Islam, Fundamentalism Si Terorism

Introducere

Capitolul I: Islam, Fundamentalism și Terorism

1.1. Fundamentalism

Fundamentalismul, ca noțiune, reprezintă o mișcare religioasă de origine protestantă care dezvoltă credința într-un singur sens al cărții fundamentale a unei biserici, propovăduind intoleranța față de alte credințe. În islam, Fundamentalismul, reprezintă o mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiția nealterată a islamului; este conceput ca „jihad”, războiul sfânt, și prin urmare nu exclude nici războiul și nici atentatul criminal pentru atingerea scopului.

În sensul larg fundamentalismul se axează pe tâlcuirea literalmente a textelor sfinte, pe neschimbarea dogmelor îmbinată cu păstrarea orânduirii social politice tradiționale. Fundamentalismul este o reacție negativă la procesele secularizării și democratizării societăii.

“Fundamentalismul fie islamic, creștin sau mozaic, într-un cuvânt religios, nu este numai o mișcare extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credință și se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită și se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă și agresivă a celor selectate și negarea violentă a celor neselectate. Fundamentalismul religios are ca expresie directă terorismul islamic și este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei, deoarece numai această religie – se crede – este adevărată și importantă, numai ea are o misiune mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizația occidentală, cu leagănul ei european și configurația ei actuală de influență americană.

Am putea spune că, din punct de vedere al acțiunilor extreme, fundamentalismul religios a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a constituit deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar și într-un instrument folosit cu abilitate și, adesea, cu brutalitate de anumiți conducători politici pentru legitimarea publică a unor acțiuni.

Procesul de mondializare forțată, efectele colaterale ale acesteia, creșterea sărăciei și a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea enormă a decalajelor între bogăție și sărăcie, între lumea bogată și lumea săracă și cu explozia demografică au determinat populația să-și pună speranțele în miracolul credinței. Cea mai afectată populație a planetei de pe urma procesului de mondializare, îndeosebi din lupta pentru resurse, a fost și este cea care trăiește în lumea islamică. În plus, modul de viață islamic, valorile străvechi, inflexibile, respingerea acestei lumi de către civilizația occidentală, care o privește ca un fel de rezervație, s-au constituit în factori de consolidare a islamismului în dimensiunea sa fundamentalistă, exclusivistă, punitivă, agresivă. Utilizarea termenului fundamentalism pentru a desemna o atît de mare varietate de mișcări cumexistă în lumea islamică nu poate duce, în opinia lui Majid Tehranian, decît la o greșită înțelegere a mentalității musulmane”.

Această ambiguitate a termenului de fundamentalism, considerat a fi prea încărcat de presupoziții creștine și stereotipuri occidentale, îl determină pe John L. Esposito să prefere mai degrabă utilizarea unor termeni cum ar fi „activism islamic” sau „renaștere spiritual islamică” etc. Decisivă în abordarea acestor mișcări este pentru Esposito înțelegerea faptului că în țările arabe mentalitatea colonială se baza pe o teorie a modernizării în care dezvoltarea era echivalată cu o progresivă occidentalizare și secularizare a societății. Religia a ajuns să fie considerată un obstacol major în dezvoltarea socială și politică a lumii musulmane. Acesta e unul dintre motivele pentru care mișcările islamice s-au dezvoltat în țările musulmane cele mai modernizate și secularizate. În același timp, Esposito arată că modernizarea nu a dus doar la o secularizare progresivă a societății musulmane, ci și la o renaștere a islamului în aceste societăți. Activismul socio-politic și religios a fost facilitat de mijloacele de comunicare moderne ce au făcut posibilă transformarea islamului într-o mișcare națională și transnațională

Fundamentalismul religios, în lumea islamică, ține loc de naționalism introducând norme morale, civile și penale într-un stat islamic. El este deasupra națiunilor, întrucât consideră că toată lumea islamică reprezintă o entitate religioasă și etno-culturală de sine stătătoare intolerantă. De aceea, în numele legii islamice, grupările fundamentaliste au declanșat războiul sfânt, Jihad-ul. Acest război, deosebit de complex se duce prin toate mijloacele posibile și are două componente:

• realizarea și menținerea cu orice preț a unității religioase și etno-culturale a lumii islamice, în acest sens principalele acțiuni fiind îndreptate împotriva “liderilor arabi corupți” și pentru impunerea regulilor, legilor și obiceiurilor islamice;

• organizarea și desfășurarea unor ample și diversificate acțiuni împotriva Israelului și a Statele Unite ale Americii, țări pe care fundamentalismul islamic le consideră răspunzătoare pentru situația statelor arabe.

Organizațiile și grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor este să ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este că, uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul.

În lumea musulmană, Shari’a este considerată o expresie a voinței lui Allah. Aplicarea acesteia se bazează pe un set de îndatoriri a căror respectare îi face pe supușii musulmani să devină ținta favorurilor divine într-o viață viitoare. Shari’a a fost definitivată la sfârșitului secolului IX, când de altfel a și apărut sub forma unor manual elaborate de juriști islamici. În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale prin faptul că nu reprezintă doar un cod care să reglementeze relațiile dintre oameni, ci legiferează și legăturile oamenilor cu divinitatea. Strict juridic, Shari’a stabilește limitele legale ale existenței umane și are ca principale componente “legea penală” și “legea familiei”.

Conform unei alte definiții fundamentalismul este interpretarea literală a Scripturilor și respectarea strictă a preceptelor religioase, în special în cazul religiei creștine și islamice. Încercările de a stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic, și chiar folosirea acestui termen au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credința adevărată, într-un Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică și acțiuni politice. Astfel, mișcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins facțiunile armate, poziția acestor grupări schimbându-se în funcție de interesele de moment.

Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără proprietatea privată. Condamnă civilizația occidentală, considerând-o un factor de destabilizare a Islamului, dar achiziționează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau grupările islamice să devină tot mai puternice. Mișcările sunnite au purtat acțiuni militare împotriva ocupației sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America va deveni apoi dușmanul de moarte al lumii islamice. Pornind de la aceste elemente, de la aceste realități, putem considera că există două tipuri de fundamentaliști: cei care cred în mod sincer că religia le cere să facă aceste lucruri, și fanaticii sau extremiștii, care se folosesc de religie în scopuri politice. Dar nici această clasificare nu ajută foarte mult, deoarece primii devin în mod frecvent extremiști și invers, în funcție de situație și de schimbările de lider. Membrii acestor grupări aparțin tuturor categoriilor sociale și sunt situați pe diferite trepte ale ierarhiei politice. Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o putere mondială.

Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este și trebuie să rămână, potrivit concepției lor, o putere. Forța mișcărilor islamice își trage seva din credința adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluție pentru toate problemele, de la politică până la viața particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale vieții și până la modul de organizare a lumii și a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în practică numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest lucru trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violență. Reușita revoluției din Iran a încurajat tot mai mult mișcările islamice, acțiunile acestora fiind îndreptate împotriva atât a oficialităților, cât și a oamenilor simpli care se opuneau ideii unui stat islamic. Spre exemplu, numărul persoanelor ucise în confruntările dintre Israel și palestinieni, de la debutul Intifadei din 28 septembrie 2000 până în noiembrie 2001, era de 1021 persoane, dintre care 799 palestinieni și 222 evrei (conform www.terrorism.com).

În țările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul islamic, ca și naționalismul pan-arab, se constituie într-un mijloc de acces la putere. Fundamentalismul nu este doar o mișcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este deopotrivă o mișcare politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând) exclusivistă și extremistă.

De fiecare dată când vorbim de "fundamentalismul islamic", ne vin în minte automat gânduri și imagini deloc plăcute: revoluția din Iran, atentatele de la 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center din New York și asupra Pentagonului de la Washington, Osama bin Laden și Al-Qaida, atentatele comise de radicaliștii ceceni la Moscova, sau cele mai recente atentatele de la Paris și Bruxelles. În concepția celor mai mulți, de altfel, fundamentalismul are cumva aceeași semnificație cu radicalismul, extremismul religios și terorismul.

Într-adevăr, noțiunea de "fundamentalism" are o semnificație destul de generoasă, dar în contextul musulman poate conduce la interpretări greșite. Și aceasta, în primul rând, pentru că acolo a fost și este folosită vizând, între altele, un spectru larg și eterogen de guverne, indivizi și organizații. Să luăm câteva exemple: monarhia conservatoare din Arabia Saudită, Libia radical-socialistă, Iranul condus de clerici, Afganistanul talibanilor etc. Cu toate laolaltă, acestea sunt desemnate ca exemple de fundamentalism. Și totuși, noțiunea în sine nu face altceva decât să mascheze doar deosebirile care există, în realitate, între aceste țări musulmane. De pildă, Iranul și, într-o perioadă trecută, Libia și-au manifestat și încă își manifestă o atitudine antioccidentală, în vreme ce Arabia Saudită a fost aliată cu SUA. De aceea, atunci când ne referim la rolul islamului în politică, socotim că noțiunile cele mai potrivite ar fi "islam politic" și "islamism", nu "islam".

Apariția fundamentalismului reprezintă una dintre cele mai importante transformări socio-religioase ale epocii contemporane ca promotor al reântoarcerii la originile religioase ale renașterii societății.

1.2. Islam

Problema relației dintre religie, pe de o parte, și puterea politică, statul (dawia) și civilizația material, societatea musulmană (dunya), pe de altă parte, se află în centrul dezbaterilor din lumea musulmană de astăzi.

Din perspective unor occidental, problema se pune în mod cu totul diferit în islam față de creștinism, pentru că islamul acaparează toate sferele vieții politice, economice, sociale și nu permite o separare a spiritului de temporal. Din acestă perspectivă, islamul ar fi nu atât o religie a mântuirii individului, care se preocupă de destinul etern al acestuia, cât un model normativ al unei cetăți care poartă amprenta sacrului.

Replica unor autori musulmani la acest mod de a pune problema este că islamul, ca orice religie, exprimă, în același timp, aspirații eterne și nevoi practice ale oamenilor. Ca și celelalte religii monoteiste, islamul pune accent pe nemurirea sufletului, pe viața eternă. Cât privește organizarea societății în întregul ei, a comunității credincioșilor, ea se face, în principiu, pornind de la Coran și învățăturile Profetului care depășesc contingentul și tind către transcendent. Relația dintre religie și putere este raportată adesea la relația dintre Coran și modelul de cetate ideală pe care îl reprezintă Medina în vremea Profetului. Acest model se prelungește pentru unii în societatea condusă de așa-numiții califi “bine ghidați” (ar-rașidun), iar pentru șiiți, în personalitatea și opera politică a imamilor.

Din punct de vedere al instituțiilor, având în vedere că în islam nu există noțiunea de “biserică”, de organizare a sacerdoțiului, problema relației dintre religie și puterea politică se poate pune în următorii termini:

1. În ce măsură funcția de conducător al comunității reprezintă sau nu o investitură religioasă?

2. Care este aparatul reprezentativ al puterii religioase cu care puterea politică poate să întrețină relații?

În ceea ce privește prima problemă, apare clar că funcția de calif nu avea nimic sacru, la început, și că a fost sacralizată, într-o măsură, ulterior, atât prin credințele populare, cât și grație acțiunilor „savanților”. Aceștia constituie, în primul rând, aparatul reprezentativ al puterii religioase pe care se sprijină puterea, în unele epoci, și care o influențează până la a i se substitui, în altele.

În întregul ei, această problemă a relațiilor dintre religie și pătura politică se pune în mod diferit în diferite perioade ale istoriei islamului, în diferite zone ale Imperiului islamic. Diversele grupuri etnice vin în acest imperiu cu propriile lor tradiții de organizare, cu propriile lor instituții și vor, în același timp, să participe la puterea centrală, pe care o marchează cu amprenta lor specifică. Unul dintre exemplele cele mai elocvente în această privință este influența persană care se exercită asupra puterii centrale, asupra întrgii administrații a Imperiului islamic, în perioada califatului abbasid.

Începând cu secolul al XIX-lea, într-o epocă de „renaștere” pentru întreaga lume musulmană, răspunsurile variate care se dau în diferite țări islamice problemei relației dintre religie și putere pot fi încadrate în două mari curente:

1. Curentul reformist, care indiferent de denumire și protagoniști concepe orice înnoire ca posibilă numai în cadrul islamului, prin restituirea purității inițiale a acestuia;

2. Curentul laicizant, care concepe modernizarea (înțeleasă uneori, ca sinonimă cu occidentalizarea) în cadrul unui proces de separare a spiritului de temporal.

Reformismul, în toate formele sale de manifestare, proclamă necesitatea revenirii la Revelație și la modelul de cetate de la Medina și, eventual, din epoca primilor califi. Există mai multe variante ale acestei mișcări: wahabismul din Arabia Saudită, modernismul Indian, reformismul egiptean a cărui figură centrală este Muhammad Abdo (1849-1905) și altele.

În ultima vreme se vorbește tot mai mult despre „fundamentalismul” Islamic. La început, termenul de usuliyy „fundamentalist” s-a aplicat teologilor care propăvăduiau readucerea doctrinei la prototipuri, la fundamentele ei, care apoi să se extindă la întreaga mișcare politico-religioasă care cheamă la o societate în care Legea religioasă să fie respectată în toate implicațiile ei. Întruchiparea modernă a unei asemenea societăți ar fi cea instaurată în Iran de revoluția islamică.

Începuturile doctrinei jihadiștilor de astăzi pot fi găsite la gânditori care, în secolele XVIII și XIX, în Arabia și în Egipt, au lansat curente de gândire care promovau revenirea la valorile de bază ale Islamului și puneau accentul pe jihadul mare – devenirea interioară a musulmanilor. În secolul XX, adepți ai acelor curente de gândire au pus, în Egipt și în Pakistan, bazele islamismului, care îmbrățișează acțiunea politică drept o cale prin care poate fi atins obiectivul revenirii la statul ideal format de Muhammad. Islamismul, reprezentat de grupări ca Frații Musulmani, a permis apariția unor mișcări tot mai radicale. Ideologii importanți ai acestora nu sunt mulți, însă influența lor este enormă. Hassan al-Banna a fondat organizația Fraților Musulmană și a identificat sionismul ca inamic; colegul său, Sayyid Qutb, pune bazele jihadului modern și adaugă la inamici guvernele „apostate” ale lumii musulmane; o generație mai târziu, ideologia este cristalizată de Abd al-Salam Faraj – adept al lui Qutb și coleg cu Ayman al Zawahiri, actualul lider al Al Qaida – și Abdullah Azzam, „părinte al jihadului global” și mentor al lui Osama bin Laden. Jihadiștii au fost mobilizați, inițial, de cauza palestiniană și de războiul din Afghanistan, însă jihadul a fost exportat nu doar în întreaga lume musulmană, ci și în Europa și Statele Unite. Soarta acestor ideologi este, și ea, edificatoare: cinci dintre cei șase menționați mai sus au fost asasinați sau executați de propriile guverne.

În cea mai mare parte, activiștii islamiști influențează acele segmente ale publicului musulman a căror educație religioasă este precară. Faptul e tipic atât țărilor musulmane, cât și comunităților musulmane din Vest. Ca o consecință a presiunilor sociale, islamiștii tind să adopte cauze care subliniază confruntările politice și sociale, dar a căror temelie religioasă și norme sunt marginale.

Astfel, islamiștii sunt atrași de interpretările cele mai radicale ale Jihadului, după cum au fost dictate ele de Profet.

Chiar dacă fundamentalismul și terorismul sunt acceptate și manifestate doar de către o anumită parte a islamului și anume de latura sa radicală totuși acestea sunt realități care au tulburat și tulbură în continuare într-un mod foarte serios istoria lumii.

1.3. Terorism

Terorismul nu este un fenomen de dată recentă, el a însoțit toate societățile umane pe scara istoriei, de la terorismul peșterii la ciberterorism, mijloacele fiind mereu perfecționate, în funcție de treapta de civilizație la care a ajuns omenirea, esența ramânând însă aceeași: inducerea fricii, panicii, groazei și terorii.

Terorismul este poate răul cel mai mare care s-a abătut asupra lumii, este criza care la rându-i provoacă alte crize majore, este partea fanatică din noi și dintre noi. Este rezultatul puterii excesive, al răzbunării și al egocentrismului. De aceea acest fenomen este specific doar mediului uman și trebuie investigat, analizat și luat așa cum este, de pe poziții cât se poate de obiective în scopul decelării sensurilor și mecanismelor, pentru a-I determina cauzele și a-i limita efectele.

De-a lungul timpului, noțiunea de terorism a suferit unele modificări de conținut. La un moment dat in Evul Mediu, cruciații, porniți să elibereze Ierusalimul și Mormântul Sfânt din mâinile credinciosilor lui Mohamed, s-au văzut loviți de împotrivirea băștinașilor, care-i socoteau pe de o parte invadatori, iar pe de alta și necredincioși deoarece creștinii nu-l venerau pe profetul lor. Cei mai înverșunați s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe “hashihishin” (asasin), care ucideau făra scrupule, luptând până la unul, convinși că, murind pentru credința lor religioasă, vor avea parte de paradisul lui Allah. <Assassin> a devenit de atunci, prin intermediul cruciaților, care-i considerau pe musulmanii respective teroriști, un termen care a rămas ca sinonim criminalilor ce ucid cu cruzime. Tot de atunci, deși religia mahomedană interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credință sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest răsplătit prin așezarea celui ce se jertfește direct în Paradis. Așa s-au născut Intifada și Jihadul Islamic, organizatorii care stau la baza terorismului de sorginte arabă. Intifada și Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii acțiunilor teroriste asupra evreilor precum și a celor care îi susțin, indiferent de credința lor religioasă.

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex constând din manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta și a impune un anumit tip de comportament, uneori pur și simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni limită, în care omul este deopotrivă armă și victimă, călău și condamnat. Această definiție din sfera socialului poate fi întregită de psihologi și oameni politici, astfel: din punct de vedere psihologic “terorismul reprezintă o conduită agresivă, cronica, caracterizată în special prin folosirea unor mijloace psihologice persuasive, prin prelungirea în timp a aplicării sistematice a acestor mijloace, urmărind cu tenacitate distrugerea îndeosebi morală a partenerului”.

Terorismul, potrivit definiției date de Enciclopedia științelor sociale din SUA, reprezintă “o metodă prin care anumiți indivizi, acționând individual sau în grup, caută să-și realizeze obiectivele urmărite recurgând, în acest scop, la utilizarea sistematică a violenței.

Expresia “terrorism internațional” nu înseamnă nimic în termini strategic. Administrația Bush, declarând un război total terorismului, a făcut din acesta o categorie morală, definită drept răul absolute și desprinsă de orice context social, strategic sau pur și simplu politic.

Ne lovim mereu de problema definiției terorismului, dar, pentru a o rezolva, trebuie să luăm în considerare dimensiunea geostrategică mai degrabă decât pe cea juridică. Pe plan legal, putem defini terorismul drept orice atac deliberat contra unor civili nevinovați cu scopul de a face presiuni asupra unui guvern sau unei societăți; această definiție poate să servească, de pildă, ca bază pentru urmărirea indivizilor implicați. Totuși, pe planurile politic și geostrategic, o asemenea definiție este insuficientă: trebuie să se ia în considerare finalitatea terorismului. În prezent avem de-a face cu două forme de terorism: cel ce se înscrie în cadrul unei mișcări naționale (cum a fost cazul pentru Armata Republicană Irlandeză- IRA- și,în ziua de azi, ETA bască, palestinienii și cecenii) și cel ce se desfășoară într-un spațiu globalizat și deteritorializat (Al-Qaida). Primul se înscrie într-un cadru territorial precis (în general același pentru ambii protagoniști) și vizează obiective politice clar definite: un stat și un teritoriu. Terorismul este aici un mijloc și nu un scop. Violența este împărțită, chiar dacă nu se exercită în același cadru, de unde interminabila discuție asupra denumirii de “terorism de stat”. Mijloace și obiective inacceptabile nu împiedică să se acționeze în același spațiu și se luptă pentru același lucru: teritoriu, caracter național și stat. O negociere este oricând posibilă și, în plus, ea e de dorit. În schimb, terorismul transnațional, de tip Al- Qaida, vrea să atace sistemul în general: el nu are obiective concrete și crede mult mai mult în propaganda prin fapte. Aici nimic nu e negociabil, deoarece situarea e în două spații diferite.

Din punct de vedere politic, terorismul este definit ca acțiune intenționată de înfricoșare, prin amenințări de aplicare a represiunii fizice și a presiunilor psihologice asupra adversarilor politici, asupra demnitarilor, instituțiilor și chiar a statelor.

Analizând conținutul definițiilor de mai sus putem evidenția unele caracteristici comune ale acestora astfel: terorismul este un fenomen social; el se manifestă prin acțiuni violente duse de către un individ, un grup de indivizi, o organizație (militară sau nonmilitară) sau chiar de către un stat; acțiunea este violentă, ofensivă și este dusă împotriva unor ținte arbitrar alese, inoculând frica și teroarea; se urmărește obținerea unor scopuri de natură politică în principal, economică, religioasă, etnică, etc., prin impunerea voinței terorii asupra unui individ, comunități, popor, ba chiar față de o întreagă civilizație.

După părerea noastră terorismul reprezintă un fenomen social, complex, care însumează un mare număr de acțiuni violente săvârșite de unul sau mai mulți indivizi, grupuri sau chiar organizații statale, cu scopul de a atrage atenția, a pune în vedere, a înfricoșa, îndurera și înspăimânta ținte de natură umană (individ, comunități, popoare, civilizații) și a impune în acest fel un anumit tip de conduită sau pentru a obține anumite avantaje în special de natură politică.

Actele teroriste se pot clasifica după aria de acțiune în terorism intern și internațional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naționalist sau separatist (motivat de idealuri naționale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul internvizează, din punctul de vedere al inițiatorilor, intărirea statului, iar cel internațional distrugerea sau compromiterea instituțiilor statale. După cum au demonstrat actele teroriste comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul SUA, terorismul a depășit stadiul unor simple asasinate și atentate cu bombe. În prezent unele organizații teroriste au capacitatea tactic de a ucide mii de persoane dintr-o singură acțiune și de a amenința comunități întregi în timp de pace.

Pentru atingerea obiectivelor propuse, organizațiile și grupările teroriste, apelează la o mare varietate de procedee de acțiune:

1. Acțiunea directă constă în atacul deschis, armat asupra obiectivului vizat, în scopulocupării acestuia și luării de ostatici; distrugerii, capturării sau răpirii unor persoane; creării de panică, deruta și groaza în rândul personalului obiectivului sau al populației din zonă. În funcție de natura obiectivului vizat, vulnerabilitățile acestuia, posibilitățile de acțiune, scopul imediat și îndepărtat urmărit, în cadrul operațiunii directe pot fi utilizate mai multe procedee:

• Atentatul. Se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalități marcante din diferite domenii (șefi de stat și de guverne, miniștri, șefi de partide, diplomați,comandanți militari, magistrați, oameni de afaceri) care în activitatea lor au afectat interesele organizației teroriste respective. Ca modalități concrete de acțiune asupra persoanelor vizate, teroriștii au la îndemână:

– asasinatul;

– răpirea de persoane;

– sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici;

– atentatul executat prin atac armat în forță, rapid și prin surprindere;

– atentatul executat printr-un atac armat izolat;

– atacul realizat prin acțiune armată specială (atacul nominal).

• Atacul obiectivelor fixe vizează ocuparea unor obiective militare sau civile la care dacă se produc distrugeri însoțite de victime omenești sunt afectate relatiile dintre state, economia, se generează panică în rândul populației. Printre modalitățile de acțiune cele mai răspândite din cadrul acestui procedeu se numară:

– atacul simultan pe mai multe direcții care constă în desfășurarea rapidă a grupului terorist, pătrunderea acestuia în obiectiv, anihilarea dispozitivului de pază și apărare, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici, și declanșarea de negocieri pentru satisfacerea revendicărilor;

– atacul pe o direcție favorabilă, precedat de o acțiune demonstrativă pe o altă direcție;

– atacul legendat, care constă în pătrunderea în obiectiv cu o acoperire credibilă (prin folosirea unor substituiri de persoane, utilizarea unor documente sustrase sau contrafacute), urmată de sechestrarea personalului sub amenințarea armelor.

• Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este un act premeditat de capturare a unui mijloc de transport (rutier, feroviar, naval sau aeronaval) urmată de sechestrarea sau uciderea personalului tehnic și călătorilor în diverse scopuri: obținerea de fonduri, eliberarea unor membri ai organizației aflați în închisoare, crearea unei publicități deosebite a organizației prin mass media.

2. Acțiune acoperită include asasinarea unor persoane, distrugerea sau incendierea unor obiective prin folosirea unor încărcături explozive, toxice, bacteriologice sau nucleare, plasate în locuri și medii frecventate de persoanele vizate sau prin lovirea țintelor de la distanță. Dintre procedeele utilizate cel mai frecvent, mentionăm:

• expedierea sau înmânarea de obiecte explozive (plicuri, colete buchete de flori, cadouri) prin poșă sau curieri, care se pot declanșa în momentul deschiderii sau cu întarziere;

• plasarea obiectelor explozive în interiorul imobilului vizat, prin pătrunderi legendate sau cu ajutorul unor persoane corupte care-și desfășoară activitatea în locul respectiv;

• abandonarea de autovehicule pline cu exploziv în apropierea obiectivului vizat și declanșarea exploziei prin telecomandă;

• lovirea obiectivului de la distanță cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive.

3. Acțiunea indirectă (psihologică) vizează distrugerea sau slăbirea capacității de rezistență psihică a unor persoane, grupuri sau națiuni țintă. Procedeele cel mai frecvent utilizate în astfel de acțiuni sunt:

• amenințările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalități, direct sau indirect (membrilor de familie);

• lansarea de alarme false prin telefoane anonime sau prin mass media care anunță iminenta producerii unui act terorist;

• preocupări pentru procurarea și folosirea de armament chimic bacteriologic și nuclear.

Prin asocierea sa cu fundamentalismul islamic, terorismul internațional și-a lărgit considerabil spațiul de acțiune, fiind prezent oriunde pe glob, dar manifestându-se cu mai multă virulență în Asia Centrală, Peninsula Arabică, Irak, Pakistan, India, Thailanda, Indonezia, Filipine.

Terorismul este astăzi o amenințare asimetrică și atipică la adresa democrației și civilizației atât prin forțele și mijloacele întrebuințate, cât, mai ales, prin formele și procedeele subversive utilizate.

În prezent, organizațiile teroriste utilizează tot mai frecvent mijloace moderne pentru desfășurarea atacurilor. Spre exemplu, Internetul a devenit un mijloc ce facilitează organizarea și desfășurarea atentatelor teroriste. Relația dintre terorism și Internet este una de factură bivalentă. În primul rând, Internetul poate fi folosit în multiple feluri de către entitățile teroriste : propagandă/publicitate, război psihologic, strângere de fonduri, colectare de informații, recrutare și mobilizare, crearea de rețele (networking), partajarea de informații, planificare și coordonare. În al doilea rând, atât anumite persoane, cât și grupări, au încercat să atace rețelele informatice, inclusiv pe cele conectate la Internet, ajungându-se la

fenomenul cunoscut sub denumirea de cyberterorism.

Evoluția lui de la o serie de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii și violenței, adică la un adevărat război terorist asimetric, a declanșat reacția corespunzătoare a omenirii la nivel global în forma a ceea ce numim astăzi războiul antiterorist. Prin dimensiunile și formele sale de manifestare, terorismul a devenit „una din calamitățile cele mai teribile, din ce în ce mai active și mai amenințătoare ale comunității internaționale”.

Secole întregi, terorismul a fost și încă mai este privit ca infracțiune, ca exercitare extremă a violenței pentru obținerea unor efecte în stradă, în lumea interlopă, în mediile corupte. Precizările care s-au făcut ulterior cu privire la încadrarea terorismului în sistemul acțiunilor politice aduc o oarecare claritate în judecarea actelor de acest tip. Având o determinare politică, terorismul poate fi categorisit ca război asimetric și atipic. În acest caz, definiția lui Clausewitz potrivit căreia „războiul este continuarea politicii cu alte mijloace” rămâne încă valabilă, deși terorismul poate fi definit la fel de bine și ca eșec al politicii și al diplomației așa cum mai este definit azi războiul.

Terorismul este un război care se caracterizează prin: lipsa unui teatru de acțiuni anume definit, mai exact extinderea teatrului de confruntare la nivelul planetei; marea diversitate a acțiunilor, folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă; lipsa de coordonare strategică unitară; intempestivitatea; surprinderea etc.

Dacă un astfel de război există, acesta este de o cu totul altă natură decât cele pe care le cunoașteam până în prezent – cu doi adversari sau blocuri bine identificate care se înfruntă după reguli cunoscute, în mod esențial cu forțe și mijloace militare convenționale. Avem aici, pe de o parte, o coaliție (antiteroristă) care tinde puțin câte puțin să devină globală, și, pe de altă parte, indivizi, organizații sau grupări încă neidentificate cu claritate și o entitate multiformă, terorismul care acționează cu mijloace nonmilitare și după forme atipice, unele fără precedent în domeniul acțiunilor militare.

Acest tip de război este unul asimetric, fapt evidențiat de strategia forțelor și mijloacelor folosite: avioane comerciale și bombe umane dirijate împotriva unor obiective social-economice, cultural etc., asupra unor portavioane, rachete intercontinental sau avioane invizibile care, în pofida numărului lor și nivelului tehnologic, sunt mai puțin adaptate sau chiar inadecvate unui conflict asimetric de acest tip. Asimetria se manifestă și în plan ideatic, în domeniul gândirii și culturii opozanților. Astfel, în timp ce teroriștii nu au niciun fel de teamă și de remușcare față de moartea oamenilor și distrugerea unor valori ale civilizației mondiale, cei din urmă caută, dimpotrivă, să radieze moartea și violența din peisajul lor mintal.

O temă importantă este acceptarea deliberată a morții, uitând cu totul de restul lumii. Eroismul este un element principal în majoritatea scrierilor grupurilor islamice. Scopul nu e doar asigurarea succesului misiunii și acceptarea morții de către luptător, dar și dovedirea lașității inamicilor, care preferă acestă lume celei care va veni, sau care devin agenții diavolului deoarece: „ Admiră civilizația Vestului și care le beau dragostea și venerația cu apă rece”. Această temă – conceptul adevăraților credincioși versus Partidul Diavolului este tipică scrierilor acelor grupuri care cultivă spiritul „martirului” sau înfaptuiesc atentate sinucigașe.

Asocierea morții în luptă – martirul – cu „căsătoria”, este o temă care apare frecvent în testamentele lăsate în urmă de atacatorii sinucigași palestinieni și e foarte posibil să fie un element de autoconvingere înainte de operațiune, împreună cu ideea numeroaselor femei frumoase care îl așteaptă pe martir (Shahid) în paradis.

Cele 72 de fecioare, care reprezintă răsplata promisă martirilor în paradis joacă un rol important în motivarea tinerilor islamiști spre a comite operațiuni sinucigașe. Un concept răspandit în ideologia unor grupări ca: Hezbollah, Hamas, Jihadul islamic palestinian, ce reprezintă un stimul mai ales pentru atentatorii tineri și necăsătoriți.

În arena palestiniană putem regăsi oameni total devotați interpretărilor radicale islamice ale Hamas-ului și Jihadului Islamic care au îndeplinit peste o sută de operațiuni sinucigașe din aprilie 1993. Dar acești oameni trăiesc sub un regim conflictual continuu, în condiții dificile, sub influența unei îndoctrinări publice constante. În grădinițele conduse de Hamas, pe pereți, există inscripții care spun: „Copiii de grădiniță de azi sunt Shuhada (sfinții martiri) de mâine”. Inscripțiile aflate în sălile universității Al-Najah din Bablus și ale universității islamice din Gaza spun: „Israelul are bombe nucleare, noi avem bombe umane”. Puterea exemplului martirilor răspândește și în rândul populației senzația unei împuterniciri morale ca și compensare a confruntării acestuia cu un dușman superior din punct de vedere militar. În cazul palestinienilor, ca și în cazul șiiților din sudul Libanului, acest element al „martirului deliberat” (Ishtishhad) este semnifcativ. Operațiunile sinucigașe sunt considerate prestigioase de majoritatea populației iar învățații islamici le conferă legitimitate absolută.

În general, ținta terorismului religios este schimbarea majoră a societății, prin impunerea Shariei ca bază a conducerii acesteia. Deși scopul lor final este determinarea schimbării politicii unui guvern, spre deosebire de modul în care forțele armate ale statelor moderne înțeleg să desfășoare operațiunile militare, grupările teroriste își concentrează eforturile împotriva țintelor civile sau noncombatante.

Pentru grupările fundamentalist islamice, convenționalele legi ale războiului, de protejare a noncombatanților, sunt un principiu nefolositor, atâta vreme cât convingerile lor despre modul de desfășurare a conflictului sunt de inspirație „divină”, conținute de acele fatwa, emise de lideri religioși, care îndeamnă la atacarea populației civile. Prin urmare, legile internaționale sau umanitare nu au nici o influență asupra acestor teroriști. Spre deosebire de modul clasic de desfășurare a acțiunilor militare dintre două armate, terorismul religios are, în general, ca primă țintă, civilii și infrastructura civilă.

Finalitatea urmărită de către grupările teroriste fundamentalist islamice, de tipul Al-Qaeda, este subjugarea libertăților democratice și religioase unei teocrații islamice. Aceste grupări doresc înlăturarea drepturilor fundamentale ale umanității în favoarea unei dictaturi religioase islamice, iar metodele folosite sunt contrare oricărei legi internaționale.

Fenomenul terorist de sorginte fundamentalist islamică reprezintă o realitate contemporană. Fundamentalismul islamic se manifestă ca o întoarcere la credința adevărată, într-un Dumnezeu transcendental, pe de altă parte, însă, fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică și acțiuni politice. Astfel, mișcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins facțiunile armate, poziția acestor grupări schimbându-se în funcție de interesele de moment.

Analizând sursele care au contribuit la apariția terorismului contemporan putem identifica: efectele contradictorii și conflictuale ale procesului de globalizare și regionalizare, starea de haos care s-a declanșat în urma spargerii bipolarității, prezența unei mase mari de tineri musulmani în societatea occidentală și starea de alienare și disperare care se instalează în rândul acestora, efectele complexe, greu de controlat și de anticipat ale culturii de piață, recrudescența spiritului identitar extremist, starea de mizerie și de înapoiere în care se află o mare parte a lumii dar si starea conflictuala a lumii în general.

Grupările fundamentaliste islamice împărtășesc în special două idei: că politica și religia sunt inseparabile; și că legea sharia trebuie aplicată tuturor musulmanilor, de bună voie sau chiar prin folosirea forței. Mulți fundamentaliști islamici consideră că musulmanii sunt victima unei conspirații – ce-i implică pe “sioniști și imperialiști” – a cărei țintă este cucerirea teritoriilor islamului și a resurselor lui, în special a petrolului. Neânțelegerea modului de viață din societatea islamică și afirmarea public a acestei neânțelegeri, încercările de modificare a sistemului poltico-social din exterior, interferențele în sistemul funcțional al unei societăți pentru care religia este mai presus de orice pot conduce la rupture ideologice, la frustrări ale membrilor comunității, pot declanșa porniri agresive, precum și dorințe puternice de revanșă.

Amploarea unor confruntări de diverse nuanțe, cu precădere etnice și religioase, din unele state sau zone de conflict ale lumii, a generat, în ultimii ani, numeroase acte de terorism, soldate cu un număr mare de victime și distrugeri materiale importante, precum și cu menținerea și dezvoltarea la noi dimensiuni a climatului de panică, provocat premeditat prin amenințare și intimidare. Proliferarea, în continuare, a terorismului din Orientul Apropiat și Mijlociu este reliefată, în mare măsură, și de numărul tot mai mare de grupări și organizații teroriste ce au acționat sau acționează pe plan mondial.

Concluzionând cele expuse mai sus este absolut necesar să ne întrebăm care este relația dintre aceste elemente (Islam, Fundamentalism și Terorism), sau dacă noțiunea de Islam le absoarbe pe cele două sau din contra le respinge. Pentru a răspunde la această întrebare, pornind de la o serie de date privind istoricul fundamentalismului islamic, localizarea acestuia, ideologii și obiective, ne-am propus să analizăm în continuare anumite organizații fundamentaliste, mai mult sau mai puțin cunoscute.

Capitolul II: Frăția Musulmană sau Organizația Fraților Musulmani

2.1. Apariția și dezvoltarea organizației

Transformarea fundamentalismului religios în politică de mase a debutat în 1928 când un activist egiptean, Al-Banna, a format Frăția Musulmană. Această organizare politică a derapat spre terorism datorită ideologului Said Qutb. Acesta a trasat linia politică clasică a terorismului fundamentalist islamic, care se angaja în lichidarea tuturor guvernelor musulmane „corupte de ideile occidentale“ și înlocuirea acestora cu conduceri devotate aplicării stricte a „Shariei“.

Organizația Fraților Musulmani, apare în 1928 ca structură cu dominantă socială. Este o organizație ale cărei prime acțiuni se desfășoară, cu precădere, în câmpul social, la nivelul educației maselor, al instruirii tinerilor egipteni în vederea pregătirii lor pentru susținerea reformei societății. Organizația are două obiective majore: unul intern care își propune educarea maselor într-un scop explicit care ne conduce la celălalt obiectiv, cel extern: responsabilizarea egiptenilor și crearea unui front comun de respingere a ocupației coloniale engleze. Rețelele organizației cuprind în scurt timp întreg teritoriul egiptean și pătrund în toate domeniile vieții sociale ( organizația dispune de o rețea de cluburi de fotbal proprie), iar influența lui Al- Banna, fondatorul organizației, crește considerabil. Există estimări care spun că în anii ‘40, mișcarea avea peste două milioane de adepți.

„Este în natura islamului să domine, nu să fie dominat. Să-și impună legile tuturor națiunilor și să-și extindă puterea asupra întregii planete”, declara Hassan Al-Banna. Mottoul Frăției Musulmane este următorul: „ Allah e țelul nostru. Profetul e liderul nostru. Coranul e Constituția noastră. Jihadul e calea noastră. Moartea în slujba lui Allah e cea mai măreață dorință a noastră.” Frăția înființează un aparat secret în Egipt pentru a-și atinge scopurile prin mijloace violente. Acoliții lui Al-Banna fondează Oficiul Frăției din Ierusalim. Aceasta stă la originea grupării teroriste Hamas.

Anul 1936 este fundamental în orientarea Fraților Musulmani către sfera politicului: implicarea lor în cauza palestiniană le conferă dimensiune panislamică, anticipând evoluția ulterioară a Mișcării. În 1936, Al- Banna declanșează o campanie de strângere de fonduri pentru susținerea Înaltului Comitet Arab din Palestina și a acțiunilor greviste ale palestinienilor care debutează în același an. Angajarea politică a Fraților Musulmani (participarea financiară și fizică în evenimentele din Palestina) schimbă perspectiva asupra lor pe plan intern și extern. În 1941, în urma discursului rostit în timul unei conferințe la Damanhur, în care atacă cu virulență politica britanică în Egipt și Palestina, este arestat și va rămâne în în închisoare o lună de zile. Este considerat începutul prigoanei la care vor fi supuși Frații Musulmani din acest moment. În același an, Al-Banna renunță să candideze la alegerile parlamentare, la cererea primului ministru de atunci, care se temea de popularitatea în creștere a lui Al-Banna.

În anul 1944, Frăția Musulmană se transformă în partid politic. Populația vede această schimbare ca o trădare a scopurilor inițiale ale organizației. Ca răspuns la aceste nemulțumiri, Al-Banna, explică faptul că nu trebuie să existe o divizare a domeniului religios și a celui politic, Islamul nu cunoaște o astfel de divizare a structurilor unui stat, și că o organizație religioasă islamistă trebuie să se implice în toate domeniile vieții.

În 1948, la cererea puterilor occidentale implicate în zona Orientului Mijlociu ( Anglia, Franța și SUA) înaintată guvernului egiptean prin intermediul ambasadei britanice la Cairo, Organizația Fraților Musulmani este interzisă. În 1949, liderul mișcării, Hasan al-Banna este ucis la Cairo, din ordinul primului ministru egiptean Abdel Hadi.

Membrii Frăției fug din Egipt, mulți dintre ei ajung în Arabia Saudită, în timp ce alții se mută în Vest. În acest fel, Frăția Musulmană se răspândește pe tot globul- în tot Orientul Mijlociu, în Africa, Europa și SUA. Odată răspândiți, membrii Frăției încep să organizeze activități islamice, care cu timpul s-au intensificat.

Fratia a participat in mod activ la sustinerea loviturii de stat militare din 1952, iar presedintele Anwar Sadat a fost pentru o vreme omul de legatura intre armata si organizatie. Pe de alta parte, grupul islamic a fost acuzat de o tentativa de asasinat la adresa presedintelui Gamal Abdul Nasser in 1954 si mii de membri au fost arestati si inchisi in inchisori.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Frăția Musulmană a avut legături cu Germania Nazistă, pentru care a executat mai multe acțiuni de sabotaj împotriva unor obiective britanice din Orientul Mijlociu.

Confruntările repetate cu autoritățile egiptene au dus în timp la radicalizarea mișcării, mai ales sub influența scrierilor lui Sayyid Qutb, care a promovat jihadul și ale cărui mesaje au reprezentat o sursa de inspirație pentru multe grupuri teroriste, inclusiv Al Quaeda, conform BBC.

În anii ’80, Frăția Musulmană a încercat să revină în lumea politicii, promovând membri în postura de candidați independenți pentru alegeri. În anul 2005, organizația a reușit să obțină aproximativ 20% din locurile din parlament, pe care le-a pierdut însă în 2008. Acest succes a determinat intensificarea represiunii împotriva grupului, sute de persoane fiind arestate și torturate de către poliția subordonată președintelui Mubarak.

Trebuie să precizăm că mesajul Fraților Musulmani nu este de tip naționalist, deși pare centrat pe Egipt, este un mesaj care își propune inocularea ideii de apartenență islamică în rândul maselor egiptene. Astfel, susține Al-Banna, sentimentul patriotic trebuie să fie deschis celui de apartenență la națiunea arabă (ansamblul țărilor a căror limbă este araba), apoi islamică, și umană, în cele din urmă. Inocularea naționalismului de tip european este cel mai mare complot al Occidentului, crede deopotrivă Hasan al-Banna.

Al-Banna se exprimă foarte clar și în chestiunea pluripartidismului, pe care îl respinge, considerându-l instrument de dezbinare folosit de rege, în asociere cu englezii. Respinge, de asemenea, influențele culturale ale occidentului, pe care le găsește dăunătoare în special la nivelul moravurilor.

Totuși, Hassan al-Banna nu neagă meritele Occidentului în dezvoltarea lumii, dar nu crede că modelul Renașterii europene se poate aplica islamului: procesul de secularizare a fost posibil în Europa, dată fiind specificitatea religiei creștine care se pretează la acest lucru, consideră liderul Fraților Musulmani, nu același lucru putându-se apune despre islam, care este societate și religie împreună. Frăția Musulmană, este o confrerire religioasă cu scop politic, structurată ca o armată și care își propune introducerea legislației islamice în toată rigoarea și puritatea ei.

2.2. Frăția Musulmană și prezența acestei organizații în SUA

În anul 2011, Orientul Mijlociu a fost cuprins de o revoluție. Aceste tulburări, aparent îndepărtate, au lăsat un gust amar, fiindcă partidul politic care a preluat puterea în Egipt în 2012 a înființat grupuri de luptă la 8000 km distanță.

De zeci de ani, Ikhwan, numită și Frăția Musulmană, operează clandestin în SUA. Influența lor se întindea din amfiteatrele universitare până la Hollywood și în media, ba chiar și în sistemul legal și la cele mai înalte niveluri din politică.

Visul lor este crearea unui stat islamic, utopia lor este ca Sharia să fie legea după care se va guverna. Strategia lor în America este folosirea libertăților democrației pentru atingerea scopurilor. Occidentalii ar trebui să știe că la islamiști e permisă minciuna, daca aceasta servește intereselor proprii.

Frăția Musulmană a contribuit la înființarea Asociației Studenților Muslmani la Universitatea din Illinois, la Urbana-Champaign. Aceasta a ajuns să aibă sute de serii la universități din toată țara.

În 1973, ASM înființează un holding financiar, Trustul Islamic Nord-American (NAIT). Acesta va controla moscheile americane, proprietățile islamice și centrele islamice din toată țara. MSA creează de asemenea Societatea Islamică din America de Nord, (ISNA) în Plainfield, Indiana. În toate aceste centre, controlate de Frăția Musulmană existau bannere mari cu următoarele mesaje: „Moarte Israelului! Moarte Americii!”

În anii 80, FBI a condus o investigație referitoare la finanțele Frăției Musulmane, în urma căreia s-a constatat că banii pentru finanțarea organizației veneau din țări ca Iran, Arabia Saudită, Libia, Afganistan, Egipt, Kuweit, Malaysia, Pakistan. Aceste țări musulmane trimeteau bani prin transfer telegrafic către Statele Unite, pentru NAIT (Trustul Islamic Nord-American). Trustul Islamic Nord-American, servea drept holding financiar grupărilor legate de Frăția Musulmană, inclusiv ISNA (Societatea Islamică din America de Nord). Principala sursă de finanțare provenea din Arabia Saudită și din alte țări musulmane, fiind vorba de milioane de dolari, care veneau către NAIT pentru a fi distribuite ulterior persoanelor și organizațiilor, și pentru achiziționarea diverselor proprietăți.

Frăția Musulmană joacă un rol important prin educarea tinerilor, cărora le crează imaginea că Occidentul și Israelul reprezintă amenințări la adresa islamului.

2.3 Prezența Frăției Musulmane pe arena internațională actuală

“Faptul că islamiștii se folosesc de instrumentele democrației pentru a lupta contra ei, și o fac pe față, fără să-și ascundă intențiile, este un lucru știut. Numai conducătorii lumii civilizate par a nu observa lucrul acesta și asta pentru că se conformează tradiției.

Pe 29 decembrie 2012, Mohamed Badie – ghidul suprem al sectei islamiste egiptene “Frăția Musulmană” – spunea, cu aceeași sinceritate pe care o avea și Hitler în anii ’30, referindu-se la “țelul final” fixat de fondatorul organizației, Hasan al- Banna, în 1928: “Proiectul va începe cu crearea unui guvern solid și se va termina prin stabilirea unui califat islamic drept”.

Predecesorul lui la conducerea organizației, Muhammed Mahdi Akef, vorbea și el la fel de deschis despre statul islamic mondial, despre imigrația musulmană în Europa și lungul drum ce trebuie parcurs până la controlul întregului continent european. El adăuga, ca să nu mai existe niciun dubiu: ”Nu există nicio autoritate islamică care să respecte libertatea și democrația”.

Khairat al-Shater – ghidul suprem adjunct al Frăției Musulmane, totodată și trezorierul ei – este cel mai puternic om dintr-o organizație care este o adevarată antrepriză internațională. Frăția Musulmană este propietara unei flote de petroliere și a unor mega lanțuri de supermarket-uri, având afaceri înfloritoare și un lobby puternic în Statele Unite, Anglia, Franța și Germania; aceasta fiind poate și una dintre cauzele sprijinului politic internațional.

Dar Khairat al-Shater nu este doar un multimilionar, un finanțist obișnuit. El este cel care a transformat Frăția într-o organizație combatantă, înființând, în 2006, o organizație de tineret puternică – în realitate o adevarată brigadă Al-Aqsa egipteană, lucru ce i-a adus, în timpul lui Mubarak, și o condamnare la închisoare.

Supranumit “Omul de Fier”, acest adevărat Stalin al Frăției și-a exprimat clar intențiile într-un important discurs ținut imediat după eliberarea din închisoare, la Alexandria, pe 21 aprilie 2011. El a spus cu subiect și predicat: “Știți cu toții că misiunea noastră principală, ca Frați musulmani, este de a întări religia lui Allah pe pământ, de a organiza viața noastră și viața poporului pe baza islamului, de a dezvolta Oumma (comunitatea islamică mondială n.a.) și civilizația sa pe baza islamului, și să convingem poporul să i se supună lui Allah pe pământ… Astfel, am învățat că trebuie început prin construirea individului musulman, a familiei musulmane, a societății musulmane, a guvernului islamic, a Statului islamic global… Fiecare persoană din societate trebuie să fie, conform islamului, un coran pe 2 picioare; acțiunile sale trebuie să fie conforme Coranului; credința sa, rugăciunea sa, obiceiurile și relațiile sale, întregul său comportament, gândurile și emoțiile trebuie să fie conform islamului dezvăluit lui Mohamed de către Allah Cel Atotputernic”.

Nici Yusuf Al-Qaradhawy, liderul spiritual al Fraților Musulmani, teologul a cărui emisiune de pe canalul tv Al Jazeera este urmarită de sute de milioane de musulmani, nu s-a lăsat mai prejos. El a declarat, imediat după ce islamiștii egipteni au ocupat peste 70% din locurile parlamentului: ”Mă gândesc că în primii 5 ani nu ar trebui să fie mâini amputate… O fază de tranziție. Aceasta va fi o perioadă în timpul căreia îi vom învăța pe oameni adevăratele legi ale Shari’a”.

Un proiect irațional? Istoria a mai consemnat proiecte ce conțineau astfel de idei – într-adevăr concepute de ideologia nazistă sau comunistă – de data aceasta ele fiind “machiate” un pic altfel, dar la fel de totalitare. Idei care au cauzat, atunci când au fost puse în aplicare, hecatombe umane apocaliptice, suferințe de neimaginat și pagube materiale incalculabile. Și pentru că iraționalul trebuie să fie, obligatoriu, rațional, aceste discursuri și declarații nu au avut niciun efect asupra “cancelariilor occidentale”, care au aflat cu satisfacție că “Islamul este soluția”! Acesta a fost sloganul la adăpostul căruia Frăția Musulmană a confiscat revoluția idealiștilor și neexperimentaților revoluționari egipteni și cu ajutorul căruia a câștigat primele alegeri libere, ocupând, împreună cu salafiștii din partidul Al-Nour, 75% din locurile parlamentului.

Alegerea ca președinte – la limită și după o falsificare masivă a votului – a lui Mohamed Morsi (“omul de paie” al lui Mohamed Badie și Khairat al-Shater) a arătat, spre bucuria “copiilor” din Occident, că povestea intitulată “Sharia iubește Democrația” este aievea.

Dar, din nefericire pentru egipteni, după alegerea lui Morsi a urmat un an de Demosharia! S-a dovedit atunci că islamul nu este soluția, el este problema! Că islamul politic nu reprezintă numai falimentul economic și social al Egiptului, dar constituie, totodată, și un atac la adresa suveranității naționale. Capitalul străin a început să se retragă, turismul s-a prăbușit – locații turistice importante de pe Valea Nilului sau de pe țărmul mării devenind pustii. Frații Musulmani, aflați atâta timp în clandestinătate sau semi-legalitate, își arătau acum adevărata față – ajunseseră doar la putere.

Prin intermediul lui Mohamed Morsi, Frăția a instaurat un regim dictatorial, declanșând prigoana împotriva adversarilor politici și a minorității creștine. Sediul partidului liberal Wadf care milita pentru armonie între musulmani și creștini, a fost incendiat de către milițiile islamiste reactivate, peste 1500 de protestatari și opozanți ai regimului fiind uciși în cursul anului de domnie a lui Morsi. A fost dezlănțuit progromul contra creștinilor (crime, răpiri, violuri, convertiri forțate, incendieri de biserici și case), sute de mii de creștini copți fiind obligați să aleagă calea exilului. Totul a culminat cu atacarea și incendierea de către islamiști a Catedralei Sfantul Marcu din Cairo. Islamo-nazismul în toată splendoarea lui!

Ziariști și oameni de cultură au fost acuzați de insultă la adresa islamului și condamnați pentru blasfemie. Demosharia funcționa ireproșabil! Fără cusur era și tăcerea “cancelariilor occidentale”. În martie 2013, Frații Musulmani și-au arătat “fața” și pe plan internațional, opunându-se adoptării unei rezoluții ONU care prevedea noi reglementări menite să combată violența față de femei și copii, deoarece aceste prevederi: “intrau în contradicție cu principiile stabilite de islam, subminând moralitatea islamică”.

Pus în fața incapacității guvernării islamiste de a răspunde aspirațiilor poporului egiptean în planul democrației și statului de drept, și ținând cont de gravele încălcări ale drepturilor omului și ale democrației, Parlamentul European s-a văzut obligat să reacționeze. Astfel, pe 14 martie, el a votat cu o majoritate zdrobitoare un proiect de rezoluție care condiționa acordarea ajutorului financiar de 5 miliarde euro (2012-2013), de implementarea reformelor democratice și respectarea drepturilor omului.

În Egipt, impulsionată de mișcarea tinerilor revoluționari, “Tamarod” – care a strâns 22 de milioane de semnături pentru demiterea lui Mohamed Morsi – opoziția politică a hotărât să se unească. Pe 30 iunie, peste 20 de milioane de egipteni (cea mai mare manifestație din istorie) au iesit în stradă cerând demisia președintelui. Acesta promisese, imediat după alegeri, că își va da demisia dacă poporul i-o va cere. N-a făcut-o, așa că, pusă în fața unor proteste populare de o amploare fără precedent, armata a fost cea care l-a demis.

Prin hotărârea luată, Abdel Fatah al-Sissi a dovedit că sloganul strigat în urmă cu 3 ani de revoluționarii egipteni – “Poporul și armata sunt o singură mână” – rămâne încă valabil. Un rol important în luarea deciziei de solidarizare a armatei egiptene cu manifestațiile populare l-a constituit și știrbirea suveranității naționale în timpul guvernării Frăției Musulmane. Dacă până la venirea la putere a Frăției, Fâșia Gaza și Hamasul erau tratate ca o problemă de securitate națională, acordul de pace încheiat cu Israelul fiind respectat cu sfințenie, Mohamed Morsi a căutat să-i legitimize pe frații palestinieni din Hamas pe plan internațional, liderii organizației teroriste devenind, spre deosebire de perioada Mubarak, niște vizitatori obișnuiți ai palatului prezidențial din Cairo. Membri Hamas au fost primii care au sărbătorit răsturnarea lui Hosni Mubarak, fiind tot primii care au celebrat victoria în alegeri a lui Mohamed Morsi.

În noiembrie 2012, în timpul ultimului conflict important dintre Israel și gruparea teroristă din Fâșie, atunci cînd Israelul se pregătea să-i dea acesteia lovitura decisivă, Morsi a sărit în ajutorul fraților din Gaza vizitându-i și întâlnindu-se cu primul ministru. A luat legatura apoi cu israelienii, oferindu-se ca mediator. A fost încheiat în cele din urmă un acord, spre satisfacția președintelui Obama.

Mohamed Morsi a dovedit astfel că este un islamist veritabil, pentru care islamul este singura naționalitate, și că Frații Musulmani nu consideră Egiptul decat o simplă provincie a viitorului Califat Mondial. Nu tot așa gândeau armata și poporul egiptean, care nu uitaseră că doar cu câteva luni înainte, în luna august, un comando jihadist venit din Gaza a atacat un post de frontieră egiptean, omorându-i pe cei 16 soldați aflați în postul Ramadanului. Capturând două transportoare blindate, jihadiștii au atacat apoi un post de frontieră israelian, dar au fost neutralizați de doua elicoptere ale armatei israeliene. A fost cel mai sângeros episod înregistrat la frontiera Sinaiului după acordul de pace israeliano-egiptean din 1979, el afectând grav onoarea armatei egiptene care vedea cum o parte importantă a Sinaiului ajunge, cu aprobarea tacită a Frăției Musulmane, sub controlul islamiștilor palestinieni.

Pentru marea majoritate a poporului egiptean, cât și pentru armata sa – care i-a acordat tot sprijinul – era clar ca interesele sectei islamiste (califatul mondial, oumma islamică și medievala Șharia) nu erau și interesele sale”.

Un moment crucial pentru Frăția Musulmană a fost scoaterea acesteia în afara legii la finele anului 2013. Decizia Guvernului de la Cairo de a declara Frăția Musulmană organizație teroristă a fost condiționată de protestele care au avut loc în vara anului 2013 la Cairo ca urmare a înlăturării de la putere a președintelui egiptean Mohamed Morsi de către armată. 1400 de oameni au murit ca urmare a acestor proteste, iar aproximativ 16 mii de simpatizanți ai lui Morsi si a Frăției Musulmane au fost arestați. Pentru a doua oară în cei peste 85 de ani de existență, organizația islamistă era din nou exclusă din viața publică din Egipt. Frăția Musulmană rămâne însă o forță la nivel mondial, care are membri activi în zeci de țări din Orientul Mijlociu, Asia Mică, Africa, Europa și America de Nord, filiala din America de Nord fiind extrem de influentă. Organizația are simpatizanți și în Rusia, unde a fost interzisă în 2003, dar și în Afganistan sau Pakistan. Aceasta are ca scop dominația mondială, lăudându-se cu milioane de membri, care își doresc un califat musulman mondial.

Chiar dacă are milioane de membri în întreaga lume, aceasta nu a ajuns încă la putere, cu toate că influențează alte mișcări. Aceasta promovează ideia unui islam simplificat, un islam radical, idei pe care le regăsim la Al-Qaida, Hamas, etc.

La ora actuală, Frăția Musulmană este vazută în Occident drept o potențială problemă: în cazul în care ar ajunge la putere, situația din Orientul Mijlociu are potențialul de a fi grav destabilizată de un nou potențial război cu Israelul.

Din Frăția Musulmană au luat naștere toate organizațiile islamice ale sec. al XX-lea, inclusiv Al-Qaida.

Capitolul III: Al-Qaida

3.1. Legiunea Islamică

Dacă Osama bin Laden a devenit, în mai puțin de 10 ani, unul dintre personajele principale ale luptei islamice internaționale, aceasta se datorează în mare parte angajării sale fără rezerve în ceea ce unii analiști sfârșesc prin a numi Legiunea Islamică- o armată considerată secretă, care nu are un statut juridic real, nici măcar o conducere centralizată, sau un sistem de finanțare unificat, cum are, de exemplu, Hezbollah, dar care are o existență internațională. Osama bin Laden și-a făcut debutul ca luptător în rândurile acestei legiuni islamice, virtuală ca organigramă și, cu toate acestea, foarte reală pe teren. Înțelegând mai bine de ce și cum s-a născut această legiune islamică, ne va fi mai ușor să înțelegem personalitatea lui Osama bin Laden și cum a putut el contribui la expansiunea acestei grupări.

Pe 27 decembrie 1979, spre stupefacția lumii occidentale, care nu mai asistase la o astfel de înfruntare directă de la afacerea din Golful Porcilor (Cuba), cu 20 de ani mai înainte, sovieticii invadaseră Afganistanul. Opinia publică se revolta, dar nimeni nu-și dă seama că, fără să vrea, Moscova tocmai i-a oferit lumii musulmane o cauză pe care islamiștii o vor sluji timp de mai multe decenii. Intrarea Armatei Roșii în Kabul a fost semnalul unei puternice campanii internaționale de recrutare a mudjahedinilor, cu toții solidari prin războiul sfânt împotriva opresorului ateu. Consecința directă a formării acestor brigăzi internaționale islamice este următoarea: sovieticii vor fi înfrânți, iar Armata Roșie va trebui să se retragă din Afganistan, lăsând în Kabul, împreună cu noul regim comunist afgan, o altă formă de haos sau de dominare tot atât de puțin favorabilă dezvoltării libertății ca și ocupația sovietică.

Între 1980 și 1990, acești voluntari, proveniți din lumea musulmană și antrenați în Pakistan (în numele anticomunismului) de către cei mai buni instructori occidentali, au fost vârful de lance al luptei de gherilă împotriva Armatei Roșii. Ei și-au câștigat numele de afgano-arabi sau afgani, nume care este respectat și astăzi în toată lumea musulmană, inclusiv în Africa de Nord, dar și la Paris și în suburbiile franceze. Pe atunci invazia sovietică era calificată derpt inacceptabilă, iar mudjahedinii, universal numiți membri ai Rezistenței sau luptători pentru libertate.

Dar istoria a făcut o cotitură, și astăzi națiunile occidentale, în frunte cu Statele Unite, îi consideră pe acești afgano-arabi ca pe cei mai ingrați dintre renegați. Pentru guvernul american nici nu se pune problema să-i ierte că au devenit teroriști, după ce au avut, aproape 10 ani, același inamic: sovieticii.

Ar fi fost greu de prevăzut în anii 80 că suniții care au format grosul forțelor arabe mobilizate împotriva armatei sovietice și care, împreună cu majoritatea statelor occidentale împărtășeau, pe punctul de a fi percepuți drept musulmani buni, o aceeași aversiune împotriva Moscovei, ar putea să facă un asemenea viraj și, în cele din urmă, să se angajeze în jihadul împotriva Occidentului. În realitate, luptătorii afgano-arabi nu au fost fideli decât intereselor lor, iar pentru America pilula este cu atât mai greu de înghițit, cu cât Washingtonul a cheltuit mult pentru a-i susține. Erau idealiști sau oportuniști acești mudjahedini cărora America le reproșează astăzi că ar avea o memorie cam scurtă sau prea puțină constanță politică. Fără îndoială, mai degrabă un amestec din cele două: atunci când situația se radicaliza, idealul a fost depășit.

3.2.Mișcarea Salafistă

Musulmani radicali din ziua de astăzi se identifică drept salafi. Termenul de salafi, se referă la primele generații de musulmani, cărora profetul le-a comunicat direct mesajul coranic. Acest termen nu este folosit, însă, doar pentru a desemna extremiștii, din contra, musulmanii extremiști reprezintă o minoritate în cadrul unei mișcări vaste care include o serie de curente diferite din întreaga lume musulmană. Lucrul pe care aceste curente îl au în comun este credința că, de-a lungul secolelor, mesajul pur al islamului a fost corupt, astfel încât este necesară o întoarcere la fundamentele religiei și respingerea tuturor aspectelor de cult și drept canonic care nu au fost sprijinite sau sancționate de profetul Muhammad.

Salafismul este un curent de gândire, care promovează întoarcerea la începuturile pure ale religiei, fiind strâns legat de două mari centre unde s-a dezvoltat în mod independent și cu anumite particularități: regiunea Najd din Peninsula Arabă și Egipt.

În Najd, Muhammad ibn Abd-al-Wahhab a lansat în secolul XVIII o mișcare fundamentalistă care avea să-i poarte numele, wahhabiți, deși adepții acestei mișcări se recomandă mai degrabă cu termenul de salafi.

Doctrina wahhabiților este explicată într-o lucrare de popularizare conținută pe o pagină salafistă de internet, www.salafipublications.com: „Salafi este acela care se asociază cu cei despre care Profetul a spus: cei mai buni dintre oameni sunt cei din generația mea, apoi cei care vin după ei, apoi cei care vin după aceia, cu alte cuvinte, primele trei generații de musulmani”. În continuarea definiției, autorul distanțează salafismul de alte mișcări spunând, printre altele, că un salafi nu este kharijit, șiit, sufi și că nu crede în obligativitatea afilierii la una dintre cele patru mari școli de gândire sunnite. Potrivit aceleiași definiții, salafistul pune accentul pe unicitatea lui Dumnezeu, tawahid și, în consecință, face eforturi pentru a elimina orice formă de politeism din teritoriile locuite de musulmani. Nu în ultimul rând, un salafi încearcă să urmeze modelul de viață și comportament al lui Muhammad.

Dacă Abd-al-Wahhab a reacționat în principal la ceea ce el percepea drept pervertirea islamului, în Egipt salafyyia apare în primul rând ca o reacție la declinul lumii musulmane în contextul în care, în secolul XIX, aceasta devenise în mod evident inferioară Occidentului.

La începuturile sale, în timpul celei de-a doua jumătate a secolului XIX, salafismul nu era o ideologie antioccidentală. Dimpotrivă, cea care a dat naștere mișcării a fost admirația arabă pentru occidentul modernizat. Fascinate de dezvoltarea Europei, țările arabe au început să compare condițiile lor socio-economice și politice cu cele ale Europei. Această evaluare a avut un impact profund asupra crizei Imperiului Otoman. puterea politică aflată la cârma lumii arabe la acea vreme, și a stimulat marele interes față de civilizația occidentală. În lumea arabă, acest proces este cunoscut ca al-Nahda, care înseamnă, literal, “deșteptarea” sau “renașterea”. Izvorâtă din interacțiunea gânditorilor arabi cu idealurile revoluționare occidentale, al-Nahda a marcat începutul modernizării arabe, sau, mai degrabă, al unei dorințe de modernizare. În esență, lumea arabă recunoaște superioritatea socio-economică și politică a statelor parlamentare europene. Contempând realizarea vechiului continent, arabii au dorit să creeze o modernitate musulmanăîn noile state arabe provenite din dezintegrarea Imperiului Otoman, încercând totodată să depășească cultura politică occidentală. Era o epocă în care construcția statului național exercita o mare putere de seducție asupra musulmanilor progresiști.

De aceea, salafismul a încercat mereu să modernizeze lumea arabă și a văzut în Imperiul Otoman prima cauză a neputinței arabilor de a se dezvolta după modelul european. Pentru a depăși acest obstacol, doctrina salafistă le-a cerut tuturor musulmanilor să se întoarcă la puritatea religiei, la originile islamului și la învățăturile Profetului. Pe scurt, salafismul a accentuat necesitatea de a reface legătura cu propriile rădăcini ca mijloc de a forma identitatea arabă, care ar putea furniza, în schimb, energia necesară pentru a câștiga independența față de Imperiul Otoman. A fost, în mod esențial, un proces de purificare spirituală, de regenerare după secole de dominație politică și economică.

Totuși, către sfârșitul secolului XIX, trădarea puterilor europene, a căror contribuție la modernizarea lumii arabe a luat forma unei colonizări brutale, a catalizat transformarea salafismului într-o mișcare de renaștere xenofobă și puritană.

Obiectivul principal al salafismului modern este, în continuare, purificarea islamului, însă acum de contaminare cu apatia și corupția produse de colonizarea occidentală. Puterile străine europene, nu Imperiul Otoman, sunt blamate pentru declinul lumii arabe, de unde rezultă respingerea statului național și a modernității europene.

Pe acest fundal religios și filosofic, în anii ‘50, Sayyed Qutb a reformulat conceptul de unitate divină și absolută a lui Dumnezeu (Tawhid), pentru a-i da o semnificație politică distinctă. “Dumnezeu este sursa puterii”, scria Qutb din închisoarea egipteană în care-l aruncase Nasser, “nu poporul, nici partidul, nici vreo ființă umană”. această noțiune, cunoscută ca principiul guvernării lui Dumnezeu (al-hakimiyyalil-llah), proiectează islamul și expresia sa (Califatul) în mijlocul arenei politice, ale cărei granițe sunt definite strict de interpretarea învățăturilor Profetului, nu de forme moderne de guvernare acum ar fi democrația sau socialismul.

Ca atare, mesajul lui Qutb presupune ruperea totală de politica de tip occidental practicată de Nasser, și, în același timp, un îndemn de a purifica islamul de orice influență externă, fie ea sacră sau profană. Orice îndepărtare de la principiul guvernării lui Dumnezeu, spune Qutb, este un act de apostazie (riddah).

Curentul salafist, originar din Egipt respinge legislația laică și marabutismul, este într-un fel sau altul împotriva șiismul și contestă monopolul celor patru școli de gândire; ba mai mult în privința acestui aspect, mișcarea cere cu insistență dreptul interpretării individuale (ijtihad) a textelor canonice, fără a ține cont de comentariile anterioare. În plan politic, apare o adevărată obsesie pentru reconstituirea unei singure comunități islamice, umma, și restaurarea califatului care a urmat morții lui Muhammad.

„Wahhabiții îi suspectează pe salfiști că, de fapt, nu ar fi fost interesați cu adevărat de o întoarcere la fundamentele religiei. Al-Afghani și elevul său Muhammad Abdouh, celălat mare gânditor al salafiștilor, au fost acuzați că de fapt ar fi folosit doar în scop propagandistic salafyyiah și că, în realitate, agenda lor ar fi fost una anti-colonială. Este interesat de observat, însă, că descendența celor două curente se va întâlni, mult timp după fondarea lor, în Al Qaida și alte grupări militante islamiste. Vom vedea că salfyyiah va influența islamul politic – sau islamism – care, la rândul său, va ajunge la forme de militantism; succesorul lui Bin Laden, Ayman al-Zawahiri, despre care se spunea încă din timpul vieții sauditului că ar fi eminența cenușie și principalul ideolog al mișcării Al Qaida, este un produs al militantismului egiptean. Pe de altă parte, Bin Laden era wahhabi, iar aliații talibani ai Al Qaida și multe mișcări islamiste militante din Asia Centrală sunt profund influențate de wahhabism”.

Islamismul care ne interesează, cel sunnit, apare, aproape simultan, în secolul XX, în două centre din lumea musulmană: Pakistan, unde maulana Abu-Ala Mawdudi fondează Jamaat-i Islami, și (din nou) Egipt, unde Hassan al-Banna înființează Frații Musulmani. Ambele mișcări vor influența enorm militantismul islamic: Jamaat-i Islami inspiră apariția unor grupări militante în Kashmir și Afghanistan, iar organizația Fraților Musulmani va permite apariția ideologilor jihadului modern, Sayyid Qutb și Abd al-Salam Faraj. Influențele celor două grupări se și suprapun în unele cazuri, cum este cel al Hamasului: fostul conducător politic al organizației, Abdul Aziz Rantisi, îl menționa pe Abu-Ala Mawdudi drept învățatul musulman pe care îl respecta cel mai mult; același Rantisi, însă, spunea că Hamasul este o organizație similară cu Frații Musulmani, din care el însuși făcuse parte în tinerețe, iar Hassan al-Banna este citat în Carta Hamas: „Israelul va exista și va continua să existe până când islamul îl va șterge de pe fața pământului, cum a făcut cu alții înaintea sa”.

Preocupările islamiștilor nu sunt diferite de cele ale salafiștilor: „mișcările islamiste continuă două tendințe mai vechi în lumea musulmană: prima, chemarea către fundamentalism și instaurarea shariei, cea de-a doua, anti-colonialismul și anti-imperialismul care, în ziua de astăzi, a devenit anti-occidentalism. Țintele sunt aceleași – companii străine, cluburi de noapte, guverne acuzate că ar fi „marionete” ale Occidentului.”

“Islamiștii se opun statului laic întrucât cred că rolul statului „este acela de a-i ajuta pe musulmani să trăiască asemeni unor buni musulmani. Statul este un instrument, nu un scop.” Sharia este, din punctul de vedere al islamiștilor, singura sursă acceptabilă a legislației iar statul trebuie organizat pornind de la aceasta și de la caracteristicile statului ideal – cel fondat de Muhammad. Islamul trebuie să fie unica ideologie a statului islamic. Alte ideologii, modelele de organizare sau codurile de legi inspirate din cele occidentale sunt respinse. Prin raportare la califat, islamiștii contestă și legitimitatea guvernelor laice: conducătorul trebuie să fie apărătorul credinței și înlocuitorul Mesagerului lui Dumnezeu”.

3.3. Crearea Al-Qaida

Un deceniu de conflict în Afganistan, între 1979 și 1989, le-a oferit extremiștilor islamiști un loc de adunare și un teren de antrenament. În 1978, în Afganistan venise la putere un regim comunist, dar el a fost incapabil să mențină controlul pe termen lung. La sfârșitul anului 1979, Moscova a trimis armata ca să asigure că țara avea să rămână sub influența Moscovei. Reacția a fost o mișcare națională afgană de rezistență care a învins trupele sovietice.

Tinerii musulmani de pe tot cuprinsul planetei au plecat spre Afganistan pentru a se înrola ca voluntari în ceea ce ei considerau a fi un jihad, un “război sfânt” împotriva invadatorilor. Cei mai mulți dintre ei veneau din Oriental Mijlociu. Unii erau saudiți, și printre aceștia se număra și Osama Bin Laden.

În 1979, Abdullah Azzam, un palestinian membru al Fraților Musulmani, înființa un birou de recrutare numit Mktah al-Khidamat (Biroul de Servicii), cu scopul de a aduna tineri musulmani voluntari pentru frontul afgan. Unul dintre tinerii recruți era un milionar saudit, Osama bin Laden, cunoscut, ceva mai târziu, drept liderul militar-politic al grupării. În 1988, cu un an înainte de retragerea rușilor din Afganistan, bin Laden și teroriștii egipteni au format Al-Qaida. Ei au început să facă planuri. Au investit sume uriașe de bani în crearea unei infrastructuri ce urma să servească ca bază pentru Jihad, războiul sfânt împotriva guvernelor musulmane considerate renegate, a Israelului și a Statelor Unite.

Al-Qaida acționează sub mai multe denumiri: "Gruparea islamică pentru protejarea lăcașurilor sfinte", "Organizarea Mântuirii Islamice", "Rețeaua lui Osama bin Laden", "Armata Islamică de eliberare a lăcașurilor sfinte". Aceasta a fost construită și dezvoltată cu sprijinul serviciilor speciale ale SUA, Arabiei Saudite și ale Pakistanului, în scopul finanlizării și acordării suportului tehnicoorganizatoric voluntarilor islamici participanți la operațiunile militare din Afganistan împotriva trupelor sovietice.

Obiectivul principal al organizației este răsturnarea guvernelor unor state musulmane – considerate a fi corupte și eretice – și înlocuirea lor cu guverne islamice care să respecte Sharia. Al-Qaida are o atitudine profund anti-occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare dușman al Islamului. Al-Qaida reprezintă o rețea formată din mai multe organizații fundamentaliste din diverse țări. Factorul comun al tuturor acestor grupări este folosirea actelor de terorism pentru atingerea scopurilor politice. Organizația are ca obiectiv prioritar răsturnarea „guvernelor eretice” și crearea de guverne care să conducă pe baza legii islamice.

Conform Statelo Unite, al-Qaida și membrii săi își propun din 1990 drept unic țel realizarea de operațiuni antiamericane, dispunând de resursele financiare ale lui Osama bin Laden, în mai multe țări, unde acesta are sau a avut baze: Sudan, Liban și Afganistan.

Din anul 1996, organizația și-a stabilit baza în Afganistan unde are mai multe tabere de instrucție, în special în jurul orașelor Kandahar și Jalalabal și în masivul muntos Tora-Bora. În numai un an, mii de voluntari au fost antrenați în tabăra lui bin Laden din Peshawar. Cei mai mulți (peste 5.000) veneau din țara de baștină a lui bin Laden, Arabia Saudită. Alții au venit din Algeria (3.000), Egipt (2.000) sau din alte țări musulmane, cum ar fi Yemen, Pakistan și Sudan. Toți erau antrenați în folosirea armelor sofisticate, posedau un arsenal de arme performante, inclusiv rachete anti-aeriene.

Printre fidelii lui Osama bin Laden aflăm și triburile pashtune. Între acestea și liderul Al-Qaida există relații extrem de apropiate, cea de-a patra soție a sa fiind fiica liderului pashtun afgan Omar. Pashtunii formează una dintre cele mai mari societăți tribale din lume, iar terenurile lor se întind din nord-vestul Pakistanului până în vestul Afganistanului, de-o parte și de cealalta a celor 700 de kilometri de frontieră, de-a lungul unui lanț muntos dificil de străbătut, cum ar fi celebra trecătoare Khyber.

Revendicând un strămoș comun care, potrivit legendei, l-ar fi întâlnit pe Profet la Medina, în secolul al VII-lea, pashtunii din Pakistan numără 24 de triburi, subdivizate în clanuri, care țin foarte mult la teritoriile lor și la cutumele lor, marcate de un "cod al onoarei" foarte sever (pukhtunwali). Violența și cultul armelor sunt adânc înrădăcinate în cultura politică locală și, din motive de securitate, străinii și pakistanezii care nu sunt pashtuni nu au acces în aceste regiuni, cu câteva excepții. Ospitalitatea este prima regulă, iar a doua este obligația de a răzbuna o insultă sau o nedreptate. Teritoriile tribale sunt numite uneori ilaqa ghair (țări fără lege). Efectivul organizației nu este cunoscut, având o mărime variabilă, însă după unele calcule numărul persoanelor implicate în grupare se cifrează între 20-50 mii. Conform informațiilor date publicității de către forțele de coaliție, în perioada anilor 2001-2002 au fost arestați 2.400 membri ai grupării, originari din peste 70 state ale lumii.

Într-un raport secret trimis de Rusia la ONU, în martie 2001, se precizează că Osama bin Laden avea 55 de baze și peste 13.000 de luptători, aflați în întreaga lume. Bazându-se pe resursele semnificative și legăturile transnaționale ale lui bin Laden, organizația a încercat și parțial a reușit să unească grupările disparate de militanți islamiști, într-o rețea globală foarte bine coordonată. Țelul actual pentru care luptă organizația este, cel puțin la modul declarativ, constituirea unui Califat Pan-islamic în întreaga lume.

3.4 Radiografie internă a organizației

Organizată pe verticală, pe baza unor principii foarte stricte, Al-Qaida este condusă de Osama bin Laden într-un mod autoritar. Sub Osama bin Laden se află Consiliul Consultativ, numit "Majlis al Shura", și cuprinde 20-30 de membri. Consiliul este format din Ayman Al Zawahiri (alias "Doctorul", conducătorul Djihadului Islamic Egiptean, fondator al organizației, responsabil al Comitetului pentru studii islamice), Mohammad Atef (alias"Abu Hafs El Misr", alias "Egipteanul"), membru fondator alorganizației, responsabil al Comitetului Militar, desemnat succesor al lui Bin Laden în cazul morții sau dispariției acestuia, (acesta și-a pierdut viața în timpul unui bombardament american asupra orașului Kandahar, la începutul lunii noiembrie 2001. În cadrul Consiliului se mai află Abdullah Ahmed Abdullah (alias "Saleh"), veteran al războiului din Afganistan, expert în explozivi, conducător al Comitetului pentru ideologie, Anas Al Liby (alias "Nazih Al Raghie", cetățean libian, implicat în conducerea Comitetului de securitate și supraveghere și Saif Al Adel (alias "Saif"), membru al Jihadului Islamic Egiptean, fondator al Al-Qaida și component al Comitetului militar al acesteia.

Aceste lucruri ne sunt cunoscute, urmare și a faptului că serviciile de informații americane au reușit să schițeze schema de organizare și funcționare a celebrei Al-Qaida. Structura organizației este celulară, legăturile fiind adesea formate pe baza gradelor de rudenie sau de trib și pot cere unui nou recrut să omoare un număr de oameni pentru a-și dovedi loialitatea.

Patru departamente se află în subordonarea directă a Consiliului Consultativ: departamentul religios, care se ocupă de protejarea lui Bin Laden și a intereselor sale în lumea arabă; departamentul mass-media, care publică un săptămânal și realizează casetele video propagandistice; cel de finanțe, și nu în ultimul rând, departamentul militar, care se ocupă de operațiile teroriste propriu-zise. Departamentul militar cuprinde trei diviziuni, respectiv: o divizie pentru operații militare externe, pentru zone de operații, ca de exemplu, Cecenia, Bosnia și Kașmir, o altă divizie pentru operații militare interne, pentru zona de graniță Afganistan – Pakistan, precum și o divizie pentru operații teroriste.

Din analiza acestor structuri, reține în mod deosebit atenția divizia pentru operații teroriste, care deși are o structură simplă, pare a fi extrem de eficace. Se pare că această divizie ar avea în compunere și un comitet de supraveghere, responsabil, cel mai probabil, cu operațiunile de culegere de informații asupra țintelor potențiale și două grupuri, din care unul de asigurare logistică a operațiunilor și alt grup de execuție, care planifică și duce la bun sfârșit operațiunea.

Nu trebuie neglijat nici faptul că Al-Qaida are o structură și pe orizontală, dezvoltând legături cu ETA și IRA prin algerianul Hamid Aics, trezorierul lui Osama bin Laden. Al-Qaida are relații strânse cu "Jihadul Islamic Egiptean", cu unii membrii ai "Al-Gamaal al Islamyya", cu "Mișcarea Islamică a Uzbekistanului", dar și cu "Harakat-ul Mujahedin".

Din septembrie 1992 liderii organizației acordă prioritate în activitatea sa actelor de teroare, fapt ce coincide cu începerea operațiunilor militare ale ONU pe teritoriul din Somalia. Reprezentanții grupării au participat în conflictele armate din Afganistan (1992), Somalia (1992-1993), Bosniași Hertzegovina (1992-1995), Cașmir (1993), Caucazul de Nord (1995), Kosovo (1999), Asia Centrală (1999). Au realizat actele teroriste din 11.09.2001 pe teritoriul SUA, provocând criza politico-militară de amploare globală.

Gruparea dispune de armament performant, tehnică militară, mijloace de telecomunicații avansate, fixându-se tentative de experimentare a armelor de nimicire în masă cu aplicarea elementelor biologice, nucleare, radiologice, elemente toxice. Pregătirea militară a cursanților se efectuează în baza unor programe standard ideologic, fizic și militar. Pe parcursul anilor ‘90, conform datelor din surse deschise de informații, în centrele respective au studiat peste 40 mii de

rebeli.

O trăsătură specifică a grupării este planificarea detaliată și de durată a operațiunilor menite a fi realizate, ce include efectuarea acțiunilor de cercetare operativă a obiectelor, observațiile de durată (prin intermediul sistemului Web-Cam), aplicarea tehnologiilor computerizate performante (Cad-Cam) în scopul aprecierii parametrilor operațiunii etc. În scopul realizării legăturii operative pe larg se aplică posibilitățile canalelor anonime asigurate de provaideri ai sistemului Internet (Hotmail, Yahoo, Libertysurf), prin intermediul programelor e-mail, chat, bulletin board, Wap, precum și diferite mijloace netradiționale. Atenție se acordă pregătirii, traducerii în diferite limbi cu repartizarea ulterioară a ghidurilor practice cu referire la realizarea acțiunilor de partizani ("Enciclopedia Jihadului", statutele militare); planificarea și realizarea activităților cu caracter diversionist-terorist; confecționarea și utilizarea mecanismelor explozibile; realizarea măsurilor de asigurare material-tehnică și financiară a grupărilor islamice de orientare radicală (prin intermediul asistenței umanitare, acțiuni de binefacere, structuri comerciale).

Al-Qaida dispune de o rețea de centre specializate în pregătirea mercenarilor în diverse regiuni ale lumii, cum ar fi Afganistanul (55 lagăre), Bangladesh, Bosnia și Hertzegovina, Indonezia, Yemen, Pakistan, Somalia, Sudan, Cecenia (Federația Rusă). O parte considerabilă a celulelor și rezidenturilor de peste hotare activează în regim de conservare autonomă, iar în unele cazuri sub acoperirea diferitor structuri cu profil social, religios, cultural. Componența nominală a acestora este completată din mediul cetățenilor băștinași ai statelor europene convertiți la islam. În calitate de acte de acoperire sunt practicate pașapoartele falsificate și buletinele de identitate (SUA, Germania, Elveția, Canada, Bosnia și Hertzegovina, Albania, Federația Rusă, Somalia, Yemen).

Canalele de finanțare ale grupării teroriste sunt asigurate din contul creării unei infrastructuri bine dirijate, ce conțin elemente de finanțare internă și externă. Acestea includ în sine activitatea financiar-bancară; transferurile bancare prin intermediul cardurilor; traficul de ființe umane, armament, muniții; comercializarea produselor petroliere; contrabanda cu metale prețioase (aur, briliante), a stupefiantelor; acțiuni de caritate și suport umanitar etc. Printre actele teroriste săvârșite de către membrii grupării Al-Qaida, putem evidenția:

– decembrie 1992, Aden (Yemen) – aruncarea în aer a hotelului cu personal militar din SUA (22 victime);

– 1993, Langly (SUA) – bombardarea cartierului general al CIA (2 victime);

– februarie 1993, New York (SUA) – aruncarea în aer a Centrului Comercial Mondial (6 persoane decedate, peste 1.000 răniți);

– 1996, Dahran (Arabia Saudită) – aruncarea în aer a cazărmilor Forțelor Armate ale SUA (peste 500 victime);

– 1998, Kenia, Tanzania – aruncarea în aer a ambasadelor SUA (peste 800 victime);

– 2000, Sidney (Australia) – planificarea unor serii de acte teroriste la Centrala atomoelectrică în timpul Jocurilor Olimpice;

– 11 septembrie 2001, New York – deturnarea a 4 aeronave (3.547 victime);

– 2002, Karachi (Pakistan) – aruncarea în aer a automobilului staționat lângă Consulatul SUA (peste 60 victime) etc.

Actualmente, activitatea operativă a grupării s-a fixat în peste 95 de țări din Asia, Europa, statele CSI, Africa, America Latină, SUA, statele arabe.

Un aspect demn de luat în considerare este impactul atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra politicii externe și de securitate a statelor occidentale, dilema constând în adoptarea fie a unei demarcații istorice de lumea islamică, fie doar adoptarea unor măsuri de securitate anti-teroriste sporite.

Dacă occidentalilor le-a luat ceva timp pentru a înțelege natura al-Qaida, e puntru că persistau să vadă în ea o organizație teritorializată și oriental-mijlocie, atrăgând mai cu seamă arabi care se străduiesc să-i alunge pe creștini și pe evrei din Orientul Mijlociu pentru a crea acolo un dar al-islam (pământ al islamului) sub denumirea de califat.

Al-Qaida este prin esență o organizație deteritorializată și globală, relativ ruptă de mizele Orientului Mijlociu, fără implimentare politică în populațiile musulmane și recrutând în principal dintre așa-numiții born again proveniți de la marginile rețelei. Dar aceste margini nu trebuie luate în sensul socio-economic. De fapt, radicalii din al-Qaida dunt deteritorializați: țara natală, locul radicalizării și locul acțiunii sunt, în cea mai mare parte a timpului, diferite. Piloții care au lovit World Trade Center sau medicii-teroriști din Marea Britanie (iunie 2007) au parcursuri internaționaliste. E inutil să se considere Al-Qaida ca o organizație politică urmărind cucerirea și conducerea unui teritoriu. Strategia al-Qaida este dublă. Pe de o parte, ea vrea să joace direct pe terenul celor mai mari sau, mai degrabă, al celui mare, împotriva puterii americane contând nu pe răul real provcat (cost financiar, număr de morți), ci pe jocul de imagini, impactul mediatic și efectul de teroare. Pe de altă parte, ea vrea să paraziteze conflictele existente pentru a le înscrie într-o altă semnificație: cea a jihadului global contra Occidentului. Efectul de oglindă cu adepții ciocnirii civilizațiilor amplifică în mod evident impactul. De fapt, al-Qaida are nevoie de cei care o diabolizează, căci, încă o dată, recunoașterea duce la acțiunea politică. Trebuie să încetăm să mai privim lumea prin prisma al-Qaida, căci în asta constă singura sa forță reală.

3.5. Osama bin Laden

După maleficul atentat terorist din 11 septembrie 2001, politologi, sociologi, experți militari și analiști politici au scris tomuri întregi despre Osama bin Laden (Usamah bin Muhammad bin Awad bin Ladin, Usama bin Laden, Emirul, Prințul, Abu Abdallah, Hajj, Șeicul) și Al-Qaida. Materialele apărute, inclusiv în format electronic, au exacerbat mediatizarea organizației teroriste și a liderului acesteia și au creat poate cea mai mare campanie de imagine unui lider terorist.

După secole de declin ale muslmanilor, Bin Laden este considerat de mulți musulmani drept un campion al revoluției și al răzvrătirii, o persoană de dimensiuni mitologice, exercitând atracția unui David în luptă cu Goliat.

Enigma lui Osama este incontestabilă. Este erou sau ticălos, în funcție de perspectivă. Înalt, cu aspect aristocratic și priceput la vorbă, ar fi putut ajunge un important om de stat și cu siguranță ar fi avut toate șansele, dată fiind originea lui. În schimb, este inamicul public numărul 1 al lumii civilizate, un om fără conștiință sau milă, întruparea răzbunării haine. Aceasta este povestea căderii lui în abis.

Cine este Osama bin Laden?

Osama bin Laden s-a născut la Riyadh, Arabia Saudită, la 30 iulie 1957, fiind cel de-al 21-lea fiu dintr-un număr de 29 și al 43-lea născut dintre cei 53 de frați și surori.

Crescut în Hijaz, în vestul Arabiei Saudite, Osama bin Laden a urmat cursurile primare, gimnaziale și liceale la Jeddah, obținând apoi în anul 1978 licența în management și economie la Universitatea „Regele Abdul-Aziz”. Aici, a intrat în contact cu principalele tendințe ideologice islamice, împărtășite de Muhammad Qutb, fratele lui Sayyid Qutb, apreciat ca părintele spiritual al grupurilor islamice radicale, și Abdullah Azzam, ideologul Jihadulu în Afganistan și primul mentor al lui Osama bin Laden.

Osama bin Laden fusese în grațiile regelui Fahd înainte de a ajunge un fugar și un paria (I s-a ridicat cetățenia în 1994) și înainte ca întreaga sa families ă fie atent supravegheată, chiar și în străinătate.

În 1980, deja un industriaș bogat, Osama bin Laden este un supus saudit model și se străduiește să-și slujească țara așa cum au făcut-o mai înainte alți membri ai familiei. El este însărcinat de șeful serviciilor de informații saudite, prințul Turki al-Faisal, prieten al familiei, cu organizarea unei misuni pentru afgano-arabii care treceau cu sutele prin Djedda înainte de a se îndrepta spre Peshawar, în Pakistan. Acești voluntari, numiți în ziarele europene mudjahedini, veneau din toate țările arabe pentru a-i susține în luptă pe coreligionarii lor afgani oprimați de sovietici; pregătirea lor militară fusese încredințată ofițerilor egipteni de rang înalt, adeseori absolvenți ai academiilor militare occidentale, iar fondurile erau oferite cu generozitate de mai multe țări arabe și de SUA, care, conform surselor oficiale, vor consacra rezistenței afgane mai mult de 285 de milioane de dolari pe an. La cererea prințului Turki al-Faysal, Osama bin Laden era pe atunci piatra unghiulară a acestei rețele de recrutare. Dar tânărul, idealist și credincios, făcuse atunci o alegere de conștiință, nu se mulțumise doar să se supună unui ordin al monarhului saudit. Se hotărâse cu adevărat să îmbrățișeze cauza rezistenței afgane.

La puțin timp după invazia armatei sovietice în Afganistan, în 1979, Osama bin Laden a renunțat la palatul său climatizat și la prosperele sale preocupări comerciale. Rezistența afgană se organiza în munți, suscitând o simpatie internațională. Implicat fără nici o rezervă în această cruciadă anticomunistă, Osama bin Laden va găsi în curând ocazia să-și manifeste curajul și credința. Eliberarea Afganistanului devine propriul său djihad.

Mai târziu, bin Laden devine un opozant radical care cere pur și simplu abdicarea monarhului saudit pentru corupția masivă și pentru supunerea față de imperialismul american în timpul și după Războiul din Golf. Această critică nu a rămas fără urmări în Arabia Saudită unde bin Laden nu este un personaj neânsemnat. Pentru a face să circule mesajul său subversiv și pentru a se asigurade un sprijin internațional în planul lui de a-l răsturnape regele Fahd, Osama bin Laden, devenit primul dintre cruciații purificării regimului wahhabit, încearcă să-și asigure influența prin intermediul numeroaselor sale relații și a asociațiilor de cercetare și meditație.

Dacă pentru Washington și Riyadh, Osama bin Laden este un terorist și nu un disident, pentru milioane de musulmani, datorită opoziției sale deschise față de americani, evrei și rege, pe care îl taxează drept corupt, a devenit un erou de legendă și chiar un martir al luptei împotriva stricăciunii occidentale: în anumite moschei, inclusiv în Franța, este numit Usama Rebelul, mii de copii îi poartă numele, iar în multe țări musulmane este afișată o inscripție întru gloria luptătorului saudit.

Rarele portrete psihologice ale lui Osama bin Laden care circulă în lumea islamică îl descriu ca pe un om mai curând timid și laconic, cu o fire atât de serioasă, încât îi vine greu să surâdă.

Se spune că este foarte inteligent și un bun observator, având un simț ascuțit al replicii. Dar mai este descris și ca un ins ezitant și lent în luarea deciziilor și în gândire. Osama bin Laden nu este impulsiv; dacă nu se grăbește, nu o face din nesiguranță, ci pentru că îi place să-i consulte pe înțelepții Coranului (ulema), ceea ce, din motive de securitate, este uneori complicat. Această atitudine se află la originea întârzierilor care îi sunt uneori reproșate. Pentru cei care acceptă totul necondiționat, aceasta este dovada marii înțelepciuni a conducătorului lor.

Viziunea sa asupra lumii (o luptă continuă între Islam și Occident) l-a determinat să se alăture mujahedinilor din Pakistan, doar la câteva zile după invazie. La 23 de ani, Osama bin Laden organiza ceea ce numea „lupta contra diavolului comunist”care invadase Afganistanul. Guvernul saudit a susținut și a încurajat lupta împotriva ocupației sovietice din Afganistan. Sub conducerea prințului Salaman bin Abdul Aziz, guvernatorul districtului Riyad, Osama bin Laden ia parte la realizarea unor comitete pentru colectarea de fonduri, care să vină în ajutorul mujahedinilor afgani și arabi, implicați în război.

Bin Laden oferă o viziune extremistă asupra istoriei Islamului, menită să-și găsească ecouri în special în rândurile arabilor și suniților. El li se adresează fundamentaliștilor care pun distrugerea Califatului pe seama unor lideri care au abandonat calea pură a devoțiunii religioase. În repetate rânduri, bin Laden a făcut apel la adepții lui să îmbrățișeze martiriul, de vreme ce „zidurile opresiunii și ale umilinței nu pot fi dărmate decât printr-o ploaie de gloanțe”. Celor care tânjesc după sentimentul pierdut al ordinii, într-o lume mai veche și mai liniștită, el le oferă varianta “Califatului” lui, ca alternativă la incertitudinile epocii actuale. Pentru alții, oferta lui nu constă din conspirații simpliste prin care el încearcă să explice lumea lor.

De asemenea, bin Laden face frecvent referire la scriitorul egiptean Sayyid Qutb, membru al Frăției Musulmane, executat în 1966 pentru acuzația de complot împotriva guvernului de la Cairo, Qutb a amestecat învățăturile islamice cu o cunoaștere superficială a istoriei și gândirii occidentale. Trimis de guvernul egiptean să studieze în Statele Unite, la sfârșitul anilor 40, Qutb s-a întors acasă cu un profund dezgust față de societatea și cultura occidentală. Trei teme de bază izvorăsc din învățăturile lui Qutb. În primul rând, el pretinde că lumea a fost invadată de barbarie, depravare și ateism (situație pe care el o numește jahiliyya, termenul religios utilizat pentru a desemna perioada de dinaintea revelațiilor dăruite Profetului Mahomed). Qutb susține că omul nu poate să aleagă decât între adevaratul Islam și jahiliyya. În al doilea rând, el a avertizat că tot mai mulți oameni, inclusiv unii musulmani, sunt mai atrași de jahiliyya și de comfortul ei material decât de vederile lui despre Islam; prin urmare, jahiliyya ar putea triumfa asupra Islamului. În al treilea rând, din scrierile lui Qutb reiese că nu există cale de mijloc între ceea ce el a conceput ca încleștarea între Dumnezeu și Satan. Toți musulmanii trebuie așadar să ia armele și să pornească la luptă. Orice musulman care respinge ideea lui nu este decât un necredincios care merită distrus.

Bin Laden împărtășește concepțiile rigide ale lui Qutb, permițându-le adepților lui să considere chiar și asasinatele în masă împotriva civililor drept o cale de apărare justficată a credinței islamice.

Mulți americani s-au întrebat de ce îi urăsc atît, s-au ce pot face pentru a opri aceste atacuri. Bin Laden și al-Qaida au oferit răspunsuri ambelor dileme. La prima, ei au motivat că America a atacat de fapt Islamul; America este responsabilă pentru toate conflictele în care sunt implicați musulmanii. Astfel, americanii sunt făcuți vinovați atunci când israelienii se luptă cu palestinienii, când rușii se luptă cu cecenii, când indienii se luptă cu musulmanii din Kashmir sau când guvernul filipinez luptă împotriva musulmanilor din sudul țării. America este considerată răspunzătoare și pentru guvernele unor țări islamice, luate în vizor de al-Qaida ca agenții americani. Bin Laden a declarat răspicat că lupta împotriva acestor guverne nu se deosebește de lupta împotriva americanilor. Aceste acuzații au avut un ecou favorabil printre milioanele de arabi și musulmani furioși pe SUA din cauza unor probleme mergând de la cea a Irakului până la problema palestiniană și la sprijinul acordat de SUA conducătorilor care oprimă țările lor.

Nemulțumirea lui Bin Laden față de Statele Unite poate fi datorată unei anumite politici duse de americani dar, curând, ea a ajuns să fie mult mai adâncă. La a doua întrebare , anume ce ar putea America să facă, răspunsul al-Qaida este că America ar trebui să abandoneze Orientul Mijlociu, să se convertească la Islam și să termine cu imoralitatea și lipsa de credință din societatea și cultura ei. Dacă Statele Unite nu se vor supune, ei vor fi pe picior de război cu națiunea islamică, o națiune despre care liderii al-Qaida a spus că “iubește moartea mai mult decât iubiți voi viața”.

Dintre acțiunile inițiate de Osama bin Laden mai pot fi reamintite, secvențial:

• în 1980, alături de Abdallah Azzam, liderul palestinian al grupării Frații Musulmani, a organizat Maktab al-Khidamat, cunoscut și ca Biroul Serviciilor Mujahedine (Maktab Al-Khidamar) centrat pe recrutarea fundamentaliștilor islamici;

• în 1984, organizează la Peshawar Casa Susținătorilor (Bayt al-Ansar), menită să asigure primirea voluntarilor la noul jihad;

• în 1986, revendică asediul de la Jalalabad, câștigând ca și comandant al trupelor arabe împotriva trupelor sovietice, reputația unui adevărat luptător. În urma acestei bătălii, bin Laden și alți lideri islamici au ajuns la concluzia că sunt victimele unei conspirații a SUA, care vor să extermine jihadul din Afganistan și din alte regiuni.

• începând din 1986, bin Laden construiește o serie de tabere de antrenament în diferite zone ale Afganistanului;

• în 1988, înființează „Fundația” sau „Baza Al-Qaida”, concepută la începuturile sale sub forma unui birou de înregistrare a numelor mujahedinilor și de informare a familiilor celor uciși;

• în 1989, concluzia potrivit căreia SUA vor să extermine jihadul din Afganistan și din alte regiuni capătă un contur definitiv prin asasinarea lui Abdullah Azama, „nașul” jihadului afgan și a celor doi fii ai acestuia, de către C.I.A;

• după 2 august 1990, după invazia Kuweitului de către Irak, bin Laden sfătuiește Guvernul saudit să nu-și mai compromită legitimitatea islamică invitându-i pe americanii infideli în Arabia Saudită ca să apere țara;

• în a doua jumătate a anilor 1990, Guvernul saudit a decis punerea lui Osama bin Laden sub arest la domiciliu, interzicându-i orice deplasare;

• în 1991, dezavuat de regatul saudit pentru criticile manifestate față de SUA, Osama bin Laden, familia sa și adepți ai săi părăsesc țara natală, orprindu-se în Pakistan.

• în decembrie 1991, Osama bin Laden ajunge în Sudan, netezindu-și calea spre propriul său „jihad politic”. Aici organizează alături de Hassan Al-Turabi, prima Conferință a Congresului Poporului Arab Islamic, organizație politică de opoziție față de SUA. Tot aici se implică în modernizarea infrastructurii, asigurând construcția de drumuri, șosele și poduri. Firma sa de construcții, El-Hijrah for Construction and Development Ltd., deținută în comun cu Frontul Național Islamic și armata sudaneză, a fost cea care a realizat lucrările la noul aeroport din Port Sudan și la o autostradă cu o lungime de 1200 km care leagă Khartoum de Port Sudan;

• în aprilie 1994, i-a fost revocată cetățenia saudită, sub acuzația de „comportament iresponsabil”;

• în mai 1994, urmare a unor tentative de asasinat îndreptate asupra sa, bin Laden pleacă din Sudan, spre Jalalabad.

Numele lui Osama Bin Laden a fost legat de majoritatea atacurilor teroriste comise în întreaga lume. De la atacul terorist comis într-un hotel yemenit, îndecembrie 1992, soldat cu rănirea mai multor turiști, și până la atentatele de la Ryad, din noiembrie 1995, și Dhahran, în iunie 1996, soldate cu circa 30 de morți, Osama bin Laden este considerat principalul vinovat. Tentativa de asasinare a președintelui egiptean Hosni Mubarak, în Etiopia, în iunie 1995, atentatul cu bombă asupra complexului World Trade Center, în februarie 1993, soldat cu trei morți și sute de răniți, și atacul comis împotriva forțelor americane din Somalia, soldat cu sute de răniți și, nu în ultimul rând, atacul de la 11 septembrie 2001 comis asupra SUA, poartă, de asemenea, amprenta Al- Qaida.

Faptele sale nu se opresc aici:

• în august 1996, Osama Bin Laden a publicat o declarație de război împotriva SUA; Această declarație însuma aproximativ 20 de pagini, fiind intitulată “Împotriva americanilor care ocupă Locurile Sfinte, să-i expulzăm pe necredincioșii din Peninsula Arabă!”, aceasta vizând atât regimul saudit cât și guvernul american.

• în februarie 1998, a declarat dacă cineva poate ucide un soldat american, nu trebuie să piardă timpul făcând alte lucruri;

• în februarie 1998, rețeaua lui Osama Bin Laden, Frontul Islamic Mondial pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților, și-a declarat intenția de a-i ataca pe americani și pe aliații acestora, inclusiv civili, peste tot în lume;

• în mai 1998, Osama Bin Laden a declarat, în cadrul unei conferințe de presă din Afganistan, că rezultatele amenințărilor sale vor fi văzute în câteva săptămâni;

• la 11 septembrie 2001, Al-Qaida lovește America, Pentagonul, Turnurile Gemene de la WTC și Casa Albă fiind câteva dintre țintele vizate.

Atacurile de la 11 septembrie și-au propus să rănească Statele Unite în partea lor decizională. Pentagonul, Casa Albă și World Trade Center reprezintă cele trei sfere principale de acțiune politică, militară, guvernamentală și economică și cele trei căi prin care Statele Unite își fac simțită prezența de jur-împrejurul globului.

Fără să considerăm încheiată schița de portret, reamintim că Al-Qaida a sprijinit și sprijină luptătorii musulmani din Afganistan, Algeria, Bosnia, Cecenia, Eritreea, Kosovo, Pakistan, Somalia, Tadjikistan și Yemen. Această organizație pune la dispoziție nu numai baza ideologică, dar și manuale complete de instrucție, de tipul Manualului Teroristului „Isttish-Hadi” (kamikaze), furnizând, la cerere, susținere financiară și asistență tehnică.

Bin Laden este, dără îndoială, inamicul public numărul 1 al americanilor, dar nu numai atât.. A nu vedea în el decât un “bancher al djihadului” sau o “căpetenie a legiunii islamice” ar însemna să uităm că el este, înainte de toate, saudit, chiar dacă i s-a retras cetățenia și, în plus, a devenit un opozant virulent al regelui Fahd. Antiamericanismul lui nu este- conform spuselor proprii și a apropiaților săi- decât o consecință direct a ceea ce Osama bin Laden denunță ca fiind “alianța blestemată a Riyadhului cu Washingtonul în timpul Războiului din Golf”. Opoziția față de puterea saudită este un motor deosebit de puternic al comportării sale. Deslușind mai bine acest aspect al personalității lui, putem înțelege cum și de ce sauditul s-a angajat în cruciada antiamericană, pe care o consider pe deplin îndreptățită și întemeiată.

De-a lungul anilor, în mare parte din cauza supravegherii din ce în ce mai stricte a disidenților în Arabia Saudită, dar și ca urmare a fugii lui Osama bin Laden în sudan și în Afganistan, și alți rebeli saudiți aflați în exil la Londra, dintre care unii foarte apropiați lui Osama bin Laden, au devenit, în străinătate, susținători ai miliardarului hăituit. Exilații aceștia au început și ei să denunțe, în mijloacele de comunicare în masă engleze, deriva monarhiei wahhabite.

+

Marea întrebare pe care ne-o punem astăzi este dacă Osama bin Laden a fost s-au nu șeful unui imperiu islamist terrorist, s-au, dacă nu conducea un imperiu, a fost el doar un guru al unei mese de fundamentaliști extremiști? s-au cum s-a spus de-atâtea ori, bancherul terorii islamiste? Cu atât mai mult cu cât speculațiile referitoare la averea lui reală merg foarte departe.

Osama bin Laden a fost, în realitate, cu mult mai puțin decât toate astea și, în același timp, cu mult mai mult. A fost, înainte de orice, un remodelator al panislamismului, un federalizator care se ostenește să-i unească pe șiiți. A fost șeful spiritual al acestei puternice “Frății bin Laden” care până acum s-a manifestat doar prin acte sau tentative de acte teroriste. Nu a avut nici un post oficial în calitate de șef militar, ideologic sau șef reliios, dar influența lui a fost profundă și reală. Ascultându-i sau urmărindu-i declarațiile observi că Osama bin Laden n-a comandat nici un atentat, dar totdeauna s-a bucurat când americanii au fost loviți. Osama bin Laden nu a fost părintele islamului radicalist sau a terorismului, însă a adus influențe profunde acestor fenomene, devenind într-un fel sau altul model pentru organizațiile sau grupările viitoare. Poate că nu a conceput radicalismul islamic însă cu siguranță l-a definit.

Comparat cu diferite figure emblematice ale cauzei islamice contemporane, Oama bin Laden cu siguranță nu a fost o călăuză spiritual, nu a avut competența religioasă necesară și, de altfel, nici nu a revendict acest titlu. Dar, deși a respins acest lucru, din cauza imaginii lui de martir al americanilor și a peregrinărilor lui permanente, a ajuns totuși unul dintre acei șefi islamici care mobilizează întreaga înflăcărare a musulmanilor din lumea întreagă.

Capitolul IV: Hezbollah, "Partidul lui Dumnezeu"

Hezbollahul este, fără îndoială, una dintre organizațiile cele mai bine închegate ale structurilor extremiste islamice, o organizație excepțională care își exercită autoritatea asupra tuturor celorlalte mișcări din lumea musulmană. Hezbollah înseamnă „Partidul lui Dumnezeu”, iar originea cuvântului se află într-un verset din Coran: „Wa inna Hezbollah houm al ghaliboun”, adică „partizanii lui Dumnezeu vor fi învingătorii”.

La 1 februarie 1979, la Teheran, cuvintele acestea figurau pe sute de banderole, pentru a saluta întoarcerea triumfală a imamului Khomeini, după ani de exil petrecuți la Neauphle-le-Chateau, în Franța. La puțin timp după întoarcerea îndrumătorului revoluției islamice, în Iran a luat ființă Hezbollahul iranian. În numele acestei revoluții islamice, responsabilii iranieni au hotărât atunci să exporte mișcarea Hezbollah în toate țările șiite. În primăvara lui 1984, Teheranul cerea așadar integriștilor islamiști libanezi șă înființeze propriul lor Hezbollah.

Hezbollah este o organizație care aderă la ideologia lui Khomeini și care reprezintă o “umbrelă” pentru diferitele grupări radicale șiite. Organizația s-a înființat în 1982, în urma încheierii războiului Galileei și a instălării păcii în Liban, precum și ca urmare a creșterii prezenței iraniene și a influenței acesteia în zonă.

Organizația Hezbollah s-a înființat ca un organism al fundamentaliștilor șiiți condus de clerici care vedeau în adoptarea doctrinei iraniene o soluție a instabilității politice din Liban. Aceasta prevedea și folosirea terorii ca mijloc de realizare a obiectivelor politice (răsturnarea regimului creștin, instaurarea în Liban a unei Republici Islamice, supunerea Falangelor libaneze Guvernului legal, eliminarea din Liban a „practicilor imperialismului occidental”, lupta împotriva Israelului și desfășurarea de alegeri populare).

Foarte repede, acesta se va impune prin violența acțiunilor sale, destinate să golească Beirutul și Libanul de toate „satanele stăine” nemusulmanii și, mai cu seamă, creștinii, occidentalii și evreii. În vreme ce atentatele dinainte îi vizau numai pe străini, Hezbollahul generalizează teroarea, semănând spaima și în rândurile populației libaneze, care nu mai știe în ce miliții și facțiuni să se încreadă. Pe scena libaneză, Hezbollahul își va găsi specialitatea; în câteva luni, conducătorii săi pun la punct tehnica răpirii. Începând cu 1985, Hezbollahul înmulțește luările de ostatici dintre jurnaliști, diplomați sau fețe bisericești, pentru a atrage atenția mijloacelor de comunicare în masă internaționale. Și reușește. Un recensământ al efectivelor Hezbollahului ne îngăduie presupunerea că aproximativ 15 000 de persoane, inclusiv sunniți, sunt cu regularitate subvenționate de către organizație, având un nucleu dur de aproximativ 7000 de persoane, dintre care 5000 de salariați cu normă întreagă. Pe plan financiar, Hezbollahul nu depinde de nici un donator, fondurile provin din cultivarea drogurilor în Cîmpia Bekaa și din taxele percepute negustorilor, proprietarilor de restaurante sau antreprenorilor din zona sa de influență și ale căror bunuri sânt aruncate în aer dacă refuză să plătească impozitul revoluționar.

Organizația Hezbollah desfășoară o vastă campanie în scopul realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas și Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acțiunilor teroriste împotriva Israelului, dar și asupra obiectivelor acestuia din străinătate. De asemenea, organizația urmărește intensificarea activităților proprii în plan financiar, propagandistic, informativ și contrainformativ, atât pe teritoriul libanez, cât și în alte state ale lumii, unde și-a constituit puncte de sprijin.

Organizația dispune de tabere de pregătire în Liban, precum și în exteriorul țării. Se urmărește construirea unor forțe umane de încredere pentru structura militară și pentru activitatea teroristă. Liderul spiritual al mișcării din Liban este șeicul Muhammed Hussein Fadlallah, care acționează ca șef al Mujtahid – mediator al Legii Islamice în cadrul comunității șiite din Liban. Cu trecerea timpului, Hezbollah a devenit al doilea grup reprezentat la nivel local și condus de funcționari regionali.

Logistica militară a organizației, utilizată în confruntările armate din zona Orientului Mijlociu, este procurată, în principal, din Iran, Rusia, Irak si Bosnia-Herțegovina. Pe parcursul dezvoltării infrastructurii organizatorice, Hezbollah cu ajutorul Iranului și al Siriei, a început să-și extindă rețeaua militară în Ba’albeck. Milițiile sale s-au răspândit în vecinătatea șiită din sudul și vestul Beirutului și în sudul Libanului.

La 16 februarie 1985, Hezbollah și-a făcut debutul politic în lume acționând în Liban, Turcia, Arabia Saudită, Afganistan, Bahrain, Kurdistanul Irakian. Adesea este numit Jihadul Islamic, Organizația Revoluționară a Dreptății, Organizația Oprimaților.

Obiectivul său constă în crearea, în Liban, a unei republici islamice după model iranian și distrugerea tuturor influențelor nonislamice din zonă.

Ideologia organizației se bazează pe doctrina lui Khomeini, având ca obiectiv înființarea unei republici pan-islamice conduse de clerici religioși. Punctul de vedere al organizației, publicat pentru prima dată în „Platforma politică” din februarie 1985, este următorul: „Soluția problemelor din Liban este înființarea unei Republici Islamice, deoarece, numai acest tip de regim poate oferi dreptate și egalitate cetățenilor libanezi. Organizația Hezbollah este de părere că un obiectiv important este lupta împotriva „imperialismului occidental” și eradicarea acestuia din Liban. Grupul militează pentru o retragere completă a americanilor și francezilor din Liban, inclusiv a instituțiilor lor. Conflictul cu Israelul este privit ca un element de interes central. Se urmărește distrugerea completă a statului Israel și înființarea unui regim islamic, inclusiv în Ierusalim.

Hezbollahul susține că intențiile Vestului în Orientul Mijlociu se bazează în primul rând pe propriile interese, percepându-i prezența în regiune ca pe o încercare de a controla infrastructura economică a zonei.

Organizația se caracterizează prin prezența tendințelor proiraniene; promovarea politicii violente împotriva militarilor SUA și ai Israelului. În perioada anilor ‘80 membrii grupării au luat parte laconfruntările armate împotriva Israelului (de partea Frontului de Rezistență Islamică din Liban) la organizarea demonstrațiilor în masă. În calitate de semn distinctiv, membrii Partidului lui Allah poartă berete de culoare verde. Centrele de pregătire a rebelilor sunt amplasate în localitățile Baalbek, Zebdani, Yanta, precum și Iran. Actele teroriste sunt direcționate spre luarea ostaticilor din mediul elitei politice europene, a reprezentanților misiunilor diplomatice; terorismul aviatic; aruncarea în aer a obiectivelor militare din gestiunea SUA, Israelului, Franței. Conform datelor din surse deschise de informații, pe parcursul conflictului libanezoisraelian cu concursul direct al formațiunii au fost decapitați circa 250 militari israelieni. Organizația dispune de infrastructură operativă ramificată, practic, în toate regiunile lumii. Spațiul operativ al organizației include Peninsula Arabă, Africa, Europa, unele state ale CSI, Asia de sud-est.

Hezbollah a executat o serie de atacuri importante împotriva unor ținte israeliene, americane, dar și asupra acelora care aparțineau Forței Multinaționale din sudul Libanului. Nemulțumirile Hezbollahului față de Statele Unite au pornit de la sprijinul acordat de americani Israelului în timpul invaziei din 1982.

O dovadă a ideologiei radicale promovată de grup o reprezintă folosirea terorii ca mijloc de obținere a obiectivelor proprii. Hezbollah face referire la Israel (numindu-l "Micul Satan") și îl caracterizează ca fiind "străin în regiune și o amenințare la adresa Islamului și a musulmanilor".

Distrugerea Israelului și eliberarea Ierusalimului reprezintă o obligație religioasă. Organizația justifică folosirea terorii împotriva acestor inamici ca "o armă în mâinile celor slabi și subjugați împotriva unui agresor puternic". În efortul de a acționa și realiza liniile directoare ideologice, liderii grupării au constituit un plan de acțiune și au executat atacuri teroriste împotriva forțelor israeliene și a celor libaneze, invocând extremismul religios împotriva Israelului și promovarea ideologiei iraniene. Hezbollah a extins aria de conflict pe teritoriul israelian, nelimitându-se la lupta din sudul Libanului.

Odată cu semnarea înțelegerii de la ‘Ta’if (1989) și care a marcat începutul înțelegerii cu Siria, Hezbollah a fost forțat să se conformeze dictatelor siriene. Interesul Siriei de a se continua atacurile teroriste în sudul Libanului a permis organizației să-și mențină statutul pe teritoriul acestei țări și să fie singura forță militară importantă, care să nu fie încă dezarmată. Sirienii au prevenit prejudicierea capacității militare a Hezbollah de către guvernarea libaneză, sub pretextul opunerii sale în fața ocupației israeliene. În același timp, sirienii și-au întărit dictatele referitoare la organizație, în perioada în care erau interesați de calmarea situației în sudul Libanului.

Folosind nume sub acoperire, cum ar fi Jihadul Islamic, Organizația Revoluționară pentru Justiție și Rezistența Islamică, având acordul liderilor religioși, Hezbollah a executat o serie de atacuri importante împotriva unor ținte israeliene, americane și aparținând Forței Multinaționale din sudul Libanului. Mai târziu, atacurile au crescut în intensitate și au demonstrat o mai bună calificare, în special înainte de deschiderea Procesului de pace. An de an, numărul atacurilor inițiate și executate de Hezbollah a crescut, depășind câteva sute.

Suspectat de implicarea în numeroase atentate antiamericane, inclusiv în atentatele sinucigașe împotriva Ambasadei SUA și a sediilor Marinei SUA din Beirut, din octombrie 1983, precum și în atentatele împotriva clădirilor Ambasadei SUA din Beirut, din septembrie 1984, Hezbollah a fost acuzat de răpirea și deținerea de ostatici americani și occidentali în Liban. În 1991, gruparea teroristă a executat 52 de atacuri, comparativ cu 19 în 1990. În 1992 grupul a amplasat o mașină-capcană, lovind Ambasada israeliană din Buenos Aires. Doi ani mai târziu, în 1994, a inițiat un atac terorist împotriva Centrului Cultural Israelian din Buenos Aires. În același an, Hezbollah a lansat 63 de atacuri, în 1993,a lansat 158 atacuri, iar în timpul operațiunii "Accountability" organizația a executat sute de lansări de rachete Katyusha, în zona de securitate și în teritoriul israelian. În 1994, a executat 187 de atacuri împotriva trupelor israeliene și a pozițiilor acestora. S-au tras 119 focuri de artilerie, s-au detonat 31 încărcături explozive și au fost întreprinse două atacuri frontale asupra pozițiilor armatei israeliene. În 1995 a executat 344 de atacuri împotriva trupelor israeliene și a pozițiilor acestora. S-au tras 270 focuri de artilerie, s-au detonat 64 de încărcături explozive și au fost întreprinse două atacuri frontale asupra pozițiilor armatei israeliene. În toamna anului 2000, Hezbollah a capturat trei soldați israelieni de la fermele Shabaa și a răpit un civil israelian.

Din 1992, “Partidul lui Dumnezeu“ și-a făcut intrarea și pe scena politică, impunându-și vocea în parlament, ca susținător al celor oprimați. Cu toate că a reușit să stabilească echilibrul între ideologia sa și realitățile arenei politice libaneze, reputația Hezbollah în lume rămâne drept una demonică, numele său evocând scene cu ambasade arzând, "bombe umane", deturnări de avioane și răpiri.

Capitolul V: ISIS

5.1. Apariția Statului Islamic ca actor pe scena internațională

În anul 2014, într-un timp record, un nou actor, Statul Islamic, s-a impus pe scena politică irakiană, apoi siriană, creând un nou raport de forțe la scara întregului Orient Mijlociu. Mass-media occidentală a descoperit neîncrezătoare ceea ce i se părea un fel de OZN politic, o armată de jihadiști ivită de nicăieri pe care părea că nimeni nu poate să o oprească.

Cu toate acestea, semnele prevestitoare ale acestui eveniment geopolitic major au fost numeroase. Din 2003 până în 2008, în timpul ocupației americane, un război confesional între sunniți și șiiți a însângerat Irakul, un coonflict fără precedent în lunga istorie a relațiilor dintre cele două mari comunități musulmane din această țară: sute de mii de morți, în majoritate șiiți, și un proces de fragmentare și de comunitarizare teritorială al cărui simbol a rămas Bagdadul. În această metropolă cu 7 milioane de locuitori, șiiții și suniții au trăit mult timp unii lângă alții, uneori în cartiere mixte, îndeosebi în centrul orașului. Războiul confesional din anii 2000, consecință directă a războiului și ocupației americane din 2003, s-a soldat cu o purificare confesională care a golit cartiere întregi de populația lor sunnită. Cu prețul a mii de morți, milițiile șiite au reușit să-i alunge pe sunniți și să facă din Bagdad un oraș majoritar șiit, în timp ce vechile cartiere mixte aproape că dispăreau.

Un episod de la începutul anului 2014 ilustrează bine continuitatea acestei istorii irakiene. Un convoi al armatei irakiene a fost interceptat în nord de Bagdad de luptători jihadiști, probabil membri ai Statului Islamic din Irak și Levant ( numele Statului Islamic până în iunie 2014) sau având legătură cu el. Soldații au fost obligați să coboare din camioane și li s-a dat ordin să-și facă rugăciunea. Intenția era clară: se urmărea identificarea șiiților. Suniții și șiiții nu se roagă la fel . Presimțind pericolul, soldații șiiți au încercat să-și facă rugăciunea cu gestica sunnită, dar cei mai mulți s-au trădat prin greșeli care au făcut să fie identificați drept șiiți. Soldații sunniți au fost cruțați, în timp ce șiiții au fost executați.

Puterea și vizibilitatea Statului Islamic au crescut brusc odată cu extinderea ambițiilor sale politico-militare în Siria vecină, angajată și ea într-un răzvoi civil sângeros din 2012, și mai ales odată cu proclamarea califatului de către liderul organizației, Abu Bakr al-Bagdadi, pe un teritoriu aflat de o parte și de alta a graniței dintre cele două țări.

Ambiția de a forma un stat proclamată de ceea ce era doar un mic grup salafist jihadist printre altele i-a luat prin surprindere pe toți actorii locali și internaționali. Expansiunea teritorială incredibilă, realizată într-un timp record, și războiul declarat statelor din regiune și puterilor necredincioase au dat repede fenomenului o dimensiune mondială. Criza statelor, consecință a primăverilor arabe și a ocupației americane din Irak, este și criza autorităților religioase sunnite, care erau legate în mod tradițional de aceste state. Dispariția lor, într-un context general de dezintegrare a autorității religioase sunnite, a lăsat o situație de vid pe care Statul Islamic a știut să o exploateze.

Uluite de crimele și masacrele puse în scenă de Statul Islamic, țările occidentale au organizat la repezeală o mare coaliție militară la care au aderat majoritatea statelor arabe ce se simțeau amenințate (Iordania, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar). Dar slăbiciunea majoră a acestei coaliții rămâne absența unui proiect politic pentru o regiune aflată în plin proces de reașezare. Și pare evident că forța armată nu va putea singură să-i vină de hac unui dușman hotărât și cu resurse importante.

Pentru prima dată de la Primul Război Mondial, o grupare armată redesenează harta Orientului Mijlociu trasată de francezi și britanici. Purtând războaie de cucerire, Statul Islamic (IS), cunoscut anterior sub numele de Stat Islamic din Irak și Levant (al-Sham), ISIL sau ISIS, elimină granițele stabilite prin Acordul Sykes- Picot din 1916. Astăzi, steagul negru cu auriu al IS flutură deasupra unui teritoriu mai mare decât cel al Marii Britanii sau a Texasului, de la țărmul mediteaneean al Siriei până în inima Irakului, în zona tribal sunnită. De la sfârșitul lunii iunie din 2014, această regiune este cunoscută sub numele de Califat Islamic, o titulatură care încetase de a mai fi folosită odată cu dezintegrarea Imperiului Otoman sub Ataturk, în 1924.

Observatorii occidental văd în Statul Islamic, la fel ca în al- Quaida mai înainte, o organizație anacronică, preocupată să dea înapoi ceasul istoriei. Într-adevăr, refugiații sirieni și irakieni descriu guvernarea sa drept nedeosebită față de cea a regimului taliban. De când a ajuns în atenția internațională, califul și liderul ISIS Abu Bakr al-Baghdahi a fost comparat cu mollahul Omar din al-Qaida. În mod ironic, se prea poate ca această comparație să fi făcut ca serviciile secrete occidentale să-l subestimeze atât pe el, cât și puterea organizației sale. În ciuda unei abordări parcă medieval a legalității și a controlului social, ar fi greșit să consideri Statul Islamic înapoiat în chip esențial. În vreme ce lumea talibanilor se limita la școlile coranice și la cunoașterea izvorâtă din scrierile Profetului, globalizarea și tehnologia modernă au fost incubatorul Statului Islamic. Ce deosebește această organizație de alte grupuri armate precedente- inclusive acelea care acționau în timpul Războiului Rece- și ce i-a asigurat imensul succes au fost modernitatea și pragmatismul său.

Cu o retorică foarte diferită de cea a talibanilor și în ciuda tratamentului barbar aplicat adversarilor săi, Statul Islamic transmite un mesaj politic puternic, parțial pozitiv, către lumea musulmană: reântoarcerea Califatului, o nouă Epocă de aur a Islamului. Un mesaj lansat într-o perioadă în care Orientul Mijlociu este extreme de destabilizat, cu Siria și Irakul în flăcări, cu Libia pe marginea unui conflict tribal, cu un Egipt agitat, condus de armată, și cu Israelul în război din nou cu Gaza . Astfel că renașterea Califatului sub un nou calif, al-Baghdadi, li s-a părut multor sunniți nu înfiriparea unei noi grupări aramte, ci ascensiunea unei noi și promițătoare entități politice din cenușa deceniilor de război și distrugere.

Apariția Fulgerătoare a Statului Islamic în Orientul Mijlociu a provocat un fel de stupefacție atât pe scena internațională, cât și la nivelul elitelor politice regionale. Pentru prima oară un grup salafist și-a proclamat clar obiectivul de a ocupa un teritoriu geographic cu ambiția de a construe un stat.

Deși proiectul Statului Islamic era în germene în cursul anilor 2012- 2013, abia în ianuarie 2014, odată cu ocuparea Fallujahului, unul dintre cele mai mari orașe din provincia irakiană occidental Al-Anbar, acesta a început să capete formă: o mare aglomerare urbană, situată la numai 60 de kilometri vest de capital Bagdad, a scăpat atunci în mod durabil de sub controlul unui guvern care s-a dovedit incapabil s-o recucerească. Ocuparea acestui oraș a marcat o puternică ruptură simbolică.

Trebuie spus că, timp de mai multe luni, autoritățile irakiene și americane au părut să nu-și dea seama de importanța cuceririi acestui oraș. Politica struțului pe care au adoptat-o le-a făcut să dea impresia că pierderea era doar temporară și că nu avea niciun impact politic la scara întregului Irak. Dar dacă revenim la felul în care a triumfat ceea ce s-ar putea numi a doua insurecție de la Fallujah, putem deja repera un modus operandi foarte caracteristic al Statului Islamic, pe care s-a repetat în luna iunie în guvernoratele irakiene situate mai la nord, îndeosebi la Mosul. Acest mod specific de a proceda explică de ce un simplu grup salafist jihadist a reușit să se impună și să provoace o derută totală în rândurile armatei irakiene.

Ingredientele succesului inițial al Statului Islamic nu au fost de ordin militar. Statul Islamic a părut, desigur, o avangardă armată în stare să izgonească armata irakiană dintr-un număr de orașe și de teritorii, dar, contrar ce a făcut Al- Qaida în 2003 și 2004- îndeosebi la Fallujah, la Ramadi și în alte așezări din provincia Al-Anbar-, nu s-a impus populației locale ca o forță de ocupație străină sau resimțită ca atare. Strategia sa s-a bazat pe restituirea puterii locale, în fiecare dintre aceste orașe, către actorii locali. Procesul a fost extreme de rapid atât la Fallujah, cât și în celelalte mari orașe irakiene căzute în mâinile Statului Islamic în iunie 2014, îndeosebi Mosul și Tikrit. Cu câteva luni înainte, orașe siriene din valea Eufratului precum Raqqa sau Deir ez-Zor trecuseră prin aceeași experiență: a doua sau a treia zi după victorie, Statul Islamic a organizat o transmitere a puterii către șefii tribali, șefii de clan și lideri ai cartierelor care au fost investiți cu responsabilitatea administrării orașului în anumite condiții. Aceste condiții includeau între altele loialitatea exclusivă față de Statul Islamic și interdicția de a folosi alte embleme oficiale decât cele ale organizației, precum și obligația de a se supune comandamentelor jihadiste în materie de moravuri.

Locuitorii enclavelor controlate de Califat susțin că sosirea luptătorilor IS coincide cu îmbunătățirea administrării cotidiene a localităților în care trăiesc. Luptătorii IS au astupat gropile din drumuri, au organizat cantine volante pentru cei care și-au pierdut casele și au asigurat furnizarea continuă a energiei electrice. Procedând astfel, IS dovedește că înțelege oarecum că însecolul XXI, noile națiuni nu pot fi construite doar prin teroare și violență., pentru a reuși, este nevoie de consens popular.

În vreme ce din punct de vedere territorial, planul de bază este refacerea vechiului Califat al Bagdadului- o formațiune statală care se întindea, în momentul său de glorie, înainte de a fi distrus de mongoli în 1258, din capitala Irakului până în Israelul modern-, din punct de vedere politic țelul Statului Islamic este să fondeze o versiune de secol XXI a Califatului. Când a rostit primul său discurs ca nou calif, al-Baghdadi a promis că le va reda musulmanilor “ demnitatea, puterea, drepturile și controlul” din trecut, și i-a chemat pe doctori, ingineri, judecători și experți în jurisprudență islamică să i se alăture.

Mulți consideră că principalul obiectiv al Statului Islamic este să devină pentru musulmanii sunniți ceea ce este Israelul pentru evrei: un stat fondat pe teritoriul străvechi, dar revendicat astăzi, un puternic stat religios care să-i protejeze oriunde s-ar afla. Oricât ar fi de șocantă și respingătoare această comparație, ea reprezintă, cu toate acestea, vigurosul mesaj transmis tinerilor musulmani lipsiți de drepturi care trăiesc în haosul politic creat de factori perturbatori cum ar fi corupția excesivă, inegalitatea și nedreptatea din statele moderne musulmane, dictatura nemiloasă a lui Bashar al-Assad în Siria, refuzul guvernului condus de Nouri al-Maliki de a-i integra pe sunniți în structura vieții politice irakiene, punând capăt persecutării lor de către mașinăria politică de la Bagdad, eșecul înlocuirii infrastructurii socioeconomice distruse în timpul războiului și rata mare a șomajului. Ea reprezintă, de asemenea, un mesaj puternic și, în același timp seducător pentru cei care trăiesc în străinătate, pentru tinerii musulmani marginalizați în Europa ori SUA, care încearcă să se integreze într-o societate occidentală ce le oferă tinerelor generații tot mai puține oportunități. Nicio altă organizație militară nu a dovedit o asemenea înțelegere și intuiție față de politicile locale din Orientul Mijlociu și față de frustrările emigranților musulmani din toată lumea . Nicio altă grupare armată nu s-a adaptat cu atât de mult succes la factorii aparent accidentali, cum ar fi asigurarea infrastructurii socioeconomice de bază și parteneriatul cu autoritățile locale din teritoriul pe care-l controlează, în efortul său de a edifica o națiune.

Firește conducerea ISIS a studiat structura și tacticile altor grupări armate și a aplicat aceste lecții în noul context. Statul Islamic apreciază impactul propagandei fricii și a ajuns să utilizeze cu abilitate mediile de socializare pentru a transmite clipuri atrăgătoare, dar și imagini ale acțiunilor sale barbare către o audiență locală și globală. Faptul că frica este o armă mai eficientă decât prelegerile religioase este un lucru pe care al-Qaida nu a reușit să-l înțeleagă. De asemenea, Statul Islamic consideră că violența extremă vinde știrile: într-o lume supraâncărcată cu informație, ciclul mediatic de 24 de ore este avid după imagini tot mai violente, de aici abundența de fotografii și clipuri video reprezentând pedepse violente și torturi care sunt încărcate pe internet în formate care pot fi vizionate cu ușurință și pe telefoane mobile. În societatea noastră virtuală ambalarea atrăgătoare a ceea ce este de fapt un act de sadism a devenit garanția unui spectacol pe cinste.

Folosindu-se deopotrivă de violență , Sharia și propagandă pe paginile de internet, dar și de o gamă variată de programe sociale populare care-și propun să îmbunătățească condițiile de viață ale populației sunnite de pe teritoriul Califatului, IS își dovedește profund simțul practic. (se deosebește și în această privință de al-Qaida). În cazul în care această strategie reușește, comunitatea internațională va fi forțată să se confrunte cu un nou scenariu apărut în cursul istoriei terorismului și al construcției naționale. Mai precis, Statul Islamic va furniza o soluție realistă la dilema terorismului, care este ultima provocare la adresa statului modern. Adevărul este că statul modern trebuie să decidă dacă să considere actele de terorism un pericol pentru siguranța națională sau pentru lege și ordine. Până la războiul împotriva terorismului declanșat de președintele Bush, statele minimalizau terorismul, considerându-l o formă de infracțiune, adică un pericol la adresa ordinii și legalității, și-și lăsau magistrații să se ocupe de el. Chiar și când Bush a declarat că al-Qaida este un pericol pentru securitatea națională, membrii organizației au fost considerați combatanți aflați în afara legii și nu au primit niciodată statutul de inamici. De aceea, terorismul poate fi definit drept o faptă criminală care are ca obiectiv un război.
Cu toate acestea, dacă, folosindu-se de metode teroriste pentru a câștiga controlul teritorial și de reforme sociale și politice pentru a-și asigura consensul popular, Statul Islamic reușește să construiască un stat modern, unul pe care lumea să-l ia în considerare, va dovedi astfel ceea ce au profețit toate organizațiile armate: că membrii săi nu sunt infractori, ci inamici angajați într-un război asimetric pentru răsturnarea regimurilor ilegitime, tiranice și corupte.

Una dintre concluziile pe care le putem trage fără ezitare este că, din momentul atentatelor din 11 septembrie 2001, terorismul islamic a devenit mai puternic, nu mai slab- într-atât de puternic încât a intrat acum în domeniul construcției naționale-, ținând pur și simplu ritmul cu o lume aflată într-o schimbare rapidă, în care propaganda și tehnologia joacă un rol tot mai important. Nu același lucru s-ar putea spune însă și despre forțele care încearcă să-i oprească expansiunea.

5.2. Este sau nu ISIS un nou tip de terorism?

În ultimii trei ani, succesele Statului Islamic au fost fără precedent. Apelând la metode brutale, dar și la o înțelegere pătrunzătoare, acesta ar putea realiza ceea ce, istoric vorbind părea de nerealizat: reconstrucția Califatului.

Spre deosebire de trupele eterogene al-Qaida din Afganistan sau de armata sinucigașă a lui al-Zarqawi din Irak, Statul Islamic ne este descris ca o nouă specie: o organizație capabilă să genereze venituri imense, să acționeze ca o multinațională a violenței, să comande o armată vastă și modernă, și să înroleze soldați pe deplin pregătiți de luptă. Toate acestea sunt adevărate. Nu sunt adevărate însă noutatea și unicitatea trăsăturilor sale genetice.

Desigur spre deosebire de talibani sau al-Qaida, Statul Islamic administrează un buget imens, generat în parte de anexarea unor bunuri productive cum ar fi câmpurile petroliere și centralele electrice de pe teritoriul Siriei. Conform Wall Street Journal, numai exportul de petrol generează 2 milioane de dolari pe zi .

Statul Islamic depășește organizațiile armate din trecut la capitolele îndrăzneală militară, manipularea presei, programe sociale și, mai presus de orice, construcție națională. Aceste avantaje subtile în direcții de regulă ignorate de grupările armate sugerează o îmbunătățire a vechiului model de terorism, nu o mutație genetică. Adevărul este că toate aceste îmbunătățiri rezultă din capacitatea Statului Islamic de a se adapta la schimbările dramatice de după Războiul Rece.

Din cenușa războiului contra terorismului, Statul Islamic s-a constituit nu ca un nou tip de terorism, ci ca o mutație a fostei sale esențe. Succesul său derivă din convergența mai multor factori, printre care se numără existența unei lumi multipolare globalizate, stăpânirea tehnologiei de ultimă oră, pragmatismul încercării de a edifica o națiune, profunda înțelegere a psihologiei locuitorilor din Orientul Mijlociu și a emigranților musulmani, dar și umbra lungă a răspunsului occidental la atentatele din 11 septembrie 2001, care a aruncat Orientul Mijlociu într-un deceniu de război sectar.

Dacă ISIS reușește să construiască o singură națiune pe teritoriul Irakului și Siriei, amenințarea acestei realizări va depăși cu mult peisajul politic a celor două națiuni. Pentru prima dată în istoria modernă, o organizație armată va duce la îndeplinirea țelului suprem al terorismului: își va crea propriul stat din cenușa națiunilor existente, nu printr-o revoluție, așa cum s-a întâmplat în Iran, ci printr-un război tradițional de cucerire bazat pe tactici teroriste. Dacă va reuși asta, Statul Islamic va deveni noul model al terorismului.

5.3Dorința de a construi un stat. Este sau nu ISIS un stat?

În iunie 2014, Statul Islamic din Irak și Levant s-a transformat în Stat Islamic. Deși IS nu acceptă granițele, în practică ține cont în mod destul de realist de frontierele etnice și comunitare, așa cum o demonstrează, de exemplu, faptul că a renunțat să cucerească teritoriile șiit și kurd din Irak. Pe plan local, majoritatea luptătorilor pe care se sprijină sunt de origine tribală, dar trupele califatului sunt formate într-o proporție importantă din luptători străini, arabi, ceceni, originari din Asia Centrală, precum și din tineri proveniți din țările occidentale, printre care o minoritate de non-convertiți.

Chiar dacă este atestat faptul ca Statul Islamic s-a înzestrat cu o serie de funcții corespunzătoare unui rudiment de stat modern, încă nu se știe cine îi asigură conducerea reală. De fapt nimeni nu poate să afirme astăzi în mod serios că Abu Bakr al-Bagdadi este adevăratul deținător al puterii. În afară de calif, singura personalitate pe care organele de propagandă ale Statului Islamic o promovează este Abu Muhammad al-Adnani, purtătorul de cuvânt oficial al grupării.

Tot ce se știe despre organizarea concretă a Statului Islamic se bazează pe observații parțiale și ipoteze emise de cercetători, jurnaliști sau servicii de informații mai mult sau mai puțin apropiate de realitatea din teren. Nu se știe nici dacă există lupte pentru putere sau disensiuni în sânul IS, dar este clar că proclamarea califatului joacă și un rol de reprezentare simbolică a unității comenzii (după imaginea unicității divine). Până în prezent această imagine de unicitate nezduncinată pe care Statul Islamic dorește să o proiecteze a fost respectată de către diferiți protagoniști din interiorul organizației, fie că este vorba de posibile facțiuni interne sau de triburi deseori recalcitrante pe care se sprijină în Irak și în regiunea Deir ez-Zor. Așadar, unul dintre marile succese ale Statului Islamic este acela că, după toate aparențele, nu a suferit deocamdată nici o defecțiune notabilă, nici la bază, nici în ierarhia conducătoare.

În ultima perioadă tot mai multe voci susțin ipoteza înființării, înarmării și susținerii acordate acestei organizații de către guvernul american

Statul Islamic este primul stat salafist ce s-a revendicat ca atare. În cadrul acestuia nu există ministere în sens direct, însă găsim o diviziune funcțională a muncii și departamente administrative specializate. Teritoriul a fost împărțit în șapte administrații provinciale care, în mod foarte semnificativ, se întind uneori de o parte și de alta a frontierelor statelor, de la provincia Alep la provincia Kirkur.

O putere judiciară identificabilă se bazează pe numirea unor judecători religioși, cadiii, pe întreg teritoriul Statului Islamic. Acești cadii dispun de o poliție care are misiunea de a impune respectareahotărârilor luate în conformitate cu felul în care văd ei sharia. Mai există și o poliție de moravuri care are misiunea de a controla conformitatea comportamentelor cu normele dastrice ale Statului Islamic: absența amestecului bărbaților cu femeile, obligația pentru femei de a purta văl integral în spațiul public, interzicerea muzicii și a dansului, interzicerea alcoolului, etc.

Statul Islamic nu are o putere legislativă în sensul occidental al termenului. Sharia fiind considerată singura în stare să rezolve toate problemele vieții, nu este nevoie de alte legi. Majilis ash-Shura, o adunare consultativă, ține loc de puterea legislativă, dar acest organism nu se supune principiului majorității și nu are nici o legătură așadar cu un parlament de tip islamist, cum există în iran. Din motive practice, există un majlis în Irak și unul în Siria. În Irak, din el fac parte un anumit număr de predicatori și de imami de moschee de pe vremea lui Saddam Hussein, precum și șefi de trib și notabilități de clan din marile orașe.

Educația- care urmărește, binențeles înainte de toate, să formeze buni musulmani- este prezentată ca o prioritate de Statul Islamic, care insistă prin mijloacele sale de comunicare de masă și prin organele de propagandă asupra necesității redeschiderii școlilor și universităților.

Unul dintre factorii esențiali ai succesului Statului Islamic este aparatul său mediatic, în special celula de comunicare pe internet, care își zice Al-Furqan. Această celulă difuzează imagini video spectaculoase cu execuții și decapitări de dușmani și delicvenți, cu ucideri de homosexulali, cu execuții în masă și distrugerea unor locuri de cult nelegiuite, cum ar fi sanctuarele șiite, etc.

În vreme ce statul Islamic își înfricoșează audiența globală, distingându-se de talibani și de al-Qaida, el este, de asemenea, protectorul populației locale, pentru a cărei apărare nu există formă de răzbunare sau pedeapsă prea aspră.

Pentru occidentali, acestea nu sunt actele unui stat modern care caută legitimitate prin consens, ci acelea ale unei forțe militare de ocupație, ale unei armate sadice. Oricum, nu acesta este în mod necesar punctul de vedere al suniților sirieni și irakieni după decenii de haos, război, distrugeri și corupție provocate de funcționari publici, polițiști și politicieni. „Vă uitați doar la execuții”, susține un membru IS „Dar fiecare război își are execuțiile sale, trădătorii săi, spionii săi. Am organizat cantine sociale, am reconstruit școli și spitale, am refăcut rețelele de distribuție de apă și electricitate. am plătit pentru mâncare și carburant. În vreme ce ONU nu a reușit nici măcar să distribuieajutoare umanitare, noi am vaccinat copii împotriva poliomelitei. Doar că acele acțiuni sunt mai vizibile decât altele. Pentru fiecare hoț pe care-l pedepsim, voi pedepsiți sute de copii cu indiferența voastră”.

Modernitatea și pragmatismul Statului Islamic se nasc dintr-un amestec de tactici modern, abilități tehnologice și comunicaționale, propagandă psihologică, război de modă veche și tradiții tribal, cum ar fi căsătoriile aranjate între femeile din triburile Sunnite și jihadiști. Având acest fundal, este evident că Statul Islamic a depășit cu mult fostele și actualele state-fantomă în ce privește construcția națională și că ar putea reuși acolo unde toate grupările armate postbelice au eșuat: să creeze din violență pură un nou tip de stat, suficient de mare, suficient de puternic și suficient de important din punct de vedere strategic încât să atragă atenția întregii lumi.

Statul Islamic a reușit să-și atingă scopurile în multe privințe, implicând Occidentul în războiul lui. Deși inițiatorii universali ai coaliției anti-Daesh au identificat un pericol prioritar nu numai pentru statele din regiune, ci și pentru democrațiile occidentale, ei nu-și asumă intrarea în război până la capătprin trimiterea de trupe terestre. Mai rău, se sprijinăla fața locului pe parteneri care sunt coresponsabilipentru prăbușirea ordinii statale în Orientul Mijlociu: armata irakiană și kurzii astăzi; iar mâine, poate, Bashar al-Assad..

Mai presus de toate, coaliția anti-Daesh nu are de oferit absolut nicio perspectivă politică populațiilor care s-au raliat Statului Islamic sau care s-au resemnat cu dominația sa, considerându-l un rău mai mic în comparație cu regimurile opresive sub care au suferit în Irak și în Siria.

Al-Qaida nu a reușit să facă nici cel mai mic pas către nașterea Califatului și nu s-a implicat defel în construcția națională. Liderii săi erau, mai degrabă, ocupați să planifice atacuri împotriva Americii. „Al-Qaida este o organizație, iar noi suntem un stat”, explică situația un luptător al Statului Islamic care și-a dat numele de Abu Omar, într-o discuție online cu New York Times. Această afirmație sintetizează perfect rolurile diferite pe care le joacă cele două grupări armate în ochii musulmanilor și provocările distinct ridicate de fiecare în parte pe plan mondial.

Conform acestei analize, 11 septembrie a fost un pumn dat Occidentului, în vreme ce formarea Califatului este o lovitură mortal dată aliaților cheie din Orientul Mijlociu, o lovitură care amenință însăși existența unei ordini geopolitice proiectate inițial pentru beneficial Occidentului și al elitelor oligarhice prietene.

Era doar o chestiune de timp până când o oganizație armată jihadistă avea să îi provoace pe liderii Orientului Mijlociu, reformulând concepte vechi în termeni moderni. Doar o chestiune de timp până când un grup armat avea să pună pe tapet cea mai important utopia musulmană, noul Califat, propunând-o milioanelor de unniți drept un plan de acțiune realizabil, folosindu-se de instrumentele propagandei modern. În ochii multor musulmani, Statul Islamic, asemenea predecesorilor săi, nu este nimic mai mult decât produsul deceniilor de abuzuri, corupție și nedreptate, dar spre deosebire de predecesorii săi, IS s-a adaptat la un mediu geopolitic multipolar și a încercat o abordare pragmatic a locuitorilor de pe teritoriul său.

Preocuparea față de problemele interne și caracteristicile sale endogene sunt deopotrivă parte a atracției pe care o exercită Statul Islamic. La polul opus, al-Qaida a fost percepută mereu ca o putere străină, o etichetă pe care al-Baghdadi a încercat să o evite atunci când, în 2010, a schimbat numele organizației sale, al-Qaida din Irak, în cel de Statul Islamic din Irak. Al-Qaida începuse să nu mai fie primită cu brațele dechise în Orientul Mijlociu, și nu pentru că organizația era condusă de un miliardar saudit și un intellectual egiptean, amândoi străini de viața de zi cu zi a celor mai mulți musulmani, ci mai degrabă pentru că organizația a ales să-și poarte jihadul în afara Orientului Mijlociu.

Efortul de construcție națională dus de al-Baghdadi în Siria și în Irak exercită o atracție puternică, în parte grație locului unde este concentrate. Geografia a fost mereu esențială pentru Islam, atât din punc de vedere religios, cât și politic. Într-un documentar CNN, un contrabandist care transporta luptători străini peste granița de sud a Turciei, lângă Hatay, descria ce simt unii dintre acei oameni când intră în Siria. “Pentru mulți, trecerea frontierei în sine este o experiențăreligioasă. Când ajung la zid, îngenunchează și țipă, plâng de parcă tocmai ar fi întâlnit ceva mai prețios pentru ei decât propria familie Ei cred ca această țară, Siria, este locul unde urmează să aibă loc judecata lui Dumnezeu”.

Impactul cultural al vechiului Califat asupra teritoriului pe care-l contola a fost imens, astfel că și astăzi, la multe secole după dezintegrarea splendidei sale culture, există de-a lungul Orientului Mijlociu și al Africii de Nord o limbă comună. Deopotrivă, căderea Califatului a declanșat secole de cucerire și de umilință și a lăsat cicatrice adânci în identitatea și stima de sine a populației musulmane. După ce puterile europene au redesenat harta acestui teritoriu ancestral, rănile s-au redeschis. Fără încetare, încă din secolul XI, fiecare mișcare de renaștere musulmană a hrănit visul profund nostalgic de refacere a vechilor hotare ale Califatului, de parcă recompunerea sa geografică ar putea, în mod magic, să-i readucă splendoarea.

Concluzii:

În urma celor studiate, la întrebarea care este relația dintre Islam, Fundamentalism și Terorism și cum se îmbină acestea?, considerăm că răspunsul cel mai adecvat este acela că Islamul este o religie, Fundamentalismul- o doctrină, iar Terorismul o modalitate.

Islamul este o religie a milosteniei și prin urmare respinge terorismul. În Coran spre exemplu, se menționează: „Allah nu vă oprește să faceți bine acelora care nu au luptat împotriva voastră, din pricina religiei, și nu v-au alungat din căminele voastre, ba din contră, să fiți foarte buni și drepți, căci Allah îi iubește pe cei drepți”.

Crima este considerată al doilea păcat major și Profetul avertizează că, în Ziua Judecății, primele cazuri care vor fi judecate între oameni vor fi acelea de vărsare de sânge, adică de omor și rănire.

Luând în considerare cele de mai sus, precum și prevederile altor legi islamice între care incitarea la acte de terorism, distrugerea clădirilor și proprietăților, bombardarea și mutilarea oamenilor nevinovați, toate sunt acte detestabile și inacceptabile în islam și pentru musulmani. Musulmanii urmează o religie a păcii, milosteniei, iertării și marea majoritate a musulmanilor nu are de-a face cu evenimentele violente care le sunt asociate. Dacă un musulman comite vreun act de terorism, atunci se face vinovat de violarea legilor islamice.

Cu toate acestea, în prezent fundamentalismul islamic își propune „să distrugă toate statele și guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei și doctrinei islamice, tot ce nu ține cont de națiunea care-l guvernează”.

Fundamentalismul este un current, o doctrină promovată de către musulmanii radicali, care utilizează terorismul ca modalitate de îndeplinire a scopurilor politice, scopuri ce urmează a fi duse la îndeplinire aparent în numele religiei. Aceasta este și cauza principală în urma căreia apare confuzia între cei trei termini: Islam, Fundamentalism și Terorism.

Este adevărat că terorismul poate fi apanajul oricărei religii, dar putem identifica în cazul fundamentalismului islamic unele caracteristici specifice care țin de cultura și istoria lumii musulmane. Astfel tradițiile islamice, precum obligația fiecărui musulman de a purta un „război sfânt pentru apărarea islamului (jihad), împotriva infidelilor”, chiar și prin atentate sinucigașe, sunt aduse în prim plan pentru a legitima activitățile teroriste, în timp ce concepte precum toleranța, egalitatea și pluralismul, deși sunt caracteristici definitorii ale religiei islamice, sunt ignorate.

În prezent, grupările teroriste de sorginte fundamentalist islamică își arogă dreptul de a declara „război sfânt” în numele islamului, chiar dacă, la fel ca în alte religii, Coranul nu susține terorismul. Cuvântul jihad provoacă frică multor occidentali, care pun semnul egalității între acest concept și terorism.

Este adevărat că majoritatea atentatelor teroriste sunt comise de extremiști radicali, care se revendică de la islam, doar că ideile pe care le propagă ei, sau prin care își justifică acțiunile, sunt chestiuni simplificate care nu au nici o legătură cu islamul.

Pe de altă parte, islamiștii radicali, în mod deliberat, dar fals, prezintă lupta împotriva islamului radical ca o luptă împotriva tuturor musulmanilor. Aceștia susțin că nu este vorba despre un război împotriva terorismului, ci un război împotriva musulmanilor.

În 2006, un raport al serviciilor canadiene de informații spune că cel mai important factor în motivarea musulmanilor pentru a comite acte de violență este falsa afirmație că există un război împotriva Islamului.

Privind din ambele părți, observăm că responsabile de crearea acestor confuzii sunt tocmai grupările radicale, care utilizează în interesul lor aceste afirmații false câștigând cu succes din ce în ce mai mai mulți adepți în rândul musulmanilor și tot mai mulți dușmani în rândul occidentalilor.

Bibliografie:

Monografii:

Adam Robinson, Bin Laden. Dincolo de masca teroristului, (București: Grupul Editorial Corint, 2012);

Anghelescu Nadia, Introducere în Islam (București: Editura Enciclopedică, 1993);

Andreescu Anghel și Nicolae Radu, Organizațiile teroriste. Conceptualizarea terorii vs securitate europeană (București , Editura M.I.R.A., 2008);

Andreescu Anghel și Nicolae Radu, Jihadul Islamic de la Înfrângerea terorii și Războiul Sfânt la speranța libertății (București : Editura Ministerul Internelor și Reformei Administrative, 2008);

Annette Ranko, The Muslim Brotherhood and its Quest for Hegemony in Egypt (Hamburg: SpringerVS, 2012);

Arădăvoaice Gh., Iliescu D. și Niță D.L., Terorism, antiterorism, contraterorism, (București: Ed. Antet, 1997);

Atanasiu Mirela și Lucian Stăncilă, Terorismul- Răul din umbră al începutului de secol, (București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2014);

Augustus Richard Norton, Hezbollah, (Princeton: Princeton University Press, 2007);

Barna Cristina, Jihadul în Europa (București: Top Form, 2008);

Barna Cristian, Terorismul, ultima soluție?, (București: Editura Top Form, 2005);

Barry Rubin, The Muslim Brotherhood. The organization and policies of a Global Islamist Movement (New York: Palgrave Macmillan, 2010);

Bica Gh. și Burdusel M.T., Suportul financiar al terorismului international, (București: Editura Eficient, 2001);

Bodunescu Ion, Flagelul terorismului internațional, (București:Ed. Militară, 1978);

Bodunescu Ion, Dan-Romeo Bodunescu, Relații internaționale, problematici și priorități pentru mileniul III, (București: Editura Tipoalex, 2000);

Carl von Clausewitz, Despre război, (Editura Antet, 2004);

Carrie Rosefsky Wickham, The Muslim Brotherhood Evolution of an Islamist Movement (Princeton: Princeton University Press, 2007);

Comșa Corina N., De ce să înțelegem Islamul în Politici și Strategii în Gestionarea Conflictualității (București: Editura Universității Naționale de Apărare „CAROL I”, 2008);

Diaconu Dumitru Virgil, Terorismul. Repere juridice și istorice (București: Editura All Beck, 2004);

Eitan Azani, Hezbollah: The Story of the Party of God (Palagrave macmilloin);

Frunză Sandu, Fundamentalismul Religios și Noul Conflict al Ideologiilor, (Editura Limes,2003);

Greenberg Karen J, Al-Qaida now (Cambridge: Cambridge University Press, 2005);

Gunaratna Rahan, Inside Al-Qaida, ( New York: Columbia University Press, 2002);

Gerard Chaliand and Arnaud Blin, The History of Terrorism from Antiquity to Al-Qaida (Los Angeles: University of California Press, 2007);

Jaber Hala, Hezbollah. Partidul lui Dumnezeu, (Filipeștii de Târg Prahova :Editura Samizdat, 1997);

Judith Palmer, Hezbollah, The Changing Face of Terrorism, (IB Tauris);

Jacquard Roland, În numele lui Usama bin Laden. Dosarul secret al celui mai căutat terrorist din lume, (București: Grupul Editorial RAO, 2001);

Luizard Pierre-Jean, Capcana Daesh. Statul Islamic sau întoarcerea istoriei ( București: Editura Polirom, 2016);

Majid Tehranian, Islamic Fundamentalism in Iran and the Discourse of Development, în Marty E. Martin, R. Scott Appleby (eds.), Fundamentalism Observed;

Marcovitz Hal, Religious Fundamentalism (San Diego:Reference Point Press, 2010);

Mohammed Zahid, The Muslim Brotherhood and Egypt’s succession cris (London: I.B. Tauris Publisher, 2010);

Montasser Al- Zayyat, The Road to Al- Qaida (Virginia: Pluto Press, 2004);

Miron Alexandru Cristian, Cooperarea statelor în combaterea terorismului internațional și limitările doctrinare ale acesteia, Revista Terorismul Azi, vol. XVIII-XXI, an II, (2007);

Michael Weiss, Hassan Hassan, ISIS. Armata Jihadului, (București: Grupul Editorial Corint, 2016);

Napoleoni Loretta, ISIS Califatul terorii (București: Editura Corint, 2014);

Popa Eugenia Laura, Etică și moralitate în lumea islamică, (Iași: Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași);

Popescu-Neveanu Paul, Dicționar de psihologie, (București: Ed. Albatros, 1978);

Raportul final al Comisiei Americane de Anchetă privind atacurile teroriste asupra SUA, (București: Editura ALLFA,2006);

Roy Oliver, Semiluna și haosul, ( București: Editura Nemira,2010);

Roy Olivier, The Failure of Political Islam (Londra: I.B. Tauris & Co Ltd,1994);

Roger Scruton, Vestul și restul: globalizarea și amenințarea teroristă, (București: Editura Humanitas, 2004);

Sitaru Laura, Lumea arabă. Modernitate și Islam,(București: Institutul diplomatic român, 2006);

Stăncilă Lucian, Ioan Burghelea și Vicu-Sorin Melicianu, Teroriștii cu laptop, (București: Editura Moroșan, 2011);

Stoina Niculai, Dimensiunea geopolitică și geostrategică a terorismului (Sibiu: Ministerul Apărării Naționale, Academia Forțelor Terestre ” Nicolae Bălcescu”, Anuar 2005-2006);

Stoina Nicolae, Fundamentalismul islamic, modalitate de manifestare a neoterorismului;

Văduva Gheorghe, Terorismul Contemporan- Factor de risc la adresa securității și apărării naționale, în condițiile statutului României de membră NATO, (București: Editura Universității Naționale de Apărare, 2005);

Zeidan David, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA,2001);

Publicații:

Delcea C. și Bădulescu A., 11 septembrie 2001- Cauze și consecințe, Revista Terorismul Azi, vol. III, an I, septembrie 2006;

Historical Development of the Methodologies of al-Ikwaan al-Muslimeen And Their Effect and Influence upon Contemporary Salafee Dawah, part 8, p.3, accesat la 20.03.2016, salafipublications.com;

PEGULESCU A., Fenomenul terorist și rețelele mondiale ale terorii. Considerații asupra terorismului internațional structurat, în, "Sesiunea de Comunicări științifice Strategii XXI – Securitate și Apărare în Uniunea Europeană", Ministerul Apărării, București, Universitatea Națională de Apărare "Carol I",17- 18 aprilie;

Dicționare:

Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005;

Dicționarul politic, (București, Ed. Politica,1975);

Surse Web:

https://www.academia.edu/14205446/Fundamentalismul_%C8%99i_extremismul_islamic;

Webster’s New World College Dictionary, webster.yourdictionary.com;

“Ziarul Lumina”http://ziarullumina.ro/islamul-intre-fundamentalism-si-modernizare-21810.html;

Contributors.ro” http://www.contributors.ro/global-europa/islam-politic-si-jihad-de-la-muhammad-la-usama-bin-laden-a-treia-parte-de-la-salafiyya-la-jihad/;

“Academia.edu” https://www.academia.edu/14205446/Fundamentalismul_%C8%99i_extremismul_islamic;

James Lewis, The Internet and Terrorism, 2005 în csis.org/files/media/csis/pubs/050401_internetandterrorism.pdf.;

Hotnews.ro”, http://www.hotnews.ro/stiri-international-8268808-fratia-musulmana-cel-mai-vechi-cel-mai-mare-grup-politic-islamic-din-lume.htm;

“În Linie Dreaptă”, http://inliniedreapta.net/fratia-musulmana-intre-primavara-araba-si-iarna-islamista/;

Quintan Wiktorowicz, 2001 “The New Global Threat: Transnational Salafis and Jihad” în Middlea East Policy http://www.mepc.org

Abu `Iyad as-Salafi, „The Principles of Salafiyyah”, salafipublications.com;

Coranul- http://www.islamcluj.ro/pdf/coran.pdf;

Carta Hamas, prefață, http://www.mideastweb.org/hamas.htm;

„The Impact of 9/11 on the Middle East”, December 2002, p.83, Middle East Policy, http://www.mepc.org/journal;

Robert V. Keeley, March 2002, p.34,„Trying to Define Terrorism”, Middle East Policy, http://www.mepc.org/journal;

Documentarul „Jihadul în America, marea înșelătorie”, www.digi-world.tv/jihad-in- america-the-grand-deception/.