din lovitura de stat care îl răsturnase pe Cuza în 1866 s-a grăbit să-l propună pe Carol Hohenzollern-Sigmaringen, provenit dintr-o ramură mai tânără și catolică a casei regale de Prusia. 3. Administrația publică în România până la făurirea statului național unitar Evenimentul cu cele mai adânci semnificații și urmări pentru viața politică și socială în perioada 1866-1918 a fost cucerirea independenței de stat a României. Administratia publica in Independență de stat ce a fost resimțită ca o necesitate vitală, deoarece Romania pana la faurirea dependența, chiar și limitată, oferea posibilitatea subordonării intereselor statului statului national unitar român, imperiului otoman. Totodată, suzeranitatea pe care Turcia o mai exercita îngrădea posibilitățile burgheziei și moșierimii de a promova politica pe care o considera adecvată intereselor lor. Pe de altă parte, demnitatea poporului român, tradiția sa de luptă pentru libertate, pentru independență, nu mai erau compatibile cu dependența, chiar și formală, față de imperiul otoman. După dobândirea independentei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei și comerțului, mai ales prin instituirea unui sistem vamal protecționist, prin modernizarea vieții publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relațiilor internaționale în Europa și din întreaga lume. Prin Convenția de la Berlin din anul 1878, se recunoștea independența României, Dobrogea și Delta Dunării intrând în componența statului român, iar în schimbul acestora Rusia a smuls cele trei județe din sudul Basarabiei. În anul 1884, Constituția a fost ușor revizuită, cu ocazia unei modificări aduse textului reformei agrare din 1864, care interzicea țăranilor să-și vândă timp de treizeci de ani pământul primit, adică înainte de anul 1894. Guvernul a decis să înscrie în Constituție principiul inalienabilității, timp de 32 de ani, începând cu 1884, proprietățile foștilor clăcași, și descendenților lor care au primit noi parcele  Administrația publică în România până la făurirea statului național unitar sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la stat. Pe plan central, administrația era condusă de rege și de către guvern. După proclamarea regatului, în anul 1881, și modificarea în acest sens a constituției, în anul 1884, puterile regelui, ca șef al statului au sporit și mai mult. El exercita o serie de atribuții legislative, executive și judecătorești, sancționa și promulga legile, încheia convenții cu alte state, întocmea regulamente în vederea executării legilor, confirma în toate funcțiile publice, era șeful armatei, conferea gradele militare și decorațiile, avea dreptul de amnistie în materie politică, și de a ierta sau micșora pedepsele în materie criminală. Guvernul era format dintr-un număr de miniștrii aflați sub președinția primului ministru. Numărul ministerelor a sporit treptat prin desprinderea unor direcții din vechile ministere. Au fost create noi organe de stat în legătură cu dezvoltarea industriei și comerțului, cum ar fi bursele sau camerele de comerț. În august 1887 s-a adoptat regulamentul Camerelor de comerț, regulament, potrivit căruia, camerele de comerț și industrie sunt instituții destinate a reprezenta interesele comerciantului sau industriașului, servind guvernului ca organe consultative în legătură cu toate problemele industriale sau comerciale. Un rol deosebit de important în cadrul administrației centrale revenea Ministerului de Interne, care exercita conducerea generală asupra administrației ca și controlul și supravegherea asupra administrației locale. Aceluiași minister îi reveneau atribuțiile privind ordinea și siguranța statului, ca și ordinea și liniștea publică. În anul 1892, s-a promulgat legea pentru organizarea serviciului administrației centrale a Ministerului de Interne, acesta fiind considerat, „capul tuturor serviciilor administrației centrale și exterioare” cuprinde servicii centrale și servicii speciale, aflate toate în subordinea unui secretar general. Dintre serviciile speciale amintim: direcțiunea generală a telegrafelor și poștelor; direcțiunea generală a serviciului sanitar civil; direcțiunea generală a penitenciarelor; direcțiunea Monitorului Oficial și al imprimeriei statului, iar dintre serviciile centrale: direcțiunea administrației generale, a personalului și a poliției de siguranță; direcțiunea administrației județene și comunale; serviciul compatibilității centrale; serviciul arhitectonic; cabinetul ministrului; serviciul registraturii generale. Ministrul de interne era în fruntea administrației centrale, el putea delega o parte din atribuțiile sale secretarului general sau directorilor de servicii. El întocmea proiectele de legi și regulamente, rapoartele către rege și referate către Consiliul de Miniștrii. Un rol important în direcția administrației generale, revenea direcției poliției și jandarmeriei. La 1 septembrie 1893, s-a înființat jandarmeria rurală care opera pe toată întinderea regatului, și veghea, în comunele rurale la siguranța publică, la menținerea ordinii și executarea legilor. Ministerul de finanțe administra finanțele statului, supraveghea politica monetară și de credit a Băncii Naționale a României, și al altor bănci, ca de pildă Banca Agricolă, creată în anul 1894, pentru trebuințele agriculturii, ale cărei operațiuni erau supravegheate de un comisar al guvernului, mai ales în privința emiterii și punerii în circulație a bonurilor de casă. Ministerul Afacerilor Externe, asigura stabilitatea și desfășurarea relațiilor cu alte state, aplicarea tratatelor și convențiilor internaționale, protecția cetățenilor români aflați în alte state. În anul 1881, s-a adoptat legea asupra străinilor, din prevederile căreia se desprinde în principal ideea ca aceștia să fie obligați la o reședință determinată în țară sau expulzați, dacă pun în pericol siguranța națională. Străinii aveau obligația ca în termen de 10 zile de la sosirea în țară să obțină o carte de libere „trecere” de la autoritatea administrativă sau polițienească. Alături de aceste ministere au mai funcționat: Ministerul de Justiție, ca organ administrativ al activității de înfăptuire a justiției; Ministerul de Război, ca organ administrativ al armatei; Ministerul Educației Naționale având administrarea învățământului public și confesional; Ministerul Agriculturii și Domeniilor; Ministerul Industriei și Comerțului, înființat în anul 1883; Ministerul Sănătății, înființat ca urmare a legii sanitare din anul 1885. La 10 iunie 1884 se instituie domeniul coroanei, din care făceau parte douăsprezece proprietăți imobiliare, pe care coroana avea dreptul să le exploateze direct sau să le dea în arendă pe cel mult 10 ani. Miniștrii erau numiți și revocați de către rege. Ei răspundeau pentru actele proprii, precum și pentru actele emanate de la rege și pe care, în funcție de competența lor le contrasemnau. Ambele adunări, ca și regele, avea dreptul de a-i acuza pe miniștrii și de a-i trimite în judecată la Înalta Curte de Casație și Justiție. În anul 1879 a fost elaborată legea responsabilității miniștrilor, care reglementa numai responsabilitatea penală și civilă a acestora, sub aspect politic ei răspunzând numai față de Parlament. Miniștrii erau responsabili în cazul în care au cauzat vre-o daună statului sau unui particular, de la depunerea jurământului și până la încetarea de fapt a funcției. Organizarea administrativ-teritorială nu a suferit modificări importante. Fiind anexate României, ca urmare a Tratatului de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, au fost supuse organizării administrative potrivit legii din 9 martie 1880. Aceste teritorii se împărțeau în două județe, acestea, la rândul se împărțeau în ocoale, iar acestea din urmă în comune urbane și rurale. Toți locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetățeni otomani, devin și sunt, cetățeni români. Cele două județe erau Tulcea, cu ocoalele: Tulcea, Macin, Babadag, Sulina și Insula Șerpilor și Constanța, cu ocoalele: Constanța, Mangalia, Hârșova, Medgidia și Silistra Nouă. Fiecare județ era administrat de un prefect care avea aceleași atribuții ca și prefecții din Regat. În fruntea ocoalelor se afla câte un administrator, iar fiecare comună era condusă de primar, asistat de consiliul comunal. Prefectul și administratorii era numiți de Rege la propunerea ministrului de interne. Potrivit legii proprietății imobiliare, din anul 1882, numai românii puteau deține proprietăți rurale în Dobrogea, titlurile emanate de autoritățile otomane înainte de 11 aprilie 1877 fiind declarate nule. În cadrul județelor, puterea executivă era deținută de prefect, numit prin decret regal, la propunerea ministrului de interne. În fiecare județ funcționa, potrivit legii din anul 1864, un consiliu județean, ca organ deliberativ, de a se pronunța asupra problemelor de interes local. Până în anul 1908, în România au existat numai comune urbane și rurale, conduse de primari și de consiliile comunale ca organe deliberative. În anul 1894 se reorganizează comunele urbane. Comuna urbană căpăta personalitate juridică. Sunt comune urbane, toate comunele reședință de județ, precum și cele declarate astfel prin lege. Comunele urbane, cu încuviințarea Ministerului de Interne, se împărțeau în secțiuni, pentru o mai bună administrare. Comunele erau reprezentate de un consiliu, a cărui compunere, alegere și atribuțiuni erau determinate prin lege. În fruntea comunelor se afla un primar, care era ajutat în îndeplinirea sarcinilor administrative de un secretar, un casier, un preceptor și un registrator-arhivar. În anul 1902 este adoptata legea pentru organizarea poliției comunelor urbane, poliția, în aceste așezări, făcându-se numai de agenții poliției administrative, care trebuiau să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea legilor și regulamentelor comunale, în caz de abateri, încheind procese verbale pe care le vor înainta instanțelor competente. În anul 1903 se înființează Poliția generală a statului, sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, formată din ofițeri și agenți de poliție sub conducerea prefecților de politie în București și Iași, a prefecților, subprefecților și primarilor în celelalte localități. În orașe, agenții permanenți în serviciul politiei generale a statului erau sergenții de oraș. Pentru buna administrare a justiției s-a adoptat Regulamentul cu privire la serviciul portăreilor de la tribunale. Aceștia formau un corp special și auxiliar al ordinului judecătoresc. Ei erau funcționari publici, și aduceau la îndeplinire toate titlurile executorii ale instanțelor judecătorești, făceau proteste pentru cambii, somații, comandamente, notificări și toate actele procedurale de executare. În anul 1901 s-a adoptat legea asupra învățământului secundar și superior, precum și asupra învățământului primar și normal. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit, părinții sau tutorii copiilor erau obligați a-i trimite la scoală la împlinirea vârstei de șapte ani. Impozitele aplicabile contribuabililor erau în primul rând directe și anume: impozitul funciar, unificat prin legea din martie 1885, prin care toate proprietățile imobiliare, urbane și rurale erau supuse unui impozit funciar a cărui câtime era stabilizat distinct prin lege, și impozitul asupra veniturilor mobiliare, introdus de abia în anul 1906, impozitul pe veniturile din comerț, industrie și meserii, și impozitul pe salariu. Ca impozite indirecte erau: impozitul vamal, cea dintâi lege fiind din 1875, în anul 1906 fiind adoptată o nouă lege în materie, taxele de consumație, cum a fost legea din 1882 privind impozitarea veniturilor realizate din băuturile spirtoase. Perceperea impozitelor, înainte de anul 1867 se făcea de către pârcălabi și sub casieri numiți de Ministrul de Finanțe, iar după această dată de perceptori. O lege din anul 1864 a înființat Direcția contribuțiilor directe, iar în anul 1882, legea despre constatarea contribuțiilor. Potrivit acestuia din urmă, se făcea un recensământ general pe o perioadă de cinci, asupra contribuțiilor, în baza rolului sau altor titluri de constatare conform legilor, după care se stabilea contribuția și celelalte taxe ca venituri publice ale statului, județelor sau comunelor. Urmărirea veniturilor statului a impus adoptarea la 21 ianuarie 1895 a Înaltei Curți de Conturi, cu o competență generală asupra întregului teritoriu al României. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E.Cernea, E.Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, I.Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Legislația cu caracter reformator a lui Al. I. Cuza MODELE DE TESTE 1. Prima constituție a Țărilor Române a fost elaborată în anul: a. 1714 b. 1866 c. 1881 2. Secularizarea averilor mânăstirești a fost dispusă în vremea lui: a. Al. I. Cuza b. Carol I c. Ferdinand I 3. România a devenit regat în anul: a. 1877 b. 1878 c. 1881 RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul b 2. Punctul a 3. Punctul c Capitolul VII ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ 4 5 6 7 8 1 2 31. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 5. Temă de reflecție 6. Teste 1 7. Răspunsuri și comentarii la teste     Cuprins Făurirea statului național unitar român. Unificarea teritorială și administrativă Premise constituționale și legislative ale organizării administrative Organizarea aparatului de stat la nivel central și local Dreptul administrativ și legislația în materie administrativă în perioada regimurilor dictatoriale  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind făurirea statului unitar român, premisele constituționale și legislative ale organizării administrative, organizarea aparatului de stat la nivel central și local, precum și legislația în materie administrativă în perioada regimurilor dictatoriale  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază privind conceptul de unificare teritorială, premise constituționale ale organizării administrative 1. Făurirea statului național unitar român. Unificarea teritorială și administrativă Statul național unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluționar, prin lupta eroică a întregii națiuni din vechea Românie, din Banat și Transilvania, Faurirea statului national unitar roman din Basarabia și Bucovina. Vechea Românie și-a adus contribuția, din plin, prin participarea, în cadrul primului război mondial, începând cu 15 august 1916, la lupta împotriva puterilor din centrul Europei și la eliberarea teritoriilor românești, în baza tratatului încheiat cu Antanta.  Românii din Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina și-au adus, la rândul lor, contribuția la înfăptuirea Marii Uniri, prin lupta neobosită pe care au dus-o împotriva dominației străine, prin hotărârile democratice pe care le-au adoptat în cadrul unor mari adunări populare. Marile adunări populare de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia au fost convocate de către organisme proprii de conducere, constituite cu participarea întregului popor și cu respectarea principiilor democratice. Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Țării pune problema unirii Basarabiei cu România. Unirea urma să se facă pe următoarele baze: Basarabia își păstra autonomia provinciala, având în frunte un Sfat al Țării, ales prin vot universal, egal, direct și secret; legile privind organizarea locală rămân în vigoare și vor putea fi schimbate de Parlamentul României numai după ce la lucrările acestuia vor lua parte și reprezentanți ai Basarabiei; doi reprezentanți ai Basarabiei, desemnații de Sfatul Țării vor intra în Consiliul de Miniștrii al României. Hotărârea unirii cu România a fost salutată și recunoscută ca legitimă de Anglia, Franța, Italia, guvernul Rusiei Sovietice a ignorat aceasta hotărâre și chiar și-a exprimat protestul față de „anexarea” Basarabiei. În aceste condiții la 27 noiembrie 1918 a fost votată unirea necondiționată a Basarabiei cu România. În Transilvania, după ce la 12 octombrie reprezentanții Partidului Național Român au proclamat dreptul națiunii române la autodeterminare, și după ce aceasta a fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta, s-a constituit Consiliul Național Român, format din reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat. Consiliul Național Român Central a creat Consiliul Militar Central, investit cu asigurarea ordinii sociale. În subordinea acestor organisme se aflau consiliile naționale și gărzile naționale județene, cercurale și comunale, formate prin alegeri democratice din rândurile tuturor categoriilor sociale. La adunările de alegere a deputaților pentru Marea Adunare Națională, reprezentanții poporului au fost aleși pe circumscripții electorale pe baza votului universal, având mandatul de a exprima voința națiunii române suverane cu privire la viitorul sau politic. Adunările legislative și guvernele provizorii constituite de către reprezentanții poporului, care au exercitat atribuțiuni de conducere politică și administrativă în perioada de tranziție către formarea unui aparat de stat unic s-au bucurat de concursul întregii populații în asigurarea ordinii publice și a bunei desfășurări a vieții social-economice. Situația românilor din Bucovina se înrăutățise în toamna anului 1918, când Austro-Ungaria practic se prăbușise. Întrucât Ucraina ridica pretenții de stăpânire a acestei provincii românești, din inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor s-a convocat la 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanților populației românești din această provincie, adunarea ce a decis unirea cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria. S-a ales un Comitet executiv și un Consiliu Național, în frunte cu Iancu Flondor. La Cernăuți la data de 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, la propunerea lui Iancu Flondor a votat unirea „necondiționată pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”. Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii romănești au fost promulgate ulterior prin decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18 decembrie pentru Bucovina și la 24 decembrie pentru Transilvania. În perioada imediat următoare, statul român a avut, ca principală preocupare, pe plan extern, recunoașterea prin tratate internaționale a făuririi statului național unitar, iar pe plan intern unificarea administrativă și legislativă. Dacă procesul unificării teritoriale și administrative s-a desăvârșit încă din anul 1920, procesul unificării legislative a fost de mai lung durată, prelungindu-se, în unele domenii, până în preajma celui de al doilea război mondial. În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte ramuri de drept, s-a pus problema unificării reglementarii juridice, ceea ce echivala cu unificarea aparatului de stat la nivel central și la nivel local. În Transilvania, Basarabia și Bucovina, anumite atribuții erau exercitate de către organele proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu țara. Sfatul țării menținuse în Basarabia în vigoare legea Oficiilor Guberniale care conferea guvernatorului puteri mari nu numai în administrație, dar și judiciare, acesta putând interveni în justiție, luând din competența instanțelor anumite fapte. După unirea cu România, administrația supremă a Basarabiei o înfăptuia ministrul Basarabiei, și numai după multă stăruință s-a renunțat la Legea Oficiilor Guberniale. Prin decretele regale din iunie-august 1919, au fost puse în vigoare, în Basarabia Codul penal, Codul de procedură penală, Codul comercial, Legea divorțului și partea întâi a Codului civil, cu excepția actelor de stare civilă care au rămas în competența preoților până în anul 1928. După unire în Basarabia a fost organizat și sistemul judecătoresc conform legislației române, și anume judecătorii de pace (de ocoale) în circumscripții (sectoare), iar în fiecare județ câte un tribunal, la Chișinău funcționând Curtea de Apel. În Transilvania serviciile publice au fost conduse de cate Consiliul Dirigent, iar în Bucovina de către directorate și secretariatele de servicii. Aceste atribuții au fost fixate prin decretul-lege din 26 decembrie 1918 pentru Transilvania și prin decretul-lege din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina și Basarabia. Afacerile străine, armata, căile ferate, poșta, telegraful, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranța statului intrau în competența guvernului central, în care provinciile unite erau reprezentate printr-un număr de miniștrii. La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum și directoratele și secretariatele de servicii din Basarabia și Bucovina punându-se capăt definitiv formelor regionale de conducere. Menținerea unor asemenea forme administrative nu se mai justifica în condițiile funcționarii unui parlament unic, ales de către toți cetățenii României. După desăvârșirea procesului de creare a României mari în țară existau patru sisteme de organizare administrativă. Astfel, în Basarabia funcționa sistemul rusesc, în Bucovina, sistemul austriac, iar în Transilvania, sistemul maghiar, la care se adaugă sistemul vechii Românii. Era imperios necesară o unificare administrativă, atât la nivel central cât și local. Unificarea administrativă și legislativă s-a făcut pe două căi: prin extinderea unor legi din vechiul regat și printr-o acțiune de modificare treptată a domeniului variat al legislației administrative, fie că era vorba de cele ce reglementau administrația de bază, fie administrația complementară, lucrări de modificare care au început din anul 1920, prin crearea de noi ministere, ca: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătății și Ocrotirii sociale, Ministerul Cultelor și Artelor, Ministerul Comunicațiilor, altele fiind reorganizate. În administrația locală de asemenea era necesară o unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925, când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă și care a stabilit extinderea modelului administrativ din vechiul Regat bazat pe auto administrarea și finanțarea unor organe eligibile. Prin încoronarea lui Ferdinand la Alba-Iulia în octombrie 1922 ca rege al tuturor românilor a consfințit unirea politică și spirituală a românilor într-o singura națiune, urma însă acum o vastă operă de unificare legislativă, inclusiv în domeniul administrației centrale și locale, a adaptării aparatului de stat noilor condiții social istorice. 2. Premise constituționale și legislative ale organizării administrative  Premise constitutionale si legislative ale oorganizarii administrative În anul 1923 s-a adoptat o noua Constituție. Adoptarea ei a fost impusă de realitatea făuririi statului național unitar, de schimbarea raportului de forțe dintre clase, de luptă pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi și libertăți. În elaborarea noii constituții s-a pornit de la textele celei din anul 1866, dintre care, aproximativ 60% au fost preluate, ceea ce a făcut să se afirme, ca în realitate, Constituția din 1923 este doar o modificare a constituției din anul 1866. Constituția, publicată la 29 martie 1923 în Monitorul Oficial nr. 282 cuprindea opt titluri și 138 de articole. Consființând făurirea statului național unitar, noua lege fundamentală prevedea în titlul I că Regatul României este un stat național unitar și indivizibil, împărțit din punct de vedere administrativ în județe, județele fiind împărțite în comune. Numărul, întinderea și subdiviziunile teritoriale erau stabilite conform legilor de organizare administrativă. Teritoriul României era declarat inalienabil. Legea fundamentală din 1923 a consfințit ca formă de guvernământ monarhia constituțională cu regim democratic parlamentar. În titlul al treilea sunt cuprinse dispoziții constituționale prin care se consacra separația puterilor în stat, activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege și reprezentantă naționala, cea executivă de către rege și guvern, iar cea judiciară de către instanțele judecătorești. Puterea executivă era încredințată regelui, și exercitată de guvern în numele regelui, organele administrației centrale fiind ministerele conduse de miniștrii. Prerogativele executive ale regelui nu erau prea mari, fiind expres prevăzute în Constituție: numirea sau confirmarea în funcții publice; întocmirea de regulamente pentru executarea legilor, conferirea de grade militare și conducerea armatei, acorda decorații, bătea monedă, încheia convenții cu alte țări, convenții ce trebuiau să fi aprobate de Parlament. Actele prin care regele își exercita prerogativele sale se numeau decrete regale; cum dispozițiile constituționale precizau că persoana regelui este inviolabilă, iar miniștrii sunt răspunzători, aceste acte emanate de la rege nu aveau tărie legislativă dacă nu erau contrasemnate de un ministru, din momentul semnării actului, răspunderea apăsa numai asupra ministrului. În caz de punere sub acuzare, miniștrii se aflau sub jurisdicția Curții de Casație. Miniștrii nu puteau fi membrii ai adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de legi fără drept de vot. Miniștrii aveau o triplă răspundere pentru actele lor: politică, față de puterea legislativă, penală, căci, conform art. 98, orice cameră a parlamentului și chiar regele putea cere punerea sub acuzare a miniștrilor, și civilă, față de orice persoană vătămată de un decret sau o dispoziție, ce încalcă Constituția și atrăgea despăgubiri bănești. Miniștrii întruniți alcătuiau Consiliul de Miniștrii, care era prezidat de un președinte, în persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului. Guvernul, Consiliul de Miniștri, da hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniștrii pe chestiunile de naturalizare, schimbarea denumirilor unor localități autorizarea funcționarii unor persoane juridice străine pe teritoriul României. Ministerele reprezentau organele administrative centrale care activau într-un anumit domeniu, și erau structurate în departamente și subsecretariate de stat. Nu putea fi prim-ministru decât cel care este român sau naturalizat român. Membrii familiei regale nu putea fi miniștrii. Prin legile din anul 1929 se înființează Directorate ministeriale locale în număr de șapte, cu sediul la București, Iași, Chișinău, Craiova, Timișoara, Cluj și Cernăuți. Fiecare minister avea câte un directorat în cele șapte centre. Crearea lor s-a motivat prin necesitatea soluționării mai urgente, operative a problemelor locale, fără să mai ajungă la minister. Directorul ministerial avea în subordine și prefecții județelor din directorat. Doctrina juridică și Constituția din anul 1923 se bazau pe concepția de autoadministrare și descentralizare. Astfel, art. 41 menționa că județele și comunele au o sferă de atribuții cuprinzând interese locale asupra cărora organele lor au un drept de reglementare și organizare. Art. 108 arăta că organele de decizie sunt pluri personale, alcătuite din membrii aleși de către cetățenii localității respective, prin vot universal, egal, direct și secret, acestea urmând a fi organizate prin legi, având la bază descentralizarea administrativă. Județele și comunele aveau dreptul de a stabili și încasa impozite, maximul cărora era fixat prin lege. În administrația locală s-a trecut de asemenea la unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925 când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă, prevăzând organizarea unor comune din câteva sate, administrația comunală fiind într-unul din aceste sate, ca reședință a comunei. A urmat apoi Legea din anul 1929, de organizarea administrativă, adoptată de guvernul țărănist, stabilind că toate comunele pot fi împărțite în sectoare, care de asemenea urmau a se bucura de personalitate juridică, satele dintr-o comună fiind declarate sectoare, aveau și o conducere a lor. Constituția a păstrat sistemul de instanțe judecătorești competente în materie de contencios administrativ, adică în drept de a se pronunța asupra legalității actelor administrative. Legea contenciosului administrativ din anul 1925 a indicat curțile de apel ca fiind competente a anula actele ilegale și a judeca cererile de despăgubire, dar a scos de sub controlul judiciar actele de guvernământ și comandament militar și chiar actele administrative ale Președinților corpurilor legiuitoare, în 1929 această prevedere fiind declarată neconstituțională. În perioada anilor 1927-1930 a funcționat, conform prevederilor constituționale, instituția regentei. Instituția regentei a fost determinată de renunțarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moștenitor al tronului. În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunțării, proclamându-l moștenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată a fost creată o regentă, constitută din trei persoane, care urma să-și exercite prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului. Regenta a început să-și exercite atribuțiile din iunie 1927, ca urmarea morții regelui Ferdinand. În anul 1930, Carol a revenit în țară și s-a proclamat rege, astfel încât regenta și-a încheiat activitatea. Dacă în primii ani după făurirea statului național unitar, viața politică, a fost, în fapt, dominată de către Partidul Național Liberal, iar după anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de forțe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către două mari grupări politice: Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, așa numitele „partide istorice”. 3. Organizarea aparatului de stat la nivel central și local  Organizarea aparatului de stat la nivel central si local În anul 1929, după venirea la putere a naționalei țărăniștilor, s-au adoptat noi legi de organizare administrativă, atât în plan central, cât și pe plan local. În privința organizării administrației centrale este de menționat, Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929 care viza atât crearea unui cadru general de organizare a ministerelor cât și centralizarea administrației. Dacă până în anul 1929 se adopta o lege specială pentru organizarea fiecărui minister de data aceasta toate ministerele au fost organizate într-un sistem unitar. Una din inovațiile legii a fost crearea subsecretariatelor de stat în cadrul ministerelor existente. Subsecretarul de stat era un adjunct al ministrului care executa acele atribuții pe care i le dădea ministrul. Subsecretariatele de stat au fost create pentru asigurarea unor noi posibilități de plasare a vârfurilor partidelor politice, ca și pentru înfăptuirea politicii de centralizare administrativă. Pe lângă miniștrii secretari de stat, titulari de portofolii, puteau face parte din guvern și miniștrii secretari de stat fără portofolii. Legea mai prevedea ca serviciile statului sunt grupate pe următoarele zece ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanțe, Ministerul de Justiție, Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul de Industrie și Comerț, Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale. Din anul 1934 numărul ministerelor crește, prin scindarea celor existente, cum a fost cazul Ministerului Instrucțiunii și a Cultelor și Artelor sau prin crearea de noi ministere, cum ar fi: Ministerul Cooperației, Ministerul Armamentului, Ministerul Aerului și Marinei. Fiecare minister cuprindea un număr de direcții, direcțiile erau compuse din servicii, serviciile din secții, iar secțiile din birouri. Unele direcții și servicii erau comune tuturor ministerelor, cum ar fi: direcția personalului, direcția contabilității, secretariatul general etc., iar altele specifice fiecărui minister, cum ar fi serviciul de contra informații, serviciul de relații cu publicul etc. Legea reproducea textul constituțional conform căruia regele desemna persoana care urma să formeze guvernul, îi numea și revoca pe miniștrii. Pe plan local, până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în direcția unificării denumirilor circumscripțiilor organelor locale și funcționarilor, iar la 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificare administrativă. Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, că a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului național, că a prevăzut constituirea unor organe locale în principal eligibile, legea din anul 1925 a marcat un progres față de trecut, contribuind la întărirea unității statului. Conform legii, teritoriul României se împărțea, din punct de vedere administrativ, în județe și comune. Județul avea o dublă calitate: el era o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar și o circumscripție teritorială, în care funcționau servicii administrative exterioare ale unor ministere. Ca unitate administrativă, județul avea următoarele organe: consiliul județean, organ colegial deliberativ, alcătuit din membrii aleși de toți alegătorii județului și din membrii de drept, reprezentanți ai unor profesii sau funcții sociale, administrative. Organul executiv în județ era prefectul, reprezentant al guvernului în județ, care era numit prin decret regal. El era în subordinea ministrului de interne, urmărind realizarea hotărârilor consiliului județean. În administrația locală, în general, și în cea județeană, în special, s-a introdus delegația permanentă a consiliului județean, aleasă de membrii consiliului, și un președinte ales de consiliu, iar din anul 1931 președintele delegației permanente fiind prefectul. Comunele se împărțeau în două categorii: urbane și rurale. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcție de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Întrucât, de regulă, populația sătească nu depășea câteva sute de locuitori, pentru formarea unei comune era necesar să se asocieze un număr mare de sate. Legea din anul 1925 a organizat o conducere foarte costisitoare a comunei, iar cele mai multe dintre sate au pierdut dreptul de a se conduce, astfel încât sătenii trebuiau să facă deplasări lungi și costisitoare până în satul de reședință, fapt ce a provocat nemulțumiri, întrucât secole de-a rândul satele românești au avut o organizare și o conducere proprie. România acelor vremuri era un stat format în mare majoritate din țărani, cel puțin 80% din populație o formau plugarii așezați în centrele de populație care erau satele românești. Organizarea administrativă a unui astfel de stat este totdeauna caracterizată prin modul în care s-a organizat administrația rurală. În Ardeal, în Bucovina și în Basarabia, sub regimurile în care s-au aflat aceste provincii, până Unirea din 1918, centrul natural al populației era satul care constituia în același timp și unitatea administrativă fundamentală. Organizarea satelor varia, în Transilvania, satele formau o „comună politică”, în fruntea căreia se găsea un primar ales de totalitatea alegătorilor, iar alte persoane necesare funcționării comunei, notar, medic etc., erau numite de organul executiv, în mare parte colectiv. În Bucovina, satul constituit în comună se prezenta, nu numai ca o unitate de administrație locală, dar și ca un organ al statului. Legea administrativă austriacă nu cunoștea deosebirea între comunele rurale și urbane, ele se bucurau de o asemenea independență, încât, cu excepția orașului Cernăuți nu aveau nici poliție de stat, ci o poliție proprie. Fiecare sat din Basarabia constituia o unitatea administrativă cârmuită după principii democratice. În vechiul regat nu era cu putință a se transforma fiecare sat într-o unitate administrativă, fiecare centru de populație rurală putea forma o astfel de structură numai cu condiția ca satele prea mici și prea sărace să se mărginească la o organizare rudimentară care să reclame o cheltuială cât mai mică și în același timp să grupeze satele în unități administrative capabile să asigure cerințele gospodării satelor. De aceea în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia comunele rurale puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate, în felul acesta organizându-se o mai bună legătură între săteni și organele administrative comunale. Lega din anul 1925, prevedea ca mai multe comune rurale se puteau asocia pentru a-și acoperi cheltuielile. Comunele urbane erau centre de populație, recunoscute ca atare prin lege. Ele se împărțeau la rândul lor în orașe și municipii. Orașele erau comune urbane având o populație mai mică de 50.000 de locuitori. În baza legii din anul 1925, s-au organizat municipiile, care erau așezări urbane cu o populație mai mare de 50.000 de locuitori, sau chiar dacă au o populație mai mică sunt declarate ca atare printr-o lege specială dată fiind importanța lor economică sau culturală, cu avizul Consiliului Administrativ Superior. Prin legea din anul 1929, orice oraș cu o populație mai mare de 50.000 de locuitori devenea municipiu, fără să mai fie nevoie de o lege specială. În organizarea administrativă a Transilvaniei în perioada dominației austroungare, de unde legiuitorul s-a inspirat, municipiul avea o situație cu totul specială, și fusese organizată încă din anul 1886. În categoria municipiilor intrau comitatele, diviziuni administrative asemănătoare județului, care aveau sub supravegherea lor mai multe comune și orașe libere. Astfel îndeplineau pe teritoriul lor drepturile municipiului, următoarele orașe: Oradea Mare, Arad, Satu Mare, Timișoara, Cluj și Sibiu. Municipiile aveau următoarele organe de conducere: adunarea generală, ca organ reprezentativ, din rândul căreia se alege un președinte, numit primar; senatul orășenesc, organ electiv, compus din: primar, căpitanul de poliție, primul notar etc. Primarul, numit „polgar meșter” era primul funcționar al municipiului. Comunele declarate prin legea specială, stațiunii balneo-climaterice pot obține recunoașterea de comune urbane prin inițiativa consiliului comunal cu aprobarea comitetului local de revizie și confirmarea directorului ministerial. Potrivit art. 6 din legea din 1929, satele care fac parte dintr-o comună rurală sunt considerate din punct de vedere administrativ ca sectoare ale comunei. Aceste sate erau de două categorii, în funcție de populație, sate mici cu o populație de până la 600 de locuitori, și peste acest număr, sate mari. În concepția legiuitorului de la 1864, comuna rurală trebuia să aibă cel puțin 100 de familii sau 5.000 de locuitori. Prin Legea din anul 1904, satul era o subdiviziune a comunei, cu cel puțin 100 de locuitori, sub acest număr așezarea era denumită cătun. Cătunul nu avea o organizare proprie, interesele sale erau reprezentate de Sfatul satului cel mai apropiat, la cărui alegere participau și reprezentanți ai cătunului. Legea pentru unificarea administrativă din anul 1925 nu acorda viață proprie satelor românești, pe care le îngloba în comună rurală. Satele și comunele rurale situate la cel mult 3 km. de marginea municipiilor sau orașelor puteau fi declarate comune suburbane. Comunele urbane se puteau împărți în sectoare, prin hotărârea consiliului comunal, cu aprobarea directorului ministerial. Legea nu arată cum se administrau sectoarele, însă, ca persoane juridice de drept public trebuiau să aibă organe de conducere care să lucreze în numele lor și care să le administreze patrimoniul. Satele și comunele nu puteau avea decât un singur nume oficial, iar schimbarea acestui nume nu se putea face decât cu încuviințarea Consiliului de Miniștrii, după referatul ministrului de interne. Potrivit art. 18 din legea din anul 1929, orice teritoriu din cuprinsul României trebuia să aparțină unei comune. Comuna își exercita autoritatea asupra întregului teritoriu ce-i aparținea. Comuna rurală trebuia să aibă cel puțin 310.000 de locuitori. În cazul în care, din cauza depărtării dintre sate, nu era cu putința a se forma o comună cu un asemenea număr de locuitori, se puteau constitui comune rurale și cu un număr mai mic de locuitori, dintr-un singur sat, sau mai multe, prin hotărârea consiliului județean, avizată de directorul ministerial. Administrația comunelor rurale era încredințată unui consiliu comunal, ca organ deliberativ, primarul comunei și delegația consiliului comunal ca organe executive. Alegerea și constituirea acestor organe diferea în funcție de comunele formate din mai multe sate sau dintr-un singur sat. Consiliile comunale aveau ca principale atribuții alegerea primarului, a delegației permanente și a candidaților de primar pentru municipii. De asemenea, ele aveau inițiativa și decizia în probleme de interes local: învățământ, întreținerea drumurilor publice, edilitare, poliția drumurilor, întocmirea unor regulamente. În intervalele dintre sesiunile consiliului comunal își desfășura activitatea delegația permanentă ca organ consultativ al primarului. În fruntea administrației comunale se afla primarul, care executa hotărârile consiliului comunal și ale delegației permanente comunale. Fiecare comună putea înființa serviciile pe care le considera necesare: administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar etc. Satele care făceau parte dintr-o comună rurală erau considerate sectoare ale comunei. În această calitate, satele asociate într-o comună se bucurau de conducere proprie. Satele cu o populație de până la 600 de locuitori se puteau administra fie prin adunarea sătească, fie prin consiliu sătesc. Adunarea sătească era alcătuită din toți membrii satului, care erau capi de familie și aveau vârsta de cel puțin 25 de ani. În fruntea adunări sau consiliului sătesc se afla un primar, care era ajutat la îndeplinirea funcțiilor sale de străjerii satului, care se alegeau pe o perioadă de un an și de încasatori comunali. Administrația județelor se afla sub conducerea prefectului, care executa hotărârile consiliului județean și ale delegației permanente județene. Consiliul județean era compus din trei cincimi membrii aleși și două cincimi membrii de drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii în problemele de interes județean. În fiecare județ funcționau comisii de specialitate, iar raportorii acestora formau delegația permanentă județeană. Ea desfășura o activitate permanentă și se afla sub președinția prefectului. Delegația permanentă județeană îndruma, supraveghea și controla activitatea serviciilor județene și a comunelor din județ. Județele cuprindeau un anumit număr de plași, stabilite de către Ministerul de Interne, după consultarea consiliului județean. Conducerea plășii era exercitată de un pretor, numit prin decizie ministerială, repartizat în cadrul județului de către prefect. Pretorul era ofițer de poliție judiciară și șeful poliției din cadrul plășii, atribuții ce pot fi considerate o reminiscență a confuziunii de atribuții administrative și judiciare a vechilor dregători. În privința organizării financiare centrale și locale, este de amintit legea pentru unificarea contribuțiilor directe și pentru înființarea impozitului pe venit global, impozit ce va fi înlocuit în anul 1934 cu „supracotă”. Aparatul fiscal a fost organizat în perioada interbelică după principiul separării celor două atribuții de bază: constatarea impunerilor și mânuirea lor. Reforma din anul 1929 împărțea funcționarii fiscali în cei aparținând administraților de constatare și cei ai administraților de încasări și plăți. 4. Dreptul administrativ și legislația în materie administrativă în perioada regimurilor dictatoriale  Dreptul administrativ in perioada regimurilor dictatoriale Prin Constituția din anul 1938, regele a fost decretat, unicul șef al activității executive, pe care a realizat-o prin guvernul său, fiind luate și alte măsuri în legătură cu aparatul administrativ, fie el central, fie local. În cadrul guvernului și al aparatului central al administrației de stat au fost create o serie de ministere și de instituții centrale, altele au fost reorganizate. Astfel, a fost înființat Consiliul de Coroană, cu caracter permanent, ca organ consultativ a fost reorganizat Consiliul Superior Economic, căruia i s-au lărgit atribuțiile, Ministerul Industriei și Comerțului s-a transformat în Ministerul Economiei Naționale, având sarcini sporite legate de îndrumarea, coordonarea și stimularea forțelor de producție. Războiul care se apropia cu pași repezi a determinat crearea Ministerului Înzestrării Armatei, s-a reorganizat Prefectura Poliției Capitalei, șeful acestei instituții fiind asimilat cu ministru subsecretar de stat și a fost adoptată, în anul 1938, legea jandarmeriei. De la adoptarea legii privind administrația locală din anul 1929, în decurs de zece ani au mai fost elaborate încă unsprezece modificări în materie. Deși noile reglementări au lăsat pe mai departe județul și comuna ca unități administrative cu personalitate juridică, s-au adus și unele inovații. Astfel, au sporit atribuțiile prefectului de comisar al Guvernului și șef al poliției, putând lua, în această calitate, toate măsurile privind respectarea ordinii și liniștei publice. S-a creat pe lângă prefect un organ ajutător, Consiliul de Prefectură, inițial organism consultativ și din anul 1936, organism administrativ. Din anul 1936, primarii erau aleși de către consiliile comunale din rândul consilierilor aleși, iar potrivit legii din 14 august 1938, era numit de prefect pe o perioadă de șase ani. Consiliul comunal era compus din membrii de drept și membrii aleși, mandatul primilor fiind de șase ani. Acest organ avea drept de decizie. Din anul 1938 a fost înființat și ținutul, ca unitate administrativă mai mare decât județul, condus de un rezident regal, numit prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne. La nivelul ținutului funcționa un consiliu ales de consiliile comunale din ținut și completat cu membrii de drept dintre funcționarii ținutului rezidentul regal avea rang de ministru subsecretar de stat, el trebuia să fie licențiat sau ofițer cu grad de general având vârsta de peste 35 de ani. Din anul 1938 se intensifica caracterul autoritar și birocratic al administrației locale. Toți demnitari aparatului administrativ central sau local erau numiți la propunerea sau direct de Ministerul de Interne, fără consultarea electoratului. Județul și plasa devenind unități fără personalitate juridică. În perioada următoare, în afară de faptul că Conducătorul statului era și președintele Consiliului de Miniștrii și că miniștrii erau numiți de către acesta, Ion Antonescu și-a desemnat și un „înlocuitor”, ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii, în persoana lui Mihai Antonescu. Au fost create în cadrul aparatului de stat, organe și organizații conduse grupuri elitariste, cum ar fi: Consiliul de Cabinet, Ministerul propagandei naționale, Oficiul de muncă și lumină, Grupul etnic german, Munca tineretului român etc. Pe plan local s-a revenit la organizarea pe județe și comune, fiind desființata legea din anul 1938, dar pe principii totalitare, prefectul era numit, destituit sau revocat prin decret al Conducătorului statului, fiind preferați ca demnitari în această funcție, militarii de carieră. Urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia și Bucovina de nord și ținutul Herței au fost cedate Rusiei sovietice, și anexate acesteia, populația românească fiind împărțită în două republici Ucraina și Moldova. Organele locale ale R.S.S.M., conform Constituției din anul 1940, fiind: sovietele județene, raionale, orășenești și sătești, fiind desființate județele, noile unități administrative, raioanele fiind subordonate direct organelor republicane. Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi privind crearea Consiliului legislativ, care avea misiunea de a examina și întocmi, din însărcinarea Guvernului, proiecte de legi, proiecte de regulamente și ordine; Consiliul Superior Administrativ, care își desfășura activitatea în cadrul Ministerului de Interne, exercitând atribuții legate de coordonarea, îndrumarea și controlul activității comunelor și județelor; Casa pensiilor, care era instituția de stat care gestiona sumele de bani folosite la pensiile funcționarilor statului. Statul a manifest o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al funcționarilor publici, în scopul de a avea un aparat administrativ devotat intereselor sale. Funcționarii publici se bucurau de numeroase avantaje față de alte categorii de salariați. Ei se bucurau de garanția stabilității în funcție, de o salarizare reglementată prin lege și se bucurau de pensie. Funcționarii publici nu puteau ocupa, în același timp două funcții, nu puteau face comerț, nu puteau sponsoriza sau arenda, nu puteau fi antreprenori sau șefi de lucrări. La intrarea în funcție, ei depuneau un jurământ de credință regelui și legilor țării. Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerț și industrie aveau dreptul de a face propuneri guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din domeniile respective. În anul 1924, s-a adoptat Legea privitoare la organizarea judecătorească, instanțele judecătorești fiind: judecătoriile, urbane, rurale și mixte; tribunalele județene; curțile cu juri, câte una pe lângă fiecare tribunal; curțile de apel, în număr de douăsprezece, cu una sau mai multe secții, și Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă, cu competență generală, formată din trei secții. În anul 1937, a fost adoptat Codul justiției militare, ale cărui dispoziții s-au aplicat nu numai militarilor, ci și persoanelor civile, datorită unor legi cum ar fi cea privind starea de asediu, care asimila activitatea civililor cu a militarilor. Procedura contenciosului administrativ a căpătat o nouă reglementare. Art. 107 al Constituției din anul 1923 preciza că „contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătorești, potrivit legii speciale”. În anul 1925 a fost elaborată legea contenciosului administrativ care a statuat că în această materie nu puteau judeca decât Curțile de Apel și Curtea de Casație, instanțele cele mai potrivite pentru un asemenea lucru. În această perioadă, anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, au fost organizate instanțe administrative. Astfel, prin Legea pentru organizarea curților administrative din 15 martie 1939 a fost înființată Curtea Superioară Administrativă, cu sediul în capitala țării și alte 10 curți administrative, câte una în fiecare ținut, cu sediul în orașul reședință de ținut. Ele au funcționat până în anul 1948, când au fost desființate. Încă din anul 1941, au fost create instanțe militare speciale compuse din generali numiți de Ministerul de Război, iar în cazuri grabnice de Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată, unde fapta a fost comisă, aparatul de stat caracterizându-se în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial prin birocratizare și militarizare. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a concentrat în mâinile sale întreaga conducere a Statului, a devenit unicul legiuitor al țării, a fost decretat unic șef al activității administrative, preluând cele mai importante prerogative avute anterior de monarhie. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D. Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, I Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V.Popa, A. Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Unificarea legislativă și administrativă MODELE DE TESTE 1. Legea contenciosului administrativ a fost elaborată la inițiativa: a. partidului conservator b. partidului național țărănesc c. partidului național liberal 2. Legea răspunderii ministeriale a fost elaborată în anul: a. 1924 b.1929 c. 1933 3. Constituția României din anul 1938 a fost: a. a treia constituție b. a doua constituție c. a patra constituție RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul c 2. Punctul b 3.Punctul a Capitolul VIII ADMINISTRAȚIA ÎN PERIOADA RESTAURĂRII REGIMULUI DEMOCRATIC ȘI PARLAMENTAR 1 2 4 5 1. Cuprins 3 2. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 6 5. Temă de reflecție 7 8 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste  Cuprins  Restabilirea guvernării democratice  Reorganizarea administrației centrale și locale pe principii democratice  Organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind restabilirea guvernării democratice, reorganizarea administrației centrale și locale, organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază referitoare la organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară 1. Restabilirea guvernării democratice  Restabilirea guvernarii democratice Actul de la 23 august 1944, numit insurecție armata de către doctrina comunistă, în fapt trecerea României de partea Aliaților a însemnat nu numai încheierea unei epoci și de apropiatul sfârșit al celui de al Doilea Război Mondial, ci și începutul unei noi perioade, care a adus România în sfera de interese a U.R.S.S. În această perioadă de restaurare a democrației parlamentare, care a durat până la înlăturarea monarhiei constituționale la 30 decembrie 1947, în paralel cu regimul parlamentar, virtual interesat prin actul politic de la 23 august 1944 și devenit real prin alegerile din 19 noiembrie 1946, s-au manifestat tot mai puternic forțele politice de stânga, cu caracter radical. Lichidarea partidelor politice, cu tradiție istorică a dus la dobândirea puterii politice de către Partidul Comunist, în minoritate numerică, resimțită și după primirea în rândurile sale a foștilor legionari, a dus la instaurarea, la început, a unui guvern de largă concentrare democratică, în urma unor alegeri puternic contestate de opoziție. Prin decretul constituțional nr. 1626 din 31 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituția din 1866 și parțial cea din anul 1923. Trăsătura fundamentala a evoluției aparatului de stat în această etapă a constituit-o democratizarea lui, materializată într-o serie de măsuri legislative referitoare la desființarea organelor și organismelor de stat create în timpul dictaturii militare, de democratizare și de epurare a aparatului de stat de elemente compromise, ca și crearea unor noi componente ale aparatului de stat cerute de procesul de înnoire. În perioada de după 23 august 1944, până la 6 martie 1945, s-au succedat la conducerea României, trei guvernări. Deși burghezo-moșierimea deținea poziții majoritare, au fost adoptate măsuri care au înclinat România spre politica URSS și a comunismului. În condițiile create prin instaurarea guvernului cu pronunțat caracter muncitoresc-țărănesc, la 6 martie 1945, statul intervine tot mai mult în diferite domenii, în cel economic, prin evidență, controlul și dirijarea producției, urmărindu-se nu numai refacerea și redresare economică a țării, ci și pregătirea terenului trecerii ei la forme de organizare socialistă. Prin reglementarea alegerilor parlamentare, în anul 1946, s-a reorganizat Parlamentul României, în sensul că devenit unicameral, prin desființare Senatului, dreptul de vot a devenit universal, femeile dobândind nu numai drept de vot ci și posibilitatea de a fi alese în Adunarea Deputaților. Sub acest regim electoral au fost organizate alegerile din 19 noiembrie 1946, în care Blocul Partidelor Democratice au obținut 347 din totalul de 414 mandate în Adunarea Deputaților, rezultate contestate de numeroși oameni politici. La 25 august 1947, Parlamentul a ratificat Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, act de o importanță deosebită pentru statutul de Drept internațional al țării. Deși recunoașterea aportului substanțial adus la războiul antifascist de țara noastră, nu a fost apreciat la reala sa valoare. După instaurarea guvernului cu pronunțat caracter muncitoresc-țărănesc, față de măsurile urmărite de acesta, regele a refuzat orice colaborare așa numita „grevă regală”, mai mult, cerând la 20 august 1946 chiar demisia întregului guvern. Monarhia constituțională devenise, în concepția guvernelor de asemenea sorginte, o piedică în calea făuririi societății socialiste. Drept urmare, la 30 decembrie 1947, prin legea nr. 363 a fost abolită monarhia și proclamată Republica Populară Română. Au fost abrogate normele constituționale, urmând ca o Adunarea constituantă să elaboreze noua Constituție. Activitatea executivă a fost încredințată unui Prezidiu al republicii, compus din cinci membrii, aleși cu majoritate de Adunarea deputaților, dintre personalitățile vieții publice științifice și culturale ale României. Promulgarea legilor a aparținut Consiliului de Miniștri. 2. Reorganizarea administrației centrale și locale pe principii democratice  Reorganizarea administratiei centrale si locale pe principii democratice Întregul aparat de stat, în această perioadă, a fost supus unui profund proces de transformare și democratizare. Prin diferite măsuri, Consiliul de Miniștrii a fost reorganizat de mai multe ori. Au fost desființate o serie de ministere, subsecretariate de stat și instituții centrale similare, precum: Ministerul Propagandei Naționale, Ministerul Înzestrării Armatei, Subsecretariatul de stat al romanizării etc. S-au înființat ministere noi, precum: Ministerul Asigurărilor Sociale, Ministerul Comunicaților, Ministerul Cooperației etc. O serie de ministere au fost reorganizate și „epurate” de elemente considerate ostile procesului democratizării, precum: Ministerul Economiei Naționale și Ministerul Apărării Naționale. În anul 1945, la nivel central, au fost create: Consiliul interministerial economic, transformat apoi în Consiliul Superior al Economiei Naționale, însărcinat cu planificarea, coordonarea și aplicarea politicii economice a guvernului, iar la nivel local, oficiile economice și organele de control cetățenesc pe lângă prefecturi. În privința organelor administrației locale, a avut loc, imediat după război, înlăturarea prin forță a primarilor și prefecților vechiului regim și înlocuirea lor cu noi elemente, acțiune ce s-a desfășurat fără acordul guvernelor aflate la conducere. În regiunile eliberate din Transilvania, vechiul aparat al administrației s-a retras odată cu armata germană și cu cea hortystă. Au fost elaborate pe parcursul anului 1944 mai multe decrete privitoare la purificarea administrației publice. Cât privește organizarea local-administrativă, s-au menținut vechile forme de organizare, comuna și județul, cu plasa ca organ intermediar. În martie 1945, s-a dispus desființarea rezidențelor regale și reorganizarea prefecturilor, în sensul că prefecții puteau fi și dintre titrații universitari, în vârstă de cel puțin 31 de ani, care s-au distins printr-o activitate publică, fără a avea grad militar, urmărindu-se îndepărtarea prefecților militari. Pe linia organizării administrației la nivel central au fost înființate Oficiile industriale, ca societăți anonime pe acțiuni, create de Consiliul de Miniștri, la propunerea Ministerului Industriei și Comerțului cu avizul altor departamente. Acestea au fost conduse de către un consiliu de administrație compus din reprezentanți ai statului și ai acționarilor. S-a constituit, tot la nivel central, Comisiunea pentru redresare economică și stabilizare monetară, cu sarcina de a elabora, edicta, organiza și controla, măsurile necesare îndeplinirii programului de restructurare economică. Anul 1947 a cunoscut și măsuri importante pe linia organizării administrației locale, revestind și viitoarea reformă administrativă. În martie s-au desființat comitetele locale și consiliile de plasă, create în anul 1945 cu scopul înfăptuirii reformei agrare, iar în luna aprilie s-au constituit Comisii interimare la județe și comune, care urmau a funcționa până la alcătuirea consiliilor comunale și județene. Aceste Comisii interimare au avut o sferă largă de atribuții, inițiativa și deliberarea în toate chestiunile de interes local, măsuri privind aprovizionarea populației și combaterea speculei. Epurarea administrației publice adoptată în anul 1944, a continuat prin reformularea prevederilor Legii din martie 1945 cu privire la categoriile celor ce urmau a fi îndepărtați din aparatul de stat, elaborându-se, în anul 1946 Statutul funcționarilor publici și Statutul salariaților comunali. În privința organizării judecătorești, Decretul nr. 1318 din anul 1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau crime de război a creat Tribunalul Poporului ca instanță de judecată, iar sub aspect organizatoric au fost introduși asesorii populari în completul de judecată. S-a constituit și un grup de acuzatori publici de către Ministerul Justiției cu atribuții de cercetare și instrumentare, numiți prin decret regal și conduși de un acuzator-șef. S-a creat și Curtea specială pentru criminali de război, ca instanță de judecată, compusă din judecători desemnați de Ministerul Justiției, prin tragere la sorți dintre magistrați, și din judecători aleși de cetățenii români, membri ai grupărilor politice. Întreaga procedură de judecată din această perioadă s-a bazat pe principiul accelerării judecății, iar prin legi speciale, s-a stabilit ca anumite fapte considerate infracțiuni să fie judecate fie la locul săvârșirii faptei sau la sediul Primăriei sau a circumscripției de poliție, cum a fost Legea din anul 1945 pentru reprimarea speculei ilicite și a sabotajului economic, dispoziții de ordin procedural preluate și de alte acte normative ulterioare. 3. Organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară  Organizarea administrativa a Romaniei dupa proclamarea ca republica populara Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a marcat trecerea țării într-o nouă etapă, aceea a revoluției socialiste, însemnând schimbarea esenței și conținutului statului și a unor transformări radicale în modul de organizare și exercitare a puterii. Statul a devenit un stat de tip socialist, de dictatură a clasei muncitoare, cu obiective principale de creare a proprietății socialiste ca proprietate a întregului popor, făurirea sectorului socialist în industrie, planificare economică și organizarea pe baze socialiste a agriculturii, obiective ce au putut fi aduse la îndeplinire prin naționalizarea principalelor mijloace de producție prin Legea din 11 iunie 1948 și prin creșterea considerabilă a rolului statului în toate sectoarele de activitate. Constituția din 13 aprilie 1948 consacră principiul ca întreaga putere emană de la popor și aparține poporului, munca fiind considerat factor de bază al vieții economice, care urma să se desfășoare în mod planificat, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român și prin sistemul socialist al organelor statului, sistem având la bază organele puterii de stat, Marea Adunare Națională și consiliile populare. În conformitate cu prevederile constituționale, organele statului socialist au fost: organele puterii de stat, supreme și locale; organele administrației de stat, centrale și locale; justiția și procuratura. Organele administrației de stat au fost: Consiliul de Miniștrii, ministerele și celelalte instituții centrale administrative de pe lângă guvern și comitetele executive ale sfaturilor populare, pe plan local. În exercitarea atribuțiilor sale ca organ executiv central, Consiliul de Miniștri a elaborat hotărâri și decizii, acte normative date în executarea legii. Consiliul de Miniștrii, ca organ suprem al administrației de stat, ales și responsabil față de Marea Adunare Națională, era alcătuit din ministere și alte organe ale administrației de stat, ca organe de specialitate. În plan local funcționau comitetele executive ale consiliilor populare, organe cu competență administrativă generală și secțiile comitetelor executive, ca organe de specialitate pe plan local. Constituția din anul 1948 a consacrat organizarea teritorială existentă în județe și comune, la care s-a adăugat ca nouă unitate teritorială, regiunea, lăsându-se posibilitatea, ca prin lege, organizarea administrativ-teritorială să fie modificată, lucru care s-a petrecut prin Legea nr. 5 din 1950, care a introdus raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române Fiind stabilita noua organizare administrativ-teritorială în regiuni, raioane, orașe și comune. În ceea ce privește organizarea judecătorească, Legea nr. 5 din 1952 arată că principala sarcină a justiției este apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor oamenilor muncii, a întreprinderilor și instituțiilor de stat. Prin legea nr. 6, tot din anul 1952, a fost creată Procuratura Republicii Populare Române, cu atribuții specifice Statului socialist. Au fost create ca organe jurisdicționale obștești, comisiile pentru soluționarea litigiilor de muncă și consiliile de judecată tovărășească. Pentru soluționarea litigiilor patrimoniale dintre organele, instituțiile și organizațiile economice de stat, a fost creat, prin Legea nr. 5/1954, Arbitrajul de Stat. Prin Decretul nr.79/1950 s-au creat Notariate de stat, a căror activitate va fi reglementată în mod minuțios în perioada următoare. În domeniul financiar, s-a reglementat pe baze noi bugetul, Legea nr. 3 din anul 1949 arătând că cele mai importante cheltuieli erau destinate economiei naționale. În anul 1952 a fost înfăptuită reforma bănească menită să ridice importanța și rolul banilor în economia națională. Prin Decretul nr. 509 din anul 1955, impozitul pe cifre de afaceri a fost înlocuit, mai întâi cu impozitul pe circulația produselor și apoi cu impozitul pe circulația mărfurilor. Totodată a fost reglementat un nou mod de repartizare a beneficiilor întreprinderilor de stat, s-a reorganizat sistemul bancar prin crearea unor bănci specializate pe ramuri de activitate. Constituția Republicii Populare Române din anul 1952 a consacrat consolidarea puterii democrat-populare. Ea proclamă România, ca stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, unitar independent și suveran, în care baza puterii populare o reprezenta alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare, rol conducător avându-l clasa muncitoare. Constituția consacra existența a trei sectoare în economia națională: sectorul socialist, cu rol conducător în economie și reprezentând baza puterii de stat; sectorul micii producții, sprijinit de stat și sectorul particular – capitalist, față de care Statul aplică o politică consecventă de îngrădire și eliminare treptată. Înlocuirea aparatului de Stat existent cu unul nou s-a realizat prin modificările aduse legilor de organizare judecătorească și de organizare și funcționare a Parchetului, reglementarea organizării și funcționarii Prezidiului Marii Adunări Naționale, a Ministerului Justiției, înființarea și organizarea Direcției Generale a Securității Poporului. Legea nr. 17 din anul 1949 a reglementat în detaliu organizarea și funcționarea Sfaturilor populare și a comitetelor lor executive, ulterior prin Legea nr. 6 din 1957 a fost modificat modul de organizare și funcționare a organelor locale ale puterii, lărgindu-se competența acestora. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București, 1993; 2. Marcu Liviu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. Dan Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. Dan Țop, Iulian Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. TEMĂ DE REFLECȚIE Restabilirea guvernării democratice MODELE DE TESTE 1. România a fost proclamată republică populară în anul: a. 1949 b. 1948 c. 1947 2. Organizarea administrativă a României ca republică populară a fost în: a. regiuni și raioane b. județe și comune c. ținuturi, orașe și comune 3. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a avut loc în anul: a. 1945 b. 1948 c. 1950 RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul c 2. Punctul a 3.Punctul b Capitolul IX ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST 2 4 5 7 8 1 1. Cuprins 3 2. Obiectiv general 3. Obiective operaționale 4. Bibliografie selectivă 6 5. Temă de reflecție 6. Teste 7. Răspunsuri și comentarii la teste Cuprins  Sistemul organelor statului socialist  Organele administrative ale statului socialist  Organizarea administrativ-teritorială și financiară a statului socialist  Obiectiv general: Dobândirea de cunoștințe privind sistemul statului socialist, organele administrative ale acestuia, precum și organizarea administrativ-teritorială și financiară a statului socialist.  Obiective operaționale: Însușirea unor noțiuni de bază referitoare la organizarea administrativ-teritorială și financiară a statului socialist 1. Sistemul organelor statului socialist  Sistemul organelor statului socialist Statul socialist era considerat în doctrina politică vremii o organizație politică a întregii populații, a oamenilor muncii de la orașe și sate, toții membrii societății participând la activitatea politică și administrativă în stat. Adoptarea Constituției din 21 august 1965 și proclamarea Republicii Socialiste România urma să consfințească victoria deplină a socialismului, lărgirea bazei economico-sociale a puterii de stat, saltul calitativ produs în esența Statului, devenit organizația politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare, reprezentând „cadrul constituțional adecvat al desăvârșirii construcției socialiste și al pregătirii condițiilor pentru trecere la comunism”. Aceste deziderate au format obiectul mai multor Conferințe Naționale ale forului conducător al societății românești, Partidul Comunist Român. În anul 1972, într-un asemenea cadru s-a subliniat necesitatea conducerii unitare a societății pe baza principiilor centralismului democratic, pe îmbinarea conducerii unitare cu lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial-administrative și a unităților economico-sociale, în realitate însă, accentuând caracterul totalitar al regimului prin sporirea rolului Statului – Partid. Strategia și orientările generale ale politicii interne și externe a acestui regim au fost dezvoltate în Programul Partidului Comunist Român de făurirea societății multilateral dezvoltate, care, pe o perioadă de 20 până la 25 de ani, începând cu anul 1974, a prezentat principiile generale ale societății socialiste multilateral dezvoltate, alături de o serie de cerințe esențiale ale trecerii la comunism. În orânduirea socialistă, prin organe de stat se înțelegeau „acele forme organizatorice ale oamenilor muncii, constituite din deputați și funcționari, prin intermediul cărora se exercita și se realizează puterea poporului”. Totalitatea organelor de stat formau puterea publică și aparatul de stat sau sistemul organelor statului. Activitatea acestor organe de stat cunoștea ca forme fundamentale: activitatea de exercitare a puterii, înfăptuită de organele puterii de stat; activitatea executivă, realizată de organele administrației de stat; activitatea de înfăptuire a justiției și de respectare a legilor, coordonată de către organele judecătorești și de cele ale procuraturii. Activitatea executivă, ca formă fundamentală de activitate a statului socialist, consta în conducerea proceselor sociale la un nivel inferior față de activitatea de exercitare a puterii de stat, prin executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative. Organele administrației de stat care înfăptuiesc o asemenea activitate se afla în relații directe sau indirecte de subordonare față de organele puterii de stat, întreaga lor activitate fiind desfășurata în concordanță cu direcțiile ce îi sunt imprimate de deciziile organelor puterii de stat, care iau forma legilor Marii Adunări Naționale, a decretelor Consiliului de Stat și a decretelor prezidențiale, iar pe plan local a hotărârilor consiliilor populare. Sistemul organelor statului socialist era organizat pe principiul subordonării ierarhice a fiecărei forme de activitate față de puterea de stat. 2. Organele administrative ale statului socialist  Organele administrative ale statului socialist Organele administrației de stat socialiste erau constituite în vederea realizării puterii de stat și înfăptuiau activitatea executivă, considerată formă fundamentală a activității de stat, subordonată activității de exercitare a puterii de stat. După competența lor materială, aceste organe se împărțeau în organe administrative de stat cu competență generală, precum Consiliul de Miniștrii, comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, și organe cu competență specială, ministerele, celelalte organe centrale ale administrației de stat și organele locale ale administrației de stat. Consiliul de Miniștrii, sau guvernul Republicii Socialiste România era organul suprem al administrației de stat, care înfăptuia conducerea generală activității executive pe întreg teritoriul țării. Fiind ales de către Marea Adunare Națională în prima sa sesiune, Consiliul de Miniștrii funcționa pe întreaga durată a legislaturii și era alcătuit din: primul ministru; prim-viceprim-miniștrii; viceprim-miniștrii; miniștrii; miniștrii secretari de stat, președinții altor organe centrale ale administrației de stat, precum și președinții unor organisme specifice organizării socialiste ( Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție; Consiliul Național al femeilor etc.). Consiliul de Miniștrii, își desfășura activitatea potrivit principiului conducerii colective, cu scopul de a stabili măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne și externe, de coordonare a ministerelor și a organelor centrale ale administrației de stat, a comitetelor și birourilor executive. În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul de Miniștrii adopta hotărâri, pe baza și în executarea legilor. Ministerele erau considerate organe centrale ale administrației de stat care realizau politica partidului comunist și a statului socialist în ramurile sau domeniile pentru care au fost înființate, prin conducerea, îndrumarea și controlul unităților economice și a instituțiilor de stat aflate în subordinea lor. Activitatea ministerelor se desfășura pe principiul muncii colective Decretul nr. 76/1973, instituind ca organe de conducere colectivă a ministerului: consiliul de conducere și biroul sau executiv. Consiliul de conducere adopta hotărâri, în baza cărora ministrul emitea ordine, instrucțiuni sau regulamente, acte juridice date în baza și în vederea executării legii. Alături de ministere, pe plan central își desfășurau activitatea și alte organe centrale ale administrației de stat, cum ar fi: Banca Națională și băncile specializate pe ramuri de activitate economică, inclusiv CEC-ul, Arbitrajul Central de Stat, Departamentul Cultelor, Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport. Un loc aparte în subsistemul organelor administrației de stat revenea organelor Consiliului de Miniștri, categorie în care intrau Consiliul financiar-bancar, Consiliul de coordonare a activității de investiții, Comisia republicană de rezerve geologice etc. În județe, municipii, orașe și comune funcționau ca organe ale administrației de stat, cu competența generală, comitele sau birourile executive ale consiliilor populare, care asigurau în unitățile administrativ-teritoriale executarea legilor și a altor acte normative. Dintre deputații consiliilor populare erau aleși membrii comitetelor sau birourilor executive, având în frunte un președinte, ajutat de un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului administrației de stat ierarhic superior. În competența comitetelor sau birourilor executive intrau, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii și a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare, elaborarea planului economic și a bugetului local etc. Pe lângă organele locale ale administrației de stat cu competența generală, consiliile populare organizau potrivit legii, organe de specialitate ale administrației de stat în domeniile: financiar, agricol, turism, învățământ, cultură și sănătate. În exercitarea atribuțiilor, în domeniul pentru care au fost constituite, organele locale de specialitate ale administrației de stat emiteau dispoziții, care trebuiau să fie conforme cu legea. Activitatea de înfăptuire a justiției era încredințată organelor judecătorești, al căror sistem integra: Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătoriile și tribunalele militare. Organele de procuratură erau constituite în următorul sistem: procurorul general, Procuratura generală, procuraturile județene, procuraturile locale și procuraturile militare, subordonate ierarhic, organele superioare putând-se substitui organelor inferioare în realizarea atribuțiilor conferite de lege. Procurorul general, ales și revocat de către Marea Adunare Națională, răspundea în fața organului suprem al puterii de stat pentru întreaga activitate a organelor de procuratură, iar pe plan local, procurorul-șef al procuraturii județene, ales de consiliul județean, răspundea în fața acestuia cu privire la modul în care organele de procuratură locală asigurau respectarea legii. 3. Organizarea administrativ-teritorială și financiară a statului socialist  Organizarea administrativteritoriala si financiara a statului socialist În anul 1968 a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritoriala, în județe, orașe și comune a teritoriului României. Conducerea județelor era asigurată de Consiliile populare județene, care erau subordonate Consiliului de Miniștrii. Prin Legea nr. 57 din anul 1968 de organizare și funcționare a Consiliilor populare a fost sporită competența Consiliilor populare județene și ale municipiului București. Pentru asigurarea unei conduceri și îndrumări unitare a activității organelor locale ale puterii și administrației de stat și pentru creșterea rolului consiliilor populare și al deputaților acestora, în anul 1976 au fost create Congresul consiliilor populare județene și al președinților consiliilor populare, Camera legislativă a consiliilor populare, județene și a președinților consiliilor populare, Conferința pe țară a președinților consiliilor populare și conferințele județene ale deputaților consiliilor municipale, orășenești și comunale. Consiliile populare județene, al municipiului București, municipale și ale sectoarelor municipiului București alegeau comitate executive, iar consiliile populare orășenești și comunale, birouri executive. Comitetele și birourile executive erau alese de consiliile populare dintre deputați acestora și se compuneau din președinte, unul sau mai mulți vicepreședinți și membri. Comitetul sau biroul executiv al consiliului popular avea un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului de stat administrativ ierarhic superior comitetului sau biroului executiv. Comitetele executive ale consiliilor populare județene, al municipiului București, ale municipiilor și sectoarelor municipiului București își constituiau birouri permanente, compuse din: prim-vicepreședinte, vicepreședinți și unii membri ai comitetelor executive. Președinții comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare, municipale, orășenești și comunale erau în același timp, primarii municipiilor, orașelor și comunelor. În competența comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare intra, potrivit Constituției, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii și a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare care le-au ales, elaborarea proiectelor planului economic și bugetului local, conducerea, controlul și îndrumarea activității comitetelor și birourilor executive ierarhic inferioare, a organelor locale de specialitate ale administrației de stat. În realizarea atribuțiilor conferite de lege, comitetul sau biroul executiv emitea decizii, acte juridice care aveau caracter normativ sau individual. Legislația din această perioadă a avut drept obiect și organizarea unui sistem unitar de control și a unor forme de control al oamenilor muncii, precum și delimitarea competenței normative a organelor administrației de stat. Prin adoptarea Legii nr. 1 din anul 1978 s-a realizat un cadru juridic corespunzător desfășurării activității de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamațiilor și cererilor oamenilor muncii, devenit foarte ușor un mijloace de presiune într-un regim totalitar. Pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare municipale și birourile executive ale consiliilor populare orășenești și comunale, începând cu anul 1968 sau creat comisii de judecată, socotite organe obștești de influențare și jurisdicție, alese în sesiunile consiliilor populare, constituite din 5 membrii aleși pe o perioadă de doi ani. Acest gen de organe cu activitate jurisdicțională care funcționa și la nivelul întreprinderilor economice, a organizațiilor cooperatiste și obștești, urmarea, participarea oamenilor muncii la întărirea legalității și educarea cetățenilor în spiritul legii. În ceea ce privește Dreptul financiar, este de menționat ca prin legea nr. 62 din anul 1968 s-a reglementat amortizarea fondurilor fixe, iar prin legea nr. 72 din 1969 s-a reglementat organizarea, planificarea și executarea investiților. A fost de asemenea reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale și bănești ale organizațiilor socialiste, organizarea și funcționarea controlului financiar. Un rol deosebit îl ocupa Legea finanțelor din anul 1972, concepută ca o lege cadru a întregii organizări și activități financiare în contextul conducerii și planificării economiei naționale. Prin Legea nr. 2 din 1973 a fost înființată Curtea Superioară de control financiar, ca organ al Consiliului de Stat cu atribuții de control financiar asupra ministerelor, băncilor și altor organe centrale, având și atribuții de jurisdicție administrativ-financiara. Curtea Superioară de control financiar avea în vedere trei categorii de activități: activități de control financiar, control ce se efectua de organe proprii sau ale Ministerului de Finanțe, putându-se dispune blocarea fondurilor și sancțiuni disciplinare; activități jurisdicționale, judecarea unor cauze privind răspunderea materială și administrativă a persoanelor care îndeplineau funcții de conducere în organe de stat centrale și locale, precum și o activitate de avizare și informare, de a prezenta periodic constatările făcute cu ocazia controalelor și de a propune măsuri de înlăturare a deficiențelor semnalate. Prin legea nr. 1 din anul 1977 a fost desființat impozitul pe retribuțiile persoanelor încadrate cu contract de munca în unitățile socialiste, iar prin Legea nr. 2, din același an, impozitul perceput asupra veniturilor agricole a fost înlocuit cu impozitul pe terenuri. Prin Legea nr. 29 din anul 1978 s-a introdus un regim juridic al beneficiilor tuturor unităților socialiste, destinate în cointeresarea colectivelor de salariați, în creșterea rentabilității prin sporirea beneficilor fiecărei unități economice. Au fost luate și măsuri de întărire a autogestiunii economico-financiare a fiecărei unități, de elaborare de fiecare unitate a bugetului de venituri și cheltuieli, de introducerea de indicatori ai valorii producției nete și a producției fizice. Lipsa stimulentului proprietăți private și a inițiativei particulare a dus la o stare de entropie economică, agravată de incompetență și birocrație, în cadrul căreia puterea discreționară a partidului unic continua să imprime un caracter totalitar unui regim ce se proclamă cu emfaza „democratic”, dar în realitate îngrădea drepturile și libertățile individuale. Acestui regim i-a pus capăt la puternica revoltă populară din decembrie 1989, în contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa de est, situație care a marcat începutul unor transformări de esență în toate sectoarele vieții economicosociale și la nivelul tuturor structurilor statului, inclusiv al organelor administrației de stat. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. E.Cernea, E.Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, București,1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, București, 1997; 3. D.Țop, Dreptul și statul în istoria românilor, Târgoviște, 1998; 4. D.Țop, Iulian Preda, Istoria administrației publice românești, Târgoviște, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituții politice și juridice românești, București, 1999. 6. D.Țop, Istoria dreptului și statului românesc, Târgoviște, 2005. TEMĂ DE REFLECȚIE Organele administrative ale statului socialist, România MODELE DE TESTE 1. România a fost proclamată republică socialistă în anul: a. 1962 b. 1964 c. 1965 2. Organizarea administrative-teritorială a României socialiste era: a. județe și comune; b. județe, orașe și sate; c. ținuturi, orașe și comune. 3. Organele administrației centrale ale statului socialist: a. Consiliul de miniștri b. ministerele c. secretariatele de stat RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul c 2. Punctul a 3. Punctul a