Istoria Administratiei Publice

49

ISTORIA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Conf. univ. dr. IOAN VLAD

Obiective

Cunoașterea istoriei statului, dreptului și administrației este utilă formării juristului: – ea oferă posibilitatea interpretării logico-raționale a instituțiilor juridice care oglindesc societatea românească contemporană;

ne permite să cunoaștem un trecut glorios la care avem datoria să fim sensibili, care îngăduie juristului să nu se rezume numai la o interpretare tehnico-juridică superficială, ci să se raporteze la înaintași;

studiul istoriei al dreptului românesc se impune cu atât mai mult la acest început de mileniu când poporul român construiește statul de drept și instituțiile juridice și administrative democrate, civilizatoare.

I. INTRODUCERE ÎN ISTORIA ADMINISTRAȚIEI

PUBLICE ROMÂNEȘTI

I.1. Obiectul istoriei administrației publice românești

Istoria administrației publice românești reprezintă o componentă însemnată a istoriei statului și dreptului românesc, de care nu o putem separa decât în plan didactic.

Românii au o bogată cultură juridică, o valoroasă școală națională de drept și o bibliografie bogată în scrieri de istorie a dreptului, iar catedrele universitare de specialitate au fost ilustrate de mari profesori și oratori, cu o erudiție ce se baza și pe cunoașterea vechiului drept românesc. Exemplu: M. Kogălniceanu, V. Boerescu, Alex. Papiu Ilarian, Șt. Longinescu, Al.D. Xenopol, Ioan Tanoviceanu, B.P. Hașdeu, Andrei Rădulescu, Dinu C. Arion, George Fotino etc.

Studiul istoriei administrației publice românești este indiscutabil util formării intelectualului român și cu atât mai mult a juristului, utilitate

50

dovedită și de constatarea lui Giogio del Vechio, cum că „prezentul nu se înțelege fără trecutul său istoric; trecutul istoric retrăiește în prezent și lucrează la temelia viitorului”.

Problematica juridică, precum și cea filosofică sau istorică, supuse cunoașterii, sunt în esența lor aceleași din antichitate până în zilele noastre.

Studiul orânduirilor sociale în evoluție și al instituțiilor juridice corespunzătoare ne oferă materialul de cercetare, din care tragem concluzii folositoare pentru îmbunătățirea sistemului juridic sau administrativ actual, putem evita greșelile comise și asimila progresele realizate de înaintași. A neglija aceste acumulări înseamnă a adopta o poziție neștiințifică și a expune munca cercetătorilor la inutile sforțări și pierderi de timp pentru rezultate demult dobândite de știință.

Istoria administrației publice oferă cunoașterii sistematice și științifice idei, reguli, principii, concluzii despre instituțiile politice și administrative românești.

Obiectul de studiu. Istoria administrației publice are ca obiect de studiu cunoașterea dreptului vechi, modern și contemporan românesc în componenta sa de drept administrativ, a instituțiilor și normelor administrației publice românești, în dinamica și devenirea lor istorică.

Istoria dreptului administrativ a apărut o dată cu știința legilor, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dată cu prelegerile juridice ținute în Academiile sau liceele domnești de juriști sau avocați ca: D. Skaletti, D. Bojincă, în Moldova, I. Bărbulescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, I.E. Rădulescu, în Țara Românească, Al. Papiu Ilarian, G. Barițiu, Petre Dobra în Transilvania,

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează studiul statului și dreptului sub influența ideilor iluministe, a programelor revoluționare de la 1848 și a formării statului român modern (1859), se asimilează o metodologie modernă de studiu a sistemului juridic, se formează adevărata școală juridică românească și se individualizează disciplinele juridice, crește interesul pentru cunoașterea vechiului drept românesc, care se consideră punctul și sursa de pornire în opera de înzestrare a României cu instituții juridice moderne:

B.P. Hașdeu cercetează obiceiurile juridice tradiționale la români (1866);

P.P. Negulescu cercetează instituțiile politice românești (1880);

51

A.D. Xenopol – justiția sub fanarioți (1886);

C.D. Dissescu – originile vechiului drept românesc (1890);

I. Hodoș – Constituțiile Transilvaniei (1871);

Prin contribuțiile lui N. Iorga, Xenopol, I. Tanoviceanu, A. Rădulescu și M. Djuvara, în prima parte a secolului al XX-lea, istoria dreptului românesc se constituie ca disciplină autonomă în cadrul științelor juridice naționale. Primul tratat de istorie a dreptului românesc l-a realizat Ion Peretz (4 vol, 1921 – 1925);

Andrei Rădulescu continuă să cerceteze originea vechiului drept românesc și raporturile lui cu alte sisteme de drept; El conchide că „dreptul românesc are origini autohtone, pământene, dar … este aproape tot așa de original ca și al altor popoare latine”. La aceeași concluzie ajunge și G. Fotino. Alți remarcabili cercetători juriști și universitari ai perioadei interbelice sunt: C.A. Spulber, D.C. Arion, V. Onișor, V. Moldovan, M. Djuvara;

S.G. Longinescu, mare jurist, profesor la Universitatea București, publică un curs în două volume de istorie a dreptului.

În ciuda vitregiilor politice, în perioada postbelică, cercetările au continuat; în anii 1980-1984 s-a tipărit Tratatul de istoria dreptului românesc, în 3 vol., coordonat de prof. dr. doc. Ioan Ceterchi.

II. STATUL ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN DACIA

II.1. Organizarea geto-dacilor în epoca prestatală:

teritoriul României a fost locuit de strămoșii noștri din cele mai vechi timpuri;

civilizația apărută în spațiul carpato-danubiano-pontic poartă pecetea populației care a trăit aici, a geto-dacilor și apoi a românilor;

civilizația fierului apare în vatra geto-dacilor în secolul al XII-lea î.H., cea hallstatiană, prima treaptă, cunoscută până în secolul al VII-lea î.H. determină o dezvoltare unitară a grupului etno-cultural al tracilor în spațiul carpato-balcanic;

tracii au creat o civilizație avansată în spațiul dintre Marea Egee la sud și zona Pripetului – la nord, Dunărea panonică – la vest și râul Bug la est;

grupul geto-dacilor, aparținând tracilor, erau cei mai numeroși și cei mai bine organizați;

52

numele: geți – numiți așa de istoricii greci. și daci – de către istoricii romani; unii istorici cred că dacii trăiau în interiorul arcului Carpaților, pe când geții – în zona extracarpatică;

Strabon confirmă însă că ei formau același mare popor, vorbind aceeași limbă și locuind același spațiu. Istoricii români îi numesc pe strămoșii noștri geto-daci;

geto-dacii au reușit să-și făurească o puternică viață materială și spirituală în spațiul carpato-danubiano-pontic, au reușit să-și instituțio-nalizeze o viață socială riguroasă, peste nivelul tuturor ramurilor trace;

de la ceata primitivă, în paleoliticul inferior, au ajuns la ginta matriarhală în perioada neolitică și apoi la organizarea patriarhală în epoca metalelor – adevărate premise ale formării statului și dreptului la geto-daci.

Organizarea socială a geto-dacilor

Ceata este forma de organizare în paleoliticul inferior, în care relațiile oamenilor se întemeiau pe nevoia de hrană și apărare reciprocă;

are drept conducător un cuplu – femeie și bărbat;

de la ceată primitivă, în finalul paleoliticului se ajunge la organizarea pe grupuri mari de rudenie, o comunitate mai bine închegată, bazată pe relații de rudenie, formă a progresului social, care oferă mai multe avantaje.

Ginta matriarhală – formă superioară de organizare a geto-dacilor;

este o uniune cu caracter personal și nu teritorial; condusă de o femeie mai în vârstă și de un sfat al ginții, format din femei vârstnice. Mai există adunarea ginții, cu caracter democrat și drept de vot egal;

sfatul alege și destituie conducătorii civili și militari, hotărăște în probleme mari;

ginta are un sistem de norme de conduită recunoscute și respectate de toți membrii comunității, care reglementează munca în comun, producția, repartiția și schimbul produselor;

oamenii sunt egali în drepturi și îndatoriri;

apare familia întemeiată pe căsătoria pereche care se va con-solida treptat.

Tribul patriarhal apare atunci când agricultura și păstoritul sunt practicate de către bărbați, iar munca femeii devine doar un adaos neînsemnat;

totalitatea familiilor reunite formau tribul patriarhal;

53

are în stăpânire un teritoriu al tribului și este condus de șeful familiei celei mai vechi. Capii celorlalte familii formau sfatul tribului, iar adunarea tribului adopta norme de conduită;

mai multe triburi formau frăția patriarhală, care organiza reuniunile tradiționale, rezolva conflictele, supraveghea alegerea condu-cătorilor de triburi și organiza apărarea sub comandă și stindarde proprii;

toate frățiile formau marele trib patriarhal, condus de cel mai dotat șef de trib și de un sfat al tribului.

Uniunea triburilor patriarhale – formă superioară de organizare socială, condusă de sfatul uniunii, care adoptă hotărârile importante, format din șefii de triburi;

nu avea un conducător unic, iar comanda armatei o aveau doi șefi cu atribuții și puteri egale;

nu exista o autoritate deasupra uniunii;

autoritatea conducătorilor de triburi era mare, dar viza mai ales pe cei refractari la normele de conviețuire socială.

Democrația militară la geto-daci

În epoca fierului, paralel cu dezvoltarea proprietății private, apare aristocrația militară, care treptat acaparează conducerea poporului înarmat;

în secolul al IV-lea î.H., când existau puternice formații militare și numeroase cetăți, sub conducerea unor regi puternici, stăpâni pe teritorii întinse, societatea geto-dacilor se află în epoca democrației militare.

conducerea societăți aparține adunării poporului înarmat;

autoritatea regilor crește continuu; Dromichete își impunea ordinele în adunarea poporului;

regii erau doar șefi militari, aleși și revocați de adunarea poporului; ei tind să-și permanentizeze conducerea publică, ba chiar să o transmită ereditar;

apar semnele tranziției de la organizarea socială gentilică la organizarea statală și semnalăm apariția dreptului la geto-daci.

Normele de conduită în democrația militară

creșterea productivității muncii în agricultură a determinat amplificarea circulației mărfurilor și apariția proprietății private, asupra turmelor și pământurilor. În consecință, se dezvoltă uniunile familiale care conduc la apariția obștilor sătești întemeiate pe proprietatea devălmașă;

54

familia posedă uneltele, vitele, locuința etc.;

geto-dacii sunt adepți ai normelor familiei monogame în care „un bărbat conviețuiește cu o femeie luată de nevastă” (Salinus), pretind femeilor fidelitatea cea mai strictă, adulterul este crunt pedepsit;

Herodot și Xenofon vorbesc de cumpărarea fetelor în public de către fruntașii aristocrației militare.

Moștenirea viza bunurile de uz personal, unelte, arme, vite, podoabe etc., plus obligațiile față de sufletul celui decedat.

Învoielile între părți cunosc forma jurământului însoțit de un ceremonial. Părțile turnau vin într-o cupă în care amestecau picături de sânge, înmuiau acolo armele, săgețile și beau conținutul cupei.

Sistemul probator cunoștea și jurământul pe zeitățile palatului regelui.

Normele punitive continuau să existe în scopul apărării ordinii sociale pe temeiul ideii de reciprocitate;

vinovatul era supus oprobriului public și silit să părăsească colectivitatea poporului înarmat;

starea de normativitate la geto-daci este sintetizată de Herodot în aprecierea că „geto-dacii erau cei mai drepți și mai viteji dintre traci”. Existența ideii de dreptate și a normelor de conduită proprii sunt dovezi ale organizării democrate a societății geto-dacice, a capacități de creație înaintată la un popor despre care s-a afirmat că era „pe același nivel de lumină și dezvoltare cu elenii”.

II.2. Întemeierea statului geto-dac și organizarea lui

– mutațiile din epoca patriarhatului impun întemeierea statului geto-dac – formă superioară de organizare politică a societății, necesitate și r este condus de șeful familiei celei mai vechi. Capii celorlalte familii formau sfatul tribului, iar adunarea tribului adopta norme de conduită;

mai multe triburi formau frăția patriarhală, care organiza reuniunile tradiționale, rezolva conflictele, supraveghea alegerea condu-cătorilor de triburi și organiza apărarea sub comandă și stindarde proprii;

toate frățiile formau marele trib patriarhal, condus de cel mai dotat șef de trib și de un sfat al tribului.

Uniunea triburilor patriarhale – formă superioară de organizare socială, condusă de sfatul uniunii, care adoptă hotărârile importante, format din șefii de triburi;

nu avea un conducător unic, iar comanda armatei o aveau doi șefi cu atribuții și puteri egale;

nu exista o autoritate deasupra uniunii;

autoritatea conducătorilor de triburi era mare, dar viza mai ales pe cei refractari la normele de conviețuire socială.

Democrația militară la geto-daci

În epoca fierului, paralel cu dezvoltarea proprietății private, apare aristocrația militară, care treptat acaparează conducerea poporului înarmat;

în secolul al IV-lea î.H., când existau puternice formații militare și numeroase cetăți, sub conducerea unor regi puternici, stăpâni pe teritorii întinse, societatea geto-dacilor se află în epoca democrației militare.

conducerea societăți aparține adunării poporului înarmat;

autoritatea regilor crește continuu; Dromichete își impunea ordinele în adunarea poporului;

regii erau doar șefi militari, aleși și revocați de adunarea poporului; ei tind să-și permanentizeze conducerea publică, ba chiar să o transmită ereditar;

apar semnele tranziției de la organizarea socială gentilică la organizarea statală și semnalăm apariția dreptului la geto-daci.

Normele de conduită în democrația militară

creșterea productivității muncii în agricultură a determinat amplificarea circulației mărfurilor și apariția proprietății private, asupra turmelor și pământurilor. În consecință, se dezvoltă uniunile familiale care conduc la apariția obștilor sătești întemeiate pe proprietatea devălmașă;

54

familia posedă uneltele, vitele, locuința etc.;

geto-dacii sunt adepți ai normelor familiei monogame în care „un bărbat conviețuiește cu o femeie luată de nevastă” (Salinus), pretind femeilor fidelitatea cea mai strictă, adulterul este crunt pedepsit;

Herodot și Xenofon vorbesc de cumpărarea fetelor în public de către fruntașii aristocrației militare.

Moștenirea viza bunurile de uz personal, unelte, arme, vite, podoabe etc., plus obligațiile față de sufletul celui decedat.

Învoielile între părți cunosc forma jurământului însoțit de un ceremonial. Părțile turnau vin într-o cupă în care amestecau picături de sânge, înmuiau acolo armele, săgețile și beau conținutul cupei.

Sistemul probator cunoștea și jurământul pe zeitățile palatului regelui.

Normele punitive continuau să existe în scopul apărării ordinii sociale pe temeiul ideii de reciprocitate;

vinovatul era supus oprobriului public și silit să părăsească colectivitatea poporului înarmat;

starea de normativitate la geto-daci este sintetizată de Herodot în aprecierea că „geto-dacii erau cei mai drepți și mai viteji dintre traci”. Existența ideii de dreptate și a normelor de conduită proprii sunt dovezi ale organizării democrate a societății geto-dacice, a capacități de creație înaintată la un popor despre care s-a afirmat că era „pe același nivel de lumină și dezvoltare cu elenii”.

II.2. Întemeierea statului geto-dac și organizarea lui

– mutațiile din epoca patriarhatului impun întemeierea statului geto-dac – formă superioară de organizare politică a societății, necesitate și realizare istorică fără precedent;

– statul se formează o dată cu dreptul geto-dac. Dreptul nu poate exista în afara statului, nici statul nu poate fi conceput în afara sistemului dreptului;

– procesul trecerii de la democrația militară la statul dac, proces îndelungat, s-a încheiat sub Burebista, prin unificarea uniunilor de triburi, în cadrul statului geto-dac.

– faptul se datorează și unor factori externi:

– slăbirea popoarelor vecine, aliații militari ai dacilor;

– amenințările expansiunii romane;

– un factor însemnat l-a reprezentat strălucita personalitate a lui Burebista, despre care Strabon spune că „i-a unit pe geto-daci sub

55

autoritatea lui și i-a deprins cu normele juridice, având la bază poruncile sale, întemeind o mare stăpânire, de a cărui putere se temeau toți vecinii, inclusiv romanii aflați în plină expansiune militară” (Strabon, Geografia, VII; 3; 110);

– granițele statului geto-dac: Bugul la est; Hemus (Balcanii) la sud; Podișul Boemiei la vest și Carpații Păduroși la nord;

– statul geto-dac al lui Burebista este prima organizare politică de tip sclavagist pe teritoriul României și una din cele mai puternice forțe militare din antichitatea europeană;

– statul dac cunoaște diferențieri sociale între bogați (tarabostes sau pileati) și săraci (comati); totuși este o formă de organizare socială vizând progresul civilizației geto-dacilor;

– forma de stat este monarhia, instaurată de poporul înarmat. Conducătorii statului erau recunoscuți ca mari regi, cum rezultă din ceremonialul când Domițian i-a acordat lui Decebal diadema regală;

Organele centrale ale statului geto-dac

Regele:

deține puterea supremă în stat;

regalitatea tinde să devină ereditară. Burebista și Decebal erau fii de regi. La succesiunea regelui puteau veni însă și frații regelui, precum și marele preot;

monarhia se consolidează continuu și cunoaște trăsături proprii;

regele are prerogative legislative, militare, judiciare și administrative;

exercitarea puterii laice și religioase se face de către aceeași persoană sau de către persoane diferite (Deceneu și Comosycus au fost regi și mari preoți, dar Burebista l-a avut pe Deceneu, iar Decebal pe Vesinas, ca mari preoți);

monarhia geto-dacă a instituit monopolul regilor asupra domeniului public, reprezentat de minele de aur etc., o trăsătură a monarhiei geto-dacilor;

Marele preot:

– este vicerege în structura statului, dovadă a rolului deosebit al puterii religioase;

– Reformatorul Zamolxe, zeificat de daci, are contribuții în vremea lui Burebista la formarea statului independent; factorul religios este și el un

56

factor unificator; Deceneu a devenit un om politic de prim rang la conducerea statului și a dat epocii sale legi scrise.

Cancelaria statului (regelui):

– este organul central al administrației;

– este formată din dregători civili și militari care aplicau în practică poruncile șefului statului;

– dregătorii se ocupau cu elaborarea legilor scrise, a convențiilor cu alte state, cu strângerea impozitelor și înzestrarea armatei, cu asigurarea ordinii publice;

– cancelaria lucra sub controlul nemijlocit al regelui, iar dregătorii administrației centrale îi erau direct subordonați.

Armata:

o instituție importantă cu misiunea apărării independenței statului împotriva expansiunii străine;

la mobilizarea generală atingea cifra de 200.000 de luptători. Ea îl făcea pe rege de temut, chiar și pentru romanii pe care îi ataca, trecând Dunărea până în Macedonia sau Iliria.

Organele teritoriale:

apar în procesul formării statului ca o componentă a exercitării puterii de stat pe întreg teritoriul;

teritoriul era organizat în sate (vicus), conduse de dregători ai obștii vicinale, dar există și sistemul orașelor (davelor), conduse de dregători militari;

existau două categorii de dregătorii teritoriale:

a) dregătorii obștii sătești vicinale, însărcinați cu coordonarea agriculturii, păstoritul și strângerea impozitelor;

b) dregătorii militari din orașe, care conduceau cetățile militare construite pe întreg teritoriu (centrul – Sarmizegetusa, Costești, Piatra Roșie, Blidaru; în restul Transilvaniei – Bănita Căpâlna, Surduc; în Moldova – Bâtca Doamnei și în Oltenia – Polovraci etc.);

II.3. Statul și administrația publică în Dacia romană

Întemeierea provinciei Dacia romană: – după lungile campanii și înfruntări crâncene dintre daci și romani, la 106 d.Hr. statul dacilor a fost ocupat, iar teritoriul transformat în provincie romană. Ea cuprindea Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei și sudul Moldovei și s-a

57

menținut ca provincie unitară până în 117, când Hadrian a împărțit-o în Dacia inferioară (Oltenia și Transilvania, între Olt și Carpați) și Dacia superioară (restul fostei provincii unitare). Această organizare s-a dovedit nesatisfăcătoare.

la 167-168 Dacia romană este împărțită în trei părți: Dacia Porolissensis (Moigrad), Dacia Apulensis cu capitala la Apulum și Dacia Malvensis (Malva);

noii stăpâni au desființat statul lui Decebal și au dat teritoriului ocupat statutul juridic de provincie a Imperiului roman.

Organele centrale ale statului

Guvernatorul provinciei: – în vremea lui Traian, conducerea Daciei a fost asigurată de Legatus Augusti propraetore, guvernator numit de autoritățile imperiului din ordinul senatorial de rang consular;

era investit cu „imperiul italicus” și exercita atribuții militare, judiciare și administrative. Puterea legislativă aparținea împăratului.

Dacia superioară, considerată mai importantă, era condusă tot de un Legatus Augusti propraetore (fost pretor la Roma); Dacia inferioară era guvernată la început de un praefectus și apoi de un procurator;

cele trei Dacii din anul 168 sunt puse sub ordinele guvernatorului Daciei Apulensis, cu titlul de „legat al împăratului” sau „conducător” (dux) cu puteri depline. Deci Dacia avea o conducere centrală unitară cu atribuții militare, administrative și judiciare, își păstrează unitatea și doar din rațiuni de eficiență managerială este împărțită în trei.

Consiliul provinciei: – organ central al puterii de stat;

era, în fapt, Adunarea provinciei imperiale, formată din reprezen-tanții orașelor și se întrunea anual la Sarmizegetusa, în palatul Augustalilor.

era prezidat de preotul provinciei, numit „preot al altarului lui Augustus” și cel ce purta coroana celor trei Dacii;

Prerogativele erau reduse la susținerea intereselor orașelor în fața guvernatorului provinciei. În realitate, Consiliul avea misiunea cultivării cultului împăratului în noua provincie romană.

Procuratorul financiar: administra finanțele Daciei;

– sediul lui era la Sarmizegetusa;

– era numit dintre membri ordinului ecvestru și se afla sub controlul guvernului imperial;

– la cinci ani se făceau recensăminte de către procuratorii financiari locali pentru fixarea impozitelor;

58

– impozitele directe, numite tribute, se percepeau pe clădiri și proprietatea funciară. Se plătea un impozit pe persoană – tributum capitis.

– impozite indirecte – vectigalia – se plăteau pe moșteniri, vânzări-cumpărări, circulația mărfurilor etc.

– o sursă importantă de venituri pentru impozite erau taxele vamale.

Armata imperială în Dacia: în Dacia staționează trupe imperiale sub comanda unică a guvernatorului provinciei;

este formată din legiuni militare, trupe auxiliare de călăreți conduse de prefecți și trupe neregulate alcătuite din „barbari”, care luptau și purtau armele lor tradiționale.

în Dacia au staționat: Legiunea a XIII-a Gemina la Apulum și Legiunea a V-a Macedonica la Troemis în Dobrogea, fiecare cu circa 6.000 de oșteni, iar temporar detașamente din alte legiuni imperiale.

un rol important l-au avut prefecții taberelor, în asigurarea ordinii militare a Daciei, însărcinați cu serviciul de garnizoană;

apărarea se sprijinea pe un sistem de fortificații, castre sau cetăți militare;

armata a avut un rol însemnat în romanizarea geto-dacilor, dar și în reconstrucția provinciei.

Administrația în orașele provinciei Dacia

unitățile administrativ-teritoriale specific romane, existente și în Dacia erau: coloniile, municipiile – ca așezări orășenești, și satele – ca așezări rurale. Municipiul era termenul generic pentru orice oraș roman.

Coloniile aveau drepturile poporului roman, o situație superioară municipiilor, erau formate din coloniști veniți în Dacia și erau considerate „efigii și copii în mic ale poporului roman”.

Municipiile proveneau din orașele dacice care dobândiseră anumite drepturi romane. Unele au fost avansate colonii (Drobeta – declarată municipiu de către Hadrian, apoi colonia de Septimiu Sever; Napoca – municipiu sub Septimiu Sever și colonia sub Marc Aureliu; Apulum a devenit și el colonia; Potaisa, oraș militar, a ajuns colonia dintr-un sat geto-dac. Colonia Traiana Augusta Sarmizegetusa, fondată prin colonizarea cu cetățeni romani în apropierea capitalei lui Decebal, a fost sediul administrației guvernatorului și i s-a dat numele oficial de metropolă, datorită rolului primordial avut de ea în Dacia romană.

59

Conducerea în colonii și municipii se exercita de către un consiliu orășenesc, asemănător senatului roman, numit ordinul decurionilor (ordo decurionum), care se bucura de un mare prestigiu.

Membri lui erau desemnați la cinci ani de către magistrați.

Atribuții: coordonarea treburilor administrative, edilitare și fiscale; atribuirea de terenuri locuitorilor orașului, organizarea jocurilor publice; îndeplinirea obligaților de cult; alegerea magistraților.

Alături de consiliul orășenesc se află magistrații superiori numiți în colonii dumvirii iure dicundo, iar în municipii quattuorviri; Ei erau aleși de consiliul orașului pentru un an din ordinul decurionilor și aveau atribuțiuni de ordin administrativ – executiv și judecătoresc. Ei aveau în subordine un aparat administrativ (secretari, curieri etc.);

Edilii (aediles) erau tot magistrați însărcinați cu poliția orașelor, aprovizionarea piețelor și administrația domeniului public.

Questorii – se ocupau de administrarea finanțelor;

Preoții – magistrați sacerdotali, erau aleși de ordinul decurionilor. Cea mai înaltă funcție sacerdotală era aceea de pontifex,

În concluzie, întreaga conducere a așezărilor urbane era asigurată de cetățeni romani din ordinul decurionilor, care se bucurau de prestigiu în rândul populației prin calitățile lor excepționale;

Într-o poziție inferioară se aflau cei din ordinul augustalilor, care nu aveau acces la magistraturile orașului, dar aveau misiunea de a întreține cultul Romei și al împăratului.

Un ordin distinct îl reprezentau colegiile formate pe criterii etnice, profesionale sau religioase. Ele erau conduse de câte un președinte (magister), obligat să depună o garanție pentru gestiunea încredințată.

Conducerea satelor

majoritatea populației Daciei trăia la sate, organizate fie în obști sătești, fie după modelul satelor romane;

satele locuite de autohtoni erau conduse de sfatul comunității geto-dacilor, numiți peregrini. Ei își mențin pe lângă obște și alte instituții juridice proprii, care nu contravin dreptului roman;

satele de tip roman sunt: pagiile, așezări rurale dependente de colonii și vicus – din zonele lipsite de orașe. Pagiile erau conduse de praefectus, care era și decurion al Capitalei. Vicusurile erau locuite de

60

veterani de război și civili romani, adică cetățeni romani, dar și daci peregrini și erau conduse de către președinte (magister);

alte așezări umane: – la frontiere funcționau posturi vamale (stationes), cu atribuții fiscale și de poștă, de control a călătorilor și a mărfurilor;

în jurul castrelor militare au existat așezări numite canabe, formate din meșteșugari, negustori, veterani de război și familiile militarilor din castru;

o mare dezvoltare au cunoscut stațiunile balneare, între care și cea de la Ad-Median (Herculane) sau cele de la Germisara (Gioagiu-Băi).

III. STATUL ȘI ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI

ÎN PERIOADA PREFEUDALĂ

III.1. Instituții și administrație romano-bizantină la Dunărea de jos:

Cetățile pontice în epoca dominației romane:

Dobrogea a fost anexată la anul 48 d.H. provinciei romane Moesia, dar continuă să aibă instituțiile politico-juridice anterioare;

Orașele Histria, Tomis, Calatis etc. constituiau liga (comunitatea) Pontului Euxinus, cu reședința la Tomis și condusă de un pontarh, între altele, și „mare preot” al cultului imperial.

Locuitorii orașelor pontice, de mai multe etnii, erau total romanizați. Mulți erau coloniști, veniți ca negustori și contribuind la răspândirea civilizației romane în Dobrogea. Aici mai locuiau meșteșugari, dregători, proprietarii funciari din Dobrogea, dar majoritatea populației o formau țăranii geto-daci și sclavii.

Organizarea orașelor pontice:

erau conduse de Senatul municipal și Adunarea poporului care se ocupau de treburile administrative și de raporturile cu oficialitățile romane;

un dregător (curator civitas) apăra interesele imperiului prin supravegherea orașelor pontice și a întregii Dobroge;

un rol important în administrarea orașelor pontice îl aveau colegiile profesionale de corăbieri de la Tomis, de negustori din Callatis, de lucrători în lemn de la Histria, cărora li se adăugau colegiile religioase;

membrii colegiilor erau deopotrivă oameni liberi și sclavi dezrobiți;

61

Dobrogea a fost regiune a Imperiului roman până în secolul al VII-lea, timp în care evoluează spre orânduirea feudală;

gospodăria agricolă devine singura formă rentabilă de agricultură pe terenuri întinse; Concomitent cu marea gospodărie agricolă feudală se dezvoltă și gospodăria țăranilor liberi, stăpâni pe lotul de pământ;

în vremea lui Dioclețian, Dobrogea a fost transformată în provincia Scythia, cu centrul la Tomis, subordonată Traciei. Recunoașterea creștinismului în anul 313, de către Constantin cel Mare face să apară o organizare religioasă, având în frunte episcopi ca și în Dacia;

stăpânirea romano-bizantină la Dunărea de Jos, cu toate urmările ei nefaste, a permis locuitorilor să-și păstreze instituțiile politico-juridice daco-romane, fapt ce dovedește continuitatea spiritualității strămoșilor și în Dobrogea. Mai mult, dreptul autohton al geto-dacilor, mai ales cel privind relațiile din obștile sătești, a servit ca izvor de drept, mai ales în domeniul dreptului agrar feudal.

III.2. Condițiile istorice în feudalismul timpuriu (secolele III-VIII). Etnogeneza românească

După retragerea aureliană (271-275) urmează perioada trecerii la feudalism, sau a feudalismului timpuriu (secolele III – IV), perioadă dominată de obștile sătești, când noile relații social-politice devin dominante și se dezvoltă în mod unitar în spațiul românesc.

În materie de drept, izvorul principal de drept este obiceiul pământului (legea țării); legea scrisă apare mai târziu în cele trei țări române și are un caracter canonic și feudal, consfințind progresul institu-țiilor juridice și politice românești.

Istoria statului, dreptului și administrației românești din epoca feudală poate fi periodicizată astfel:

I. Perioada de organizare și funcționare a obștilor sătești, a normelor de conduită în obști (271/275 – secolul VIII);

II. Perioada întemeierii și consolidării „țărilor” și a „legii țării” în feudalismul mijlociu (secolele IX- XIV);

III. Perioada statelor și a dreptului român în feudalismul dezvoltat (secolul al XIV – 1821).

După retragerea aureliană (271-275) populația din fosta provincie romană și-a continuat existența și evoluția înfloritoare, alături de populația liberă și Dacia liberă, în noile condiții:

62

au fost desființate organele romane centrale ale provinciei; altă organizare politică nu s-a pus în loc;

populația autohtonă s-a eliberat de dominația străină, dar a slăbit unitatea și forța sa de rezistență în fața migrațiilor asiatice;

s-a produs procesul pozitiv de ruralizare, ca mod de organizare socială a strămoșilor noștri, proces care va evolua spre statele feudale românești și sistemul de drept românesc unitar;

a continuat colaborarea și bunele relații cu Roma, pentru apărarea imperiului la Dunăre, dacii participând la realizarea și apărarea complexului de fortificații militare de pe malul stâng al Dunării;

dacii latinizați și-au continuat, apoi, legăturile economice și comerciale;

s-a continuat și finalizat procesul de etnogeneză românească prin desăvârșirea fuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniștii romanii;

au continuat legăturile și influențele cu lumea romano-bizantină, izvor puternic al alimentării romanizării și etnogenezei românești;

poporul român în formare, în paralel se și creștinează prin asimilarea învățăturii creștine de la apostolul Andrei. Prin urmare, poporul român s-a născut creștin.

românii au relații complexe, de regulă pașnice, peste prejudiciile cauzate, cu populațiile migratoare. În schimbul tributului în bani sau în produse agrare, poporul din Dacia se bucura de o viață mai liberă decât sub autoritățile romane. Migratorii, de regulă, staționați în afara spațiului dacic, exercitau o dominație nominală, care adesea recurgea la raiduri de pradă și represiune;

cei care s-au stabilit în Dacia au fost asimilați de populația autohtonă. Romanii înșiși, din rațiuni economice și militare, întrețineau relații pașnice cu migratorii. Exemplu – tratatul încheiat cu goții în anul 360. Aceste relații pașnice cu Roma au fost înlăturate de huni, care au distrus fortificațiile militare și au întrerupt legăturile între Nordul și Sudul Dunării, legături reluate apoi de împăratul Justinian;

în concluzie, procesul apariției germenilor feudalismului în Dacia a fost determinat de factorii economico-sociali interni și favorizat de unii factori externi, mai ales de marea migrație și creștinism.

63

III.3. Organizarea social-politică și administrativă a Daciei

Organizarea orașelor: – orașele în Dacia eliberată își continuau activitatea anterioară;

conducerea orașului era asigurată de consiliul orășenesc, care exercita atribuții administrative, fiscale și de asigurare a ordinii publice;

marile orașe: Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Drobeta etc. continuă să-și consolideze fortificațiile militare împotriva populațiilor migratoare;

sub impactul loviturilor puternice și numeroase date de migratori se constată o decădere treptată a orașelor, iar invazia distrugătoare a hunilor din 376 este una hotărâtoare pentru soarta orașelor. Cât timp ele au mai existat, și-au păstrat organizarea tradițională, cu consiliul orășenesc și acei dregători judiciari (judices) care exercitau și atribuțiuni administrative.

Organizarea obștii sătești: obștea sătească este forma de organizare social politică a societății românești premergătoare întemeierii statelor feudale.

ea a apărut cu secole înainte, s-a generalizat în procesul „ruralizării” Daciei eliberate și reprezintă comunitatea administrativ- teri-torială reprezentativă pentru perioada românească prefeudală;

se deosebește de obștea gentilică: apartenența în obștea gentilică se baza pe rudenia de sânge, pe când în obștea sătească are ca fundament stăpânirea în comun a teritoriului obștei;

în obștea sătească un rol deosebit revine familiei pereche, care devine o subdiviziune a acesteia;

obștea sătească are o structură omogenă în plan social, funcționează ca o formă a democrației pe baze colective și se autoadministrează, alegându-și singură organele de conducere;

este condusă de consiliul oamenilor buni și bătrâni, organ format din locuitorii obștii cu atribuții judiciare și decizionale, care se bucurau de prestigiu în comunitatea obștii. Alături de consiliu, juzii, conducători militari și obștești se ocupă de îndeplinirea sarcinilor gospodărești, de asigurarea ordinii publice, de judecarea pricinilor din obște și de apărarea militară-armată.

Confederația de obștii sătești: – obștea sătească, în lipsa unei puteri de stat, avea în stăpânire deplină teritoriul său. Pentru nevoile de apărare sau pentru rezolvarea unor probleme care depășeau competența unei obști

64

(stăpânirea unei văi sau a unui masiv etc.), obștile sătești s-au unit între ele, păstrându-și autonomia, organele și rânduielile proprii. Această formă superioară de organizare a fost denumită „obștea de obști” , „uniunea”, „confederația de obști” etc. În Vrancea, o astfel de uniune a 12 sate s-a numit „republica Vrancea”, una similară s-a atestat în zona Dragoslavele. Obștile sătești vor coexista îndelung cu aceste structuri mai mari;

Confederația de obști era condusă de „sfatul cel mare”, format din reprezentanții obștilor, care hotărăște în probleme administrativ-gospodărești comune, rezolvă litigiile între obști, stabilește contribuțiile acestora la apărarea armată a comunității;

consolidarea și dezvoltarea continuă a „uniunilor” și „federaților de obști”, o dată cu progresul economic și social, reprezintă sensul devenirii firești a societății românești spre întemeierea statelor feudale românești și legea țării.

III.4. Normele de conduită în cadrul obștii sătești

Natura normelor de conduită în cadrul obștii este una democrată, rezultată din caracterul comunitar al obștei, din comunitatea teritorială, din proprietatea devălmașă asupra pământului și din munca în comun;

normele vizează: statutul persoanei, familia, căsătoria, bunuri și obligații, diferende și procedura de rezolvare;

sistemul normativ românesc al obștii sătești din perioada prefeudală poartă pecetea spiritualității românești în vatra strămoșească dacică, reprezintă o dovadă a continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic și constituie o componentă importantă a cutumei tradiționale, a obiceiului pământului la români;

acest sistem normativ elementar, specific obștilor sătești, pentru că lipsește organizarea statală, nu are conținutul și funcțiunile caracteristice suprastructurii juridice a societății românești.

a) Norme privind statutul persoanelor: – există un statut al persoanei, care presupune norme de conduită, conferă și obligații fiecărui membru al obștii și se întemeiază pe egalitatea între membrii obștii sătești, pe proprietatea în devălmășie asupra pământului și participarea în comun la făurirea bunurilor;

sistemul asigură posibilitatea fiecărei persoane de a participa la conducerea comunității obștii;

65

există un cadru democrat, iar egalitatea se manifestă și în rezolvarea obiectivelor stabilite de conducerea obștii sătești;

a fost lichidat statutul juridic din perioada dominației romane întemeiat pe inegalități politico-sociale și s-a instituit un sistem bazat pe egalitatea în drepturi și obligații între membrii obștii sătești.

b) Norme privind relațiile de familie:

principiul egalității domină și relațiile de familie;

familia monogamă în feudalismul timpuriu, caracteristică ro-mânilor, prin funcțiile ei complexe, întemeiate pe solidaritatea membrilor ei, constituie un factor primordial în dezvoltarea și consolidarea obștii sătești;

izvorul drepturilor și îndatoririlor membrilor familiei se află în solidaritatea familială, prezentă și în întreținerea reciprocă între soți, precum și între părinți și copii;

regimul normelor tradiționale de familie s-a format și sub influența preceptelor creștine, prezente în civilizația strămoșilor noștri de la începuturile creștinismului și însoțind de la început etnogeneza românească;

încheierea căsătoriei se baza pe liberul consimțământ al soților, care necesita și binecuvântarea bisericii ortodoxe române;

divorțul era dominat de aceleași principii de egalitate a soților în privința motivelor invocate;

descendenții aveau o vocație egală la moștenirea bunurilor familiei, drept recunoscut și soțului supraviețuitor.

c) Norme privind proprietatea și obligațiile:

membrii obștii sătești cunoșteau sistemul proprietății devălmașe asupra fondului funciar. Loturile pentru agricultură erau desemnate anual prin tragere la sorți, iar pădurea, izlazurile, apele etc. erau folosite în comun;

privind bunurile, se făcea distincția între cele mișcătoare și cele nemișcătoare. Nu numai oamenii puteau fi stăpânii bunurilor ci și duhurile. Locurile nimănui (hotare, păduri, ape etc.) aveau un regim normativ special;

se practica metoda delimitării loturilor agricole prin semne de hotar, recurgându-se și la ajutorul spiritelor locului;

membrii obștii, oamenii liberi și cu drepturi egale, puteau încheia tranzacții cu privire la bunurile mișcătoare. Contractele erau de regulă verbale, iar părțile se legau prin cuvânt și datul mâinii, ambele procedee având și sensuri magice;

66

vânzarea era contractul cel mai răspândit, el fiind translativ de proprietate prin simplu consimțământ al părților;

răspunderea pentru daunele provocate altuia, conflictele dintre membrii obștii se rezolvau în cadrul acesteia, pe temeiul solidarității rudelor, a talianului și compoziției. Răspunderea solidară exista și în cazul în care se produceau daune obștilor învecinate;

aceste norme se completau cu reguli provocate de biserica ortodoxă română.

d) Norme penale și procedura de judecată

în epocă predominau infracțiunile contra persoanei și nu cele contra patrimoniului;

însușirea roadelor pentru consumul pe loc nu era pedepsită. Pedeapsa pentru hoț era purtarea lui prin sat cu bunul furat, ceea ce echivala cu moartea civilă;

cea mai aspră pedeapsă pentru criminali nu era moartea ci izgonirea lor din cadrul obștii sătești. Opinia publică îi pedepsea supunându-i în diferite ocazii oprobriului public pe infractori (strigarea peste sat sau la horă cu porecle etc.). Desconsiderat și povestit continuu, infractorul trebuia să părăsească obștea sătească;

pentru cauzele civile și penale erau aceleași instanțe de judecat: Judele era nume care arată continuitatea acelor „dumviri jure dicundo” din vremea romană; sfatul era format din oameni buni și bătrâni; Aceste instanțe cercetau infracțiunea săvârșită, putând decide alungarea din obște a celor vinovați de crime. Există, desigur, și un sistem probator corespunzător exigențelor obștei. Acest sistem probator cunoaște și jurământul utilizat în rezolvarea pricinilor civile.

IV. ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

ÎN PERIOADA FORMĂRII STATELOR FEUDALE ROMÂNEȘTI

IV. 1. Premisele apariției formațiunilor statale românești

În perioada de sfârșit a feudalismului timpuriu poporul român se afirmă ca entitate etnică distinctă în vatra strămoșească dacică, evoluând în cadrul obștilor sătești;

67

creșterea rolului familiei în societate, amplificat și de poziția politică a unor capi de familie, conduce la apariția unor inegalități sociale, proces tot mai evident în sec. IX-XIII;

se consolidează relațiile sociale feudale, ceea ce impune nece-sitatea unei organizări superioare a societății românești și creează condițiile întemeierii statelor feudale românești, după principiul național-teritorial;

un rol important l-au jucat unele căpetenii politice ridicate din rândul acelor „oameni buni și bătrâni”, viitori feudali români, care au deținut și importante funcții militare în cadrul obștiilor. Ei vor conduce și în continuare lupta de apărare a noilor formațiuni statale;

alături de proprietatea devălmașă, dominantă, se dezvoltă proprietatea personală, prin desțeleniri și defrișări, proprietate care conferă titularilor o situație materială superioară;

perioada secolelor IX-XI poate fi considerată ca etapa apariției elementelor orânduirii feudale în spațiul românesc și a primelor relații de aservire feudală;

trăind în „Romania dunăreană”, autohtonii au păstrat numele Romei; bizantinii i-au numit romani spre a-i deosebi de „barbari”. Dar ei au mai fost numiți „Vlahi” sau cu derivările „volochi”, „valachi”, „olahi” etc.;

românii (Vlahii), ca element etnic statornic și predominant, au asimilat pe migratorii rămași în mijlocul lor: slavi, pecenegi, cumani;

grupuri compacte de vlahi s-au menținut și la sud de Dunăre, în Thesalia, Epir, Athos, Pind, Janina, ca și în sudul Poloniei, în Moravia sau în Serbia;

românii și-au afirmat romanitatea spre a se deosebi de popoarele barbare și la fel au procedat cu ortodoxismul în care s-au format ca popor, pentru a se deosebi de păgâni și catolici. Papa Grigore al IX-lea se plângea la 1234 de succesele „pseudo” episcopilor ortodocși ai vlahilor în dioceza cumanilor din Moldova.

IV.2. Țara, ca formă principală de organizare politică

– O dată cu afirmarea românilor ca popor a avut loc și organizarea lor în formațiuni politice proprii, răspândite pe întreg teritoriul locuit de ei. Noile organisme se numesc: țară, voevodat, cnezat, câmpulung, câmp etc.

68

– „Țară” este denumirea generică, predominantă, aplicată și altor formațiuni, purtând alte nume. Izvoarele istorice atestă existența „țărilor”. Astfel:

– în spațiul transilvan: Țara Crișanei (Menumorut-dux Blacorum), Țara lui Glad-ducele Banatului, Țara Ultrasilvana (Gelu), Țara Bârsei, Țara Făgărașului, Țara Hațegului, a Zarandului, a Moților, a Maramureșului etc.

– la răsărit de Carpați, în secolul al XIII-lea se cunosc: țările Bolohovenilor, a Brodnicilor, a Vrancei, a Câmpulungului;

– la sud de Carpați: Vlașca, cu codrul Vlăsiei, Romanați etc., cnezatele conduse de Ioan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau; structuri prestatale similare existau și la românii sud-dunăreni în întreg spațiul balcanic.

Trăsăturile caracteristice „țărilor” românești:

ele constituie nuclee statale de tip feudal, au caracteristici proprii statului, diferite de ale obștilor sătești;

sunt structurate și funcționează aproape identic, fără mari diferențe între ele ceea ce conferă unitate politico-administrativă întregului spațiu românesc;

fiecare „țară” se constituie într-un teritoriu propriu, aparținând populației românești autohtone; teritoriul nu mai este doar un element economic, capătă prerogative politice și conferă locuitorilor posibilitatea să-și exercite drepturile și libertățile proclamate în țară, peste granițele obștii sătești căreia îi aparțineau locuitorii;

temelia țărilor o reprezintă obștile sătești, care unindu-se în uniuni de obști, federații etc. au cuprins teritorii tot mai întinse, văi ale râurilor, depresiuni montane întregi, „câmpuri lungi”, care apoi s-au constituit statal și au căpătat numele de „țară”;

forța publică, investită cu exercițiul funcțiilor proprii statului nou apărut, adică aparatul puterii și administrației de stat, se caracterizează printr-o anumită disciplină, o ierarhie a funcțiilor publice, este dotat cu mijloace de coerciție statală pentru asigurarea ordinii publice;

simultan se dezvoltă și o bază materială special constituită, prin impozite și alte surse, a statului;

în același context, se creează legea țării ca sistem unitar de norme necesare organizării statului și reglementării vieții sociale,

69

diversitatea denumirilor noilor formațiuni politice provin de la utilizarea diferențiată în denumire a teritoriului (Bârsa, Hațeg, Vrancea), a caracterului etnic al locuitorilor (Vlașca, Romanați, Moților) sau ținându-se seama de persoana conducătorului (cnezat, voievodat). Diversitatea denumirilor nu implică însă și o diversitate calitativă;

explicația denumirilor:

Țară; latinescul – terra, a intrat în limba română cu înțelesul politic de organizare statală și nu „pământ” (pavimentum) ca în alte limbi romanice; mai târziu a dobândit și înțelesul de pământ, dar referitor la teritoriul statal, sau o semnificație socială ca în boier de țară, adică din provincie; moții, oameni de la munte numesc, zona de câmpie, „țară”;

cnezat – o organizație politică condusă de un cneaz, cuvânt de origine vizigotă (Künig) (terra kenezatus Lytuoy – în diploma Ioaniților, 1247). După ce cnezatele au dispărut, termenul de cneaz s-a menținut cu înțelesul de sătean liber;

voievodat, cuvânt de origine slavă, care exprimă tot o „țară” (terra Szenestai Woievoda), condusă de un voievod;

câmpulung – cuvânt tot sinonim pentru „țară” și însemnând o uniune de obști cu săteni liberi, „câmp” însemnând în evul mediu obște;

jupa sau jupanat, denumea o formațiune similară „țării”, condusă de un jupan, termen provenit din tracul diurpaneus (jupan Dimitrie, 943, atestat în inscripția de la Mircea-Vodă, Constanța; alți jupani sunt menționați în zona Sânicolaul Mare sau Hunedoara);

IV.3. Organele politice și administrative ale „țărilor”

Noile formațiuni statale dispuneau de organe centrale și locale ale statului:

organele centrale îi cuprind în prim plan pe conducătorii politici, în multe cazuri, întemeietorii unor state feudale. Ei purtau denumiri diferite, dar aveau prerogative politice, juridice, militare, administrative identice sau asemănătoare;

voievozii aveau atribuții politice, dețineau comanda armatei, aveau atribuții judecătorești. Chiar dacă originea cuvântului este slavă, instituția voievodatului este pur românească;

jupanii, denumire tracă, sunt conducătorii de țară, cu atribuții politice, militare și administrative;

70

juzii, conducători cu funcții supreme în țări și-i perpetuează pe acei magistrați romani din marile orașe (duumviri jure dicundo). Instituția județului, existentă din epoca obștilor, se menține și mai târziu, iar juzii au importante atribuții judecătorești, administrative și militare;

șefii de țări ajung cu vremea ereditari, trecând funcția din generație în generație, în cadrul aceleași familii; fenomenul este atestat documentar încă de la Gelu, Glad și Menumorut;

conducătorii, în exercitarea puterii, erau sprijiniți de „mai marii țării” (maiores terrae; potentes), proveniți din vechile căpetenii ale confederaților de obști, precum și de un număr de oameni de arme sau ceata militară a țării. Aceștia din urmă au în posesia lor atât mijloacele de luptă, cât și fortificațiile militare ale țării. Apariția acestor instituții a fost un proces îndelungat, cu particularități regionale. Astfel, de la numele județului apare „județul” ca unitate administrativ-teritorială subordonat puterii centrale;

orașele care încep să apară sunt conduse de căpeteniile militare, iar obștile sătești continuă să-și păstreze vechea organizare tradițională;

fiecare „țară” avea și oaste: la 1247 este menționată oștirea (apparatus bellicus) a lui Seneslau. Litovoi s-a răsculat cu oastea sa împotriva dominației maghiare, la 1241 cnezii români luptau cu oștile împotriva ducelui de Austria; ardelenii se împotrivesc cu armate proprii de călăreți, pedestrași și arcași la invazia ungurilor;

„țările” dispuneau de locuri întărite și chiar de cetăți (Sătmar, Dăbâca, Orșova, Morești, Moigrad, Bălgrad etc. Ele continuau tradiția obștilor sătești de a-și organiza apărarea și erau ajutate de obști cu zeciuiala (10% din venituri);

instituțiile politice sunt proprii, originale: cnezatul este o instituție românească, cu nume de influență celto-germană, voievodatul este constituit ca instituție românească înainte de venirea slavilor și ungurilor, adică în timpul descompunerii puterii avare. Denumirea slavă s-a impus în timpul coabitării româno-slave. Ungurii n-au cunoscut voievodatul, l-au găsit în Transilvania ca o creație românească și i-au acceptat existența timp de secole;

voievodatul are o evoluție diferită la români și la slavi. În timp ce la ruși, sârbi, bulgari cneazul era sinonim cu principele, iar voievodul era un șef militar (belli dux), subordonat acestuia, la români voievodul este mai mare peste o confederație de cnezi. Voievodul rus etc. nu are atribute

71

judecătorești pe când cel român continuă pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnejilor. În feudalismul dezvoltat, voievodul a devenit sinonim domnului, titlul principilor țărilor române, după ce instituția voievodatului a dispărut;

întreaga evoluție politico-administrativă a românilor demonstrează originalitatea, statornicia, continuitatea și dezvoltarea în condiții specific românești.

IV.4. Considerații asupra legii țărilor române

Legea țării, totalitatea normelor juridice ca sistem de drept, se întemeia pe norme de conduită ale obștilor sătești și pe normele juridice nou apărute după întemeierea, „țărilor” române; dreptul cutumiar (obișnuielnic) al obștilor este învestit de către stat cu putere de lege. Acest sistem juridic al vechiului drept românesc se numește legea țării, cu înțelesul din limba latină „re-ligio”, adică o lege dinăuntru prin credință și conștiință.

După apariția nomocanoanelor-legile bisericii ortodoxe – strămoșii noștri numeau dreptul „legea lui Dumnezeu” sau „legea dumnezeiască”.

„Legea scrisă” numește doar codurile de legi apărute în secolul al XVII-lea, până atunci funcționând „dreptul nescris”, numit obișnuit „legea țării”, „drept cutumiar” sau „obiceiul pământului”.

Lege și dreptate la români: – civilizația românească are ca primă caracteristică permanența, aptitudinea ei de a dura în timp pentru a se impune în universalitate;

între elementele de permanență se numără negreșit legea și dreptatea, sintagmă universală, materializată la români în atitudinea statului față de drepturile și libertățile omului, în justiția întemeiată pe lege, în caracterul statului, în capacitatea sa de democratizare a societății. Formula „după lege și dreptate”, deși a apărut în civilizația geto-dacicilor, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, o întâlnim curent abia în hrisoavele domnilor din feudalismul dezvoltat;

conceptul de „lege și dreptate” este o altă constantă a permanenței și continuității civilizației românești;

instituția „oamenilor buni și bătrâni” era materializarea concepției lui Celsus”, cum că dreptul este „ars boni et aequi” (arta binelui și echității), a binelui și dreptății sociale. „Oamenii buni și bătrâni” erau cei

72

care prin conduita lor exprimau binele și echitatea socială, ei erau chemați să înfăptuiască justiția socială civilizatoare. În spiritualitatea românească stră-veche ideea de dreptate înseamnă și echitate socială, ceea ce corespunde prin-cipiilor și normelor religiei ortodoxe, moralei creștine și dreptului românesc;

caracterul unitar al organizării social-politice se regăsește și în sistemul unitar de drept românesc, normele juridice din fiecare țară au conținut asemănător și pretutindeni acest sistem de drept se cheamă „legea țării”;

sistemul de drept al „țărilor” are în același timp un caracter teritorial, iar nu personal ca la migratori;

„legea țării” este creația gândirii juridice românești, nu este împrumutată sau adaptată;

se cunosc unele influențe străine, care însă nu diminuează originalitatea și caracterul pur românesc al sistemului nostru de drept.

Sistemul juridic „jus Valahicum”:

dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor cuprinde normele obișnuielnice ale obștilor sătești pe care un stat feudal străin l-a recepționat, recunoscându-i valabilitatea în rândul populației românești (valahe) stabilită pe teritoriul acelei țări. E vorba de românii existenți în Polonia, Ungaria, Croația, Dalmația, Moravia, zone numite valahii, al căror sistem juridic este jus Valahicum. La fel se numea dreptul românilor în Transilvania și Banat;

el avea conținut asemănător cu „legea țării”. Prin receptarea lui de către respectivele state s-a avut în vedere caracterul etnic al vlahilor și s-au admis normele lor juridice, ca un sistem de drept personal;

prezența sistemului jus valahicum este izbitoare în istorie: 400 de sate supuse acestui drept românesc în Polonia poartă numele de „villa Valahica”. În Croația este foarte răspândit atât în organizarea așezărilor românești, cât și în relațiile lor cu statul feudal. În Moravia , la fel. Acest drept este dreptul valah particularizat la populația românească din statul respectiv, populație care a păstrat norme juridice asemănătoare legii țării, atât cât au permis condițiile istorice;

Instituțiile juridice în „legea țării”:

șeful statului (voievod, cneaz, jude etc.) era ales din rândul celor mai destoinici conducători politici și militari de către adunarea țării; mai târziu, sistemul alegerii se înlocuiește cu sistemul electiv-ereditar;

73

se dezvoltă proprietatea privată (prin desțeleniri și defrișări) a familiilor care au amenajat terenul și coexistă cu regimul devălmășiei;

norma juridică prohibitivă privind înstrăinarea pământului obștii e înlocuită cu regimul de protimis, pentru a împiedica vânzarea terenurilor în afara obștii sătești. Proprietarul era obligat să acorde rudelor și membrilor obștii preferință la cumpărare;

statutul juridic al persoanelor: – pătura superioară (voievozi, cnezi, jupani etc.), învestită cu exercițiul puterii, beneficiind de toate drepturile, dispunând de proprietăți, constituie începutul unei aristocrații feudale; Îi urmează țărănimea liberă, care forma marea masă a societății românești și se bucura de drepturile și libertățile conferite de legea țării. Apar și țăranii aserviți feudalului, care se vor înmulți continuu. O categorie aparte este populația târgurilor și centrelor orășenești în formare. Robii provin din tătari și țigani, sunt lipsiți de drepturi și libertăți;

se înmulțesc contractele de vânzare-cumpărare, de schimb, de împrumut etc.;

apare competența de judecată acordată în stat voievozilor, cnezilor, juzilor etc. În obști, în târguri sau orașe se mențin prerogativele judiciare ale „oamenilor buni și bătrâni”, cât și regimul probator: jurători, jurământul, mărturii etc.;

de subliniat, originalitatea organizării politice a societății românești în forma „țărilor” române, cât și faptul că legea țării reprezintă creația spiritualității românești civilizate.

V. ORGANIZAREA DE STAT ȘI A ADMINISTRAȚIEI ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ ȘI MOLDOVA ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

V.1. Particularități și trăsături comune ale organizării de stat

factori interni și externi fac ca în secolele XIII – XIV formațiunile prestatale românești să se unifice și să se formeze statele feudale românești de sine stătătoare, suverane și independente. Acest fapt a reprezentat o izbândă în plan politico-instituțional și în sistemul juridic „legea țării”;

Odată constituite, țările române au fost nevoite să-și apere suveranitatea și independența împotriva marilor puteri feudale: Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman;

74

Țara Românească (Muntenia) s-a întemeiat la începutul secolului al IV-lea între Carpați, Dunăre, Siret și Milcov, prin unificarea tuturor formațiunilor statale din acest spațiu;

Capitala a fost succesiv la Câmpulung Muscel, Curtea de Argeș, Târgoviște și București;

întemeietorul este Basarab I, (după ce și Litovoi încercase la 1273), prin victoria de la Posada, 1330, asupra regelui Ungariei, prin care a consacrat Muntenia ca stat de sine stătător, suveran și independent;

desăvârșirea organizării Țării Românești a făcut-o Mircea cel Bătrân (1386-1418), care a reușit să înlăture pericolul otoman, consolidând unificarea politică prin stăpânirea sa asupra Dobrogei și sudului Transilvaniei. Popoarele lumii au denumit noul stat Vlahia sau Valahia, iar românii i-au spus Țara Românească Muntenia,

Țara Românească a Moldovei: s-a întemeiat la jumătatea secolului al XIV-lea pe cursul superior al Siretului, prin unirea micilor for-mațiuni statale sub Bogdan I (1359-1365). Întemeierea a presupus înlăturarea vasalității față de Ungaria a voievodului maramureșean Dragoș, înfăptuită prin lupta armată a românilor moldoveni sub comanda lui Bogdan I;

La 1359, trecând munții, Bogdan înlătură pe Balc, reprezentantul Ungariei și întemeiază noul stat numit de străini Terra Wallachorum, Terra Moldovalachia, Valachia cea Mică. Urmașii la domnie, Petru I Mușat și Alexandru cel Bun au consolidat unitatea politică a Moldovei;

Voievodatul Transilvaniei: s-a constituit ca voievodat, stat autonom în teritoriul intracarpatic, în contextul rezistenței antimaghiare din secolele X – XIII, prin unificarea „țărilor”, cnezatelor, voievodatelor ardelene într-o structură statală specific românească, voievodatul, ajuns stat autonom vasal regelui maghiar, dar păstrându-și toate atributele și particularitățile de țară românească până la 1541, când suzeranitatea maghiară dispare și va fi înlocuită cu cea otomană.

Trăsături comune ale organizării de stat:

– ca forme politico-statale, Țara Românească și Moldova, până la începutul secolului al XV-lea, s-au dezvoltat ca state independente, fără imixtiuni străine. La sfârșitul acestei perioade, Imperiul Otoman și alte state expansioniste amenință independența țărilor române și această particularitate istorică își va pune amprenta asupra întregii evoluții a poporului român,

75

la 1417, sub presiunea otomană, Mircea cel Bătrân plătește tribut turcilor, Moldova rezistând până la Aron-Vodă;

în a doua jumătate a secolului al XV-lea, ca urmare a luptelor interne, Țara Românească și Moldova sunt aservite economic de către Imperiul Otoman prin plata haraciului, a peșcheșurilor, prin prestații în muncă și prin monopolul otoman asupra comerțului exterior. Acest lucru nu înseamnă înlăturarea suveranității de stat, țările române rămânând autonome;

cele trei țări române au o existență și dezvoltare separată, dar o organizare politică asemănătoare, puțin mai diferită în cazul Transilvaniei; Evoluția țărilor române este una unitară în toate planurile, bazată pe unitatea poporului român, pe comunitatea de neam, de limbă, de cultură, obiceiuri, tradiții, de viață economică, de politică de apărare etc., pe care se va sprijini și unirea celor trei țări române, făurită de Mihai Viteazul la 1600.

V.2. Organele centrale în țările române: organizarea de stat asemănătoare se regăsește și în sistemul organelor centrale ale puterii și administrației de stat.

Prerogativele domnești: – șeful statului se numește domn sau domnitor; Până la începutul secolului al XVIII-lea ocupă această demnitate supremă pe principiul ereditar-electiv, apoi fiind ales de către boieri din rândul lor, dintre cei fără copii, pentru a preîntâmpina constituirea de dinastii;

în calitate de șef al statului, domnitorul a avut „dominium eminens” (adică dreptul de stăpânire al domnitorului asupra întregului fond funciar al țării, drept care se suprapunea peste celelalte stăpâniri funciare și în virtutea căruia domnul făcea danii de moșii, întemeia sate și orașe, confisca averile celor infideli și confirma dreptul de stăpânire asupra pământului), dar nici cei mai puternici domnitori nu au instaurat în țările române monarhii absolute,

domnitorul avea și exercita atribuții legislative, administrative, militare și judecătorești;

el decidea în privința organizării teritoriale a țării, a numirii dregătorilor statului, fixarea dărilor, efectuarea prestațiilor datorate țării, baterea monedei etc.;

domnul încheia tratate sau convenții cu alte țări, declara starea de război sau de pace;

76

din secolul al XV-lea își formează o armată proprie, condusă de el cu ajutorul dregătorilor din meseria armelor;

exercită funcția de judecător suprem, împreună cu sfatul domnesc, dar sentințele sale aveau putere de lucru judecat numai pe durata vieții sale. Activitatea de legiferare se realizează sub forma hotărârilor domnești, care cuprind norme juridice generale, adoptate cu concursul sfatului domnesc;

după instaurarea dominației otomane alegerea domnului a devenit formală, pe primul plan trecând investitura (confirmarea) de către Poartă, care chiar precede sau renunță la alegere. Amestecul Porții în treburile interne devine tot mai grav, sprijinit de boierimea interesată în slăbirea puterii centrale.

Sfatul domnesc: – este organul suprem al țării, după domn;

este format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului, cu importante prerogative în conducerea statului;

el exercita un control asupra domnului, întărea actele de danii domnești, de acordare a imunităților unor boieri;

participa la procesul de legiferare și înfăptuirea justiției de către domn, îi acorda sfaturi domnului;

în secolul al XV-lea, când dregătorii devin subordonați domnului, prerogativele sfatului se restrâng;

numărul membrilor sfatului varia între 12 și 25. El era convocat la date și în locuri fixe de către domn;

Dregătorii: – erau înalți demnitari ai statului, numiți de domn și exercitau atribuții în cadrul curții, ca și pe plan administrativ, judiciar și militar;

– pentru slujbele îndeplinite erau recompensați prin donații cu moșii și dobândirea unor venituri de la locuitorii țării. După importanța demnității, dregătorii erau:

a) dregătorii aparatului central, cu activitate care viza interesele țării (postelnicul – tălmaciul domnului, coordona relațiile cu alte state și exercita jurisdicția pentru funcționarii inferiori, vistiernicul – cu atribuții financiare: strângerea veniturilor statului, întreținerea curții, a armatei, evidențele vistieriei, perceperea dărilor, strângerea haraciului; vornicul – cu atribuții judiciare și de apărare a granițelor, era conducătorul slujitorilor curții. În Moldova erau doi vornici, pentru Țara de Sus și Țara de Jos;

77

b) dregătorii slujitori nemijlociți ai domnului (spătarul, purtător al spadei domnitorului, la nevoie prelua comanda armatei, în Moldova mai e numit hatman; stolnicul, administrator al grădinilor domnului; cămărarul – administrator al averii domnului; almașul – executa sentințele; sătrarul, clucerul cel care asigura grânele, strugerul cel care asigura carne;

c) dregători teritoriali (banul Craiovei, marele vornic al Țării de Jos, vornicii, pârcălabii, starostii conducătorii de județe etc.). Pe plan militar șeful statului era ajutat de vornic, spătar, hatman, banul Craiovei:

Organizarea instituțiilor financiare:

în calitate de domenium eminens (stăpân și proprietar al țării), domnul avea dreptul de a percepe dări, fixate în natură, în muncă și în bani;

dările în natură sau dijmele erau numite zeciuială în Țara Românească și deseatină în Moldova și se percepeau din cereale, vite, produse animaliere, pește, albinărit. Aceste dări erau: oieritul, goștina, dijma stupilor, vinăriciul. În secolul al XVI-lea multe din ele au fost transformate în dări în bani,

prestările de muncă, numite munci sau slujbe, se făceau la cetăți, drumuri, poduri, mori, transporturi. Din secolul al XVIII-lea muncile puteau fi răscumpărate cu bani;

dările în bani: constau în impozitul care înlocuia dările în natură, fixat de domn pe criterii economice, sociale, administrative etc. Plata sumelor datorate de un grup fiscal se întemeia pe principiul răspunderii colective (solidare). Dările în bani cresc continuu, fiscalitatea este excesivă. Sunt numeroase cazuri de părăsire a satului de către țăranii care nu puteau plăti, urmând ca cei rămași să plătească solidar. Fiscalitatea crește și datorită creșterii tributului;

la început boierii au fost scutiți de bir, și doar din secolul al XVI-lea au fost impuși și ei. Excepție vor face în continuare dregătorii sau alte categorii scutite; greul îl ducea țărănimea, care, copleșită de fiscalitate, se ruinează și devine dependentă față de boieri;

impunerea fiscală se făcea prin sistemul cislei, stabilindu-se o sumă pentru un grup fiscal, care apoi este împărțită pe unități impozabile, după puterea economică – numărul de vite, în două categorii: unii care plăteau biruri mari (țărani de stav) și alții care plăteau biruri mici (săracii);

78

practica haraciului și a peșcheșurilor a fost urmată de cea a cumpărării domniilor cu sume enorme, care apăsau greu pe starea financiară a țării.

Organizarea militară: – era constituită la început din trupele boierilor, care răspundeau în caz de război la chemarea domnului;

din secolul al XV-lea se constituie armata proprie a domnului, oastea cea mică, formată din mici feudali, curteni, slujitori și țărani liberi, în schimbul unor avantaje materiale;

la război se forma oastea cea mare, având ca bază de masă țărănimea, condusă de domn și de dregători numiți de el;

Organizarea bisericii: – biserica a fost principalul reazem al statului medieval, care a răsplătit-o cu întinse domenii, lucrate de țăranii aserviți sau de robi;

Biserica ortodoxă română a jucat un rol important în apărarea independenței față de statele catolice (Ungaria, Polonia) care sub masca religiei urmăreau subordonarea țărilor române;

creștinarea daco-romanilor a început din perioada romană și a continuat neîntrerupt, impulsionată de constituirea statului bizantin, iar mai târziu, după formarea statelor slave de sud, influența s-a exercitat prin filiera slavă. Aceste influențe au făcut ca limbajul bisericii ortodoxe române să fie de origine latină, greacă și slavă, iar limba de cult – slavona. Lăcașurile de cult au apărut mult înaintea întemeierii statelor;

până în secolul al XIV-lea biserica munteană era dependentă de patriarhia de la Orhida, iar cea din Moldova de Mitropolia Haliciului;

în vremea lui Nicolae Alexandru Basarab a luat naștere mitropolia Ungro-Vlahiei, la Curtea de Argeș, recunoscută de patriarhia de la Constantinopol în 1359. Apoi au apărut episcopiile de la Severin, Râmnicu Vâlcea și Buzău;

mitropolia din Moldova, existentă la 1388 sub autoritatea Haliciului, a fost recunoscută la 1401 de patriarhia de la Constantinopol. Primele episcopii s-au înființat la Roman, Rădăuți și Huși. Simultan s-a format și ierarhia bisericilor și mănăstirilor;

ierarhizarea ecleziastică era: mitropolit, episcopi, protopopi, stareți și preoți;

bisericile și mănăstirile au fost înzestrate cu întinse domenii și imunități, care asigurau clerului o puternică poziție în statul feudal. Mitropolitul făcea parte din sfatul domnesc;

79

Biserica se afla sub tutela domnului, care îi confirma pe mitropoliți, episcopi și egumeni, exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii, putea judeca procesele ecleziastice.

VI. ORGANIZAREA DE STAT ȘI A ADMINISTRAȚIEI

ÎN TRANSILVANIA, ÎN EVUL MEDIU

VI.1. Particularități de viață economică, socială și politică

viața economică a Transilvaniei în secolele X – XVI, similar celei din Țara Românească și Moldova, avea un caracter predominant agrar, determinat de îndeletnicirile tradiționale ale românilor;

totuși, aici se dezvoltă mai de timpuriu și mai accelerat meșteșugurile, comerțul și viața urbană;

Transilvania participă tot mai intens la comerțul european;

orașele transilvănene erau legate între ele prin intense relații economice, practicate pe drumuri bine stabilite și întreținute;

rețeaua comercială transilvăneană era orientată spre sud și sud-est, spre Muntenia și Moldova, pe când rețeaua comercială a Ungariei era îndreptată spre vestul și spre nordul Europei. Dezvoltarea Sibiului, Brașovului, Odorheiului sau Bistriței s-a datorat, cu precădere, acestei realități istorice;

Structura socială: – s-a format o mare nobilime încă înainte de venirea ungurilor, de pe vremea cnezatelor și voievodatelor. S-a dat o ascuțită luptă între boierimea română și noua nobilime desprinsă din rândul cotropitorilor, unguri, sași și secui, care se străduia să se impună prin violență. Cnezii și voievozii români, proprietarii de moșii își apără pozițiile pe când nobilimea maghiară (magnați, conți, baroni) luptă pentru acapararea drepturilor, privilegiilor și proprietăților feudalilor autohtoni;

în secolele XII – XIV nobilimea română coexistă cu nobili unguri, sași și secui, realitate consemnată în documentele cancelariei maghiare. După subordonarea întregii Transilvanii, drepturile marii nobilimi române sunt încălcate sistematic;

un mic număr de nobili români s-au catolicizat și și-au păstrat vechile poziții;

marea majoritate a feudalilor români a decăzut spre mica nobilime și chiar spre țărănime;

80

la 1438, când s-a format Unio Trium Naționum, nobilii români au fost excluși de la viața politică, iar națiunea română, majoritară în Transilvania, n-a mai fost recunoscută ca națiune, iar românii au fost supuși, fără excepție, unui regim de umilință și cumplită exploatare;

alături de magnați, conți, boieri, numiți și nemeși, în Transilvania voievodală a existat și o nobilime ecleziastică, formată din înalți prelați ai bisericii catolice, legată de Vatican, de reprimarea românilor ortodocși, schismatici, paralel cu exploatarea feudală;

mica nobilime: – era formată din cei aflați în dependență față de nemeși și înaltul cler, persoane înnobilate de rege pentru servicii militare, comandanți militari secui și alte elemente scăpătate;

până în secolul al XV-lea cnezii și voievozii români au ocupat un loc important în sânul micii nobilimi române, reușind să-și apere vechile instituții. Ei îndeplineau pe teritoriile pe care le conduceau atribuții judiciare, administrative, fiscale și militare. Cu timpul atribuțiile lor au fost îngrădite de reprezentanții regalității, de marea nobilime și de conducătorii comitatelor;

țăranii aserviți: erau numiți iobagi sau slugi. Inițial ei se puteau muta de pe o moșie pe alta, în anumite condiții;

ei prestau renta feudală în cele trei forme: renta în produse (nona), renta în muncă (robota), tot mai apăsătoare, până la 50 de zile pe an după 1514, și renta în bani;

țărănimea liberă se împuținează în timp și se generalizează procesul de aservire. Cei mai mulți cnezi și voievozi decad în rândurile țărănimii;

mai există o categorie de oameni liberi, dar fără pământ, jelerii;

cu dezvoltarea orașelor, orășenii constituie o categorie socială mai importantă decât în Țara Românească și Moldova. Ei erau organizați în bresle și aveau obligații fiscale și militare;

stratificarea socială a orășenilor este mai pronunțată;

evoluția socială și a relațiilor dintre români și unguri s-a aflat în strânsă legătură cu structura proprietății:

în secolele X – XI, când ungurii se infiltrează în Transilvania, proprietatea funciară aparținea obștilor sătești, sau clasei înstărită a obștilor. Faptul acesta este dovedit de supraviețuirea acestei forme de proprietate secole de-a rândul, de lupta satelor românești pentru păstrarea dreptului lor,

81

de documente oficiale maghiare. Și proprietatea feudală a boierilor români este anterioară venirii ungurilor, ei fiind recunoscuți ca atare și incluși în Congregația nobililor;

în secolele XIV–XV, după consolidarea nobilimii de unguri, secui și sași, acapararea proprietăților se accelerează fie uzându-se de dominium eminens de către rege, fie de dominium utile de către nobilimea celor trei națiuni recunoscute și a drepturilor de folosință al țăranilor aserviți. Prin urmare, ar fi un nonsens să admitem că abia venirea ungurilor în Transilvania a creat formele de proprietate ale românilor, pentru ca , ulterior, tot ungurii să le acapareze de la români prin violență;

în secolele XI- XII ungurii, pentru o dominație efectivă, au procedat la colonizări masive în Transilvania. Totuși, populația românească a continuat să fie majoritară și să-și apere drepturile, ceea ce a determinat unirea nobililor celor trei națiuni minoritare în vederea oprimării românilor.

VI.2. Organele centrale de stat în Voievodatul Transilvaniei

Transilvania, ca stat autonom, în epoca voievodatului (secolul XIV -1541), a avut organe de conducere proprii, asemănătoare celor din Muntenia și Moldova, dar și diferite, impuse de controlul maghiar în Transilvania;

Voievodul: – este funcția cea mai înaltă în structura organelor puterii în Transilvania;

el este numit și revocat de regele Ungariei, deși Transilvania beneficia de autonomie proprie;

când Transilvania a reușit să se desprindă de Ungaria, să-și conso-lideze statutul de autonomie, voievodul a fost cu adevărat conducător suprem al țării sale și a reușit să formeze dinastii domnitoare (Iancu de Hunedoara);

Voievodul îl numea pe vicevoievod, pe comiți (conducătorii comitatelor), pe slujitori; el convoacă congregația nobililor și conduce lucrările acesteia;

în administrație și justiție, el era îngrădit de regimul autonomiei comitatelor, a scaunelor secuiești și săsești, de privilegiile bisericii catolice și de prerogativele politice superioare deținute de regele Ungariei asupra Transilvaniei:

încercările de înlăturare a acestor îngrădiri s-au lovit de opoziția Ungariei. În secolul al XV-lea, voievozii au devenit și conducătorii secuilor;

82

voievodul era și comandantul armatei, unii voievozi remarcându-se în lupta împotriva tătarilor și turcilor, cât și împotriva dominației regatului ungar;

ungurii, constatând că nu-și pot subordona Transilvania numai prin forță, au acceptat organizarea tradițională românească, inclusiv voievodatul, și să colaboreze cu nobilimea română. Voievodul, prezent în toate cele trei țări române, dovedește evoluția lor comună;

lupta împotriva dominației maghiare a unor voievozi a reușit să transforme Transilvania într-un adevărat regnum Transilvaniae (regnum însemnând existența suverană a statului) distinct de regnum Hungariae. Au făcut-o voievozii Roland și Ladislau Borșa;

faptul că Țara Românească și Moldova dețineau intense feude în Transilvania (Almașul, Făgărașul, Ciceiul, Cetatea de Baltă) limita atribuțiunile voievodului, dar contribuia la strângerea legăturilor dintre țările române;

voievodul se sprijinea pe un aparat central, similar celor din Muntenia și Moldova, mai puțin dezvoltat atâta timp cât voievodul acorda largă autonomie unităților administrativ-teritoriale. Cele mai multe atribuții le avea vicevoievodul și notarul voievodal-șeful cancelariei, apoi judele curții voievodale, cu atribuții similare vornicului;

Congregația nobililor: – era formată din reprezentații nobilimii locale ca o adunare reprezentativă a țării, similar adunărilor din Moldova și Muntenia;

nu avea un caracter permanent, era convocată periodic;

legile adoptate de dieta Ungariei nu puteau fi aplicate în Transilvania fără să treacă prin congregația nobililor, dovadă a autonomiei Transilvania;

ea adoptă hotărâri în domeniile administrativ, fiscal și judiciar;

la început au participat și nobili români. Ultimul document care îi menționează datează din 1291, adunarea de la Alba Iulia, convocată de regele Ungariei. După 1437 această participare a fost interzisă oficial;

Organizarea fiscală: – țăranii liberi aveau obligații fiscale față de stat, pe când iobagii plăteau cele trei rente față de nobili și biserică;

sarcinile datorate regelui erau inferioare celor față de nobili, ceea ce învederează iarăși autonomia;

83

voievodul, care strângea dările pentru rege, avea dreptul să rețină o mare parte din ele;

principala dare față de stat (lucru camerae) era inițial în natură, apoi în bani. Ea a crescut continuu;

țăranii plăteau terragium-ul, ulterior extins și asupra orășenilor și devenind o dare generală;

regele impunea și dări suplimentare, subsidia;

secuii, care aveau obligații militare, erau scutiți de dări, plătind totuși darea boilor (un bou de familie) la încoronarea, căsătoria și primul născut al regelui,

sașii plăteau darea sfântului Martin, suma de 500 de mărci de argint anual, pentru toate gospodăriile.

Organizarea militară: – în condițiile autonomiei, există o armată a voievodului și detașamentele feudalilor locali;

în armata voievodului intrau dregători, slujbașii lor, contingente întreținute de orașe și alte categorii privilegiate, chiar un număr de iobagi stabiliți de rege;

feudali laici și bisericești își aveau detașamente proprii proporțional cu întinderea proprietăților funciare și a numărului de supuși;

la începutul secolului al XV-lea armata a fost reorganizată pe principiul banderiilor (steaguri), prin care marii dregători, nobilii, comitatele, orașele, secuii și sașii întrețineau banderii proprii, dovadă a întăririi puterii nobiliare în raport cu regele. Oastea voievodului a constituit o structură totdeauna distinctă de a regelui.

Organizarea Bisericii: – Biserica ortodoxă din Transilvania se afla în plin proces de organizare la venirea ungurilor; ierarhia ei nu s-a putut desăvârși în epoca voievodatului, dar Biserica ortodoxă a asigurat continuitatea credinței religioase a românilor;

Biserica catolică a fost organizată treptat pe măsura pătrunderii ungurilor, fiind susținută de feudali și regi. Ea se bucura de imunități și privilegii. Ea percepea dări de la credincioșii săi, dar ulterior și-a extins acest drept și asupra ortodocșilor. Această exploatare exercitată de Biserica oficială a amplificat nemulțumirile țărănimii române, integral ortodoxe, iar lupta ei a căpătat și caracterul luptei împotriva catolicismului. Mai mult, ortodocșii, socotiți schismatici, erau sistematic prigoniți;

84

intoleranța religioasă s-a împletit cu acordarea unor drepturi acelora care treceau la catolicism și se maghiarizau, în cadrul politicii de deznaționalizare a românilor.

VI.3. Organizarea de stat a Principatului Transilvaniei în perioada 1541 – 1683

după cucerirea Belgradului (1521) și victoria turcilor de la Mohacs (1526) statul ungar și-a încetat existența, o parte, inclusiv Buda, a devenit pașalâc turcesc, iar partea de apus a intrat în stăpânirea Austriei. Prin urmare, între 1541 și 1683 Transilvania a fost organizată ca principat autonom, și-a consolidat vechea identitate politică proprie și viața de stat ca principat autonom, sub suzeranitatea Porții. Ea a dobândit astfel un statut internațional similar Moldovei și Țării Românești, fapt care a favorizat și mai mult legăturile peste Carpați, în cadrul unei interdependențe politice care a culminat cu prima unire a țărilor române sub Mihai Viteazul;

în plan economic și social, epoca principatului înseamnă creșterea producției de mărfuri, utilizarea muncii salariate, formarea capitalului comercial, înflorirea orașelor mari și extinderea relațiilor economice cu sud-estul Europei.

Organele centrale ale Principatului

intensa dezvoltare economică și socială, statutul de autonomie sub suzeranitatea Porții au impus o și mai strânsă asemănare instituțională cu Țara Românească și Moldova.

Principele Transilvaniei:

este șeful statului și exercită prerogativele judecătorești, administrative și militare;

era ales de Dieta Transilvaniei și confirmat de sultan, fără să meargă la Constantinopol, însemnele funcției fiindu-i trimise în Transilvania. Turcia a ajuns să încalce dreptul autohton, numind principele fără să consulte Dieta, și chiar împotriva acesteia;

Alegerea principelui în Dietă era condiționată de asigurarea privile-giilor nobilimii prin legiuiri care au consolidat regimul nobiliar în Transilvania;

în plan legislativ – principele putea iniția legi, aproba sau respingea hotărârile Dietei;

ca șef al administrației centrale, acorda titluri de nobil, numea funcționarii superiori, iar ca șef al statului putea declara război și încheia

85

pacea, exercita prerogativele acelui „dominium eminens” și era comandantul armatei;

era judecătorul suprem în stat;

față de perioada voievodatului, prin creșterea stării de independență a Transilvaniei, prerogativele principelui au sporit și s-au consolidat.

Dieta Transilvaniei:

este organul central al puterii de stat, alături de principe;

este formată din 150 – 200 de reprezentanți ai nobililor, ai orașelor și cetăților, comiți și mari dregători, condusă de un președinte numit de principe;

potrivit lui Unio Trium Naționum, 1437, în Dietă intrau doar maghiari, sași și secui, excluzându-se reprezentanții românilor;

Dieta a adoptat un mare număr de legi necesare vieții sociale transilvănene, din care unele vor apare sub forma codurilor de legi scrise;

de regulă, Dieta era convocată de principe la Alba Iulia.

Consiliul intim:

este un alt organ central, pe lângă principe cu rolul de a-l sfătui în diferite probleme de stat;

era format din 10–12 mari dregători și reprezentanți ai comitetelor și scaunelor secuiești și săsești;

el reprezenta interesele regimului nobiliar și asigura controlul permanent asupra activității principelui;

acorda sfaturi principelui în conducerea statului, iar principele era obligat să le ia în considerare.

Organizarea fiscală:

statul realiza venituri de pe urma operațiunilor monetare, taxelor, minelor și salinelor, venituri de care principele dispunea după voia sa;

• a doua categorie de venituri proveneau din impozitele plătite de fiecare gospodărie, impozite în creștere potrivit cu creșterea tributului;

tributul plătit de Transilvania, deși în creștere continuă, nu a fost atât de apăsător ca în celelalte două țări române;

se adaugă obligațiile fiscale către feudali plătite de țărănimea aservită;

s-a generalizat plata impozitului către biserica catolică de către românii ortodocși.

86

Organizarea armatei:

era formată din toate categoriile sociale și se afla sub comanda principelui, ajutat de un grup de militari de profesie;

fiecare nobil avea obligația de a participa la oastea țării cu un detașament proporțional cu numărul de iobagi pe care îi avea în stăpânire;

orașele, scaunele secuilor și sașilor aveau obligații asemănătoare;

țăranii din obștile de margine aveau obligația de a asigura granițele principatului, pentru care aveau unele înlesniri;

principele își angajează tot mai mulți mercenari;

Biserica oficială:

a rămas cea catolică, alături de care sunt recunoscute și religiile reformată, calvină și luterană, apărute o dată cu dezvoltarea reformei religioase, la începutul secolului al XI-lea. Cele patru religii recunoscute de stat erau numite religii recepte;

religia ortodoxă continuă să fie considerată schismatică, deși se constituie o ierarhie a bisericii ortodoxe;

au fost create o serie de episcopii la Vad, Geoagiu, Ineu, Șilvaș și o mitropolie la Alba Iulia;

la un moment dat, biserica ortodoxă din Transilvania a fost pusă sub jurisdicția mitropoliei de la Târgoviște;

Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a înființat mitropolia Bălgradului, Vadului, Șilvașului, Făgărașului, Maramureșului și Țării Ungurești.

Concluzii:

Principatul Transilvaniei a fost un regnum, stat feudal de sine stătător, cu reale manifestări de independență, cu trăsături de monarhie absolută, combinate cu elemente de regim nobiliar;

pe plan extern a promovat uneori o politică independentă, a participat în nume propriu la războiul de 30 de ani și la tratativele de pace din Westfalia. Această politică a fost însă frânată de Turcia și Austria,

în relațiile cu Poarta, Transilvania avea o situație mai avantajoasă. Turcia a acceptat un statut de largă autonomie și manifestări de independență, fie de teama că Transilvania va trece de partea Austriei, fie de teama unirii celor trei țări române în lupta antiotomană;

87

între principii Transilvaniei și domnii din Moldova și Țara Românească au existat relații de colaborare și sprijin reciproc, uneori formând adevărate confederații;

unirea celor trei țări române făurită de Mihai Viteazul a fost o strălucită expresie a voinței românilor de a trăi în unitate și independență.

VII. ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIV–TERITORIALĂ

ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ A ȚĂRILOR ROMÂNE

ÎN FEUDALISMUL DEZVOLTAT

VII.1. Unități administrativ-teritoriale în Țara Românească și Moldova

țările române, încă de la întemeiere, au cunoscut o organizare administrativ-teritorială proprie mersului firesc spre afirmarea puterii centrale de stat asupra tuturor locuitorilor;

în Muntenia și Moldova existau niște mari subdiviziuni care nu erau veritabile unități administrative, ci doar reminiscențe ale organizării din epoca prefeudală:

Bănia Craiovei, ținutul din dreapta Oltului, care se bucura de o anumită autonomie și fiind condusă de un mare dregător-banul. Acesta îndeplinea atribuții administrative, militare și judecătorești,

Țara de Sus și Țara de Jos în Moldova erau două subdiviziuni. Țara de Jos se afla sub administrația unui mare vornic, primul dregător în ierarhia Moldovei.

județele și ținuturile – sunt cele mai vechi subdiviziuni teritoriale, având originea în formațiunile anterioare formării statelor feudale, ca jupanatele sau confederațiile de obști;

județele (în Țara Românească) și ținuturile (Moldova) cât timp puterea centrală nu a fost temeinic constituită, au avut o organizare bazată pe tradițiile specifice diferitelor zone geografice și intereselor locale;

prin consolidarea statului feudal, ele au fost subordonate puterii centrale, ceea ce se va reflecta în omogenizarea organizării și atribuțiilor dregătorilor locali;

denumirea de județ, vine de la judicium – instanță de judecată și indică preponderența atribuțiilor judiciare ale organelor comunitare respective,

88

județele erau conduse de dregători locali: județi, bani, vornici;

numele județelor sunt preluate, de regulă, de la numele apelor de-a lungul cărora s-au format;

conducerea ținuturilor revenea unor dregători numiți județi, sudeți, vornici, starosti sau pârcălabi. Denumirea este legată de numele orașului sau cetății de reședință;

conducătorii județelor și ținuturilor exercitau atribuțiuni judecătorești, fiscale, militare și administrative, cu ajutorul slujitorilor locali – vătafi, birari, globnici, cete de curteni;

din secolul al XVI-lea conducerea unităților administrative se dublează cu slujitori domnești, care ulterior se vor contopi cu cei locali, interesele locale fiind subordonate celor centrale, în condițiile sporirii obligaților față de Poartă.

Orașele:

erau unități administrative formate din comunitățile de meseriași, negustori și țărani, cu o organizare proprie, pe teritoriul unei așezări orășenești, cu o anumită autonomie. Ele au apărut odată cu dezvoltarea meseriilor și a intensificării schimbului de mărfuri;

viața urbană a cunoscut o dezvoltare mai accentuată după întemeierea statelor feudale, urmare a fondării unor orașe de către domni pe moșiile lor, a stabilirii reședințelor județelor și ținuturilor sau a exploatării subsolului;

teritoriul orașului cuprindea trei zone: vatra orașului, hotarul – terenurile cultivate din jur și ocolul orașului cu un număr de sate legate de oraș;

sunt conduse de un aparat administrativ format din organe alese – în Moldova un soltuz și 12 pârgari, iar în Țara Românească un județ și 12 pârgari. Uneori era convocat un sfat al bătrânilor sau adunarea populară, odată pe an, pentru alegerea conducerii sau soluționarea unor probleme de maximă importanță;

a doua categorie de organe administrative era formată din dregătorii domnești: vornic, pristav, staroste, vameș, administrație formată treptat, pe măsura creșterii puterii domnitorului;

conducerea efectivă, drepturile și obligațiile orașelor erau precizate în actele domnești sau în vechile obiceiuri;

organele administrative aveau dreptul să judece anumite procese, să administreze patrimoniul, să supravegheze și confirme

89

tranzacțiile, să întrețină o armată proprie și să aibă o pecete. Unele orașe aveau chiar dreptul de a bate monedă;

dregătorii domnești exercitau atribuții fiscale, vamale, polițienești și judecătorești;

din secolul al XVI-lea orășenii se organizează în bresle, cu acordul domnitorului.

Satele:

aveau o origine străveche în obștea sătească cea care avea dreptul de autoconducere în toate planurile;

după întemeierea statelor feudale, satele sunt integrate sistemului centralizat și o parte din vechile atribuții ale obștii sunt preluate de către stat,

în feudalismul dezvoltat satele se împart în libere și aservite;

satele libere, moșnenești sau răzeșești, și-au păstrat autonomia și-n statele feudale, cu organe proprii de conducere și erau subordonate administrativ, fiscal și militar județelor sau ținuturilor. În secolele XIV – XV conducători erau cnezi sau juzii, împreună cu oamenii buni și bătrâni, organe care continuă să controleze stăpânirea și înstrăinarea pământurilor, judecarea cauzelor penale și civile, răspunderea fiscală și penală colectivă;

satele aservite de către domn, boieri sau mănăstiri aveau o conducere exercitată de către un reprezentant al proprietarului. Boierii aveau dreptul de a administra satele de pe moșie și de a judeca. Și aici s-au păstrat o serie de obiceiuri străvechi în materie de administrație.

VII.2. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei în vremea voievodatului și principatului

Structurile politice și administrative pe care românii le aveau la venirea ungurilor în Transilvania au supraviețuit în cadrul voievodatului.

Alături de districtele românești, aflate pe teritoriile unor vechi cnezate și voievodate, au fost introduse și unități administrative noi, comitatele ungurești și scaunele secuiești și săsești.

Districtele românești: – erau conduse de cnezi, voievozi și juzi și de adunări ale nobililor. Ele aveau o populație exclusiv românească;

Din secolul al XIV-lea, atribuțiile și autoritatea conducătorilor români au fost tot mai mult uzurpate de reprezentanți ai regelui sau ai voievodului;

90

în Țara Maramureșului existau 8 districte aflate sub conducerea unui voievod până în secolul al XIV-lea, cu practica obiceiului juridic românesc, aplicat de către un tribunal format din 12 jurați;

Țara Făgărașului este menționată din 1222 ca Terra Blachorum, din secolul al XIV-lea ca Terra Făgăraș, iar din 1428 ca district de sine stătător. Era condusă de boieri români, procesele erau judecate potrivit dreptului românesc și beneficia de un statut de autonomie consolidat și prin faptul că s-a aflat în dependență față de Țara Românească până la 1462. Un statut similar a avut Țara Almașului;

alte districte românești, conduse de cnezi și juzi, au existat în zonele Hunedoara și Rodna,

Banatul s-a bucurat, ca și Maramureșul, de o largă autonomie față de Ungaria, aflându-se sub conducerea unui ban, similar voievodului Transilvaniei;

din secolul al XIV-lea a fost organizat în 8 districte, conduse de reprezentanți ai regelui.

Comitatele:

s-au constituit în regiunile din Transilvania unde au pătruns și unguri printre populația românească;

au apărut de prin secolul al XII-lea; erau conduse de comiți, ajutați de vicecomiți. Comiții, inițial, au fost numiți de rege, dar după întărirea voievodului, ei erau numiți de către voievod. În fiecare comitat funcționa și o adunare a nobilimii locale;

comitatele erau împărțite în plăși, conduse de pretori, aleși de adunarea locală a nobililor.

Scaunele secuiești:

erau unități administrativ-teritoriale cu o organizare specific militară;

în schimbul unor privilegii, secuii aveau datoria de a apăra granița de răsărit a Transilvaniei față de pericolul năvălirilor tătare,

denumirea de scaune vine de la vechile scaune de judecată ale românilor, pe care le-au preluat și secuii, ca și sașii. Cu timpul, termenul a căpătat sensul de unitate administrativ-teritorială;

ele s-au format succesiv, ajungând la 7 în secolul al XV-lea;

obștea secuilor (Universitas Siculorum), cu reședința la Odorhei, se afla sub conducerea unui comite numit de rege. Mai târziu voievodul Transilvaniei a devenit și comite al secuilor, știrbindu-le autonomia;

91

scaunele se aflau sub conducerea unor căpitani cu atribuții militare, administrative și judecătorești, ajutați în probleme juridice de juzii scăunali;

din 1426, comitele secuilor era reprezentat în scaune de un jude regal, cu rol de control judiciar.

Scaunele săsești:

s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea, în cadrul unei unități administrativ-teritoriale autonome, (Universitas Saxorum);

scaunele săsești erau conduse de câte un jude regal, cu prerogative similare comiților. El era ajutat de un vicejude. Localnicii aveau dreptul de a alege un jude scaunal;

Universitatea Saxorum era condusă de un comite care îl reprezenta pe rege, dar în fapt se afla sub autoritatea voievodului;

După reorganizarea din secolul al XV-lea toate scaunele săsești au fost puse sub conducerea unui comite, ales de obștia sașilor, care se întrunea la Sibiu.

Organizarea orașelor:

orașele transilvănene se bucurau de o autonomie mai pronunțată;

erau conduse de un jude (iudex) care conducea împreună cu un consiliu municipal format din 12 jurați. Conducerea era schimbată anual, prin alegeri;

atribuțiile autorităților orășenești erau stabilite prin acte speciale de privilegii;

populația urbană era divizată în: patriciatul, format din patroni și negustori bogați, păturile mijlocii – meșteșugarii, micii negustori și sărăcimea sau plebea orașelor.

Satele românești:

erau conduse de cnezi, cu unele atribuții judiciare, strângeau impozitele și chemau oamenii la oaste;

spre sfârșitul voievodatului pământurile românilor au fost acaparate de nobilimea națiunilor privilegiate;

satele libere au supraviețuit numai în zonele de graniță.

VII.3. Particularități ale administrației publice medievale

Bănia Craiovei:

este o unitate administrativ-teritorială a Olteniei, condusă de un mare dregător, numit ban, sau în timp, banul Severinului, banul Craiovei sau marele ban al Olteniei;

92

în secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea Ungariei în cea a Țării Românești. Vlaicu-Vladislav se intitula ban de Severin, iar Mircea cel Bătrân își spunea și „domn al Banatului Severinului”, iar conducerea o încredința unui boier al său, Radu Ban, care îndeplinea atribuții administrative militare și judecătorești. Când Severinul a fost pierdut (1421–1486), ban s-a numit dregătorul domnesc al județului Gorj, cu reședința la Tismana sau al județului Mehedinți, cu reședința la Strehaia. Bănia Mehedinților a devenit cu timpul o dregătorie de familie a Craioveștilor. Reședința s-a mutat la Craiova (1491), iar Radu cel Mare a ridicat-o la rangul de mare bănie a Craiovei, iar băniile de Mehedinți și de Gorj i-au fost subordonate,

la 1539, după răzvrătirea marelui ban Șerban, dregătoria a fost luată din mâna Craioveștilor, iar bănia a fost mai strâns subordonată domnului. Marea boierime olteană a păstrat ambiții de autonomie și veleități separatiste;

totuși bănia a rămas prima dregătorie după domn, iar Craioveștii o familie prestigioasă care a dat trei domni: Neagoe Basarab, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu;

ca și domnul, marele ban întărea actele de stăpânire a pământurilor, vecinilor, țiganilor, autoriza înființarea de sate și stabilea hotarele satelor și moșiilor;

el îndeplinea poruncile domnitorului în Oltenia, răspundea de păstrarea ordinii și prinderea răufăcătorilor, avea ca și domnul un drept propriu de a judeca și de a condamna la moarte sau confiscarea averii pentru hiclenie;

în plan militar marele ban avea sarcina de a apăra Oltenia, el comanda în război oastea mare a Olteniei, avea și oastea personală, dar și mercenari, avea un steag bănesc, numit „grapă”;

emitea hrisoave, avea dregători care alcătuiau sfatul bănesc, deosebit de sfatul domnesc, avea venituri din multe surse, similare domnului;

ocupația austriacă (1718–1739) a desființat bănia, dar dregătoria a continuat să existe în sfatul țării. După plecarea austriecilor, marele ban a fost reținut la București, iar la Craiova funcționa un caimacam care lucra direct cu domnitorul. Bănia a fost desființată la 1831 prin Regulamentele organice;

Orașele medievale românești

Au apărut pe diferite căi:

93

prin urbanizarea treptată a unor așezări rurale;

prin dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice etc.;

prin dezvoltări urbaniste în jurul unor cetăți sau curți domnești (Cluj, Satu Mare, Timișoara, Roman, Târgoviște) unde era un centru politic care oferea protecție și piață de desfacere;

din așezările miniere (Baia Mare, Turda, Dej sau Rodna), pe lângă reședințele episcopale (Oradea, Cenad, Alba Iulia);

după colonizarea sașilor apar orașe noi ca Brașov, Sibiu, Sighișoara, Sebeș, Orăștie, Mediaș, Bistrița;

toate orașele constituite înainte de formarea statelor feudale au devenit domnești, fiind așezate pe pământul care aparținea domnului (dominium eminens), iar cele constituite ulterior erau autonome dependente de domnie, dar și de unii boieri sau mănăstiri prin danie. Orășenii au luptat împotriva daniilor, pentru a-și recăpăta autonomia;

în Transilvania orașele au fost libere;

paralel cu dezvoltarea economică și comercială orașele capătă o autonomie administrativă, cu jurisdicție proprie;

orășenii plăteau bir și dări speciale către domnie sau feudali;

reprezentantul domniei în conducerea orașului era pârcălabul, iar în cetățile de scaun un ispravnic;

organele de conducere ale orașului reprezentau administrația în fața domniei, în relațiile cu marii dregători; luau parte la hotărnicii, eliberau acte de hățărnicie, judecau pricinile orășenilor, țineau evidența proprietăților.

VIII. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN EPOCA TURCO-FANARIOTĂ

ȘI LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

VIII.1. Organizarea de stat a Țării Românești și a Moldovei în epoca regimului turco-fanariot

Perioada regimului turco-fanariot poate fi divizată în două etape:

1711 – 1774, etapa în care dominația otomană a adus știrbiri grave suveranității și independenței țărilor române;

1775 – 1821, etapa în care aceste state reușesc să-și redobândească treptat drepturile pierdute, prin promovarea unor relații diplomatice echilibrate cu Turcia și Rusia;

94

Instalarea regimului turco-fanariot în Țara Românească ca și în Moldova și a dominației habsburgice în principatul Transilvaniei, pe lângă limitarea suveranității și independenței de stat, au reprezentat principalii fac-tori externi care au frânat dezvoltarea economico-socială a poporului român;

Organele centrale ale statului erau:

Domnia:

sistemul electiv și al confirmării domnilor a fost înlocuit cu cel al numirii lor de către Poartă, practică stabilită prin abuz de turci și mereu criticată de boierii români. Ea a fost modificată treptat:

La 1802 turcii au admis să numească domnitorul pe o perioadă de șapte ani;

La 1822, după revoluția lui Tudor Vladimirescu, turcii au acceptat numirea de domni pământeni;

prin Regulamentele Organice au acceptat alegerea domnului și confirmarea lui de către Poartă pe viață. Rangul domnului în ierarhia monarhilor șefi de stat (împărați, regi, principi) era, ca și în trecut cel de principe, titlu aflat și-n apelativul „Alteță Serenisimă”, recunoscut de turci prin echivalentul „Bey”.

Prerogativele sunt pe măsura rangului de principe:

puterea legislativă a domnilor se amplifică. Ei nu numai că inițiază și aprobă tacit legile ca în trecut, dar întăresc și expres, prin hrisov, actele normative pe care juriștii le elaborează, la porunca șefului statului. Se accentuează importanța dreptului de a controla obiceiurile pământești, care numai dacă se dovedeau bune și folositoare țării primeau aprobarea sa;

Domnii au păstrat obiceiul discutării legilor în Divanul țării;

puterea executivă avea ca obiectiv numirea dregătorilor, înființarea de sate, târguri, bâlciuri și eliberarea de pașapoarte;

dreptul de a judeca ,criticat adesea de supuși, a suferit o lentă transformare. Domnul păstra funcția de judecător suprem, dar practic el judeca numai după ce cauza era cercetată de marii boieri din departamente care întocmeau o anaforă pe care o supuneau domnului spre întărire;

atribuțiile militare au rămas pur nominale, câtă vreme armata asigura numai paza domnului și poliția țării;

relațiile externe, deși îngrădite de puterea otomană, erau exercitate de domnii țărilor române prin reprezentanții lor la Constantinopol și în

95

principalele capitale europene și au marcat o intensă activitater diplomatică pentru recâștigarea drepturilor politice.

Divanul domnesc:

era format din dregători cu funcții înalte în stat, majoritatea din clientela politică a domnilor fanarioți;

este un organ al puterii centrale de stat, convocat de domn pentru hotărâri importante;

domnul mai putea convoca și Sfatul de obște, format din marii boieri și reprezentanții clerului;

divanul aproba actele domnului cu caracter legislativ, iar în activitatea executivă ajuta pe domn în cârmuirea și administrarea țării, ca și în exercitarea atribuțiilor fiscale, judiciare și bisericești;

Toate acestea arată evoluția sistemului politic românesc spre separarea puterilor în stat, deziderat atins abia în România modernă.

Epitropia obștilor (vornicia obștilor):

apare prima dată în Țara Românească, apoi în Moldova, ca organ al administrației centrale de stat;

era investită cu atribuții publice în învățământ, asistență medicală, industrie și comerț; ea avea organe corespunzătoare la nivelul orașelor și reprezintă un început al modernizării administrației de stat.

Dregătoriile statului:

erau ocupate de persoane din rândurile boierilor învățați și erau numite sau revocate la înscăunarea domnului;

dregătorii, numiți sau confirmați anual, depuneau jurământul de credință domnului și țării;

domnul putea numi într-o dregătorie și un om din popor, fapt care atrăgea înnobilarea celui primit în categoria demnitarilor de stat. Accesul gre-cilor la dregătoriile centrale a fost în creștere până la revoluția din 1821, după care domnii pământeni nu mai confirmă în dregătorii pe cetățenii străini;

principalele dregătorii centrale erau: marele ban, marele vornic, marele logăfăt, marele vistiernic etc. mai erau și dregători fără funcții, situație care a creat posibilitatea vânzării unor asemenea titluri de noblețe.

Armata:

cea autohtonă a fost desființată; la 1775, exista oastea dinăuntru pentru asigurarea ordinii interne și oastea dinafară pentru paza frontierelor;

96

paza domnului era asigurată de arnăuți;

încercările lui N. Mavrogheni și Al. Moruzi de refacere a armatei nu au avut sorți de izbândă,

apar însă o serie de detașamente (volintiri, panduri) în perioada războaielor antiotomane, care urmăreau înlăturarea dominației otomane.

Biserica ortodoxă română:

era o instituție cu atribuții importante în stat; Ea s-a aflat în acea perioadă sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, dar se bucura de o largă autonomie;

mitropoliții celor două țări nu puteau fi aleși fără acordul domnului; ei exercitau jurisdicția bisericească supremă în stat și erau membri ai Divanului domnesc;

existau două Mitropolii, în cele două state, la București și Iași; ele își subordonau episcopiile și protopopiatele.

Organele financiare:

erau conduse de marele vistiernic și aveau atribuții în încasarea dărilor, plata tributului, plata dregătorilor statului și administrarea finanțelor publice;

impozitele sunt sursa principală a finanțelor țării și statutul dispunea de organe speciale pentru organizarea și desfășurarea activității financiare publice.

VIII.2. Organizarea administrativ-teritorială în perioada fanariotă

Cunoaște o evoluție și perfecționări continue. Primul pas l-a făcut Al. Ipsilanti la 1775 prin înființarea consiliilor orășenești, subordonate Epitropiei obștești, iar cel următor l-au făcut regulamentele organice,

Diviziunile regionale: – se menține organizarea teritorială în forma județelor și ținuturilor;

s-a generalizat plasa ca subdiviziune administrativă în Țara Românească și ocolul în Moldova. În zonele montane corespondentul plășii era plaiul;

conducerea județelor și ținuturilor era exercitată de doi ispravnici, învestiți și cu atribuții judecătorești. Ei erau numiți dintre mari dregători de către domnul fiecărei țări și îi reprezentau pe aceștia în județe și ținuturi. Plășile erau conduse de câte un zapciu de plasă, iar plaiurile de

97

către vătafi de plai, care pe lângă dreptul de a numi pe pârcălabii satelor din plai, judecă și micile pricini dintre plăieși;

orașele și târgurile: ajung în stare de dependență feudală și își pierd vechea autonomie. Dregătorii aleși de consiliile locale (județii, șoltuzii, pârgarii) sunt înlocuiți cu dregători numiți de domni și astfel orașele își pierd vechile privilegii. Autonomia orașelor s-a desființat treptat. Începutul s-a făcut cu orașul București, care sub Brâncoveanu, la 1698, pierde titlul de județ ca și pe acela de pârgar, atribuțiile lor administrative fiind încredințate dregătorilor numiți de către domnul Țării Românești.

organizarea satelor a rămas neschimbată. Adunarea generală a obștei, ca și oamenii buni și bătrâni, continuă să fie organele de conducere și exercitau chiar atribuțiuni judiciare în pricini mărunte. Satele erau conduse de pârcălabi în Muntenia și vornici în Moldova.

VIII.3. Organizarea de stat în perioada premergătoare Unirii

potrivit programelor revoluției de la 1821, în organizarea de stat, Țara Românească urma să fie o monarhie constituțională, iar dregătoriile de stat și bisericești să fie ocupate de români pământeni după merit;

pentru înlăturarea dominației otomane și apărarea suveranității se preconiza organizarea armatei naționale sub conducerea lui Tudor Vladimirescu;

Biserica urma să se supună legilor țării, iar mitropolitul să fie ales de popor;

se prevedeau măsuri pentru organizarea comerțului interior și desființarea privilegiilor negustorilor străini;

se mai prevedea abolirea stării de dependență a țăranilor față de boieri și confiscarea pământurilor celor care se împotriveau reformelor democrate;

revoluția de la 1821, are meritul de a fi înlăturat regimul turco-fanariot și a creat câmp liber dezvoltării pe calea orânduirii capitaliste a societății românești;

revoluția, deși înfrântă, a generat peste 70 de proiecte de reforme și memorii ale boierilor, orășenilor și țăranilor care cereau: – domni pământeni; desființarea raialelor turcești; înființarea armatei naționale, stabilirea granițelor pe talvegul Dunării, libertatea comerțului și industriei autohtone, reorganizarea administrativ-teritorială a celor două țări române;

98

Înalta Poartă a aprobat în 1822 să se revină la regimul domniilor pământene, dar în urma războiului turco-rus, în 1828 țările române au fost ocupate de ruși și timp de șase ani, sub ocupație țaristă, s-a impus regimul unor protectorate, conduse de guvernatorii ruși numiți de țar;

în 1830 Adunările obștilor extraordinare au adoptat Regulamentele Organice, care au fost întărite de Poartă și au intrat în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova;

în organizarea statală se mențin vechile elemente, dar apar și forme noi.

Sistemul organelor statului apare astfel:

Domnul:

după recunoașterea autonomiei țărilor române, mai ales prin Convenția de la Akerman din 1826, conducerea de stat este exercitată de domn și divan;

în Regulamentele Organice, instituția domniei era electivă, nobiliară și viageră. Domnii urmau să fie aleși de către Adunarea obștească extraordinară și apoi învestiți de Turcia și comunicați Rusiei, ca putere protectoare. În fapt, numai Gh. Bibescu a fost ales domn potrivit acestor norme;

domnitorul continua să aibă prerogative legislative, executive și judecătorești. Mai nou apare îngrădirea prerogativelor sale financiare. Fixarea impozitelor și cheltuielilor țării o făceau Obișnuita obștească adunare;

comanda armatei naționale, aflată în formare, aparține domnitorului;

În plan juridic, domnul Țării Românești nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a întări hotărârile judecătorești definitive. În Moldova el conducea dezbaterile instanței supreme (Divanul domnesc), ceea ce constituie o nesocotire a principiilor reformatoare a înfăptuirii justiției moderne.

Divanul domnesc:

continuă să fie organ al puterii de stat și în epoca Regulamentelor organice, însă atributele administrative au fost preluate de Obișnuita obștească adunare a țării. Divanul și-a păstrat doar prerogativele judecătorești (în Moldova ), ca tribunal suprem condus de domn;

Adunarea obștească extraordinară:

a apărut în această epocă și era formată din reprezentanții boierilor, negustorilor și meșteșugarilor;

99

ca organ extraordinar, se întrunea pentru alegerea domnului țării, după care solicita Porții investitura, iar Curții țariste – confirmarea.

Adunarea obștească ordinară:

sau Obișnuita obștească adunare, era un organ asemănător unui parlament numai cu prerogative legislative și era formată din reprezentanți ai boierimii și clerului, aleși pe 5 ani;

ea vota bugetul țării și audia raportul domniei privind situația finanțelor țării;

putea propune domnului măsuri în agricultură, industrie, comerț, ordine publică etc. Divergențele ivite între adunare și domn se rezolvau la Poartă sau la Curtea țaristă a Rusiei, fapt ce arată amestecul acestora în treburile țărilor române.

Dregătoriile statului:

se mențin cele vechi, dar apar și elemente noi. Regulamentele organice prevăd regimul specializării dregătorilor pe domenii de activitate și interzic cumulul atribuțiilor administrative și judecătorești;

apare în administrația statului marele vornic al treburilor dinăuntru (ministrul de interne), marele logofăt al dreptății ca ministru de justiție, marele spătar ca șef al miliției pământene și apărării naționale, marele vistiernic ca ministru de finanțe, marele postelnic ca ministru de externe. Acești înalți demnitari erau numiți de domn, iar periodic se adunau sub președinția sa și hotărau asupra treburilor statului;

problemele curente erau rezolvate de către sfatul administrativ, organ asemănător consiliului de miniștri de mai târziu;

atribuții importante revin Vorniciei treburilor dinăuntru (ministrul de interne de mai târziu), care asigura ordinea publică, asigura îndrumarea orașelor, a comerțului, a agriculturii și a industriei.

Armata națională:

se creează armata română modernă în urma tratatului de la Adrianopol și a prevederilor din Regulamentele organice. În Țara Românească vor ființa, până la 1856, trei regimente de infanterie și șase escadroane de cavalerie, iar în Moldova un regiment de infanterie și două escadroane de cavalerie. Puterea suzerană, Turcia și puterea protectoare, Rusia, au restricționat drastic creșterea puterii militare a Principatelor Române;

100

Justiția:

era separată de instituțiile statului și cuprindea: a) tribunale sătești, formate dintr-un președinte și trei săteni; b) tribunalele județene în Țara Românească și de ținut în Moldova, compuse din președinte, doi judecători și un procuror, investite cu judecata proceselor civile și corecționale; c) tribunalele poliției îndreptătoare și tribunalele apelative de comerț din București și Iași; d) Divanul domnesc (în Moldova) și Înalta Curte de revizie (în Țara Românească). Instanțele judecătorești erau formate din boieri „cu știință și cunoscători de legi”, aleși pe 3 ani, timp în care erau inamovibili, o noutate față de trecut.

Organizarea administrativ-teritorială:

continua să funcționeze în cadrul județelor, ținuturilor, plaiurilor, ocoalelor, orașelor și satelor;

orașele din afara domeniilor feudale obțin personalitate juridică și au dreptul de a se administra cu ajutorul sfatului orășenesc, ales de orășeni și confirmat de domnitor;

satele, aflate sub administrația directă a pârcălabilor și vornicilor, își păstrează sfatul oamenilor buni și bătrâni, ales de membri obștei, la care participă și preotul și proprietarul moșiei, în cazul satelor aflate pe domenii feudale.

Revoluția română de la 1848:

are și însemnătate conotații politico-juridice;

pe lângă caracterul unitar național al principiilor sale progra-matice, revoluția a consacrat juridic drepturile și libertățile proclamate de poporul român ridicat la luptă;

guvernul provizoriu din Muntenia a decretat: desființarea rangurilor boierești, abolirea pedepsei cu moartea, desființarea cenzurii, eliberarea deținuților politici, a instituit drapelul național tricolor ca însemn al României, a decretat înființarea gărzii naționale în București și în toate orașele țării. Domnul țării urma să fie ales pe termen de cinci ani din toate straturile societății, ceea ce echivalează cu formarea unei republici burgheze.

Evoluția organizării politice în perioada 1849 – 1859

forțele progresiste, conduse de revoluționarii exilați și sprijinite de popor, reușesc să organizeze lupta pentru formarea statului național unitar România și înlăturarea rămășițelor feudale;

101

Organizarea politică a Principatelor a fost determinată de următoarele acte legislative fundamentale:

convenția de la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) dintre Rusia și Turcia, un act mai retrograd decât Regulamentele organice. Prin art.1 s-a dispus abrogarea eligibilității domnitorului, care urma să fie numit de Poartă pe 7 ani;

se prevedea desființarea Obșteștii adunări ordinare și a Adunării extraordinare și înființarea Adunărilor ad-hoc din boieri și reprezentanții înaltului cler;

s-au instituit doi comisari, rus și turc, cu misiunea de a urmări activitatea domnitorului din ambele state;

s-a decis menținerea armatei de ocupație pentru asigurarea ordinii impusă de Rusia și Turcia;

a prevăzut constituirea unui comitet de revizie în fiecare țară în vederea modificării Regulamentelor organice. În acest sens s-a adoptat reforma din 1851, care constata că țăranul aflat pe moșia altuia „nu se poate socoti decât chiriaș”, iar raporturile dintre proprietari și clăcași sunt așezate pe temelii libere, capitaliste („săteanul e stăpân pe sine și pe averea sa, asemenea și proprietarul pe pământul său”. Este o reformă de factură capitalistă care reclamă eliberarea clăcașului de „învoielile agricole” și acordarea statutului de chiriaș” pe terenul primit de la boierul proprietar;

administrația centrală rămâne aceeași, dar apar denumiri noi: vechile dregătorii sunt numite departamente sau ministere.

Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856): – a pus capăt războiul Crimeii, dar cuprinde și prevederi referitoare la țările române:

menținerea suzeranității Turciei și garantarea din partea puterilor europene semnatare;

reorganizarea Principatelor Române pe baza autonomiei acestora de către o comisie formată din reprezentanții puterilor semnatare și un comisar al Turciei;

convocarea unor divanuri ad-hoc chemate să discute și să formuleze dorințele poporului român, pe care să le trimită Comisiei internaționale la Paris;

organizarea armatei naționale pentru menținerea ordinii interne și apărarea teritoriului; În consecință, sultanul la 13 ianuarie 1857 ordonă convocarea divanurilor ad-hoc în Valahia și Moldova, care urmau să

102

cuprindă: membri de drept – mitropoliții și episcopii, membri aleși – marii boieri, aleși prin vot direct câte doi deputați, și țărani, câte un deputat de ținut sau județ.

Hotărârile divanurilor ad-hoc: – în septembrie 1857 au început lucrările, în care s-au adoptat hotărâri asemănătoare în ambele principate:

– instituirea monarhiei și organizarea statului pe principii democratice;

Unirea celor două principate într-un singur stat cu numele de România;

Formarea puterii legislative unice, ca reprezentanță a tuturor intereselor națiunii române;

hotărârile Divanurilor ad-hoc au fost înaintate Conferinței de la Paris, care în 1858 a elaborat Convenția privind statutul internațional și viitoarea organizare internă a Principatelor Române;

s-a prevăzut ca cele două state să poarte numele de Principatele Unite ale Moldovei și Țări Românești, dar;

fiecare stat urma să aibă organele centrale proprii: domnii distincte, adunări elective, guverne și capitale separate;

se crea o Comisie Centrală la Focșani care avea să elaboreze proiecte de legi comune și o Curte de Casație și justiție unică;

conducerea unică a armatei de către un comandament prin rotație format pentru cele două țări;

aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat de celor țări, care conțineau să existe separat. În concluzie, reformele democratice preconizate de Revoluția de la 1821 și ceea din 1848 au prins viață în epoca premergătoare Unirii;

deși Convenția din 1858 nu a răspuns complet cerințelor celor două revoluții române, ea a constituit, totuși, un demers internațional important pe calea recunoașterii aspiraților sacre ale poporului român de a-și făuri statul național român modern.

VIII.4. Transilvania – provincie a Imperiului habsburgic. Organizarea de stat și administrativ-teritorială

Profitând de slăbirea militară a Turciei, după 1683, Austria a promovat o politică de expansiune în estul și sud-estul Europei. Astfel, Transilvania a fost ocupată și declarată vasală Austriei, dependență consfințită prin Diploma leopoldină din 1691, în vigoare până la 1848.

103

Împăratul se obliga să respecte legile și instituțiile Transilvaniei. Tratatul de la Karlowitz din 1699 a recunoscut regimul austriac în Transilvania;

până la 1765, Transilvania a rămas în forma principatului, apoi a fost declarată Mare Principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat și că se va conduce după legile sale, având instituții și magistrați proprii. Dependența Transilvaniei de Austria a durat până la 1867, când a fost încorporată Ungariei, care făcea parte din Imperiul austro-ungar;

românii transilvăneni au dus o luptă susținută pentru dobândirea de drepturi egale cu celelalte națiuni și pentru desființarea servituților feudale. Au fost adresate Curții Imperiale o serie de memorii, care au rămas fără rezultat, căci Dieta Transilvaniei, formată din reprezentanții națiunilor privilegiate, invoca acea „constituție” a țării, Unio-trium-naționum, prin care românii erau declarați națiune tolerată și exclusă de la viața de stat. Totodată, monarhia habsburgică, ipocrită, promova o politică de dezbinare între popoare și credințe religioase;

românii au înțeles, după o amară experiență, că victoria în lupta națională depinde numai de ei înșiși, așa că au pus la temelia revendicărilor lor principiul naționalităților, ca o expresie a dreptului natural al popoarelor.

Organele centrale ale statului

Principele Transilvaniei: – dieta de la Făgăraș (1688) a acceptat dependența Transilvaniei de Austria, cu condiția ca principele să fie ales după vechile reglementări;

Prin Diploma leopoldină, principele a fost recunoscut ca vasal al împăratului Leopold I;

în 1699 Dieta a recunoscut ca principe pe împăratul Austriei, realizându-se uniunea personală dintre Austria și Transilvania. În 1702, prin „Pragmatica sancțiune”, Dieta a abrogat vechile reglementări privind alegerea principelui. Titlul de principe urma să se dobândească conform regulilor de succesiune la tronul Austriei;

când Transilvania a devenit, la 1765, Mare principat, împăratul a devenit și mare principe al Transilvaniei. Deși el, formal, recunoaște existența Transilvaniei ca stat de sine stătător, cu legi și instituții proprii, habsburgii i-au încălcat sistematic autonomia;

principele exercita puterea executivă, conducea activitatea întregii administrații centrale din Transilvania;

104

îi numea pe înalții funcționari, îi confirma pe cei aleși, avea dreptul de a încheia tratate, de a numi ambasadori, de a administra bunurile bisericești și de a-i confirma pe episcopi, inclusiv pe cei ortodocși;

exercita conducerea prin intermediul Cancelariei austriece de la Viena, în cadrul căreia funcționa Camera aulică transilvăneană, încă din 1695, separată de a Ungariei;

a fost creată funcția de guvernator al Transilvaniei pentru conducerea nemijlocită a problemelor locale;

el era ales de Dietă și confirmat de împărat;

comandantul armatei din Transilvania putea fi ales și guvernator, cumulând cele două funcții;

a fost creat și un Guberniu, în locul Consiliul intim, format din guvernator, comandantul militar, cancelar, tezaurar etc., supravegheat de Cancelaria aulică;

tot la nivel central mai funcționau: Comisariatul provincial fiscal, Exactoratul provincial și revizoratul de cărți pentru exercitarea cenzurii, Direcția de edile, Congresul medical și Tabla justițiară, instanță de apel;

în 1790 Dieta a legiferat un nou statut autonom al Transilvaniei, conform căruia împăratul nou instalat trebuia să recunoască drepturile Transilvaniei, recunoscute în Diploma leopoldină, să conducă după legile proprii, deoarece Transilvania nu era o provincie ereditară, ci un principat independent. În fine, Transilvania nu putea fi constrânsă să se alipească Ungariei.

Dieta Transilvaniei: continuă să-și exercite atribuțiile tradiționale, uneori îngrădite de Curtea de la Viena:

era convocată de către principe, care avea și inițiativa legislativă, ca și dreptul de a sancționa și publica legile adoptate;

când ea s-a situat pe poziții antiimperiale, n-a mai fost convocată decenii de-a rândul, atitudine determinată fie de tendința Vienei de a încălca autonomia Transilvaniei, fie de refuzul Dietei de a accepta măsurile Vienei;

prin multe acțiuni, Dieta a reușit să consolideze autonomia Transilvaniei și să impună respectarea legilor proprii.

Organizarea fiscală: – păstrează elemente ale sistemului feudal anterior, dar introduce și elemente ale tranziției spre societatea capitalistă;

cele mare radicale încercări de modernizare le-a făcut Iosif II, care intenționa să oblige și nobilimea la plata impozitelor;

105

se plătea un impozit pe avere, bunuri mobile și imobile și un impozit pe persoană, diferit de la o categorie socială la alta.

Armata în Transilvania: – existau trupe imperiale, comandate de către un general austriac și trupe locale, subordonate comandamentului general;

Maria Tereza a creat regimentele de graniță, formate din români și secui, cele românești erau la Năsăud, Orlat și Caransebeș. Ele funcționau în districte militare de graniță, cu o legislație specială militară și civilă.

Organizarea Bisericii: – habsburgii s-au folosit din plin de propaganda religioasă;

Curtea de la Viena înțelegea că români, apărând Biserica ortodoxă își apărau identitatea națională; Propunerea habsburgică, făcută românilor, să treacă la catolicism, prin forma indirectă a unirii cu Roma, a fost însoțită de promisiuni privind recunoașterea Bisericii Unite de către stat; clerul unit urma să primească și el avantajele preoților catolici;

amăgiți de aceste promisiuni demagogice, o parte din clericii români, în frunte cu episcopii Teofil și Atanasie, au hotărât, în octombrie 1698, unirea cu Roma;

Leopold I a emis în 1701 o diplomă prin care recunoștea românilor uniți toate avantajele promise. În realitate, situația uniților nu s-a schimbat cu nimic, pentru că diploma imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei;

în ciuda împotrivirii și disprețului Dietei față de români, fruntașii bisericii unite (I.I. Micu-Klein) au luptat fără preget pentru recunoașterea drepturilor promise, pentru recunoașterea oficială a națiunii române. Maria Tereza a recomandat recunoașterea, dar Dieta a respins-o pe motiv că „valahilor nu li se cuvine nici un drept”;

marea majoritate a preoților și credincioșilor români nu au acceptat unirea, motiv pentru care au fost crunt prigoniți. Până la 1761 ortodocșii nu au avut un episcop, iar la 1761 s-a acceptat un episcop sârb și abia la 1809 a putut fi ales, sub presiunea ortodocșilor primul episcop român al bisericii ortodoxe, Vasile Moga.

Organizarea administrativ-teritorială: – a rămas cea tradițională pe comitate, districte, orașe și sate, conduse de aceleași organe;

conducerea unităților administrative, potrivit diplomei leopoldine, revenea națiunilor privilegiate și celor patru religii recepte.

106

Banatul sub dominația habsburgică

de la 1552 până la 1718 (pacea de la Pasarovitz) Banatul s-a aflat sub suzeranitate otomană. Din 1718 Banatul a trecut sub control austriac, ca domeniu al coroanei,

populația bănățeană și-a pierdut dreptul de proprietate asupra pământului, drept preluat de stat, apoi ea a fost izgonită de pe pământurile bune spre cele mlăștinoase sau muntoase, iar în locul românilor au fost colonizați germani, slovaci, italieni;

s-au înființat un număr mare de manufacturi pe fondul abundenței de forță de muncă, materii prime și a interesului austriac;

până la 1759 a funcționat în Banat o administrație militară, datorită rezistenței românești;

la 1759 s-a introdus administrația civilă, formată la nivel central, dintr-un președinte și șase consilieri;

pentru că rezistența românilor continua, s-a recurs la trecerea Banatului în dependență față de Ungaria, ca o provincie separată (1778);

în perioada austriacă, Banatul a fost împărțit în 11 districte, conduse de către administratori. Districtele erau împărțite în cercuri, cuprinzând un număr de sate;

satele erau conduse de cnezi, potrivit unui sistem care, în linii generale a rămas neschimbat vreme de un mileniu;

sub dominația Ungariei, Banatul a fost împărțit în trei comitate, cercuri și sate. Carașul cuprindea cinci cercuri și 225 de sate, Timișul 4 cercuri și 174 de sate, iar Torontalul 4 cercuri și 122 de sate.

IX. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

ÎN PERIOADA 1859–1918

IX.1. Evoluția organizării de stat și a administrației publice în perioada domniei lui Al. I. Cuza

Constituirea statului român modern, România, sub impulsul ideilor democratice ale revoluției din 1848, prin unirea Țării Românești și Moldovei în ianuarie 1859, a reprezentat o victorie a luptei seculare românești și expresia mersului firesc a societății românești pe calea progresului;

poporul român, condus de intelectuali democrați și înfruntând opoziția feudală, a înfăptuit Unirea Principatelor, deschizând o eră nouă în istoria națională;

107

Al.I. Cuza, în ciuda nerecunoașterii către Turcia și Austria a Unirii și a dublei alegeri, de a început să organizeze puterea centrală a statului necesară conducerii unitare. Depășind Convenția din 1858, Cuza a unificat organele centrale ale statului; a numit în fiecare guvern miniștri din ambele principate, iar ministerele din Iași le-a organizat ca directorate în cadrul ministerelor din București; a procedat la formarea Adunării Elective din deputați din ambele principate;

a realizat unificarea armatei sub conducerea unui singur ministru;

a creat mijloace comune de poștă, telegraf, sanitare și de transport;

pentru înlăturarea amestecului străin în treburile Bisericii orto-doxe române, au fost înlăturați egumenii străini și s-au secularizat averile mănăstirilor;

au fost unificate reprezentanțele diplomatice din Constantinipol, iar statele străine, recunoscând România, trimeteau la București repre-zentanțe unice;

măsurile unificatoare ale lui Cuza au fost recunoscute la Conferința de la Constantinopol (sept. 1861), însă numai pe timpul domniei lui Cuza;

pe temeiul acestor înfăptuiri istorice a fost proclamată întemeierea statului național român și s-au trecut la consolidarea acestuia prin organe proprii de conducere.

Organele centrale ale statului național român

organizarea de stat a României moderne în anii domniei lui Cuza s-a întemeiat pe Convenția de la Paris din 1858 și pe Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, adoptat în 1864. Ambele documente, prin conținut și prin natura juridică pot fi considerate ca prime constituții una externă și alta internă a statului național român. Prevederile lor au fost aplicate prin intermediul legilor ordinare adoptate de statul român suveran și independent;

potrivit constituției și legilor ordinare, organele centrale ale statului național român au fost:

PARLAMENTUL ȚĂRII: s-a constituit pentru prima oară prin dispozițiile Convenției de la Paris, care au prevăzut câte o Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată unicameral. Statutul dezvoltător a impus organizarea bicamerală a parlamentului român și lărgirea corpului elector, fără a se introduce însă votul universal. Cele două camere au fost:

108

Adunarea electivă – formată din deputați aleși prin scrutin diferit de către alegători primari indirecți și alegători direcți cu dispensă de cens, format mai ales din intelectuali români-preoți, profesorii academiilor și colegilor, avocații, inginerii, arhitecții, doctorii în științe, conducătorii de instituții culturale și științifice;

Adunarea ponderatrice (Senatul), format din 64 de membri numiți; 32 desemnați de Cuza din rândul personalităților române, iar ceilalți 32 fiind desemnați din rândul consiliilor județene, câte unul de județ,

Senatul adopta sau respingea proiectul de lege supus dezbaterii. După adoptare, legea era supusă promulgării de către domn. Dacă proiectul era amendat de Senat, el era restituit Adunării Elective, care trebuia să aprobe amendamentele, după care legea era supusă promulgării;

ȘEFUL STATULUI ROMÂN: în ianuarie 1859 în fruntea statului român a fost ales Alexandru Ioan Cuza;

Convenția din 1858 a prevăzut și Domnia între organele centrale ale „puterii publice”. Domnitorul urma să fie ales pe viață de către Adunarea Electivă, moldovean sau muntean, peste 35 de ani, cu un venit financiar minim de 3.000 de galbeni pe an, dispoziții pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat;

Șeful statului cumula atribuții executive și legislative, putând emite decrete fără consultarea parlamentului, atunci când situația impunea măsuri urgente;

Statutul prevedea că puterea publică în stat se exercită de către domn, Adunarea Electivă și Senat;

Puterea legislativă o exercita parlamentul împreună cu domnul, inițiativa legislativă aparținea doar domnului, care pregătea proiectele cu ajutorul juriștilor din Consiliul de Stat al României. Proiectele erau susținute în parlament de către miniștri sau de către funcționarii Consiliului de Stat.

GUVERNUL ROMÂNIEI:

puterea statului național român după 1859 s-a consolidat considerabil prin contopirea celor două guverne și formarea guvernului României în decembrie 1861, urmată de unificarea deplină a administrației centrale și proclamarea Bucureștiului drept capitală unică;

în edificarea statului modern român, se impunea realizarea unui sistem administrativ unitar, organizat la început pe baze centraliste-organizarea guvernului național cu ministere de profil și apoi a unei administrații locale,

109

subordonată guvernului. Într-o etapă ulterioară urma să se producă descentralizarea administrativă și îngustarea prerogativelor guvernului;

puterea executivă era încredințată domnitorului, care o exercita prin guvernul său și prin miniștri numiți și revocați de el;

domnitorul era și comandantul armatei naționale; statul național român modern a fost înzestrat cu instituții politico-juridice moderne, ceea ce făcea din România o forță capabilă să finalizeze lupta pentru dobândirea independenței de stat și modernizarea societății românești.

IX.2. Organizarea de stat și administrația publică în perioada 1866 – 1918

în acea perioadă statul național român modern a făurit orânduirea capitalistă, principiile ei democratice și civilizatoare devenind dominante până la primul război mondial;

reformele lui Cuza, amplificate în deceniile următoare, au contribuit la impulsionarea economiei vechii Românii. Producția agricolă s-a dublat, iar cea industrială s-a triplat până la sfârșitul secolului al XIX-lea;

cucerirea independenței de stat (1877 – 1878) a înlăturat un mare obstacol în calea afirmării capitaliste a țării, a permis încheierea de tratate comerciale și vamale cu alte state, condiție esențială a dezvoltării economice și modernizării statului român;

structura socială a țării devine una capitalistă, multiformă și anume: burghezia și moșierimea, meșteșugarii, intelectualii și funcționarii, țăranii. Muncitorii români mai păstrau încă legături cu mediul rural, unde familiile lor continuau să cultive pământul, iar țărănimea deținea trei pătrimi din volumul producției materiale;

viața politică era dominată de cele două principale partide de guvernământ: Partidul Național Liberal și Partidul Conservator; în 1908 a mai apărut Partidul Conservator Democrat, condus de Tache Ionescu, iar la 1893 – P.S.D.M.R.. Deci pluripartidismul este o caracteristică a vieții politice românești până la 1918;

forma de guvernământ devine monarhia constituțională, regele ținând cont de reprezentanța națională, organ legislativ ales și reprezentând toate categoriile sociale.

110

Constituția din 1866 a definit clar corelația dintre regimul parlamentar și guvernarea constituțională. S-a definitivat sistemul bicameral, formându-se un forum național cu largi prerogative legislative și politice:

regimul parlamentar românesc și-a dovedit trăinicia:

guvernul minoritar a reușit să formeze un parlament majoritar în 1875 (B.Catargiu), în 1895 (D.Sturza), în 1899 (Take Ionescu), în 1910 (P.Carp);

regele Carol I, adept al democrației, nu a abuzat de dreptul de a numi și demite pe șeful cabinetului, rezistând chiar presiunii unor formațiuni politice;

democrația românească, cu toate limitele ei, întemeiată pe ideile revoluției de la 1848, era mai avansată decât cea existentă în unele țări vecine, făcând din sistemul ei un avanpost al constituționalismului și liberalismului democrat în sud-estul Europei. Împotriva democrației românești se vor îndrepta în prima jumătate a secolului al XX-lea atacurile în numele „democrației solidaritate” și a regimurilor politice autoritare;

România, stat democrat burghezo-moșieresc, a fost o monarhie constituțional-parlamentară, în care regele a avut prerogative largi, devenind centrul vieții politice, factorul determinant în politica internă și externă a țării;

Constituția din 1866, modificată în părți neesențiale până în 1918, organiza statul pe baza principiului suveranității naționale exercitată prin delegare și a principiului separației puterilor, organizând funcționarea a trei categorii de organe ce executau cele trei puteri independente una de alta.

Organele centrale ale statului român au fost:

PARLAMENTUL ROMÂNIEI: a apărut o dată cu statul național român modern. Constituția prevede că „toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune”;

parlamentul este bicameral, format din Adunarea Deputaților și Senat (camera superioară). Legile deveneau valabile după ce erau votate în ambele camere;

sistemul electoral, potrivit Constituției și Legii electorale din 30 iulie 1866, era cenzitar;

Adunarea deputaților era formată din parlamentari aleși de corpul electoral împărțit în patru colegii. Colegiul 1 și 2 al proprietarilor funciari, colegiul 3 al burgheziei orășenești și colegiul 4 al celor care

111

plăteau statului o taxă cât de mică. Prin legea electorală din 1884 s-a redus numărul colegilor la trei, desființându-se colegiul 1. Sistemul electoral cenzitar a rezistat până la Marea Unire;

Senatul era format din senatori de drept și senatori aleși. Senatorii de drept erau: moștenitorul tronului, mitropolitul și episcopii eparhiați, iar senatorii aleși cuprindeau pe proprietarii de imobile rurale și orășenești cu un venit de cel puțin 300 de galbeni, reprezentanții Universităților din București și Iași, aleși de corpurile profesorale;

activitatea principală a parlamentului, pe lângă unele atribuții administrative, era cea legislativă;

Adunarea Deputaților avea și o oarecare ascendență asupra Senatului. Ea trebuia să voteze prima legile privind veniturile sau cheltuielile țării și contingentele militare. Bugetul statului se vota numai de către Adunarea Deputaților;

două prerogative erau cele mai importante: a)dreptul de a modifica sau revizui Constituția și b) dreptul de a ratifica convențiile încheiate de rege cu statele străine.

REGELE: Constituția din 1866 a instituționalizat monarhia ereditară din familia Hohenzollern Siegmaringen, pe care a consacrat-o ca irevocabilă (puterea pe viață, ereditară) și inviolabilă;

s-a reglementat și locotenența domnească pentru caz de vacanță a tronului țării și regența, care putea fi instituită când succesorul la tron era minor sau monarhul în imposibilitatea de a conduce țara mai ales din motive de boală;

regele avea preponderență în sistemul conducerii statului, el era investit cu prerogative largi, iar guvernul era organ executiv al regelui. Regele era titularul puterii executive și o exercita cu ajutorul miniștrilor, pe care îi numea și îi revoca, avea inițiativa legislativă, sancționa și promulga legile, putându-se opune, fără motivare, legilor votate de parlament;

el îi numea pe funcționari în funcții publice, emitea regulamente, încheia convenții și tratate cu alte țării, avea dreptul de amnistie și grațiere, era comandantul suprem al armatei și în numele lui se executau hotărârile judecătorești;

ca centru al vieții politice, monarhia era „un arbitru imparțial” situat deasupra partidelor și disputelor politice;

112

față de parlament, regele avea dreptul de a convoca, de a amâna, de a închide și de a dizolva parlamentul, prerogative importante pentru viața politică a țării.

GUVERNUL, MINIȘTRI: Constituția nu cuprinde dispoziții exprese privind guvernul și pe prim ministru. Legile ordinare au reglementat însă responsabilitatea miniștrilor și au consacrat dreptul parlamentului de a controla activitatea executivului:

puterea executivă aparține regelui care o exercita prin guvern și miniștri săi;

ministerele exercitau conducerea administrativă în domeniul respectiv de activitate, având sarcini de control-supraveghere asupra administrației locale;

ministerele cele mai importante au fost: a) Ministerul de Interne, care coordona activitatea organelor administrației locale, răspundea de ordinea și siguranța statului, de ordinea și liniștea publică etc.; b) Ministerul de Finanțe, administra finanțele statului și supraveghea activitatea Băncii Naționale a României, c)Ministerul Afacerilor Externe învestit cu executarea tratatelor și convențiilor străine; d) Ministerul de Justiție, în subordinea căruia au funcționat: Comisia Centrală, Comisia de naturalizare, Consiliul superior al magistraturii etc.; e) Ministerul apărării naționale, ca organ administrativ al armatei române;

au mai acționat: Ministerul Educației Naționale, Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Ministerul Sănătății, Ministerul Industriei și Comerțului.

Organizarea administrației locale (1859-1918)

În Principatele Unite s-a manifestat de timpuriu preocuparea pentru modernizarea sistemului administrativ, ceea ce a dus la înființarea comunei rurale, care dispunea de un consiliu comunal. La 31 martie 1864 Cuza a promulgat legile sale administrative de organizare a comunelor urbane și rurale și de înființare a consiliilor județene.

comuna rurală căpăta personalitate juridică;

se diferenția organizarea administrației urbane față de cea rurală;

se asigura autonomia comunelor și orașelor;

nr. minim al unei comune era de 150 familii sau 500 de locuitori;

diferențierea în comune urbane sau rurale se făcea de către guvern și se aproba în Cameră;

113

fiecare comună trebuia să aibă o Primărie și să se îngrijească de lăcașurile de cult;

comunele urbane trebuiau să aibă un corp de pompieri, iar cele peste 6.000 de locuitori și un spital;

comuna era condusă de un consiliu comunal, în frunte cu un primar, ajutat de consilieri. Nr. consilierilor era funcție de nr. de locuitori de la 5 la 17 pentru 1.500 la 50.000 de locuitori. Consiliul comunal avea rol consultativ pe lângă primar.

Primarii din comune erau numiți de prefecți, iar cei din orașe de domn. Ei administrează comuna, asigură veniturile, execută bugetul, reprezintă comuna în justiție etc.

Bugetul, întocmit de primar, era aprobat de Consiliul comunal.

Prin Legea 2/1864 se înființau comisiile județene. Județul avea ca subdiviziune plasa (ocolul), care grupa mai multe comune urbane sau rurale, după criterii geografice și economice.

Consilierii județeni se alegeau pe plăși (ocoale), o plasă având dreptul la doi consilieri și un membru supleant, în caz de vacanțe;

din Consilierii județeni se alegea un comitet permanent, din trei membri, condus de prefect, care se pronunța asupra tuturor problemelor locale, vota bugetul, după ce era vizat de domnitor;

mandatul consilierilor era de patru ani, inclusiv la comitetul permanent;

Legile administrative ulterioare privitoare la organizarea comunelor urbane (1874, 1894, 1906, și modificările din 1908, 1910, 1912) nu au influențat în esența ei structura și viziunea asupra administrației locale.

Prin tratatul de pace de la Berlin (1878), România a fost nevoită să cedeze cele trei județe din sudul Basarabiei: Cahul (10.644,3 km.p.), Ismail (1.032,6 km.p.) și Bălgrad (3.891,4 km.p.), dar a recuperat Dobrogea (14.758 km.p.) cu o populație de 139.671 locuitori în 1880, insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor;

Dobrogea a fost reorganizată în două județe: Tulcea și Constanța, având în 1882: 7 orașe și 73 de comune rurale – județul Constanța și 7 orașe și 57 de comune rurale – județul Tulcea.

În urma războaielor balcanice, prin pacea de la București (1913), Bulgaria cedează României sudul Dobrogei (Cadrilaterul) cu 7.609 km.p. și 289.131 locuitori, împărțit în județele: Durostor, cu reședința la Silistra, și Caliacra cu reședința la Bazarcic.

situația pe județe, după 1878 se prezintă astfel:

114

115

În fiecare reședință de județ se afla o administrație financiară, o filială a creditului agricol sau a băncii agricole, un protopopiat în frunte cu un protopop, un revizor școlar și un medic primar.

În administrația cultelor, România era împărțită în două mitropolii, București și Iași, și în șase episcopate: Roman, Huși, Galați, Buzău, Curtea de Argeș și Râmnicu Vâlcea.

Judecătoresc, România era împărțită în patru circumscripții: București, Iași, Galați, și Craiova, în care se aflau Curți de apel, și în 32 circumscripții de tribunale, corespunzător celor 32 de județe, și în 32 de judecătorii de ocol, corespunzătoare plășilor. Apoi în fiecare comună exista o judecătorie comunală, prezidată de primar.

Din punct de vedere militar, România era împărțită în patru regiuni militare, corespunzător celor patru corpuri de armată și o regiune (Dobrogea) de divizie activă. Regiunea de corp de armată se împărțea în (câte două) regiuni de divizie, regiuni de brigadă, regiuni de regimente, teritorii de companii.

X. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

A TRANSILVANIEI ÎN PERIOADA LIBERALISMULUI AUSTRIAC (1861-1867) ȘI A DUALISMULUI

AUSTRO –UNGAR (1867-1918)

X.1. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada liberalismului (1861 – 1867)

După revoluția de la 1848 în Austria s-a instalat regimul politic neoabsolutist, care s-a dovedit neviabil, în condițiile accentuării frământărilor interne generate de asuprirea socială și națională;

Izolarea politică a Austriei agrava situația internă din imperiu, ca și înfrângerile suferite în Italia. Formarea statului național român a afectat, de asemenea, Austria prin faptul că a dat speranță românilor din Transilvania , a reprezentat un centru de atracție tot mai puternic și a contribuit la intensificarea luptei de eliberare a ardelenilor.

Măsuri violente aplicate de regimul neoabsolutit au amplificat nemulțumirile maselor și în primul rând a naționalităților subjugate;

Falimentul regimului neoabsolutist a constrâns Austria să recunoască autonomia popoarelor din imperiu. În 1860 a fost convocat

116

Senatul imperial, în care intrau și reprezentanții naționalităților, inclusiv românii A. Șaguna, Al. Mocioni și I. Petrino, senat care urma să facă propuneri pentru reorganizarea imperiului într-o formă care să-i asigure supraviețuirea;

Pe baza acestor propuneri, împăratul, la 20 octombrie 1860, a emis un act constituțional (Diploma imperială pentru reglementarea raporturilor de drept public în Monarhie) prin care recunoaștea tuturor națiunilor dreptul de a-și păstra individualitatea istorică și politică, printr-o organizare administrativă proprie, prin păstrarea legilor și așezămintelor proprii;

Astfel în Transilvania a început o perioadă de mari realizări politice și culturale, o perioadă în care poporul român a dovedit o strălucită vocație democratică, după secole de împilare.

Perioada liberalismului, prin forma de organizare ca și prin legile adoptate are o semnificație aparte;

S-a constituit prima Dietă cu majoritate românească din istoria Transilvaniei, primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptățire, democratice, opuse legilor discriminatorii ale dietelor anterioare, dominate de națiunile privilegiate,

noile rânduieli constituționale, viu disputate, au definit două curente diametral opuse: reprezentanții națiunii române promovau principii democratice, întemeiate pe egalitatea naționalităților și pe reprezentare proporțională, în timp ce reprezentanții ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim exprimat de două acte simbolice: Unio trium naționum la 1437 și hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria la 1848;

Dieta Transilvaniei, deși trebuia să se constituie din 1861, s-a constituit abia în 1863, datorită opoziției maghiare, care cerea întrunirea ei la Cluj, ea să hotărască unirea Transilvaniei cu Ungaria, să fie aleasă de către nobili și de către cei ce plăteau un impozit de cel puțin 8 florini;

Românii din Transilvania au combătut cu vehemență atitudinea anacronică a ungurilor, au protestat în toate formele, au adresat memorii Vienei vizând egalitatea politică a națiunii române cu celelalte națiuni, egalitatea garantată printr-o diplomă imperială, recunoașterea limbii române ca limbă oficială, dietă democratică și congres național;

117

Conferința națională de la Sibiu, 1861, mai cerea anularea tuturor legilor care prejudiciau națiunea română și românii și-au exprimat hotărârea de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască restaurația situației de la 1848, când votaseră unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria;

Curtea de la Viena, sub presiunea românilor, dar și a sașilor, a convocat din nou Dieta în 1863 pe baza unui regulament electoral cu titlu provizoriu. Dieta urma să se compună din 40 de persoane, numite de împărat (regaliști) și 125 de deputați în localitățile cu drept de a avea deputat propriu și în cercurile electorale rurale cu câte 30.000 locuitori. Aveau drept de vot locuitorii majori, cu un impozit de 8 florini precum și toți intelectualii. În cele 8 comitate ale Transilvaniei s-au consemnat peste 40.000 de alegători dintre care aproape 23.000 români, peste 9.000 unguri și 3.500 de sași;

Rezultatul alegerilor din iulie 1863: 48 deputați români, 44 maghiari și 33 sași. Se adaugă 39 de regaliști, numiți de împărat, câte 13 pentru fiecare națiune. Alegătorii români, în bună parte țărani, au dovedit o comportare matură, o atitudine demnă și responsabilă, surprinzătoare pentru nobilime și autorități, dar și de mare satisfacție pentru intelectualitatea română.

La 15 iulie 1863 s-au deschis lucrările Dietei, eveniment politic de mare importanță, de la care se așteaptă soluționarea democratică a marilor probleme politice și sociale, curmarea regimului discriminatoriu și abuziv. Între cei 101 deputați și regaliști se aflau. A. Șaguna, Al. Sterea- Șuluțiu, Gh. Bariț, Ioan Rațiu, Ioan Pușcariu, Ilie Măcelariu, Ioacob Bologa, Dumitru Moldovan etc. Deputații și regaliști maghiari au refuzat să participe la lucrările adunării legislative. Mai târziu, după noi alegeri și schimbarea regaliștilor, 11 maghiari au participat, totuși la lucrări. Ceilalți au motivat că Dieta este ilegal constituită de vreme ce nu ia în considerare unirea Transilvaniei cu Ungaria. În realitate, erau în minoritate în Dietă;

„Mesajul tronului” rezuma situația imperiului după 1860, recunoștea autonomia Transilvaniei și dreptul Dietei de a legifera; Unirea Transilvaniei cu Ungaria votată la 1848 a fost declarată nulă. Se promitea o nouă diplomă care să garanteze autonomia Transilvaniei,

răspunsul Dietei la mesaj a subliniat importanța garantării autonomiei Marelui Principat al Transilvaniei și necesitatea unei noi diplome imperiale care să consacre noile realități sociale și naționale;

118

în problema recunoașterii românilor Dieta a adoptat legea pentru „egala îndreptățire a națiunii române și a confesiunilor sale”, care chiar dacă nu s-a aplicat multă vreme, a fost un strălucit exemplu de viață democratică, în care majoritatea românească n-a vrut decât „egala îndreptățire”;

Problema lingvistică în Transilvania a fost una foarte delicată: până la 1861 limba oficială a Transilvaniei a fost latina. Iosif al II-lea și regimul neoabsolutist au impus germana ca limbă oficială, dar pentru scurt timp;

limba română era considerată tolerată, nu era admisă în viața de stat centrală sau locală, fapt care a dus până la ultimele ei consecințe politica de deznaționalizare a românilor;

după 1791, nobilimea maghiară a introdus limba sa în unele dome-nii ale vieții publice. În scaunele săsești era permisă utilizarea limbii germane;

în 1847 Dieta din Transilvania, prin lege, a declarat limba maghiară ca limbă oficială în locul celei latine. Reacția românilor a fost promptă și hotărâtă. La adunarea de la Blaj din mai 1848, ei au propus oficializarea limbii române, alături de maghiară și germană;

în regimul neoabsolutist s-a impus limba germană ca limbă oficială;

în perioada liberală, monarhia a adoptat unele măsuri indirecte de recunoaștere a limbii române, iar unele comunități urbane și rurale românești au declarat limba română ca singura oficială;

autoritățile habsburgice au recunoscut românilor dreptul de a-și folosi limba în lucrările Dietei și au propus recunoașterea prin lege a egalității limbii române cu germana și maghiara. La 29 septembrie 1863, după vii dezbateri, proiectul de lege a fost votat. După lupte grele și sacrificii, limba română a fost recunoscută ca limbă oficială a Transilvaniei;

Organizarea judecătorească: – nu se realizase încă o delimitare clară între justiție și administrație. Judele cercual (solgăbirăul) avea atât atribuții administrative cât și judecătorești;

din 1848 până în 1863 justiția a fost reorganizată de patru ori ceea ce genera confuzie și dezordini;

în 1863 aparatul justiției era organizat în trei trepte: Judecătoriile colegiale, în cadrul comitatelor și scaunelor, Tabla regească de la Tg. Mureș și tribunalul de apel de la Sibiu, iar locul celei de a treia instanță îl ținea Guberniul Transilvaniei, la acest nivel justiția fiind confundată cu administrația;

119

românii cereau înființarea unei instanțe supreme. Publicarea tuturor sentințelor și reprezentarea corespunzătoare a românilor în funcțiile judecătorești;

Viena s-a dovedit receptivă și au acceptat înființarea unui Tribunal Suprem al Principatului, înaintând Dietei un proiect de lege în acest sens;

în septembrie 1864 proiectul a fost aprobat și legea prevedea ca Tribunalul Suprem să decidă ca a treia instanță să soluționeze conflicte de competență între Tabla regească și Tribunalul apelativ de la Sibiu, între autoritățile din Transilvania și cele din afara ei, să soluționeze conflictele dintre organele politice și cele judecătorești și să se pronunțe cu privire la adoptarea sau modificarea legilor. Sediul tribunalului urma să fie la Viena și cu personal numit de Viena. În mai 1865 tribunalul era constituit sub președinția lui Vasile L. Pop;

după instaurarea dualismului austro-ungar Tribunalul suprem s-a contopit cu Curtea supremă de justiție din Ungaria, în care funcționa ca o secție specială pentru Transilvania.

Legea electorală, pregătită de Dietă, dădea expresie tendințelor progresiste ale epocii, facilitând reprezentarea largă a populației și mai conformă cu ponderea numerică a celor trei etnii. Sancționarea legii a fost amânată și ea n-a mai apucat să fie pusă în practică, dar ea evidențiază voința Dietei din Sibiu de a introduce în Transilvania un regim de egalitate națională, românii înțelegând, după secole de oprimare, să aplice cu generozitate principiul egalității.

În problema agrară, deputatul Ioan Rațiu a propus trei proiecte de legi favorabile țărănimii pentru o nouă interpretare a raporturilor dintre nobili și țăranii secui, pentru principii mai echitabile de împărțire a pășunilor folosite de nobili și țărani și pentru împărțirea pădurilor din regiunile muntoase între nobili și țărani, într-un sistem mai acceptabil pentru țărani;

proiectul oficial al Guberniului, care aducea doar niște modificări la Patenta din 1854, a fost singurul adoptat până la sfârșitul Dietei (sept.1865), fără să îmbunătățească cu nimic statutul țăranilor;

în atenția Dietei de la Sibiu au mai stat și alte probleme: în privința construcției de căi ferate, Dieta s-a pronunțat pentru traseul Oradea – Brașov, dar a prevalat punctul de vedere imperial cu traseul Arad-Sibiu-Turnu Roșu;

120

în domeniul financiar s-a discutat asupra modernizării sistemului impozitelor, constituirea bugetului provincial, asupra vămilor etc.;

privind organizarea administrativ teritorială, Dieta a propus un sistem mai unitar și echilibrat. În locul celor 8 comitate, 9 scaune și două dis-tincte românești s-a propus introducerea a 12 unități aproximativ egale. Pro-punerile n-au putut fi adoptate până la instaurarea dualismului, care a impus o perioadă de oprimare fără precedent în istoria milenară a Transilvaniei.

X.2. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1868 – 1918). Reprimarea și lupta românilor împotriva statului austro-ungar

Formula politicii dualiste s-a impus în condițiile declinului Imperiului habsburgic pe plan extern și al ascuțirii luptei popoarelor oprimate pentru independență, care nu mai puteau fi dominate fără nobilimea și burghezia maghiară. Izolarea politică a Austriei, înfrângerea din Italia (1859) și în războiul cu Prusia (1866), exclusă din Confederația germană, formarea statului național român făceau imposibilă supraviețuirea imperiului în vechea organizare;

Dieta de la Sibiu a fost desființată (sept. 1865) și înlocuită cu Dieta de la Cluj, aleasă după o lege feudală de la 1771, profund defavorabilă românilor, compusă din 108 deputați aleși și 190 regaliști;

În decembrie 1866 această Dietă votează din nou anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda protestelor vehemente ale românilor,

Prin acordul din 17 februarie 1867 și a încoronării lui Franz Iosif I ca rege al Ungariei s-a întemeiat oficial „fatala” întovărășire austro-ungară, regim politic de tristă amintire în istoria popoarelor încorporate în noul imperiu;

Dieta maghiară a anulat toate instituțiile autonome ale Transilvaniei și a încorporat-o pe aceasta la Ungaria;

Uniunea personală împărat-rege a fost completată cu elemente de uniune reală, ministere comune: Externe, Război, Finanțe. În plan parlamentar, două delegații, de la Viena și Budapesta, se întruneau alternativ în cele două capitale pentru a examina diferitele aspecte legislative. Realizarea dualismului a fost condiționată de anexarea Transilvaniei, pe lângă care ungurii au mai dobândit egalitatea politică cu Austria;

Prin încorporare, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, căci Dieta și guvernul au fost desființate. Ea avea doar dreptul să-și trimită reprezentanții în Parlamentul de la Pesta;

121

Organizarea administrativă a însemnat crearea județelor și comunelor (1884). Județele erau conduse de prefecți, care reprezentau guvernul și aveau rolul de a supraveghea aplicarea dispozițiilor acestuia. Conducerea efectivă o exercitau subprefecții aleși de populație. Mai funcționa un consiliu județean, ales de către locuitori;

Comunele erau de mai multe feluri: municipii, orașe mari, orașe și sate. La conducerea lor se aflau un primar și un consiliu comunal.

Legislație de reprimare a românilor din Transilvania

Legea din 1868 a consacrat unirea forțată a Transilvaniei cu Ungaria, a desființat autonomia Transilvaniei și a inaugurat un regim de maghiarizare și deznaționalizarea a românilor;

• lege cu privire la statutul naționalităților (tot 1868) a interzis orice încercare a românilor de a se manifesta ca o entitate națională de sine stătătoare. Legea prevedea că în Ungaria exista o singură națiune, cea maghiară, unică și indivizibilă. Ea scotea în afara vieții politice orice persoană sau grupare care nu recunoștea că aparține națiunii maghiare;

Legea electorală din 1874 urmărea, de asemenea, scoaterea românilor în afara viații politice. Sistemul electoral din Transilvania era diferit de cel din Ungaria; censul era mult mai mare. Transilvania avea 14% din întreaga populație, dar în parlament avea doar 9%;

Nobilii și secuii liberi erau scutiți de cens, iar în orașe cu majoritate maghiară și săsească, censul era cu mult mai mic decât în circumscripțiile rurale;

În aceste condiții, aveau drept de vot doar 75.000 de români (3%), iar în Parlamentul de la Pesta (1910) 393 de deputați erau unguri, 138 germani, iar români 5;

Legea învățământului din 1868 acorda dreptul de a înființa școli elementare, medii și normale statului, confesiunilor religioase sau asociațiilor, dar limba maghiară era obligatorie, iar programul de învățământ era stabilit de Ministrul Instrucțiunii. Statul nu finanța școli românești, așa încât învățământul românesc a fost cu precădere confesional;

În 1879, prin lege, s-a introdus limba maghiară în toate școlile primare. S-au exercitat nesfârșite măsuri de maghiarizare prin școli: controlul organelor administrative asupra învățământului românesc, examene în limba maghiară la preșcolari în grădinițe, interzicerea și

122

supravegherea polițienească a întrunirilor românești, interzicerea importului de cărți și publicații din România, cenzura manualelor;

Legea presei din 1872 a introdus obligativitatea de a depune câte un exemplar la tribunalul și la procuratura curților de apel și la Ministerul de interne. Amenzile și privațiunilor de libertate erau foarte frecvente în domeniul presei. Răspunderea pentru orice articol o avea autorul, redactorul și editorul;

Numeroase procese și numeroase condamnări s-au dat, în spiritul acestei legi, ziariștilor români, apărători ai drepturilor națiunii române.

Lupta românilor împotriva dualismului austro-ungar

Reacția românilor la politica maghiară antiromânească a fost promptă și hotărâtă: la încorporarea Transilvaniei la statul maghiar s-a întocmit un memoriu, semnat de 1493 de români ardeleni, înaintat împăratului, în care se cerea să se respingă unirea forțată;

la 3 mai 1868 – o mare adunare populară de protest la Blaj, care a adoptat Pronunciamentul de la Blaj, memoriu – protest colectiv, care afirma răspicat existența drepturilor românilor, autonomia Transilvaniei, dietă reprezentativă;

s-au formulat două tendințe de atitudine politică a românilor: activismul și pasivismul, adoptate și de către partidele politice românești: Partidul Național al Românilor din Banat și Partidul Național Român din Transilvania, conduse de Alex. Mocioni, respectiv Ilie Măcelariu;

în 1881, la Conferința națională de la Sibiu, cele două partide s-au unificat în Partidul Național Unitar al românilor din Transilvania, Banat și Ungaria în frunte cu Vicențiu Babeș. Programul prevedea: autonomia Transilvaniei, limba română în administrație și justiție, accesul românilor în funcții publice, lupta împotriva oprimării naționale, modificarea legii naționalităților, democratizarea sistemului electoral;

președintele a fot însărcinat cu întocmirea unui memoriu destinat împăratului și opiniei publice în care să se prezinte întreaga prigoană împotriva românilor în scopul deznaționalizării lor. Memoriul a fost publicat în patru limbi, în 1882, ca un act de acuzare al poporului român împotriva dualismului austro-ungar;

la Conferința partidului din 1890 s-a prezentat Memorandumul, redactat de Ilie Coroianu, definitivat în 1892 și semnat de I. Rațiu – președintele Partidul Național Român din Transilvania, G. Pop de Băsești,

123

E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini și I. Coroianu; a fost publicat în română, maghiară, germană, franceză și italiană, a fost popularizat în toată Europa. El s-a întemeiat pe dreptul istoric, pe ponderea numerică a românilor, pe argumentele de ordin etnic, geografic, de viață economică și socială; Au fost supuse unui aspru rechizitoriu dispozițiile discriminatorii antiromânești;

împăratul a respins soluționarea și delegația de 300 de români la Viena și a trimis documentul guvernului maghiar, care a răspuns prin reprimare. Procesul de la Cluj intentat memorandiștilor, departe de a înăbuși lupta românilor, a dat expresie, cu strălucire, adevăratelor dimensiuni ale ideilor și sentimentelor naționale;

la începutul secolului al XX-lea lupta românilor s-a orientat în direcția activismului. În 1905 Conferința Partidului Național Român din Transilvania a adoptat oficial linia activismului;

lupta națională a românilor ardeleni, dusă organizat și sistematic timp de cinci decenii, a constituit unul din principalii factori care au dus în final la Marea Unire.

Organizarea de stat a Transilvaniei între 1867-1918

Transilvania, dependentă de Ungaria, cunoaște o organizare de stat dominată de instituțiile austriece și maghiare;

ÎMPĂRATUL: era rege al Ungariei, principe al Transilvaniei și comite al secuilor;

Atribuții: inițiativă legislativă, dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, dreptul de a-l proroga; dreptul de a dizolva Camera deputaților după votarea bugetului și de a convoca corpul electoral în termen de trei luni pentru noi alegeri parlamentare;

Ca rege al Ungariei, avea dreptul de veto asupra legilor votate de parlamentul maghiar;

PARLAMENTUL MAGHIAR: era format din Camera magnaților și Camera deputaților. Prima era formată din 700 de membri numiți – principi, conți, baroni etc., cu competență legislativă (și pentru Transilvania );

Camera deputaților era formată din deputați aleși prin votul cenzitar;

Camera magnaților era compusă din înalți funcționari ai țării, șefii bisericilor confesionale, toți arhiducii, principii, conții și baronii, care plăteau cel puțin 3.000 florini, plus 50 de membri numiți de rege pe viață;

acest parlament nu reprezenta masele largi din Ungaria și cu atât mai puțin națiunile incluse în statul maghiar; români, croați, sloveni etc.;

PARLAMENTUL DELEGAȚILOR: era format din două delegații a câte 60 de deputați, alese în parlamentele Austriei și al Ungariei, se întruneau la Viena și era învestit cu prerogative supreme ale puterii de stat dualiste;

124

era organ central al monarhiei, investit cu prerogative legislative în probleme comune ale imperiului;

GUVERNUL COMUN: miniștri comuni, însărcinați cu administrarea problemelor monarhiei dualiste, erau: al afacerilor externe, de război și de finanțe. Ei erau numiți și revocați de către șeful statului dualist – împărat și rege;

ministerele comune aveau competențe și asupra Transilvaniei anexată la Ungaria, teritoriu românesc administrat de guvernul maghiar;

guvernul de la Budapesta era format din opt miniștri, recrutați din afara parlamentul, după simpatia regelui Ungariei sau a celui însărcinat cu formarea cabinetului;

SENATUL IMPERIAL: – era format dintr-un președinte și consilieri numiți de împărat, organizat ca un parlament modern, cu o Cameră de sus în care intrau membrii de drept – principii casei imperiale, șefii familiilor de nobili pământeni, toți mitropoliții și episcopii și Camera deputaților, din membri aleși. Dieta Transilvaniei alegea și trimitea în Camera deputaților 26 de deputați;

activitatea legislativă, de importanță generală, era realizată de împărat și Senatul imperial, iar legislația locală era adoptată de dietele provinciale și sancționată de împărat;

ca organe proprii ale Transilvaniei, subordonate monarhiei, au fost menținute: cancelaria aulică, dieta și cancelaria;

activitatea judecătorească era exercitată de un număr mare de instanțe: a) Judecătoriile de plasă cu competențe în drept civil, comercial și penal; b) Tribunalul de prima instanță care era și instanța de apel pentru hotărârile instanțelor inferioare, c) Tabla regească din 1890, la Tr. Mureș, Cluj, Oradea și Timișoara; d) Curtea de al II-lea grad, instanță de ultim grad pentru cauze civile, comerciale și criminale; e) Curtea de Casație (maghiară), organul suprem de judecată, cu competență generală în recurs, dar numai pentru vicii de formă în procedură și pentru incompetență;

după 1870 au mai fost organizate: Parchetul, format din procurori pe lângă toate instanțele judecătorești; Notariatul public, Curtea administrativă etc.

Organizarea administrativ-teritorială

Transilvania intracarpatică cuprindea un teritoriu de circa 59.400 km.p. și era împărțită în 16 comitate (Alba Inferioară, Bistrița-Năsăud, Brașov, Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Mureș-Turda, Odorhei, Sălaj, Sibiu, Solnoc-Dăbâca, Târnava-Mare, Târnava-Mică, Trei-Scaune și Turda-Arieș). Populația Transilvaniei se ridica la anul 1900, la 10.610.890 de locuitori, din care 2.684.291 de români.

125

Banatul, cuprins între Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați, avea o suprafață de 570 mile pătrate și 1.431.838 locuitori și era împărțit în comitatele: Torontal, Timiș și Caraș-Severin.

Populația românească a Transilvaniei era distribuită pe comitate astfel:

.ocia

Total 6.373.530 2.791.003

În restul Ungariei 6.494

Nr. total al românilor 2.797.497

Adică 16,7% din populația Ungariei

(„Enciclopedia română”, vol. III, 1904, p.1161)

126

în fruntea comitatului se afla comitele suprem, numit de guvern, ca reprezentant al guvernului în teritoriu. El supraveghea și controla, iar vicecomitele conducea administrația în comitat. Ca organ colectiv funcționa Adunarea comitătensă sau comisiunea municipală, care exercita puterea autonomă în comitat, decidea în toate problemele comitatului, adopta statute, bugete, impozite, alegea funcționarii. Ea era formată din 120-600 de membrii, după mărimea populației, și după o aprobare a guvernului, membri de două categorii, jumătate o formau viriliștii, proprietari, peste 24 de ani, în ordinea descrescândă a impozitului plătit de stat, iar cealaltă jumătate erau aleși de electorat. Adunarea comitătensă se întrunea în două ședințe anuale ordinare, primăvara și toamna, și în ședințe extraordinare la ordinul comitelui.

localitățile în Transilvania (comunele) erau de trei feluri: orașe cu magistrat regulat sau municipii, comune mari – cele care își puteau gestiona atribuțiile din resurse proprii și comunele mici (satele și cătunele) care trebuiau să se unească în comune mari. Comunele erau conduse de un consiliu comunal, un comitet executiv și un primar.

XI. STRUCTURA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

ÎN ROMÂNIA MARE (1918 – 1938)

XI.1. Făurirea statului național unitar român și implicațiile ei asupra organizării statale și a administrației publice românești

înfăptuirea Marii Uniri, vis secular al românilor, s-a finalizat la 1 Decembrie 1918, în epoca prăbușirii marilor imperii din Europa. Mai întâi, la 27 martie /9 aprilie 1918, prin hotărârea Sfatului Țării de la Chișinău, Basarabia s-a unit cu România, apoi la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuți, prin hotărârea Congresului general al Bucovinei, s-a unit Bucovina cu România, iar la 18 noiembrie /1 decembrie 1918, la Alba Iulia, prin hotărârea Marii Adunări Naționale, s-a unit Transilvania cu România.

cele trei structuri care au hotărât au fost nu numai forumuri reprezentative ci și adunări (parlamentare) constituante, întrucât au avut misiunea istorică să decidă în probleme fundamentale pentru viitorul țării și anume, întemeierea României Mari în cadrul țării și frontierelor sale geografice etnice strămoșești dacice;

127

actele acestor adunări constituante pun în lumină principiile fundamentale necesare întemeierii statului național unitar român. Juridic aceste acte au fost declarații de drepturi și libertăți democratice prin care se decretau „principii fundamentale la alcătuirea noului stat”;

actele Marii Uniri au fost investite cu putere de lege de către organele competente ale României, recunoscându-se valoarea juridică și politică a hotărârilor adoptate:

decretul din 9 aprilie 1918 recunoștea Unirea Basarabiei cu România;

decretul din 13 decembrie 1918 a consacrat Unirea Transilvania cu România;

s-a prevăzut dreptul provinciilor nou unite de a trimite miniștri fără portofoliu în guvernul de la București. Se trecea la o organizare politică temporară menită să favorizeze integrarea provinciilor în structura României Mari;

prin Hotărârea de la Alba Iulia s-a instituit Marele Sfat Național ca organ reprezentativ parlamentar, ales democratic de Marea Adunare Națională, care a aprobat și constituirea Consiliului Dirigent, ca organ executiv al statului, ambele cu sediul temporar la Sibiu;

se impunea consacrarea prin lege a desăvârșirii Marii Uniri, iar tratatele de pace au consacrat prin mijloace de drept internațional o situație de fapt. România făcuse supreme sacrificii umane și materiale și-și respectase obligațiile asumate;

prin Tratatul de pace cu Ungaria se urmărea consacrarea juridică a actului istoric înfăptuit de români la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, „o consfințire a unei ordini de drept”, cum spunea N.Titulescu, semnatar al tratatului;

Marea Unire din 1 Decembrie 1918, hotărârile Conferinței de pace și Tratatul de la Trianon pun în lumină adevărul istoric că țara noastră nu a făcut parte din categoria profitorilor unei păci a învingătorilor, ci au fost expresia voinței poporului român, a aspirațiilor lui sacre milenare, hotărât să trăiască unit, liber și independent pe pământul strămoșesc;

România Mare a favorizat progresul continuu al democrației românești civilizatoare și afirmarea României în viața internațională ca un stat unitar, suveran și independent, animat de idealurile respectării statu-quo-ului teritorial, a păcii și securității. s-a deschia calea unor profunde și

128

înnoitoare transformări a statului de drept, factor stimulator al reformelor democratice, al creării de instituții juridice și politice moderne, civilizatoare.

XI.2. Organizarea provinciilor unite cu România

Basarabia unită cu România, avea o suprafață de 45.349 km.p., împărțită în 9 județe: Slotin (3.841 km.p.), Soroca (34.267 km.p.), Orhei (4.053 km.p.), Chișinău (3.501 km.p.), Bender (Tighina) (3.891 km.p.), Cahul (10.664 km.p.), Cetatea Albă (8.452 km.p.), Isamil (3.841 km.p.), (1.033 km.p.), Bălți (5.786 km.p.).

Bucovina, unită cu România, avea o suprafață de 5.726,8 km.p. și o populație de 794.942 (recensământul din 1910). Ea era împărțită în 20 de districte: Cernăuți (urban), Boian, Cernăuți (rural), Sadagura, Coțmani, Zastavma, Văscăuți, Vijnița, Stănești, Gura Putilei, Storojineț, Siret, Rădăuți, Seletin, Solca, Suceava, Gura Humorului, Stupicani, Câmpulung, Vatra Dornei.

Transilvania, unită cu România, printr-o ordonanță a Consiliului Dirigent din 2/15 ian. 1919 era împărțită în 23 de județe: Făgăraș, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda, Arieș, Bistrița-Năsăud, Târnava Mare, Târnava Mică, Mureș- Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, Ciuc, Brașov, Trei Scaune, Sălaj, Sătmar, Bihor, Arad, Maramureș, Bichiș, Cernat, Timiș-Torontal, Orhei. În fruntea județelor au fost numiți prefecți. Această organizare s-a păstrat până în 1925.

integrarea organizatorică a teritoriilor nou unite cu România s-a dovedit a fi o problemă destul de complexă;

rezoluția de la Alba Iulia prevedea căi:”pentru conlucrarea pe mai departe a afacerilor națiunii române din Transilvania , Banat și Țara Ungurească se hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiile pe care le va afla necesare în interesul națiunii”;

deci s-a prevăzut organizarea temporară a provinciilor recent unite cu România. Activitatea acestor organe temporare era însă limitată prin decretul din 13 decembrie 1918, care păstra în administrația guvernului de la București afacerile străine, armata, căile ferate, poștele, telegrafele, circulația financiară, vămile, împrumuturile publice și siguranța statului. Potrivit acestei legislații Transilvania a avut ca organe de stat proprii:

129

Marele Sfat Național, asemănător unui parlament local, întrunit la 19 iulie 1919 la Sibiu, s-a pronunțat asupra proiectului de lege în vigoare până la adoptarea Legii reformei agrare din 1921 (dar care nu s-a aplicat în Transilvania ) și proiectul de lege electorală, care a devenit lege și s-a aplicat până la Constituția din 1923;

Consiliul Dirigent – organ executiv, format din 15 membri, cu prerogative administrative în limitele Decretului din 13 decembrie 1918. El a fost desființat prin lege, atunci când au dispărut rațiunile existenței lui, la 2 aprilie 1920, prerogativele lui fiind preluate de organele centrale de la București;

Pentru Bucovina, Decretul din 19 decembrie 1918 a decis ca unul din cei doi miniștri bucovineni de la București, să fie delegat de Consiliul de Miniștri în vederea administrării Bucovinei;

Sub conducerea acestui ministru treceau secretariatele admi-nistrative pentru interne, justiție, finanțe, instrucție publică, culte, lucrări publice, industrie, comerț, asistență socială și agricultură. Deci Bucovina a avut un sistem de organe (secretariate) pentru domeniul administrației publice, care se aflau în subordinea guvernului de la București;

Constituția din 1866, în vigoare la data întemeierii României Mari, a cunoscut o serie de modificări renovatoare: introducerea votului universal în locul votului censitar, consacrarea prin lege a dreptului de proprietate, sacru și inviolabil, asigurarea controlului constituționalității legilor de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în secțiuni unite și nu de către orice instanțe, cum era în trecut; proclamarea stării de asediu, statuându-se că indiferent de situație „Constituția nu poate fi suspendată nici total nici în parte”;

Constituția din 1866, modificată în 1923, a prevăzut că „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”, dar nu și suveran și independent, lacună datorată faptului că în Constituția din 1866 nu s-a putut consacra suveranitatea și independența țării, aflată încă în dependență de Imperiul Otoman.

XI.3. Organizarea de stat a României Mari

Suprastructura politico-juridică din România interbelică a vizat consolidarea statului unitar, înzestrarea lui cu instituții democratice și definirea statului român ca stat de drept.

130

Materializarea acestei preocupări și-a găsit expresia în modificarea Constituției de la 1866 și adoptarea Constituției din 1923.

Organele centrale, conform noii Constituții, erau:

REGELE: – este șeful statului, iar statul o monarhie constituțională;

noua Constituție menține separația puterilor în stat, cele trei puteri sunt autonome, colaborează și se controlează reciproc;

regele este declarat inviolabil, irevocabil și neresponsabil pentru actele sale, venit la tron pe cale ereditară, concentra deplinătatea puterilor, iar guvernul investit cu exercițiul puterii executive avea misiunea de a aduce la îndeplinire voința regelui;

potrivit regimului constituțional român, regele exercita, împreună cu Parlamentul țării – puterea legislativă, orice lege necesitând acordul ambelor ramuri ale puterii legiuitoare;

în conducerea țării, regele a fost investit cu prerogative puține, dar importante. Constituția i-a încredințat puterea executivă, pe care s-o exercite în modul reglementat de Constituție;

prerogativele sale în administrarea țării erau:

numirea și confirmarea demnitarilor de stat în funcții;

întocmirea regulamentelor și instrucțiunilor pentru executarea legilor;

încheierea tratatelor și convențiilor cu statele străine;

conducerea forțelor armate ale României;

dreptul de a bate monedă, de a acorda grade militare și decorații. Tratatele și convențiile cu state străine trebuiau aprobate de Parlament;

regele își exercita prerogativele prin decrete regale, contrasemnate de ministrul de resort. Aceste decrete, potrivit principiului controlului constituționalității legilor, puteau fi atacate pentru ilegalitate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI: – Constituția prevede că puterea legislativă aparține națiunii și este exercitată de Parlamentul țării. Articolul 33 consacră principiul suveranității naționale, exercitată numai de către Parlamentul României;

Parlamentul, care exercită puterea legislativă, este format din Adunarea Deputaților și Senat în baza sistemului votului universal prevăzut de Legea electorală (1926);

131

Deputații și senatorii erau aleșii partidelor politice participante la alegeri. Partidul care câștiga la alegeri 40% din voturi obținea o primă electorală, constatând în jumătate din numărul locurilor din Adunarea Deputaților, apoi se făcea repartizarea locurilor rămase corespunzător rezul-tatelor alegerilor. Partidul cu o majoritate relativă dobândea 70% din mandate;

Senatul se constituia din senatori aleși, pe circumscripții electorale și senatori de drept: moștenitorul tronului de la 18 ani împliniți, mitropoliții, episcopii eparhioți, președintele Academiei Române și o serie de foști demnitari de stat.

CONSILIUL DE MINIȘTRI, organ al administrației centrale de stat, nu avea, totuși o competență generală în domeniul puterii executive, ci numai în cazurile speciale prevăzute legal:

Guvernul dădea hotărâri, numite „jurnale ale Consiliului de miniștri”, care puteau fi atacate de Înalta Curte;

Ministerele aveau sarcini sporite în administrație. Marea Unire a impus dezvoltarea corespunzătoare a administrației noului stat, în măsură să satisfacă complexitatea sarcinilor apărute;

pe lângă cele existente, au fost înființate altele trei: Ministerul muncii sociale, Ministerul cultelor și artelor și Ministerul comunicaților, iar în 1921 apare și Ministerul agriculturii, prin separarea unor secții din Ministerul agriculturii și domeniilor;

ministerele erau grupări de servicii administrative, aflate sub autoritatea și conducerea unui ministru numit de rege. Legea pentru organizarea ministerelor din 1929 prevedea că serviciile statului sunt grupate pe ministere; ministerele se înființau și desființau prin lege,

miniștri erau ajutați de unul sau mai mulți subsecretari de stat. Au existat și miniștri fără portofoliu, care puteau fi însărcinați prin decret regal cu administrarea unui sector dintru-un minister;

legea din 1929 stabilea un număr de zece ministere: de interne, de externe, al Justiției, al Instrucțiunii Publice și Cultelor, al Domeniilor, al Industriei și Comerțului, al Lucrărilor publice și Comunicaților și al Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale;

legea din 1934 a mai înființat și: Ministerul Armamentului, Ministerul Cooperației și Ministerul Aerului și Marinei;

132

pe lângă ministere funcționau instituții de interes general, cu statul de stabiliment public, cu conducere centrală și servicii administrative proprii, unele devenind regii publice comerciale (regia autonomă C.F.R. sau Direcția Generală a P.T.T.);

ministerele aveau organe de control și inspecție care funcționau pe verticală. Din 1925 a existat Legea contenciosului administrativ, prin care cel vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ, se putea adresa instanțelor judecătorești competente pentru recunoașterea drepturilor sale conferite de lege. Controlul și răspunderea administrativă reprezentau o realitate a democrației societății românești.

PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ: – conform principiul separației puterii și al statului de drept, justiția are autonomie proprie și funcționează potrivit legii;

Definitorie pentru statul de drept este domnia legii;

Puterea judecătorească are prerogative impuse de exigențele ocrotirii și apărării valorilor supreme aparținând României Mari;

Organele puterii judecătorești, conform legii din 1924 erau: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, curțile de jurați și Înalta Curte de Casație și Justiției a Românie. Mai există justiția militară care se organizează printr-o lege separată;

prin legea din 1924 nu s-a reușit să se realizeze unificarea pe întreg teritoriul țării a competențelor instanțelor de fond. Mahomedanii din Dobrogea se judecau potrivit legilor și uzanțelor musulmane;

o realizare importantă a fost instituirea unei singure instanțe judecătorești supreme, Înalta Curte de Casației și Justiție, principiu greu de admis peste pluralitatea sistemelor de drept aplicabile în România Mare;

s-a impus perfecționarea continuă a avocaturii. Organizarea corpului de avocați fusese reglementată prin legile de la 1864, 1907, 1923 și 1931 și mult perfecționată ca instituție a apărării în justiție. Totuși, pretoriul justiției române continuă să fie dominat de ideea că avocatura este o profesie a bărbaților;

în 1919, chestiunea femeii-avocat a fost reactualizată prin cererile Elenei Pop la Iași și a Ellei Negruzzi la București. Prof. jurist Dem. Alexandresco, statornic apărător al admiterii femeilor în barou, a prezentat în Senat un proiect de lege. Cererile femeilor au fost admise după aproape patru decenii de dezbateri judiciare aprinse și contradictorii. Prin

133

decizia Curții de apel București în procesul intentat de Ella Negruzzi se statornicește un mare principiu de drept, principiul egalității sexelor și exercițiul funcțiunilor publice din domeniul justiției publice;

ARMATA ROMÂNIEI MARI: – primul război mondial a adus schimbări radicale în organizarea armatei române. Apărarea națională viza, pe lângă armată, întregul potențial uman și material al națiunii;

Armata glorioasă din războiul întregirii și-a perfecționat continuu capacitatea de luptă;

potrivit Legii din 1930 Comandamentul suprem al armatei era alcătuit din șeful statului, Consiliul superior al apărării țării, Ministerul apărării naționale și Marele stat major, iar la Ministerul de Război – regele, guvernul și Marele Cartier General.

XI.4. Organizarea administrativ teritorială a României Mari

– se mențin ca unități de bază județul și comuna;

– JUDEȚUL constituie unitatea administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar și o circumscripție teritorială deschisă serviciilor administrative ale unor ministere;

– Are ca organe de conducere:

a) Prefectul, investit cu puteri administrative depline, era reprezentantul local al guvernului;

b) Consiliul județean, format din membri aleși prin vot universal și membrii de drept, era organ colectiv deliberativ în toate problemele județului;

c) Delegația Consiliului județean, formată din membri aleși de Consiliu, avea ca președinte pe prefect și decidea asupra administrației comunale din județ;

– pe lângă prefect, a existat un consiliu de prefectură, format din primarul orașului reședință, primul procuror și mai mulți funcționari din serviciile administrative;

– județul a fost împărțit în plăși, formate din mai multe comune. În fruntea plășilor era numit un pretor, iar prin legea din 1929, un prim pretor, ajutat de unul sau mai mulți pretori, însărcinați cu atribuțiuni administrative și judiciare;

– prin decretul din 7 octombrie 1925 s-a realizat o nouă unificare și organizare administrativă a României. Se păstrau, aproape neschimbate, funcțiile organelor administrative, teritoriul fiind împărțit astfel:

134

135 Nr. crt. Județul Suprafața județului km² Nr. comunelor urbane Nr. comunelor rurale

136

în baza altui decret, nr. 2.465/1925, erau declarate municipii 17 comune urbane (Arad, Brașov, Brăila, București, Cernăuți, Cetatea Albă, Chișinău, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Sibiu, Tg.-Mureș, Timișoara). Apoi, erau schimbate capitalele unor județe (Balcic în locul Bazarcicului, pentru județul Caliacra, Alba Iulia în locul Aiudului, pentru județul Alba, Baia Mare în locul Careilor, pentru județul Satu-Mare, Blajul în locul Diosânmartinului, pentru județul Târnava-Mică;

legea administrativă din 1925 nu a răspuns tuturor necesităților unificării administrative. Fiecare provincie avea tendința unui sistem administrativ propriu, care nu putea fi înlocuit cu unul nou. Astfel, s-a pregătit o nouă reformă administrativă, pusă în aplicare la 3 august 1929, prin care se urmărea realizarea unei noi mari descentralizări și autonomii. Experiența din 1929 n-a durat și până în 1934 s-a revenit aproape în totalitate, la legea din 1925;

la 27 martie 1936 s-a votat o nouă lege administrativă;

teritoriul, conform art. 4 din Constituția din 1923, era împărțit în județe și comune, investite cu personalitate juridică, având un patrimoniu și organe de conducere;

Plasa era definită ca o circumscripție administrativă a județului, necesară controlului autorităților locale;

Comunele urbane erau: orașe nereședință de județ. Unele orașe erau declarate municipii, care erau supuse acelorași norme și competențe ca și județul. Un regim special aveau comunele balneare și climaterice. Comunele din imediata vecinătate a orașelor puteau fi declarate comune suburbane;

Comunele erau administrate de un consiliu comunal, ca organ deliberativ, și de primar și ajutor de primar, ca organ executiv;

Consiliu comunal era compus din membri aleși și membri de drept; cei aleși erau în număr de 10 în comunele rurale, 18 în orașele nereședință, 28 în orașele reședință și 36 în municipii. Membrii de drept completau, prin pregătirea lor, competența consilierilor aleși;

Consiliul avea inițiativă și decidea în toate problemele locale și executa dispozițiile de interes general, luate de autoritățile centrale;

Primarul, ales de consiliu dintre consilierii aleși, era conducătorul administrației comunale (numea funcționari, administra

137

interesele comunei, o reprezenta în justiție, era ofițer de stare civilă și cap al poliției comunale).

Consiliul județean exercita administrația județului, ca organ deliberativ al delegației județene și prefectului. Era alcătuit din membri aleși și membri de drept. Cei aleși erau în număr corespunzător populației județului – 24 pentru județele de până la 200.000 locuitori, 30 la 400.000 de locuitori, 36 la o populație mai mare. Membri de drept erau cu vot deliberativ și cu vot consultativ;

Consiliul județean constituia cinci comisii, prin alegeri, conduse de un raportor. Cei cinci raportori formau delegația permanentă a județului, care ținea locul consiliului între sesiunile acestuia decidea în limitele stabilite de consilieri;

Prefectul: – era reprezentantul guvernului în județ și șeful administrației județene. El supraveghea toate serviciile și așezămintele particulare din județ, cu excepția celor ale apărării și justiției.

era șeful poliției și jandarmeriei, cu dreptul de a lua toate măsurile pentru a asigura paza și liniștea publică;

avea drepturi disciplinare asupra tuturor funcționarilor, primarilor și ajutorilor de primari, cu excepția primarului din orașul de reședință;

el convoca consiliul de prefectură (șefii serviciilor locale;

mandatul consilierilor era de șase ani, iar la trei ani jumătate din consilierii aleși în consiliile locale erau schimbați, deci durata consiliului era nelimitat;

în anumite cazuri legale, consiliile locale puteau fi dizolvate prin decret legal, pe baza raportului ministerului de interne; cele din comunele rurale, prin decizia ministerului de interne, pe baza raportului prefectului;

Capitala București, prin legea din 1936, avea 4 sectoare: Galben, Negru, Albastru și Verde și comunele suburbane: Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești, Cioplea, Popești-Leordeni, Șerban-Vodă, Militari, regele Mihai, Grivița, Lupeasca.

Problemele generale ale Bucureștiului erau administrate de consiliul general, delegația acestuia și primarul Capitalei. Consiliul general era format din primarii și consilierii aleși ai sectoarelor, primarii comunelor suburbane și consilierii de drept, prevăzuți de legea administrativă;

Sectorul avea un consiliu al sectorului, o delegație și un primar. Consiliul era format din 20 de consilieri, iar delegația, din primar, ajutor de primar și trei consilieri aleși din consiliu;

138

Comunele suburbane erau administrate de consiliul comunal, delegația lui și de primar. La ședințele consiliului comunal participa un consilier delegat de sector, cu vot deliberativ.

XII. ORGANIZAREA DE STAT ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN TIMPUL CONSTITUȚIEI DIN 1938

ȘI AL DICTATURII ANTONESCIENE

XI.1. Contextul politic în care s-a adoptat Constituția din 1938 și conținutul acesteia

După ce renunțase oficial la tron și părăsise țara, la 8 iunie 1930, Carol al II-lea se întoarce în România, îl detronează pe fiul său Mihai și se instalează ca rege al României. Timp de șapte ani guvernează cu vizibile veleități aristocrate. După alegerile din decembrie 1937, încălcând practica constituțională, Carol încredințează cu formarea noului guvern pe O. Goga, șeful Partidului Național Creștin, împreună cu A.C. Cuza, un guvern fără bază parlamentară, care nu va putea guverna;

la 18 ianuarie 1938 regele dizolvă parlamentul și fixează noi alegeri pentru 2 martie 1938, dar la 10 februarie 1938, printr-o lovitură de stat, demite guvernul Goga – Cuza și îl însărcinează pe patriarhul Miron Cristea să formeze noul guvern, ai cărui membri îi și numește;

la 11 februarie 1938, fără nici o expunere de motive, se introduce starea de asediu în țară pe timp nelimitat;

la 20 februarie, regele adresează poporului o proclamație în care „înfățișează” o nouă Constituție, pe care o și publică și o supune „învoirii” poporului, printr-un plebiscit la 24 februarie 1938;

în condițiile stării de asediu, printr-un vot verbal, nominal și cu listă separată pentru oponenți, cu doar 5.483 voturi contra, Constituția a fost aprobată;

la 27 februarie 1938, regele a promulgat Constituția, iar la 30 martie 1938 a suprimat partidele politice;

noua Constituție reprezintă un abuz, precedat și anticipat de numeroase acte anticonstituționale. Era o Constituție concedată, istoric anacronică pentru că urma unei constituții democratice;

nu este câtuși de puțin liberală, deși ea reproduce din vechea Constituție drepturile românilor, dar cu multe restricții;

139

principiul separației puterilor era desființat și se producea o masivă concentrare a puterii în mâniile regelui. Puterea legislativă, puterea executivă sunt exercitate de rege prin guvernul său; actele sunt contrasemnate de către un ministru care are răspunderea;

în sfera puterii judecătorești: se desființează Curțile de juri; inamovibilitatea judecătorilor încetează de a mai fi principiu constituțional și urma să fie stabilită prin legi speciale;

privind împărțirea administrativ-teritorială, țara se împărțea în rezidențe regale, apoi în ținuturi, renunțându-se la împărțirea pe județe;

Carol a introdus partidul unic (F.R.N.) și Straja Țării, pentru înregimentarea tineretului și copiilor;

România devenea o monarhie autoritară în care regele nu numai domnea, dar și guverna.

XII.2. Organizarea de stat și administrativă în perioada 1938 –1940

Conform noii Constituții, organizarea statului român se prezintă astfel:

REGELE: devenea personificarea suveranității României, era con-siderat „capul statului” și avea prerogative legislative, executive și militare;

Puterea legislativă o exercită prin Reprezentanța națională, puterea executivă era încredințată regelui, care o exercita prin guvernul său, acesta devenind organ consultativ al „capului statului”, dar se arată că răspunderea pentru exercițiul puterii executive aparține miniștrilor de resort, care contrasemnează decretele-lege promulgate de rege;

Regele avea, constituțional, în competența sa: inițiativa legilor, sancționarea și promulgarea lor, dreptul de a emite în orice domeniu „decrete cu putere de lege”, când parlamentul era dizolvat sau între sesiuni; dreptul de a numi senatori și miniștri; dreptul de a încheia tratate și convenții cu alte state, de a declara război și a încheia pacea, dreptul de a cere urmărirea miniștrilor și trimiterea lor în judecata Înaltei Curți de Casație și Justiție;

deși devenea, prin Constituție, factorul decisiv al conducerii României, regele era exonerat de răspundere, persoana lui fiind declarată inviolabilă.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI: deși regele primește prerogative depline, Constituția din 1938 prevede că „toate puterile statului emană de la națiunea română” și că aceasta nu le poate exercita decât prin delegație și numai după regulile constituționale.

140

Parlamentul României este menținut ca instituție tradițională a societății moderne, democrate. Cel format în alegerile din 1939 și-a păstrat structura bicamerală – Adunarea Deputaților și Senat;

Adunarea Deputaților era formată din deputați aleși, peste 30 de ani, care practicau efectiv: agricultura și munca manuală; comerțul și industria; ocupații intelectuale. Alegerea deputaților se făcea prin vot secret, obligatoriu și exprimat pe circumscripții electorale;

Legea electorală din 9 mai 1939, față de Constituția din 1938, a acordat drept de vot și femeilor la alegerea deputaților, prevăzând însă că „femeile nu sunt eligibile în adunarea deputaților”;

Senatul era format din senatori aleși, senatori numiți de rege și senatori de drept. Prin legea electorală numărul senatorilor numiți era egal cu a celor aleși. În categoria senatorilor de drept intrau toți principii familiei regale și astfel șeful statului și-a asigurat majoritatea în Senatul României și-i era indiferentă poziția senatorilor aleși.

GUVERNUL: Constituția statua că „miniștrii exercită puterea executivă în numele regelui, în condițiile stabilite de Constituție și pe a lor răspundere”. Fiecare ministru răspunde pentru domeniul încredințat prin decretul de numire;

au fost înființate ministere și instituții centrale noi, altele au fost reorganizate;

a fost înființat Consiliul de Coroană, ca organ consultativ al regelui, format din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei și personalitățile de seamă ale țării;

Ministerul industriei și comerțului a fost reorganizat în Ministerul Economiei Naționale și a fost înființat Ministerul Înzestrării Armatei;

în scopul apărării ordinii publice, prin decret-lege, la 12 iulie 1940 s-a creat Direcțiunea Generală a Poliției și Siguranței Statului;

în privința organizării administrativ-teritoriale a României, Constituția a prevăzut că „instituțiile administrative sunt statornice prin legi”;

prin Legea administrativă din 14 august 1938 s-a acordat personalitate juridică comunei, ținutului și județului;

pe lângă organele de conducere din comunele rurale și urbane, apare, alături de primar și prefectul de județ, rezidentul regal, numit pe șase ani prin decret-regal, cerându-i-se studii superioare sau gradul de general și vârsta peste 35 de ani. Rezidentul regal al ținutului avea rang de subsecretar de stat, era reprezentantul regal în ținut și administratorul ținutului. El era ajutat de Consiliul ținutului, format din membrii aleși și membri de drept numiți din demnitari ai ținutului.

141

PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ – prin Decretul-lege din 11 februarie 1938 cu privire la starea de asediu, capătă competențe sporite acordate instanțelor militare, iar prin Legea de organizare a justiției din august 1938 se impune lichidarea de fapt a inamovibilității magistraților, măsură care a adus prejudicii regimului democratic al separației puterilor în stat, creând posibilități pentru amestecul puterii executive în activitatea instanțelor de judecată;

Hotărârile organelor judecătorești se pronunță în numele legii și se execută în numele regelui;

prin noua constituție și Legea administrativă din 14 august 1938 se stabileau principii noi în organizarea administrativă locală. Normele legale favorizau organele numite, față de organele alese. Scădea rolul electoratului și atribuțiile organelor alese;

se menține comuna ca unitate administrativă, ca reprezentând „nucleul natural de societate omenească” și se desființa personalitatea juridică a județului, apreciat ca o instituție artificială a legiuitorului;

județul, ca și plasa, deveneau circumscripții de control. Se mențineau numărul și întinderea județelor, dar se creau ținuturile, noi unități administrative, cu atribuții economice, culturale și sociale, conduse de câte un rezident regal, numit pe șase ani prin decret regal, și un consiliu al ținutului;

Rezidentul regal era reprezentantul guvernatorului și adminis-tratorul ținutului, „cu cele mai largi puteri”, era șeful tuturor funcționarilor din ținut și avea rang de subsecretar de stat;

Consiliul ținutului, organ electiv, se compunea din membrii aleși de consiliile comunale din ținut și de Camerele de Agricultură, Comerț, Industrie și Muncă, cât și membrii de drept. Consiliul era organ consultativ al rezidentului și avea atribuții deliberative numai în cazurile stabilite de lege;

Comuna, a doua unitate administrativă în stat, era condusă de primar și consiliul comunal. Primarul era numit pe șase ani și putea fi menținut încă un mandat, era șeful administrației locale și președintele consiliului comunal. Reprezenta comuna, avea inițiativă, decidea în toate problemele de interes local, afară de cele care intrau în competența Consiliului. Consiliu comunal se compunea din membrii de drept și membrii aleși – 3 pentru comunele rurale, 5 pentru cele urbane, 7 pentru reședințele de județ și 12 pentru municipii. Consiliul comunal putea întocmi regulamentele comunale;

Plășile erau conduse de un pretor, ca reprezentant al guvernului și șef al poliției din plăși;

142

Ținutul reunea circa până la 10 județe, grupate astfel încât să „consti-tuie o entitate geografică, economică bine definită”. El nu ținea cont nici de vechile limite ale provinciilor istorice. Ținuturile și alcătuirea lor era următoarea:

143 Nr. crt Ținutul Reședința Supraf. Km.p. Populația Locuitori Județele componente Com. urbane+rural

144

– Basarabia și Bucovina de Nord, precum și zona Herța, cedate sub presiunea Uniunii Sovietice la 28 iunie 1940, avea o suprafață de peste 50.000 km.p. Bucovina de Nord și Județele Hotin, Cetatea Albă și Ismail au fost încorporate la 2 august 1940 Ucrainei. Din celelalte teritorii românești cedate s-a format Republica Socialistă Moldovenească, în care au intrat și teritorii transnistriene, cu orașele Tiraspol și Grigoriopol, precum și comunele Dubăsari, Comenca, Râbnița și Slobozia din stânga Nistrului;

Prin dictatul de la Viena din 30 aug. 1940, România pierdea 43.492 km.p. din teritoriul Transilvaniei, cedați Ungariei horthyste sub presiunea puterilor fasciste, iar la 7 sept. 1940, în condiții similare, sudul Dobrogei, Cadrilaterul intra în componența Bulgariei.

Rapturile teritoriale din 1940 au redus teritoriul României Mari cu 99.738 km.p. (38,8% din suprafața țării), iar populația cu 6.821.000 locuitori (33,3% din populație).

XII.3. Organizarea de stat și administrativă în perioada 1940 – 1944

Mutațiile social-economice și politice pe continent și în lume în contextul pregătirii și derulării celui de al doilea război mondial au avut influențe majore asupra evoluției României. Marșul războinic al Germaniei, cotropirea succesivă a unor țări europene, desfășurarea războiului au modificat fundamental raportul de forțe pe arena internațională, cu implicații în evoluția statului și dreptului în țara noastră;

în septembrie 1940 conducerea statului a fost preluată de generalul I. Antonescu, alături de Garda de Fier, organizația legionarilor români; bazele regimului politic antonescian sunt cele prevăzute în Decretul-regal din 5 septembrie 1940. Constituția din 1938 a fost suspendată, iar parlamentul a fost dizolvat;

noul prim ministru, generalul Ion Antonescu, a fost investit cu „puteri depline în conducerea statului român”, primind titlul de „conducător al statului”;

prin decretul din 7 septembrie 1940, Antonescu primește și prerogativa de a numi pe miniștrii și subsecretarii de stat; regele și-a menținut doar dreptul de a „numi pe primul ministru cu depline puteri”;

regimul instituit restrânge prerogativele regelui și lărgește drepturile primului ministru, „conducătorul statului”;

145

prin influența unor forțe nedemocratice străine și a mișcării legionare interne, la 14 septembrie 1940, România a fost proclamată „stat național legionar”, regim totalitar declarat, apoi, prin decretul-regal nr. 314 din 14 februarie 1941, denunțat. Regimul totalitar s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile „conducătorului” a întregii conduceri legislative și executive în România;

după intrare României în război se constată o exercitare uneori excesivă a atribuțiilor puterii executive de către primul ministru, dar și de limitare a prerogativelor regelui, Antonescu fiind independent în realizarea funcțiilor statului, potrivit largilor lui atribuțiuni;

Regele, comandantul oștirii române, avea dreptul de a bate monedă, de a conferi decorații, de a primi și acredita reprezentanți diplomatic etc. ulterior se adaugă încheierea de tratate cu alte state, numirea miniștrilor, grațierea și amnistia unor infracțiuni și pedepse, precum și dreptul de a modifica legile organice referitoare la regimul politic din România;

funcționarii publici și militarii continuă să depună jurământul regelui României, executarea hotărârilor judecătorești se face în numele regelui;

în condițiile specifice stării de război, puterea judecătorească nu mai putea să-și exercite controlul asupra constituționalității legilor;

din motive de apărare, au fost interzise orice fel de întruniri, adunări în piețe publice sau case particulare, localuri închise, fără autorizarea comandamentelor militare;

pentru impunerea legilor speciale, se instituie pedeapsa domiciliului obligatoriu și a internării persoanelor periculoase în lagăre de muncă;

nu s-au adus modificări structurale organizării judecătorești. Din cauza stării de război, crește rolul instanțelor militare, investite cu misiuni sporite în domeniul apărării siguranței statului, a ordinii și liniștii publice. Au fost create, din 1941, tribunale militare speciale, formate din ofițeri, numiți de Ministrul de Război, iar în „cazuri grabnice”, tribunalele puteau fi numite de comandanții de armate sau corpuri de armată.

În concluzie, rezultă că, în condițiile supremației Germaniei în Europa, conducerea de stat a României din anii 1940-1944 a continuat totuși să exercite, nu fără dificultate, atributele suveranității naționale (de altfel, nepusă în discuție de jure niciodată) și, pe de altă parte, întrezărind înfrângerea Germaniei, guvernul Antonescu, ca și reprezentanții vechilor

146

partide, a intrat în legătură cu puterile aliate și, întorcând armele împotriva Germaniei hitleriste, armata română a eliberat teritoriul de nord-vest a României de sub ocupație hortystă și a participat la victoria finală asupra Germaniei.

În plan administrativ-teritorial se produc următoarele mutații:

Bucovina de Nord și Basarabia sunt eliberate în iulie 1941 și au reintrat în componența statului român, prin Decretul lege privind organizarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, completat de Legea 790/1941, prin care respectivele teritorii „se constituie în două provincii fiecare cu administrațiune proprie, sub directa conducere și supraveghere a Conducătorului Statului”. Acesta era reprezentat în fiecare provincie de către un guvernator;

Legea organiza Bucovina în 6 județe (Câmpulung, Cernăuți, Hotin, Rădăuți, Storojineț și Suceava), cărora li s-a adăugat ulterior al șaptelea, Dorohoi, pentru zona Herța. În Basarabia se revenea la județele anterioare războiului, în aproximativ aceleași limite (Bălți, Cetatea Albă, Cahul, Chilia, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina).

după 23 august 1944 aceste teritorii au trecut sub administrație sovietică, iar în negocierile de pace de la Paris nu s-a pus problema retrocedării acestor teritorii către România, statutul lor rămânând cel definit de Convenția de armistițiu, din sept. 1944, care prevedea „restabilirea” frontierei de stat între România și URSS, fixată prin „Convenția sovieto-română, din 28 iunie 1940”.

Nordul Transilvaniei, eliberat de armata română până la 25 octombrie 1944, a fost reîncorporat României, după o perioadă de administrație militară sovietică, în martie 1945, situație consfințită de Tratatul de pace de la Paris din 10 februarie 1947. Din punct de vedere administrativ s-a revenit la situația existentă la 30 august 1940.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Vlad, Istoria administrației publice românești, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003.

2. Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei Române, București,1994.

3. Marcu, Liviu, Constituțiile Aprobate ale Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

4. Stat, societate, națiune. Îndreptări istorice, Cluj-Napoca, 1982.

5. Stoicescu, Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, București, 1971.

6. Academia Română, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.